You are on page 1of 176

INTRODUCERE

DEFINIŢIA ŞI OBIECTIVELE LEGUMICULTURII

Privită în sens restrâns, legumicultura este o ştiinţă care se ocupă de cultura


legumelor.
Etimologia provine de la două cuvinte din limba latină:
- "legumer" care înseamnă vegetale cultivate pentru hrana omului; "cultura" care se
referă la priceperea de a lucra pământul şi de a îngriji plantele.
Terminologia folosită în principalele limbi de circulaţie are acelaşi conţinut.
-În engleză se defineşte prin "vegetable cultivations” sau "vegetable crops"; În
franceză se spune "cultures maraîcheres"; în germană "gemüsebau"; în italiană
"orticoltura"; în limba rusă "ovoscevostvo".
În vorbirea curentă, pentru definirea plantelor legumicole, se apelează la termenul
de "legume". Aceasta este o denumire generică ce se atribuie unor părţi de plantă
(fructe, frunze, rădăcină, inf1orescenţe) sau chiar plantelor întregi utilizate în
alimentaţie.
Se foloseste frecvent si termenul de "zarzavat", care este o expresie de origine turcă,
echivalentă termenului de legume. Deci este impropriu să spunem "legume şi
zarzavaturi" deoarece ambii termeni definesc acelaşi lucru.
Expresia "zarzavat de supă" se referă la morcov, păstârnac, pătrunjel pentru frunze,
eventual ţelină pentru rădăcină.
Cultura legumelor a constituit una din primele activităţi practice ale omului. Pe
măsura dezvoltării societăţii s-au dezvoltat continuu cunoştinţele şi metodele de
cultivare a plantelor legumicole.
În felul acesta legumicultura s-a consolidat ca o ştiinţă de sine stătătoare,
desprinzându-se de fitotehnie, din care face parte în sens larg.
Perfecţionarea tehnologiilor de cultură a legumelor în câmp, apariţia şi dezvoltarea
culturilor forţate în sere şi răsadniţe şi a celor protejate în adăposturi din mase plastice
sau sticlă fără sursă permanentă de încălzire, a determinat o delimitare şi mai puternică a
legumiculturii ca ştiintă de sine stătătoare.
Ţinând seama de obiectivele pe care şi le propune legumicultura aceasta poate fi definită
mai complet astfel:
Legumicultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul particularităţilor biologice ale
diferitelor specii de plante legumicole, cu relaţiile bio şi ecosistemice ale acestora, cu
realizarea condiţiilor corespunzătoare cerinţelor speciilor şi soiurilor de plante
legumicole, în scopul valorificării în măsură cât mai mare a potenţialului lor biologic şi
pentru obţinerea unor producţii ridicate, de calitate superioară, eşalonate în tot cursul
anului şi condiţii economice avantajoase.
Cunoaşterea particularităţilor botanice ale speciilor legumicole este deosebit de
importantă deoarece aceasta fundamentează tehnologia de cultură. De exemplu la
tomate: când acestea se cultivă prin răsad, sistemul radicular pătrunde la mică adâncime
în sol (20-40 cm) şi trebuie să se intervină prin irigări mai dese pentru a asigura apa
necesară plantelor.
La cultura tomatelor prin semănat direct, sistemul radicular pătrunde la adâncime mai
mare în sol (peste 1m) şi plantele se pot aproviziona cu apă din straturile mai profunde
ale solului, necesitând irigări mai rare şi cu norme mai mari.
Soiurile de tomate cu creştere nedeterminată trebuie susţinute prin diferite metode, în
timp ce la cele cu creştere determinată nu mai este necesară susţinerea.
Faptul că la subsuoara frunzelor se formează lăstari numiţi copili este interpretat
diferit în tehnologiile de cultură. La cultura timpurie a tomatelor în câmp, ca şi la cea în
sere, solarii şi răsadniţe, copilitul se face radical, în timp ce la cultura de vară se face
parţial, lăsând 1-2 copili.
Particularităţile florilor prezintă o importanţă deosebită, mai ales la producerea
seminţelor hibride, unde trebuie intervenit prin lucrarea de castrare şi polenizare
artificială.
Cunoaşterea cerinţelor fiecărei specii legumicole faţă de factorii de mediu (căldură,
lumină, aer, apă, hrană etc.) prezintă o importanţă deosebită deoarece prin tehnologia
aplicată putem interveni pentru dirijarea lor în strânsă concordanţă cu cerinţele
diferitelor specii sau chiar a soiurilor şi a hibrizilor de plante legumicole.
Legumicultura poate fi împărţită în două părţi distincte: legumicultura generală
şi legumicultura specială.
Legumicultura generală se ocupă cu unele aspecte de ordin general privind cultura
legumelor, care creează o bază de cunoştinţe utile pentru legumicultura specială.
Legumicultura generală tratează importanţa alimentară şi economică a culturii
legumelor, bazele biologice ale culturii legumelor, ecologia plantelor legumicole,
înmulţirea plantelor legumicole, cadrul organizatoric pentru producerea legumelor, baza
materială necesară, tehnologia generală a producerii legumelor în câmp, sere, solarii, a
producerii seminţelor şi ciupercilor comestibile.
Partea specială cuprinde tehnologia de cultură a fiecărei specii legumicole în câmp
liber, adăposturi din mase plastice, răsadniţe şi sere. De asemenea tratează importanţa
alimentară şi economică, originea şi aria de răspândire, particularităţile biologice şi
relaţiile cu factorii de mediu. Pe glob se cultivă circa 250 de specii de plante legumicole.
Există şi în prezent o preocupare permanentă pentru descoperirea şi cultivarea de noi
plante legumicole.
În ţara noastră se cultivă un număr mare de specii de plante legumicole.
Marea majoritate a plantelor legumicole se cultivă în câmp liber, dar unele dintre ele
se pretează foarte bine şi la cultura forţată şi protejată.
Legumicultura prezintă unele caracteristici fată de celelalte sectoare ale producţiei
vegetale. Printre cele mai importante sunt:
- gradul înalt de intensivitate, datorat unor particularităţi ale plantelor legumicole
şi tehnologiilor de cultură; majoritatea speciilor au un potenţial productiv ridicat,
obţinându-se producţii mari la unitatea de suprafaţă;
- legumicultura ocupă suprafeţe relativ restrânse, dar se practică pe terenurile cele
mai bune ( fertile, irigabile, mecanizabile );
- comportă investiţii mari legate de amenajarea terenului ( pentru irigare şi
mecanizare), de constituire a spaţiilor pentru cultură (sere, solarii) şi a depozitelor de
păstrare a produselor;
- legumicultura se practică tot timpul anului, folosindu-se spaţii încălzite (sere) şi
neâncălzite (solarii);
- tehnologiile de cultură sunt foarte complexe şi se diferenţiază de la o specie la
alta şi chiar în cadrul aceleiaşi specii în funcţie de locul de cultură, de destinaţia
producţiei şi de perioada de cultură;
- majoritatea legumelor fiind perisabile, se impun măsuri speciale de recoltare,
transport, depozitare, păstrare şi de condiţionare pentru valorificare.
- datorită marii complexităţi a tehnologiilor, cultura legumelor necesită un volum
mare de forţă de muncă, comparativ cu alte sectoare ale producţiei vegetale;
În condiţiile tehnologiilor moderne de cultură, prin mecanizare, automatizare, procesele
de cultură dobândesc un caracter industrial tot mai pronunţat.

IMPORTANŢA ALIMENTARĂ A LEGUMELOR

Legumele au o importanţă deosebită în alimentaţia omului. O alimentaţie


raţională este de neconceput fără folosirea zilnică a legumelor într-un sortiment variat.
Notiunea de "legumă" trebuie înţeleasă în sens larg. Aceasta reprezintă părţile de plante
folosite în alimentaţie.
Legumele au un efect deosebit de favorabil asupra sănătăţii organismului uman şi
anume:
-hidratarea organismului datorită conţinutului ridicat în apă la legumele proaspete;
-stimularea activităţii sistemului muscular, prin aportul de hidrocarburi simple;
-aprovizionarea organismului cu aminoacizi: leucină, izoleucină, etc;
-reducerea grăsimilor;
-alcalinizarea plasmei sanguine;
-susţinerea procesului de calcifiere normală;
-sporirea activităţii enzimelor prin aportul de elemente minerale: K, Ca, Fe,Mg,Mn, Zn,
Fl;
-blocarea activităţii bacteriilor de fermentaţie;
-menţinerea permeabilităţii membranelor celulare;
-stimularea activităţii glandelor interne;
-mărirea capacităţii de apărare a organismului;
-reglarea metabolismului prin aportul vitaminelor.
Legumele au un conţinut ridicat în vitamine. Legumele şi fructele asigură 90-
95% din necesarul de vitamina C, 60-80% din vitamina A, 20-30% din grupul de
vitamine B, 90-100% din grupul de vitamine P şi o bună parte din vitaminele K si E
(Gonţea, 1971).
Conţinutul în vitamine este influenţat de specie, de soi, de climă şi tehnologia
aplicată.
Prin consumul zilnic a 250-300g de legume din specii diferite se asigură
necesarul de vitamine pentru o persoană activă.
Vitamina A (carotenul) are un rol important în menţinerea vederii şi se găseşte în
cantităţi apreciabile, între 3-10 mg/g s. p. în morcov, frunzele de pătrunjel, spanac,
ardei, tomate.
Vitamina A are o mare stabilitate. Totuşi expunerea la soare a legumelor un timp
mai îndelungat duce la inactivarea acesteia în proporţie de până la 70% (Indrea, 1974)
Vitaminele din complexul B (thiamina, riboflavina, acidul pantotenic) au un rol
important în funcţionarea normală a sistemului nervos, în metabolismul glucidelor.
Legumele bogate în complexul de vitamine B sunt: mazărea, sfecla roşie,
sparanghelul, conopida, pătrunjelul de frunze, spanacul, precum şi legumele conservate
prin fermentaţia lactică .
Vitamina C este prezentă în toate legumele sub forma acidului ascorbic, în
cantităţi variabile, de la 3 la 300 mg la 100g s.p. Se evidenţiază printr-un conţinut mare:
ardeii, frunzele de pătrunjel, spanacul,conopida, varza, tomatele, gulia ş.a.
Sinteza acidului ascorbic este puternic influenţată de intensitatea luminii, astfel
că legumele, ca şi organele acestora, bine expuse la soare, sunt mai bogate în acid
ascorbic decât cele umbrite.
Vitamina C se degradează uşor ( prin oxidare) la temperaturi ridicate şi prin
păstrare îndelungată. La conopidă, fasole verde şi spanac, pe parcursul a 24 de ore,
pierderile ajung la 40-50% la temperatura de 20-240C şi numai de 5-10% la temperatura
8-10°C. De aceea se recurge la prerăcirea legumelor verdeţurilor înainte de transport (1a
4°C).
În cursul păstrării de lungă durată ( 4-6 luni), legumele pierd 30-70% din
vitamina C. De aceea se recomandă ca legumele să se consume în cea mai mare măsură
proaspete.
În mediul acid creşte rezistenţa la oxidare a acidului ascorbic, de aceea la
legumele murate se menţine în cea mai mare parte conţinutul în vitamina C.
În legume se găsesc şi alte vitamine ca : K, E, PP, cu rol important în prevenirea
unor boli şi în echilibrul metabolic al organismului uman. Vitamina PP se găseşte în
conopidă, varză creaţă, varză albă, varză roşie, salată. Vitamina E se găseşte în ţelină şi
salată. Vitamina K în pătrunjel şi morcov. Vitamina U se găseşte în varza albă.
Legumele au un conţinut ridicat în săruri minerale, cu rol important în buna
funcţionare a organismului. Legumele conţin săruri de Ca, P, Fe, K, Mg, S, Cl, Zn, Cu,
ş.a., care intră în constituţia scheletului, a diferitelor ţesuturi, echilibrează reacţia sucului
gastric. Varza, conopida, salata, ceapa ş.a., prin conţinutul lor ridicat în Ca şi P,
neutralizează aciditatea provocată de consumul altor alimente ( carne, peşte, făină).
Unele legume au un rol antianemic (spanacul, pătrunjelul de frunze, salata ş.a.),
conţinând cantităţi ridicate de Fe.
Sărurile minerale asigură edificiul coloidal al protoplasmelor
celulare,condiţionează permeabilitatea celulară pentru substanţe hidrosolubile (Na şi
Ca ), au acţiune moderatoare asupra permeabilităţii capilare (Ca, Mg), condiţionează
excitabilitatea musculară şi intervin în mod activ în procesul de coordonare nervo-
musculară (K).
Legumele aduc o contribuţie în bilanţul energetic al omului, prin hidraţi de
carbon şi prin albumine.
Glucidele se găsesc în legume sub diferite forme (zaharuri simple, amidon,
glicogen, celuloză) în proporţii cuprinse între 1,5 şi 20,0 % din s.p. Se evidenţiază
printr-un conţinut mai ridicat usturoiul, mazărea boabe, pepenii, ceapa, morcovul, sfecla,
hreanul.
Legumele asigură organismului fibrele celulozice necesare bunei funcţionări a
aparatului digestiv.
Protidele conţinute de legume aduc în hrana omului cca. 5-10 % din totalul
necesar. Se remarcă printr-un conţinut mai mare în protide, între 2 şi 8 % ciupercile,
mazărea, bobul, usturoiul, pătrunjelul de frunze, conopida, spanacul.
Lipidele se găsesc în cantitate mai mică în legume, remarcându-se ardeiul cu cel
mai mare continut (l %). Din această cauză legumele constituie alimente de bază în
regimul de slăbire.
Acizii organici. malic, oxalic şi acidul lactic, care se formează în procesul de
murare şi alţi acizi, fac parte din conţinutul legumelor, dând gust plăcut şi răcoritor
acestora.
Unele legume conţin uleiuri eterice, care se găsesc sub forma unor compuşi cu
sulf şi care se mai numesc "fitoncide". Astfel de substante se găsesc în hrean, ceapă,
usturoi, praz, ridichi şi au un efect bactericid.
O serie de cercetători au pus în evidenţă existenţa unor substanţe antibiotice în
varză, morcov, ceapă ş.a.,asigurând o bună igienă a alimentaţiei.
Prin efectele multiple, consumul de legume constituie un mijloc preventiv de
combatere a diferitelor boli, cum ar fi arteroscleroza. De exemplu, tomatele sub formă
de suc sau în stare proaspătă au valoare nutritivă deosebită datorită conţinutului lor
bogat în vitamine:A,C,B,E, şi K şi săruri minerale: Fe, K, Cu, Mg, P, CI. Acestea au
proprietatea de a reduce vâscozitatea sângelui, de al fluidifica, prin acesta contribuind la
reducerea riscului de tromboze, prevenind totodată instalarea arterosclerozei sau a altor
afecţiuni ale vaselor de sânge. Tomatele mai au proprietatea de a stimula secreţia sucului
gastric şi a pancreasului.
Foarte mulţi specialişti apreciază că varza albă este un veritabil aliment-
medicament. O bogată experienţă tradiţională, confirmată şi de numeroase cercetări
stiintifice, recomandă consumul verzei crude, mai ales al sucului obţinut din varză, în
tratamentul ulcerului. Sucul de varză are propietăţi cicatrizante datorită conţinutului de
săruri de potasiu, sulf, vitamina U şi vitamina K, antihemoragică.
Prin fierbere se distruge vitamina U. De aceea este bine ca varza să fie
consumată proaspătă, ca salată. Bogăţia de sulf ( 100 mg la 100 g s. p.), arsenic, calciu,
fosfor, cupru, iod explică marea ei valoare pentru remineralizarea organismului. Varza
este antiscorbutică, revitalizantă. Sulfu1 îi conferă proprietatea de a fi dezinfectată şi
tonificată, acţionând eficace în boli ale aparatului respirator, în anumite eczeme, în
seboree, în general în protecţia pielii.
Spanacul şi măcrişul, care conţin acid oxalic, sunt contraindicate pentru suferinzii de
stomac sş de litiază renală.
Varza roşie având un conţinut mare în antociani trebuie consumată în amestec cu
varza albă.
Unele neajunsuri pe care le pot avea legumele în alimentaţie sunt legate de
vehicularea agenţilor patogeni ( ouă de viermi intestinali, bacterii, protozoare), ca
urmare a fertilizării culturilor cu gunoi de grajd. De asemenea, excesul de îngrăşăminte (
mai ales azotoase) ca şi rezidiile de substanţe insectofungid pot duce la obţinerea unor
produse poluate, dăunătoare organismului.
De aceea, se impune aplicarea unor tehnologii cât mai corecte şi raţionale, fără
excese, cu respectarea strictă a pauzelor după tratamente.
IMPORTANŢA ECONOMICĂ A LEGUMELOR

Prin ponderea pe care o ocupă în alimentaţia omului, consumul de legume


constituie un indicator important pentru aprecierea nivelului de trai. De aceea
producerea legumelor are o însemnătate economică deosebit de mare pentru toate ţările.
Prin dezvoltarea culturilor forţate în sere, a celor protejate în diferite adăposturi
şi odată cu trecerea la concentrarea legumiculturii, profilarea şi specializarea unităţilor,
importanţa economică a legumiculturii a căpătat noi dimensiuni.
Legumicultura a devenit factor determinant pentru crearea şi devoltarea unor
direcţii şi unităţi de producţie economică şi industrială specializate ( de exemplu, de
producerea elementelor constructive pentru sere şi adăposturi din mase plastice, de
realizare a maşinilor agricole şi tractoarelor specifice pentru cultura legumelor protejate
şi în câmp, de fabricare a mijloacelor de transport adecvate, de prelucrare industrială a
produselor legumicole).
Importanţa economică a culturii legumelor rezidă şi din faptul că acestea permit
o folosire intensivă a terenului.
Se apreciază că 1 ha de legume cultivate în câmp echivalează cu 1012 ha de
grâu, 1 ha de legume cultivate în solarii echivalează cu 150 ha de grâu, iar 1 ha de
legume cultivate în sere echivalează cu 200 ha de grâu.
Prin cultura legumelor se obţin producţii foarte ridicate la unitatea de suprafaţă.
La cultura legumelor în câmp se pot obţine frecvent producţii de peste 30 t/ha, la cultura
în solarii de 50-70 t/ha, iar la cultura în sere de 80-120 t/ha. La unele specii şi în sisteme
intensive de cultură (hidroponică) se pot obţine producţii de peste 300 t/ha.
Un alt aspect de importanţă economică se referă la faptul că prin cultura
legumelor se asigură o mai bună valorificare a terenurilor decât prin multe alte culturi,
datorită posibilităţilor de efectuare, pe scară largă, a succesiunilor, atât la cultura în
câmp liber, dar mai cu seamă la cea protejată.
Folosirea pe scară largă a culturilor asociate în sere, solarii şi răsadniţe creează
posibilitatea folosirii intensive a acestor spaţii şi recuperării într-un timp mai scurt a
investiţiilor.
Cultura legumelor constituie o sursă importantă de venituri pentru unităţile
cultivatoare şi în gospodăriile populaţiei.
Exportul de legume aduce venituri mari ţării noastre, favorizând dezvoltarea
comerţului exterior cu alte ţări. Se exportă în mod curent: tomate, castraveţi, ardei,
vinete, ceapă şi conserve diferite.
Legumele constituie o importantă sursă de materii prime pentru industria
conservelor. Aceasta a dat posibilitatea de a se dezvolta întreprinderi mari, integrate, de
producere şi industrializare a legumelor şi fructelor.
Prin faptul că în cultura legumelor se realizează un flux continuu de producţie, pe
întregul an calendaristic, se creează posibilitatea repartizării armonioase a forţei de
muncă, micşorându-se caracterul sezonier al lucrărilor.
Prin valorificarea eşalonată a producţiei pe tot parcursul anului se creează un echilibru
dinamic între venituri şi cheltuieli.
O parte din resturile vegetale de la unele culturi legumicole se pot folosi în hrana
animalelor(vărzoase, sfeclă, mazăre, fasole etc.).

ECOLOGIA PLANTELOR LEGUMICOLE

RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU CĂLDURA

IMPORTANŢA CĂLDURII PENTRU PLANTELE LEGUMICOLE

Căldura este un factor deosebit de important pentru plantele legumicole.


Cunoaşterea relaţiilor care există între căldură şi plantele legumicole prezintă importanţă
teoretică, dar mai ales practică.
Căldura este un factor hotărâtor care influenţează întreaga gamă de procese vitale ale
plantelor. Germinaţia seminţelor, creşterea plantelor, înflorirea, fructificarea, durata
fazei de repaus, precum şi asimilaţia, respiraţia, transpiraţia şi alte procese fiziologice se
petrec numai în prezenţa unei anumite temperaturi. Temperatura influentează, de
asemenea, foarte mult formarea clorofilei.
Temperatura influenţează durata perioadei de vegetaţie a plantelor legumicole.
Astfel, în zonele cu temperaturi mai ridicate, perioada de vegetaţie este mai scurtă,
înfiinţarea culturilor se poate face mai devreme şi recolta se obţine mai timpuriu.
Un studiu efectuat asupra perioadei de apariţie a recoltei în diferite judeţe ale ţării au
scos în evidenţă o întârziere de 5 săptămâni la tomatele în solar (20 V-a - 25 VI-a ), de 4
săptămâni la fasolea verde în câmp VI-a - 1 VII-a), de 2-3 săptămâni la varză şi ridichi
în judeţele din nordul ţării şi zonele mai reci: ca Suceava, Bistriţa Năsăud, Harghita, fată
de judeţele din sudul şi vestul ţării: ca Teleorman, Olt, Timiş, Arad etc.
Importanţa temperaturii pentru cultura plantelor legumicole reiese din relaţia
care există între fotosinteză şi respiraţie. Astfel, intensitatea fotosintezei duce la
acumularea unei cantităţi mari de substanţă uscată în plantă, însă intensificarea
respiraţiei determină un consum ridicat de substanţe sintetizate anterior.
Fotosinteza, care este un proces fiziologic complex, prezintă o sporire de 1,5 -
1,6 ori la o creştere a temperaturii de 100C ( în intervalul O0C şi 30-350C). În schimb,
respiraţia se intensifică de 2-2,5 ori la 100C. '
Fiecare specie legumicolă are o temperatură minimă, optimă şi maximă de
vegetaţie (Maier, 1.,1969).
La temperatura minimă:
-procesele de asimilaţie şi dezasimilaţie au o intensitate minimă (F/R=1 );
-prelungirea temperaturii minime debilitează plantele;
-temperaturile sub acest nivel duc la moartea plantei.
La temperatura optimă:
-procesele biochimice se desfăşoară normal;
-are loc creşterea şi fructificarea plantelor (FIR> 1);
-nivelul temperaturii optime se stabileşte în funcţie de originea fiecărei specii.
-Nivelul de temperatură la care toate procesele biochimice şi fiziologice se desfăsoară la
intensitatea corespunzătoare unei creşteri şi dezvoltări echilibrate se numeşte optimum
armonic (lndrea D. , 1992).
La temperatura maximă procesele de asimilaţie şi dezasimilaţie au intensitate mare, dar
raportul F/R=l.
Depăşirea temperaturii maxime duce la: mărirea dezasimilaţiei, micşorarea asimilaţiei
(FIR < 1); epuizarea plantelor; coagularea coloizilor; moartea plantelor.

GRUPAREA PLANTELOR LEGUMICOLE ÎN FUNCŢIE DE CERINŢELE


FAŢĂ DE TEMPERATURĂ

Există mai multe posibilităţi de grupare a plantelor legumicole, în funcţie de


cerinţele faţă de temperatură.
O clasificare mai completă împarte plantele legumicole în 5 grupe şi anume
(Maier, I., 1969) :
1) Legume foarte rezistente la frig, în care intră anumite specii perene ca:
reventul, sparanghelul, hreanul, măcrişul, tarhonul, ştevia, cardonul, anghinarea etc.
Aceste legume rămân peste iarnă în câmp şi suportă cu uşurinţă gerurile, mai ales când
sunt acoperite şi cu un strat de zăpadă. Temperatura de -100C este suportată cu uşurinţă
de aceste specii, care nu pier nici la -20oC, în cazul în care această temperatură nu
durează un timp mai îndelungat.
Unele observaţii făcute în legătură cu rezistenţa la frig a sparanghelului,
măcrişului şi cardonului au arătat că acestea au suportat şi temperaturi de -26 , -27°C.
Această adaptare la condiţiile vitrege de temperatură este foarte importantă pentru
practica legumicolă, deoarece nu se impune luarea, în timpul iernii, de măsuri de
protecţie a plantelor împotriva frigului.
2) Legumele rezistente la frig, în care sunt cuprinse cele mai multe specii bienale,
ca: morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina, scorţonera, varza albă, varza de Bruxelles,
bulboasele. Tot în această grupă intră şi unele specii de legume anuale, ca: spanacul,
lăptuca, salata şi altele, care datorită acestei însuşiri se pretează la semănatul de toamnă.
Suportă tem-
peraturi de 0° C ; temperatura minimă de încolţire este de 2-5 0C, iar temperatura optimă
de creştere şi dezvoltare este de 18 - 23oC.
3) Legumele semirezistente la frig asimilează mai bine la temperaturi moderate,
de 16-180C . Părţile aeriene ale plantelor din această grupă sunt distruse când
temperatura de OoC durează mai mult timp. Un reprezentant tipic este cartoful.
4) Legumele pretenţioase la căldură, în care intră tomatele, ardeiul, vinetele,
fasolea, dovlecelul şi altele.
Acestea au temperatura minimă de încolţire de 10 - 140C, optima de încolţire 20 -
250C, se dezvoltă bine la temperaturi de 25 - 30 0C, temperaturile de 3 - 50C, dacă
persistă mai mult, duc la moartea plantelor (excepţie tomatele). Se cultivă obişnuit prin
producerea prealabilă a răsadului; plantarea în câmp are loc după trecerea pericolului
brumelor sau se iau măsuri de protejare; se pretează pentru culturi forţate în sere,
răsadniţe şi solarii.
5)Legumele rezistente la căldură, în care intră castraveţii, pepenii galbeni,
pepenii verzi, bamele. Acestea au temperatura minimă de încolţire de 14 - 16 0C; cresc şi
fructifică bine la temperaturi de 28 - 320C; suportă şi temperaturi maxime de 35 - 400C;
sunt distruse şi la temperaturi pozitive de + 100C; înfiinţarea culturilor în câmp se face în
mod obişnuit după data de 15 mai; se pretează pentru a fi cultivate în sere, solarii şi
răsadniţe.
În mod obişnuit, în practică, legumele se împart doar în două grupe (Bălaşa M.,
1973).
A. Plantele legumicole pretenţioase la căldură: pepenele galben, pepenele verde,
castravetele, ardeiul, bamele, batatul, tomatele, vinetele. Temperatura minimă de
germinare, 10-140C; temperatura optimă de creştere şi dezvoltare, 25-300C.
B. Plantele legumicole puţin pretenţioase la căldură: bobul, mazărea, ridichea,
plantele legumicole din grupa verzei, morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina, mărarul,
salata, sfecla, ceapa, usturoiul, prazul, legumele perene,cartoful. Temperatura minimă de
germinare, 3-50C; temperatura optimă de creştere şi dezvoltare, 14-200C.

CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE TEMPERATURĂ ÎN


FUNCŢIE DE FENOFAZE

Cunoaşterea cerinţelor plantelor legumicole faţă de temperatură, în diferite faze


de creştere şi stadii de dezvoltare, ne dă indicaţii practice cu privire la momentul
aplicării diferitelor lucrări şi de dirijare a acesteia.
În timpul germinării seminţelor şi până la răsărirea plantelor este necesară o
temperatură mai ridicată, echivalentă cu limita superioară a valorii temperaturii optime
pentru fiecare specie legumicolă. În condiţii de căldură corespunzătoare, procesele
biochimice se produc într-un timp mai accelerat. În felul acesta se pierde o cantitate mai
mică de substanţe nutritive în timpul procesului de respiraţie, deoarece durata acestuia
este scurtă.
Dacă se menţine o temperatură mai scăzută timp îndelungat după declanşarea
procesului de germinare, seminţele pierd cantităţi mai mari de substanţe hrănitoare de
rezervă, prin procesul de respiraţie, începând, în asemenea condiţii, procesul de alterare;
deci o parte din ele chiar pier (se produce fenomenul de "clocire").
Timpul necesar pentru germinare a seminţelor de plante legumicole este influenţat de
temperatura solului.
După răsărirea plantelor până la apariţia primei frunze adevărate,
temperatura optimă este mai scăzută decât în timpul germinării. Procesul de asimilare în
această fază este mai lent, plantele trăind pe seama hranei de rezervă din seminţe. Este
necesară menţinerea unei temperaturi mai scăzute cu 5 - 70C timp de cel puţin 4 - 7 zile
după apariţia germenului şi până la formarea primei frunze adevărate.
În faza de răsad temperatura se dirijează cu atenţie. În timpul repicării se ridică
temperatura pentru a stimula procesele de calusare la nivelul sistemului raticular.
Prin modul în care temperaturile sunt dirijate în primele faze de vegetaţie, se
influenţează perioadele de creştere şi dezvoltare a plantei, precocitatea şi nivelul
producţiei. De exemplu, la tomate diferenţierea primelor flori are loc în general la 9 - 12
zile după formarea cotiledoanelor.
Dacă temperatura se menţine mai coborâtă se poate influenţa timpul de formare
a primei inflorescenţe şi numărul de flori în inflorescenţă.
La tomate, importanţă deosebită trebuie acordată celor două faze numite
"senzitive". În cadrul acestor două faze se produce inducerea primei infloresccnţe
pe tulpină şi numărul de flori în cadrul acesteia.
Începutul, durata şi sfârşitul acestor faze senzitive depind de temperatură.
Faza senzitivă l începe în a 6 - a zi de la germinarea seminţelor, când
temperatura este egală cu 18-190C. Când temperatura este 24°C această fază se încheie
în a 12 - a zi de la germinarea seminţelor.
Când temperatura este mai coborâtă se va face inducerea primei inflorescenţe
mai devreme şi va apărea după un număr mai redus de frunze. Când temperatura este
mai mare, prima inflorescenţă va fi inserată după un număr mai mare de frunze.
Faza senzitivă 2 începe în a 6 - a zi şi se termină în a 15 - a zi de la germinarea
seminţelor când temperatura e mai coborâtă. La temperatură mai ridicată (24°C), această
fază începe în a 12 - a zi şi nu se încheie în a 18 - a zi de la germinarea seminţelor.
Efectul acestei faze în relaţie cu temperatura este următorul: când temperatura
este mai coborâtă în inflorescenţă se va forma un număr mai mare de flori şi va creşte
procentul inflorescenţelor ramificate. Când temperatura este mai ridicată în inflorescenţă
se vor forma mai puţine flori, iar inflorescenţele vor fi neramificate.
Fiind interesaţi să asigurăm un număr cât mai mare de flori în inflorescenţă,
vom avea în vedere temperaturi mai coborâte (Voican v., 1984).
La rezultate asemănătoare a ajuns şi Stan N. (1975). A constatat că
temperaturile mai coborâte în faza de răsad determină o sporire a numărului de muguri
floriferi în inflorescenţe şi o scădere a numărului de frunze până la prima inflorescenţă.
Utilizând temperaturi scăzute în faza de răsad se observă o activitate mai mare a
catalazei, cu efect direct asupra creşterii conţinutului în zahăr al frunzelor şi tulpinilor.
Aceasta face ca la plantarea în câmp răsadurile să suporte mai uşor temperaturile
scăzute, care survin accidental şi în special primăvara devreme.
Prin intermediul temperaturii se reglează, de regulă şi creşterea plantelor în
lungime. Astfel, când temperatura este mai coborâtă, plantele sunt mai scurte, dar mai
viguroase şi cu rezistenţă mai bună. În schimb, la temperaturi ridicate are loc alungirea
plantelor şi diminuarea rezistenţei lor mecanice.
În timpul fazei de creştere vegetativă este necesară o temperatură mai mare,
apropiată de valoarea limitei inferioare a temperaturii optime, în cadrul fiecărei specii.
În timpul perioadei creşterii de reproducere plantele au nevoie de cantitatea cea
mai mare de căldură, temperatura fiind apropiată de valoarea limitei superioare a
temperaturii optime.
În timpul fazei de repaus, fie că este vorba de faza de repaus din timpul perioadei
de sămânţă, fie de cea din cadrul perioadei de crestere, este necesară cea mai scăzută
temperatură din tot timpul vieţii plantelor, în jur de 0ºC.
La unele specii se remarcă existenţa unor cerinţe exprese în anumite faze. De
exemplu, la ceapa pentru stufat, rădăcina creşte mai bine la 460C, iar frunzele cresc mai
bine la 150C; legumele pentru fructe (tomate, ardei, vinete) reacţionează mai bine când
temperatura în timpul creşterii fructelor este mai ridicată.
Markov şi Haev au stabilit o formulă cu ajutorul căreia se poate aprecia temperatura
optimă de care au nevoie plantele legumicole în diferite faze de creştere.
T= t±7C º

T este temperatura optimă pe fenofaze;


t este temperatura cea mai favorabilă pentru creştere.
Valoarea lui t pentru cele mai multe specii de legume este:
250C - castraveţi, pepeni; 220C - tomate, ardei, vinete;190C - ceapă
verde, 160C - salată verde, spanac, pătrunjel pentru frunze; l3°C -
varză, conopidă, gulii, ridichi.

Aplicând formula în cazul castraveţilor, se obţin următoarele temperaturi pe faze:


- faza de germinaţie ............t + 7 = 25 + 7 = 32oC;
,
- faza cotiledonală ...................t - 7 = 25 - 7 =18oC;
- faza plantării .........................t + 7 = 25 + 7 = 320C;
- faza creşterii vegetative pe timp însorit...........................t + 7= 25 + 7 = 320C;
-faza creşterii vegetative pe timp noros ...................... t -7 = 25 - 7 = 18°C.
Se apreciază că abaterile de 14ºC faţă de temperatura optimă delimitează
temperaturile minime şi maxime pentru fiecare specie. La castravete acestea sunt de
11ºC şi 39ºC, la tomate de 8ºC şi 36ºC, iar la salată 2ºC şi 30ºC (Indrea D.,1992).

CORELAREA TEMPERATURII CU CEILALŢI FACTORI DE VEGETAŢIE

Cu lumina , temperatura se corelează direct proporţional. Când lumina este


puternică procesul de fotosinteză este mai ridicat. În acest timp este nevoie de
temperatură mai ridicată pentru ca procesele fiziologice să se desfăşoare în condiţii
optime. În zilele noroase temperatura se menţine mai coborâtă cu 2-3ºC fată de cele
senine.
În cursul nopţii, în lipsa luminii asimilaţia se opreşte, intensificându-se
respiraţia. Pentru ca plantele să-şi păstreze o cantitate cât mai mare de asimilate trebuie
să coborâm temperatura în timpul nopţii cu circa 4-6aC.
Este necesar să se facă economie de asimilate în plante atunci când fotosinteza a
fost precară, din cauza luminii insuficiente şi să se stimuleze transferul substanţelor
atunci când în plantă există substanţe acumulate din abundenţă.
În acest sens s-au realizat primele încercări de modelare a temperaturii pentru
noapte şi ziua următoare pe baza bilanţului radiaţiei din ziua anterioară (Voican
V.,1984).
Combinarea acestei metode de programare cu evoluţia specifică diurnă va fi în
măsură să răspundă nevoilor plantei şi producţiei.
Între temperatură şi umiditate există un raport direct proporţional. La temperaturi
mai coborâte plantele absorb mai puţină apă, iar la temperaturi mai ridicate, mai multă
apă. Umiditatea ridicată micşorează rezistenţa plantelor la temperaturi scăzute, iar în
condiţii de umiditate abundentă şi temperatură scăzută, plantele legumicole suferă de
seceta fiziologică, sistemul radicular funcţionează foarte slab, neputându-se aproviziona
cu apa necesară, deşi aceasta este din abundenţă în sol. În condiţii de umiditate redusă şi
temperatură ridicată se veştejesc şi se grăbeşte trecerea lor în faza de reproducere, în
detrimentul producţiei (Chilom, Pelaghia,1991).
Când cei doi factori se găsesc în exces este favorizat atacul bolilor criptogamice,
se întârzie trecerea plantelor legumicole de la care se consumă fructele în perioada de
reproducere, datorită unei creşteri vegetative exagerate, iar uneori plantele nu mai
fructifică. În situaţia în care temperatura şi umiditatea au valori foarte scăzute, procesele
vitale ale plantelor sunt mult încetinite sau sistate. Umiditatea atmosferică prea ridicată
determină închiderea stomatelor, transpiraţia frunzelor se reduce şi temperatura creşte
mult în ţesuturile frunzei, micşorând capacitatea de asimilaţie şi determinând dereglări
grave de metabolism (Altergott, 1963, citat de Indrea, 1992).
Temperatura aerului în cazul culturilor adăpostite este în funcţie şi de concentraţia
atmosferei în CO2. Temperatura trebuie să fie mai ridicată când concentraţia în CO2 este
mai mare şi lumina mai puternică şi mai redusă când concentraţia în CO 2 este mai mică.
La temperaturi mai ridicate plantele folosesc mai bine elementele nutritive din sol. La
temperaturi mai mici de l5oC fosforul nu se mai asimilează.
Un aspect deosebit este dirijarea temperaturii în funcţie de mediul în care se află
diferitele organe ale plantelor (în sol sau în atmosferă).
În general, în variaţia temperaturii din sol şi cea din atmosferă trebuie să existe
un raport direct proporţional, dar se înregistrează şi unele aspecte particulare. Astfel,
plantele pretenţioase la căldură (tomate, ardei, vinete, castraveţi) ca şi unele dintre cele
mai puţin pretenţioase la căldură (ceapa pentru stufat, mărarul) reactionează favorabil la
o încălzire a solului cu 2 - 30C mai mult decât temperatura din atmosferă.
Sunt şi plante legumicole, de exemplu din familia Cruciferae şi Compositae,
care reacţionează negativ la o temperatură ridicată în sol. Pentru plantele din această
ultimă categorie, în sol este necesară o temperatură mai mică cu câteva grade decât cea
din atmosferă (Maier 1.,1969).

La culturile în câmp liber pot apărea mai frecvent temperaturi mai mici decât cele
optime, provocate de scăderile accidentale ale temperaturii sub influenţa curentilor de
aer de provenienţă polară.
Temperaturile prea scăzute, brumele târzii de primăvară sau cele timpurii de
toamnă, gerurile din timpul iernii pot produce pagube mari culturilor legumicole. Astfel,
speciile legumicole pretenţioase la căldură pot fi distruse chiar la temperaturi pozitive
de 3 - 5oC, dacă asemenea temperaturi se menţin 4 - 5 zile, datorită tulburărilor
metabolice. Se produce un dezechilibru între asimilaţie şi dezasimilaţie deoarece la
scăderea temperaturii de la 25oC la 5oC s-a constatat că activitatea catalazei se reduce de
28 de ori, în timp ce activitatea oxidazei scade în proporţie de 14 ori faţă de nivelul
iniţial, se acumulează astfel produşi intermediari de dezasimilaţie cu acţiune toxică
asupra celulelor. La temperaturi scăzute pozitive are loc un schimb redus de substanţe şi
o dereglare a proteinelor (Indrea D., 1992). Speciile rezistente la frig (varză, gulii,
morcov) pot rezista la îngheţuri de - 5oC - - 80C dacă sunt călite şi dezgheţul se produce
lent. La salată şi spanac plantele rezistă şi la îngheţuri de -180C, în timp ce plantele
necălite pier la - 20C - -3°C. În iernile lipsite de zăpadă, gerul cauzează leziuni în zona
medulară a hipocotilului, care ulterior se pot cicatriza. Dacă leziunile se produc la
nivelul vaselor conducătoare şi a cambiului, plantele pier sau rămân nedezvoltate. La
unele culturi care iernează în câmp (salată, spanac, ceapă verde), dacă plantele nu sunt
acoperite cu zăpadă sau cu alte materiale (frunze, paie, pleavă) se poate produce
decălirea, "descălţarea", datorită creşterii temperaturii în timpul zilei sau "seceta
fiziologică", datorită faptului că apa nu poate fi absorbită din solul îngheţat.
La culturile din sere poate fi mai frecventă situaţia apariţiei temperaturilor mai
mari decât cele optime, generate de radiaţia solară excesivă din lunile de vară. Şi
temperaturile care depăşesc mult nivelul celor maxime reduc intensitatea fotosintezei,
intensifică respiraţia şi au un efect nefavorabil asupra plantelor legumicole. Când sunt
însoţite de secetă determină ofilirea plantelor, emiterea prematură a tulpinilor florifere
(salată, spanac, ridichi de lună), apar arsuri pe frunze şi fructe (tomate, ardei), se
formează rădăcini spongioase (ridichi), are loc pierderea viabilitătii polenului (Stan N.,
1992).

RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU LUMINA


ÎNSEMNĂTATEA LUMINII PENTRU PLANTELE LEGUMICOLE

Lumina este un factor deosebit de important pentru plantele legumicole deoarece


stă la baza procesului de fotosinteză. Şi alte procese fiziologice ca: respiraţia,
transpiraţia, depind în foarte mare măsură de prezenţa, intensitatea şi calitatea luminii.

Pentru culturile legumicole lumina prezintă importanţă mai mare decât pentru
cultura plantelor de câmp, deoarece eşalonarea producţiei de legume proaspete în tot
cursul anului, inclusiv iarna, este condiţionată în cea mai mare măsură de acest factor.
Radiaţia luminoasă exercită o influenţă multilaterală asupra plantelor legumicole.
Cunoaşterea cerinţelor particulare ale speciilor şi soiurilor plantelor legumicole faţă
de lumină, formate ca urmare a evoluţiei lor filogenetice şi originii ecologogeografice,
este foarte folositoare pentru practică. Cerinţele plantelor faţă de lumină stau la baza
întocmirii succesiunilor şi asociaţiilor de plante legumicole atât la cultura în câmp, cât
mai ales la cea forţată şi protejată, în vederea folosirii intensive a terenului.
Expunerea la radiaţia solară a bulbilor de ceapă sau a seminţelor de fasole, pe o
perioadă de câteva zile, determină sporirea capacităţii de păstrare.
Lumina poate fi o măsură tehnologică de îmbunătăţire a calitătii unor legume.
Împiedicarea radiaţiei luminoase de a ajunge la unele părţi ale plantelor, de
exemplu la ţe1ina pentru peţiol, cardonul, cicoarea de grădină, sparanghelul duce la
etiolarea acestora şi îmbunătăţirea ca1ităţii pentru consum, dispărând gustul amar,
nemaiavând clorofilă (Voican V.,1984).
Lumina prezintă importanţă deosebită în producerea răsadurilor de legume, de
intensitatea şi durata acesteia depinzând timpul necesar pentru obţinerea unor răsaduri
de calitate.

CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE FOTOPERIOADĂ

Speciile legumicole cultivate la noi în ţară provin din cele mai diferite zone ale globului
pământesc.
De aceea cerinţele acestora şi sensibilitatea faţă de lumină nu pot fi aceleaşi.
În funcţie de durata zilei de iluminare, speciile legumicole se împart în trei grupe
principale.
Plante de zi lungă: spanacul, salata, ridichea, varza, mărarul, morcovul, ceapa,
mazărea ş.a. Sunt originare din zone mai nordice. Necesită zilnic 15 - 18 ore lumină.
Plante de zi scurtă: tomatele, ardeii, vinetele, fasolea, castraveţii, pepenii. Sunt
originare din zone sudice. Pretind zilnic 12 ore de iluminare.
Plante indiferente: diferite soiuri de tomate şi salată.
Durata zilei de lumină, respectiv a perioadei de întuneric, suferă modificări
însemnate
în cursul anului. Durata zilei de lumină este de circa 8 - 9 ore în lunile de iarnă şi de 14
- 15 ore în lunile de vară.
Dacă plantele legumicole sunt cultivate în alte condiţii de durată zilei lumină, îşi
prelungesc perioada de vegetaţie, înfloresc şi fructifică mai târziu sau chiar deloc, îşi
schimbă habitusul.
De aceea, pentru obţinerea unor producţii mai bune la plantele de la care se
consumă
fructele sau la producerea seminţelor, trebuie asigurate condiţiile de iluminare cerute de
fiecare specie în parte.
Exemplu: dacă ardeiul este semănat la 15 a XII - a se realizează primele recoltări
după 134 zile, dacă se seamănă la 15 a II -a, primele recoltări se fac după 113 zile.
În unele cazuri schimbarea duratei de iluminare este folositoare pentru practică.
Astfel, spanacul, ridichea de lună, unele soiuri de salată, care sunt plante de zi
lungă, cu1tivate primăvara şi toamna, deci în condiţii de zi scurtă, au o creştere
puternică, dar fructifică mai târziu sau deloc. Aceste însuşiri sunt favorabile deoarece de
la aceste plante se consumă părtile vegetative. În timpul verii, spanacul, salata, ridichile
de lună, emit uşor
tulpini florale, fenomen nedorit în practică. De asemenea, ceapa verde are o creştere mai
intensă în condiţii de zi scurtă.
La conopidă, inf1orescenţa îşi menţine calitatea corespunzătoare o perioadă de
timp mai lungă atunci când aceasta se obţine la o fotoperioadă mai scurtă şi invers,
evoluează foarte repede către etapa de creştere a tulpinii florale şi înfloririi, dacă se
obţine la o fotoperioadă mai lungă.
De altfel, la conopidă, prin tehnologie se asigură acoperirea căpăţânii cu frunze
proprii, pentru a evita brunificarea ce poate apărea în prezenţa luminii.
Varza chinezească, varza timpurie, gulia, în condiţiile unei fotoperioade lungi, nu
asigură producţii corespunzătoare.
La tomate, fotoperioada mai scurtă grăbeşte apariţia inf1orescenţelor, în timp ce
fotoperioada mai lungă întârzie apariţia inflorescenţelor.
La mazăre lungimea zilei este un factor de mare importanţă, iar ziua lungă este
preferată sau chiar indispensabilă pentru o bună înflorire (Wellensiek, 1970).
Influenţa duratei zilei la mazăre este diferită. Astfel, o linie foarte tardivă nu
formează flori la o fotoperioadă de 8 sau 12 ore, înfloreşte târziu la 16 ore şi mult mai
devreme la 20 ore. O mutantă semitârzie, obtinută din prima linie (tardivă) prin
mutageneză nu înfloreşte la 8 ore şi formează boboci florali la 12 ore. Înfloreşte rnai
devreme la 16 ore. O mutantă timpurie formează muguri florali la toate lungimile zilei,
dar mai devreme, pe măsură ce lungimea zilei creşte.
,
Efectul lungimii zilei este foarte mult influenţat de temperatură.
Astfel, mutanta M, crescută la temperaturi de 1l °C, 130C, 170C, şi 200C la o
fotoperioadă de 8 ore, 12 ore, 16 ore oferă o bună ilustrare.
La 110C s-au format muguri florali 100% din plante la toate fotoperioadele. Pe
măsură ce a crescut lungimea zilei, numărul de zile de la semănat la înflorire a scăzut.
Rezultatele la l3°C sunt similare c ucele obişnuite la 110C, cu deosebire că numărul de
zile a fost considerabil mai mic, ca efect al temperaturii asupra ratei de creştere. La 17 0C
nu s-au format mai multe flori la fotoperioada de 8 ore şi numai de 37% la fotoperioada
de 12 ore. Numărul de zile la 12 ore este semnificativ mai mare faţă de cel
corespunzător la l30C (97 faţă de 84). Este clar că la 170C cerinţele pentru zi lungă nu au
crescut. La 20°C nu au fost mai multe flori la toate între 8 şi 12 ore, astfel că cerinţele
faţă de zi lungă au crescut.
În concluzie, pe măsură ce temperatura creşte, cerinţele faţă de lungimea zilei
minimă
(lungimea zilei critică) cresc.

CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE


INTENSITATEA LUMINII

Intensitatea luminii, care este sinonimă cantităţii de radiaţie solară,determină


principalele modificări din climatul general al oricărei zone geografice,fiind dependentă
de înălţimea soarelui.
Intensitatea luminii are o dinamică specifică pentru fiecare lună a anului, importanţă
deosebită prezentând însă perioada octombrie - martie, în care radiaţia luminoasă
constituie un factor limitativ pentru culturile protejate din ţara noastră.
La nivelul plantelor, intensitatea luminii este mult mai redusă decât în exteriorul
serei deoarece o parte din radiaţie este reflectată, penetrată sau absorbită, într-o măsură
dependentă de unghiul de incidenţă al razelor, de calitatea şi starea de curăţenie a
geamurilor.
Din radiaţia ajunsă la nivelul plantelor numai o anumită cantitate (5%) este folosită
în procesul de fotosinteză.
În condiţiile specifice ţării noastre, intensitatea luminii poate ajunge, în lunile de
vară, de la 30 - 40 kluxi, până la 100 kluxi. În lunile de iarnă, intensitatea luminii este
de 4 - 10 kluxi.
Creşterea continuă a fotosintezei are loc până ce intensitatea luminii ajunge la circa
50 klucşi. De la acest nivel intensitatea fotosintezei rămâne aproape constantă până la
circa 100 kluxi.
Cercetările întreprinse de fiziologi au arătat că plantele asimilează cel mai bine
când intensitatea luminii este de 20 - 30 kluxi.
În funcţie de intensitatea luminii, speciile legumicole se grupează în mai multe
categorii:
Plante nepretenţioase la intensitatea luminii: ceapă pentru frunze, sfecla pentru
frunze etc. Reuşesc o creştere corespunzătoare la o intensitate a luminii de 1000 - 3000
lucşi. Pot fi cultivate cu succes primăvara devreme sau iarna.
Plante puţin pretenţioase la intensitatea luminii: spanacul, ridichile de lună,
mărarul, pătrunjelul, morcovul, ţelina, reventul s.a.
Cer radiaţie luminoasă cu intensitatea de 4000 - 6000 luxi. Se cultivă primăvara
devreme. Unele se pot cultiva forţat în sere pe timpul iernii.
Pretenţioase la intensitatea luminii: tomatele, ardeiul, vinetele, castravetele,
pepenele galben, bamele, fasolea. Cer în medie 8000 luxi pentru o creştere şi o
dezvoltare optimă. Se cultivă în zonele cele mai favorabile. Forţat se cultivă în sere pe
baza unor tehnologii speciale, în funcţie de intervalul calendaristic.
Plante care nu au nevoie de lumină la formarea organelor comestibile: conopida,
andivele, sparanghelul, ciupercile etc.
Datorită însemnătăţii lor alimentare şi economice plantele, pretenţioase la lumină
au constituit obiectul a numeroase cercetări stiinţifice dintre care o bună parte se referă
tocmai la efectul luminii sub toate aspectele.
La tomate, fructificarea este pe deplin asigurată când intensitatea luminii atinge la
amiază cel puţin l0 kluxi.
Plantele tinere de tomate îşi menţin capacitatea de fructificare chiar la o lumină cu
intensitate de 3000 luxi şi o fotoperioadă de 9 ore, dacă temperatura în timpul zilei este
de cel puţin de 180C, iar în timpul nopţii până 140C (Voican V.,1972).
Evoluţia pozitivă a florilor din inflorescentă are loc când intensitatea medie a
luminii depăşeşte 4 - 5 kluxi, până la 25 kluxi, determinând o sporire a ratei de creştere
cu 17% (Voican V.,1972).
Ridicarea intensităţii luminii duce la diminuarea semnificativă a numărului de
noduri până la prima inflorescenţă, independent de fotoperioadă(Wittwer, 1968).
La tomate, numeroase cercetări au arătat că numărul de frunze până la prima
inflorescenţă este influenţat de intensitatea luminoasă şi de temperatură (Dieleman J.,
Heuvelink E.,1992). Astfel, la 150C şi intensitatea luminoasă mai mare, prima
inflorescenţă se formează mai repede comparativ cu temperatura de 250C. Numărul de
zile până la iniţierea florală descreşte prin creşterea luminii (Kinet,1977).
La ardeiul gras s-au întreprins cercetări privind influenţa luminii asupra răsadurilor
(Popescu V.,1978). S-au stabilit 24 date de semănat pe parcursul a 2 ani.
Determinările efectuate au scos în evidenţă faptul că toate elementele ce
caracterizează răsadurile, respectiv înălţimea, grosimea, suprafaţa foliară, greutatea
poaspătă şi uscată se corelează pozitiv cu cantitatea de lumină primită de plante.
S-a constatat existenţa unei corelaţii negative, foarte semnificativă, între numărul
de zile de la semănat până la formarea bobocilor şi cantitatea de lumină primită de
plante.
Coeficientul de regresie ne arată că prin creşterea cantităţii de lumină cu 1000
kluxi, timpul necesar până la formarea bobocilor se reduce cu 2,6 zile.
Răsaduri corespunzătoare se pot obţine într-un timp cuprins între 5 zile când s-a
semănat la 1 mai la o durată medie a zilei de lumină de 14,4 ore şi o intensitate
luminoasă de 20 kluxi şi 107 zile când s-a semănat la 1 noiembrie, la o durată medie a
zilei de 7,8 ore şi o intensitate luminoasă de 3000 luxi .
Aceste rezultate sunt utile pentru tehnologi în vederea planificării datelor de semănat
pentru producerea răsadurilor.
Experienţe efectuate cu ardeiul gras la 2000 luxi, 3000 luxi si 5000 luxi au arătat
că plantele evoluează pozitiv spre fructificare numai la o intensitate luminoasă ce
depăşeşte 5000 luxi (Popescu V., l978).
Efectul intensităţii luminii asupra plantelor este condiţionat şi de temperatură şi
de concentraţia în CO2. La o temperatură mai scăzută plantele de ardei valorifică mai
bine o intensitate mai slabă a luminii.
La varza de Bruxelles creşterea cea mai bună a plantelor s-a înregistrat la
temperatura de 170C şi intensitatea luminoasă 33000 jouli/cm2 (Kranenberg H.G.,1974).
Tomatele, ardeiul gras şi castraveţii s-au semănat în seră la intervale regulate tot
timpul anului. S-a calculat relaţia dintre rata relativă de creştere şi lumina zilnică. Rata
relativă de creştere pentru tomate şi castraveţi a fost apoximativ la fel, iar pentru ardei a
fost cu 25% mai mică. Reducerea nivelului luminii cu 1 % va conduce la o reducere cu
1 % a producţiei în sere (Bruggink T.G. şi Heuvelink E.,1987). Reacţia plantelor mature
faţă de intensitatea luminii este diferită de cea a plantelor tinere (Challa şi
Schapendonk,1984).
Efectul intensităţii luminii asupra plantelor legumicole este condiţionat şi de
ceilalţi factori de mediu. Astfel, la tomate pentru un anumit nivel al intensitătii
luminoase, diferentierea florilor are loc mai devreme la temperatură mai coborâtă
(l7°C), decât la una mai ridicată (240 C sau 30°C) (Takahashi şi colab.,1913).Acţiunea
luminii este corelată pozitiv cu cea a temperaturii şi concentraţia în CO2 .Se observă că
rata fotosintezei nete a avut valorile cele mai ridicate la castraveţi la o intensitate
luminoasă de 40 kluxi, concentraţia în CO2 de 0,1% şi temperatura de 25-30cC.
Pentru culturile legumicole ce se efectuează în sere în timpul iernii este
important să se cunoască şi "zona greutăţii egale" numită şi "punct de compensaţie",
care reprezintă momentul când cantitatea de carbon fixată în procesul de fotosinteză
este egală cu cea eliberată prin respiraţie (Voican V.,1984 ). La plantele în plin soare,
această situaţie poate apărea la 500 - 1000 luxi, iar la cele de umbră la 100 - 300 luxi.
Când temperatura scade, zona de egalitate se deplasează spre intensităţi mai slabe ale
luminii. De aceea, la culturile protejate, când scade intensitatea luminoasă, trebuie să se
acţioneze şi asupra temperaturii.
La cultura legumelor în câmp liber se cunosc cazuri când intensitatea prea
ridicată a luminii nu este favorabilă. Cel mai adesea o astfel de situaţie apare tocmai în
perioada anului cu radiaţia naturală mai scăzută, când după un anumit număr de zile cu
nebulozitate ridicată apar zile complet senine. Trecerea bruscă de la o radiaţie
luminoasă slabă la una puternică determină un şoc fiziologic în plante, la nivelul
cloroplastelor, numit "solarizaţie". Gradul de vătămare a aparatului fotosintetic este cel
mai pronunţat la temperaturi ridicate (Sălăgeanu,1972). Pentru adaptarea plantelor la
schimbarea intensităţii luminii, în ambele sensuri, este necesară o anumită perioadă de
timp. Astfel, la tomate adaptarea plantelor obţinute la 3 sau 6 kluxi pentru lumina de
peste 15 kluxi durează 8 - 10 zile (Voican V., 1977).

RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU CALITATEA LUMINII

Calitatea luminii influenţează în mod deosebit plantele legumicole. Elementele


componente ale radiaţiei luminii vizibile nu sunt absorbite de către frunze în aceeaşi
măsură şi deci nu influenţează la fel procesele fiziologice din plantă.
Din cadrul spectrului vizibil al luminii solare radiaţiile cel mai puternic
absorbite sunt cele roşii, care au lungimea de undă de 650 - 750 mm şi energia de 41
kcal. Ele sunt folosite de către frunze în special în sinteza glucidelor (70%), influenţând
astfel creşterea plantelor şi formarea rezervelor de substanţe.
Radiaţiile albastru-violet, care au lungimea de undă 480 mm şi energia 71 kcal,
sunt absorbite mai ales de plantele şi fructele de umbră şi semiumbră. Ele determină
sinteza glucidelor cam în acelaşi raport cu aceea a substanţelor proteice, contribuind
astfel la realizarea substanţelor pentru creşterea organelor plantelor.
Radiaţiile infraroşii, cu mare energie calorică, sunt absorbite de către frunze în
proporţie de 8 -10 %. Cercetările efectuate arată că radiaţiile roşii şi portocalii
influenţează
favorabil creşterea, dar mai cu seamă înflorirea unor specii de legume, cum sunt
tomatele (Timiriazev,1946).
Radiaţiile violete, albastre şi galbene-verzi condiţionează formarea organelor
vegetative ale plantelor. În lipsa radiaţiilor albastre, spanacul, ridichea, salata, varza
etc, reacţionează negativ, formând frunze mici, lipsite de turgescenţă, cu semne de
eţiolare.
Castravetele şi tomatele suportă mai bine lumina săracă în radiaţii albastre şi
violete, aspect favorabil pentru cultura protejată din timpul iernii când emisia acestora
este mai redusă.
Radiaţiile ultraviolete sunt necesare pentru sinteza unor vitamine, însă în
cantitate prea mare au efect dăunător asupra ţesuturilor şi celulelor.
Radiaţiile infraroşii în exces influenţează negativ creşterea plantelor, prin
intensificarea respiraţiei.
Compoziţia luminii prezintă o serie de variaţii diurne şi anuale determinate în
primul rând de unghiul de incidenţă. Radiaţia ultravioletă este vara de circa 20 de ori
mai mare ca iarna, iar primăvara cu mult mai mare decât toamna. În timpul verii,
radiaţia violetă este de circa 5 ori mai mare, iar cea calorică de circa 2,5 ori superioară
celei înregistrate în timpul iernii. Gradul de utilizare a luminii, deci a radiaţiei, este
foarte mult dependent de culoarea frunzelor si în primul rând de conţinutul acestora în
clorofilă.
Este deosebit de importantă cunoaşterea reacţiei plantelor legumicole la calitatea
luminii deoarece permite cultivatorilor să influenţeze una sau alta din laturile proceselor
de creştere şi dezvoltare. Compozitia spectrului este modificată în spaţiile acoperite,
unde lumina naturală este filtrată de materialele de acoperire (sticlă, mase plastice), ca
şi la folosirea luminii artificiale la care calitatea luminii depinde de sursa acesteia.
Sticla reţine în mare măsură radiaţia ultravioletă, iar materialele plastice rigide sunt
mai puţin transparente pentru radiaţiile infraroşii şi cele din domeniul roşu îndepărtat.
Foliile de polietilenă şi PVC sunt mai transparente decât sticla, atât pentru radiaţiile
ultraviolete, cât şi pentru cele roşii şi infraroşii, ceea ce presupune o mai redusă
capacitate de izolare termică. De altfel, se cunoaşte în practică sensibilitatea la radiaţii
ultraviolete a răsadurilor scoase din serele de sticlă, fără o prealabilă adaptare şi
necesitatea de a obişnui plantele, înainte de plantare, cu lumina completă, prin
descoperirea răsadniţelor sau aducerea lor în solarii acoperite cu peliculă de polietilenă,
care permite trecerea razelor ultraviolete (Indrea D., 1992).
În practică sunt preocupări pentru modificarea calităţii luminii, prin folosirea sticlei
sau peliculelor colorate (fotoselective). Acestea reţin unele radiaţii şi astfel influenţează
raportul dintre radiaţiile cu diferite lungimi de undă. Astfel de schimbări pot inf1uenţa
durata fazelor de dezvoltare ca şi poducţia la unele specii de legume (tabelul 4.). Se
observă că la lumina galbenă numărul de zile până la apariţia primordiilor florale este
mult mai mare (30,7), comparativ cu folia transparentă. Producţia timpurie creşte
considerabil la culoarea violetă ( cu 93%), iar producţia totală depăşeşte martorul (folia
transparentă) cu 12% la culoarea galbenă., 40% la culoarea roşie şi 51 % la cea violetă.
Dirijarea luminii la culturile legumicole. Dirijarea luminii se face pe faze de
vegetaţie, ţinând seama de particularităţile biologice ale fiecărei specii sau fiecărui soi.
Plantele legumicole nu au nevoie de lumină în faza de repaus, indiferent că se
găsesc sub formă de seminţe sau sub formă de diferite organe vegetative.
Etapa cea mai critică în privinţa cerinţelor faţă de lumină, o reprezintă faza de
răsad şi în special momentul răsăritului, când plantele se eţiolează foarte repede şi chiar
pot pieri în scurt timp.
De aceea, acest moment se urmăreşte cu maximă atenţie şi se iau măsuri de
îndepărtare a materialelor care au acoperit semănăturile
După repicarea răsadurilor se recomandă o uşoară umbrire până la prinderea
acestora.
În perioada creşterii şi fructificării se asigură lumină multă pentru desfăşurarea
normală a acestor procese. Deficitul de lumină are efect major asupra plantelor
legumicole.
La răsaduri (tomate, ardei, vinete, castraveţi):
- alungirea tulpinii;
- eţiolarea plantei, mai ales a tulpinii;
- creşterea insuficientă a aparatului foliar;
- evoluţia nesatisfăcătoare a primelor flori.
La culturile forţate(tomate, ardei, vinete, castraveţi):
- debilitarea progresivă a plantelor;
- degenerarea florilor;
- avortarea unui număr mare de flori;
- creşterea duratei de formare a fructelor şi chiar nematurarea
fructelor;
- scăderea calităţii fructelor (conţin mai puţină substanţă uscată şi vitamine).
Efectul dăunător al deficitului de lumină se întâlneşte în mod frecvent în sere în
perioada de iarnă (noiembrie - februarie), când lumina are un rol limitativ.
Pentru diminuarea efectului dăunător al deficitului de lumină se pot lua unele
măsuri, cum ar fi:
- orientarea corectă a spaţiilor faţă de punctele cardinale; are valabilitate mai mult
la serele individuale; dacă sunt orientate pe direcţia N - S iluminarea va fi mai
uniformă;
- orientarea rândurilor de plante; depinde de tipul construcţiei; la serele bloc
trebuie ţinut seama de acest lucru încă de la construcţia lor;
- scăderea temperaturii din local în timpul nopţii şi în zilele înourate;
- folosirea unor soiuri special create care să fructifice şi în condiţii de intensitate
luminoasă mai redusă, una din preocupările principale ale amelioratorilor;
- folosirea unor substanţe stimulatoare ale procesului de fructificare (de exemplu
la tomate).
Dirijarea luminii se referă la mărirea intensităţii luminii, mărirea duratei luminii şi
reducerea intensităţii luminii.
Mărirea intensităţii luminii ajunsă la nivelul plantelor se poate realiza în anumite
limite prin măsuri tehnice, dar singura cale eficientă rămâne iluminarea suplimentară.
Sporirea procentului de radiaţie incidentă ajunsă la nivelul plantelor cultivate în
serele acoperite cu sticlă poate avea loc atunci când se utilizează o sticlă de calitate
specială, cu grad mare de transparenţă, când elementele de susţinere (şproţurile) ocupă
un procent cât mai redus din suprafaţa totală a acoperişului, când în timpul perioadei de
radiaţie naturală redusă se asigură o stare corespunzătoare de curăţenie a sticlei.
Datorită fixării pe sticlă a diverselor impurităţi (fum, praf) are loc opacizarea
acesteia şi reducerea transparenţei cu 20 - 30%, motiv pentru care amplasarea
construcţiilor de sere în apropierea surselor de fum sau praf industrial este
nerecomandabilă.
La serele ecranate, din cauza depunerilor de praf sau pulberi poluante, se indică
spălarea periodică (4 - 5 ani) cu o soluţie formată din acid sulfuric 5%, acid f1uorhidric
3% şi detergent.
Efectul de reducere a transparenţei se înregistrează şi la masele plastice ca urmare
a fenomenului de îmbătrânire.
Mărirea duratei luminii se realizează prin iluminarea artificială produsă cu mai
multe tipuri de lămpi electrice în instalaţii speciale, fixe sau mobile.
Administrarea artificială a luminii pentru mărirea duratei fotoperioadei diurne se
poate face mai economic înaintea sau în continuarea perioadei de lumină, respectând
fotoperiodismul specific al plantelor.
Iluminarea artificială se realizează cu diferite tipuri de lămpi: cu mercur, lămpi
f1uorescente, lămpi cu descărcare în xenon.
Iluminarea suplimentară se aplică în mod deosebit la producerea răsadurilor de
tomate, castraveţi, ardei etc.
Iluminarea se face dimineaţa şi seara când radiaţia naturală are valori subnormale.
În urma iluminării suplimentare a răsadului de tomate şi de castraveţi (8 - 12 ore
timp de 30 de zile) se realizează o accelerare a creşterii şi maturării fructelor cu circa 20
de zile, precum şi o sporire a producţiei cu 20 - 40 %.
Aplicarea iluminării suplimentare la ardeiul gras a determinat mărirea numărului
de frunze, a suprafeţei foliare şi a greutăţii totale (Popescu v., 1978, Nilwijk H.,1980).
Lumina artificială este eficace pentru plante numai la o intensitate de 3000-5000
luxi, ceea ce presupune o putere instalată de 150-200 w/m2. Consumul foarte ridicat de
energie electrică limitează folosirea luminii artificiale. Trebuie să se ţină seama şi de
faptul că distanţa faţă de vârful de creştere a plantelor este în funcţie de tipul lămpilor
(lămpi fluorescente O,5m, lămpile cu vapori metalici de înaltă presiune până la 400w, la
cel
puţin 1,3m, iar cele peste 400w, la distanţa de peste 1,5-2 m), intensitatea luminii se
reduce cu pătratul distanţei (dacă la 1 m distanţă se realizează 3000 luxi, la 2 m nu se
reduce lumina la 1500 luxi ci la 750 luxi).
Calcularea cantităţii de curent electric şi a numărului de lămpi necesare se face
pornind de la intensitate a luminii ce trebuie să se realizeze (Voican V.,1984).
Atunci când se aplică iluminarea suplimentară la producerea răsadului trebuie să se
ia măsuri de adaptare treptată a plantelor la condiţiile naturale de lumină, în care
urmează să fie cultivate. Această adaptare se face cu mai multe zile înainte de
transferare.
Diminuarea intensităţii luminii se practică la cultura protejată a legumelor când
intensitatea şi durata radiaţiei solare provoacă o creştere exagerată a temperaturii din
sere.
Se folosesc mai multe metode;
- prin stropirea sticlei la exterior cu emulsii din praf de cretă, var stins, reziduuri cu
calciu de la industria zahărului, humă. Varul stins nu se foloseşte în cantitate prea mare
deoarece se îndepărtează greu de pe sticlă.
Aceasta este cea mai folosită metodă la noi în ţară.
Soluţiile sunt aplicate cu diferite tipuri de pompe.
Se fac încerări de folosire a unor dispozitive adecvate care se deplasează pe
jgheaburi.
- cu ajutorul unor materiale dispuse în exteriorul sau interiorul serei:
- se pot folosi şipci de lemn;
- jaluzele la serele individuale, care se derulează pe versanţii serei când lumina este
foarte puternică şi se rulează la coamă în perioada cu lumină scăzută;
- poliesteri coloraţi;
- plasă textilă colorată;
- folie de mase plastice de culoare închisă;
- plase de material plastic colorate diferit.
Serele din vestul Europei sunt dotate cu ecrane termice ce se rulează şi derulează
automat, asigurând diferite grade de umbrire şi reducerea pierderilor de căldură.
- Umbrirea prin pelicula unor lichide colorate sau cu coloratie variabilă.
Lichidele colorate sunt dirijate sub presiune sau instalaţii speciale la conductele
perforate de la coamă. Soluţia se scurge sub formă de peliculă la suprafaţa sticlei, fiind
apoi recuperată.
- Umbrirea cu sticlă specială tip "Thermex" fotosensibilă.
Între două foi de sticlă se introduce o peliculă de gelatină reversibilă la
schimbarea intensităţii luminii. Culoarea se închide la creşterea intensităţii luminii şi se
deschide la scăderea ei. Se aplică această metodă în sere individuale în mod
experimental.
Împiedicarea accesului luminii se practică în legumicultură pentru eţiolarea unor
părţi de plante care îşi îmbunătăţesc calitatea:
- lăstari de sparanghel;
- cicoarea de Bruxelles;
- peţioli de ţelină, cardonul etc.
Măsura de a împiedica accesul luminii are aplicabilitate şi la păstrarea legumelor
în stare proaspătă. Prezenţa luminii la cartofii pentru consum determină formarea
solaminei în scoarţa tuberculilor.
La ceapă şi la plantele legumicole rădăcinoase, dacă în timpul păstrării este
lumină şi temperatură ridicată, pornesc mai devreme în faza de vegetaţie.
În alte situaţii, împiedicarea accesului luminii este o măsură tehnologică cu efect
indirect asupra speciilor legumicole. Aşa este mulcirea solului dintre rândurile de plante
cu materiale opace, netransparente, care determină combaterea buruienilor fără să fie
folosite măsuri chimice sau mecanice.

CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE APĂ

IMPORTANŢA APEI PENTRU PLANTELE LEGUMICOLE

Desfăşurarea normală a proceselor fiziologice si biochimice, în esenţă


creşterea şi dezvoltarea plantelor nu pot avea loc decât în prezenţa unei anumite cantităţi
de apă. Apa este importantă în procesul de fotosinteză deoarece influenţează cantitatea
şi calitatea producţiei de legume.
Importanţa apei rezultă şi din accea că, în general vorbind, conţinutul în apă la
numeroase specii legumicole este foarte ridicat, ajungând la 80- 95 % din greutatea
totală a acestora.
Conţinutul în apă înregistrează variaţii foarte mari în cadrul speciilor
legumicole luate în cultură. Astfel, tomatele, castraveţii, frunza de salată şi frunza de
ceapă conţin 94-95% apă, frunza de varză şi ridiche 92-93 %, morcovul 87-91 %,
cartoful 74-80%.
Conţinutul de apă al legumelor nu este dependent numai de specie, ci şi de
fenofază, vârsta şi zonele de origine. Plantele provenite din zone cu terenuri umede au
un continut mai ridicat faţă de cele din zone cu terenuri aride, care au un conţinut mai
mic în apă. Plantele tinere, au un conţinut mai mare în apă faţă de cele mature. Plantele
cultivate în seră au un conţinut mai mare de apă faţă de cele cultivate în câmp.
Chiar între organele uneia şi aceleiaşi plante există deosebiri în ceea ce
priveşte conţinutul în apă. Tulpina conţine 40-45 % apă, frunzele mature 60 -65 %,
frunzele tinere 80-85 %, organele de reproducere si vârfurile de creştere 98-99 %. Cel
mai redus conţinut în apă se înregistrează în seminte, 12-14 % .
Importanţa apei rezultă şi din aceea că ea este mijlocul de transport pentru
substanţele minerale, fotoasimilate şi pentru procesele metabolice.
Apa întreţine tensiunea celulară şi de multe ori reprezintă ,cel rnai important
factor limitativ al creşterii plantelor.
Apa din sol şi plantă are un rol deosebit în desfăşurarea proceselor de oxidare şi
intră în compoziţia numeroaselor substanţe anorganice şi organice.
În afară de formarea soluţiei solului, transportul substanţelor brute şi elaborate,
apa
reglează temperatura plantei pe timp călduros.
S-a dovedit experimental că sinteza este inhibată în cazul saturaţiei în apă sau
redusă substanţial când deficitul de apă este mai mare de 20-25 %.
Datorită apei, ţesuturile plantelor îşi păstrează turgescenţa, care este condiţia
fundamentală pentru menţinerea stării fizice si fiziologice a plantelor.
Părţile comestibile la unele specii legumicole (salata, spanacul, loboda,
mărarul, castraveţii etc.) îşi pierd uşor turgescenţa în lipsa apei, capătă aspectul de
ofilire şi se depreciază calităţile comerciale.

GRUPAREA SPECIILOR LEGUMICOLE DUPĂ CERINŢELE DE


ANSAMBLU FAŢĂ DE APĂ

Speciile legumicole sunt mari consumatoare de apă.

În funcţie de specificul biologic, după pretenţiile faţă de apă, se clasifică în


patru grupe, (Bălaşa M., 1973):

1. Foarte pretenţioase: spanacul, salata, legumele din grupa verzei, ţelina, ridichea
de lună, prazul, ceapa, usturoiul, mărarul.
2. Pretenţioase: castraveţii, tomatele, ardeii, vinetele, bamele, cartoful, fasolea şi
mazărea.

3. Moderat de pretenţioase: speciile perene, sparanghelul, reventul, hreanul,


leuşteanul, anghinarea.

4. Puţin pretenţioase: pepenele galben, pepenele verde, dovlecelul şi dovleacul.


În funcţie de cerinţele faţă de umiditatea din atmosferă, plantele legumicole se
clasifică în următoarele grupe:

1) Cer umiditate relativă foarte ridicată (85 - 95 %): castravetele, ţelina, spanacul,
salata, ciupercile etc.

2) Cer umiditate relativă ridicată (70 - 80 %): varza, sfecla, morcovul, păstârnacul,
pătrunjelul, cartoful, mazărea etc.

3) Cer umiditate relativă moderată (55 - 65 %): tomate, ardei, vinete, fasole.

4) Cer umiditate relativă coborâtă (45 - 55 %): pepenele verde, pepenele galben,
dovleacul.
Cercetările efectuate la castravete au arătat că umiditatea relativă ridicată
determină o sporire a creşterii frunzelor (Uffe1en, 1984, 1985; Bakker 1987; Ezendan
1988), producţie mai mare şi fructe de calitate mai bună (Bakker, 1987). Cercetările lui
Krug şi Fricke (1990) arată că efectul umidităţii relative este mic dacă se asigură apă şi
îngrăşăminte la nivelul optim.
Cercetările efectuate la ardei (Robert F. - S. Lee şi Bernard Bible, S.U.A., 1990),
la umiditate a relativă de noapte de 92 % prin acoperire cu plastic şi de 76 % arată că
umiditatea relativă măreste concentratia de calciu în partea apicală a frunzelor cu 29 %
faţă de cea mai coborâtă.

Cerinţele faţă de umiditate sunt diferite în cadrul aceleiaşi specii, în funcţie de soi
sau hibrid.
În general s-a constatat că soiurile precoce au nevoie de o umiditate mai mare
decât cele tardive (Stan N., 1992).
Santo şi Ando (1975) au constatat că la tomate producţia a crescut pe măsura
creşterii umiditătii relative de la 60 % la 90 %, atât la nivel scăzut cât şi la cel ridicat al
umidităţii solului. Într-o altă experienţă (Klapwijk, 1975) s-a observat că sporirea
umidităţii atmosferice a avut efect pozitiv asupra creşterii recoltei, dar numai în condiţii
de radiaţie puternică.

CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE APĂ ÎN FUNCŢIE ŞI DE


STRUCTURA, DIMENSIUNILE SI REPARTIZAREA SISTEMULUI RADICULAR IN SOL

În funcţie de sistemul radicular apar diferenţe importante la speciile legumicole.


La unele specii legumicole sistemul radicular este răspândit în straturi superficiale ale
solului: ceapa, salata, spanacul, ardeiul, vinetele, tomatele cultivate prin răsad . Acestea
au cerinţe ridicate faţă de apă.
Alte specii legumicole ca: pepenii verzi, pepenii galbeni, păstârnacul, morcovul,
sfecla au pretenţii mai mici faţă de apă deoarece sistemul radicular pătrunde mai adânc
în sol, ceea ce permite aprovizionarea cu apă din straturi mai profunde ale solului.
Important este şi volumul de pământ pe care îl explorează sistemul radicular. De
exemplu, în faza când sistemul radicular ajunge la dimensiuni maxime, o plantă de
ceapă foloseşte numai 0,3 m3 de sol, în timp ce sfecla roşie foloseste 17m3, iar
dovleacul peste 100m3 de sol. Din această cauză la ceapă trebuie să fie bine asigurat cu
apă stratul superficial al solului (Bălaşa M.,1973).

Legat de sistemul radicular se pot menţiona şi alte particularităţi:


- La plantele cultivate prin răsad sistemul radicular este mai puţin profund şi de
aceea necesită o bună aprovizionare cu apă în stratul superficial al solului.
- Plantele cultivate prin semănat direct în câmp au rădăcinile pătrunse mai adânc în
sol şi suportă mai usor eventualele oscilaţii ale aprovizionării cu apă.
- Plantele cultivate în seră au sistemul radicular superficial şi de aceea necesită mai
multă apă.

CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE UMIDITATE


ÎN DIFERITE FENOFAZE

Pe parcursul perioadei de vegetaţie, plantele legumicole nu au aceleaşi cerinţe faţă de


umiditate (tabelul 1.5.).

Tabelul 1.5 Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditate, în funcţie de


perioada şi faza de vegetaţie (după Stan N. 1992)

Perioada Faza Cerinţele faţă de umiditate


Sămânţă Embrionară · La începutul fazei moderate şi apoi mari.
· Către sfârşitul fazei moderate şi apoi
reduse I
Repaus Reduse

Gerrninaţie . Mari

Creştere vegetativă Răsad · Moderate

Creştere generativă Formarea mugurilor


floriferi . Mari

Înflorire · Moderate

Fructificare · Mari şi apoi, la maturare, moderate

În faza de sămânţă (pusă la germinat) este nevoie de o cantitate foarte mare de apă
pentru hidratarea acesteia şi pentru declanşarea proceselor biologice.
Cantitatea de apă absorbită de seminţe diferă cu specia. Aceasta reprezintă 50 %
din greutatea seminţei la castraveţi şi varză ; 100 % din greutate la morcov, ceapă,
sfeclă; 150 % din greutate la mazăre.
În faza de încolţire, plantele au nevoie de o cantitate mare de apă pentru continuarea
proceselor de creştere a germenului (90 % din C.t.a.).

În faza de răsad tânăr plantele necesită cantitate mare de apă deoarece sistemul
raticular este insuficient format (80 - 90 % din C .t.a.).
În faza de răsad imediat după repicat, plantele au nevoie de cantitate mare de apă
pentru refacerea sistemului radicular şi continuarea creşterii (80% din C.t.a.).
În faza de răsad înainte de plantare, plantele au nevoie de o cantitate mai mică de
apă pentru adaptarea cu condiţiile urrnătoare (60 - 70 % din c.t.a.).
În faza de creştere a plantelor, de înflorire şi fructificare; plantele cer o cantitate
mare de apă pentru crestere şi fructificare; în timpul înfloritului cerinţele pentru apă
sunt mici.
Apar cerinţe caracteristice fiecărei specii, de exemplu: tomatele, ardeii si vinetele
au nevoie mare de apă în timpul fructificării, fasolea de grădină are nevoie mai mare de
apă în timpul înfloritului şi formării păstăilor, iar varza în timpul formării căpăţânilor.

INFLUENŢA EXCESULUI ŞI DEFICITULUI DE APĂ ASUPRA


PLANTELOR LEGUMICOLE

Pentru aprecierea excesului şi deficitului de apă la plantele legumicole se are în


vedere balanţul hidric.
,
Bh = T/A
În mod normal Bh = 1.
În practică se întâlnesc două situaţii:
-exces de umiditate;
- deficit de umiditate;
Excesul de umiditate se consideră atunci când valoarea bilanţului hidric este
subunitară, deci mai mică de 1.
Excesul de umiditate se datoreşte mai multor cauze si anume:
- Reducerea transpiraţiei plantelor sub influenţa factorilor externi (umiditate a
relativă ridicată, temperatura coborâtă, mişcare redusă a aerului);
- Stagnarea o perioadă mai îndelungată a apei în jurul sistemului radicular pe care-l
inactivează. Apa ocupă spaţiile intercelulare, elimină oxigenul, apărând fenomenul de
asfixiere a rădăcinii, urmat de îngăbenirea părţilor aeriene ale plantei, iar după un timp
planta moare. O astfel de situaţie este întâlnită frecvent pe terenurile joase, inundabile
sau cu pânza de apă freatică la suprafaţă;
- Irigarea neraţională a culturilor datorită fie unei proaste nivelări a terenului,
fie funcţionării necorespunzătoare a sistemelor de irigare şi evacuare a apei.
Culturile protejate pot fi expuse excesului de umiditate dacă nu se iau măsuri de
afânare profundă a solului şi nu se aleg terenuri corespunzător nivelate, cu apa freatică
sub 3m.
Excesul de umiditate determină prelungirea perioadei de vegetatie şi scăderea
conţinutului în substanţă uscată a produselor, deci determină întârzierea recoltatului şi
scăderea rezistenţei produselor la păstrare.
Apa abundentă provenită din ploi torenţiale spală polenul şi împiedică
polenizarea, deci fructificarea (Stan N.,1992).
Prevenirea excesului de umiditate este foarte importantă.
În practică, excesul de umiditate poate fi prevenit pe următoarele căi:
- cultivarea legumelor pe terenuri ferite de inundaţii şi situate pe terasa a doua a
râurilor;
- folosirea terenurilor uşoare şi mijlocii care asigură o bună circulaţie a apei;
- drenarea solului;
- mărirea suprafeţei de evaporare a apei prin bilonarea solului sau muşuroire;
- nivelarea de bază şi întreţinerea acesteia;
- irigarea raţională;
- alegerea raţională a speciilor şi soiurilor.
Deficitul de umiditate apare atunci când transpiraţia este mai mare decât
absorbţia, Bh > 1.
Plantele legumicole reacţionează la seceta atmosferică şi a solului prin:
- mărirea transpiraţiei şi reducerea fotosintezei (Holstejn şi colab.,1977);
- scăderea facultăţii germinative a polenului;
- polenizarea defectuoasă;
- căderea florilor şi a fructelor;
- slăbirea rezistenţei la atacul bolilor şi dăunătorilor;
- scăderea producţiei;
- deprecierea calităţii produselor prin pierderea frăgezimii, lignificarea, crăparea,
imprimarea unui gust neplăcut.
Fenomenul se manifestă prin pierderea turgescenţei organelor active ale plantei
(frunze, vârfurile de creştere) şi este cunoscut sub numele de ofilirea plantelor. Poate fi
diurnă şi de lungă durată.
Ofilirea diurnă apare de obicei la mijlocul zilelor când intensitatea radiaţiei
calorice şi luminoase este maximă. În acest caz, ostiolele se închid, întrerupând
schimbul de gaze, procesul de fotosinteză se opreşte, creşte permeabilitatea celulelor,
creşterea plantelor stagnează.
Prevenirea ofilirii se poate realiza pe următoarele căi:
- reducerea temperaturii mediului şi plantei;
- aprovizionarea solului cu apă;
- ridicarea umiditătii relative a aerului.
Ofilirea de lungă durată se datoreşte unor dereglări în circuitul apei, cauzate de
răcirea puternică a solului, de excesul sărurilor minerale din sol sau de un deficit
prelungit de umiditate.
Fenomenul se manifestă prin: reducerea treptată a procesului de sinteză;
îmbătrânirea coloizilor hidrofili; degradarea progresivă a plastidelor; sporirea de 2-3 ori
a respiraţiei; stânjenirea diferenţierii florilor şi formării polenului; perturbarea
procesului de fecundare.
Ofilirea de lungă durată duce în final la întreruperea proceselor metabolice şi la
dispariţia plantei.
Acest fenomen poate să apară şi atunci când solul este bine aprovizionat cu apă.
Dacă temperatura stratului în care sunt răspândite rădăcinile are valori sub cele existente
în aer, absorbţia este mai înceată decât transpiraţia, planta sărăceşte în apă şi se ofileşte.
În acest caz încălzirea solului devine foarte eficientă (în sere).
Efecte similare pot apărea şi în urma irigării plantelor prin aspersiune cu apă
rece în zilele călduroase. Deficitul de apă în plante poate să apară şi în urma
administrării unei cantităţi excesive de substanţe minerale.

Supraconcentrarea soluţiei solului se evită prin îngrăşarea fazială raţională şi


menţinerea apei în sol în limite normale.
Prevenirea ofilirii temporare sau de lungă durată este posibilă şi prin aplicarea
unor măsuri tehnologice care permit folosirea raţională a rezervelor de apă din sol:
- distrugerea vaselor capilare superficiale prin lucrări repetate de mărunţire a solului;
- mulcirea solului cu diferite materiale (folie de material plastic, paie, gunoi de grajd
etc.);
- combaterea buruienilor concurente;
- asigurarea unei desimi corespunzătoare a culturilor.
Umiditatea solului se asigură în mod corespunzător prin aplicarea irigaţiilor. La
cultura în câmp a legumelor, pe lângă seceta solului, apare adesea pericolul secetei
atmosjerice. Seceta atmosferică se datoreşte transpiraţiei excesive provocată de arşiţe
sau vânturi fierbinţi şi uscate, când umiditatea relativă a aerului ajunge la 10-20%. Deşi
este apă suficientă în sol, ritmul absorbţiei devine inferior transpiraţiei şi se creează
astfel deficite în plantă.
Seceta atmosferică este foarte dăunătoare, în special la plantele legumicole
verdeţuri, dar poate duce la dehidratarea vârfurilor de creştere a frunzelor tinere la toate
celelalte specii legumicole.
Prin aplicarea unor udări de scurtă durată, dimineaţa se mentine solul umed la
suprafaţă, ceea ce permite evaporarea apei şi ridicarea umidităţii atmosferice.
Dirijarea umidităţii relative se impune în cazul culturilor legumicole din sere sau
a celor protejate cu mase plastice. Când umiditatea relativă e prea ridicată se intervine
prin aerisiri repetate, ridicarea temperaturii în sere, udarea locală (cu furtunul sau prin
picurare) etc. Când umiditatea relativă e scăzută se fac stropiri de 1 - 2 minute cu
instalaţia de aspersiune. În ciupercării în faza de formare a ciupercilor se menţine o
umiditate relativă foarte ridicată (90 - 95 %) prin pulverizarea straturilor cu apă, prin
udarea potecilor sau chiar a pereţilor.

RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU AERUL ŞI GAZELE

Aerul condiţionează viaţa plantelor prin compoziţia sa chimică, cât şi prin


mişcările sale (vânturile). Aerul atmosferic se compune din aproximativ 78% N, 21 %
oxigen, 0,03% CO2 şi alte gaze. Are o deosebită însemnătate fiziologică la toate plantele
legumicole deoarece acestea folosesc oxigenul pentru respiraţie, iar bioxidul de carbon
este sursa de bază necesară asimilaţiei clorofiliene. Azotul joacă rol în menţinerea
presiunii deoarece constituie componentul principal al atmosferei.

CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE DIOXIDUL DE


CARBON

Plantele verzi, printre care şi legumele, prezintă capacitatea de a creea substanţe


organice. În procesul de fotosinteză, cu ajutorul clorofilei, folosind energia solară, din
apă şi dioxid de carbon se sintetizează substanţe organice simple, care servesc mai
departe ca bază la crearea subsanţelor complexe. Pentru ca o frunză să sintetizeze 1 g de
glucoză, ea trebuie să absoarbă întreaga cantitate de dioxid de carbon din 2500 litri de
aer (Voican V., 1984). Capacitatea plantelor de a prelua dioxidul de carbon din aer
depinde de o serie de factori interni şi externi.
Frunzele absorb o cantitate mare de CO 2 atunci când stomatele prezintă ostiole
complet deschise, când acesta se găseşte în aer într-o cantitate optimă, când gradul de
aprovizionare a plantei cu apă şi elemente minerale este corespunzător.
Absorbţia dioxidului de carbon din aer de către frunze este favorizată de curenţii
de aer, deoarece în lipsa acestora se epuizează dioxidul de carbon din jurul frunzelor.
Situaţia aceasta se întâlneşte frecvent în sere, de aceea se intervine prin aerisire.
Cercetările efectuate scot în evidenţă faptul că la culturile legumicole din seră se
înregistrează amplitudini mari ale concentraţiei de dioxid de carbon.
În timpul nopţii, concentraţia de CO2 poate ajunge la, 0,5%. La aceasta,
contribuie atât plantele prin respiraţie cât şi microorganismele, ce asigură
descompunerea importantelor cantităţi de material organic adminis.
Concentraţia dioxidului de carbon se reduce într-un interval scurt datorită
fotosintezei intense din primele ore ale diminetii.
Observaţiile efectuate în sere etanşe cultivate cu castraveţi au arătat că se poate
reduce concentraţia de CO2 în cursul zilei până 0,01 % (Daunicht,1966).
Cercetările recente au condus la concluzia că prin creşterea concentraţiei de CO2
la 450-500 ppm se obţin sporuri de producţie de 2% la tomate şi de 28 % la castraveţi
(Vermeulen şi Beek, 1991).
La salată administrarea CO2 în concentraţie de 0,12 % a determinat creşterea
producţiei cu 56 %.
La ardeiul gras administrarea CO2 în concentraţie de 0,1 % a condus la sporuri de
recoltă de 35 % (Vijverberg, 1976).
Cercetările efectuate asupra vinetelor la Staţiunea Naaldwijk, Olanda, la
concentraţia de 413 si 663 ppm CO2, au arătat că prin sporirea concentraţiei apare o
cloroză pe frunze datorită reducerii conţinutului acestora în bor, ca urmare a scăderii
transpiraţiei.Producţia timpurie a fost cu lO % mai mare, iar în final cu 24 % mai
ridicată comparativ cu concentraţia redusă de CO2 greutatea medie a fructelor a sporit,
iar numărul de fructe pe m2 a fost mai mare cu 16%. Nu s-au constatat diferenţe în ceea
ce priveşte perioada de vegetaţie şi calitatea (Nederhoff, M. ,E. şi colab. 1991).

Eficienţa aplicării CO2 la cultura fără sol (hidroponică) a legumelor este


deosebit de ridicată (Daurrieht, 1966).
La cultura castraveţilor în cultura hidroponică, prin administrarea suplimentară
La cultura tomatelor este frecventă diminuarea concetraţiei de CO 2 până la 0,02
%. Diminuarea concentraţiei CO2 la culturile din sere are loc în intervalul de timp în care
radiaţia luminoasă este cea mai ridicată . Când cerul este senin , lipsa ventilaţiei duce la
diminuarea concentraţiei de CO2 în aerul serei pe o durată mare din cursul fotoperioadei.
Prin ventilaţie concentraţia de CO2 este mult diminuată. Dacă cerul este acoperit şi ven-
tilaţia inexistentă,cantitatea de CO2 din aerul serei aproape că se dublează.
Numeroasele experimentări efectuate din întreaga lume au scos în evidenţă
deosebită utilitate economică a adimnistrării de CO2, care se consideră un factor de primă
însemnătate pentru creşterea şi dezvoltarea optimă a plantelor, mai ales în condiţii de
culturi protejate.
În numeroase ţării "fertilizarea" cu CO2 se aplică frecvent la culturile protejate,
atât în etapa producerii răsadurilor, cât şi în aceea a culturii propriu-zise.
Având în vedere capacitatea mare a plantelor legumicole de a absorbi CO2 s-a
stabilit că ridicarea concentraţiei acestuia în aer până la 0,3- 0,4% atrage după sine
sporuri importante de recoltă. Cultivarea tomatelor într-o atmosferă de 0,18 % CO2 a rea-
lizat un spor de recoltă de 22 %. Apar diferenţe între diferite soiuri sau între hibrizi
(Nilwik şi colab., 1982).
diurnă a CO2 până la concentraţia de 0,10-0,15%, s-a obţinut o producţie mai timpurie
cu 8-21 de zile şi un important spor calitativ al producţiei.
Capacitatea plantelor legumicole de a folosi şi a suporta concentraţii ridicate de
CO2 este diferită.
De aceea, aplicarea suplimentară a CO 2 trebuie să se facă în mod diferenţiat de la
o specie la alta, ţinând seama de factorii interni şi externi care asigură intensitatea cea
mai ridicată a fotosintezei.
Administrarea CO2 se face în strânsă corelaţie cu lumina şi temperatura.
Administrarea CO2 începe în momentul în care intensitatea luminii depăşeşte
2500 luxi, iar nivelul concentraţiei se stabileşte în funcţie de nivelul radiaţiei luminoase,
specia legumicolă, temperatură, umiditate etc.
Odată cu administrarea CO2 trebuie asigurată şi temperatura optimă pentru
specia respectivă. Numai astfel se poate realiza o intensificare corespunzătoare a
fotosintezei.
Ridicarea accentuată a concentraţiei de CO2 (peste 1 %) este dăunătoare pentru
plante, având un efect inhibitor asupra procesului de fotosinteză. CO 2 acţionează mai
întâi ca un narcotic, apoi provoacă dereglarea proceselor vitale ale plantelor.
Administrarea CO2 se poate face prin mai multe procedee. În acest sens se pot
utiliza ca surse: gheaţa carbonică, arderea de hidrocarburi (metan, butan, propan);
arderea unor derivate lichide de la rafinarea petrolului (petrolul lampant); bioxid de
carbon lichefiat în butelii.
Unul din procedeele cele mai simple şi mai ieftine, aproape generalizat de
către cultivatorii olandezi, îl constituie recuperarea parţială a gazelor de ardere de la
centrala termică (mai cu seamă în cazul folosirii metanului) şi dirijarea sub presiune
printr-o reţea specială de conducte din mase plastice pentru distribuirea uniformă în
întreaga seră. O astfel de tehnică are următoarele avantaje: nu necestă o altă sursă
pentru CO2; sporeşte eficienţa economică a combustibilului utilizat la încălzirea
serelor; nu impune investiţii deosebite.
Cea mai răspândită metodă de administrare a CO2 de la noi din ţară este
arderea petrolului lampant în aparate speciale de tip "MASTER B 155". Amplasarea
acestora se face la nivelul do1iei.
Acolo unde sunt gaze naturale disponibile se poate recurge la utilizarea
arzătoarelor lamelare în baterii.
Pentru menţinerea concentraţiei dioxidului de carbon la nivelul dorit se poate
recurge şi la automatizarea controlului şi administrării cu ajutorul unui analizator cu
radiaţii infraroşii.
Atât la culturile de plante legumicole în câmp cât şi la cele din sere, dioxidul
de
carbon din aerul atmosferic nu constituie unica sursă. În primul rând, dioxidul de
carbon rezultat din descompunerea materiei organice din sol de către microorganisme,
difuzează în aerul din sol sau în aerul atmosferic.
Odată cu apa din precipitaţii sau irigaţii, poate să ajungă în sol o cantitate de
anhidridă carbonică, sub forma ionului bicarbonic (HC0 3), care intră în relaţie de
schimb cu ceilalţi ioni. După unele cercetări, plantele pot să-şi asigure dioxid de
carbon şi prin sistemul radicular, la nivel de 520 % si chiar 50 % din total.
În practica legumicolă se recurge în foarte mare măsură la folosirea îngrăşămintelor
organice pentru fertilizarea de bază, fertilizarea fazială sau pentru mulcirea solului.
Aportul de CO2 pe această cale depinde de cantitatea materialului organic şi de
provenienţă ori starea de fermentare. Exemple: gunoiul proaspăt de taurine în strat de 8
cm, la temperatura de 24-30°C degajă 12 l pe m2, iar după 4zile degajă 21 l/m2; gunoiul
de cabaline degajă 5 l/m2 când e proaspăt şi 88 l/m2 după 4 zile.
În legumicultură se pot întâlni situaţii de supraconcentrare a dioxiduluide carbon
atât în aer,cât şi în sol. Exces de CO2 înregistrează şi solurile umede, mlăştinoase, în cele
cu crustă, în cazuri de îngrăşare excesivă cu gunoi de grajd proaspăt. Excesul de CO2 are
efect dăunător asupra încolţirii seminţelor şi al creşterii rădăcinilor plantelor.
În cazul creşterii peste anumite limite a concentraţiei dioxidului de carbon în zona
sistemului radicular se înregistrează efectul negativ al gazului carbonic şi efectul
inhibitor prin diminuarea cantităţiide oxigen.

Evitarea unei astfel de situaţii are loc prin intervenţii asupra solului, care trebuie afânat
în permanenţă.
Efectul inhibitor al dioxidului de carbon asupra proceselor fiziologice din plantă
atunci când este depăşită concentraţia de 3 % se răsfrânge în primul rând asupra
respiraţiei.
Pe această particularitate se bazează unele metode de păstrare a legumelor în stare
proaspătă sau conservată. Astfel, păstrarea cartofului în silozuri, şanturi se bazează pe
proprietatea dioxidului de carbon de a inhiba respiraţia. Excesul de CO2 în astfel de
adăposturi provine chiar în urma procesului de respiraţie, ca urmare a schimbului limitat
de aer cu exteriorul.

CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE OXIGEN

Oxigenul este necesar în procesul de respiraţie al plantelor, în toate fazele de


vegetaţie, atât la nivelul părţilor aeriene, cât şi în sol.
În mediul natural, oxigenul se găseşte în cantităţi suficiente(21 %).
În unele situatii se creează o aerisire slabă în atmosferă sau în sol. Insuficienţa
oxigenului reduce absorbţia apei.
Situaţia se întâlneşte în spaţiile de cultură a plantelor legumicole, unde trebuie
intervenit prin aerisiri şi la solurile tasate sau cu exces de umiditate, la formarea
pojghiţei de gheaţă, a crustei, când se intervine cu lucrări de afânare, de drenaj etc. În
aerul solurilor nestructurate şi tasate, proporţia de oxigen se poate reduce la 1-2% faţă
de 12% cât este în cazul solurilor cu structură şi bine mobilizate.
Toate culturile, dar mai ales tomatele, vinetele, ceapa, fasolea, mazărea
reacţionează negativ la o slabă aerisire a solului.
Lipsa oxigenului împiedică formarea de noi perişori absorbanţi şi rădăcini tinere. De
acest aspect trebuie să se ţină seama la cultura hidroponică, unde trebuie luate măsuri
eficiente de aerisire a soluţiei pentru menţinerea la un nivel ridicat a conţinutului de
oxigen.

CERINŢELE PLANTELOR FAŢĂ DE ALTE GAZE


Amoniacul este unul din gazele ce rezultă din descompunerea gunoiului de grajd,
mai ales în prima etapă a desfăşurării acestui proces.
Plantele legumicole pot rezista mulţumitor la concentraţii care nu depăşesc 0,1 %,
dar la concentraţii mai mari pot să apară arsuri şi pete nercotice în zona marginală a
limbului foliar.
Pentru evitarea unor astfel de efecte este necesar să se ia măsuri de aerisire cu atât
mai intense, cu cât emisia de amoniac este mai puternică.
Situaţii de acumulare a amoniacului pot apărea în răsadniţele încălzite cu
biocombustibil sau când se aplică îngrăşarea cu gunoi de grajd insuficient descompus,
atât la culturile din câmp, cât şi la cele protejate.
Bioxidul de sulf este nociv chiar atunci când concentraţia este foarte scăzută (0,00l -
0,002%), deoarece în condiţiile unei umidităţi ridicate realizează combinaţii secundare
acide cu agresivitate mare asupra plantelor. Literatura de specialitate menţionează aşa
numitele ploi acide, foarte dăunătoare.
Bioxidul de sulf poate produce pagube la culturile legumicole atunci când se
folosesc ape termale cu emanaţie sulfuroasă sau când suprafeţele de legume sunt
amplasate în apropierea unor unităţi industriale care emană gaze poluante cu bioxid de
sulf. Efectul nociv al sulfului se constată după cloroza caracteristică.
Reziduurile gazoase care provin de la unităţile industriale, mai cu seamă dacă
acestea contin fluor, clor, oxid de carbon, pot provoca daune deosebit de mari la
culturile legumicole.
De aceea, amplasarea culturilor legumicole în câmp liber sau protejat se va face cu
mult discernământ, deoarece reziduurile gazoase pot determina, pe lângă deranjarea
creşterii şi dezvoltării plantelor, şi poluarea efectivă a produselor legumicole.
Etilena poate fi folosită în concentraţii reduse (circa 1 0/00 ), pentru stimularea
maturării fructelor de tomate care se recoltează toamna înainte de căderea brumelor
timpurii sau a celor din seră la încheierea ciclurilor de producţie.

Acetilena are un efect asemănător cu cel al etilenei şi se poate folosi la fel ca


aceasta.
Azotul capătă în ultima vreme utilizare largă pentru păstrarea produselor
legumicole deoarece neintrând în combinaţii directe determina o inhibare a respiraţiei,
mărind capacitatea de păstrare şi îmbunătăţind menţinerea calităţii. Impurificarea
aerului cu poluanţi fotochimici oxidanţi, ca ozonul (O3), peroxiacetatul de nitril
(PAN) şi oxizii de azot (NO),rezultaţi în urma unor reacţii fotochimice ale gazelor
provenite din arderea hidrocarburilor în industrie sau a gazelor de eşapament, se
produce frecvent pe distanţe de zeci de km, în jurul marilor obiective industriale sau a
arterelor de circulatie intensă.
Poluanţii oxidanţi reduc activitatea fotosintetică a plantelor, degradează pigmenţii
(în
special carotenoidele), diminuează ritmul de creştere şi întârzie vegetaţia. Plantele
afectate de această poluare prezintă o decolorare a frunzelor, iar mai târziu acestea cad.
Plantele legumicole manifestă grade de sensibilitate diferite faţă de diferiţii poluanţi
(tabelul 1.6).

Gradul de sensibilitate a plantelor legumicole faţă de unii poluanţi ai


aerului (după Ionescu Al., 1982)
Produsul Gradul de sensibilitate
Rezistente Mijlociu de rezistente Sensibile
Biozidul de Castraveţi, Ceapă, usturoi, praz, Ardei, fasole, cicoare,
sulf (S02) pepeni ţelină,
varză, mazăre, spanac, anghinare, măcriş,
sfeclă, tomate vinete, morcov,
Fluorul şi varză, morcov fasole, mazăre ridichi, salată
ceapă,usturoi,praz
compuşii lui salată,
dovleac,
sparanghel
P AN (peroxi- varză, m orcov ardei, cicoare, fasole,
dovlecel,
acetatul de ridichi, ceapă, salată,
spanac, sfeclă, tomate,
nitril castraveţi
Clorul şi ardei, vinete castraveţi, dovleceL ceapă, ridichi
compuşii săi fasole, tomate
Ozonul (03) castraveţi, Cicoare, morcov, fasole, ceapă, dovlecel,
salata, roşie
sfeclă pătrunjel, păstiirnac ridichi. spanac, tomate
Efectele poluării aerului asupra culturilor de legume sunt cu atât mai mari, cu cât
acţionează simultan mai multe substanţe, care au acţiune distructivă sinergică.
Valorile diferite pentru diferiţii poluanţi depind de sensibilitatea speciei şi durata de
acţiune. Se consideră ca limite maxime la o expunere permanentă următoarele valori:
0,05-0,12 mg/m3 pentru S02; 0,001- 0,003 mg/m3 pentru fluor; 0,10-0,15 mg/m3 pentru
clor; 0,05 mg/m3 pentru ozon (Krug, 1986).
Important de cunoscut este efectul substanţelor radioactive. Acestea se acumulează
uneori în atmosferă, ca urmare a exploziilor nucleare, a eliminării deşeurilor radioactive
sau avariilor la reactoarele nucleare şi reprezintă poluanţii cei mai periculoşi pentru
plante şi om. Pulberile radioactive se depun liber sau prin precipitaţii pe plante şi sol şi
uneori sunt încorporate în plante prin absorbţie, fiind consumate de om şi animale.
Radioactivitatea naturală a atmosferei este de 100-200 miliremi/an, dar uneori creşte
la valori de 5-10 ori mai mari. Cele mai întâlnite elemente radioactive şi timpul lor de
înjumătăţire sunt 131-8 zile; ruteniu 103-40 zile; stronţiu 89-51 zile; ruteniu 106-1 an;
caesium 134-2 ani; strontiu 90-28 ani; caesium 137-30 ani.
Gradul de contaminare depinde de intensitatea depunerilor şi de măsura în care
substanţele sunt absorbite în plantă. În vara anului 1986, după catastrofa de la Cernobâl
(Kiev), la o puternică contaminare cu iod 131, spanacul care absoarbe cantităţi
importante de iod, avea 29 Bq, în timp ce salata avea numai 23,4 Bq, iar după spălare
spanacul avea 16,3 Bq iar la salată 7,9 Bq (Bequerel = 1 dezintegrare pe secundă).
S-a constatat că legumele din solarii şi sere sunt mai puţin contaminate. Salata din
solar a manifestat o radioactivitate de 10 ori mai redusă decât cea din câmp.
Rădăcinile, bulbii şi tuberculii care se formează în sol sunt mai puţin contaminaţi
decât
părţile aeriene (frunze, fructe). Produsele proaspete contaminate nu pot fi consumate de
om şi animale. Prin spălare se poate reduce gradul de contaminare deoarece se înlătură
pulberile radioactive. Prin prelucrare şi păstrare mai îndelungată se reduce gradul de
contaminare dacă elementul radioactiv are o durată scurtă de acţiune (Indrea D.,1992).
Aerul influenţează plantele legumicole şi prin mişcarea sa, respectiv prin vânturi.
Vânturile ca fenomen atmosferic influenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor
legumicole (Calcatin si Homutescu, 1964). Curenţii slabi de aer au o influenţă
favorabilă deoarece după ploaie zvântă aparatul foliar al plantelor, împiedică înmulţirea
agenţilor patogeni, iar în perioadele cu temperaturi excesive răcesc plantele.
Vânturile puternice au o acţiune nefavorabilă asupra plantelor legumico1e deoarece
rup frunzele şi tulpinile, scutură fructele, împiedică polenizarea cu ajutorul insectelor,
deteriorează sistemele de susţinere, afectează solariile şi tunelele joase, reduc
temperatura în sere. De aceea, trebuie alese terenuri adăpostite natural sau instalate
perdele de protecţie. Acestea, pentru răsadniţe şi adăposturi joase vor avea înă1ţimea de
2,5 - 3 m, efectul lor resimţindu-se pe o distanţă de 25 - 30 m (Mănescu B., 1972).

RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU SOLUL ŞI HRANA


Cunoaşterea acestora prezintă importanţă deosebită pentru a asigura plantelor
legumicole condiţiile de creştere şi dezvoltare.
Prin cultura plantelor legumicole în câmp, sere şi solarii se asigură o folosire
foarte intensivă a terenului.
În legumicultură se poate vorbi de producţii utile de peste 300 t/ha la castraveţi în
sere,
l00-150 t/ha la tomate cultivate în sere, producţii de 50 - 60 t/ha la varza de toamnă, 50
- 80 t/ha la tomatele destinate industrializării şi altele.

Realizarea acestor producţii este posibilă prin cultivarea legumelor pe soluri


corespunzătoare şi prin aplicarea în optim a îngrăşămintelor.

CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE SOL

Solul are o mare însemnătate pentru cultura plantelor legumicole deoarece acesta
este principalul mijloc de producţie şi în legumicultură.
Cantitatea şi calitatea produselor ce se realizează depind nemijlocit de fertilitatea
solului.
Solurile folosite pentru cultura legumelor se caracterizează printr-o fertilitate
naturală destul de ridicată şi au un potenţial de producţie corespunzător.
Uneori cultura legumelor se practică şi pe soluri nisipoase sau nisipolutoase. La
acestea se intervine pentru crearea fertilităţii artificiale prin lucrări agrotehnice, prin
aplicarea îngrăşămintelor, prin asolamente raţionale.
Solul serveşte ca suport mecanic pentru plantele legumicole şi ca mediu din care
rădăcina plantei absoarbe apa şi elementele minerale.
La cultura legumelor în câmp, dar mai ales la cea protejată, deoarece se intervine
foarte mult cu măsuri de ameliorare şi îmbunătăţire prin administrarea unor mari
cantităţi de îngrăşăminte organice şi minerale,modificarea însuşirilor solului este mai
accentuată.
De aceea este mai potrivit să folosim noţiunea de "substrat de cultură" .
Însuşirile solului pentru legumicultură se referă la: textură, structură, conţinutul în
săruri (soluţia solului), reacţia solului şi capacitatea de tampon.
Textura solului se defineşte după conţinutul procentual de argilă, praf şi nisip.
Cu cât conţinutul în argilă este mai mare, iar cel de nisip mai redus, solul va fi
greu şi mai puţin potrivit pentru cultura legumelor.
Se apreciază că cele mai bune soluri pentru cultura legumelor sunt :cu textură
uşoară şi mijlocie, nisipo-lutoasă şi luto-nisipoasă.
Solurile cerute de cele mai multe specii legumicole pot avea un conţinut de argilă
de 10 - 30 % şi nisip 40 - 45 %.
Solurile cu textură nisipoasă sunt foarte permeabile, nu reţin apa, nu au coeziune
şi plasticitate, se încălzesc uşor, dar se răcesc foarte repede, se lucrează uşor, sunt
sărace în elemente nutritive.
Acestea necesită aplicarea udărilor la intervale mici şi cu norme mari, ceea ce
duce la pierderea unor cantităţi mari de elemente nutritive prin levigare.
Pe nisipurile din sudul Olteniei se cultivă legume obţinându-se producţii foarte
timpurii la tomate, la cartof. Sunt valorificate bine de speciile legumicole cu sistem
radicular profund (pepeni verzi).
Solurile cu textură argiloasă (peste 50 % argilă) sau argilo-lutoasă - 50 % argilă)
nu sunt indicate pentru cultura plantelor legumicole datorită capacităţii reduse de
infiltrare a apei, sunt reci şi ajung adesea la starea de exces a umidităţii.
După datele din literatura de specialitate (Becker - Dillingen), legumele se clasifică, în
funcţie de pretabilitatea faţă de tipul de sol astfel:
- soluri mijlocii: toate speciile de legume cu excepţia sparanghelului;
- soluri uşoare: fasolea, mazărea, salata, gulia, castraveţii, dovleacul, morcovul,
păstârnacul, ridichea, sfecla roşie, sparanghelul, spanacul, tomatele.
- soluri grele: bobul, reventul, varza roşie, varza albă, varza creaţă.
Structura solului se referă la modul de aglomerare a particulelor texturale în
agregate
de diferite mărimi. Această însuşire inf1uenţează mult schimbul de gaze, regimul termic
şi circulaţia apei. Poate fi glomerulară, nuciformă sau prizmatică.
Structura solului reprezintă un element deosebit al fertilităţii solului. De aceea, la
cultura legumelor se acordă o mare atenţie formării şi menţinerii structurii solului.
Pentru aceasta la cultura din câmp liber se introduc rotaţii de culturi şi specii de plante
care contribuie la refacerea structurii (lucernă, trifoi, mazăre, fasole).
La culturile protejate se intervine cu cantităţi mari de material organic (gunoi de
grajd), turbă şi chiar cu material inert (nisip), pentru menţinerea structurii solului.
În urma prelucrării mecanice, a dereglării proceselor chimice, structura solului
este supusă degradării. De aceea, se recomandă reducerea numărului de treceri a
mijloacelor mecanice prin folosirea unor agregate complexe, capabile să efectueze mai
multe lucrări deodată.
Soluţia solului constituie sursa directă de aprovizionare a plantelor cu substanţe
nutritive. Cu cât aceasta conţine o gamă mai largă şi o cantitate de substanţe nutritive
cât mai apropiată de cerinţele speciilor legumicole, cu atât solul se consideră mai fertil.
Intervalul concentraţiei optime a sărurilor nu este acelasi pentru toate speciile
legumicole.
Toleranţa fată de concentraţia soluţiei solului poate fi:
- toleranţă slabă (fasolea, ţelina, ridichea);
- toleranţă medie joasă (castravetele, mazărea, cartoful);
- toleranţă medie înaltă (tomatele, ardeiul, varza, conopida);
- toleranţă ridicată (spanacul, sparanghelul,sfec1a).
Din punct de vedere practic interesează intervalul optim al concentraţiei soluţiei
solului la care se realizează producţia maximă.
Aceasta este cuprinsă între 1500-2000 ppm la speciile cu toleranţă slabă, între
2000 şi 4000 ppm la speciile cu toleranţă medie şi peste 4000 la cele cu toleranţă
ridicată.
Calitatea apei folosită la irigare şi în mod deosebit conţinutul acesteia în săruri
solubile poate influenţa concentraţia soluţiei solului. De aceea, trebuie folosită apa cu
conţinut foarte scăzut în săruri solubile. Apa de udare aduce însemnate cantităţi de ioni
de Na, CI, Mg, Ca.
În spaţiile protejate, unde se utilizează anual în medie 8000 - 15000 m3/ha,
pericolul salinizării este foarte mare.
O apă care conţine doar 0,5 g/l săruri solubile introduce cu fiecare 1000 m
utilizaţi la irigare 500 kg săruri solubile. La normele anuale ce se folosesc în sere, pe
solurile cu drenaj defectuos, se acumulează în sol 4-8 t/ha săruri, ceea ce după 4-5 ani
înseamnă l6-40 t/ha săruri solubile.
Pentru culturile legumicole de câmp se consideră o apă bună de irigat cea cu un
conţinut mai mic de 1 g/litru săruri solubile totale. Pentru culturile din sere o apă bună
de irigat trebuie să conţină sub 0,5 g/l săruri totale, cu conţinut de Na sub 10% din
totalul sărurilor (Davidescu D., Davidescu Velicica, 1987).
În concluzie, putem preciza că aplicarea îngrăşămintelor la culturile legumicole
trebuie făcută în mod ştiinţific pentru a nu se ajunge la concentraţii prea ridicate ale
soluţiei solului, care împiedică absorbţia apei şi a sărurilor minerale de către plante.
Reacţia solului este determinată de proporţia dintre ionii de hidrogen (H) şi cei de
oxidril (HO) din soluţia solului, pe de o parte, şi de proporţia dintre coloizii cu caracter acid şi
cei cu caracter bazic, pe de altă parte.

Reacţia solului se exprimă convenţional prin simbolul pH. Comportarea speciilor


legumicole
faţă de reacţia solului este diferită. Ele realizează o creştere şi dezvoltare corespunzătoare
numai atunci când valoarea pH-ului are un nivel optim caracteristic fiecărei specii în parte
Majoritatea plantelor legumicole cer o reacţie a soluţiei solului neutră sau uşor
acidă (tomate, vinete, ardei) până la uşor alcalină (conopida, prazul, varza, fasolea,
mazărea).
Abaterea de la valoarea optimă a reacţiei solului determină perturbarea absorbţiei
elementelor minerale si dereglarea metabolismului plantelor. Acest efect se manifestă
direct şi indirect. Direct, reacţia acidă a mediului provoacă perturbări în metabolismul
principalelor substanţe sintetizate de plantă, asa cum sunt substanţele hidrocarbonate şi
proteice.
În astfel de condiţii, transformarea monozaharidelor în zaharoză şi alte substanţe
mai complexe se petrec lent, fapt care are repercusiuni deosebit de mari, mai ales în
fazele incipiente ale creşterii şi dezvoltării plantelor.
Indirect, reacţia acidă accentuează levigarea unor elemente minerale, însoţită de
acumularea mai mare a fierului, aluminiului şi manganului până depăşesc limita de
toleranţă a plantelor legumicole.
Dintre acestea, aluminiul mobil este cel mai dăunător deoarece stânjeneşte
formarea clorofilei şi organelor generative. Dacă pH-ul scade sub 5, fosforul devine
neutilizabil prin combinarea sa cu fierul şi aluminiul.
Reacţia acidă a solului se ameliorează prin aplicarea amendamentelor. Absorbţia
optimă a elementelor nutritive se realizează numai între anumite limite ale pH-ului.
Plantele legumicole nu suportă nici reacţia prea alcalină, ele începând să sufere
atunci când valoarea pH-ului depăşeşte 8,5.
Reacţia alcalină determină blocarea absorbţiei microelementelor (B, Zn, Mn,
Cu), cât şi a unor macroelemente,ca urmare a reacţiei antagonice dintre ionul de Ca şi
alţi ioni.
La culturile din spaţiile protejate, pH-ul are tendinţa de a se modifica sub
influenţa următorilor factori (Davidescu D., Davidescu Velicica 1987):
- dozele mari de îngrăşăminte organice şi minerale utilizate,
- apa de udare cu conţinut mărit de săruri.
- tratamente fitosanitare;
- substrat litologic;
- adîncimea pânzei freatice.
Aplicarea dozelor mari de gunoi de grajd determină o creştere a pH-ului (cu 0,5
- 0,8 unităţi pH pentru 100 t/ha gunoi de grajd). O serie de îngrăşăminte chimice, ca
azotatul de amoniu, azotatul de K, sulfatul de amoniu au o acţiune de acidifiere care nu
trebuie neglijată.
Apa de udare trebuie să aibă un pH de 6,5-7,2.
Capacitatea tampon a solului este însuşirea pe care o are acesta de a opune
rezistenţă tendinţelor de a-i modifica reacţia. Această însuşire are o deosebită
importanţă, deoarece plantele nu suportă variaţii mari de pH.
Ca regulă generală, trebuie să se evite utilizarea îngrăşămintelor cu reacţie acidă
pe solurile acide şi a îngrăşămintelor alcaline pe solurile alcaline.
Alegerea îngrăşămintelor ce urmează a fi folosite se va face în funcţie de
capacitatea tampon a solului. Valoarea capacităţii tampon este foarte slabă sau practic
nulă la solurile nisipoase, sărace în humus.

NUTRIŢIA MINERALĂ A PLANTELOR LEGUMICOLE ŞI ROLUL


FIZIOLOGIC AL ELEMENTELOR

Elementele necesare creşterii şi dezvoltării plantelor legumicole se pot grupa


după mai multe criterii, dar cel mai important este cel cantitativ.
Din acest punct de vedere se împart în:
- macroelemente: N, P, K, Ca, Mg, S;
- microelemente: Cu, Bor, Mn, Zn, Fe, Mo, Co, Cl;
- ultramicroelemente: elementele radioactive.
Macroelementele pot fi esenţiale: - principale (N, P, K) şi secundare (Ca, Mg,
S). De asemenea, microelementele pot fi esenţiale: principale (Fe, Mn, Cu, Zn, B, Mo)
şi secundare (Co, Cl).
Macroelementele esenţiale trebuie să îndeplinească următoarele condiţii
(Davidescu D. Davidescu Velicica, 1992): conţinutul în plantă să depăşească 0,01 %
din substanţa uscată; să aibă rol direct în procesele de metabolism; absenţa sau
insuficienţa lor din mediul nutritiv să împiedice ori să stânjenească puternic creşterea,
dezvoltarea şi încheierea ciclului vital; carenţa să fie specifică şi să poată fi remediată.
Efectul macroelementelor şi al microelementelor asupra plantelor legumicole
este foarte complex şi dependent de cantitatea absorbită şi raportul dintre acestea
Azotul prezintă o importantă deosebită pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor
legumicole deoarece participă la constituirea unor substanţe complexe (enzime,
hormoni, aminoacizi etc.).
Atunci când este în exces:
- stimulează creşterea (spanac, salată, varză);
- are acţiune nefavorabilă asupra fructificării şi calităţii fructelor;
- determină o creştere excesivă în dauna fructificării (la culturile forţate în sere, în
special la tomate);
- duce la prelungirea perioadei de vegetaţie;
- determină întârzierea fructificării şi maturării fructelor;
- măreşte sensibilitatea plantelor la boli şi dăunători.
Când azotul este în exces, plantele au culoarea verde închis, au o creştere
buiacă, fructificarea slabă şi coacerea întârziată.
Când azotul este în cantitate insuficientă:
- plantele au creştere slabă
- se reduce numărul florilor;
- fructele sunt de dimensiuni reduse şi calitate slabă;
- are loc îngustarea limbului foliar.
Recunoaştere: plantele au frunze de culoare verde închis, cu nervurile roşcate,
limbul foliar este mic, tulpina este verde şi subţire.
Insuficienţa azotului se apreciază după următoarele criterii, diferenţiate pe specii
(Davidescu D., Davidescu Velicica, 1992).
La tomate: frunzele de un verde deschis; frunzele bazale se îngălbenesc, se
usucă şi cad; tupina se lignifică; butonii florali se îngălbenesc şi cad.
Vărzoase (varză, conopidă): frunzele tinere galbene verzui; frunzele mature se
colorează în oranj-purpuriu roşiatic.
Castravete: frunze galben-verzui spre galben, tulpina subţire lemnificată, fructe
deformate, subţiate şi curbate în partea terminală.
Ceapă: frunze mici, subţiri, galbene-verzui, poziţie rigidă, frunzele bătrâne se
decolorează şi mor.
Salată: frunze mici, galben-verzui; moartea frunzelor bătrâne şi necrozarea lor.
Plantele legumicole absorb azotul sub formă nitrică (în principal) şi sub formă
amoniacală (în cantitate limitată şi variabilă).
În sol nitraţii nu sunt fixati, fiind usor levigabili, în timp ce N amoniacal este
fixat pe argilă şi humus.
Azotul sub formă nitrică, dacă nu este bine folosit de plante, riscă să ajungă în
subsol şi în apele freatice.
Jean Marie Lefebre (1987) a ajuns la concluzia că în condiţiile unui sol argilos,
nitraţii "coboară" cu câte un cm pentru 6-8 mm precipitaţii; în schimb, în cazul unui sol
nisipos, nitraţii "coboară" pe profilul de sol cu câte un cm pentru 1-1,5 mm precipitaţii.
Pornind de la aceste constatări, se poate aprecia că în cazul unei culturi semănate în
primăvară pe un sol uşor, 20 mm precipitaţii sunt suficienţi pentru a face să treacă în
subsol
întreaga cantitate de nitraţi.
Pentru evitarea pierderilor de nitraţi prin levigare se poate recurge la folosirea
unor forme de azot "de depozit", de tip amoniacal.
Pentru o bună utilizare a nitraţilor este necesar ca plantele să dezvolte un sistem
radicular amplu şi eficient, iar îngrăşămintele azotate să fie aplicate fracţionat, în doze
mici, însoţite de apa necesară, pentru ca plantele să 1e poată absorbi cât mai repede.
Rezultate bune dă irigarea fertililizantă.
Orice dezechilibru între azot şi celelalte elemente, mai ales potasiu şi magneziu,
provoacă imediat anomalii biochimice, care predispun plantele la atacuri fungice sau
bacteriene şi conduc la scăderea producţiei. De asemenea, la fertilizarea cu azot trebuie
avută în vedere şi posibila acumulare a nitraţilor liberi în anumite părţi ale legumelor
inclusiv în cele care se consumă.
Acumularea nitraţilor nu depinde numai de prezenţa lor în sol, ci şi de utilizarea
în organismul vegetal, în funcţie de energia luminoasă disponibilă.
Nitratii absorbiţi de rădăicini trebuie să fie transformaţi rapid în substanţe
azotoase complexe, în principal aminoacizi şi proteine. Această transformare necesită o
cantitate foarte mare de calorii. Dacă timpul este însorit şi zilele sunt lungi, nu există
nici o problemă. În schimb în toamnă, în cursul iernii şi începutul primăverii, în
condiţiile unor zile scurte şi cu intensitate slabă a luminii, procesul de transformare a
nitraţilor se realizează cu mare dificultate şi, ca urmare, o cantitate considerabilă de
nitraţi se acumulează ca atare în plante, o bună parte în ţesuturile organelor consumate
de om.
Un exemplu edificator este salata. Aceasta are tendinţa de a acumula nitraţi.
Iarna, datorită deficitului de lumină, se acumulează în frunze concentraţii foarte mari de
nitraţi, de 3500-5000 ppm. Chiar şi în timpul verii, nivelul concentraţiei nitraţilor în
frunzele de salată oscilează între 800 şi 1500 ppm, ceea ce înseamnă deja foarte mult.
Atentie deosebită trebuie acordată si legumelor rădăcinoase în
ceea ce priveşte fertilizarea cu azot deoarece şi acestea au tendinţa de
a acumula nitraţi (de exemplu sfecla roşie, morcovul).
Conţinutul în nitraţi în diferite legume este diferit.
Tabelul 1. 7
Conţinutul de nitraţi în legume (mg. N0 3/kg
substanţă proaspătă) (după Krug şi col., 1986)

Specificare Specia Valoare

minimă maximă
Legume Spanac 345 3850
frunze
Salată 380 3520
Legume Sfeclă roşie 150 5690
rădăcini
Ridichi 260 1200

Morcov 30 800
Legume Fasole 80 800
fructe
Mazăre 10 120

Castraveţi 20 300
Tomate 10 100
Fosforul are rol de regulator al respiraţiei şi de transportor de energie, contribuind la absorbţia
elementelor minerale. Rol deosebit are în perioada de formare a florilor şi de fructificare a plantelor,
mai ales la speciile de la care se consumă fructele: tomate, ardei, vinete.
Fosforul în cantităţi corespunzătoare sporeşte precocitatea plantelor; influenţează pozitiv
calitatea legumelor; împreună cu K, Ca, Mg, determină rezistenţa plantelor la secetă şi ger. Fosforul
în cantitate insuficientă determină: slaba dezvoltare a sistemului radicular; slaba creştere a plantei,
influenţează negativ fructificarea; întârzie începutul coacerii; are efect negativ asupra calităţii
producţiei, în special a fructelor; scade rezistenţa plantelor la boli şi dăunători.
Recunoaşterea cantităţii insuficiente se face după următoarele simptome: frunzele au culoare
verde închis, apoi devin albăstrui, iar mai târziu capătă nuanţe purpurii violacee. Insuficienţa
fosforului are manifestări diferite în functie de specie (Davidescu, D., Davidescu Velicica, 1992).
Tomate: sistem radicular slab dezvoltat; avortarea florilor, apar frunze cu nuanţe violacee;
fructificare scăzută; fructele crapă în partea unde se prind de peduncul.
Vărzoase (varză, conopidă): frunze mici, cu pete purpurii, în special în lungul nervurilor.
Castraveţi: frunze marmorate, deschise la culoare, cu necroze asimetrice; fructul verde,
puternic bronzat.
Ceapă: frunzele bătrâne se veştejesc şi mor.
Salată: frunze colorate verde închis spre roşu-brun; veştejirea frunzelor bătrâne; creşterea
frunzelor bătrâne; creşterea încetinită.
Ţelină: frunze colorate verde închis; rădăcini slab dezvoltate, plantele capătă aspect de
rozetă.
Ridiche: frunzele inferioare se înroşesc, plantele se opresc din
creştere.
Potasiul este indispensabil vieţii plantelor, acumulându-se îndeosebi în ţesuturile cu
metabolism intens şi creştere rapidă. Potasiul în cantitate suficientă contribuie la economisirea apei,
măreşte rezistenţa la ger şi la secetă; stimulează germinarea seminţelor; influenţează pozitiv calitatea
fructelor; influenţează sinteza N, iar în prezenţa P accelerează coacerea fructelor.
Potasiul în cantitate insuficientă determină: slăbire a rezistenţei la secetă şi la ger; dereglarea
proceselor fiziologice.
Recunoaşterea insuficienţei potasiului: pe frunze apar pete colorate; la început mici, între
nervuri, mai pronunţate către marginea frunzelor . Frunzele au în final coloraţie galben-brun, dublată
de o masivă mortificare. Plantele devin veştede.
Jean Marie Lefebre (1987) arată că necesarul de potasiu diferă în funcţie de intensitatea
luminii şi de lungimea zilei. K este absorbit în cantitate mai mare noaptea sau în condiţii de
iluminare redusă.
La tomate, carenţa în aprovizionarea cu potasiu antrenează o depreciere a calităţii fructelor,
influenţând nefavorabil aciditatea, gustul, fermitatea.
La gulii, ceapă şi morcov o carenţă de K provoacă diminuarea rezervelor acumulate si
dezorganizarea ţesuturilor de susţinere.

Simptomele prin care se manifestă insuficienţa de K sunt diferenţiate pe specii (Davidescu


D., Davidescu Velicica, 1992).
Tomate: frunzele se lasă în jos, par ofilite, deşi plantele sunt aprovizionate cu apă.
Vărzoase: (varză, conopidă): frunzele devin de un verde închis, apoi se îngălbenesc, se
necrozează pe margini şi între nervuri; căpăţâna rămâne mică, moale, pufoasă.
Castravete: decolorarea marginilor frunzelor şi necrozarea ulterioară; la carenţă puternică
decolorarea apare şi între nervuri; fructele suferă o gâtuire (subţiere) în partea unde se prind de
plantă.
Ceapa: frunzele bătrâne se îngălbenesc, apoi frunzele se încreţesc, bulbul rămâne mic.
Salată: frunzele devin de un verde-închis; frunzele bătrâne se necrozează pe margini
Ţelină: frunze de culoare verde închis, apoi apar pete necrotice; rădăcina rămâne mică, uneori
goală în interior.
Calciul prezintă un rol fiziologic multiplu, fiind antagonist cu ionii de K, Na, Mg.
Pentru absorbţia optimă trebuie să existe un anumit raport Ca-K şi Ca-Mg.
Are rol deosebit în formarea cromoplastelor, sinteza şi regenerarea protidelor, reducerea
permeabilităţii membranelor celulare,amendarea pH-ului etc.
Ca1ciul în exces determină reacţie excesiv bazică a solului, nefavorabilă plantelor
legumicole, provoacă perturbări în aprovizionarea plantelor cu alte elemente minerale.
Determină apariţia clorozei caracteristice (frunzele se îngălbenesc ca urmare a faptului că
plantele nu pot absorbi Fe şi Mg).
Calciul în cantitate insuficientă determină reacţia excesiv de acidă a solului care este
nefavorabilă pentru multe specii legumicole; duce la schimbarea raportului Ca/Mg şi la oprirea
creşterii plantelor.
Recunoaşterea insuficienţei de Ca se face după următoarele simptome: frunzele tinere sunt
răsucite, rigide; limbul se decolorează în verde gălbui până la alb verzui, apoi devine cafeniu (la
varză) sau cu pete brune (sfeclă, fasole): tulpina e mică, rigidă.
Magneziul intră in constituţia moleculei de clorofilă, a unor enzime, lipsa acestuia putând
frâna procesul de fotosinteză. Se găseăte în cantitate mai mare în organele tinere ale plantelor.
Prezenţa Mg în cantităţi normale este deosebit de importantă pentru culturile
protejate.
Magneziul în exces, fiind un element toxic provacă moartea plantelor,
efect anihilat de prezenta calciului. Raportul optim Ca/Mg = 3 pentru legume.
Magneziu în cantitate insuficientă determină perturbarea proceselor
biochimice catalizate de enzimele cu Mg; apariţia clorozei specifice; frunzele
mature capătă nuanţe caracteristice: la început galbenă, apoi cu arsuri-la cartof;
la început purpuriu apoi portocaliu-roşcat - la varză creaţă, conopidă; nervurile
frunzelor rămân verzi, iar marginea se curbează în sus.
Insuficienţa magneziului se diferenţiază cu specia (Davidescu D.,
Davidescu Velicica, 1992):
Tomate: frunze marmorate, fructele la maturitate rămân verzi în partea
unde se prind de peduncul.
Vărzoase: (varză, conopidă): frunzele bătrâne devin clorotice, marmorate,
cu pete între nervuri de culoare roşiatică; are loc căderea prematură a frunzelor.
Castravete: c1oroza care începe la frunzele de la baza plantei; ţesutul
dintre nervuri se decolorează; nervurile rămân verzi; marginile frunzelor încep
să devină fragile şi se ştirbesc,
Ceapă: frunzele se apleacă, se frâng şi mor; creştere încetinită.
Ridiche: c1oroză între nervurile frunzelor.
Salată: c1oroza frunzelor bătrâne care devin marmorate, uneori
complet galbene.
Sfecla de masă: cloroza frunzelor bătrâne, cu pete roşiatice între
nervuri.
Ţelină: frunzele devin c1orotice; moartea frunzelor.
Microelemente. Borul favorizează înflorirea şi fructificarea plantelor
legumicole prin stimularea germinaţiei rapide a polenului. Carenţa determină veştejirea, c1orozarea,
uscarea şi modificarea frunzelor tinere. La conopidă determină brunificarea inf1orescenţei, la tomate
decolorarea şi uscarea fructelor tinere.
Printre plantele cele mai sensibile faţă de carenţele de bor se numără guliile, alte specii ale
genului Brassica, morcovul, ridichea, sfecla roşie.
În cazul acestora este indispensabilă participarea la fertilizări sistematice cu îngrăşăminte
ce conţin bor. Borul se poate aplica pe sol sau extraradicular, prin pulverizarea pe frunze, în stadiile
vegetative critice.
Cuprul are rol regulator al formării clorofilei, îmbunătăţeşte gospodărirea apei. Carenţa
lui determină boala "petelor albe", duce la pălirea şi decolorarea frunzelor tinere.
Manganul influenţează asimilaţia şi gospodărirea hidraţilor de carbon.
Manganul influenţează sinteza vitaminelor C şi B1. Carenţa de Mn determină boala "petelor
galbene", la sfeclă, la mazăre provoacă cloroza marginală şi între nervuri.
Molibdenul influenţează activitatea bacteriilor care fixează N. Influenţa Mo determină
căderea florilor şi fructelor de tomate, se reduce conţinutul în acid ascorbic.
Zincul influenţează fotosinteza şi metabolismul hidraţilor de carbon. Carenţa de Zn
determină decolorarea vârfului frunzelor, apoi a mezofilului.
Fierul se găseşte mai ales în celulele şi organele tinere. Participă la sinteza clorofilei.
Carenţa de fier determină îngălbenirea mezofilului frunzelor. Carenţa de Fe este mai frecventă la
cultura legumelor pe terenuri nisipoase, la cultura protejată în seră, dar mai cu seamă la cultura
hidroponică.

CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE ELE- MENTELE MINERALE

Cele mai multe dintre plantele legumicole prezintă cerinţe foarte ridi-
cate faţă de elementele minerale. Densitatea mare de plante la hectar şi producţia biologică foarte
ridicată care se înregistrează la culturile legumicole impune aprovizionarea optimă a solului cu
elemente minerale. Consumul de elemente minerale al plantelor legumicole este mai mare decât
al altor culturi, determinat în principal de volumul mai mare al producţiei la unitatea de suprafaţă. Se
apeciază, în general, că majoritatea culturilor consumă de 2-3 ori mai multe substanţe decât culturile
de cereale (Indrea D.,1992).
În funcţie de consumul de elemente minerale, speciile legumicole se pot grupa astfel:
- specii legumicole cu consum mare sau foarte mare: varza de căpătână, varza de Bruxelles,
gulia, ţelina;
- specii legumicole cu consum mijlociu: tomatele, ceapa,
sparanghelul;
-specii legumicole cu consum mic: salata, spanacul;.
-specii legumicole cu consum foarte mic: ridiche a de lună şi castravetele
Consumul specific este dependent nu numai de specie, ci şi de soi, de sistemul de cultură, de
condiţiile climatice şi de sol, ca şide raportul dintre produsul de bază şi restul părţilor vegetale ale
plantei, având în vedere că în anumite părţi ale plantei elementele minerale se acumulează în
proporţii diferite.
Consumul de elemente minerale este cu atât mai mare cu cât perioada de vegetaţie a plante lor
este mai lungă şi producţia mai ridicată. De exem-
plu, varza consumă cantităţi mai mari de elemente nutritive decât ridichea de lună sau salata.
La una şi aceeaşi specie, consumul este diferit în funcţie de soi, de
sistemul de cultură şi de producţia care se obţine. Exemplu: castraveţii cultivaţi în câmp, la o
producţie de 35 t/ha consumă 200 kg elemente nutritive, în timp ce castraveţii cultivaţi în sere, la o
producţie de 300 t/ha comumă 1540 kg. .
În general, speciile 1egumicole caracterizate printr-o creştere vegetativă viguroasă consumă o
cantitate mai mare de substanţe minerale decât cele cu perioadă scurtă de vegetaţie şi creştere lentă.
Speciile de la care se consumă frunzele, tulpina, lăstarii, mugurii cer cantităţi mai mari de azot,
iar cele de la care se consumă seminţele şi fructele, pe lângă azot, au nevoie de cantităţi sporite de
fosfor şi potasiu.
Diferitele specii legumicole nu folosesc în aceeaşi măsură toate ele-
mentele nutritive, de aceea azotul, fosforul, potasiul trebuie să se găsească în sol în anumite
raporturi, în funcţie de specificul biologic al plantelor.
La speciile legumicole raportul cel mai favorabil între principalele
elemente minerale este lN:3 P205: 1,2 - 1,5 K2O.
Cerinţele şi consumul de elemente minerale la culturile protejate din
seră sunt mult mai mari decât cele din câmp,întrucât creşterea vegetativă a plantelor protejate este
luxuriantă, perioada de vegetaţie mai lungă, iar recolta efectivă mult mai mare decât cea din câmp.
Absorbţia elementelor minerale este foarte mult influenţată de condiţiile climatice şi
agrotehnice.
Astfel, temperatura solului influenţează atât intensitatea absorbţiei
elementelor minerale, cât şi proporţia între elementele absorbite .
Lumina prin influenţa sa asupra fotosintezei şi transpiraţiei
determină şi intensitatea absorbţiei minerale. La lumină redusă (1/3), absenţa K22 în plantele de
tomate a fost de numai 27 %, faţă de condiţiile de lumină complet.
Pretenţiile plantelor legumicole pentru elementele nutritive sunt diferite şi pe parcursul
fazelor de vegetaţie.
În primele faze de vegetaţie plantele tinere nu consumă mult, însă, având un sistem radicular
slab dezvoltat, este necesar să se asigure la nivelul rădăcinilor substanţe nutritive îndestulătoare, dar
în concentraţii mai mici.
Cele mai mari cantităţi de elemente nutritive se consumă în perioada formării şi creşterii
părţilor comestibile. De aceea, în aceste perioade se aplică fertilizări susţinute.

ÎNMULŢIREA PLANTELOR LEGUMICOLE


Plantele legumicole se înmulţesc pe două căi: pe cale sexuată şi pe cale vegetativă.
În general, plantele legumicole se pretează foarte rar numai pentru una din aceste căi, dar în
practică se alege calea cea mai avantajoasă din punct de vedere economic.
Unele plante legumicole se înmulţesc pe cale sexuată, de regulă mazărea, fasolea, bamele, altele
se înmulţesc pe cale vegetativă, de exemplu: hreanul,usturoiul, batatul,şi ceapa de Egipt etc. Sunt şi
plante legumicole care se înmulţesc pe ambele căi: tarhonul, leuşteanul, cardonul şi altele.
ÎNMULŢIREA PE CALE SEXUATĂ
Se realizează prin intermediul seminţelor.
Din punct de vedere botanic, la unele plante avem de-a face cu seminţe propriu- zise (la tomate,
ardei, vinete, fasole, mazăre, castraveţi, pepeni verzi etc.). La alte specii se folosesc fructele uscate
indehiscente, cum ar fi: nucula de revent, ştevie, măcriş, achena la salată, anghinare; cariopsa la
morcov, pătrunjel, ţelină, glomerula la sfeclă.
Înmulţirea pe cale sexuată prezintă o serie de avantaje pentru prac-
tică, dintre care mai importante sunt următoarele:
De la o singură plantă se obţine un numiăr foarte mare de descendenţi. Exemplu: la tomate,
varză, morcov,de la o singură plantă se obţin mii de seminţe, fiecare din acestea putând da naştere la
o nouă plantă. Coeficientul de înmulţire este mare la speciile legumicole care au seminţe mici (de
exemplu la tomate-333; la varză-1053) şi mai mic la speciile legumicole care au seminţe mari (de
exemplu la rmazăre-8; la fasole-8). Prin coeficientul de înmulţire înţelegem câte kg de sămânţă
comercială se pot obţine dintr-un kg de sămânţă iniţială);
Datorită conţinutului scăzut în apă, seminţele se pot păstra, în
condiţii normale, între 2 şi 7 ani, în funcţie de specie. În condiţii speciale (temperatură coborâtă,
sub vid), se pot păstra sute de ani, ca de exemplu în Japonia, la Hiratsuka, la laboratorul de plasmă
germinativă;
Datorită faptului că au volum redus ocupă spaţii mici cu ocazia
păstrării;
Operaţiile de manevrare a seminţelor se pot mecaniza în bună
măsură;
Datorită modului simplu de păstrare a seminţelor, se pot crea rezerve pentru mai mulţi ani lucru
imposibil în cazul înmultirii pe cale vegetativă;
Permite mecanizarea lucrării de semănat;
Înmulţirea sexuată permite introducerea în practică a hibrizilor F1 care manifestă fenomenul
heterozis;
Dezavantaje:
- Se poate produce impurificarea soiurilor;
-Sămânţa hibridă se produce cu cheltuieli mari.
La plantele legumicole din familiile Cruciferae, Leguminosae, Cucurbitaceae şi Compositae
tegumentul se îmbibă uşor cu apă, iar sămânţa se umflă şi încolţeşte repede.
La seminţele plantelor legumicole din familiile Liliaceae,
Umbeliferae, Polygonaceae şi Chenopodiaceae tegumentul fiind compact nu permite
pătrunderea uşoară a apei, ceea ce determină o umflare lentă a seminţei şi ca urmare o încolţire mai
greoaie.
În momentul germinării seminţelor, la unele specii cotiledoanele ies
deasupra solului(tomate, vinete, ceapă,varză, castraveţi), deci au germinare epigee, iar la altele,
cotiledoanele rămân la nivelul solului (mazăre, bob), deci au germinare hipogee.
Acest fapt este deosebit de important deoarece în cazul germinării epigee, la scurt timp după
răsărirea plantelor, se pot aplica cu uşurinţă
unele lucrări tehnologice, se poate face transplantarea acestora.
Seminţele care provin de la o singură plantă se deosebesc între ele prin însuşiri fizice şi valoare
culturală. Aceasta se datoreşte poziţiei pe care o ocupă pe plantă şi deci nutriţiei diferite a acestora.
După unele cercetări efectuate la Academia Agricolă Timiriazev din Moscova, cele mai mari
producţii de tomate se obţin din seminţe formate
pe lăstarii laterali de ordin 1, la castraveţi, din seminţele obţinute pe lăstarii de ordinul III.
La mazăre, sămânţa de cea mai bună calitate se formează în fructele inferioare, iar la semincerii
de varză şi morcovi, la fructele de pe lăstarul principal.
Dimensiunea seminţelor depinde de locul pe care îl ocupă în fruct. La mazăre şi fasole cele mai
mari seminţe se af1ă în mijlocul fructului,
Producţia şi calitatea seminţelor depind şi de modul de păstrare a materialului săditor.
La legumele rădăcinoase, dacă materialul săditor va fi păstrat la 12- 15 °C, plantele nu vor forma
seminţe, în cazul că în primele 50 de zile plantele mamă sunt păstrate la o temperatură de 2-5 Co, iar
apoi la 12-20 °C, inflorescenţele apar numai din mugurele terminal, iar sămânţa se maturizează
simultan şi foarte timpuriu.Dacă în perioada de păstrare a plantelor mamă se menţine tot timpul
temperatură de 2-5°C rnajoritatea lăstarilor laterali vor înflori determinând o prelungirea perioadei
de fructificare o mare varietate în ceea ce priveşte calitatea producţiei obţinute.
Sămânţa de soi se obţine numai dacă se respectă o anumită schemă de selecţie şi o
tehnologie de cultură specifică prin care să se asigure menţinerea caracterelor şi însuşirilor fizice
fiecărui soi sau hibrid.
INDICI DE CALITATE AI SEMINŢELOR DE LEGUME
Valoarea de întrebuintare a unei seminţe este dată de ansamblul însuşirilor şi indicilor calitativi
ai acesteia. Aceşti indici se pot grupa astfel:
-biologici şi morfologici: ereditatea, autenticitatea ,provenienţa, forma, mărimea, aspectul
suprafeţei, culoare, luciu, miros, gust;
- indici fiziologici: viabilitate, facultate germinativă, energie germinativă;
– indici tehnologici: putere de străbatere, puritate, stare sanitară, greutate, umiditate, valoare
culturală.
Pregătirea seminţelor de legume pentru semănat
Deşi pentru semănat se foloseşte numai sămânţă de calitate superioară este necesar ca înainte de
semănat aceasta să fie supusă unor lucrări de pregătire care au ca scop sporirea valorii agrobiologice
a seminţelor, să prevină transmiterea bolilor, dăunătorilor şi să asigure o germinare mai rapidă.
Sortarea şi calibrarea seminţelor se face cu scopul de a separa
seminţele sănătoase, întregi, viabile, cu însuşiri calitative superioare, de
alte impurităţi.
La cultura plantelor legumicoie s-a constatat experimental că sortarea după mărime (calibrarea)
şi folosirea la semănat a fracţiunilor cu dimensiuni mari asigură sporuri eficiente de producţie, ca şi
o precoci-
tate şi calitate mai bună a produselor.
Cercetările efectuate de Hosslin, Mappes şi Steib au scos în evidenţă că atunci când la ridichi s-a
folosit sămânţă mică producţia comercială pe parcelă a fost de 44,8 kg, când s-a folosit sătmânţă
mare producţia a fost de 52,4 kg, deci un spor de 16,9 %. La gulii când s-a folosit sămânţă mică a
fost de 56,3 kg, iar când s-a folosit sămânţă mare a fost de 64,8kg, asigurandu-se un spor de 15 %.
Cantităţi mici de seminţe se pot sorta prin alegere la masă (de exemplu la fasole, mazăre,
tomate, ardei), cu ajutorul sitelor sau prin scufundare în apă (la castraveţi, pepeni). Cantităţi mai
mari se sortează cu maşini speciale (selectoare).
Umectarea este necesară pentru seminţele care germinează greu şi pentru cele care se seamănă în
vederea înlocuirii golurilor.
Umeclarea se aplică totdeauna când trebuie grăbită încolţirea seminţelor. Prin umectare se
urmăreşte îmbibarea seminţelor cu apă în
vederea declanşării procesului de germinaţie.
Umectarea unor cantităţi mici de seminţe se face în săculeţi de tifon
sau de pânză rară, umplându-se 1/2 sau 2/3. Aceştia se ţin alternativ 1-3
ore în recipiente cu apă şi 1-3 ore la aer, schimbându-se mereu apa, apoi
seminţele se zvântă şi se seamănă imediat.
Atunci când sunt cantităţi mari, seminţele se aşează pe platforme de
beton sau scândură (în magazii sau sub şoproane), în straturi cu grosime
de până la 30 cm, se udă cu stropitoarea cu sită în 2-4 reprize şi se amestecă de 2-3 ori pe zi, timp de
2-3 zile, apoi se seamănă imediat.
Durata de umectare durează în funcţie de specie, 2-4 ore pentru salată, ridichi; 12-20 ore pentru
mazăre, fasole, dovlecei, pepeni, castraveţi;25-40 ore pentru tomate, ardei, vinete, sfeclă roşie; 40-60
ore pentru spanac, morcov, mărar, ţelină, ceapă, praz, sparanghel.
Depăşirea timpului de umezire în apă a seminţelor determină trecerea la o respiraţie anaerobă,
ceea ce reduce facultatea germinativă a seminţelor.
După 5 zile de umectare continuă în apă, facultatea germinativă s-a redus de la 91 % la 1 % la
mazăre, de la 89 % la 5 % la fasole şi de la 86%
la 3 % la ridichi (Edelstein, 1953).
Seminţele umectate se seamănă numai în teren reavăn. Dacă terenul este uscat şi nu se udă,
semănăturile sunt total compromise.
Încolţirea forţaţă se aplică seminţelor umectate înainte de semănat cu scopul de a grăbi mai mult
răsărirea plantelor.
Această măsură se recomandă în cazul însămânţării culturilor foarte
timpurii în răsadniţe sau în câmp, la înlocuirea golurilor ce apar eventual
în culturile semănate direct în câmp, în cazul însămânţării culturilor succesive când trebuie micşorată
cât mai mult perioada de timp în care acelaşi teren este folosit de fiecare cultură într-un an.
Imediat după umectare, seminţele se aşează într-un strat subtire, de 5-6
cm, se acoperă cu prelate umezite şi se menţin la temperatura de 22-25 °C
până apare colţul (radicula), la circa 70% când se seamănă cu mâna (deci nu se vor rupe germenii),
sau la numai 3-5% când se seamănă cu maşina.
Seminţele încolţite trebuie neapărat semănate în pământ reavăn sau în
condiţii de irigare imediată.
Stratificarea seminţelor are drept scop accentuarea şi uniformizarea germinării acestora.
Stratificarea se aplică în primul rând la acele specii care au caracteristică maturarea eşalonată a
seminţelor (morcov, ceapă, crucifere).
După o uşoară umectare, seminţele se ţin 1-1 1/2 ore la temperatura
de 15-200C. După aceea se aşază în strat de 3-5 cm grosime între pânze
umede sau straturi de pământ umectate, unde rămân 2-3 zile la temperatura de 15 -20°C. În cazul în
care seminţele se stratifică în nisip şi se ţin la
1-30C, aceasta poate dura 10-40 zile.
Înainte de semănat seminţele se zvântă şi se seamănă în teren reavăn.
Călirea seminţelor se efectuează înainte de semănat, în special pentru culturile timpurii, cu
scopul de a spori vitalitatea şi rezistenţa la frig a viitoarelor plante.
Seminţele umectate şi în curs de încolţire se ţin fie în mod continuu
un anumit timp la temperaturi scăzute (în jur de °C), fie în mod alternativ,
la temperaturi scăzute şi temperaturi ridicate (de exemplu, la tomate 12 ore la 20-240C şi 12 ore la 2-
60C, timp de 10-15 zile).
Drajarea seminţelor (granularea) se face în vederea repartizării mai
uniforme a seminţelor mici la semănatul cu maşina, pentru asigurarea
unui mediu nutritiv mai bun şi a umiditţtii constante în timpul încolţirii.
Prin lucrarea de drajare, mărindu-se volumul, seminţele mici pot fi semănate bob cu bob şi se
elimină lucrarea de rărit, care este foarte costisitoare.
Seminţele sunt înglobate într-un amestec organo- mineral, de obicei
mraniţă în amestec cu 1-1,5 % superfosfat la care se adaugă un liant: dex-
trină 1 % sau bălegar de vacă 3-4 %.
Proporţia dintre seminţe şi materialul organo-mineral este în mod
obişnuit 1 :5. Drajarea se face cu maşini speciale. Granulele care se obţin
au diametrul de 3-5 mm.
Seminţele granulate trebuie semănate în sol reavăn şi mai la suprafaţă
(1-2 cm), deoarece la adâncime mai mare condiţiile de aerisire sunt mai
puţin prielnice şi răsărirea este defectuasă.
Drajarea se practică la tomate, morcov, pătrunjel, ceapă, castraveţi.
Aceasta asigură sporuri de producţie de 10-18 % faţă de seminţele nedrajate.
Amestecarea seminţelor mici (morcov, pătrunjel, salată, tomate) înainte de semănat cu nisip sau
rumeguş, când lipsesc maşini de semănat
de precizie, asigură o repartizare mai uniformă a seminţelor.
La speciile legumicole din familia Umbelliferae şi Liliaceae, la care
răsădirea este înceată, se poate face amestecarea seminţelor cu seminţe din
specii cu răsărire rapidă (salată, ridichi de lună). Se folosesc 30-50 g plantă
indicatoare pentru l kg sămânţă. Luarea acestei măsuri permite efectuarea aşa ziselor "praşile oarbe"
înainte de răsărirea culturii propriu-zise.
Stimularea seminţelor se face cu scopul de a le scoate din repaus pentru grăbirea germinării şi
îmbunătăţirea unor indici cantitativi şi calitativi ai producţiei de legume.
Stimularea se face cu agenţi fizici şi chimici. Aceştia accelerează res-
piraţia seminţelor şi intensifică activitatea enzimatică în faza de încolţire,
stimulând astfel încolţirea şi creşterea ulterioară a plantelor.
Pe cale fizică se tratează seminţele cu ultrasunete, curent electric (8-
15 volţi); raze laser, izotopi radioactivi, radiaţii electromagnetice (gama şi
Rongen), radiaţii corpusculare (neutroni rapizi); radiaţii vizibile ale spectrului solar; temperaturi
ridicate sau coborâte etc. De exemplu, rezultate bune s-au obtinut la castraveţi prin tratarea
seminţelor cu unde electro-
magnetice (Florescu Elena, 1968) şi la ridichi de lună (Albu, 1974), la
care prin stimularea seminţelor cu ultrasunete, pe lângă accelerarea germinaţiei şi îmbunătăţirea
facultăţii genninative, s-a scurtat şi perioada de
vegetaţie şi s-au obţinut sporuri de producţie de 11-17 %.
Pe cale chimică se utilizează diferite substanţe: auxine, vitamine, microlemente.
S-au obţinut rezultate bune prin folosirea următoarelor substanţe:
Atonik 1:2000; procaină 10 mg/l; acid gibere1ic 0,01 %, cycocel 0,1 %,
acid succinic 0,1 %, acid nicotinic 0,01 %, microelemente (Mn, Zn, Bor),extracte de plante: din
cătină albă (Hippophae rhamnoides).
Distrugerea sau îndepărtarea ţepilor sau altor formaţiuni de pe suprafaţa seminţelor se face cu
scopul de a se uşura lucrarea de semănat, asigurându-se o repartizare uniformă a seminţelor pe rând.
Lucrarea se execută cu instalaţii speciale ce funcţionează pe principiul valţuirilor sau cilindrilor
rotativi (de exemplu la morcov se face cu maşina Reiber).
Dezinfectia seminţelor: se face cu scopul prevenirii şi combaterii atacului de boli şi dăunători
care se transmit prin seminţe. Se execută pe cale termică şi pe cale chimică.
Dezinfecţia termică se face în unităţi specializate datate cu o aparatură corespunzătoare.
Câteva exemple:
Tomate - pentru VMT şi toate speciile de bacterii şi ciuperci se aplică un tratament termic uscat
la 800C timp de 24 ore sau 700C timp de 72 ore.
Ardei - pentru VMT si toate speciile de bacterii şi ciuperci se face un tratament termic uscat la
58 C 6 ore şi 800C - 24 ore.
0

Castraveţi - pentru viroze, bacterii şi ciuperci se execută un tratament termic uscat la 700C timp
de 72 ore. Se va asigura ventilarea aerului în spaţiile de tratare pe toată perioada tratamentului.
Tomate şi castraveţi - pentru toate speciile de bacterii şi ciuperci se aplică un tratament termic
umed la 53°C, 1 oră.
La vinete - pentru Ascochyta hortorum, tratament termic umed la 50°C, 30 minute. După tratare
seminţele se răcesc în apă şi se usucă în curent de aer cald.
Varză şi conopidă - pentru Xanthomonas campestris şi Phoma lingam se face tratament termic
umed la 50°C, 30 minute. După tratament seminţele se răcesc şi se usucă pe tifon la temperatura de
30-32°C.
La salată - pentru virusul mozaicul salatei se aplică tratament termic uscat la 40°C, 10 zile. În
prealabil sămânţa se imersează în polietilen glicol. După tratare se spală şi se usucă în curent de aer.
Spanac şi morcov - pentru toate speciile de ciuperci, tratament termic umed la 50°C timp de 25
minute.
Ţelină - pentru Septoria apiicola tratament termic umed la 48°C timp de 30 minute.
Tratamentele se pot face şi cu apă încălzită şi prin expunere la soare (la fasole 7-10 zile).
Dezinfecţia chimică se aplică cu o gamă foarte mare de substanţe, fie pe cale uscată cu pulberi,
fie pe cale umedă.
Tomate - pentru Corinebacterium michiganense cu Cryptonol 0,1 % prin vacuum-infiltraţie.
După tratare, seminţele se usucă în curent de aer cald la 20-30°C pentru ciuperci de sol şi de pe
sămânţă cu Tiuran 75 PU, 4 g/kg, prin prăfuire. Tratamentul se face cu 2-3 zile înainte de semănat.
Ardei, vinete, morcov, spanac, salată, fasole, mazăre cu Tiuran 75 PU, 4 g/kg prin prăfuire.
Tratamentul se face cu 2-3 zile înainte de semănat.
Castraveţi - pentru virusul mozaicul verde al castraveţilor se tratează cu fosfat trisodic 10 %,
imersie 30 minute. După tratare sămânţa se spală în curent de apă. Pentru Pseudomonas lachrymans,
cu Dithane M 45 80 WP 0,2 % prin vacuum infiltraţie sau cu Dithane M 45 80 WP 4 g/kg prin
prăfuire (cu 2-3 zile înainte de semănat). Pentru ciuperci de sol şi de pe sămânţă, cu Tiuran 75 UP, 4
g/kg, prin prăfuire cu 2-3 zile înainte de semănat.
Varză, conopidă, salată - pentru ciuperci de sol şi de pe sămânţă cu Tiuran 75 PU (cu 2-3 zile
înainte de semănat).

ÎNMULŢIREA PE CALE VEGETATIVĂ


(SAU ASEXUATĂ) A PLANTELOR LEGUMICOLE
La înmulţirea vegetativă se folosesc părţi din plantă sau organe vege-tative ale plantelor
legumicole care au particularitatea de a forma rădăcini şi a se individualiza atunci când sunt puse în
condiţii prielnice de mediu.
Înmulţirea pe cale vegetativă prezintă unele avantaje: este singura posibilitate de înmulţire
pentru unele specii legumicole care nu produc seminţe în condiţiile climatice din ţara noastră
(usturoi, hrean, batat); permite transmiterea fidelă a caracterelor la urmaşi şi din această cauză este
preferată în cazul unor specii la care prin înmulţirea sexuată se produce foarte uşor impurificarea
(revent); se pot obţine producţii mai timpurii şi chiar mai ridicate.
Înmulţirea pe cale vegetativă prezintă şi unele dezavantaje: coeficientul de înmulţire este mai
redus, se folosesc cantităţi mai mari de material, iar păstrarea acestuia necesită spatii mai mari şi se
face mai greu; în unele situaţii este mai dificilă mecanizarea lucrărilor de înfiinţare a culturilor. Se
folosesc mai multe metode de înmulţire pe cale vegetativă.
Înmulţirea prin bulbi se aplică la ceapa eşalotă. Aceştia se plantează fie toamna în luna
septembrie, fie primăvara în luna martie.
Înmulţirea prin bulbili se întâlneşte la usturoi, la ceapa de Egipt. Bulbilii se plantează toamna
sau primăvara.
Înmulţirea prin tuberculi este specifică la cartof. Se folosesc tuberculi de dimensiuni mai mici
(50-70 g) sau cei mari se secţionează în aşa fel încât fiecare să prezinte 1-2 ochi. Se plantează
primăvara.
Înmulţirea prin rădăcini tuberizate este folosită la batat şi la hrean. În cazul batatului, rădăcini
de dimensiuni mai mici sau porţiuni de rădăcini mai mari se pot planta în seră sau în câmp pentru
obţinerea butaşilor. La hrean se folosesc rădăcini de 10-15 cm lungime şi 2 cm grosime. Mugurii de
la mijloc sunt distruşi prin răzuire sau prin frecare cu o cârpă aspră. Plantarea la hrean se face
primăvara devreme.
Înmulţirea prin drajoni este caracteristică plantelor care au proprietatea de a forma muguri
radiculari, din care se formează lăstari (anghi-nare, tarhon). Lăstarii se pot planta imediat sau se
înrădăcinează în răsadniţă timp de două săptămâni.
Înmulţirea prin rizomi este practicată la revent şi măcriş. În acest caz se folosesc porţiuni de
rizomi care prezintă muguri vegetativi. Plantarea se face toamna în luna octombrie sau primăvara
devreme (luna martie).
Înmulţirea prin butaşi de tulpină se aplică la plantele legumicole care
au însuşirea de a emite uşor rădăcini adventive. Se întâlneşte la tarhon, batat şi mai rar la tomate şi
castraveţi. Se folosesc lăstari de 10-12 cm lungime, care înainte de plantarea în câmp înrădăcinează
în răsadniţe.
Înmulţirea prin despărţirea tufelor se practică frecvent la leuştean, tarhon, revent, anghinare,
ceapa de tuns. Tufele mai viguroase se împart în mai multe porţiuni, care se plantează în alt loc
toamna sau primăvara devreme .
Înmulţirea prin altoire se poate folosi la tomate, pepeni galbeni, pepeni verzi, castraveţi, vinete
etc. Prin folosirea unor portaltoi corespunzători se obţin plante rezistente la atacul bolilor şi
dăunătorilor. Această metodă este întrebuinţată pe scară largă în Olanda, Japonia, CSI, Bulgaria,
Germania etc.
În cazul pepenilor galbeni se folosesc ca portaltoi Cucurbita moscha-ta, Cucurbita maxima.
Plantele obţinute sunt mai puţin pretenţioase la condiţiile de mediu. Semănatul se face în solarii
încălzite, cu 50-60 zile înainte de plantatul în câmp, iar în momentul apariţiei primei frunze
adevărate la dovleac se poate efectua altoirea.
Castraveţii se altoiesc pe Cucurbita ficifolia prin metoda alipirii. Seminţele de castraveţi se seamănă
în acelaşi ghiveci cu seminţe de Cucurbita ficifolia. Aceasta se seamănă cu 6-7 zile mai târziu
deoarece are o creştere foarte rapidă. În momentul altoirii, portaltoiul trebuie să fie în faza de
creştere, cu cele două cotiledoane, iar castravetele trebuie să se afle în faza apariţiei primei frunze
adevărate. După 5 zile de la altoire se îndepărtează lăstarii laterali şi vârful de creştere al
portaltoiului, urmând ca după 5-7 zile altoiul să fie tăiat sub punctul de altoire.
La pepenele verde se folosesc ca portaltoi tigva - Lagenaria vulgaris var. longisaima, tâlvul
Lagenaria vulgaris var. siceraria, Zucca fetidissi-ma şi Benincasa cerifera, elaborându-se o
tehnologie specifică de altoire (Răduică, 1989).
La pătlăgelele vinete altoirea se face pe Solanum integrifolium, în despicătură, metodă folosită
pe scară largă în Japonia.
Costul răsadului obţinut prin altoire este cu circa 30 % mai ridicat decât în condiţii normale, dar
eficienţa economică nu este afectată deoarece prin altoire se obţin plante cu rezistenţă mai mare la
Fusarium, la nematozi şi diferite alte ciuperci, ceea ce contribuie la reducerea cheltuielilor de
combatere a bolilor şi dăunătorilor.
Înmulţirea prin miceliu este tot o cale de înmulţire vegetativă caracteristică ciupercilor. Se
foloseşte miceliu clasic, pe role de gunoi de cabaline sau miceliu granulat pe boabe de cereale.
Înmulţirea prin culturi de ţesuturi (meristeme) pe medii nutritive "in vitro este calea cea mai
modernă şi de viitor în domeniul înmulţirii vege-tative a plantelor. În Olanda, SUA şi alte ţări se
produc anual milioane de plante prin culturi "in vitro". Rezultate spectaculoase s-au obţinut la cartof,
conopidă, tomate (Cachiţa Cosma Dorina, Petrescu C, 1985). Deşi necesită o dotare
corespunzătoare, se apreciază că în unităţile profilate pe înmulţirea plantelor horticole "in vitro",
investiţiile făcute se amortizează în timp scurt.
CONDIŢIILE NATURALE, ECONOMICE ŞI TEHNICOORGANIZATORICE PENTRU
PRODUCŢIA
LEGUMICOLĂ
În condiţiile naturale şi economice din ţara noastră, organizarea producţiei legumicole şi
asigurarea bazei tehnico-materiale reprezintă verigi deosebit de importante pentru dezvoltarea
producţiei legumicole. Printre măsurile ce se impun se evidenţiază: concentrarea, profilarea, şi spe-
cializarea; dotarea tehnico- materială corespunzătoare.
ZONAREA LEGUMICULTURII ÎN ŢARA NOASTRĂ
În ţara noastră, primele lucrări de zonare au fost începute în anii 1953-1954 de către specialiştii
din institutele de cercetare şi învăţământ superior, în acea perioadă zonarea s-a făcut ţinându-se
seama în special de cerinţele economice, culturile legumicole fiind repartizate în jurul oraşelor şi
centrelor muncitoreşti, creându-se bazine pentru aprovizionarea populaţiei cu legume.
Între anii 1956-1961, Comisia de zonare a Ministerului Agriculturii a efectuat o lucrare de
zonare a legumiculturii ce viza perspectiva pentru următorii 10-15 ani. În urma acestei acţiuni au fost
delimitate 6 zone legumicole care ţineau seama de împărţirea administrativă din acea etapă.
În raport cu cerinţele plantelor faţă de factorii de mediu au fost întocmite hărţi ecologice pentru
nouă specii legumicole dintre cele mai importante, delimitându-se zone foarte favorabile, favorabile
şi nefavora-bile, corespunzător fiecărei specii.
A treia lucrare de zonare s-a efectuat ţinându-se seama de măsurile de intensivizare a
legumiculturii (1975-1977).
În concordanţă cu acestea, arealul de favorabilitate pentru cultura legumelor s-a extins şi s-au
stabilit trei zone legumicole foarte importante aşa cum precizează Voinea şi colab., 1977.
Zona 1 cuprinde două subzone:
Subzona I cuprinde partea de sud-est a ţării (Lunca Dunării, Câmpia Băileştiului, a Burnasului şi
a Bărăganului). Aici sunt incluse judeţele: Dolj, Olt, Teleorman, Giurgiu, Sectorul Agricol Ilfov,
Călăraşi, Ialomiţa, Buzău, Brăila, Tulcea şi Constanţa.
Această subzonă se caracterizează printr-un climat de stepă, cu 400-500 mm precipitaţii anuale,
10-11 C° temperatură medie anuală şi 55-65 % umiditate relativă a aerului.
Iernile sunt aspre, zăpada fiind spulberată, verile sunt călduroase, iar precipitaţiile cad în cea mai
mare parte la începutul verii, având caracter torenţial.
Solurile sunt brune deschis de stepă, cernoziomuri (castaniu, cioco-latiu degradat), nisipoase,
aluviale ş.a.
Subzona II este reprezentată de Câmpia de Vest a Banatului şi Crişanei, respectiv judeţele Timiş,
Arad şi Bihor.
În această subzonă se înregistrează 550-650 mm precipitaţii anuale, 10,5- 11 C° temperatura
medic anuală şi 65-75 % umiditate relativă a aerului.
Solurile sunt de tipul cernoziomurilor (ciocolatiu, degradat), brune de pădure, de luncă, lăcovişte
şi nisipuri solificate.
În zona I sunt numeroase bazine legumicole amplasate pe luncile râurilor, în jurul oraşelor şi a
fabricilor de conserve: Constanţa, Brăila, Călăraşi, Buzău, Feteşti, Bucureşti, Olteniţa, Giurgiu,
Alexandria, Zimnicea, Caracal, Craiova, Timişoara, Arad, Oradea, Salonta, Sânnicolaul Mare etc.
Bazine cu particularităţi ecologice mai deosebite sunt pe Litoralul Mării Negre, caracterizate
prin primăveri mai întârziate şi toamne mai lungi cu circa o săptămână datorită influenţei mării.
Bazinul nisipurilor din Oltenia prezintă particularităţi privind solurile şi se impune aplicarea unor
tehnologii speciale.
În zona I se cultivă toate speciile legumicole, preponderenţă având speciile pretenţioase la
căldură (tomate, ardei, vinete, pepeni, castraveţi, fasole).
Este zona cu cea mai mare suprafaţă cultivată cu legume (122000 ha), circa 57 % din suprafaţa
totală cultivată cu legume.
În această zonă se practică toate sistemele de cultură, în câmp, protejată şi forţată, pondere mare
având culturile timpurii.
Producţia obţinută este destinată pentru aprovizionarea populaţiei cu legume proaspete, pentru
fabricile de conserve şi pentru livrarea la export. Zona a II-a cuprinde partea de nord a Munteniei
şi Olteniei, Câmpia Moldovei şi o parte din Podişul Transilvaniei.
În această zonă se află judeţele: Caraş Severin, Gorj, Vâlcea, Argeş, Dâmboviţa, Prahova,
Vrancea, Galaţi, Bacău, Vaslui, Neamţ, Iaşi, Suceava, Botoşani şi Satu Mare.
Se caracterizează prin precipitaţii anuale de 450-550 mm, 9-10°C temperatură medie anuală şi
65-80 % umiditate relativă a aerului. Este o zonă subumedă, cu ierni aspre şi veri călduroase, solurile
predominante sunt cele brune.
În această zonă au pondere culturile bulboase, vărzoasele, dar se cultivă şi tomatele, ardeii,
fasolea etc.
Suprafaţa cultivată cu legume în această zonă este circa 62000 ha, respectiv 28-30 % din totalul
suprafeţei pe ţară. Această zonă este deficitară în legume timpurii.
Zona a III-a cuprinde regiunile de dealuri din Transilvania, părţi din judeţele Cluj , Sălaj ,
Maramureş, Bistriţa Năsăud, Mureş, Alba, Sibiu, Harghita şi Braşov.
Se caracterizează prin precipitaţii anuale de 600-650 mm, 8-9,7°C temperatură media anuală şi 57-
65 % umiditate relativă a aerului. Iernile sunt aspre şi verile călduroase.
Sunt condiţii bune pentru cultura legumelor din grupa verzei, rădăci-noaselor, bulboaselor.
Nu sunt condiţii bune pentru culturile timpurii. Suprafaţa cultivată reprezintă circa 8,4 % din
total.
Pornind de la cunoaşterea particularităţilor fiecărei zone a existat preocuparea pentru concentrarea
suprafeţelor cultivate cu principalele specii legumicole.
La stabilirea raportului între speciile din fiecare zonă se va avea în vedere şi aspectul economic,
acordându-se prioritate acelor specii care
asigură valorificarea condiţiilor de mediu în cel mai înalt grad, ceea ce va ermite realizarea unei
eficienţe economice superioare. Se cunoaşte, de exemplu, faptul că în nordul Moldovei, la Rădăuţi,
există o tradiţie în pro- ducerea castraveţilor de tip cornişon pentru murat, dar la acelaşi tip de cultură
rezultatele de producţie şi economice pot fi net superioare în zona I unde se pot obţine 2 culturi pe
an.
În vederea valorificării cât mai corespunzătoare a suprafeţelor de teren destinate legumiculturii
este necesar să se adâncească studierea principiilor care stau la baza macrozonării, la scara
economiei naţionale, până la nivelul fiecărei unităţi de producţie, trecându-se la o etapă superioară,
respectiv la microzonarea producţiei legumicole.
Microzonarea este un subsistem al zonării care conturează arealul
unor culturi legumicole la scară redusă.
Microzonarea este impusă de amplitudinea variaţiei factorilor pedoclimatici şi socia1 economici
specifici unei zone. Aceste abateri constituie aspecte particulare ale zonei, care trebuie să fie
valorificate în mod corespunzător.
În cadrul oricărei zone există suprafeţe de teren care sunt avantajoase pentru cultura anumitelor
legume datorită expoziţiei sau protejării natu-rale. De asemenea, în cadrul tipurilor zonale de soluri,
se întâlnesc o serie de insule azonale, cu însuşiri diferite, pentru care se vor stabili speciile
legumicole cele mai potrivite.
La stabilirea microzonelor se va ţine cont, pe lângă condiţiile de
mediu, şi de elementele social - economice, deoarece acestea se manifestă pregnant, atât prin gradul
de specializare a muncitorilor,cât şi prin pute-
rea economică a fiecărei unităţi.

BAZA TEHNICO-MATERIALĂ SPECIFICĂ PRODUCŢIEI LEGUMICOLE


Pentru dezvoltarea şi modernizarea sectorului legumicol este necesară o bază tehnico-meterială
adecvată. Baza tehnico-materială pentru legumicultură este deosebit de complexă şi diversificată
deoarece şi activitatea din sectorul legumicol este foarte complexă.
Baza tehnico-materială se referă la,construcţii (sere, solarii, răsadniţe, ciupercării, construcţii
anexe); maşini şi utilaje: îngrăşăminte chimice şi
organice; insecto fungicide: erbicide şi substanţe biostimulatoare; seminţe; carburanţi şi lubrefianţi.
Maşini şi utilaje folosite în legumicultură. Sistema de maşini este specifică în funcţie de
sistemul de cultură practicat: în câmp, sere, solarii, ciupercării etc.
Pentru producerea răsadurilor se folosesc mai multe utilaje. Astfel, instalaţia pentru umplut
ghivece cu amestec nutritiv şi semănat concomi- tent lucrează la staţionar şi are o capacitate de
3710 ghivece cu diametrul de 8 cm pe oră (Marinescu. A., 1986). Există şi o instalaţie fixă pentru
dezinfectat ghivece prin îmbăiere. O largă utilizare are dispozitivul manu-al pentru executat cuburi
nutritive . După modul cum este constituit poate executa cuburi nutritive cu latura de 5, 6, 7, 8 şi 10
cm.
Există o linie tehnologică de pregătit amestecul nutritiv şi de executat
cuburi nutritive compusă din: maşina MIO-2 (maşina de încărcat şi omo-
genizat amestec nutritiv); buncărul BPV-445 pentru transportul amestecu-
lui nutritiv; agregat pentru executat cuburi nutritive format din cărucior
tampon şi maşina de confecţionat cuburi nutritive MCCN-6. Maşina poate
fi prevăzută şi cu aparat de însămânţare, care este de tipul cu acţionare
mecanică.
Pentru semănat pe strat se foloseşte semănătoarea SRS-12 cu lăţimea de lucru de 96 cm sau
SUP-21modificată.
În hala de sortare, lădiţele cu legume din remorcă sunt descărcate manual, iar cele aşezate pe
palete, cu ajutorul electrostivuitorului.
Pentru manipularea paletelor se folosesc transpalete cu acţionare manuală, transpalete cu
acţionare electrică, electrostivuitorul etc. Pentru condiţionarea legumelor se folosesc mai multe
instalaţii: instalaţia pentru sortat şi calibrat tomate cu calibror rotativ, instalaţia pentru sortat tomate
IST-l, instalaţia pentru sortat castraveţi, instalaţia pentru sortat ardei gras, maşina de ambalat
castraveţi în folie MAFC-1, maşina electrică pentru capsat cutii de carton MEe C-l, ciocan
pneumatic pentru capsat copertina
la lădiţe.
Pentru mica mecanizare se folosesc diferite unelte: cazma, sapa,gre-
blă, tăvălug neted cu lăţimea de 60 şi 90 cm, marcatorul, plantatoare sim-ple, linguri de plantat,
semănători manuale pentru obţinerea răsadului pe strat, săpăligi, cultivatoare reglabile cu gheare,
rariţă manuală, dispozitiv pentru pregătit sforile folosite la palisat, mosoare cu role de ghidare pentru
dirijarea furtunului la intrarea pe rând, mosor sub formă de cărucior pentru strâns şi transportat
furtunul folosit la udare, furca, lopata, stelaj pentru cărat lădiţe cu răsad, cărucior monoax pentru
compostarea geamurilor sparte sau a gunoiului, roaba schelet pentru transport geamuri.
În ultimii ani, pe plan mondial şi treptat şi în ţara noastră, au căpătat o largă extindere unelte tip
GARDENA.
Necesarul de maşini şi utilaje se stabileşte în funcţie de structurile culturilor şi de încărcătura
stabilită pentru fiecare utilaj.
Îngrăşămintele organice şi chimice trebuie asigurate în cantităţi co-respunzătoare, calculate în
funcţie de specie, de producţia scontată, gradul de fertilitate a solurilor.
Insecticidele şi fungicidele folosesc pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor. Acestea se aleg în
funcţie de speciile care se cultivă, de specificul bolilor şi dăunătorilor care se întâlnesc la culturile
legumicole. Dozele folosite sunt variabile în funcţie de produs. Pentru procurarea acestora se iau în
considerare dozele calculate la produs comercial.
Necesarul de fungicide. Combaterea buruienilor este una din lucrările de întreţinere care necesită
un volum mare de forţă de muncă, de aceea este recomandabil să se recurgă la folosirea erbicidelor.
Gama erbicidelor este foarte variabilă şi procurarea acestora se face în funcţie de structura culturilor
şi de speciile de buruieni care se întâlnesc frecvent la acestea.
Necesarul de biostimulatori.Biostimulatorii se folosesc în special la
Cultura legumelor în sere şi solarii. Cantităţile care se folosesc sunt reduse. Se procură în funcţie de
speciile la care se utilizează şi se respectă întocmai instrucţiunile din prospecte.
Necesarul de seminţe se stabileşte pornind de la structura culturilor şi ţinând seama de norma de
seminţe pentru un hectar. De asemenea, se va lua în considerare sortimentul de soiuri recomandate
pentru fiecare tip de cultură. Seminţele se procură din timp, de calitate corespunzătoare, de la
unităţile specializate.
Necesarul de ambalaje se stabileşte în funcţie de structura culturilor, de volumul producţiei, de
particularităţile părţilor comestibile.
Carburanţi şi hibnfianţi. Aceştia trebuie asiguraţi din timp în cantităţi corespunzătoare, în funcţie de
utilajul folosit şi de consumul pe hectar pentru fiecare lucrare executată.

SISTEME DE CULTIVARE A PLANTELOR LEGUMICOLE


Sistemele de cultivare a plantelor legumicole sunt diverse şi acestea se pot deosebi după: locul
de cultură, tehnologia aplicată, destinaţia si eşalonarea producţiei, natura substratului.
În ceea ce priveşte locul de cultură se deosebesc culturi în câmp şi culturi în diferite spaţii.
În cazul culturilor în câmp plantele cresc şi se dezvoltă până la recoltare în teren deschis, fără
protecţie.
La culturile în diferite spaţii plantele vegetează într-un anumit spaţiu în care climatul este dirijat
pe tot parcursul ciclului de cultură sau numai pe anumite perioade, cu scopul de a grăbi apariţia
produselor în perioada de primăvară sau pentru a prelungi consumul de legume toamna. Culturile în
diferite spaţii pot fi: culturi forţate, culturi protejate şi culturi adăpostite.
- Culturile forţate se efectuează în spaţii închise (sere, sere acoperite cu materiale plastice
încălzite, răsadniţe calde) în care factorii de vegetaţie sunt dirijaţi pe întreg ciclul de cultură, iar
produsele proaspete se obţin în perioade deficitare ale anului, respectiv iarna, primăvara devreme sau
toamna.
Culturile protejate se efectuează în diferite construcţii mai simple (solarii, adăposturi joase din
materiale plastice, răsadniţe reci) şi beneficiază numai parţial de un microclimat artificial. În
interiorul acestor construcţii se asigură o temperatură cu 2-5 C° mai ridicată decât în exterior.
Pentru protejare mai bună a culturilor se poate recurge şi la dubla acoperire a construcţiilor cu
materiale plastice flexibile, respectiv cu polietilenă sau cu policlorură de vinil. Experienţe efectuate
în Italia la tomate în sere acoperite cu diferite materiale plastice (polietilenă, policlorură de vinil) au
condus la concluzia că învelitoarea din folie dublă de PVC (0,15 mm folia exterioară şi 0,06 mm
folia interioară) a permis obţinerea unor producţii mai mari şi mai timpurii comparativ cu cele
obţinute sub învelitoare din folie dublă de polietilenă (Magnani,1989).
Dezbaterile cu privire la folosirea serelor acoperite cu sticlă sau a celor acoperite cu materiale
plastice a scos în evidenţă faptul că ambele prezintă avantaje şi dezavantaje şi de aceea se vor folosi
în paralel în viitor (Vergniaud, 1990).
- Culturile adăpostite se apără de intemperii prin mijloace simple, sub formă de obstacole
împotriva vântului (terenuri adăpostite natural, perdele şi culise de protecţie etc. sau a frigului
(clopote şi paravane individuale, folii de materiale plastice aşezate direct peste culturi) .
În S.U.A. se practică diferite metode de protejare a plantelor (Ştefan N., 1967), care se pot folosi
cu bune rezultate şi în ţara noastră. Terenul se modelează sub formă de brazde orientate pe direcţia
sud-vest, late de 1,80 m şi lungi de 95 m. Tomatele se seamănă pe partea sudică a brazdei, cu
maşina, la distanţa de 35 cm şi imediat după aceea se face montarea culiselor de hîrtie . În mod
practic la capătul rândurilor se fixează nişte araci lungi de 1,2 m cu diametrul de 6-8 cm, bătuţi bine
în pământ (50 cm), în poziţie puţin înclinată. La înălţimea de 60 cm pe cei doi araci se întind două
fire paralele de sârmă. Din 10 în 10 m se fixează araci mai subţiri, cu diametrul de 5 cm şi înalţi de
1,2 m. Pe acest schelet se întinde de la un capăt la altul al rândului o coală de hârtie de împachetat
lată de 90 cm. Baza hârtiei se prinde cu un strat de pământ, iar din 20 în 20 cm, de o parte şi de alta a
ei, se înfig nuiele lungi de 1,2-1,4 m. Acest sistem de adăpostire creează un microclimat favorabil
pentru plante şi protejează tomatele în bună măsură potriva temperaturilor scăzute. Sub acest tip de
adăpost tomatele rezistă la scăderi de temperatură până la -3 C° când plantele sunt mici şi până la
-3C° în timpul înfloritului, dar pentru o perioadă scurtă de timp.
Semănatul se face pe panta sudică, la distanţa de 60 cm de la bază. Deoarece panta sudică a
bilonului se încălzeşte mai uşor şi mai bine, ajută seminţele să încolţească mai repede şi plantele să
crească mai viguroase.
Pentru cultura pepenilor galbeni terenul se modelează în biloane cu pante inegale.
Semănatul se face pe partea sudică a bilonului şi se acoperă rândul din loc în loc cu un adăpost
din hârtie pergament, susţinut pe un fir de sârmă sau o nuia lungă de 60 cm înfiptă cu ambele capete
în pământ sub formă de arc .
Distanţa dintre adăposturile de hârtie variază de la 0,75 la 1 m. Lungimea adăpostului este de
circa 30 cm, înălţimea de 10 cm, iar coala de hârtie este de 60 x 45 cm. Marginile coalei de hârtie se
îngroapă în sol şi se trece peste ele un strat de câţiva cm de pământ pentru a nu fi luată de vânt. Sub
acest adăpost plantele răsar mai devreme decât cele neacoperite. Când plantele au ajuns la cea de a
doua frunză adevărată se face deschiderea adăpostului de hârtie, către partea dinspre răsărit, prin
ruperea hârtiei cu degetul, pentru a asigura o aerisire corespunzătoare.
O altă metodă folosită tot la pepenii galbeni este protejarea răsadului de seminţe cu mulci de
asfalt, care reprezintă o emulsie de apă şi reziduuri petroliere. Lucrarea constă în pulverizarea, o dată
cu semănatul, a unei pelicule de asfalt lată de 10-12 cm deasupra rândului de seminţe. Sub pelicula
neagră de asfalt, solul se încălzeşte mai repede, se reduce evaporarea apei, se evită formarea crustei,
iar seminţele încolţesc şi răsar mai uniform şi mai devreme (Ştefan N.,1967).
În Italia, cultivatorii apelează la diferite metode de protejare, care apără plantele de intemperii şi
contribuie la obţinerea unor producţii mai timpurii (Mănescu B.,1968). Se recurge la protejarea
plantelor de tomate cu perdele din peliculă de polietilenă cu lungimea de 2 m şi înălţimea de 0,5 m
fixate la ambele capete de doi ţăruşi din trestie sau lemn.
Tot tomatele pot fi protejate cu panouri confecţionate din crenguţe de stejar, aşezate înclinat sub
un unghi de 45° în direcţia de circulaţie a vântului.
Plantele de dovlecei se protejează în mod curent cu clopote executate din nuiele de diferite
specii lemnoase. Tomatele pot fi protejate prin culise din perdele de Opunţia si chiar individual cu
frunze din această specie (în Sardinia).
Plantele de tomate, castraveţi, pepeni pot fi protejate cu adăposturi individuale confecţionate
din polietilenă sau policlorură de vinil.
În funcţie de metoda de cultivare (de înfiinţare) se întâlnesc următoarele sisteme de cultivare a
plantelor legumicole:
-culturi prin semănat direct în câmp, practicate la majoritatea speciilor legumicole cultivate în
câmp (morcov, pătrunjel, păstârnac, mazăre, fasole etc.) şi numai la anumite specii în sere şi solarii
(ridichi, mărar, spanac, pătrunjel pentru frunze etc).
-culturi prin răsad, întâlnite la majoritatea speciilor cultivate în spaţii protejate, pentru culturi
extratimpurii şi timpurii (tomate, castraveţi, ardei, vinete) sau chiar pentru unele culturi de vară şi
toamnă (tomate, castraveţi), cu scopul de a scurta perioada de vegetaţie la locul de cultură şi de a
folosi cât mai intensiv şi raţional solul şi spaţiile de cultură.
Luând în considerare destinaţia produselor, sistemele de cultivare a plantelor legumicole pot fi
clasificate în:
- culturi pentru consum în stare proaspătă, fie imediat după recoltare, fie după o anumită
perioadă de păstrare în spaţii special amenajate (rădăcinoase, bulboase, cartof etc);
- culturi pentru industrializare obţinute după tehnologii speciale, la preţuri mai reduse,
destinate fabricilor de conserve (tomate, mazăre, fasole etc).
În funcţie de eşalonarea producţiei sau perioada când se execută, sistemele de cultivare pot fi:
extratimpurii (la sfârşitul iernii şi începutul primăverii), timpurii (de primăvară), semitimpurii (de
vară), târzii (de toamnă), întârziate (toamna târziu sau pentru postmaturare).
După caracteristicile substratului de cultură în care cresc rădăcinile plantelor, se întâlnesc mai
multe sisteme de cultură şi anume:
- în medii nutritive naturale, cum este solul sau diferite amestecuri de diferite pământuri fertile
naturale;
- în medii nutritive artificiale (fară sol), cum sunt soluţiile nutritive apoase care conţin în
anumite raporturi şi diferite concentraţii de macroelemente şi microelemente necesare nutriţiei
plantelor.
Primele cercetări privind cultura plantelor cu ajutorul soluţiilor nutritive s-au făcut încă din
secolul al XlX-lea, după ce Liebig, în 1840, a stabilit rolul solului în procesul de nutriţie minerală a
plantelor.
Cercetările au fost continuate de Weigeman şi Polstorff (1842), Knopp (1868), Sachs (1882), precum
şi de cătreHellriegel, Krone, Prianisnikov şi Timiriazev, care au adâncit studiile ştiinţifice privind
nutriţia minerală a plantelor şi au clarificat rolul diferitelor elemente nutritive în procesele
fiziologice ale plantelor (Răuţă, 1965).
În unu 1930, Gericke, de la Universitatea Berkeley din California, a emis posibilitatea de cultură
a plantelor în soluţii nutritive şi a denumit noul sistem "cultură fără sol" sau hidroponică (termen
grecesc care în traducere înseamnă cultura plantelor în apă).
O bună perioadă de timp sistemul acesta de cultură nu s-a extins. În ţările cu climat cald şi unde
solul nu este corespunzător pentru cultura plantelor legumicole (sărăturos, pietros, nisipos) se
practică mai ales cultura în sistem neprotejat (Australia, India, S.U.A., Africa de Sud, Israel, Egipt,
Cuba etc), iar în zonele cu climat temperat sau rece cultura plantelor legumicole în soluţii nutritive
se practică numai în spaţii protejate (Anglia, S.U.A., Franţa, Belgia, Olanda, C.S.I., Germania,
Polonia etc). În ţara noastră s-au început cercetările în anul 1954 şi metoda este prezentă în literatura
de specialitate (Maier I., 1968; Mănescu B., 1972).
În ultimii ani, cultura plantelor legumicole fără sol a luat o extindere foarte mare în ţări ca
Olanda, Franţa, Anglia, S.U.A. etc. Numai în Europa, în anul 1989, cultura fără sol se practica pe o
suprafaţa mai mare de 3000 ha (Vez, 1989).
Cultura fără sol prezintă o serie de avantaje: producţia creşte cu 20-25 %. La tomate s-au obţinut
producţii de 40,5 kg/m2 (Verniaud, 1990), la vinete de 30 kg/m2 (Goisque, Letard, 1990); se măreşte
precocitatea producţiei la tomate cu circa 10 zile; nu există pericolul atacului dăunătorilor din sol; nu
este necesară dezinfecţia solului cu abur, făcându-se economie de energie; nu mai este necesară
rotaţia culturilor; datorită umidităţii atmosferice mai scăzute se creează condiţii mai puţin favorabile
pentru atacul bolilor; calitatea produselor este mai bună (tomatele au fructele mai ferme, mai bogate
în zaharuri şi în vitamina C, la salată se reduce sensibil conţinutul în nitraţi); se creează condiţii de
automatizare completă a proceselor tehnologice (Vez, 1989).
Cheltuielile mari făcute cu investiţia iniţială se recuperează într-un timp relativ scurt datorită
producţiilor mari obţinute la unitatea de suprafaţă.
Clasificarea sistemelor de cultură a plantelor legumicole cu soluţii nutritive se face în funcţie de
modul de alimentare a plantelor cu soluţie nutritivă şi după modul în care soluţia vine în contact cu
sistemul radicular al plantelor
Hidroponica (cultura fără substrat) se caracterizează prin aceea că rădăcinile plantelor se
dezvoltă direct în soluţia nutritivă. Plantele sunt susţinute de o plasă de sârmă acoperită cu turbă,
muşchi sau alt material, în care se plantează răsadurile şi a căror rădăcini ajung în soluţia din bazin
Hidrocultura - legumele sunt plantate într-un substrat mineral (nisip, cuarţ, pietriş, tuf vulcanic
etc), umectate periodic cu soluţie nutritivă.
Aeroponica este sistemul de cultură la care rădăcinile plantelor cresc liber în interiorul unor
tuburi de material plastic în care soluţia nutritivă este pulverizată foarte fin.
Sistemul de cultură pe film nutritiv , soluţia nutritivă circulă sub formă de peliculă fină prin
canale şi conducte din polietilenă cu ajutorul pompelor. Plantele se cultivă în containere introduse în
conducte de polietilenă.
La substraturile de cultură interesează în mod deosebit caracteristicile fizico-chimice, respectiv
porozitatea, higroscopicitatea,dimensiunile agregatelor, reacţia chimică etc.
Principalele substraturi de cultură sunt prundişul de râu, nisipul, piatra ponce, zgura vulcanică,
sfărâmăturile de cărămidă, zgura de cărbune, vermiculitul, mica, perlitul, cellagerul, hygromulul,
materialele plastice (polistiren), polibuten, fenoplast, poliuretanul, polimetilen-urea, biolastonul etc).
În ultimii ani, materialul care se foloseşte cel mai mult este vata minerală, comercializată de
firma Grodan. Aceasta a fost descoperită în Danemarca în anul 1960. Primele teste cu vată minerală
în Olanda au început în 1975. În anul 1990 se folosea deja pe mii de hectare.
Vata minerală -Grodan- se obţine prin topirea diferitelor roci bazaltice la temperaturi de circa
1600 C°. Este considerată substratul ideal pentru cultura plantelor legumicole fără sol deoarece
realizează un echilibru între aer şi apă în zona rădăcinilor, rădăcinile pătrund foarte uşor, asigură un
drenaj eficient şi soluţia veche poate fi înlocuită cu cea nouă, elimină dezinfecţia solului, realizându-
se economie de energie cu 10-15 %, este inertă din punct de vedere chimic(nu conţine nici un fel de
substanţe nutritive), îşi păstrează volumul fix, este liberă de germenii bolilor, se poate folosi de mai
multe ori.
Din Grodan se realizează saltele lungi de 1-2 m, late de 20 cm şi înalte de 7,5 cm, învelite în
folie de culoare albă şi ghivece cu latura de 10 cm, învelite pe lateral în folie de polietilenă.
În seră se creează o pantă longitudinală de maximum 5 %o, care să facă posibilă umectarea
omogenă a panourilor şi evacuarea excesului de soluţie. Solul trebuie bombat lateral pentru ca
soluţia să nu se împrăştie peste tot. Se realizează rigole mici lângă saltele pentru colectarea
excedentului de soluţie care se drenează. Solul se mulceste cu material plastic alb-opac, gros de 0,07
mm, tratat împotriva ultravioletelor. Pentru castraveţi trebuie realizată încălzirea substratului la
nivelul solului. Pe panouri se vor aşeza ghivecele unde se află plantele . Pentru fiecare plantă de
castraveţi se montează două picurătoare pentru a evita înfundarea lor.
Se foloseşte o aparatură complexă pentru prepararea soluţIei şi pentru distribuirea acesteia la
plante. Fracţionarea aportului de soluţie în cursul zilei se programează în funcţie de nevoile
plantelor. Pentru a evita saturarea excesivă a saltelei nu trebuie să se depăşească norma de 150 cm-
pentru o plantă de castraveţi. Dacă se respectă norma programată (150 cm3 la o udare) sunt necesare
30 de udări zilnice în perioadele calde. Este necesar un sistem automat de comandă (cel mai simplu
cu ceas programator) sau folosind un pyranometru (denumit curent solarmetru). Este vorba de o
celulă fotoelectrică care măsoară radiaţia solară recepţionată în seră. Aparatul este dotat şi cu un
calculator care totalizează energia solară limită zilnic, deci cantităţile de apă evaporată şi cantităţile
de apă care ebuie asigurate (Atanasiu N., 1993).
Toate aparatele de conducere automată a aplicării udărilor în culturile sol trebuie să asigure
programarea primelor udări cu o oră înainte de răsăritul soarelui, când planta începe să lucreze. În
prezent, sistemele de irigare fertilizantă propuse sunt cuplate cel puţin cu solarimetre şi formează
împreună aşa-zisele ordinatoare de irigare şi fertilizare pe care se pot regla principalii parametrii.
Ordinatorul pentru dirijarea climatului, de semenea, să comande irigarea şi fertilizarea.
Concentraţia soluţiei este stabilită prin conductibilitatea electrică (între 2-3 mS - mili Siemens),
iar pH-ul este dirijat permanent de ordinator, în funcţie de cerinţele speciilor cultivate.
Soluţiile nutritive trebuie să conţină în forme asimilabile toate elementele minerale
(macroelemente N, P, K, Ca, Mg, S şi microelemente -Fe, B, Cu, Mn, Zn) necesare plantelor. De
asemenea, elementele nutritive să se găsească într-un anumit raport, corespunzător cu specia şi
organul care se consumă.
Soluţiile nutritive se prepară prin dizolvarea sărurilor în apa potabilă, ţinându-se seama de
conţinutul acesteia în Ca şi Mg. Pregătirea soluţiilor se poate face în rezervorul distribuitor, prin
solubilizarea succesivă a sărurilor sau efectuarea unor soluţii concentrate din fiecare sare în parte,
care se ţine în vase separate şi care se folosesc pentru realizarea soluţiei nutritive, la momentul
potrivit şi în concentraţia stabilită în reţete. În unele ţări există tablete de săruri pentru prepararea
soluţiilor nutritive.
S-au elaborat numeroase reţete de soluţii nutritive care să ţină seamă de specie, de faza de
vegetaţie, condiţiile climatice etc.

Tabelul 4.1
Exemple de soluţii nutritive cu caracter general
(dupăD. Davidescu, 1981)

Fo Săruri g/m3 mg/l sau ppm


rmula
sa N P K Ca Mg
u ppm
A Fosfat monocaicic 22 - 60 39 -
Sulfat de magneziu 50 - - 50
A/otai de potasiu 72 1 279 -
Sulfat de amoniu 11 2 - -
8 5
Sulfat de calciu 64 - - 15 -
Tolnl 22 1 60 279 18 50
B Fosfat 26 3 70 -
rnonoamoniacal
Azotat de calciu 64 1 - 13 -
Sulfat de magneziu 50 - - - 50
6
Sulfat de potasiu 59 - 250 -
1
Tota 1 20 1 70 250 13 50
Conţinutul în microelemenfc ni soluţie nulritivex)

Formu- Săruri g/ F 13 mg/l Cu Zii


la m3 c u
C Sulfat feros 19,91 4 - -
,
Acid boric Sulfat 2,85 0.5 0,5 -
de magneziu 2,19
Sul fa! de cupru 0,196 - - - 0,0 -
Sulfat de zinc - 0,219 - - - 0,05
x
Pentru majoritatea culturilor legumicole

În ultimii ani, cultura fără sol s-a extins în mod considerabil. De exemplu, în Olanda, 80 % din
tomate, 50 % din castraveţi şi 100 % din ardei sunt cultivate (fară sol). Din culturile fară sol, 90 % se
fac pe vată minerală - Grodan şi 10 % pe turbă. Anual se folosesc aproximativ 50000 m3 vată
minerală (Granges, 1989).
ALEGEREA, AMENAJAREA ŞI FOLOSIREA INTENSIVĂ A TERENULUI PENTRU
CULTURALEGUMELOR
ALEGEREA ŞI AMENAJAREA TERENULUI PENTRU CULTURA LEGUMELOR
Particularităţile biologice ale plantelor legumicole impun cultivarea lor pe terenurile cele mai
fertile şi cu posibilităţi de exploatare intensivă si raţională în tot timpul anului.
Când se pune problema alegerii terenului pentru o fermă legumicolă se va ţine seama de: factorii
climatici; factorii pedologiei; factorii social-economici.
Factorii climatici. Vom ţine seama de: temperatura aerului, temperatura solului; umiditatea
aerului; nebulozitatea; precipitaţiile atmosferice; vânturile. Interesează în mod deosebit temperatura
medie anulă; temperatura lunii cea mai caldă; suma precipitaţiilor în luna cea mai secetoasă; numărul
de zile fără îngheţ; epocile calendaristice ale îngheţurilor târzii de primăvară şi timpuri de toamnă;
frecvenţa grindinei etc.
Factorii pedologici. Terenul trebuie să fie pe cât posibil comasat într-un singur trup, să fie
adăpostit de vânturile predominante din regiune.
Este recomandabil ca terenul să fie plan sau cu o uşoară pantă spre sud, sud-vest, sud-est,
nesupus inundaţiilor, asigurat cu o sursă sigură de apă pentru irigare, cu pânza de apă freatică la
adâncime mai mare de 2 m, ferit de surse de poluare.
Solul trebuie să aibă grad ridicat de fertilitate, strat arabil profund, conţinut ridicat în substanţă
organică (4-5 % humus), cu textură uşoară (nisipo-lutoasă sau luto-nisipoasă), structură bună,
capacitate bună de reţinere a apei, care se lucrează uşor, se încălzeşte şi se zvântă repede şi nu face
crustă.
Cele mai potrivite sunt solurile de luncă, aluvionare, cu procesul de solificare avansat.
Solurile luto-argiloase sunt indicate într-o măsură mai mică, iar cele nisipoase şi argiloase pot fi
folosite numai după ce au fost fertilizate cu cantităţi mari de îngrăşăminte organice.
Factorii social-economici. Terenul să fie situat cât mai aproape de centrale de desfacere a
produselor, să aibă asigurate căi de comunicaţie practicabile în tot timpul anului (căi ferate, şosele
asfaltate). Dacă producţia este destinată prelucrării pe cale industrială, este bine ca ferma să fie
amplasată în apropierea fabricilor de conserve; să existe posibilitatea asigurării forţei de muncă
necesare; pe cât posibil să fie amplasate în apropierea complexelor zootehnice, pentru a putea folosi
în mod eficient îngrăşămintele organice şi a valorifica deşeurile de produse legumicole.
În grădina de lângă casă, locul de cultură a legumelor trebuie să fie însorit în cea mai mare parte
a zilei.
Poziţia grădinii de legume faţă de punctele cardinale, faţă de construcţiile existente, trebuie
astfel aleasă încât factorii de mediu, în primul rând lumina şi căldura, să fie prezenţi pe o durată de
timp cât mai mare (Suciu Z., 1987).
Nu se vor cultiva legume la umbra pomilor de talie mare şi a clădirilor.
La amenajarea terenului pentru cultivarea plantelor legumicole trebuie avută în vedere
necesitatea folosirii intensive a solului, posibilitatea practicării unui număr mare de tehnologii şi
mecanizarea procesului de producţie la cât mai multe specii (Indrea D., 1983).
Amenajarea terenului presupune: nivelarea de bază, amenajarea pentru irigare, împărţirea în sole
şi parcele, trasarea drumurilor şi amenajarea sediului fermei.
Amenajarea terenului în vederea irigării se execută conform unui proiect întocmit în urma unor
studii pedologice.
Prin nivelarea de bază se asigură terenului o pantă generală de 1-3 %o pe direcţia rigolelor de udare.
Sistemele de irigare folosite sunt prin canale deschise sau prin conducte îngropate sub presiune.
Împărţirea terenului în sole trebuie să asigure o rotaţie raţională a culturilor, utilizarea eficientă a
maşinilor şi utilajelor agricole, extinderea gradului de mecanizare al lucrărilor şi irigarea în bune
condiţii a întregii suprafeţe cultivate.
Solele trebuie aibă formă dreptunghiulară. Lungimea solelor nu va depăşi lungimea optimă a
rigolelor de udare, iar lăţimea solei va trebui să fie un multiplu al celui mai lat agregat de lucru
folosit în fermă.
Solele au mărimea de 20-30 ha. Solele se pot împărţi în parcele care au 5-6 ha .
Lungimea solei poate ajunge până la 800 m iar lăţimea va fi cuprinsă între250 şi 400m.
Volumul mare de produse care se transportă, precum şi gradul ridicat de perisabilitate al
majorităţii legumelor, impun proiectarea unei reţele de drumuri care să asigure, în orice anotimp,
legătura dintre sole şi parcele cu sediul fermei şi de aici cu principalele căi de comunicaţie.
Pe teritoriul fermei este necesară trasarea unui drum principal cu lăţimea de 6 m prin care se face
legătura între fermă şi celelalte sectoare de producţie din unitate şi drumuri secundare cu lăţimea de
3-5m.
Acestea fac legătura între sole, servesc pentru circulaţia mijloacelor de transport şi pentru
întoarcerea agregatelor.
Reţeaua de drumuri nu va ocupa mai mult de 1 -3 % din suprafaţa de cultură.
Sediul de fermă trebuie să dispună de birouri pentru şeful de fermă şi economist, de magazii pentru
utilaje, materiale şi ambalaje, cantină pentru muncitori, dormitoare şi grup social. În cazul
gospodăriilor individuale trebuie să existe o clădire necesară adăpostirii când există condiţii meteo-
rologice necorespunzătoare şi o magazie pentru unelte şi spaţii necesare condiţionării produselor şi
păstrării de scurtă durată.
ASOLAMENTE LEGUMICOLE
Asolamentul reprezintă repartizarea în timp şi spaţiu a culturilor, corelată cu sistemul de lucrări
şi fertilizare a solului.
Asolamentul constituie o măsură agrotehnică de mare importanţă pentru sporirea fertilităţii
solului, reducerea atacului de boli şi dăunători, obţinerea de producţii ridicate şi a unei eficienţe
economice ridicate.
Folosirea asolamentelor în legumicultură este o necesitate deoarece legumele reclamă lucrări
repetate de pregătire a terenului, praşile repetate (3-5 ori), udări sistematice, recoltări repetate. Toate
acestea produc o alterare mai rapidă a calităţilor fizice si biochimice ale solului, astfel că refacerea
structurii solului este absolut necesară şi eficientă.
Cultivarea timp de mai mulţi ani pe acelaşi teren a aceloraşi specii legumicole sau a unor specii
înrudite din punct de vedere sistematic contribuie la înmulţirea şi răspândirea masivă a bolilor şi
dăunătorilor specifici culturilor respective. Printr-o rotaţie corectă a culturilor în cadrul asola-
mentului se poate diminua din atacul bolilor şi dăunătorilor.
Numeroase experienţe efectuate la noi în tară şi în străinătate au demonstrat faptul că monocultura
determină o scădere substanţială a producţiei. De exemplu, după 5 ani de monocultura la ceapă,
fasole verde, mazăre şi tomate, producţia s-a redus la 35-36 % faţă de cea din primul an (tabelul 5.1).

Tabelul 5.1
Influenţa nionoculturii asupra producţiei (în procente) la câteva culturi de legume
(Surlekov, citat de G. Ghenkov,T. Murtazov şi Micov, 1974)

Anul Ceapă Fasole Mazăre Tomate Tomate Cartofi +


verde verde de vară timpurii + castraveţi
porumb sau fasole
19 - - 100 - 100
19 100 100 100 65 100 102
19 75 76 78 65 116 108
19 56 68 88 85 103 72
19 60 59 76 80 100 90
19 53 40 45 30 74 67
19 35 33 36 36 67 73
68

Aplicarea asolamentelor permite folosirea raţională a forţei de muncă şi a îngrăşămintelor.


Asolamentul este o măsură eficace de combatere a buruienilor.
Organizarea asolamentelor legumicole se face pe baza unor criterii economico-organizatorice şi
biologico-tehnologice.
Criterii economico-organizatorice. Cuprinderea în cadrul asolamentului a tuturor culturilor din
planul de producţie al fermei. Structura culturilor se stabileşte în funcţie de necesităţile social-
economice, zonarea culturilor şi direcţiile de specializare a fermei (consum intern, export, industrie
alimentară). La stabilirea structurii trebuie să se ţină seama de gradul de dotare tehnică şi de
existenţa forţei de muncă.
Criteriile biologico-tehnologice sunt mai numeroase şi se referă la următoarele aspecte:
- Legumele mari consumatoare de substanţe fertilizante: vărzoasele, bostănoasele, ardeiul,
vinetele, ţelina se vor introduce în sole fertilizate cu îngrăşăminte organice sau în primul an după
sola ocupată de plante ameliorate ale fertilităţii solului (leguminoase perene sau anuale);
- Legume mai puţin pretenţioase faţă de azot: morcovul, pătrunjelul, ceapa, usturoiul se vor
cultiva în anul al doilea de la fertilizarea cu gunoi de grajd;
- Legumele păstăioase (mazărea, fasolea), fiind capabile să fixeze azotul atmosferic, manifestă
cerinţe mai reduse faţă de îngrăşămintele organice, din care cauză se pot plasa în rotaţie în anul al
doilea sau al treilea după fertilizarea cu gunoi de grajd;
- Plantele cu sistem radicular profund (rădăcinoasele, pepenii) vor alterna cu legume ce au un
sistem radicular superficial (ceapă, castraveţi, verdeţuri), pentru o folosire mai eficientă a apei şi a
substanţelor fertilizante din straturile de adâncimi diferite.
- Pentru refacerea fertilităţii solului este bine să se introducă în asolament o solă săritoare cu
lucerna (durează 3-4 ani) sau cu trifoi (durează 2ani), care îmbogăţesc solul în humus.
În vederea combaterii buruienilor se alternează culturile legumicole care lasă terenul mai
îmburuienat (morcov, pătrunjel, mazăre, ceapă, usturoi) cu specii care datorită unui aparat foliar bine
dezvoltat, stânjenesc dezvoltarea buruienilor (vărzoase, ardei, vinete, dovlecei);
- Pentru micşorarea intensităţii atacului bolilor şi dăunătorilor aceeaşi specie sau specii înrudite
nu vor reveni pe acelaşi teren decât după 3-4 ani;
- Pentru efectuarea lucrărilor de pregătire a terenului în mod corespunzător este bine ca
plantele care se înfiinţează primăvara devreme (mazăre, rădăcinoase, bulboase) să intre în rotaţie cu
specii care
eliberează terenul toamna devreme (tomate, ardei, vinete, castraveţi etc);
- Legumele perene, care ocupă suprafeţe reduse pe timp îndelungat (8-10 ani), nu se includ în
asolamentul legumicol.
În cadrul asolamentului legumicol noţiunea de rotaţie a culturilor are o semnificaţie aparte,
deoarece în acelaşi an, pe acelaşi teren, se fac două sau mai multe culturi. În cele mai multe cazuri
nu putem vorbi de o cultură premergătoare, ci de culturi premergătoare (datorită practicării culturilor
succesive). În această situaţie se ia în considerare cultura principală, de bază, cea care are perioada
de vegetaţie cea mai lungă.
Fiecare specie are una sau mai multe plante premergătoare.
După plantele legumicole pentru rădăcini tuberizate urmează: castraveţi, pepeni, tomate, cartofi
timpurii, ceapă, usturoi, praz.
După solanacee şi vărzoase urmează: castraveţi, pepeni, dovlecei.
După bulboase şi păstăioase urmează: tomate, ardei, vinete, morcov, pătrunjel, păstârnac.
Unele plante sunt incompatibile în cultură (de exemplu: spanac, sfeclă), datorită modificării pH-
ului solului şi acumulării unor toxine şi boli.
SCHEME DE ASOLAMENTE LEGUMICOLE
Literatura de specialitate recomandă diferite scheme de asolament.
Asolamentul presupune împărţirea teritoriului fermei în sole, pe cât posibil egale între ele.
Numărul solelor este egal cu numărul anilor de rotaţie.
În fermele specializate se întocmeşte un asolament legumicol în care se introduc toate speciile
de legume trecute în planul de cultură.
În fermele mixte cu caracter horticol se introduc legume şi în asolamentul pepinierei de pomi
sau vie.
În unităţile cu suprafeţe mari de terenuri amenajate pentru irigat se poate folosi un asolament
mixt legumicol- furajer sau legumicol cerealier, în culturile forţate şi protejate se stabileşte rotaţia în
cursul unui an. Aici apar particularităţi determinate de ponderea diferită a speciilor şi de intervenţia
cu lucrarea de dezinfecţie a solului pe diferite căi.
Schemele de asolamente în spaţiile protejate (solarii, sere-solar) nu pot fi realizate cu aceeaşi
uşurinţă ca în câmp. Prima dificultate este generată de faptul că paleta speciilor cultivate în solarii şi
sere solar este mult mai redusă. În plus, principalele specii - tomate, ardei, vinete, care deţin cea mai
mare pondere, aparţin aceleiaşi familii botanice şi nu sunt compatibile ca premergătoare. În această
situaţie se poate recurge, în primul rând, la planificarea raţională a culturilor astfel ca să se poată
asigura o rotaţie simplă. Ca urmare, jumătate din suprafaţă va fi cultivată cu specii din familia
Solanaceae (tomate, ardei, vinete), iar cealaltă jumătate cu alte specii legumicole (în primul rând
castraveţii). În anul următor se vor inversa culturile.(Voican V., 1988).
Pe de altă parte se va recurge la culturile succesive pe aceeaşi suprafaţă, evitându-se efectele
negative ale monoculturii de lungă durată.
La protejarea cu tunele provizorii problema asolamentelor este mai simplă, deoarece acestea nu
au stabilitate pe aceeaşi suprafaţă de teren şi este posibilă protejarea unei alte suprafeţe în anul
următor, desigur respectând cerinţa de bază cu referire la planta premergătoare.
La cultura legumelor în serele de tip industrial, noţiunea de asolament devine improprie
deoarece speciile legumicole din familia Solanaceae (tomate, ardei, vinete) ocupă circa 60-70 % din
suprafaţă în primul ciclu şi până la 80 % în ciclul al II-lea. Din această cauză realizarea unei rotaţii în
timp pe aceeaşi suprafaţă de seră, întâmpină mari dificultăţi.
Prevenirea efectelor negative, care pot fi generate de cultura unei specii, de exemplu a tomatelor,
mai mulţi ani la rând pe acelaşi teren, se poate asigura prin câteva măsuri. Astfel, efectuarea
dezinfecţiei termice a solului, în cursul verii, asigură atât distrugerea germenilor şi agenţilor patogeni
specifici, cât şi descompunerea exudatelor radiculare cu efect inhibitor asupra plantelor din aceeaşi
specie. Pe de altă parte, în perioada de iarnă, atunci când se pune problema limitării şi reducerii
consumului de energie termică, înfiinţarea unor culturi cu perioadă de vegetaţie scurtă şi cerinţe
reduse la căldură, aşa cum este salata, asigură de fapt o rotaţie simplă pe aceeaşi suprafaţă de teren.
Diversificarea sortimentului speciilor cultivate în seră, pentru respectarea cerinţelor
asolamentelor, rămâne un deziderat pentru cultivatorii de legume în sere.
Una din posibilităţile eficiente este realizarea unei echivalenţe între suprafaţa cultivată cu specii
din familia Solanaceae (tomate, ardei, vinete) şi cea cultivată cu castraveţi plus specii floricole. În
acest caz speciile floricole au un rol dublu, de a favoriza realizarea unor rotaţii optime şi de a
contribui la creşterea eficienţei economice generale.
În sistemul de rotaţie liberă, proporţia culturilor într-un asolament se poate schimba de la un an
la altul, în funcţie de considerentele economice, cerinţele de consum ale populaţiei, conjunctura
pieţei etc.
Principiile care stau la baza asolamentului şi rotaţiei sunt valabile şi atunci când se cultivă
legume pe suprafeţe mai mici în cadrul gospodăriilor individuale.
Câteva scheme de asolament sunt redate în tabelele 5.2, 5.3, 5.4,
Tabelul 5.2 Schemă de asolament cu solă săritoare cu lucerna

Sola Anul

1 2 3 4
I Solanaceae Varză şi Rădăcinoase Lucerna
(tomate, conopidă
ardei,vinete)
II Varză şi Rădăcinoase Solanaceae Varză şi
conopidă conopidă
III Rădăcinoase Solanaceae Varză şi Rădăcinoase
(morcov, conopidă
pătrunjel,
păstânac)
IV Lucerna Lucerna Lucerna Solanaceae

Tabelul 53 Schemă de asolament într-o fermă specializată pentru producerea legumelor


pentru consum

Sola Anul
1 2 3 4
I Solanaceae Bulboase+ Vărzoase Cucurbitaceae
Rădăcinoase
II Bulboase+ Vărzoase Cucurbitaceae Solanaceae
rădăcinoase
III Vărzoase Cucurbitaceae Solanaceae Bulboase+
Rădăcinoase
IV Cucurbitaceae Solanaceae Bulboase+ Vărzoase
Rădăcinoase

Tabelul 5.4
Schemă de asolament practicată într-o fermă specializată pentru industrializare

Sola Anul
1 2 3 4
I Mazăre şi Tomate şi Salată,spanac Castraveţi comişor
fasole + varză gogoşari +bame
de toamnă
II (culturăşi
Tomate Salată, spanac Castraveţi Mazăre şi fasole
gogoşari + bame cornişon +varză de toamnă
III Salată,spanac + Castraveţi Mazăre şi fasole Tomate şi gogoşari
bame cornişon +varză de toamnă +varză de toamnă
IV Castraveţi Mazăre şi Tomate şi gogoşari Salată, spanac,
cornişon fasole + varză +bame
de toamnă

CULTURI SUCCESIVE DE LEGUME


Culturile succesive reprezintă sistemul prin care pe aceeaşi suprafaţă de teren se cultivă una
după alta două sau mai multe culturi într-un an.
Culturile succesive reprezintă o necesitate deoarece permit folosirea intensivă a terenului,
folosirea raţională a forţei de muncă şi a mijloacelor de producţie; o eşalonare mai bună a
consumului de legume; obţinerea de venituri importante la unitatea de suprafaţă.
La stabilitatea schemelor de culturi succesive se ţine seama de particularităţile biologice ale
speciilor, respectiv familia botanică, perioada de vegetaţie, caracteristicile sistemului radicular,
cerinţele faţă de temperatură, apă şi elemente minerale.
Speciile legumicole ce se succed trebuie să facă parte din familii botanice diferite pentru a evita
transmiterea de la o cultură la alta a bolilor şi dăunătorilor comuni.
La stabilirea schemelor de succesiuni se aleg specii cu perioade de vegetaţie diferite, unele cu
perioada de vegetaţie mai scurtă şi altele cu perioada de vegetaţie mai lungă.
Plantele cu un sistem radicular superficial trebuie să fie urmate de plante cu sistem radicular
profund (sau invers), pentru a se valorifica în mod corespunzător rezervele de apă şi elemente
nutritive din sol.
Speciile mai puţin pretenţioase la căldură pot fi semănate sau plantate din toamnă, reuşind să
ierneze în câmp în bune condiţii şi să se recolteze primăvara timpuriu (Ex. salata, spanacul, ceapa
pentru stufat, usturoiul). Alte specii (varza, gulia, conopida) permit înfiinţarea culturilor primăvara
devreme, reuşind să asigure producţii timpurii şi creind posibilitatea efectuării altor culturi.
Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă constituie un criteriu important la stabilirea culturilor
succesive, întrucât la acestea consumul de apă este ridicat.
Culturile succesive de legume pretind existenţa în sol a substanţelor nutritive necesare în
cantităţi corespunzătoare.
După plantele legumicole care consumă mult azot (spanac, salată, ceapă pentru stufat, vărzoase)
se vor cultiva specii cu cerinţe mai reduse faţă de acest element (tomate, castraveţi, morcov, fasole
etc).
În cadrul succesiunilor speciile trebuie stabilite în aşa fel încât să se poată utiliza maşinile şi
utilajele din dotare pe tot fluxul tehnologic deoarece în acest mod se diminuează consumul forţei de
muncă pentru lucrările manuale.
În cadrul acestui sistem de cultură, deosebim o cultură de bază sau principală (cea care ocupă
terenul o perioadă mai lungă de timp, care are importanţă economică mai mare şi care asigură
producţii mai ridicate) şi culturi secundare care ocupă terenul o perioadă mai scurtă de timp şi în
general asigură producţii mai mici.
Atunci când cultura secundară se cultivă înaintea culturii de bază se numeşte cultură secundară
anterioară sau premergătoare, sau anticipată. Atunci când cultura secundară se cultivă după cultura
de bază se numeşte cultură următoare sau succesivă.
Culturile succesive în câmp sunt foarte numeroase şi reprezintă un imperativ de intensificare
continuă a producţiei de legume atât pe suprafeţe mari, cât şi pe suprafeţe mai mici deţinute de
cultivatorii particulari.
În cadrul succesiunilor pot intra trei specii (situaţii mai rare) sau două specii, situaţie întâlnită
mult mai frecvent .
Se urmăreşte ca terenul să fie folosit o perioadă mai lungă de timp. La elaborarea tehnologiilor
de cultură se va urmări ca lucrările solului, fertilizarea de bază şi fazială, irigarea, erbicidarea etc. să
se efectueze astfel încât să servească tuturor culturilor legumicole din succesiune.
În cazul schemelor cu trei culturi se poate recurge la înfiinţarea din toamnă a culturilor de
spanac, salată sau ceapă verde (în prima decadă a lunii octombrie) recoltarea acestora va avea loc
primăvara până la data de 20 aprilie, urmează înfiinţarea culturii de tomate timpurii care durează
până la data de 15-20 iulie, apoi se înfiinţează o cultură de conopidă de toamnă care se desfiinţează
la sfârşitul lunii octombrie.
Dintre schemele frecvente cu două culturi se pot menţiona: varza timpurie (15 III - 15 VI) urmată de
fasole păstăi (20 VI - 10 X); mazăre (10 III-25 VI) urmată de varză de toamnă (1 VII- 15 XI);
conopidă timpurie (15 III- 15 VI) urmată de castraveţi de toamnă (20 VI- 30 IX); cartof timpuriu (20
III - 20 VI) urmat de varză de toamnă(25 VI - 15 XI); tomate timpurii (20 IV - 10 VIII) urmate de
spanac (15 VIII - 30 IX); ceapă verde plantată din toamnă (20 IX - 1 V) urmată de vinete sau ardei
gras (10 V - 10 X) etc.
Ţinând seama de condiţiile concrete ale zonelor de cultură şi unităţilor producătoare se pot
efectua numeroase alte combinaţii. Literatura de specialitate subliniază rezultatele de producţie şi
economice superioare, obţinute prin practicarea culturilor succesive. În zona Podişului Transilvaniei
cele mai bune scheme s-au dovedit a fi: gulioare -castraveţi (cu producţia de 27,2 t/ha şi o rată a
rentabilităţii de 92,7%) şi cartofi-gulii (42,5 t/ha şi 93% rata rentabilităţii) (Indrea D., 1979).
Culturile succesive de legume în sere prezintă unele particularităţi în principal datorită gamei
reduse de specii cultivate.Ponderea cea mai mare o au tomatele, urmate de castraveţi şi ardei gras. Se
mai pot cultiva vinete şi pepeni galbeni. Din cauza acestui sortiment limitat nu se pot aplica în
practică recomandările valabile pentru rotaţii şi succesiuni cu plante legumicole din câmp. Apar
adesea situaţii în care tomatele se cultivă în succesiune două sau mai multe cicluri pe acelaşi teren.
Dacă se ţine seama de faptul că ardeiul şi vinetele fac parte tot din familia Solanaceae, lucrurile se
complică şi mai mult. Totuşi trebuie să se ţină seama de posibilitatea efectuării dezinfecţiei termice
şi chimice a solului, ca şi efectuarea culturilor fără sol, metodă extinsă foarte mult şi în ţările din
Vestul Europei.
Limitarea consumurilor energetice în sere a făcut posibilă evitarea monoculturii, prin
introducerea unui ciclu de salată, pe durata lunilor mai reci şi deficitare în lumină (decembrie-
ianuarie). În acest scop este necesar ca încă de la începutul lunii decembrie să fie încheiate culturile
din ciclul al doilea (tomate sau castraveţi), să se pregătească sera şi să se înfiinţeze cultura de salată
cu răsaduri produse prin repicarea sau semănarea direct în ghivece nutritive. În unele sere drept
cultură intermediară se cultivă gulioare şi pe suprafeţe mai mici mărar sau pătrunjel pentru frunze .
În sere culturile se realizează în două cicluri: ciclul I: iarnă-vară; ciclul II: vară-iarnă.
Cele mai răspândite scheme sunt: tomate ciclul I urmate de tomate ciclul II; castraveţi ciclul I,
tomate ciclul II; ardei gras ciclul I, tomate ciclul II; vinete ciclul I; tomate ciclul II; fasole urcătoare
ciclul I, tomate ciclul II, pepeni galbeni ciclul I, tomate ciclul II; ardei gras ciclu prelungit, salată etc.
O combinaţie reuşită, pe o perioadă mai lungă de timp se poate realiza cu flori astfel: castraveţi
ciclul I (20 XII - 20 VI), garoafe 2 ani, tomate ciclul II (10 VII - 1 XII).
În apropierea centrelor urbane şi industriale, un exemplu de folosire intensivă a terenului prin
culturi succesive îl constituie fermele specializate în producerea legumelor verdeţuri pentru
eşalonarea cât mai îndelungată a livrării acestora (salată, mărar, pătrunjel pentru frunze, ceapă şi
usturoi pentru stufat). Aceste specii nepretenţioase la căldură şi cu perioada de vegetaţie scurtă, se
pot înfiinţa în fiecare lună, din martie până în noiembrie şi se pot recolta eşalonat din mai până în
toamnă târziu, (Ruxandra Ciofu, 1994).
Culturi succesive de legume în solarii se practică cu foarte bune rezultate.
În solarii se pot efectua atât culturi prelungite, cât şi succesiuni de mai multe culturi, acestea
reprezentând o cale de recuperare a cheltuielilor efectuate în special cu folia de polietilenă.
În ciclul prelungit pot fi cultivate ca specii principale: tomatele, ardeiul gras, vinetele,
castraveţii, pepenii galbeni. În cazul efectuării culturilor succesive, de bază vor fi tot culturile cu
mare pondere ca: tomatele, castraveţii, ardeiul gras, vinetele, varza timpurie, conopida, fasolea
pentru păstăi, iar secundare: salata, spanacul, ceapa verde, usturoi verde, ridichi de lună, gulioare etc.
În cazul culturilor efectuate în solarii este foarte important să apelăm la soiuri şi hibrizi cu
adaptare la condiţiile de mediu specifice şi în general, cu perioadă scurtă de vegetaţie. În acest fel
succesiunile devin mai dinamice şi asigură o folosire mai intensivă a terenului.
S-au experimentat numeroase scheme de culturi succesive în solarii, asa cum se observă din
tabelul 5.5.

Tabelul 5.5
Scheme de culturi succesive în solarii

Nr. Cultura Perioada Perioada Perioada desfiinţării Producţia t/ha


semănatului plantatului culturii
I Tomate 15-20 I 20III-5IV 10-15 X 50-70
c.prel. Salată 10-15IX 15-20X 15-25 III 24
II Salată, 20 VIII- 10 XI 20 IX - 10 X 15 - 30 III 24
anticipată 25 - 30 I 1 - 25IV 20 - 30 IX 25-50
Ardei gras 1-15X 25 III - 5 IV 24
III Ceapă verde 20 VIII- 10 IX 20 IX - 10 X
Salată, 15-20 III 18-20
anticipată 15-20I 20 III - 5 IV 20 VII 25-40
Tomate ciclu 25 - 30 VI 25-30 VII 1- 10 X 20-30
scurt
Castraveţi
IV Spanac,antici 1 -10X 20 III-5 IV 15
pat Vinete 25 - 30 I 5-15IV 10- 15 X 30-40
Salată 5 - 10 IX 15-20X 20 - 30 III 20
V Ceapă verde, 1 - 15X 25 III - 5 IV 24
anticipată 5-10 III 5-15 IV 20 - 25 VII 45-60
Castraveţi 25 - 30 VI 25 - 30 VII 20 IX- 10 X 24
VI Salată
Salată, 20 VIII - 10 IX 20 IX- 10 X 25 - 30 III 18-20
anticipată 5- 10 III 5 - 15 IV 20 - 25 VII 45 -60
Castraveţi 25-30 VII 15 -20X 15
Fasole verde

Cercetările efectuate la l.C.L.F. Vidra au evidenţiat pentru sudul ţării următoarele schme: răsaduri
diverse urmate de castraveţi, apoi salată; varză timpurie urmată de tomate; tomate timpurii urmate de
castraveţi, apoi salată de toamnă; salată urmată de castraveţi timpurii, apoi conopidă de toamnă;
salată urmată de ardei gras şi din nou salată; varză timpurie, ardei gras şi salată (Didina Posea şi
colab., 1978),
În solarii, mai mult decât în câmp, se practică 3 culturi într-un an prin extinderea culturilor anticipate
(înfiinţate din toamna anului anterior) care primăvara foarte devreme sunt protejate cu folie de
polietilenă ţi se recoltează extratimpuriu permiţând o utilizare mai intensivă a terenului.
Culturi succesive de legume în răsadniţe. Şi răsadniţele se pot folosi cu succes la obţinerea culturilor
de legume în tot cursul anului. Ele sunt folosite în principal pentru obţinerea răsadurilor. După
scoaterea răsadurilor se pot efectua culturi de pătlăgele vinete, tomate, castraveţi, ardei gras, gulioare,
ardei iute.
CULTURI ASOCIATEDE LEGUME
Culturile asociate, sau intercalate, sau paralele, prezintă sistemul în care pe aceeaşi suprafaţă de teren
se cultivă două sau nai multe specii. Asocierea se poate extinde pe toată perioada de vegetaţie sau
numai pe o etapă din aceasta. Prin asocierea a două sau mai multe culturi legumicole se asigură o
folosire deosebit de intensivă a terenului şi a spaţiilor de cultură, obţinându-se o producţie
superioară la unitatea de suprafaţă fără costuri suplimentare deosebite.
Şi în acest caz există o cultură principală (de bază) şi alta secundară (asociată).
Cultura principală are importanţă economică mare, ocupă terenul o perioadă mai lungă de timp, este
mai pretenţioasă faţă de lumină. În această categorie sunt cuprinse speciile legumicole care se cultivă
la distanţe mai mari între rânduri şi pe rând ca: tomate, ardei, vinete, varză, conopidă, gulie, fasole
urcătoare. În fermele mici, private, se pot folosi pentru asociaţii şi alte specii, cultivate la distanţe mai
mici: morcov, fasole oloagă etc.
Cultura secundară se caracterizează în general printr-o perioadă de vegetaţie mai scurtă, adesea şi
prin habitus mai redus şi pretenţii mai reduse faţă de lumină. Aceasta se poate înfiinţa înaintea, în
acelaşi timp, sau după înfiinţarea culturii de bază. Din această grupă fac parte speciile: salată, ridichi
de lună, spanac, ceapă verde, gulioare, fasole oloagă, mărar etc.
La stabilirea schemelor de culturi asociate trebuie să se ţină seama de următoarele particularităţi:
cultura secundară ocupă terenul până în momentul în care cultura principală începe să acopere solul
cu aparatul foliar sau la sfârşitul perioadei de vegetaţie a acesteia;
legumele ce se intercalează explorează straturi de sol la diferite adâncimi, culturile secundare având o
înrădăcinare mai superficială (salată, spanac, ridichi de lună, ceapă verde) decât cele din cultura de
bază (tomate, ardei, pepeni);
asocierea culturilor se face prin dispunerea alternativă a rândurilor sau benzilor plantei principale cu
acelea ale culturii secundare;
cele două specii cultivate asociat pot aparţine aceleiaşi familii botanice. În unele cazuri se pot cultiva
asociat soiuri diferite, aparţinând aceleiaşi specii. De exemplu pe intervalele dintre rândurile de
tomate susţinute pe spalier, pentru a folosi mai intensiv terenul, se pot cultiva tomate pitice
nesusţinute, sau se pot asocia soiuri urcătoare de fasole cu soiuri oloage sau castraveţi susţinuţi pe
spalier cu plante lăsate pe sol;
în general se recomandă asocierea plantelor cu talie diferită;
cerinţele faţă de factorii de mediu ale speciilor asociate trebuie să fie cât mai apropiate. În general
se obţin rezultate mai bune atunci când speciile secundare prezintă pretenţii mai reduse faţă de
lumină, mai ales atunci când specia principală are o talie mai înaltă;
mecanizarea lucrărilor de întreţinere devine mai dificilă decât la culturile pure, de aceea, în special pe
suprafeţe mari, se recomandă plantarea culturii secundare de-a lungul rândurilor (şi nu între
acestea), între plantele culturii principale. Din această cauză culturile asociate se reco-
mandă mai ales în fermele mici, în spaţii protejate, unde nu împiedică mecanizarea lucrărilor;
aplicarea tratamentelor pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor capătă o însemnătate deosebită,
determinată de prevenirea poluări produselor şi fitoxicitatea unora dintre acestea;
la elaborarea tehnologiei se va urmări asigurarea condiţiilor pentru creşterea şi dezvoltarea
optimă a tuturor speciilor cultivate asociat, pornind de la ipoteza că va creşte consumul de apă şi
substanţe hrănitoare.
Sunt prezentate în literatura de specialitate şi cazuri particulare de culturi asociate, cum ar fi
"cultura în culise" - realizată prin intercalarea între rândurile de plante legumicole a unor plante cu
port înalt (porumb, sorg) cu rol de protecţie contra curenţilor reci de aer sau "cultura în amestec" -
obţinută prin amestecarea seminţelor din planta principală cu o cantitate mică de alte seminţe în
scopul realizării unui semănat mai uniform, în acest caz, cultura secundară serveşte şi ca plantă
indicatoare (morcov, cu ridichi de lună sau mărar, ceapă cu mac) (Ruxandra Ciofu, 1994).
Culturi asociate de legume în câmp. Se aleg în primul rând culturile la care se practică intervale mai
mici între rândurile de plante. Între rândurile de tomate timpurii se pot cultiva: varză timpurie sau
salată, fasole oloagă, morcovi, gulii, conopida, bulboase. Între rândurile de tomate de vară-toamnă
susţinute pe spalier se pot cultiva fie speciile enumerate, fie şi tomate pitice, ardei, vinete, varză de
toamnă, ridichi, sfeclă roşie. Între rândurile de castraveţi susţinute pe spalier se pot cultiva tomate
pitice, ardei, vinete, fasole oloagă, castraveţi pe sol etc. (Voican V., 1988). Culturile perene în
primii ani se pretează la culturi asociate de fasole, tomate, ardei etc.
Pe lângă culturile legumicole asociate se pot folosi şi asocieri cu alte culturi, de exemplu porumbul,
floarea soarelui, sorg etc. în prima parte putându-se cultiva asociat salată, spanac, ridichi de lună etc.
(tabelul 5.6).
Tabelul 5.6
Culturi de legume intercalate tn porumb (în grădini şi microferme)
(după StanN., 1992)

Cultura Perioada de Distanţa între Producţia


semănat plantat plante
pe rând (cm) (t/ha)

Varză timpurie 20.01 -5.02 5-20.03 40 10-12

Conopidă 20.01 - 10.02 15 - 30.03 40 7-8


timpurie x'
Porumb xx) 15 -20.04 - 20 7-8

Salată 10-15.02 10-15.03 20 5-6

Fasole de 20 - 30.04 - 5 8
grădină
x
Porumbul se seamănă la 90 cm între rânduri. Între rândurile de porumb se intercalează câte două rânduri de legume
distanţate la 70 cm unul de altul (varză, conopidă, salată) sau 30 cm (fasole de grădină)
xx
) Culturile de varză şi conopidă timpurie se înfiinţează prin răsad repicat în cuburi nutritive cu latura de 5 cm.

Culturile asociate de legume în solarii şi sere-solar. Aceste construcţii necesită cheltuieli mari,
de aceea trebuie folosite cât mai intensiv, o cale foarte eficientă fiind folosirea culturilor asociate.
Trebuie avut în vedere că speciile legumicole cu cea mai mare pondere în solarii sunt: tomatele,
castraveţii, ardeiul, vinetele, fasolea urcătoare, pepenii galbeni. În cazul acestor culturi cu talie
înaltă, se obţin rezultate bune la culturile asociate, atunci când acestea sunt efectuate primăvara
devreme, uneori fiind înfiinţate chiar înaintea culturilor de bază. În acelaşi scop trebuie folosite
specii legumicole cu perioadă scurtă de vegetaţie sau să se aplice metode de cultură care să scurteze
perioada de timp de la înfiinţarea culturilor asociate până la recoltare.
Pentru asociere, în solarii, se pot folosi: salata de căpăţână, spanacul, ceapa verde, ridichi de
lună, pătrunjel pentru frunze, mărar, gulioare. Scurtarea perioadei de timp până la recoltare se
asigură prin folosirea răsadurilor repicate în cuburi nutritive (salată, gulie, varză timpurie, conopidă
timpurie) şi prin folosirea materialului de plantat vegetativ: arpagic şi bulbi mici pentru obţinerea de
ceapă verde, bulbi de usturoi, rădăcini mici de pătrunjel pentru frunze etc.
Schemele de înfiinţare a culturilor vizează folosirea cât mai completă a suprafeţei utile, folosindu-se
în acest scop atât intervalul dintre rândurile de ia cultura de bază, cât şi la cele asociate .
Culturi asociate de legume în sere. În sere se cultivă cu prioritate tomatele şi castraveţii.
Tomatele se pretează mai bine pentru culturi asociate, deoarece majoritatea speciilor folosite în
asociaţii au cerinţe moderate şi reduse faţă de căldură.
Pentru asociere se folosesc cu precădere salata pentru căpâţână, gulioarele, spanacul, ceapa de
arpagic, usturoi verde, ardei iute, mărar, pătrunjel pentru frunze.
Tomatele se pot asocia cu salata şi alte verdeţuri sub registre (mărar, pătrunjel) .
Castraveţii se pot asocia şi cu tomatele. Pe intervalul dintre rândurile de castraveţi se cultivă un rând
de tomate care se vor cârni la 4 inflorescenţe. Până ce castraveţii cresc şi încep să umbrească se
asigură legarea fructelor de tomate. Castraveţii, pepenii galbeni, fasolea urcătoare se pot asocia cu
ardeiul iute, vinetele se pot asocia cu salata, ardeiul iute. Pentru folosirea şi mai intensivă a spaţiilor
pe registrele de încălzire către capete se pot aşeza lădite din plastic în care se cultivă ardei iute. Pe
marginea aleilor principale se pot produce răsaduri destinate culturilor legumicole din câmp.
Culturile asociate în răsadniţe. Şi în răsadniţe se pot efectua unele culturi asociate. Astfel, în cultura
de bază de castraveţi se asociază salata pentru căpăţână, ridichile de lună, spanac, morcov etc. În
culturile de tomate, ardei, vinete se va asocia salată, ceapă verde, ridichi de lună, mărar etc.
CULTURILE DUBLE
Prin noţiunea de "cultură dublă" legumicolă se înţelege cultivarea plantelor legumicole după alte
specii decât legumicole, respectiv după unele plante furajere sau cereale, care se recoltează devreme,
în primul rând după plantele furajere însămânţate din toamnă, destinate furajării animalelor sub
formă de masă verde primăvara cât mai devreme: secară, ovăz, rapiţă ş.a. Având în vedere că aceste
specii ocupă terenuri irigabile, rezultă că se pot asigura condiţiile necesare pentru pregătirea terenului
şi înfiinţarea culturilor legumicole duble.
Dintre cereale cel mai potrivit este ovăzul de toamnă, deoarece eliberează terenul foarte devreme,
permiţând realizarea culturilor legumicole. După ovăzul de toamnă se pot efectua culturi de tomate,
varză roşie. Culturile duble se pot realiza şi după grâu, mazăre furajeră. După acestea se pot cultiva:
castraveţi, dovlecei, fasole de grădină, morcov, salată, spanac, varză, conopidă, ceapă verde (Miron
V., Rădoi V., 1993).
O bună reuşită a culturilor duble este condiţionată de respectarea următoarelor reguli: recoltarea
culturilor păioase furajere până la data de 10-15 aprilie pentru a rămâne timpul necesar vegetaţiei
plantelor legumicole; amplasarea numai în perimetre irigabile, mai ales când legumele se cultivă prin
răsad sau necesită irigare de răsărire; folosirea terenurilor care nu au fost erbicidate cu produse din
grupa triazinelor, care sunt dăunătoare mai ales pentru salată, spanac, castraveţi, dovlecei; alegerea
soiurilor de legume timpurii şi care au rezistenţă la temperaturi ridicate ce pot surveni după
înfiinţarea culturilor.
Pentru a se lărgi intervalul de recoltare trebuie să se utilizeze soiuri cu perioadă mai scurtă de
vegetaţie (exemplu la tomate) şi să se respecte limita pentru înfiinţarea culturilor.
CULTURILE LEGUMICOLE INTERCALATE
Reprezintă sistemul prin care plantele legumicole se cultivă în diferite plantaţii horticole ca: plantaţii
pomicole tinere, plantaţii de arbuşti fructiferi, plantaţii viticole. În primii ani de la înfiinţarea acestor
plantaţii, având în vedere distanţa dintre rânduri, suprafaţa de teren afectată lor nu poate fi utilizată de către
puieţi sau viţele tinere, datorită sistemului lor radicular redus. Tulpina nu are un volum prea mare şi ca
atare nu umbreşte dacât parţial suprafaţa terenului. În aceste condiţii se poate asigura o folosire intensivă a
terenului şi în perioada când plantaţia nu produce, prin cultivarea acestuia cu diferite specii legumicole. La
alegerea acestora se va ţine seama de următoarele considerente: să nu prezinte un habitus mare,
pentru a nu umbri plantaţia de bază; să nu fie rapace, cu un sistem radicular prea puternic, pentru a nu
concura plantaţia de bază, reducând sistemul de creştere al pomilor sau viţei de vie; să se folosească
scheme pretabilite de mecanizare, pentru asigurarea accesului mijloacelor mecanice la îngrijirea plantaţiei;
să contribuie la îmbunătăţirea solului; să suporte substanţele folosite la tratarea pomilor sau vitei de
vie.
În plantaţiile de vii tinere se pot cultiva mai multe specii legumicole: salată, spanac, mazăre de
grădină, fasole de grădină, varză şi conopidă timpurie, tomate de vară, ceapă de arpagic, usturoi
(tabelul 5.7).

Tabelul 5.7
Culturi de legume intercalate în plantaţii de vii tinere
Cultura Perioada de: Schema de înfiinţare a culturii
semănat în plantat sau
răsadniţe semănat în câmp
Salată 10 -15.02 10- 15.03 55 - 30 - 30 - 30 - 55/20 cm
Spanac 1.03 - 10.04 55 -30-30-30-55/5 cm
Mazăre de - 1.03 -10.04 Bandă de 8 rânduri echidistante la 12,5 cm
grădină
Fasole de - 25.04 - 10.05 60-40-40-60/5 cm
grădină
Morcov - 1 -25.03 55-30-30-30-55/4 cm
Varză 20.01 -10.02 10 - 30.03 75 - 50 - 75/40cm
Conopidă 20.01 - 10.02 15 - 30.03 75 -50 -75/40 cm
Tomate de 5-15 03 5 -15.05 75 - 50 - 75/25 cm
vară
Ceapă din - 10 - 30.03 55-3 0 -30-30-55/5 cm
arpagic
Usturoi - 1 -30.03 55 - 30 - 30 - 30 - 55/5 cm
Pe baza experienţelor întreprinse s-au stabilit mai multe specii legumicole pretabile la cultura
intercalată în plantaţii pomicole. Dintre acestea se pot menţiona: fasolea oloagă, morcov, pătrunjel,
păstârnac, sfeclă roşie, gulioare, varză timpurie, ţelină pentru rădăcină, varză de toamnă, bame,
tomate, ardei, castraveţi tip cornişon, ceapă verde, usturoi (tabelul 5.8). Nu se recomandă să se
folosească pepenii verzi, pepenii galbeni şi dovlecei deoarece prin întinderea vrejilor pot împiedica
lucrările de întreţinere şi înăbuşi culturile de bază, în special viţa de vie (Stan. N.,1992).
Tabelul 5.8
Culturi legumicole intercalate în plantaţii tinere de pomi

Cultura Perioada de: Schema de înfiinţare a culturii


semănat în plantat sau
răsadniţe semănat în câmp

Tomate 15 -20.03 5 - 15.05 95 - 70 - 70 - 70 -95/25 cm


de vară
Varză de 25.02- 15.03 10-31.04 95 -70 - 70 - 70 - 95/40 cm
vară
Fasole de - 20.04 - 10.05 100 - 60 - 40 - 40 -60 -100/5 cm
grădină
Morcov - 1 -25.03 100 - 60 - 40 - 40 - 60 - 100/4 cm
Ceapă - 20-30.03 100 - 30 - 30 - 80 -30 -30-100/5 cm
Usturoi - 1-30.03 100 - 30 - 30 - 80 - 30 -30 - 100/ 5 cm
Schemele de înfiinţarea culturilor sunt influenţate şi de vârsta plantaţiei. Pe măsură ce pomii
avansează în vârstă, se va mări volumul coroanei şi ca urmare, va creşte umbrirea intervalului dintre
rânduri. Din acest motiv, plantele legumicole se vor amplasa numai pe zona centrală, iar când
umbrirea devine foarte puternică se va renunţa la culturile intercalate.
Mai potrivite pentru culturile intercalate sunt plantaţiile cu pomi pitici, cum este cazul la vişin şi
piersic, deoarece în acest caz culturile intercalate se vor efectua mai mulţi ani.
Culturile intercalate de legume au efect favorabil şi pentru plantaţii deoarece prin
măsurile luate în vederea îngrijirii culturilor legumicole (fertilizare, irigare, praşile
repetate) se asigură condiţii bune pentru pomi şi viţa de vie, care cresc mai viguroşi şi cu o
capacitate mai mare de producţie.
Pentru culturile intercalate de legume în plantaţiile pomicole trebuie să se ţină seama şi de
următoarele aspecte:
- pentru plantaţiile cu 3,5 m între rânduri se recomandă înfiinţarea culturilor care se pot semăna cu
SPC- 6 sau planta cu MPB, deoarece SUP- 21 atinge pomii;
pentru schemele prezentate anterior cadrul semănătorii SPC- 6 se taie, iar pe cadrul maşinii MPR-4
se vor monta secţii de MPR-4 (cu discuri elastice);
pentru plantaţiile cu distanţe de 4,5 m şi 5m între rânduri, culturile intercalate de legume se
înfiinţează după aceleaşi scheme ca la plantaţiile cu 4 m între rânduri;
distanţa între plante pe rând este indentică cu cea recomandată pentru culturile obişnuite în câmp

IRIGAREA CULTURILOR LEGUMICOLE


În concepţia ştiinţifică pe care se axează practica irigaţiei, satisfacerea în optim a necesarului de apă
al culturilor este pusă în legătură cu realizarea unui regim de umiditate în sol care să conducă la
obţinerea unor recolte mari, stabile şi de calitate superioară, în condiţii economice.
IMPORTANŢA ŞI NECESITATEA IRIGĂRII
Deoarece precipitaţiile nu sunt repartizate uniform şi nu corespund cu perioadele când plantele
legumicole au cerinţe mari fată de apă, este necesar ca în toate zonele să se facă irigarea culturilor.
Irigarea constituie o măsură tehnologică de mare importanţă având ca efecte:
obţinerea de producţii mari de legume, indiferent de cantitatea de precipitaţii căzută, deoarece prin
irigare se completează deficitul de apă, care se distribuie în raport cu cerinţele plantelor;
folosirea îngrăşămintelor de către plante cu eficienţă mai mare prin mărirea gradului de solubilizare a
substanţelor;
îmbunătăţirea calităţii produselor legumicole;
prelungirea perioadei de vegetaţie a plantelor şi eşalonarea mai bună a producţiei;
folosirea ca mijloc de combatere a brumelor şi îngheţurilor uşoare în culturile de legume.
TIPURI DE IRIGĂRI FOLOSITE ÎN LEGUMICULTURĂ
După perioada când se execută şi după scopul urmărit deosebim:
- Irigarea de aprovizionare, care se aplică în perioadele secetoase, când umiditatea solului scade
sub limita coeficientului de ofilire. Se efectuează în mod obişnuit în vederea creării condiţiilor
corespunzătoare pregătirii patului germinativ pentru culturile succesive.
- Irigarea pentru asigurarea răsăririi uniforme, care se execută după semănat, când solul nu
este suficient de umed.
Este folosită frecvent în cazul semănăturilor târzii sau cu seminţe mici care răsar greu (morcov,
ceapă, cicoare).
Irigarea în cursul perioadei de vegetaţie, care completează nevoia de apă a plantelor legumicole în
diferite faze de creştere şi fructificare.
Irigarea de răcorire, care se aplică în perioadele de arşiţă, cu scopul scăderii temperaturii, prin
intensificarea transpiraţiei şi creşterea umidităţii atmosferice. Irigarea de răcorire se face prin
aspersiune.
Irigarea de fertilizare care completează nevoia de hrană a plantelor în cursul vegetaţiei, folosindu-se
în acest scop îngrăşăminte sub formă de soluţie.
Irigarea contra brumelor pentru protejarea culturilor împotriva temperaturilor coborâte. Se efectuează
prin aspersiune cu 50-100 m/ha seara sau dimineaţa înainte de răsăritul soarelui.
Irigarea de spălare se aplică în sere şi solarii unde se folosesc cantităţi mari de îngrăşăminte chimice,
favorizând sărăturarea solului. Prin irigare cu norme ridicate în teren bine drenat se spală sărurile în
adâncime.
CONSUMUL DE APĂ AL PLANTELOR LEGUMICOLE
Din determinările făcute cu privire la apa consumată de către plantele legumicole prin
evapotranspiraţie pentru sintetizarea unei recolte comerciale de 50 t/ha, a rezultat că aceasta
reprezintă circa 5000 t/ha, adică 100 t de apă pentru o tonă de produs.
Din cele 50 t producţie, substanţa minerală reprezintă doar 0,5-0,6 t.
Prin urmare, pentru ca plantele legumicole să poată absorbi substanţele minerale necesare din sol
consumă o cantitate de apă de circa 10.000 de ori mai mare decât aceste substanţe (Grumeza, 1969).
Consumul zilnic de apă se estimează în lunile de vârf în medie la circa 50-60 m3/ha în funcţie de
specie.
În zilele foarte călduroase şi cu vânturi puternice consumul de apă poate atinge valori mult mai mari.
Necesarul de apă este diferit în timpul perioadei de vegetaţie.
În timpul germinaţiei seminţele au nevoie de o cantitate de apă reprezentând 60-120 % faţă de
greutatea lor proprie.
În faza încolţirii nevoia de apă rămâne de asemenea mare.
Nevoia de apă în continuare se diferenţiază în funcţie de diferitele etape de dezvoltare a plantelor.
Cu cât plantele îşi dezvoltă mai bine organele vegetative de asimilaţie (frunzele), cu atât pierd mai
multă apă prin transpiraţie şi evaporaţie. Această pierdere se măreşte atunci când plantele sunt
cultivate într-un climat cald, uscat şi cu vânt. Exemplu, o plantă de varză bine dezvoltată într-o zi de
vară pierde până la 5 1 de apă.
În funcţie de consumul de apă şi capacitatea de absorţie a apei, plantele legumicole se împart în 4
grupe principale (după Trummer, 1952)
Grupa I-a cuprinde plantele cu un consum redus de apă datorită posibilităţilor acestora de a-şi
micşora transpiraţia. Acestea dispun de un sistem radicular bine dezvoltat în profunzime cât şi lateral
şi cu capacitate bună de absorbţie.
Acestea sunt: tomatele, morcovii, pătrunjelul, pepenii galbeni şi pepenii verzi.
Grupa a II-a. Plantele din această grupă se caracterizează prin capacitate redusă de absorbţie a apei
datorită sistemului radicular slab dezvoltat (superficial şi cu densitate redusă) şi printr-un consum
neeconomic de apă datorită caracteristicilor aparatului foliar care este expus unei evaporări puternice.
Cuprinde speciile: varza, conopida, castraveţii, salata, spanacul, ardeiul, fasolea de grădină.
Grupa a III-a cuprinde plantele cu o capacitate mare de absorbţie a apei şi cu un consum de apă
ridicat. Din această grupă fac parte sfecla roşie şi cartoful timpuriu.
Grupa a IV-a cuprinde plantele ce se caracterizează printr-un consum mic de apă, datorită suprafeţei
reduse a aparatului foliar şi printr-o capacitate mică de absorbţie ca urmare a sistemului radicular slab
dezvoltat. Caracteristică acestei grupe este ceapa.
Consumul de apă este diferit nu numai în funcţie de specificul plantelor, ci şi de producţia realizată la
unitatea de suprafaţă.
De asemenea, acesta depinde şi de durata perioadei de vegetaţie. Consumul de apă se corelează şi cu
gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive. La o bună aprovizionare cu elemente
nutritive consumul de apă e mai mic. La o slabă aprovizionare cu elemente nutritive consumul de apă
este mai mare.
Trebuie ţinut seama că la consumul mare de apă al plantelor legumicole se mai adaugă apa pierdută
din sol prin evaporaţie, care este cu atât mai mare cu cât căldura este mai ridicată, solul mai tasat şi
neacoperit de vegetaţie. În acest fel consumul de apă al unei culturi se exprimă prin evapotranspiraţia
potenţială, care se calculează după formula Thornthwaite:
ETp= 1,6 (10t)/i.k
în care:
ETp este evapotranspiratia potenţială (mm)
t - temperatura lunară (°C);
I - indicele termic anual (suma indicilor termici lunari, ce se stabilesc prin relaţia i=t/5xl,514);
K - un coeficient de corecţie, în funcţie de plantă şi gradul de acoperire al solului.
Bilanţul apei în sol rezultă din diferenţa între consumul total şi aportul de apă din precipitaţii. În ţara
noastră, calculându-se evapotranspiraţia potenţială (prin metoda Thornthwaite) şi făcând bilanţul de
apă se constată că aproape în toate zonele există un deficit, în lunile de vară (tabelul 6.1) (Indrea,
D.,1992).
Tabelul 6.1 Deficitul de apă din sol faţă de evapotranspiratia potenţială, calculată după
formula Thornthwaite (mm)

Localitatea Deficitul de apă în mm în lunile Total


iunie iulie august sept. oct.
Constanţa 44 103 48 62 20 327
Turnu 16 100 97 51 0 264
Giurgiu 0 87 88 52 6 233
Craiova 0 82 85 50 3 220
Iaşi 2 71 66 38 5 182
Bucureşti 0 45 75 44 6 170
Timişoara 0 49 71 34 0 154
Deva 0 35 52 31 0 121
Cluj-Napoca 0 0 3 22 0 25
Braşov 0 0 0 0 0 0
Consumul de apă în sere poate fi calculat pe baza radiaţiei solare globale, din afara serei (G), care în
proporţie de 70 % este folosită pentru evaporarea apei folosind formula Villele (citat de Hiesen,
1978):
ETP (mm/zi) = 0,67xRg/60
în care: Rg este radiaţia globală în cal/cm2 , iar 60 este căldura latentă a apei pentru vaporizare (cal).
Exemplificând în formulă cu radiaţia globală medie, în luna iunie, pentru localitatea Bucureşti care
este de 204 Kwh/m2 , rezultă o radiaţie globală zilnică de 0,68 wh/cm2, echivalând cu 584 cal/cm2
(1000 cal = 1,1639 wh) şi un consum de 6,5 mm/zi.
ETP (mm/zi) = 0,67 x 584/60 = 6,5 mm/zi.
Evapotranspiraţia reală se obţine aplicând un coeficient de corecţie (K), ce depinde de cultură şi
stadiul de vegetaţie (Indrea, D., 1992).
Valorile coeficientului K sunt: 0,7 - 1,2 la tomate, 0,6 - 1 la pepenii galbeni şi de 0,9 - 1,2 la salată şi
castraveţi.
Astfel, pentru cultura de tomate:
ETP (mm/zi) sau l/m2 = ETP.K = 6,5 x 0,8 = 5,2 l/m2/zi.
Experimental, s-a constatat că la o cultură ce acoperă suprafaţa solului, consumul de apă în sere,
variază între 0,5 - 1,1 l/m2, pentru radiaţia globală exterioară de 1 kwh/m2. Acest consum se corelează
proporţional cu gradul de acoperire al terenului (Hesse, 1 985, citat de Krug, 1986). În serele încălzite
în funcţie de nivelul temperaturii se mai adaugă un consum de 0,3 - 1,2 l/m2. În exemplul de mai sus,
radiaţia globală medie zilnică în luna iunie la Bucureşti fiind de 6,8 kwh/m , la un consum mediu de
0,8 1/m2/kwh, rezultă un necesar zilnic de 5,4 l/m2 , valoare practic egală cu aceea calculată prin for-
mula Villele.
REGIMUL DE IRIGARE LA CULTURILE LEGUMICOLE
În cadrul unui regim de irigaţie corespunzător, prin udări, plantelor legumicole trebuie să li se asigure
cantităţile de apă strict necesare pentru desfăşurarea normală a proceselor fiziologice în scopul
obţinerii unei producţii maxime.
Regimul de irigaţie trebuie să fie în deplină concordanţă cu necesarul de apă al plantelor, proprietăţile
fizico-chimice ale solului şi condiţiile climatice locale.
Regimul de irigaţie al unei culturi reprezintă un complex de noţiuni tehnice, proprii irigaţiei în care
intră:
momentul aplicării udării;
norma de udare;
norma de irigare;
numărul de udări;
intervalul dintre udări.
Momentul aplicării udării trebuie să se stabilească cu multă atenţie astfel încât gradul de
umiditate din sol să fie menţinut în mod permanent la nivelul considerat optim pe etape de
vegetaţie pentru fiecare cultură, în funcţie de cerinţele plantelor şi de factorii de mediu.
Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditatea solului sunt diferite în cursul perioadei de
vegetaţie, fapt de care trebuie ţinut seama la stabilirea momentului aplicării udărilor.
Ardeii se udă bine la plantare pentru a asigura prinderea, iar în faza imediat următoare udările se
întrerup până plantele se înrădăcinează bine. Udatul se reia după 10-14 zile.
La tomate irigarea abundentă în timpul coacerii fructelor duce la crăparea acestora.
La rădăcinoase trebuie păstrată o umiditate cât mai uniformă în tot timpul îngroşării rădăcinilor.
Alternarea perioadei de secetă cu aplicarea apei de irigat duce la crăparea rădăcinilor, ceea ce
determină scăderea duratei lor de păstrare.
Irigarea se intensifică în anumite faze de vegetaţie în funcţie de specificul plantelor.
Tomatele, ardeii, vinetele se udă mai intens în timpul fructificării, fasolea de grădină în timpul
înfloririi şi formării păstăilor, varza în perioada formării căpăţânilor.
Primăvara devreme udarea culturilor trebuie să se facă numai în prima jumătate a zilei şi cu
norme mici de apă.
Vara, când temperatura aerului este foarte ridicată, udarea se face seara sau noaptea
Intervalul umidităţii active (IUA) pentru plante în sol este cuprins între capacitatea de câmp pentru apă
a solului (considerată ca rezervă maximă) şi coeficientul de ofilire (socotit ca rezervă minimă)
(tabelul 6.2).
Tabelul 6.2

Principalii indici hidrografici ai unor grupe de soluri (Botzan, 1969)

Grupa de soluri Adânc Gv C Co


ime;
(m) t/m3 % greut. m3/ha % greut. m3/ha

Soluri zonale (cernoziomuri 0,5 1,26 24,7 1560 9,9 620


nisipoase- lutoase) 1,0 1,26 24,7 3110 9,5 1200
1,5 1,26 22,9 4330 9,0 1700
Cernoziomuri levigate 0,5 1,34 24,0 1610 12,0 800
(lutoase -luto-argiloase) 1,0 1,36 23,1 3140 12,5 1700
1.5 1,36 22,2 4530 12,2 2490
Soluri brun roşcate de 0,5 1,39 23,7 1650 11,9 830
(luto-argiloase) 1,0 1,44 23,0 3310 13,8 1990
1,5 1,46 22,5 4930 14,1 3090
Soluri brune de pădure 0,5 1,35 29,8 2010 14,9 1000
1,0 1,35 30,8 4160 17.4 2350
1,5 1,36 29,8 6080 18,0 3670
Soluri de dune 0,5 1,45 10,2 790 1,7 130
1,0 1,55 10,5 1630 2,0 310
1,5 1,55 10,8 2520 2,0 470
Cernoziomuri levigate 0,5 1,44 20,1 1450 6,8 490
1,0 1,44 16,7 2400 6,6 950
1,5 1,48 15,1 3350 5,7 1270
Soluri aluviale 0,5_ 1,34 21,1 1420 5,5 370
1,0 1,31 19,7 2550 4,9 640
1,5 1,34 19,6 3940 5,2 1050
(Luto-nisipoase şi lutoase) 0,5 1,30 25,9 1550 8,1 530
1,0 1,31 22,2 2910 8,0 1050
1,5 1,31 24,0 4730 8,0 1750
(luto-argiloase) 0,5 1,31 29,3 1890 13,5 880
1,0 1,33 27,9 3710 14,6 1940
1,5 1,34 27.3 5430 13,6 2730
Nivelul optim de umiditate pentru fiecare cultură legumicolă pe faze de vegetaţie se află între aceste
extreme de rezervă maximă şi rezervă minimă de apă.
Acest nivel optim este mai aproape de maximă (Cc) pentru culturile şi fazele de vegetaţie în cazul
cărora pretenţiile faţă de apă sunt mai mari şi se deplasează spre minimă atunci când aceste pretenţii
sunt mai mici.
Chiar în cazul culturilor sau fazelor când se manifestă pretenţii mai mici umiditatea din sol nu trebuie
să scadă sub un anumit plafon denumit în practica irigaţiei plafonul minim al umidităţii active (P
min.).
Acest plafon variază mai puţin în funcţie de caracteristicile solului şi mai ales de textura sa.
Plafonul minim al umidităţii active trebuie să fie superior coeficientului de ofilire cu 1/2; 2/3; 3/4 din
IUA în funcţie de textura solului.
Aceasta corespunde la 50% din Cc. pe solurile uşoare, 60-70 % din Cc. pe solurile mijlocii şi 80 %
din Cc. pe solurile grele (M., Mihalache şi colab., 1985).
Pentru condiţiile naturale din sud-estul tării s-a constatat că rezerva de apă din sol nu trebuie să scadă
sub 80 % din capacitatea de câmp pentru apă a solului în fazele de consum maxim al speciilor
legumicole şi sub 70 % din Cc în fazele când au pretenţii moderate faţă de apă.
Pentru stabilirea momentului în care trebuie să se aplice udarea se determină provizia momentană de
apă a solului şi când aceasta ajunge aproape de plafonul minim al umidităţii active se aplică o udare.
Umiditatea solului se poate determina prin mai multe metode:
- gravimetrică, cea mai folosită la noi. Se ridică probele de sol şi se usucă în etuvă la 105°C
(8h) sau 150°C; (4h).
provizia momentană- [(G. sol umed - G. sol uscat) /G. sol uscat] x 100
prin aprecierea în câmp, după plasticitatea solului. Proba de 100 g se frământă în mână urmărindu-se
formarea unei sfere sau a unui cilindru cu Ø=1-3 cm (tabelul 6.3);
metoda elcctrometrică (se bazează pe corelaţia între conductibilitatea electrică a solului şi umidtatea
lui);
metoda tensiometrică (se măsoară forţa de sucţiune din sol);
Tabelul 6.

Soluri grele Soluri mijlocii Soluri uşoare (luto-nisipoase şi nisipo-


(argiloase şi luto- (lutoase) lutoase)
Umiditatea argiloase)
aproximativă Felul cum se formează
%
sferă cilindru sferă cilindru sferă cilindru

15 Nu se formeazăBine, dar Nu se formează Se formează Nu se formează


puţin dar la apăsare
rezistentă se risipeşte
20 Bine Nu se Bine Scurt idem Scurt
25 Bine formează
Scurt Bine, se Lung Bine, se li- Lung dar rezistent
lipeşte de peşte de
mână mână
30 Bine şi Lung Bine, Lung şi rezistent Curge pintre degete
se li- murdă-
peşte reşte şi
de se lipeşte
mână de mână
Momentul udării se poate stabili şi cu ajutorul unor indici fiziologici:
- concentraţia sucului celular (când solul este bine aprovizionat cu apă concentraţia sucului
celular are valori reduse şi invers). Se determină cu refractometrul de câmp. La tomate udările se
execută când concentraţia sucului celular atinge valori între 8 - 8,5 %, iar la varză, ardei, vinete,
salată, sfeclă de masă, morcov, ceapă şi castraveţi de 10 %;
- gradul de închidere a stomatelor. La o aprovizionare suficientă cu apă stomatele se deschid
larg. Pe măsură ce rezerva de apă scade, tind să se închidă treptat, sau încetează de a se mai deschide.
Prognoza şi avertizarea udărilor. Aplicarea udărilor la momentul optim este o componentă de cea
mai mare importantă a regimului de irigare, iar pentru o conducere corectă a acestuia se impune
cunoaşterea aprofundată a relaţiei apă-sol-plantă-atmosferă (Ştefan, V., 1981) pentru fiecare situaţie
dată.
Dintre metodele cunoscute pentru prognoza şi avertizarea aplicării udărilor, s-a ajuns la concluzia că
cea a bilanţului bazată pe relaţia dintre consumul de apă al plantelor şi cel rezultat prin evaporatie,
din evaporimetre, apare ca cea mai indicată, răspunzând cerinţelor exploatării atât prin precizie, cât şi
prin operativitate. Totodată aparatura utilizată este simplă, uşor de procurat, uşor de manipulat şi de
întreţinut.
Această metodă dă posibilitatea cunoaşterii efectului integrat al radiaţiei, vântului, temperaturii şi
umidităţii relative a aerului asupra evapotranspiraţiei, factorii climatici sub a căror influenţă se
produce în principal şi consumul de apă al culturilor irigate.
Prognoza şi avertizarea cu ajutorul evaporimetrelor constau în principal în urmărirea consumului de
apă al plantelor, în paralel cu înregistrarea consumului de apă prin evaporaţie, din evaporimetru.
Concomitent se fac observaţii fenologice, măsurători biometrice, analize fizice şi chimice ale solului,
înregistrări ale datelor climatice, calculul producţiilor etc.
În condiţii de producţie, fiecare evaporimetru serveşte o suprafaţă de 5000 ha.
Prognoza şi avertizarea udărilor au un caracter foarte complex, scopul principal fiind de
a satisface în optim cerinţele de apă ale plantelor, în vederea obţinerii unei eficiente
maxime la culturile irigate (Pelaghia Chilom,1991).
Norma de udare reprezintă cantitatea de apă în m3 /ha ce se aplică la o singură udare. Norma de udare
trebuie aplicata în cantitatea stabilită prin calcul, ca să nu depăşească capacitatea de câmp pentru apă
a solului.
m=110 H Gv. (C-Pmin) (m3/ha)
Gv = greutatea volumetrică a stratului activ de sol (t/m3);
C = capacitatea de câmp pentru apă, exprimată în procente din greutatea raportată la sol uscat, în
stratul activ considerat;
Pmin = provizia momentană de apă a solului exprimată în procente din greutatea raportată la sol
uscat, în acelaşi strat activ, care este de dorit să coincidă cu plafonul minim al umidităţii active
stabilit pentru condiţiile date.
H - adâncimea de umectare = 0,2 - 0,55 m la tomate; 0,2 - 0,6 m la cartof timpuriu, 0,20 - 0,45 m la
varză, castraveţi, ceapă. Norma de udare oscilează între 250 - 500 rrr3/ha. La culturile timpurii, la
început, se dau norme de udare mai mici pentru a nu răci solul. Pe măsură ce plantele cresc şi au
nevoie de apă mai multă se măreşte norma de udare.
Norma de irigare reprezintă cantitatea totală de apă care se administrează unei culturi pe întreaga
perioadă de vegetaţie (rrr3/ha). Norma de irigare Σm = Σ(e+t) + Rf-Ri-Pv
e+t = consumul total de apă reprezentat prin suma pierderilor neproductive prin evapotranspiratie de
la suprafaţa solului (e) şi a celor productive rezultate din transpiraţia plantelor (t), în perioada de
vegetaţie;
Rf = rezerva finală a apei din sol, la sfârşitul perioadei de vegetaţie; Ri = rezerva iniţială de apă din
sol, care în practica irigaţiei este considerată umiditatea la semănatul culturii.
Pv = precipitaţiile din perioada de vegetaţie.
Norma de irigare depinde de valoarea evapotranspiraţiei şi de precipitaţiile utile din cursul perioadei
de vegetaţie.
Este mai mică la culturile cu perioadă de vegetaţie mai scurtă (1000 -1500 m3/ha la salată, spanac) şi
mai mare la culturile cu perioadă de vegetaţie mai lungă (4000 m3/ha la tomate de vară, varză de
toamnă).
Norma de irigare se exprimă în mod real prin însumarea tuturor normelor de udare administrate în
mod efectiv unei anumite culturi.
Numărul de udări ce se aplică unei culturi rezultă din raportul dintre norma de irigare şi norma de
udare.
Numărul de udări este de 2 - 3 la spanac şi salată şi de 8 - 10 la tomate de vară, la ardei, varză de
toamnă ş.a.
Numărul de udări poate să fie mai mare sau mai mic pentru acelaşi sol şi aceeaşi cultură în raport de
precipitaţiile care cad în timpul vegetaţiei (tabelul 6.4).
Intervalul dintre udări este determinat de timpul în care se consumă norma de udare.
Ca principiu, pentru a evita risipa de apă, udarea care urmează nu trebuie făcută decât după ce s-a
folosit apa din udarea precedentă.
Intervalul dintre udări pentru o anumită cultură depinde de numărul şi mărimea ploilor, de umezeala
şi temperatura aerului, de frecvenţa şi intensitatea vântului, de natura solului, de adâncimea pânzei de
apă freatică.
În general, la plantele legumicole frecventa udărilor e mare. Intervalul dintre udări este de 6 - 10 zile
(Marinescu, A., 1989).
Tabelul 6.4 Regimul şi schema de irigare pentru principalele culturi de legume la diferite
cantităţi de precipitaţii (după Mihalache, M, 1985)

Cultura Cantitatea de precipitaţii (mm) Schema de udare


400-500 500-700
Norma m3/ha Nr.de Norma m3/ha Nr.de
udări udări
Irigare Udare Irigare Udare

1 2 3 4 5 6 7 8
Tomate 2500- 400- 5-6 2000- 400- 4-5 Udările I-II la 12-15 zile cu 400
timpurii 3000 600 2500 600 m3/ha (să nu împiedice încălzirea
solului); III-VI la 8-10 zile cu 500-
600 m3/ha; V-VI cu 600 m3/ha
Tomate de 3500- 400- 7-8 2500- 500- 4-5 Udarea Ia 4-6 zile de la plantare cu
vară şi de 4000 600 3000 600 400 m3/ha: II-III la 8-10 zile cu 500
toamnă m3/ haV-VI1 cu 600 m3/ha, restul cu
500-600 m3/ha
Vinete 4500- 500- 8-9 3500- 500- 6-7 Udările I-II cu 400 rn3/ha: III-V cu
5000 600 4000 600 500-600 m3/ha, restul cu 600 m3 /ha
Ardei 4500- 400- 8-10 3500- 400- 7-8 Udarea la 10-12 zile de la plantare cu
5000 600 4000 500 300 m3/ la ha: II-IV la 8-10 zile cu
400-500 m3/ha, restul cu 500-600
m3/ha
Varză şi 2400- 400- 5-6 1500- 400 4-5 Udările I-II la 10-12 zile cu 300-
conopidă 2000 500 2000 350m3/ha; III-IV la 8-10 zile cu 400
timpurie m3/ha, restul cu 400-500 m3/ha
Varză de vară 3000- 400- 6-7 2500- 400- 5-6 Udările I-II la 7-8 zile cu 400-450
3500 600 3000 600 m3/ha: III-IV cu 400 m3/ha. restul cu
400-500 m3/ha
Varză şi 4000- 500- 7-8 3500- 400- 6-7 Udările I-IV des (la 6-7 zile) cu 400-
conopidă de 4500 600 4000 600 450 m3/ha, restul la 8-10 zile cu 500-
toamnă 600 m3/ha
Castraveţi 2500- 400 6-7 1266- 300 4-5 Udările I -II cu 300-350 m3/ha, restul
2800 1506 cu 400 m3 la ha
Ceapă de apă 4000 400 8-10 2800 350 6-8 Udările I-IV dese (la 5-7 zile) cu 300
şi praz m3/ha. La creşterea bulbilor cu 400
m3/ha; ultima udare cu 10-15 zile
înainte de recoltare
Ţelină 4500 450 8-10 5200 400 6-8 Udările I-V la 8-10 zile cu 400-450
m3/ha
Rădăcinoase 2500- 500- 5-6 2000- 500- 3-4 Udările I-II cu 300-400 m3/ha la
(morcovi, 3000 600 2500 600 îngroşarea rădăcinilor cu 500-600
sfeclă, m3/ha
pătrunjel
Culturi 3000- 500- 5-6 2000- 400- 4-5 I-II udare cu 400 m3/ha. După
semincere 3500 600 2500 500 fructificare cu 500-600 m3/ha
(anul II)
Cartofi 2000- 500- 4-5 1500- 400- 3-4 Udările I-III rar (la 10-12 zile) cu
timpurii 2500 600 2000 500 300-400 m3/ha. După înflorire la 7-8
zile cu 500-600 m3/ha

6.5.METODE DE UDARE

Metodele de distribuire a apei la plante se numesc metode de udare.

La alegerea metodelor de udare trebuie ţinută seama de cerinţele plantelor cultivate


faţă de apă , de natura si de panta terenului, de frecventa si intensitatea vânturilor.

Indiferent de metodă, udarea trebuie să asigure:

- udarea uniformă a solului până la adâncimi la care pătrund


rădăcinile plantelor;

- păstrarea în straturile superioare ale solului a unei structuri


glomerulare;

- evitarea pierderilor de apă ca urmare a infiltraţiei în straturile adân


ci, prin pereţii canalelor şi prin revărsare;

-evitarea spălării intense a solului de substanţe nutritive şi sărăturării acestuia;

- mecanizarea lucrărilor de îngrijire a plantelor într-o măsură cât mai


mare, cu toată existenţa reţelei de canale pentru conducerea apei de iri
gat;

- Conducerea apei de irigat cu un număr redus de braţe de muncă.


Principalele metode de irigare sunt: irigarea prin rigole sau

brazde, irigarea prin aspersiune, irigarea subterană şi irigarea prin picurare.

'ri^[areaprrnri^^psm^j)e^h^j^p ju^' esfe


metoda cea mai corespunzătoare pentru
culturile legumicole.

Udarea prin brazde prezintă următoarele avantaje:

ficienţă tehnică ridicată; -«■.atac de boli mai redus;

•ud* posibilitatea de a circula pe strat pentru efectuarea diferitelor lucrări de îngrijire


deoarece rămâne uscat; —'Stratul de sol nu se răceşte, nu se formează crustă; mc se
poate practica la toate culturile; — asigură posibilităţi largi pentru mecanizarea
lucrărilor; ■**»■■ consumuri energetice mai reduse.

Se caracterizează prin aceea că apa circulă la suprafaţa solului, ajunge la rădăcinile


plantelor rin pr ntrntnriir înălţa pţ-in infiltraţie, mai aleş__la-_ teja} prin capilaritate,
fără a lua contact direct cu partea aeriană a plantei.

Udarea plantelor legumicole pe brazde necesită modelarea solului sub

fm-mă Hf» gtratiiri înotata.

Lăţimea la coronament a straturilor înălţate pe care se cultivă plantele variază în


funcţie de natura solului si se stabileşte astfel ca să se realizeze o repartizare uniformă
a apei în sol, în special în zona unde se află rădăcinile plantelor.

Pe solurile uşoare tendinţa apei este de a se infiltra mai mult pe verticală, iar pe
solurile grele apa se infiltrează mai mult pe orizontală (fig. 6.2).

De aceea pe solurile uşoare lăţimea straturilor va fi mai mică, în jur de 50 cm, iar pe
solurile grele va fi mai mare, de 94 cm sau 104 cm.

Pentru a putea aplica metoda de udare pe brazde terenul trebuie să îndeplinească


următoarele condiţii:

Fig. 6.2. - Suprafaţa transversală a straturilor înălţate


" umectată prin rigole:

a - sol uşor; 2 - sol greu (după Nicolaescu, I., 1969)

.••»• să fie cât mai puţin frământat (să se fi făcut nivelarea de bază);

•—• permeabilitatea solului să fie j-mnă (sunt, corespunzătoare solurilor cu textură


luto-nisipoasă şi nisipo-lutoasă);

de apă freatică să fie situată la adâncimi mai mari de 3 m; •■ solul să aibă o


capacitate mare de înmagazinare a apei. La udarea pe brazde sunt cunoscute două
scheme: - schema tr^^yfrvnln. rânrl canalul provizoriu este paralel cu curbele
de nivel şi din el apa este trecută direct în brazdele de udare.

- schema longitudinală, când canalul provizoriu este perpendicular pe


curbele de nivel. Din aceasta apa este trecută în rigolele de udare (paralele
cu curbele de nivel) şi din acestea în brazdele de udare.

Panta optimă a terenului în lungul rigolei este între 2-3 %o, iar
lungimea rigolei (brazdelor) de 200-400 in.

«^ Lungimea brazdelor se stabileşte prin calcul sau cu ajutorul


nomo-''gramelor în raport de panta terenului, textura solului şi
norma de udare.

Distribuirea apei pe brazde se face în mai multe moduri:

- cu echipamentul de udare pe brazde EUBA- 150, folosind


conducte
mobile din alurr"'"'" (;a" cauciuc - hiityl;

- rnjijfnnnp mrbife din tablă sau material plastic (cu diametrul


de 25-
50 mm) care după ce se umplu cu apă se scufundă cu un capăt în
canal si
cu celălalt în rigolă;

- tuburi fixe din cauciuc sa» material plastic care străbat


coama
rigolei la 2-5 cm de partea superioară, ieşind cu un capăt în rigolă şi
cu
celălalt în canal;

- deschideri numite chisic sau !!Pj}rtiţă" efectuate prin tăierea


cu sapa
a peretelui rigolelorintermediare sau a canalului. Această
modalitate se
practică numai în grădinile mici deoarece cere mult timp şi forţă de
muncă manuală pentru a lăsa apa să umple pe rând rigolele de
udare şi
apoi pentru a le astupa.

Organizarea udărilor pe brazde. Udarea se face după un plan


întocmit în prealabil. Se organizează echipe de udători formate din
câte doi muncitori care au misiunea să asigure dirijarea apei pe
reţeaua provizorie şi trecerea ei cu ajutorul sifoanelor în rigole.
Udarea se va începe de la partea terminală a reţelei provizorii şi va
merge către priza de apă.

După fiecare udare trebuie făcută o apreciere a calităţii acesteia,


prin diferite metode:
- HetRrmtnarRaaHâncimti Ae, nmeyirp a colului CU ajutorul
unei Vergele

metalice"(1,5 m lungime, 5 - 6 mm grosime) care înfiptă în pământ


permit^ să aprecieze adâncimea de pătrundere a_ap_gX-în funcţie
de rezistenţa solului;

- determinarea proviziei momentane a solului în apă, imediat


după
udecfe, luând probe de-a lungul brazdelor, din 50 în 50 m.

£jţrigarea prin aspersiune. Prin aspersiune apa de irigaţie pompată


direct din sursă, canal deschis sau dintr-o reţea de presiune este
pulverizată în aer, de unde picăturile cad pe plante şi sol sub formă
de ploaie. Irigarea prin aspersiune prezintă următoarele avantaje:

- posibilitatea irigării terenurilor cu permeabilitate mare,


îndeosebi
nisipoase, unde nu poate fi aplicată irigarea pe brazde;

- nu necesită nivelarea şi modelarea terenului;

- are efect favorabil asupra microclimatului în culturi,


combătându-se
seceta atmosferică;

- se execută operativ;

- se poate folosi ca metodă de combatere a îngheţurilor;

- îngrăsările faziale pot fi făcute cu îngrăşăminte minerale


concomi
tent cu udatul.

Irigarea prin aspersiune prezintă şi unele dezavantaje:

- favorizează apariţia şi dezvoltarea bolilor criptogamice;

- provoacă tasarea solului în cazul aspersoarelor de presiune


medie şi
înaltă;

- necesită investiţii mari pentru instalaţiile folosite;

- consumul de energie pentru pomparea apei este mare (15 -


30 l/ha
motorină sau 0,10 - 0,42 kwh/m^);

- comsum ridicat de timp pentru mutarea conductelor;


- devine impracticabilă când bate vântul, udarea fiind
neomogenă.
Intensitatea ploii trebuie să fie mai mică sau cel mult egală cu
viteza

de infiltraţie a apei în sol, pentru evitarea băltirii apei.

Irigarea prin aspersiune se recomandă în special plantelor


legumicole cu pretenţii ridicate la umiditatea atmosferică ca:
salata, spanacul, văr-zoasele, castraveţii eţc.

Alegerea duzelor aspersoarelor se face în funcţie de specie si


fenofază.

Ele trebuie să asigure un grad de fineţe mult mai mare al ploii


decât în cazul culturilor de câmp.

Când plantele sunt tinere şi aparatul vegetativ fragil, picăturile


trebuie să fie de dimensiuni mici pentru a nu stânjeni creşterea
plantelor şi pentru a nu provoca bătătorirea solului.

La udarea de la plantare s-a constatat lipirea frunzelor de pământ


în proporţie de 10,5 % la vinete şi 7,7 % la ardeiul gras.

Studiile comparative privind efectul udării pe brazde şi prin aspersi-


une la tomate au condus la următoarele concluzii:

- udarea prin aspersiune a influenţat favorabil creşterea


tulpinii princi
pale, lungimea internodiilor, greutatea tulpinii şi conţinutul
frunzelor în
vitamina C şi zaharuri;

- udarea pe brazde a acţionat pozitiv asupra: greutăţii


absolute a sis
temului radicular, raportului dintre greutatea fructelor si greutatea
totală a
plantelor; producţiei şi acidităţii fructelor.

La ardeiul gras, vinete şi tomate s-au obţinut producţii mai mari la


irigarea pe brazde comparativ cu cea prin aspersiune (Grumeza,
1959).

Distribuirea apei la irigarea prin aspersiune se poate face cu diferite


instalaţii (l.I.A.M.-H-Dn-25 şi I.I.A.M.-A.-Dn-25), ţinând seama de
specificul culturilor legumicole. Irigarea cu instalaţie fixă se
foloseşte de obicei în spaţiile închise (sere,solarii), iar în câmp se
utilizează instalaţii mobile sau autopropulsate (APT- 4M), o reţea de
conducte subterane, prevăzută cu hidranţi şi conducte la care se
cuplează aripile de ploaie cu o lungime de până la 200 m, alcătuite
din tronsoane de 6 m. Aspersoarele recomandate în legumicultura
sunt cele cu dispersie fină a picăturilor ASJ-1N cu duze de 5, 6, 7, 8
mm sau cu ASM-1 cu duze de 8,5, 10, 11,5 mm pentru a evita
formarea crustei şi efectele mecanice asupra frunzelor şi florilor şi
mai ales la culturile de tomate, ardei, fasole, castraveţi.

Organizarea muncii la udarea prin aspersiune este condiţionată de


o serie de particularităţi.

j~> Irigarea subterană constă în conducerea apei direct la


rădăcinile plantelor printr-o reţea de conducte (tuburi poroase de
asboeiment sau argilă arsă) subterane sau prin aşa zisele "drenuri
cârtiţă".

Drenurile sau tuburile poroase se amplasează în sol la adâncimea


de 50-60 cm şi distanţate între ele la 60-70 cm sau 1,2- 1,5 m în
funcţie de natura solului.

Irigarea subterană prezintă câteva avantaje: dă posibilitatea de a


funcţiona în regim reversibil irigare-drenaj; aplicarea pe teren
modelat,

fără a stânjeni mecanizarea lucrărilor de întreţinere; umezirea


stratului de sol se face prin capilaritate, realizându-se un echilibra
optim între apa si aer la nivelul rădăcinilor.

Irigarea subterană s-a dovedit deosebit de favorabilă culturilor


legumicole, mai ales în sere.

Datorită costului ridicat şi întreşinerii greoaie este puţin extinsă în


practică.

U Irigarea prin picurare constă în distribuirea pe suprafaţa de


cultură a unor cantităţi reduse de apă, într-o perioadă îndelungată
de timp.

Se numeşte irigare prin picurare deoarece apa iese din conducte


sub formă de picături.

Prezintă o serie de avantaje:

- economie de apă până la 50 % faţă de udarea pe brazde;

- creează condiţii favorabile de umiditate şi gaze în sol;

- permite administrarea îngrăşămintelor minerale sub formă


de
soluţii;
- regimul de umiditate din sol poate fi dozat uşor în raport cu
nevoile
plantelor;

- se reduc simţitor pierderile de apă prin evaporaţie şi


infiltraţie;

- plantele încep să fructifice mai timpuriu;

- se obţin sporuri însemnate de producţie, comparativ cu alte


metode
de udare (tabelul 6.5);

Tabelul 6.5 Producţii obişnuite la unele culturi prin folosirea


metodelor de irigare (t/ha)

Cultura Metoda de udare Sporul de Sursa de


Picur Asper Braz recoltă
udare laprin informare
Tomate 65 39 - 166 Shrmieli şi
Pepeni 43 24 24 180 Pricop şi colab.,
galbeni 1971, Saviţchi,
Porumb 12,2 5,3 - 230
Tomate 89,8 - 77,6 116
-solar
nu influenţează umiditatea relativă a aerului diminuând pericolul
dezvoltării unor boli şi dăunători;

- determină economie de forţă de muncă, aceasta poate fi


eliminată
practic total datorită posibilităţilor de automatizare a proceselor de
funcţionare a instalaţiilor;

- necesită un consum de energie redus comparativ cu irigarea


prin
aspersiune;

- se poate aplica pe terenuri improprii pentru celelalte metode


de
udare (terenuri cu pante mari, cu textură uşoară sau grea).

Prezintă şi unele dgzaYanţaje:

- investiţii mai mari la ha;

- pericolul permanent de înfundare a dispozitivelor de


picurare, nea
juns remediat în bună măsură prin perfecţionarea picurătoarelor.
- consum mare de ţeava din materiale plastice pe unitatea de
suprafaţă.

Irigarea prin picurare, combinată cu fertilizarea, a deschis noi


posibilităţi pentru controlul aplicării apei şi îngrăşămintelor la
culturile agricole (Goldeberg, 1976; Dasberg şi Bresler, 1985).
Multiple avantaje ale acestui sistem sunt precizate de Bar-Yosef,
Israel, 1991.

în condiţii de mulcire a tomatelor cu polietilenă neagră şi irigare


prin picurare cu apă carbonată s-au obţinut sporuri importante de
producţie (D. Andria şi colab, 1992). în alte experienţe efectuate în
StJA, prin irigarea prin picurare si mulcirea tomatelor cu folie de
polietilenă neagră de 0,15 mm grosime au sporit producţia
timpurie, târzie si totală cu 60 %, 70 % şi respectiv 123 % (Bhella,
S.H.,1988).

Instalaţia de irigare prin picurare este alcătuită din blocul de control


pentru filtrarea apei, reglarea presiunii şi a debitului, conductele de
transport din polietilenă sau PVC, conductele de udare de 12-20
mm diametru, prevăzute cu dispozitive de udare numite
picurătoare. Distanta dintre acestea este reglabilă şi depinde de
schema de plantare, pentru culturile de legume fiind recomandate
seturile cu distanţe de 1,4 - 1,5 m între conductele de udare şi 0,3 -
0,5 - 0,7 m între picurătoare. In sere s-au experimentat cu bune
rezultate condutele gonflabile perforate, cu orificii de circa 1 mm
diametru, lungi de cel mult 30 m (Ruxandra Ci'ofu, 1994). Se
preferă conductele din polietilenă neagră sau gri, pentru evitarea
dezvoltării algelor (acestea se numesc şi rampe perforate).

Irigarea prin picurare are o largă răspândire în Israel, Franţa, S.U.A.,


Japonia, ţări care şi-au creat şi o industrie proprie de fabricaţie a
echipamentelor pentru acest gen de irigare. Firma Netafim din
Israel a introdus acest sistem încă din 1965 şi exportă echipamente
în numeroase ţări din Europa, S.U.A., Canada etc.

în ţara noastră metoda se foloseşte relativ puţin,mai ales în unităţi


de cercetare şi înreprinderi de sere (Sere Craiova-- Craser, Sere
Berceni, Sere Popeşti etc), S.C. Legurom Jegălia (culturi în câmp).

Deşi prezintă unele dezavantaje (investiţia mare la hectar, posibili-


tatea înfundării picurătoarelor etc), metoda aceasta de irigare va
căpăta o extindere tot mai mare, mai ales pentru culturile efectuate
în sere şi solarii. Sporul de producţie de 2,6 t/ha la tomate în culturi
protejate a fost distinct semnificativ faţă de martor, iar consumul
de apă pe kg de fructe cu 5-10 1 mai redus.
CAPITOLUL VII FERTILIZAREA CULTURILOR LEGUMICOLE

Aplicarea raţională a unor doze de îngrăşăminte în legumicultura


conduce la:

- sporirea eficientă a producţiei;

- îmbunătăţirea evidentă a calităţii recoltei prin influenţa


pozitivă
asupra aspectului exterior al produselor (formă, mărime, culoare) si
a
conţinutului în elemente nutritive (procent mai ridicai de vitamina
(',
zaharuri şi substanţă uscată);

- creşterea ponderii produselor legumicole de calitatea I;

- sporirea precocităţii cu 15-25 %.

Majoritatea speciilor legumicole sunt plante dintre cele mai preten-


ţioase fată de elementele nutritive din sol, având cerinţe mai
ridicate decât celelalte plante agricole.

Pentru realizarea recoltelor mari de legume care se obţin la


unitatea de suprafaţă, speciile legumicole extrag din sol cantităţi
însemnate de substanţe minerale.

Cantităţile de substanţe nutritive extrase sunt cu atât mai mari, cu


cât recoltele la hectar sunt mai ridicate.

Totalul substanţelor nutritive extrase de legume din sol nu creşte


proporţional cu sporirea recoltei.

Cu cât producţia la hectar e mai ridicată, cu atât cantitatea de


substanţă nutritivă necesară pentru realizarea unei unităţi de
substanţă organică(de exemplu a unei tone), este mai mică (Maier, I., 1
969).

7.1. ÎNGRAŞAMINTELE FOLOSITE IN LEGUMICULTURA


In legumicultura au o largă întrebuinţare atât îngrăşămintele organice, cât
şi cele chimice. Acestea sunt: gunoiul de grajd, mraniţa, compostul,
turba, gunoiul de păsări, urina şi mustul de gunoi de grajd,
îngrăşămintele

organice verzi.

Gunoiul de grajd este considerat un îngăşământ complet deoarece


conţine cantităţi apreciabile de N (0,5 % în medie), P2O5 (0,25 %),
K2O (0,53 - 0,67 %j, Ca(0,3-0,6 %).
îngrăşămintele organice aplicate pe soluri grele, argiloase şi
impermeabile fac ca acestea să devină mai afânate, mai
permeabile pentru aer şi apă si să se încălzească mai uşor.

îngrăşămintele organice aplicate pe soluri nisipoase de luncă le


sporeşte fertilitatea, le leagă mai bine, mărindu-se capacitatea de a
reţine apa, substanţele nutritive şi căldura.

Deoarece transformarea materiei organice în elemente minerale se


petrece în mod lent, durând mai mulţi ani, efectul aplicării
îngrăşămintelor organice se resimte mai mulţi ani, influenţa lor
remarcân-du-se în mod vizibil în primii trei ani (tabelul 7.1).

Tabelul 7.1 Aportul de substanţe active al gunoiului de grajd


in primii trei ani de la aplicare (kg/t)

Subatanţa Primul an Al doilea an Al treilea Total


N 2,5 1,5 1,0 5,0
P2°5 1,2 0,8 0,5 2,5
K20 4,0 2,5 1,0 7,5
Cantităţile de gunoi de grajd care se aplică în cultura legumelor
diferă cu tipul solului, cu starea de fertilizare naturală a acestuia si
specia cultivată (20-30 t/ha - 40-50 t/ha în câmp, cantităţi mult mai
mari în solarii şi sere - 50 - 60- 100 t/ha).

La legumele rădăcinoase gunoiul de grajd nu se aplică direct


deoarece provoacă ramificarea rădăcinilor şi diminuează
capacitatea lor de păstrare peste iarnă.

Şi la ceapă, aplicarea gunoiului de grajd nu se face în anul culturii


deoarece se reduce capacitatea de păstrare a acesteia.

Specialiştii japonezi au reuşit să elaboreze un proces tehnologic efi-


cient de transformare a zaţului de cafea într-un îngrăşământ
organic. în acest scop au fost construite câteva întreprinderi
specializate care primesc materia primă de la cofetăriile din oraşe.
Zaţul de cafea se amestecă cu rumeguş, coji de copac şi gunoi de
grajd. Tot acest amestec este supus unui proces de fermentaţie
naturală, a cărui fază finală o constituie obţinerea îngrăşământului
organic de înaltă calitate.

Mraniţa se foloseşte în mod obişnuit la îngrăşarea locală, la cuib, în


doze de 10-15 t/ha.

Compostul este un îngrăşământ organic natural sau organo-mineral


provenit printr-o descompunere dirijată a unor reziduuri din
gospodărie (frunze, tulpini de porumb şi floarea soarelui, resturi de
la bucătărie sau din măturarea prin curte, cenuşă, tescovină, moloz
etc), în afară de gunoi de grajd, până când substanţele nutritive
trec în forme accesibile plantelor, iar raportul C/N este cuprins între
12 şi 15 (Davidescu, D., Velicica Davidescu, 1992).

Gunoiul de păsări se poate folosi ca îngrăşământ de bază în


cantitate de 1-1,5 t/ha, încorporat odată cu arătura de toamnă.

Se poate aplica şi în cursul perioadei de vegetaţie, sub formă de


soluţie, după ce a fost supus mai întâi fermentării timp de 10-15
zile. Se diluează prin adăugarea la o parte gunoi de păsări a 10-15
părţi de apă. Din această soluţie se administrează 2-3 l/m .

Urina şi mustul de gunoi de grajd se aplică sub formă de soluţie


diluată cu 3-4 părţi de apă şi amestecată cu îngrăşăminte fosfatice.
Se administrează 2-3 1 soluţie la m , de regulă în cursul perioadei
de vegetaţie.

Ingrăsămintele verzi provin din descompunerea plantelor verzi care


sunt încorporate în sol şi care-1 îmbogăţesc în materie organică şi
substanţe nutritive.

Cele mai indicate în acest scop sunt leguminoasele: măzăriche,


trifoi, mazăre, Iupin, sulfină. Se mai folosesc şi floarea soarelui,
rapiţa şi muştarul.

îngrăşăminte bacteriene folosite sunt: Nitragin, Azotobacterin,


Fosfobacterin, Silicobacterin.

Ingrăsămintele minerale pot fi simple sau complexe. Sunt specifice


în funcţie de conţinutul lor.

Principalele îngrăşăminte chimice cu azot sunt prezentate în tabelul


7.2.

Principalele îngrăşăminte cu fosfor sunt prezentate în tabelul 7.3.

Sortimentul îngrăşămintelor cu potasiu se prezintă în tabelul 7.4.

îngrăşăminte chimice complexe se prezintă în tabelul 7.5.

Principalele îngrăşăminte cu microelemente sunt prezentate în


tabelul 7.6.
în vederea fertilizării raţionale a culturilor de plante legumicole în
câmp se iau în considerare următoarele elemente:

^•cantităţile de substanţe extrase din sol de către plante odată cu


recolta;

^conţinutul solului în substanţe nutritive, deci gradul de fertilitate;


««•■coeficientul de folosire de către plante a fiecărui îngrăşământ;
<0>îngrăşământul folosit; <*r însuşirile fizice ale solului; j*-
tehnologia aplicată; «^ producţia planificată în funcţie de specie şi
soi.

Cantitatea de înfţrnxQfnmtp extrase din sol odată cu recolta


constituie criteriul principal de stabilire a cantităţilor de substanţe
nutritive care trebuie restituite solului.

Aceasta diferă de la o speeje la alta (chiar de la un soi sau hibrid la


altul), de la o zonă de cultură la alta şi în funcţie de sistemul de
cultură practicat.

~* ""Conţinutul solului în substanţe nutritive se stabileşte pe baza


cartării agrocrnmice a fiecărei sole.

Cartarea agrochimică trebuie să se facă în următoarele situaţii:

- cu puţin înainte de amenajarea capitală a terenului pentru


irigat;
imediat după ce se termină nivelarea de bază;

- din 4 în 4 ani sau mai precis la încheierea unei rotaţii


complete a
culturilor care s-au cultivat pe sola respecitvă.

Prin cartarea agjrochimică se determină: pH-ul solului; extractul


apos (conţintul total de săruri solubile, cloruri, sulfaţi); conţinutul în
humus; azotul mineral (asimilabil) şi azotul nitric; fosforul total,
fosforul potenţial asimilabil şi fosforul uşor accesibil; potasiul total,
potasiul asimilabil şi potasiul uşor accesibil; magneziul potenţial
asimilabil.

Datele rezultate din cartarea agrochimică ne indică fertilitatea


solului lt^diferite nivele_slabă, mijlocie, bună şi foarte bună (tabelul
7.9)

Dozele de îngrăşare se stabilesc ţinând seama şi de măsura în care


substanţa activă încorporată în sol poate fi folosită de către
plantele legu-micole, respectiv de coeficien^^c^LJ^^^ate a în
grăsanii jpLţfi|p,r' (tabelul 7.10). Aşa cum se observă din tabel,
acesta este de^O-70% din azot; 1 2-40% din fosfor; 40-85% din
potasiu. Aceasta este funcţie de modul în care diferitele specii
legumicole reacţionează la îngrăsămintele chimice aplicate (reacţie
foarte bună, bună, moderată).

- pe solurile mediu aprovizionate cu elemente fertilizante, doza de


îngrăşăminte chimice calculată se majorează cu 10%, iar pe solurile
slab aprovizionate cu 25%.

Calcularea dozelor de îngrăşăminte se poate fa.ce după o formulă


simplă:

0= CsxPxlOO / G.u. I
n
in care: «k=^

Q reprezintă doza de îngrăşământ la ha, în substanţă activă;

Cs - consumul specific de îngrăşăminte, în kg substanţă activă/t


produs;

P - producţia planificată, t/ha;

G.u.- coeficientul mediu de utilizare a îngrăşământului aplicat, în %.

Dozele de îngrăşăminte chimice se stabilesc cu multă atenţie, mai


ales în condiţiile tehnologiilor noi impuse de legumicultura intensivă
si de actuala cri£â.energetică şi de materii prime.

în practică dozele de îngrăşăminte chimice se stabilesc pe baza


unor recomandări standardizate sau a unor recomandări generale
făcute de oficiile judeţene de studii pedologice şi agrochimice, de
multe ori empirice, necorespunzătore cantitativ, sau în raporturi
N:P:K neechilibrate, cu consecinţe nefavorabile asupra echilibrului
nutritiv (Ruxandra Ciofu, 1994).

Davidescu D. şi Velicica Davidescu (1980) recomandă stabilirea


corectă a dozelor optime economice după o anumită strategie care
să ia în considerare un complex de factori de ordin tehnic (spor
cantitativ cât mai mare); economic (valoarea sporului de recoltă să
acopere cheltuielile făcute) şi al consumului de energie (raportul de
energie investită în îngrăşământ şi energia înmagazinată în sporul
de recoltă obţinut pe kg de produs vegetal).

Aceeaşi autori au stabilit o metodologie practică de calculare a


dozelor de îngrăşăminte în mod diferenţiat, în raport cu specia,
soiul, potenţialul genetic, indicii agrochimici şi unii factori de mediu
realizaţi. Metoda recomandată de Davidescu D., Velicica Davidescu
(1992) se pretează atât la calcularea dozelor cu mijloace obişnuite,
cât şi la transpunerea pe calculatorul electronic, după următoarea
relaţie:

Doza: = (Pg - Fp x Fe) x (Csp/Cu) x (H) x (I) x (T) (kg/ha s.a.)

în care:

Pg - potenţialul genetic de producţie al soiului sau hibridului, în


kg/ha (produs principal comercial);

Fp - indicele fertilităţii potenţiale a soiului, exprimat subunitar,


calculat după parametrii specifici;

Fe - indicele de favorabilitate ecologică pentru specia respectivă


(soiul), exprimat subunitar, conform cu zonele de favorabilitate:
(1)1; II (0,8); III (0,6); Csp - consumul specific în kg (azot, fosfor,
potasiu etc.) pe tona de

produs principal + produsele secundare;; Cu - coeficientul de


utilizare al îngrăşământului respectiv de către

plante, calculat în % şi exprimat Cu/100; H - coeficientul de


răspândire al rădăcinilor (adâncimea 0-20 cm = 1;

0-30 cm = 1,5; 0-40 cm2=2); I - indicele de corectare al dozei de


îngrăşăminte în raport cu nive-lul

de aprovizionare a solului pe baza analizei chimice; T - coeficientul


tehnologic; în raport cu dotarea unităţii se pot aplica tehnologii
moderne sau modeste; are valoarea 1,1 - 1,3 pentru tehnologii
ridicate, 1 pentru tehnologii normale (bune); 0,6 - 0,8 pentru
tehnologii modeste sau scăzute.

Mai utilizată în practică este formula simplă. Exemplificăm prin


calcularea dozelor de îngrăşăminte pentru o cultură de tomate
timpurii, la o producţie de 40 t/ha şi pe un sol mediu aprovizionat
cu elemente fertilizante: Doza pentru azot = (2,6 x 40 x 100)/60 =
173 kg/ha + 10%

= 190 kg/ha s.a. Cantitatea de azotat de amoniu se calculează


astfel:

34 kg s.a 100 kg azotat de amoniu

190 kg s.a x = (190 x 100)/34 = 554 kg/ha

Doza pentru fosfor = (0,7 x 40 x 100)/30 = 93 kg/ha + 10% =


102,3 kg/ha s.a.

Cantitatea de superfosfat va fi:


20 kg P2 O5 100 kg superfosfat

102,3 kg P2O5.... x = (102,3 x 100)/20 = 517,7 kg/ha Doza de


potasiu = (3,6 x 40 x 100)/85 = 170 kg/ha + 10% = 187 kg/ha s.a.

Cantitatea de sulfat de potasiu va fi:

50 kg K20 100 kg sulfat de potasiu

187 kg K2O x = (187 x 100)/50 = 374 kg/ha

în cazul în care în asolamentul legumicol se utilizează şi gunoi de


grajd la fertilizare, dozele de îngrăşăminte chimice calculate se
corectează în sensul că se reduc în funcţie de aportul de
îngrăşăminte din gunoi.

De exemplu: dacă s-au dat 20 t/ha gunoi de grajd semifermentat,


dozele se vor reduce astfel:

Pentru azot: 1,5 x 20 = 30 kg/ha s.a. (1,5 reprezintă câte kg de N


s.a. se găsesc într-o tonă de gunoi de grajd aplicat);

Pentru fosfor: 2,5 x 20 = 50 kg/ha s.a.

Pentru potasiu: 3,5 x 20 = 70 kg/ha s.a.

Dozele calculate iniţial se reduc astfel:

Pentru azot: 190 - 30 = 160 kg/ha s.a. respectiv 470 kg/ha azotat
de amoniu;

Pentru fosfor: 102,3 - 50 = 52,3 kg/ha s.a., respectiv, 261,5 kg/ha


superfosfat;

Pentru potasiu: 187 - 70 = 117 kg/ha s.a. respectiv 234 kg/ha sulfat
de potasiu.

S-au elaborat nomograme pentru calcularea dozelor optime de


îngrăşăminte la culturile legumicole în mod operativ (Dumitrescu M.
1985).

In sere şi solarii este necesar să se aplice cantităţi mai mari de


îngrăşăminte organice şi minerale, deoarece producţiile sunt mult
mai mari, perioada de vegetaţie este mai lungă, apar modificări ale
factorilor de vegetaţie (temperatură, lumină, umiditate relativă a
aerului, conţinutul aerului în CO2 etc).

în aceste spatii apare riscul acumulării unor ioni nefavorabili pro-

' O -l-
veniţi din îngrăşăminte (CI, SO4 , Na ) sau din apa de irigat care
modifică salinitatea solurilor. Se va ţine seama de lumină. Astfel,
buna utilizare a azotului pentru creşterea plantelor este legată de
cerinţele sporite ale plantelor faţă de calciu în condiţii de zi lungă
(ciclul I de cultură) sau de potasiu, în condiţii de zi scurtă (ciclul II).
Intensitatea luminoasă puternică determină creşterea cerinţelor
fată de fier si bor si asimilarea puter-nică a manganului care se
poate acumula devenind toxic. Trebuie să se ţină seama şi de
temperatură. Astfel, temperaturile scăzute la nivelul sistemului
radicular, reduc asimilarea fosforului.

Dozele de îngrăşăminte chimice şi organice recomandate pe


sisteme de cultură (câmp, solarii, sere) sunt prezentate în tabelul
7.11.

Administrarea îngrăşămintelor la plantele legumicole este eficientă


numai dacă se face în momentele cele mai potrivite şi în raporturi
optime ale elementelor nutritive, corelând rezultatele analizelor
chimice ale plantelor şi solului cu cerinţele specifice, faza de
vegetaţie, perioadele critice ale nutriţiei şi starea de vegetaţie
generală.

Este necesar ca în timpul perioadei de vegetaţie, în afară de analiza


conţinutului solului în elemente nutritive, să se analizeze prin
metoda diagnozei foliare şi elementele nutritive din plante şi în
baza datelor de analiză, să se determine precis nevoile specifice ale
plantelor faţă de macro şi microelemente şi să se intervină la timp,
înainte de a se declanşa un dezechilibru nutritiv.

Diagnoza foliară se bazează pe analiza organelor de plantă (frunze,


peţiol) cu scopul de a urmări dinamica acumulării elementelor
nutritive în aceste organe şi deci de a urmări consumul lor din sol
de către plante (Velicica Davidescu, Davidescu D., 1983). Pentru
aceasta materialul vegetal se recoltează la anumite fenofaze si se
determină conţinutul în elemente nutritive. Rezultatele se compară
cu un anumit „optim" dinainte stabilit pentru fiecare cultură şi în
funcţie de aceasta se apreciază nevoia de substanţe nutritive
(tabelul 7.12).

. METODELE DE FERTILIZARE A CULTURILOR DE


PT7CN1L LEGUMICOLE — °
Eficienţa îngrăşămintelor este condiţionată şi de metoda de
aplicare si epoca de administrare.

Pentru ca plantele legumicole să găsească substanţele nutritive


atunci când au nevoie, îngrăşămintele se administrează în doze
anuale, în mai multe etape.

J^a legumele cu o perioadă scurtă de vegetaţie (salată, spanac) se


apjică o singujj^îngrăsare suplimentară, iar la cele cu vegetaţie mai
lungă. 2-4 îngrăşări. în sere. njuirnărul_de îngrăşări este mult mai
mare, elaborân-3lFSe~c"alendarul de fertilizare săptămânal.

Pentru îngrăşări faziale trebuie folosite în primul rând îngrăşăminte


care prezintă o solubilitate mare, cum sunt îngrăşămintele
azotoase, apoi cele potasice şi în mai mică măsură cele fosfatice.

în timpul vegetaţiei, îngrăşămintele pot fi aplicate radicular sau


extraradicular (foliar).

Fertilizarea fazială radiculară se poate executa cu soluţii de îngră-""


şăminte organice sau minerale şi cu îngrăşăminte minerale ca
atare.

Soluţiile de îngrăşăminte organice (urina sau mustul de gunoi de


grajd în amestec cu 3-4 părţi de apă) sau minerale, se
administrează prin rigole sau aspersiune odată cu apa de irigat
(irigarea fertilizai!tă).

Soluţiile concentrate de îngrăşăminte se prepară în vase mai mici si


apoi în proporţiile necesare se toarnă în rezervoare prevăzute cu
robinete si care sunt racordate la canalele sau conductele de
alimentare ale sis-ternului de irigaţie. Concentraţia soluţiei nutritive
se poate stabili cu ajutorul următoarei formule:

c D-A N-R în care:

C este concentraţia soluţiei (g/l); D - doza de îngrăşământ (kg/ha);


A - debitul în canal (conductă) de irigare (l/s);

N - norma de udare (rrr/ha); R - cantitatea de soluţie nutritivă care


se scurge din vasul în care se găseşte soluţia.

în cazul irigaţiei fertilizante prin aspersiune, după administrarea


soluţiei, plantele se spală cu apă curată timp de 15-20 minute.
îngrăşămintele minerale solide se distribuie între rândurile de
plante la o distanţă de acestea în raport cu dezvoltarea rădăcinilor.
Administrarea se face după o udare urmată de o praşilă prin care
îngrăşămintele se încorporează în sol.

îngrăsămintele chimice pot fi introduse în sol cu ajutorul cultiva-


toarelor prevăzute cu echipamente speciale.

Fertilizarea fazială extraradiculară se poate folosi cu succes la plan-


tele legumicole. Prezintă o serie de avantaje:

- se folosesc cantităţi reduse de îngrăşăminte;

- se poate executa concomitent cu tratamentele fitosanitare;

-- permite realizarea unei nutriţii diferenţiate în raport cu cerinţele


plantelor în diferite faze de vegetaţie;

- permite corectarea rapidă a unor carenţe apărute la plantele


legumi
cole.

Fertilizarea extraradiculară se aplică mai mult culturilor legumicole


din sere şi solarii. Se folosesc îngrăşăminte foliare preparate special
în acest scop. Se administrează de 3-4 ori în timpul perioadei de
vegetaţie, la intervale de 10-15 zile, în perioada de consum maxim
al plantelor, în cantităţi de 600-800 l/ha, în concentraţie de 0,2-
0,4%. îngrăsămintele foliare se aplică cu diferite maşini de stropit.
Ingrăsămintetele complexe pot fi aplicate combinat cu cele mai
multe tratamente fitosanitare.

Fertilizarea suplimentară, de stimulare, pe frunzele plantelor, poate


fi efectuată cu îngrăşăminte complexe foliare de uz general, cum
sunt cele produse de S.A. Nitramonia din Făgăraş (folifăg) şi de SRL
Dr. Nimară din Timişoara (Polimet).

La S.A. Nitramonia din Făgăraş s-a trecut la producerea unei noi


clase de îngrăşăminte complexe foliare sub formă de pastă şi
suspensie de 3-4 ori mai concentrate în substanţe nutritive decât
cele în soluţie. Noile produse conţin, alături de substanţe nutritive
(azot, sulf, potasiu, magneziu, fler, mangan, zinc, cupru, cobalt,
bor, molibden) si o gamă variată de aminoacizi şi substanţe
organice naturale cu funcţii de vitamine şi de hormoni vegetali
(auxine) şi de surfactanţi (substanţe care îmbunătăţesc aderenţa
soluţiilor pe plante). Se produc într-o gamă variată de compoziţii şi
rapoarte între elemente potrivit cu cerinţele diferitelor culturi.

Eficienţa economică ridicată a fertilizării suplimentare de stimulare,


pe frunze se datoreşte, sporurilor de recoltă pe care le determină
(Borlan Z., 1994). Aceste sporuri sunt rnai mari pe solurile
nefertilizate, sărace în elemente nutritive şi atunci când această
metodă se poate aplica de mai

multe ori la intervale de circa 2-3 săptămâni în prima parte a


perioadei de vegetaţie a plantelor. Această metodă de fertilizare
are şi un efect de protecţie a mediului ambiant, (solul, apa, aerul).

CAF'ITOLUL VIII ERBICIDAREA CULTURILOR LEGUMICOLE

Deoarece terenurile pe care se cultivă legumele au o fertilitate ridi-


cată, se irigă şi se fertilizează abundent, se creează condiţii penlru
dezvoltarea buruienilor.

Buruienile produc pagube însemnate culturilor legumicole. Hle con-


curează plantele legumicole pentru apă, elemente nutritive şi
lumină. Suni gazde pentru numeroşi dăunători şi agenţi patogeni ai
plantelor legumicole. Hlc suni mai adaptate la condiţiile
nefavorabile de mediu şi cresc mai repede determinând sufocarea
plantelor de cultură. Buruienile creează greutăţi în executarea
lucrărilor agricole. Dintr-o cultură de morcovi s-au îndepărtat pe
măsură ce au apărut 85% din buruieni, diferenţa de 15% lăsându-
se în vegetaţie pentru o perioadă de 38 zile. Deşi în continuare
cultura a fost întreţinută Iară buruieni, recolta a scăzut cu 78% faţă
de varianta în care s-au distrus ioale buruienile încă de la începutul
vegetaţiei (BudoiGh., 1988).

într-o cultură de ceapă, menţinerea a 15% din buruieni timp de 42


de zile a diminuai recolta cu 86%; 50% din buruieni au diminuat-o
cu 91%.

Datele experimentale, ca şi cele de producţie, demonstrează că


nivelul recoltelor pe parcelele infestate puternic cu buruieni
reprezintă doar 35-40% faţă de potenţialul de producţie pe eare-1
obţinem în condiţii normale (Pintilic C, Chirilă C, Petre G.. 1990).

Primele 4-6 săptămâni sunt foarte critice pentru plantele


legumicole, în special pentru cele care se cultivă prin semănat
direct în câmp.

De aceea trebuie luate măsuri de distrugere a buruienilor. In afară


de prăşi le manuale şi mecanice, de rotaţia culturilor, buruienile se
combat eficient prin folosirea erbicidelor.

Aplicate corect, erbicidele pot combate eficace buruienile în perioa-


dele critice ale plantelor de cultură pe o perioadă de timp de 45-60
zile, asigurând adesea sporuri de producţie de 20-25%, în funcţie
de specia cultivată (Dumitrescu M., 1985).

Combaterea chimică a buruienilor în legumicultura prezintă o mare


complexitate datorită următoarelor aspecte:

- număr mare de specii aflate în cultură;

- diversităţii sistemelor de cultură si condiţiilor de mediu;

- număr mare de specii de buruieni existente în culturile


legumicole.
De aceea, pentru combaterea buruienilor din culturile legumicole se

utilizează numeroase erbicide, de contact şi sistemice. Aplicarea


erbicidelor în cultura legumelor necesită:

- alegerea celui mai eficient erbicid;

- stabilirea celei mai eficiente doze de aplicare;

- stabilirea momentului şi tehnicii de aplicare;

- cunoaşterea factorilor care influenţează aplicarea.


Alegerea erbicidelor se face ţinând seama de:

- selectivitatea lor pentru plantele cultivate;

- sistemele de cultură practicate;

- fitotoxicitatea pentru buruienile din zonă;

- remanenta şi nocivitatea reziduurilor din sol şi producţie;

- tehnica de aplicare;

- preţul de desfacere şi cheltuielile necesare aplicării.

Doza de aplicare este specifică fiecărui erbicid şi este în funcţie de:


concentraţia preparatului în substanţă activă; natura acestuia;
forma de prezentare (lichidă, pudră muiabilă, granule); tehnica de
aplicare; condiţiile pedoclimatice; costul produsului; compoziţia
floristică a buruienilor; conţinutul în humus al solului; cantităţile de
îngrăşăminte organice aplicate; modul de aplicare (benzi sau pe
toată suprafaţa).

Dozele de erbicide se exprimă în kg pentru erbicidele granulate şi


sub formă de pudră muiabilă si în litri pentru cele lichide. Momentul
aplicării se stabileşte în funcţie de:

- felul erbicidului (volatil sau nevolatil);


- specia cultivată şi sistemul de cultură practicat;
compoziţia floristică a buruienilor din zonă.

în legumicultura erbicidele pot fi aplicate:

- înainte de însământare sau plantare şi încorporare în sol (ppi-


pre-
plant incorporation) pentru cele mai multe dintre ele;

- în timpul însămânţării;

- preemergent (pre) în perioada de la semănat şi până la


răsărirea
plantelor de cultură şi a buruienilor;

- postemergent (post), după ce plantele de cultură au răsărit şi


au o
anumită dezvoltare, în funcţie de specie, iar buruienile răsărite încă
nu au
depăşit faza de 2-3 frunze în rozetă în cazul buruienilor
dicotiledonate sau
5-6 cm înălţime în cazul buruienilor monocotiledonate;

- în timpul perioadei de vegetaţie, când este nevoie.

Efectul si eficacitatea erbicidelor sunt influenţate de următorii


factori:

- proprietăţile fizice şi chimice ale solului (pH, structură,


umiditate,
conţinutul în substanţe nutritive, temperatură);

- condiţiile atmosferice (temperatura, umiditatea, precipitaţiile


şi vânturile).
Umiditatea solului la un grad optim (peste 65% din Ce) măreşte efi
cacitatea erbicidelor. Excesul de umiditate micşorează acţiunea
erbicidelor.

La temperaturi în sol de +2°C; + 3°C rezistenţa plantelor cultivate


la acţiunea erbicidelor scade. Cel mai favorabil regim de
temperatură pentru aplicarea erbicidelor este între 1 6°C şi 20°C.
La temperaturi scăzute acţiunea erbicidelor este întârziată.

Temperaturile ridicate au un efect nefavorabil, întrucât determină o


pierdere rapidă a substanţelor care se volatilizează uşor (de
exemplu Dymid, Bălan, Treflan).

Umiditatea relativă a aerului mai ridicată influenţează pozitiv


eficacitatea erbicidelor de contact, aplicate postemergenî. Vânturile
influenţează tratamentele cu erbicide printr-o distribuire
neuniformă a soluţiilor la suprafaţa solului sau pe buruieni. Nu se
recomandă, aplicarea erbicidelor atunci când viteza vântului
depăşeşte 15-20 km/oră.

Regimul precipitaţiilor poate mări sau micşora eficacitatea trata-


mentelor.

Eficacitatea erbicidelor de contact aplicate preemergent se reduce


în mod considerabil dacă la câteva ore de la aplicare survin
precipitaţii abundente. Dacă însă la 4-5 ore de la aplicare survine o
ploaie moderată de 10-12 mm eficacitatea erbicidelor poate creşte.

Lipsa precipitaţiilor timp de 10-12 zile după aplicarea erbicidelor de


absorbţie reduce mult efectul acestora. In acest caz, la circa 4-6
zile după efectuarea tratamentului, se aplică o udare prin
aspersiune, cu o normă de 150-200 m3/ha.

Echipamentul folosit pentru erbicidare este în funcţie de momentul


şi tehnica aplicării erbicidelor. Pentru erbicidele aplicate înainte de
înfiinţarea culturilor se foloseşte echipamentul de erbicidare EEP-
600 (care distribuie soluţia de erbicide 300-450 l/ha) montat pe
grapa cu discuri GD-3,2 sau pe combinator CPGC-4, pentru
încorporarea imediată în sol la 8-10 cm adâncime.

Echipamentul EEP-600 în agregat cu tractorul L-445 este folosit şi la


erbicidarea postemergentă, preemergentă şi din timpul vegetaţiei.
Putem folosi şi echipamentele MET-1200 şi MET-2500.

Numărul erbicidelor folosite în legumicultura este foarte mare.


Erbicidele utilizate în culturile de legume din câmp. Diversitatea
mare a culturilor de legume din câmp, ca şi sistemele de cultură
practicate, au determinat folosirea unui număr foarte mare de
erbicide, prezentate sistematizat, în funcţie de momentul aplicării
lor, în tabelul 8.1.

în contextul reducerii consumurilor energetice, erbicidele cu grupa


de aplicare pre şi postemergent, deoarece nu necesită încorporarea
în sol (au deci un consum mai redus de motorină cu 15-20% pe
unitatea de suprafaţă), sunt folosite din ce în ce mai mult.
Erbicidele utilizate pentru combaterea buruienilor din culturile
protejate de legume sunt prezentate în tabelul 8.2.

Erbicidele utilizate pentru combaterea buruienilor din culturile


pentru producerea răsadurilor de legume. Plivitul buruienilor din
culturile pentru producerea răsadurilor este o lucrare de volum, cu
un consum foarte mare de forţă de muncă. în plus, trebuie
executată într-o perioadă de timp foarte scurtă, de câteva zile,
astfel răsadurile se alungesc şi pot fi compromise. Prin folosirea
erbicidelor în mod corect se pot combate eficace buruienile.
Principalele erbicide folosite sunt prezentate în tabelul 8.3.

Pe terenurile infestate puternic cu buruieni monocotiledonate si


dicotiledonate se recomandă folosirea amestecurilor de erbicide, de
exemplu: Cobex fSencor; Treflan + Sencor; Dual + Sencor; Fusilade
+ Sencor. Pentru culturile de legume, mai ales pentru cele cu
perioadă scurtă de vegetaţie, se interzic triazinele, trifluralinele şi
parţial ureicele.

TEHNOLOGIA GENERALĂ A PRODUCERII RĂSADURILOR DE PLANTE


LEGUMICOLE

Răsadurile sunt plante legumicole tinere produse în sere, solarii,


răsadniţe, adăposturi, sau teren neprotejat şi care ulterior, când
condiţiile permit, se plantează la loc definitiv, în teren protejat sau
neprotejat.

Folosirea răsadurilor reprezintă o necesitate obiectivă si prezintă


următoarele avantaje:

j -^permit obţinerea unor producţii extratimpurii şi timpurii; y


•••■contribuie la eşalonarea producţiei legumicole;

_) «s^oferă posibilitatea lărgirii arealului de cultură la speciile


pretenţioase la căldură;

w/ «—ne dă posibilitatea sortării calitative a materialului de


plantat; ■^ «•••imprimă uniformitate culturilor şi asigură
plantelor spaţiTcîe nutriţie uniforme;

se obţin recolte mai mariside calitate mai bună

Dintre dezavantaje se pot enumera: .j ««^necesită spaţii


amenajate corespunzător; .'' —■necesită un consum ridicat de forţă
de muncă; o activitate migăloasă şi costisitoare.

9.1. CLASIFICAREA RĂSADURILOR

I. După locul de producere

~ m sere înmulţitor;

- în adăposturi din mase plastice:

* încălzite;

* neîncălzite (reci);

- în răsadniţe:

* cu biocombustibil;
* cu încălzire tehnică;

- în câmp:

* protejat;

* neprotejat;

II. După modul de producere

- Prin semănare directă:

* pe pat nutritiv;

* în ghivece (diferite tipuri);

* în lădiţe (diferite tipuri);

- Prinrej)ica££J

* pe pat nutritiv (sau strat de amestec);

* în ghivece;

* în lădiţe

III. După destinaţia răsadurilor:

- pentru sere: * ciclul I;

* ciclul II;

- Pentru adăposturi din mase plastice: * încălzite;

* neîncălzite;

- pentru răsadniţe ( cu încălzire biologică, cu încălzire tehnică);

- pentru câmp: - culturi timpurii: * protejate;

* neprotejate;

- culturi de vară;

- culturi de toamnă.

Legumele cu cea mai mare pondere pentru legumicultura tării


noas-

tre se cultivă prin răsad:

Astfel se cultivă prin răsad:

- tomatele, ardeii si vinetele, atât în


din râmp, rât d în ml.
.turile protejate din solarii si sere;.

- varza albă, conopida, gulia, varza roşie, varza de Bruxelles;

- castraveţii pentru culturile din seră, jiojarij şi pentru culturile tim-


purii_în câmp; .

- dovleceii pentru culturile extratimpurii din câmp;

- pepenele galben pentru culturile din sere şi solarii;

- salata pentru culturile din sere, solarii, pentru cele timpurii şi de


toamnă din câmp;

- telină de rădăcină şi de petiol pentru culturile din câmp;

- ceapa de apă pentru culturile în câmp;

- prazul pentru culturile în câmp.

în ţara noastră, anual se cultivă prin plantarea răsadurilor o suprafaţă de circa


150.000 ha, care necesită 10-12 miliarde fire de răsaduri, pentru producerea
cărora trebuie amenajate 3500-4000 ha cu diverse spaţii.

9.2. CONSTRUCŢIILE, INVENTARUL ŞI

MATERIALELE NECESARE PRODUCERII RĂSADURILOR

Pentru producerea răsadurilor se folosesc:

- sere înmulţitor de tip industrial;

- sere înmulţitor individuale, tipuri locale;

- solariile;

- răsadniţele.

Inventarul folosit pentru producerea răsadurilor se compune din: lădite pentru


producerea şi transportul răsadurilor; diferite tipuri de ghivece; furţumjri;
stropitori; ciururi pentru cernut pământuri; bătătoare; nivelatoare; marcatoare;
unelte (greble, sape, cazmale); termomeţrej^er-mohigrografe; tărgi, roabe;
dispozitive manuale pentru confecţionat ghivece nutritive; plantatoare şi linguri
de plantat; rogojini; prelate din material plastic.

Principalele materiale necesare pentru producerea răsadurilor sunt:

- seminţe din specii şi soiuri diferite;

- pământuri necesare pregătirii amestecurilor nutritive;-^ ;!A',>


t

-îngrăşăminte organice şi minerale;


- pesticide (fungicide, insecticide) sLerbicide:
- substanţe bioactive (Cycocel, Ethrel);
- maţariale organice ţţrrnogp.ne. folosite la încălzirea răsadniţelor cu
încălzire biologică.

9.3. PREGĂTIREA SPAŢIILOR PENTRU

PRODUCEREA RĂSADURILOR DE LEGUMI

înaintea fiecărui ciclu de producere a răsadurilor, serele, solariile şi


răsadniţele se pregătesc în vederea asigurării condiţiilor optime pentru
R bună calitate

Pregătirea se face în mod diferenţiat în funcţie de tipul constructiv şi


sursa de încălzire (pe cale tehnică sau cu biocombustibil).

Principalele lucrări de pregătire sunt: verificarea si repararea ele-


mentelor de construcţie sj a ins1alj3ţ'il^f, mobilizarea solului din sere şi

solarii, dezinfccţia solului si a scheletului, instalarea răsadniţelor sau a


solariilor cu

Executarea lucrărilor de_reparaţii la scheletul serelor si solariilor constă


în verificarea şi consolidarea pintenilor de beton fisuraţi, înlocuirea
fermelor şi sproturilor sau arcurilor deteriorate, precum şi a altor elemente
de schelet, pentru o cât mai hrrs "-ton^j-"*™ ■> c-piţiuiuL

- Pentru instalaţiile din seră se face anual revizia tehnică care conşlă în
determinarea stării termice si funcţionale, înlăturarea defecţiunilor
exis-"tente şi asigurarea unei bune funcţionări a acestora. Mobilizarea
solului din sere şi solarii se face cu MSSL-1,4 1 V-445 la adâncimea âc. 30 cm
iar pe" porţiunile unde maşina nu poate intra (sub registre, la capete),
lucrarea se completează manual cu cazmaua. Mărunţirea se execută cu
FPP-1.3 sau FPV-1,5 t-V-445, urmărindu-sc să nu rămână bulgări.

cale termică (cu aburi) se tace cu ajutorul unei ins-

talaţii speciale prevăzute cu conducte de a"Hueere şi distribuire a aburului,


furtune de cânepă şi cauciuc şi prelate impermeabile. Instalaţia lucrează
concomitent pe două. travei, timp în care se instalează alte două, pentru a
realiza o activitate continuă.

Aburul pătrunde până la furtunul de cânepă cu o presiune de 2-2,5 atm/cm şi de


aici sub prelată şi în sol.

Durata de funcţionare a unei poziţii este de 8-10 ore. Temperatura


care se realizează sub folie este de 105°-110°C; la adâncimea de 20 cm
ajunge la'95°C, iar la 40 cmJa_60££L_^ "
După încetarea alimentării cu aburi, prelata se mai lasă 1-2 ore, pentru ca solul să
se răcească treptat.

t chimică a solului se face cu diferite produse: Basarnid


(granule) 400-600 kg/haj/apam (lichid) 1000-1500 l/ha; Di-Trapex
(lichid) 500-700 l/ha, Nemagon (granule) 400-500 ka/ha; Dazome^ (gra
nule) 400-600 kg-ha. Produsele granulate sau în stare de pulbere se aplică
cu maşini speciale de tipul semănătorilor adaptate în ace"5l scop, iar cele în
stare lichidă cu maşini prevăzute cu rezervoare şi sisfem de ţevi pentru
introducerea lichidului în sol. ' ° ^^ jţj^y^

u-Ă^fij^ttfay. se face prin stropiri cu diferite produse ta: Dithane M-45


0,4%;.Orthocid 0,4-0,5% în amestec cu Parathion 0,1%, suJjaLd£_aipru 2% şi
altele.

Pentru înlăturarea posibilităţilor de reinfectâre a spatiilor, după dezinfectie se


instalează la intrare d.ezinjecţmre (lădiţe cu rumeguş îmbibat cu substanţe
insectofungicide), pe care persoanele care circulă sunt obligate să calce.

Răsadniţele cu încălzire biologică se instalează anual în perioada ia-ie, în vederea


pToducerii răsadurilor. Se pot aşeza în baterii pe de hinnomhi]sfihrl; pregătit în
prp-alahil în p 1 ajfonne^dâfc preîncălzire, groase de 40-80 cm sau prin montarea
tocurilor deasupra şanţurilor cu gunoi de grajd. După stabilizarea temperaturii în
stratul de biocombustibil la valori de aproximativ 25^C, se aşază stratul de
amestec nutritiv în grosime de 12-15 cm. Sef acoperă răsadniţele cu ferestre şi
rogojini şi se aşteaptă câteva zile pentru încălzirea amestecului, apoi acestea se
afânează cu grebla, se nivelează şi se tasează în vederea semănatului:

Solariile neîncălzite se utilizează pentru producerea răsadurilor, mai ale^^pentru


repicat sau pentru semănatul unor legume destinate culturilor de vară-toamnă, de
la sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii martie. In

vederea extinderii perioadei de utilizare a acestor spaţii, mai ales pentru specii
pretenţioase la căldură, se recomandă încălzirea cu gunoi de grajd, dubla
protejare a răsadurilor cu tune le joase"'f au tocuri de răsadniţă mon tei sub
solarjTig.9

PREGĂTIREA SUBSTRATURILOR PENTRU PRODUCEREA RĂSADURILOR

Substratul nutritiv joacă un rol foarte important în reuşita obţinerii unor răsaduri
de bună calitate, de aceea este necesar ca el să întrunească

următoarele caracteristici: să fie afânat, permeabil, cu capacitate mare de


reţinere a apei, bogat în elemente nutritive, cu pH corespunzător speciei la care
se foloseşte, neinfestat c~u buruieni, cu germenii bolilor şi dăunăto-rilor.

Un substrat de calitate se obţine prin amestecarea mai multor componente, dintre


care o răspândire mai mare o au: turba, mraniţa, pământu|_de ţelină sau de
grădină, nisipul, composturile. în ultima vreme se foloseşte tot mai mult
compostul forestier rezultat din cojile de copaci, mărunţite şi fermentate cu
îngrăşăminte pe bază de azot timp de peste un an de zile. Rezultate foarte bune
s-au obţinut la noi în ţară prin utilizarea compos-turilorj£zultate din dejecţiile de
pojxine^de la staţiile de epurare a apei şi din deşeuri menajere (Vâjâială M., Vlad
Ionescu Siseşti, Ruxandra Ciofu, 1983, 1984).

Rezultatele cercetărilor şi ale practicii îndelungate în producerea răsadurilor au


pus la dispoziţia cultivatorilor o gamă foarte mare de reţete pentru realizarea
amestecului nutritiv (tabelul 9.1).

Pregătirea propriu-zisă a amestecurilor se face din timp (de obicei toamna) şi


comportă operaţiuni de cernere, mărunţire, dezinfecţie, omogenizare. Pregătirea
amestecurilor se poate face manual sau mecanizat.

Pentru culturile legumicole din câmp se folosesc amestecuri formate din mraniţă,
pământ de ţelină şi nisip. Pentru culturile din sere, solarii şi timpurii în câmp, turba
intra în proporţie mai mare.

în amestecurile pentru castraveţi se foloseşte mai multă turbă. De asemenea, în


amestecurile pentru cuburile nutritive se foloseşte maj,multă turbă pentru.op.
acestea să nu fie prea compacte.

în amestecurile în care mraniţa intră în proporţie mai mică se pot adăuga şi


îngrăşămintele chimice, dar trebuie atenţie să nu se ajungă la exces de azot care
debilitează plantele. pH-ui amestecurilor trebuie să aibă valoare slab acidă (6-
6,5). Când se foloseşte turbă roşie, la aceasta trebuie să se corecteze reacţia în
funcţie de specia la care se foloseşte.

5. SEMĂNATUL ÎN VEDEREA PRODUCERII RĂSADURILOR

Se face în mod diferit, în funcţie de variantele tehnologice de producere a


răsadurilor determinate de destinaţia acestora pentru anumite sisteme de cultură
(tabelul 9.2).

Tabelul 9.2

Variante de producere a răsadurilor pentru diferite sisteme de cultivare


a legumelor

(După Ruxandra Ciofu, 1995)

Sistemul de Condiţii şi modalităţi de producere a


cultură pentru Semănat Repicat
Culturi de sere şi -în sere înmulţitor -în sere îmnulţilor -
solarii - în strat de obligatoriu
amestec nutritiv
- în ghivece de plaslic -
- des în vederea în cuburi nutritive mari
repicatului (1000-
(cu latura de 10-12 cm)
1500 fire/m.p.)
Culturi timpurii în - în sere - în răsadniţe calde şi
câmp înmulţitor, solarii încălzite -
răsadniţe calde, obligatoriu
sau solarii
Culturi de vară în - în răsadniţe - în răsadniţe şi solarii -
câmp calde sau solarii facultativ, de obicei nu
neîncălzite se repică, pentru

Culturi succesive - în răsadniţe reci - nu se efectuează


de toamnă în sau pe straturi
câmp amenajate - rar

Momentul efectuării semănatului se stabileşte ţinând cont de epoca de plantare,


de vârsta răsadurilor, de posibilitatea asigurării condiţiilor corespunzătoare de
temperatură şi lumină.

Semănatul se poate executa pe strat nutritiv, prin împrăştierejşau în rânduri, în


lădiţe sau direct în ghivece mai ales pentru culturile dTnsere. Pe suprafeţe mai
mari se folosesc semănători manuale tip Gardena. iame de semănat sau
dispozitive cu cilindrii din plastic" perforaţi. Pe suprafeţe mari semănatul se poate
mecaniza folosind semănătorile MSR.o-12 şi SUP-21 în agregat cu V-4# şi MSS-70-
14 sa"u"STrRL-13R.

Calculul cantităţii de sămânţă necesară se face în funcţie de numărul de răsaduri


ce trebuie produse si de valoarea culturală a materialului, iar suprafaţa de
sentănat se determină ştiind că, în general; pentru 1 ha de cultură trebuie
semănaţi 40-60 m^ dacă răsadurile se repică şi 120-200 mr dacă se seamănă rar
şi nu se repică

După efectuarea semănatului, seminţele se acoperă cu 0,5-1 cm amestec nutritiv,


se tasează, se udă cu stropitoarea cu s

etichetează, se acoperă cu folie de polietile~nă sau hârtie până la răsărire

REPICATUL RĂSADURILOR
tinate culturilor în sere, solarii, răsadniţe, tunele joase, pentru culturile timpurii in
cămp şi chia'r pentru unele culturi de var^ (tomate, vinete). Repicatul este
lucrarea de transplantare provizorie a răsadurilor mj^j Hin semănătură deasă, la
distanţe mai mari, pentru a le crea condiţii mai bune

Este o lucrare de îngrijire importanta.Se aplică pentru răsadurile des-tinate


culturilor în sere, solarii, răsadniţe, tunele joase, pentru culturile

semănătură deasă, la distanţe mai mari, pentru a le crea condiţii mai bune de
lumină şi hrană.

Repicatul se execută atunci când răsadurile sunt mici, în faza de frun ze


cotiledonale bine fonriaţg (tomate, castraveţi, pepeni)_sau de apariţie a primelor
două frunze adevărate (ardei, vinete, varză).

Se execută după 8-10 zile de la răsărire^ In vederea repicatului, răsa*durile_se


udă, se scot în grup. Dacă rădăcina este grea lunga se scurtează prin rupere cu
mâna. Marea maioritate a răsadurilorse repica cu 1 -2 cm mai adânc decât au fost
ele în semănătură. Tomatele se pot repîca~" mai adânc deoarece emit uşor
rădăcini adeventive. Nu se repică mai adânc salata, ţelina şi guliile. P^pj^ţjiJ sp
fntfp fr\or> îy pfrnî A<? am£SlC-Sfl" în* diferite tipuride ghivece.

p g

Repicatul pe strat de amestc nuntiv se execută cu ajutorul plantarului din lemn, în


rânduri la distanţe de 8-10 cm, iar pe rând la 5-8 cm

Rădăcinile nefiind deranjate la plantare se asigură o prindere foarte bună a


răsadurilor fără stagnări în vegetaţie. Se folosesc diferite tiguri de ghivece
pentmje^icjLţ_cjaburile nutritive, ghivecele din pământars, ghivecekTHîrr
material plastic, gi vece le din turbă, din hârtie etc.

.7. LUCRĂRI DE ÎNGRIJIRE APLICATE RĂSADURILOR

Au ca scop dirijarea factorilor de vegetaţie la care se adaugă combaterea bolilor şi


dăunătorilor, tratamentele cu substanţe regulatoare de creştere^căiirea.
Luminfl.se asigură imediat după răsărirea răsadurilor prin menţinerea curată a
materialelor de acoperire (sticlă,


folii din materiale plastice), înclinarea uşoară a tocurilor de răsadniţă spre sud,
folosirea instalaţiei de iluminare artificialăjn sere,j-ăritul ghivecelor când
răsadurile încep să se umbrească. La răsadurile de

vară-toamnă este uneori necesară umbrirea pentru a reduce excesul de lumina.

Temperatura se dirijează diferit, în funcţie de specie si faza de vegetaţie,


corelându-se permament cu intensitatea luminii

ppinţrŢi_jldk'arf*a temperaturii si păstrarea ei se folosgsle..inştalaţia de încălzire, se


iau măsuri de izolare a spaţiilor (prin căptusirea serelor cu folie de polietilenă,
acoperirea răsadniţelor cu polietilenă sau rogojini).

Pentri] scăderea temperaturii spatiile se aerisesc în mod corespunzător.

«»■■■— _ , _ * ; |

Umidital£a-atmasie£*că se menţine moderată prin aerisiri, iar în sol se

dirijează în funcţie de fenofază.

Aerisirea fistejiscesara pentru dirijarea temperaturii, umidităţii rela-

p||minarf»a excesului de amoniac si CO9, asigurarea oxigenului. Se


a
,»—--—^ - - *- £ a— —— -.

asigură prin deschiderea ferestrelor sau îndepărtarea foliei de polietilenă.

Dirijarea r££JCT'11li fif riitfiţip se face cu foarte multă atenţie pentru a se obţine un
răsad de calitate (Elena Florescu, 1992). Asigurarea nece-

sarului de substanţe nutritive se face prin dozarea componentelor amestecurilor


nutritive şi prin fertilizări faziale (2-4 la număr, cu soluţii de îngrăşăminte chimice,
în concentraţie de 0,5-1%).

Combaterea bolilor şi dăunătorilor este o lucrare obligatorie. Deşi se iau unele


măsuri preventive (dezinfecţia seminţelor, a substratului, a scheletului
construcţiei, uneltelor etc.) există posibilitatea infectării pe parcurs, ceea ce
impune aplicarea unor tratamente în timpul vegetaţiei.

Agenţii patogeni sunt numeroşi, iar combaterea lor se face prin tratamente la sol
sau stropiri foliare cu soluţii de insectofungicide în

Tomt

diferite concentraţii şi la momentele optime (tabelul buruienilor se face preventiv,


prin dezinfecţia substratului de cultură si curativ, pe cale chimică, cu ajutorul
qrhicjdelQr sau prin plivit. Prima metodă este preferabilă, deoarece plivitul este o
lucrare greoaie şi costisitoare. Pjyvitul se execută după o udare, pentru a permite
smulgerea buruienilor fără a deranja răsaduri1et Raritui se efectuează pentru a
asigura mai multă lumină plantelor si a ejyiţa_etiolarea acestora. Răsadurile
pentru culturile în solarii se răresc la 10/10 cm (100 fire/m^), tomatele pentru
sere se lasă 30 fire/m , ardeii, vinetele şi castraveţii pentru sere 25 fire/m .

Tratamentele cu substanţe bioactive se aplică cu bune rezultate pentru


accelerarea_ sau inhibarea creştem răsadurilor. în condiţii de luminozitate
redusă se aplică Cycocel pentru evitarea alungirii răsadurilor. Se folosesc
soluţii în concentraţie de 0,1-0,15% ce se administrează de 1-2 ori când
plantele au 4-5 frunze adevărate, având efect retardant. La tomate,
folosind Cycocelul românesc (sinteza RR-41), în concentraţie de 0,1-
0,15%, s-a realizat* creşterea viguroasă a răsadurilor şi sporirea producţiei
cu 27%. ' -i

La tomate, ardei si vinete se poate folosi produsul^Alar 85 PS în concentraţie de


0,5%, aplicat atunci când răsadurile au 3-4 frunze adevărate, prevejundjţlungirea
răsadurilor.

Dintre substanţele cu efect stimulator se utilizează Radistim 0,1%, în care se


înmoaie rădăcinile înaintea repicatului, sau Atonik 80 SP 0,05% şi Procaină (1
ppm), prin pulverizare fină pe plante, la 5-6 zile şi respectiv 10-20 zile după
repicat.

Stimularea răsadurilor se poate face şi cu substanţe de origine vegetală,


inofensive ecologic, produse în Republica Moldova, obţinând efecte foarte
favorabile la castraveţi, tomate, ardei, vinete (Ruxandra Ciofu şi colab., 1994).

4uăiliBS&iţââfldttrj|oj; este lucrarea care presupune obisnuirea acestora cu


condiţiile pe care le vor întâlni la locul de plantare. Se execută prin aerisiri din ce
în ce mai dese şi, în final, prin descoperirea totală a răsadurilor, mai întâi ziua,
apoi şi noaptea. Călirea durează 5-7 zile,Jimp în care se reduc şi udările.

9.8. PARTICULARITĂŢI PRIVIND PRODUCEREA RĂSADURILOR CU DESTINAŢII


DIFERITE

Răsadurile destinate culturilor în sere în ciclul I se producîn sere

înmultitor. La tomate, castraveţi, pepeni galbeni, chiar la ardei gras, se

face prin semănatul direct în ghivecepentru a se elimina lucrarea de repi-cat.


Semănatul se poate face şi mecanizat, cu maşini speciale de tip Winel, Viser,
Fllier. Dacă se repică, se face semănatul pe strat de amestec gros de 6-7 cm,
aşezat pe folie de polietilenă. Ghivecele au dimensiuni mai mari decât pentru
solarii şi câmp (10x10 cm, volum 1 litru). Pentru asigurarea condiţiilor mai bune
de lumină, rărirea este obligatorie.

La ciclul II răsadurile se produc tot în sere pentru a fi adaptate la condiţiile de la


locul de plantare si pentru a evita accidentele climatice care ar putea distruge
răsadurile. Se iau măsuri de cretizare a serelor şi de ventilaţie pentru reducerea
temperaturii în zilele cu insolaţie puternică. Vârsta răsadurilor pentru ciclul II este
mai mică decât pentru ciclul I datorită condiţiilor de temperatură şi lumină.
Avându-se în vedere antarea tot în sere nu mai este necesară călirea răsadurilor.

Pentru culturile efectuate în solarii producerea răsadurilor se face în sere


înmultitor, în sere de plastic încălzite^jn răsadniţe. Semănatul se face pe strat de
amestec, în rânduri dese (la 5 cm) saujrin împrăstiere si repicatul se exe-

de 7-8 cm diametru sau latura sau în ghivece

nutritive de 7/7/7 cm sau 8/8/8 cm. Răsadurile se pot rări la 10/10 cm. Cu10-12
zile înainte de plantare sejirocedează la călirea răsadurilor prin reduc-rea
temperaturii şi umidităţii, prin intensificarea aerisirii.

Pentru culturile timpurii f^<£m^ji>roducerea răsadurilor se poate face sere


înmultitor. s_ere de plastic încălzite, răsadniţe încălzite pe cale tehnică sau
biologică. Semănatul se face pe strat de amestec, în rânduri dese sau prin
împrăştiere, iar repicatul se face în ghivece nutritive de 5x5x5 cm. Răsadurile se
călesc înainte de plantare.

Pentru culturile de vară răsadurile se pot produce în solarii sau răsadniţe încălzite
pe cale biologică. De obicei se seamănă pe strat nutritiv, în rânduri distanţate la
8-10 cm, pe rând la 2-3 cm şi nu se mai repică. Se iau măsuri de combatere a
buruienilor. La unele specii (tomate) se poate face repicarea pe strat de amestec.
Se poate pune problema obişnuirii răsadurilor cu condiţiile pe care le vor găsi la
locul de plantare.

Pp.nt.ru mituri!? He tnnnţflfi producerea răsadurilor se face pe brazde (straturi)


redjţJarjL.

Terenul se pregăteşte în mod corespunzător, se poate îmbunătăţi prin adăugare


de amestec nutritiv sau numai mraniţă. De obicei se seamănă mai rar şi nu se
repică. Se poate face semănatul şi mecanizat inclusiv cu SUP-21. Se acordă
atenţie deosebită asigurării apei, se iau măsuri de îndepărtare a buruienilor. La
stabilirea datei de semănat se va ţine cont de faptul că vârsta răsadului se reduce
cu 40% deoarece lumina este intensă si temperatura ridicată (Maier I., 1961).

9.9. CONDIŢIILE DE CALITATE LA RĂSADURI

Răsadurile de calitate superioară trebuie să fie sănătoase, viguroase, cu internodii


scurte, cu frunze de culoare verde închis, cu "«ţţpr" ra^'''iilar puternic, de vârstă
corespunzătoare.

' Răsadurile de calitate sunt acelea capabile să valorifice la maximum condiţiile


optime ce li se asigură după plantare la locul definitiv (Bălaşa M., 1973).

Caracteristicile pe care trebuie să le îndeplinească răsadurile de calitate


superioară la principalele specii legumicole sunt prezentate în tabelul 9.6.

. PREGĂTIREA RĂSADURILOR PENTRU


PLANTARE ŞI TRANSPORTUL RĂSADURILOR

înainte de plantare răsadurile se pregătesc prin efectuarea mai multor lucrări:

- se aplică o stropire cu insectofungicide;

- se elimină plantele vătămate sau slab dezvoltate, cu urme de atac de


boli şi dăunători, cele alungite exagerat etc;

- se procedează la mocirlirea răsadurilor nerepicate;

- se face fasonarea rădăcinilor la unele specii (varză, conopidă) şj se


îndepărtează 1/1-1/2 din limbul frunzeloK-p&ntru a reduce suprafaţa de
transpiraţie_si a se împiedica ofilirea plantelor după plantare. Fasonarea se
jacela varză, conopidă, ţelină. ceapa de_apă, praz etc. Răsadurile produse
în ghivece nu se fasonează. Transportul răsadurilor se face în lăzi de
diferite dimensiuni. Este preferabil să se transporte în lădiţe în poziţie ver
ticală pentru a împiedica distrugerea lui prin rupere în timpul transportului.

Răsadurile nerepicate se pot ambala în pachete de folie de polietilenă, după ce au


fost în prealabil mocirlite (de exemplu: ardei gras, ardei lung, gogoşar).

y Lăditele în care se transportă răsadurile se vor dezinfecta cu o soluţie de


sulfat de cupru 1-2%. în vederea uşurării evidenţei, în fiecare lădiţă

sau pachet se va pune un număr egal de răsaduri. Până la locul de plantare,


mijloacele de transport trebuie să fie prevăzute cu prelate sau, în lispa acestora,
se vor proteja cu rogojini. în cazul distanţelor mici, sub 1 km, se pot utiliza şi
prelate din polietilenă. Este bine ca transportul de la locul de producere al
răsadurilor la locul de plantare să se facă într-un timp cât mai scurt (minim 5-6
ore). De asemenea, se recomandă să se transporte numai atât răsad cât se
plantează într-o zi.

TEHNOLOGIA GENERALĂ A CULTIVĂRII PLANTELOR LEGUMICOLE ÎN CÂMP


NEPROTEJAT
Această tehnologie cuprinde un complex de lucrări care au ca scop pregătirea terenului, a
solului, înfiinţarea culturilor, efectuarea lucrărilor de îngrijire şi recoltare a produselor
legumicole.
10.1. PREGĂTIREA TERENULUI ŞI SOLULUI
Pregătirea terenului se impune atunci când se ia în cultură pentru legume, pentru prima
dată, o anumită suprafaţă de teren.
Cu această ocazie se face defrişarea eventualilor arbori sau arbuşti de pe teren, se
îndepărtează rădăcinile acestora, se scot şi se îndepărtează pietrele, se întind muşuroaiele etc.
Pentru a putea efectua în mod corespunzător lucrările de irigare şi cele mecanizate este
necesară nivelarea capitală sau de bază şi amenajarea terenului pentru irigaţie.
Nivelarea de bază sau capitală se execută o singură dată, la începutul luării în cultură
irigată a terenului fermei, când se amenajază terenul şi se construieşte sistemul de irigaţie.
Aceasta se execută de întreprinderi specializate care folosesc maşini grele ca: buldozere,
screpere, gredere etc.
Prin nivelarea de bază se asigură terenului o pantă uniformă şi continuă, pe lungimea sa, de 1-3
%o.
Dacă terenul nu este nivelat, apa este repartizată neuniform în momentul irigării, atrăgând
după sine fenomene negative ca: băltirea apei în unele porţiuni de teren; răcirea solului;
asfixierea plantelor; salinizareasolului; consumul neraţional de apă; crearea unor condiţii
nefavorabile pentru executarea lucrărilor mecanizate.
Amenajarea terenului pentru irigaţie se execută de către specialişti în hidroamelioraţii.
Poate fi cu canale amenajate la suprafaţă sau cu conducte îngropate sub presiune.
înainte de a se trece la cultura legumelor, terenul care a fost nivelat capital se
îmbunătăţeşte prin fertilizarea cu îngrăşăminte organice şi prin culturi de uniformizare.
10.2. PREGĂTIREA TERENURILOR PENTRU CULTURA LEGUMELOR
Are drept scop asigurarea condiţiilor optime pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor
legumicole sub raportul regimurilor de nutriţie minerală, umiditate, aer si gaze din sol, ca si
executarea în condiţii optime a lucrărilor mecanice.
Pregătirea terenului prezintă unele particularităţi pentru cultura legumelor în ogor propriu,
pentru culturile succesive şi pentru cele înfiinţate din toamnă. A. Pregătirea terenului pentru
culturile de legume ln_ggpr propriu
Se desfăşoară într-un nu^Timr^rauînrpTîîrtucrări efectuate toamna şi primăvara.
Lucrări executate toamna: desfiinţarea culturilor anterioare se referă la desfiinţarea
mijloacelor de susţinere a plantelor si înlăturarea resturilor culturilor anterioare în scopul
asigurării unor condiţii optime pentru executarea tuturor lucrărilor de pregătire a terenului.
La unele culturi (tomate timpurii, tomate de vară-toamnă) se ridică, transportă şi
depozitează mijloacele de susţinere, sârme, sfori etc.
După recoltarea unor culturi de producţie ca: varză, ardei, vinete, tomate, bame etc, cât şi
după recoltarea unor culturi semincere de morcovi, mărar, ceapă, spanac etc, rămân pe câmp
tulpini şi vrejuri care, prin înălţime şi densitate, împiedică desfăşurarea lucrărilor pentru
înfiinţarea unei noi culturi. De multe ori aceste resturi vegetale prezintă şi buruieni.
Resturile vegetale diferă de la o cultură la alta prin densitate pe mj înălţime, stare de vegetaţie
(uscate, verzi), stare fitosanitară (infestate d boli, îmburuienate) şi de aceea desfiinţarea lor se
face diferit.
în cazul când aceste resturi vegetale nu se pot valorifica în hrana ani malelor, ele trebuie să
fie încorporate în sol sub formă de îngrăşămân organic, pentru a contribui la refacerea
structurii solului.
Când aceste resturi vegetale sunt infestate de boli sau conţin un pro cent mare de buruieni
purtătoare de seminţe, ele trebuie să fie evacuate de pe câmp şi arse sau supuse fermentării în
platforme de gunoi.
în funcţie de aceste situaţii, există mai multe tehnologii de mecanizare a lucrării de
desfiinţare a resturilor vegetale rămase în câmp.
Când resturile vegetale se valorifică în hrana animalelor (vărzoase, sfeclă roşie etc),
acestea sunt strânse, încărcate în remorci şi transportate în sectorul zootehnic.
„„^ Atunci când resturile vegetale nu se valorifică, iar înălţimea lor nu depăşeşte 30-40
cm, ele se pot încorpora direct în sol prin lucrarea de arătură efectuată cu plugurile cu lăţime
variabilă P2V, P3V ş P5V, care sunt adaptate în acest scop, având lumina mărită sub cadrul
plugului si trupite cu antecormană, cu ajutorul cărora resturile vegetale sunt introduse pe
fundul brazdei în procent de 100% şi apoi acoperite cu pământ curat.
Când înălţimea resturilor vegetale este mai mare de 0,8-1 m, iar tulpina plantelor este
groasă şi se frânge mai greu, ca la semincerii de morcov, mărar, bame, sau la ardei, vinete etc,
este bine ca înainte de arat să se execute tocarea acestora cu maşina de tocat vreji MTV-4 sau
cu maşina de curăţat pajişti MCP-2 în agregat cu tractorul U-650 M. în lipsă, se foloseşte şi
combina CSU. încorporarea în sol a acestor resturi se face cu plugurile cu lăţime variabilă sau
cu lăţime fixă.
în cazul unor resturi vegetale cu talie mică sau care constau numai din frunze: spanac,
salată, varză timpurie etc, ele se pot încorpora în sol prin lucrarea de discuire care execută
concomitent şi tocarea. La nevoie se pot executa două discuiri. Este necesar ca lucrarea să se
execute chiar în ziua în care s-a făcut recoltarea pentru ca frunzele în stare proaspătă să fie
fragmentate mai uşor.
Când resturile vegetale sunt infestate de boli ce se pot transmite sau de buruieni purtătoare
de seminţe, si se urmăreşte combaterea lor preventivă, este necesar ca ele să fie evacuate de pe
teren întregi, prin cosire şi apoi încărcate în remorci, sau prin tocare si colectarea tocării în
remorci.
Mobilizarea solului se execută imediat după desfiinţarea culturii precedente, cu grapa cu
discuri sau cu cultivatorul în agregat cu tractorul U-650 M, la adâncimea de 10-15 cm, în
raport cu amplitudinea denivelărilor de la cultura precedentă.
Nivelarea de întreţinere sau de exploatare are drept scop îndepărtarea denivelărilor rămase
de la cultura anterioară. Această lucrare este obligatorie pe terenurile nivelate capital.
Din cercetări şi observaţii făcute pe parcelele la care nu s-a executat nivelarea de
întreţinere s-a constatat că apa de irigaţie nu este repartizată uniform pe rigole, fapt care dă
naştere la băltiri pe unele porţiuni de teren şi la alimentarea cu o cantitate de apă insuficientă în
alte porţiuni, ceea ce duce la dezvoltarea neuniformă a culturii. în plus, s-a mai constatat şi un
consum mai mare de apă faţă de sola nivelată (Marinescu A., 1989).
Ca urmare, în aceste condiţii se întârzie executarea la timp a lucrărilor mecanizate de
întreţinere (prăşit, refăcut rigole, combaterea dăunătorilor) sau dacă se lucrează, roţile
tractorului produc şanţuri în zonele unde a băltit apa.
în cazul când se seamănă pe teren cu microdenivelări, răsărirea şi dezvoltarea plantelor
este neuniformă.
...x, Nivelarea de întreţinere se va efectua după desfiinţarea culturii, înainte de arătura de
toamnă, după ce în prealabil sola respectivă a fost lucrată cu grapa cu discuri.
Nivelarea de întreţinere se poate executa prin 2-3 treceri cu nivelatorul NT-2,8 + U-650M
dintre care, primele două oblic, paralei cu diagonalele terenului, iar ultima paralel cu
diagonalele viitoarelor rigole de udare.
Se mai poate efectua folosind nivelatoare cu reglaje automate de tip tractat ca NM-3,2 sau
semipurtat ca NMS-3,2. Cu aceste nivelatoare se reface panta terenului de 1-3 %o care asigură
scurgerea normală a apei pe rigolă.
Tot cu aceste nivelatoare se execută şi o uniformizare a suprafeţei terenului cu deplasări de
sol pe distanţe de 10-20 m.
Când prin nivelare se urmăreşte mai mult o finisare a micro-denivelărilor solului în
vederea realizării unei suprafeţe cât mai uniforme, se folosesc utilaje de nivelat mai simple ca:
grapa netezitoare cu colţi reglabili 8 GCN-1,7, grapa stelată GS-1,2 montată după plug, grape
cu discuri echipate cu bare de netezire. în SUA se realizează o nivelare perfectă cu rază laser.
Fertilizarea de bază se efectuează cu îngrăşăminte .Pjgajiice^saujngrăr şăminte verzi şi cu
îngrăşăminte chimice greu solubile. Cantităţile necesare se stabilesc în funcţie de rezultatele
cartării agrochimice, de specie şi de producţia ce trebuie obţinută la specia respectivă. Din
totalul îngrăşămintelor necesare unei culturi, circa 2/3 se aplică la fertilizarea de bază.
Gunoiul de grajd, fermentat sau semifermentat, se împrăştie pe suprafaţa solului numai
atunci când poate să fie încorporat sub brazdă, prin arătură, în aceeaşi zi, pentru a se evita
pierderile de elemente nutritive. Cercetările întreprinse în acest scop au arătat că întârzierea
încorporării gunoiului de grajd cu două zile, după ce a fost împrăştiat, poate să scadă
eficacitatea acestuia cu 25%, iar întârzierea cu patru zile, o reduce aproape la jumătate
(Marinescu A., 1989).
Gunoiul de grajd trebuie să fie împrăştiat uniform pe suprafaţa solului, iar particulele cu
dimensiunea de cea 60 mm să reprezinte minimum 70%. Nu se admit particule cu dimensiuni
de peste 150 mm.
Sub aspect tehnologic, capacitatea de lucru a maşinilor de administrat gunoi este condiţionată
direct de timpul consumat pentru deplasarea agregatului de la platformă la parcelă şi înapoi şi
de timpul pentru încărcarea maşinii.
Pentru reducerea acestor timpi este bine să se amenajeze platforme cu gunoi de grajd la
capetele parcelelor ce urmează să fie fertilizate. Din experienţe a rezultat că platformele pot fi
amplasate la distanţe de până la 2 km faţă de locul împrăştierii.
In timpul amenajării platformei se vor îndepărta corpurile străine (pietre, bucăţi de lemn,
sârmă, folie) ce pot dăuna în funcţionarea maşinilor.
Deoarece unităţile legumicole nu dispun de surse proprii de gunoi de grajd, el se transportă
de la distanţe care ajung la circa 20 km. De aceea în administrarea gunoiului de grajd în
unităţile legumicole se disting două faze:
- îaza de Itansport vei feîma, \&t\%îi ?>o\îi, % gwevwcAvA &t ^S&yJi Ş\ ttKft-
najarea în platformă. Pentru formarea platformei se folosesc încărcătoare
de tip graifer TIH-445 sau frontale IFRON-204 D;
- faza de adminisţraţ_gunoi de grajd pe sole, care se face chiar în ziua
când se începe aratul. Pentru administrarea mecanizată a gunoiului se
folosesc maşinile MIG-6, MIG-10 si MIG-5, iar pentru încărcarea guno
iului de grajd, încărcătoare cu graifer TIH 445 sau frontale IFRON-204 D.
La administrarea gunoiului de grajd trebuie mers pe o formaţiune de lucru în care intră un
încărcător şi minimum două maşini de împrăştiat gunoi de grajd.
Dintre îngrăşămintele chimice, la fertilizarea de bază se folosesc cele cu fosfor şi cu
potasiu.
Pe suprafeţe mari administrarea lor se face cu maşinile MA 3,5, MA-6 în agregat cu U-
650. Când administrarea îngrăşămintelor se face pe suprafeţe mici se pot folosi maşinile MIG-
1 sau MIG-300 purtate de tractorul L-445.
Arătura de bază se execută imediat după nivelare şi concomitent cu fertilizarea de bază.
Arătura îmbunătăţeşte structura solului, ajută la pătrunderea rădăcinilor plantelor în
profunzime, pentru a-şi procura hrana dintr-un volum mai mare de sol, încorporează în sol
îngrăşămintele organice şi resturile vegetale şi accelerează descopunerea lor, permite
infiltrarea apei în straturile mai adânci, unde este mai bine păstrată.
Terenul arat toamna se lucrează primăvara mai uşor şi mai bine. Adâncimea arăturii
depinde de specia cultivată şi de însuşirile solului din parcela respectivă. Pentru majoritatea
speciilor legumicole adâncimea arăturii de toamnă trebuie să fie de 28-30 cm. Pe solurile mai
grele şi care au fost irigate prin bra/de se recomandă ca arăturile de toamnă să se facă mai
adânc, iar cel puţin la 2-3 ani să se lucreze la 35-40 cm, echipând plugul cu scormonitori.
Odată la 3-4 ani este bine să se facă
tură udările şi fertilizările repetate produc fenomene de impermeabili? la nivelul straturilor
inferioare ale solului. Până la adâncimea de 50 cm condiţii de câmp se folosesc subsolierele:
SP-3(5) montat pe tractorul 1800 sau cele montate pe tractoarele S-1500 LS şi S-1800 LS.
Până adâncimea de 60 cm se foloseşte maşina de afânat solul MAS-60 în ag gat cu tractorul U-
650 M.
Pentru culturile legumicole perene, înainte de înfiinţarea acestora face d^fuVJC*1'1 snln1"' cu
pluguri speciale.
Arătura este bine să se facă cu plugul reversibil. în lipsa acestuia poate folosi şi plugul PP-
4-30. Se mai folosesc plugurile cu lăţimea va abilă P2V, P3V, P5V.
O cerinţă de calitate a arăturii este ca în final pe sola sau parce respectivă să fie un număr
cât mai mic de şanţuri sau coame, sau dacă poate acestea să lipsească în totalitate. Direcţia
brazdelor arăturii va aceeaşi cu a viitoarelor rigole de udare.
Pentru culturile care se înfiinţează primăvara mai târziu arătura se lasă i brazdă crudă
(negrăpată) pentru ca solul să fie supus variaţiilor de tempen tură cu amplitudini mari, care au
loc din toamnă până în primăvară. îngheţi din timpul iernii contribuie la distrugerea multor
germeni ai agenţilor pate geni, iar alternanta cu perioada de dezgheţ, favorizează formarea
structuri glomerulare, care asigură o circulaţie foarte bună a apei şi aerului.
Pentru culturile legumicole care se înfiinţează primăvara cât ma devreme, în epoca imediat
următoare ce timpul permite (mazăre, morcov salată etc.) este recomandat ca arătura de
toamnă să fie obligatoriu grăpats cu grapa stelată GS-1,2 sau GS-1,6. Când necesitatea o cere
se va trece şi cu grapa cu discuri. Prin aceasta se realizează o nivelare a solului şi se creează
condiţii ca primăvara să se pregătească un pat germinativ cât mai uniform şi mai bun pentru
însămânţare.
în cazul solurilor tasate şi uscate se recomandă efectuarea înaintea arăturii a unei udări de
aprovizionare cu norme de 300-350 m /ha.
în situaţiile când toamna nu s-a arat se efectuează arătura de primăvară, cât mai timpuriu,
la adâncimea de 15-18 cm. Arătura se mai poale
ce primăvara când arătura efectuată toamna este bătătorită de ploi şi I zăpezi şi
îmburuienată.
Pe suprafeţe mici, în grădinile familiale, terenul se poate mobiliza cu ajutorul cazmalei la
adâncimea de 25-30 cm.
LUCRĂRI EXECUTATE PRTMÂVARA
Arăturile de toamnă ies din iarnă mărunţite, aşezate şi uşor tasate. i Terenurile arate din
toamnă acumulează importante cantităţi de apă din precipitaţii.
La înfiinţarea culturilor legumicole o atenţie deosebită trebuie acordată la pregătirea
patului germinativ în care urmează să se semene.
Datorită diversităţii seminţelor de legume, mai ales în ce priveşte mărimea, este necesară
şi o pregătire specifică a patului germinativ care trebuie să asigure în sol, pentru orice sămânţă:
căldură, oxigen şi umiditate. Oxigenul şi căldura necesare germinării seminţelor se asigură prin
afânarea stratului de sol până la adâncimea la care se introduce sămânţa.
Pentru seminţele mici, terenul trebuie să fie nivelat, măruntit si reavăn, deoarece acestea se
seamănă superficial, la 1-2 cm, pentru ca germenul să poată ajunge la suprafaţa solului înainte
de a se epuiza rezerva de hrană din sămânţă.
Seminţele mai mari se introduc mai adânc, la 3-5 cm. Pentru culturile legumicole care se
înfiinţează primăvara în prima epocă, imediat ce se poate intra pe câmp (mazăre, morcov,
spanac, salată etc), pe teren arat şi nivelat din toamnă, se recomandă folosirea în primul rând a
grapei cu colţi reglabili şi bară de netezire 8-GCN-l,7. O mai bună pregătire a terenului se
obţine prin efectuarea a două treceri. Când arătura de toamnă nu a fost nivelată, iar în
primăvară solul prezintă denivelări mai pronunţate, se recomandă folosirea cultivatorului
echipat cu organe active tip daltă (Combinatoarele C-3,9, C-6,5 sau combinatorul CPGC-4).
Cultivatorul va fi echipat cu grape elicoidale rotative pentru măruntirea solului.
Pentru culturile legumicole care se înfiinţează primăvara în etapa a doua, când terenul s-a
mai bătătorit, cât şi pe solurile grele sau argiloase,
se recomandă folosirea combinatorului C-3,9 având montate în loculi roţilor trei grape
elicoidale, sau combinatoarele C-6,5 şi CPGC-4.
Pe terenurile lipsite de buruieni, sau care sunt într-o fază de dezvoltare mai mică (2-4 cm),
folosirea combinatoarelor se va face în varianta echipată cu cuţite tip daltă, care prelucrează
solul şi-1 mărun-ţesc fără să-1 răstoarne, păstrând în felul acesta şi umiditatea din sol.
în cazul când primăvara este timpurie şi terenul s-a îmburuienat mai puternic, combinatorul se
echipează obligatoriu cu cuţitul tip săgeată, care pe lângă pregătirea patului germinativ execută
şi distrugerea buruienilor.
Pentru culturile legumicole care se înfiinţează în epoca a treia (plantat tomate, ardei,
vinete, pepeni, bame etc.) se recomandă să se aplice solului una sau două grăpări de întreţinere
la 2-3 cm adâncime cu 8-GCN-1,7, iar la nevoie cu combinatorul C-3,9 la care s-au înlocuit
rotile cu trei grape elicoidale, pentru a se distruge buruienile si a se împiedica formarea crustei
ce ajută la evaporarea apei din sol.
Administrarea îngraş ămintflpŢ ffjffrjir^ m azot (eventual a celor cu
potasiu sau a celor complexe) se face primăvara, urmărindu-se ca această lucrare să fie
urmată de grăpat' sau discuit pentru a nu lăsa expuse la soare îngrăşămintele aplicate.
Aplicarea îngrăşămintelor chimice solide sub formă de îngrăşăminte starter sau de forţare
se poate face cu puţin timp înainte de înfiinţarea culturii, când se execută modelarea solului,
folosind în acest scop agregatul de modelat şi fertilizat AMFS-4,5, prevăzut cu echipamentul
de fertilizare EF-6.
în culturile neprăşitoare, administrarea îngrăşămintelor starter se poate face concomitent
cu semănatul, folosind semănătoarea SUP-29M cu echipament de fertilizare EF-29.
Erbjcidw&a înainte de modelare se face atunci când se folosesc erbi-cide volatile care
necesită încorporarea imediată în sol. Erbicidele se aplică cu utilaje specifice MET-1200 sau
MET-2500 şi încorporează în sol cu combinatoarele C-3,9; C-6,5 şi CPGC-4 sau agregate
complexe care execută concomitent erbicidarea şi încorporarea în sol, formate din com-binator
şi echipamentul EEP-600 montat pe tractor.
Dacă pentru erbicidare se folosesc produse care nu necesită încorporare, erbicidarea se
realizează după modelare, preemergent sau postemergent.
Modelarea terenului este lucrarea prin care se realizează un profil al solului sub formă de
straturi înălţate, despărţite prin rigole prin care să ajungă apa în vederea irigării culturilor
legumicole.
Această lucrare s-a generalizat aproape în toate ţările unde se aplică o legumicultura
intensivă şi pe suprafeţe mari. Modelarea terenului prezintă mai multe avantaje:
- facilitează folosirea tractoarelor şi a mijloacelor mecanice la exe
cutarea lucrărilor;
- se realizează o conducere uşoară si corectă a agregatelor printre rân
durile de plante, deoarece tractoarele se deplasează pe rigole;
- primăvara straturile înălţate se zvântă mai repede permiţând exe
cutarea lucrărilor de înfiinţare a culturilor legumicole mai de timpuriu;
- în cazul irigaţiei prin aspersiune sau a precipitaţiilor abundente,
excesul de apă se poate scurge prin rigole;
- se uşurează efectuarea unor lucrări de întreţinere si recoltare deoa-
5 5 5
rece la udarea pe rigole nu se udă coronamentul brazdelor, putându-se circula pe acestea;
- se uşurează lucrările de recoltare a legumelor rădăcinoase si bul-
boase.
Până în 1988-1989 modelarea terenului se realiza în tara noastră cu MMS-2,8+U-650,
după două scheme: cu lăţimea la coronament de 94 cm si ecartamentul de 140 cm si cu lăţimea
la coronament de 50 cm si ecarta-
5 5 5 5
ment de 192 cm. Prima variantă se folosea pentru legumele destinate consumului şi
industrializării, iar cea de-a doua pentru culturile semicerc bienale si pentru unele culturi
destinate consumului (ceapa de apă), pe terenuri uşoare.
După 1989 s-a trecut la tehnologia de modelare cu lăţimea la coronament de 104 cm şi
ecartament de 150 cm (fig,.10.1).
în funcţie de modul cum este pregătit terenul şi de structura solului, lucrarea de modelare
se poate face după două tehnologii: dintr-o singură trecere; din două treceri
Pentru a se putea modela terenul dintr-o singură trecere, cu agregatul AMFS-4,5 este
necesar ca solul să fie afânat la 12-14 cm cu o zi sau două înainte.
în condiţii de soluri mai grele şi mai puţin afânate, pentru a putea să obţină o bună
modelare a terenului, este necesar ca lucrarea să se execute în două faze. în prima fază, se
deschid rigole cu maşina de deschis rigole MDR-5, după care în faza a doua se trece cu
agregatul de modelat AMFS-4,5.
în ambele tehnologii, folosirea modelatorului se poate face cu sau fără administrarea de
îngrăşăminte chimice granulate, sub formă de îngrăşăminte starter, cu sau fără marcarea a două
senţuleţe pe start în vederea plantării manuale a răsadului.
Pentru executarea de straturi drepte, la modelat, este necesar ca la prima deplasare a
agregatului de modelat, sau a maşinii de deschis rigole, să se execute o jalonare prealabilă a
parcelei.
Timpul care se pierde cu jalonarea terenului în vederea obţinerii de rigole drepte se câştigă
la lucrările de întreţinere a solului (prăşit, refăcut rigole, lucrări de combatere a dăunătorilor)
când agregatul se poate deplasa cu viteze mărite.
' Pentru culturile legumicole care se înfiinţează primăvara cât mai devreme este bine ca
modelarea terenului să se facă din toamnă. Pe terenurile modelate din toamnă, primăvara
straturile de sol se zvântă si se încălzesc mai repede, permiţând executarea lucrărilor de
înfiinţare a culturilor cu un avans de 10-12 zile, în special pe solurile mai grele.
Dacă toamna, concomitent cu modelarea solului, s-a executat şi marcarea de rânduri pe strat,
primăvara înfiinţarea culturii de varză timpurie s-a făcut mai uşor, nemaifiind necesar să se
intre cu un agregat pentru marcarea de rânduri. în plus, în şănţuleţele făcute de marcator se
acumulează o cantitate mai mare de apă din ploi şi zăpezi, ceea ce asigură o prindere a
răsadului de varză în procent de 100% (Marinescu A., 1989).
Necesitatea modelării solului apare şi la înfiinţarea culturilor de spanac, salată, lobodă, ştevie,
întrucât se uşurează recoltarea semimecani-zată prin tăiere şi dislocare a plantelor la 2-3 cm
sub nivelul solului cu maşina'de dislocat fasole MDF-1,5.
Pentru culturile care se înfiinţează prin răsad plantat mecanic, modelarea solului se face
din timp, ca până la plantarea cu maşina, solul să se mai aşeze. Dacă plantarea se face când
solul este prea afânat, apare fenomenul de patinare a roţilor care antrenează discurile de
plantare a răsadului.
Pentru culturile care se înfiinţează prin semănat, modelarea solului se face cu un avans de
2-3 zile în scopul de a se asigura pătrunderea brăz-darelor semănătorii la adâncime reglată.
Trebuie avut în vedere că suprafaţa coronamentului să fie cât mai bine nivelată.
Modelarea nu se recomandă la mazăre si fasole verde. în situaţia cui-tivării legumelor pe
suprafeţe mici, modelarea terenului în straturi înălţate late de 1,2-1,4 m, lungi de 6-10 m,
despărţite de poteci late de 0,4-0,5 m se poate realiza manual. Se marchează straturile cu sfori,
apoi cu sapa, din zona potecilor, se trage solul pe stratul înălţat, se nivelează cu sapa şi grebla
şi se folosesc aceste straturi pentru plantarea arpagicului, a bulbililor de usturoi, semănat
morcov, pătrunjel, salată etc.
Pe terenurile joase şi umede, pentru evaporarea excesului de apă, se recomandă modelarea
terenului sub formă de biloane (în mod deosebit pentru cultura hreanului, batatului etc).
La înfiinţarea culturilor legumicole prin semănat cu seminţe mici este necesar ca înainte de
semănat, dacă solul este afânat mai adânc decât este necesar pentru sămânţă, să se execute o
lucrare de lăsare a solului, pentru a crea condiţiile ca semănătoarea să introducă seminţele la
aceeaşi
î 5 5
adâncime, în scopul obţinerii unei răsăriri uniforme. Se foloseşte tăvălugul cu suprafaţa
netedă TN-5,5 sau 3TN-1,4.
. Pregătirea terenului pentru culturile succesive
In cazul culturilor succesive pregătirea terenului prezintă unele particularităţi comparativ
cu pregătirea terenului pentru cultura legumelor în ogor propriu.
Desfiinţarea culturii (\nfprinnrp Se realizează de obicei vara, cu puţin timp înainte de
înfiinţarea culturii succesiveSe renunţă la unele lucrări cum ar fi: nivelarea de exploaiaxe..şi
fertilizarea cu îngrăşăminte organice.
Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice se va face imediat după desfiinţarea culturii
anterioare.
firăturase, va face la adâncime mai mică, de 18-20 cm, pentru a se evita scoaterea de
bulgări mari care vor fi greu măruntiti.
Dacă umiditatea, solului este scăzută se recomandă ca înainte de arătură să se administreze
o udare de aprovizionare prin aspersiune cu o normă de 300-400 rrr/ha, care va crea condiţii
favorabile pentru o lucrare de calitate si cu consum mai scăzut de carburanţi.
Agregatele cu care se ară vor avea ataşate grapele stelate (GS-1,2).
Imediat după arătură terenul va fi măruntit, folosindu-se de regulă grapa cu discuri,
combinatorul şi numai în situaţii deosebite freza, deoarece folosirea acesteia presupune un
consum ridicat de combustibil.
Pe terenul astfel măruntit se aplică si se încorporează erbicidele, după care se poate trece la
modelare. în cazul în care resturile vegetale rămase pe teren au o pondere mică şi se apreciază
că se pot încorpora în sol prin gră-pare, pregătirea patului germinativ se poate face direct cu
ajutorul grapei cu discuri, ăîn una sau două treceri, înlocuindu-se astfel lucrarea de arat.
C. Pregătirea terenului pentru culturile care se înfiinţeaj
Semănăturile sau plantările din toamnă se pot face în două epoci:
- mai devreme.- epoca I-a (septembrie-octombrie), în care caz
plantele iernează răsărite, sub formă de rozetă cu 3-4 frunze normale şi
bine înrădăcinate (spanac, salată, ceapă verde, usturoi verde);
- mai târziu.- epoca a Ii-a (noiembrie-decembrie), când iernarea se face
sub formaţie sămânţă umectată, dar negerminată (morcov, pătrunjel, ceapă).
Pentru prima epocă terenul trebuie să fie eliberat mai din vreme de culturile anterioare. Se
curăţă terenul, se face nivelarea de întreţinere, arătura adâncă şi mărunţirea cu grapa. Este de
dorit să se lase 8-10 zile ca să se aşeze solul arat, apoi dacă este necesar, se mai grăpează odată
si se trece la plantat sau semănat.
Pentru semănăturile şi plantările din epoca a Ii-a terenul se pregăteşte în mod asemănător
cu prima epocă, numai că lucrările se fac mai târziu. Timpul de la grăpat până la semănat fiind
foarte scurt, este necesară o ţ4vălugire uşoară cu TN-5,5 sau 3TN-1,4.
Pentru plantarea din toamnă a semincerilor legumicoli se face o ară-^ tură adâncă la 30-35 cm
urmată de grăpare şi modelare după care se trece la plantatul plantelor mamă.
în unele ţări avansate din punct de vedere tehnic şi economic, lucrările de pregătire a
terenului se execută mai operativ şi cu economie de carburanţi prin folosirea unor agregate
complexe care pot realiza la o singură trecere mai multe lucrări: deschiderea rigolelor;
formarea straturilor înălţate; mărunţirea solului pe strat; administrarea erbicidelor;
administrarea îngrăşămintelor chimice; însămânţarea; tăvălugirea uşoară a semănăturii.
Şi în ţara noastră, la I.C.L.F. Vidra s-a pus la punct o tehnologie de prelucrare a solului
care să evite tasarea acestuia, aceasta constituind principalul factor limitativ al producţiei
agricole (Suciu şi colab., 1987).
Bărbulescu I. şi colab. (1992) au construit un agregat pentru prelucrarea totală a solului -
APTS-1,8, alăcuit din: cadru de bază, organe de lucru pentru afânarea de bază a solului, (până
la 30 cm), de tip cizel, freză tip FPP-1,3 (FV-1,5), echipament de fertilizare F-4, instalaţie de
erbicidat, a cărei rampă cu duze se montează pe cadrul din faţă sau în spatele frezei, în funcţie
de cerinţa de încorporare sau nu, erbicidul, echipament de cultivator CL-2,8 dotat cu cuţite si
rărite. Lăţimea de lucru a agregatului este de 1,9 m, iar productivitatea de 3,5 ha/schimb, în
condiţiile în care rigolele (24% din suprafaţă) nu se prelucrează. Freza şi organele de lucru tip
cizel pot fi înlocuite cu maşina de săpat solul MSS-1,4.
Prin tehnologiile propuse se realizează separarea definitivă a zonelor de cultură - straturi
înălţate - care necesită un sol afânat, de zonele destinate circulaţiei roţilor agregatelor metalice
- rigole - ce necesită un sol tasat, oferind o aderenţă maximă.
Procedându-se în acest mod s-a realizat o mărire a producţiei, care la unele culturi a ajuns
la 90%. Aceasta se datoreşte creşterii suprafeţei
efectiv productive la unitatea de suprafaţă şi reduceri numărului de buruieni. Prin folosirea
acestui agregat se îmbunătăţesc însuşirile fizice, chimice şi biologice ale solului datorită
eliminării tasării solului şi se reduce consumul de combustibil şi timpul de lucru deoarece la o
trecere se execută cinci lucrări: afânarea de bază a solului, fertilizarea, erbici-darea, pregătirea
patului germinativ, cu încorporarea îngrăşămintelor şi erbicidelor si deschiderea şănţuleţelor de
plantare a răsadurilor.
Fiind alcătuit din utilaje din producţia de serie, agregatul este uşor de construit şi oferă
posibilităţi multiple şi rapide de schimbare şi combinare a acestora între ele şi chiar cu altele
noi (ex. semănători).
Specialiştii Institutului Ingineresc de Producţie Agricolă din Moscova au realizat un
agregat destinat prelucrării pământului, care are la baza construcţiei sale unelte în formă de
spirală. Aceste unelte, nu numai că ară pământul, îl şi afânează, suplinind o întreagă suită de
unelte şi maşini agricole tradiţionale.
10.3. ÎNFIINŢAREA CULTURILOR LEGUMICOLE ÎN
CÂMP '
înfiinţarea culturilor legumicole se poate face pe două căi:
- prin semănat direct în câmp;
- prin plantarea răsadurilor.
A. Semănatul culturilor de legume direct în câmp
Unele specii de legume, în condiţiile de la noi din ţară, se cultivă exclusiv prin semănat direct
în câmp, altele exclusiv prin intermediul răsadului.
Există şi o a treia grupă care uneori se cultivă prin semănat direct, iar alteori prin răsaduri.
Speciile legumicole care se cuîtivă exclusiv prin semănat direct în câmp sunt: spanacul,
mazărea, fasolea, morcovul, pătrunjelul, păstâr-nacul, ridichea, sfecla de masă, cicoarea,
bamele, mărarul, leuşteanul, cimbrul.
Speciile legumicole care se cultivă în mod obişnuit prin semănat direct şi numai ocazional prin
răsaduri sunt: castravetele, pepenii, dovlecelul, ceapa, salata, tomatele pentru industrializare.
Prin perfecţionarea tehnologiei de semănat bob cu bob şi prin generalizarea combaterii
buruienilor cu erbicide se tinde la extinderea semănatului direct la specii care se cultivă
obişnuit prin răsad cum ar fi ceapa, tomatele, varza etc.
Epoca de semănat la plantele legumicole este determinată de particularităţile
agrobiologice ale speciilor (temperatura de germinare a seminţelor, reacţia termo şi
fotoperiodică) şi condiţiile climatice ale zonei de cultură, dar şi de considerente economice,
dintre care cel mai important este termenul de livrare a producţiei, în funcţie de consum.
La unele specii legumicole ca morcovul, ceapa, spanacul, mazărea, semănatul se poate
face chiar înainte de a se realiza temperatura de germinare, deoarece seminţele rămân în sol
fără să se altereze, în schimb la fasole, castravete , pepeni, seminţele se alterează uşor dacă
rămân prea mult timp în sol fără să germineze. Semănatul legumelor în câmp se poate face
primăvara, vara şi toamna.
Epoca de primăvară cuprinde mai multe urgenţe, în funcţie de cerinţele faţă de
temperatură:
- urgenţa întâi (mustul zăpezii), când temperatura solului în zona de
îngropare a seminţelor atinge 2-3°C şi acesta s-a zvântat suficient, se-
mănându-se spanacul, salata, mazărea, pătrunjelul, morcovul, ceapa,
mărarul şi ridichile de lună; calendaristic corespunde primei jumătăţi a
lunii martie;
- urgenţa a doua, când în sol în zona de îngropare a seminţelor tem
peratura ajunge la 5-6°C, semănându-se sfecla si cimbrul; calendaristic
corespunde sfârşitului lunii martie şi începutul lunii aprilie;
- urgenţa a treia, când temperatura soiului se ridică la 8-IO°C,
semănându-se fasolea şi tomatele; calendaristic corespunde decadei a
doua a lunii aprilie;
- urgenţa a patra, când temperatura solului în zona de îngropare a
seminţelor atinge 14-3 5°C, semănându-se castravetele, pepenii galbeni,
pepenii verzi, dovlecelul şi bârnele. Calendaristic corespunde decadei a doua a lunii mai.
Epoca de vară are două urgenţe:
- urgenta I-a, iunie - 15 iulie, când se seamănă ridichile de iarnă, sfe
cla roşie, castraveţii pentru conserve, fasolea;
- urgenţa a Ii-a, 10-15 august când se seamănă spanacul şi salata pen
tru recoltare în toamnă.
Epoca de toamnă are două urgenţe:
- urgenţa întâi - 15 septembrie - 10 octombrie, când se seamănă
spanac şi salată pentru cultura extratimpurie de primăvară;
- urgenţa a doua, în pragul iernii, luna noiembrie, când se seamănă
ceapa şi morcovul.
în funcţie de cerinţele de consum şi de necesităţile de aprovizionare ritmică a fabricilor de
conserve, la unele culturi se seamănă eşalonat în mai multe etape sau chiar în mai multe epoci
(ex. mazăre, fasole, tomate pentru industrializare).
Metodele de semănat folosite la culturile de legume sunt următoarele: prin împrăştiere, în
rânduri şi în cuiburi.
La stabilirea metodelor de semănat se ţine seama de asigurarea densităţii optime de plante
la unitatea de suprafaţă, cât şi de spaţiul necesar efectuării lucrărilor de întreţinere şi recoltare.
Semănatul prin împrăştiere nu se practică decât sporadic, pe suprafeţe restrânse la unele
culturi legumicole şi anume la cele care au perioadă scurtă de vegetaţie, nu se prăşesc şi nu se
răresc ca: spanac, ridichi de lună, arpagic.
Semănatul în rânduri se practică la toate culturile de legume. Are ca avantaje: repartizarea
uniformă a seminţelor în sol, economic de sămânţă de 20-40%, întreţinerea mai uşoară a
culturilor, mecanizarea praşitului şi a altor lucrări de întreţinere şi recoltare, irigarea pe brazde
etc.
Semănatul în rânduri echidistante se face atât pe teren plan, cât şi pe teren modelat, la
speciile care se cultivă la distanţe mai mari (sfeclă, fasole-fig.l 0.2).
Semănatul în benzi este o variantă a metodei de semănat în rânduri echidistante. în bandă
se seamănă 2-6 rânduri apropiate, între benzi se lasă distante mai mari, care permit deplasarea
tractorului pentru executarea lucrărilor de îngrijire si recoltare. Această metodă se practică
pentru culturile cu densitate mare la unitatea de suprafaţă (morcov, ceapă -fig.10.3).
Semănatul în cuiburi se face la acele culturi care necesită distante mai mari atât între
rânduri, cât şi între plante pe rând, cum ar fi castraveţii, pepenii verzi, pepenii galbeni,
dovlecelul şi fasolea urcătoare (fig
La semănatul în cuiburi se distribuie, de obicei, un număr mai mare de seminţe într-un
cuib (4-5), urmând ca după răsărire plantele să se rărească lăsându-se cele mai bine dezvoltate
şi sănătoase.
Mijloacele de semănat
Semănatul legumelor se poate face manual, cu unelte de mână şi cu maşinile de semănat.
Semănătorile existente în producţie permit repartizarea seminţelor în rânduri deschise de
brăzdarele maşinii în două moduri: la întâmplare si bob cu bob.
Distribuţia la întâmplare constă în împrăstierea seminţelor pe o fâşie îngustă, deschisă de
brăzdarul maşinii. în acest mod sunt distribuite seminţele de semănătorile universale SU-29,
SUP-21 etc.
în acest caz seminţele cad pe rând la distanţe uniforme, adeseori sunt prea dese şi este
necesar răritul culturii.
Distribuţia bob cu bob asigură o mare precizie în repartizarea uniformă a seminţelor pe
rând şi înlătură necesitatea răritului. Această metodă se foloseşte la plantele legumicole cu
seminţe mai mari, de sfeclă, fasole, castravete, pepene, dar şi la tomate prin adaptarea maşinii
SPC-6 pentru semănatul culturilor de legume.
în diferite ţări se folosesc maşini de semănat bob cu bob, ca Fendt, SR-2, Stanhay, pentru
seminţe calibrate şi granulate de legume, care pot repartiza seminţele la distanţe de 2; 2,5; 3; 4;
6; 8 şi 10 cm pe rând şi la cel puţin 25-30 cm între rânduri.
Menţionăm semănătoarea Nibex care seamănă cu precizie seminţe necalibrate şi nedrajate.
La speciile care necesită răritul se poate recurge la folosirea benzilor preînsămânţate (ex.
ridichi de lună, morcov, pătrunjel etc). Se folosesc benzi înguste de hârtie care conţin
seminţele aşezate la distanţe corespunzătoare speciei pe rând. Aceste benzi se îngroapă în
pământ la adâncime şi distanţe între rânduri corespunzătoare speciei şi se realizează culturi
uniforme fără a mai fi necesar răritul.
Folosireaseminţelor deja germinate perrrjjŢR HiminnarfţgmaYimă a timpului necesar
răsăririi plantelor.
* Metoda ..fluid-drilling" ("semănatul fluid) presupune germinarea seminţelor în
germinatoare. destinate acestui scop (Hennart W.J, 1985). SerrîTnţele sunt puse în săculeţi de
tifon şi cufundate în apă care este permanent îmbunătăţită cu oxigen, temperatura fiind
menţinută constantă. Lungimea optimă a rădăcinilor este de 1-3 mm. Cele prea lungi, mai
mari, de 5 mm, riscă să fie rup_ţe în timpul semănatului. Perioada diferă în funcţie de specie:
18-20 ore pentru salată, 4-9 zile pentru ardei.
Semănatul seminţelor deja fierminate reclamă un echipament cu totul special. Semănatul de
precizie se realizează în sere înmulţitor cu ajutorul unor semănători care iau seminţele una câte
una şi le aşează 1nj7hixe.ce sau în alveole practicate in tăvi.
Seminţele abia germinate sunt dispersate într-o anumită cantitate de gel şi distribuite prin
semănători special construite, la care este posibilă reglarea afluxului de gel şi a diametrului
tuburilor dinstribuitoare, în funcţie de tipul de seminţe.
Este foarte importantă realizarea unui amestec corespunzător semijite-^ gel pentru a obţine
o distribuţie omogenă.
Gelurile utilizate sunt de diferite tipuri: alginat de sodiu (Agrigel), argilă sintetică
(laponit), polimer acrilic (permasoH.9), agar sau derivat de hidroxietil celuloz? (natrosol).
Concentraţia variază de la 5 la 20 grame/l. Natura gelului şj.mnrefrafiajin pot influentajaşârirea
plantelor. Gelul trebuie să fie destul de vâscos pentru a proteja în mod eficace seminţele în
timpul semănatului, dar trebuie să se răspândească rapid în sol pentru a nu

fi un obstacol al dezvoltării rădădniloi.şi_a se transio«na~ia-SLtare_gazoasă. Aceste


calităţi se pare că le prezintă laponitul în concentraţie de 1-2%.
Tehnica semănatului fluid favoriează rezultate mai bune decât alte tehnici de câmp, în
privinţa grăbirii şi uniformităţii răsăritului. Implică însă în momentul începerii umectării
alegerea datei precise de semănat. în cazul care trebuie întârziat semănatul, pare posibilă
conservarea seminţelor, deja germinate, prin expunerea lor la temperaturi coborâte. Price şi
Gray (1978) au conservat seminţe germinate de tomate si ardei între 2 si 12 zile la 5°C, fără a
se observa diminuarea vigorii. în gel pot fi încorporate substanţe fertilzante sau fungicide cu
scopul de a stimula şi proteja dezvoltarea plantelor (Peri şi Feder, 1981).
în cazul aplicării tehnicii „plug-mix", seminţele germinază într-o anumită cantitate de
pământ sau de turbă, care apoi sunt distribuite în sol. Rezultate optime au fost obţinute la salată
şi cicoare, specii la care germinaţia seminţelor într-un amestec de turbă şi perlit a permis o
creştere importantă a vigorii plantelor (Togoni şi Teşi, 1981). Utilizarea unui substrat solid
pentru pregerminare face dificială repartizarea seminţelor germinate, care este mai puţin
uniformă.
Cercetătorii americani au combinat la ardei „fiuid-driliing"-ul cu ..piUB^m^x/Mjj
ajungând la concluzia că se măreşte timpurietatea, răsărirea este mai uniformă, plantele sunt
mai viguroase, densitatea este asigurată, iar producţia creşte (lonathan R.S. şi colab. 1988).
Metoda semănatului în gel este o tehnică nouă pentru seminţele pregerminate. Gelul are
rolul de a proteja rădăcinile de răniri mecanice. Se foloseşte la seminţele mici de tomate,
morcov, ceapă, telină. Gelul folosit la încorporarea seminţelor pregerminate trebuie să fie uşor
de preparat, suficient de fluid, să nu producă răniri la seminţe, să fie inert. Cel mai mult se
folosesc: Laponit 445 şi 508, Liqua - gel şi N-gel (Lorenz A.O., Maynard N.D., 1988).
Adâncimea de semănat se stabileşte în funcţie de felul şi mărimea seminţelor, natura şi
însuşirile fizice ale solului şi epoca de semănat. în general se apreciază drept corespunzătoare o
adâncime de 8-10 ori mai mare decât diametrul seminţelor.
Seminţele mici, de salată, cimbru, pătrunjel, busuioc, mărar, ceapă ceaclama, morcov se
vor introduce în soi la adâncimea de 1-2 cm.
Seminţele de mărime mijlocie, de spanac, bame, castraveţi, tomate se vor introduce în sol
la adâncime de 2-3 cm.
Seminţele mari, de bob, dovleac, dovlecel, fasole, mazăre, pepene verde, sfeclă roşie se
vor introduce în sol la adâncimea de 3-5 cm.
Pe solurile uşoare si pe cele uscate semănatul se face mai adânc decât pe solurile grele şi
umede. Toamna se seamănă mai adânc, primăvara mai puţin adânc.
Semănatul prea adânc la unele seminţe cu putere redusă de străbatere (salata, cicoarea,
pătrunjel) poate cauza compromiterea semănăturii.
Norma de sămânţă la hectar sau norma de semănat se determină în
*~ . .' T- ■ ,
funcţie de densitatea plantelor la unitatea de suprafaţă. Densitatea plantelor depinde de
specie, de soi, de epoca de semănat, de posibilităţile de mecanizare a lucrărilor din cultură şi de
fertilitatea solului.
Trebuie să se asigure în cadrul fiecărei culturi un număr optim de plante la unitatea de
suprafaţă. Poate fi considerat ca optim numărul de plante la unitatea de suprafaţă care asigură
cea mai avantajoasă producţie din punct de vedere economic.
Când numărul de plante la hectar este foarte mare (iar distanţele dintre ele foarte mici)
producţia pe fiecare plantă este mică, iar cea la hectar de asemenea scăzută.
Pe măsură ce creşte spaţiul de nutriţie al fiecărei plante, concomitent se măreşte şi
producţia pe o plantă şi cea raportată la hectar, până la un moment dat, când atinge un maxim.
Dacă mai continuă să crească spaţiul de nutriţie al fiecărei plante, producţia la hectar începe să
scadă, iar cea de pe fiecare plantă continuă să crească.
Producţia fiecărei plante este delimitată la un moment dat de potenţialul biologic al
plantelor, care oricât de mult ar fi distanţate între ele pe suprafaţa de teren, nu produc mai
mult. Peste această limită, chiar dacă mai creşte spaţiul de nutriţie, producţia fiecărei plante
rămâne constantă, iar cea raportată la hectar continuă să scadă datorită micşorării numărului de
plante pe unitatea de suprafaţă.
Norma de sămânţă la hectar se stabileşte în funcţie de densitatea semănături, de masa a
1000 de boabe si de valoarea culturală a seminţelor
Exemple: Norma de seminţe de calitatea I este la morcov de 5-6 kg/ha, la castraveţi 4-6
kg/ha, la pepeni galbeni de 3-4 kg/ha, la pepeni verzi de 4-5 kg/ha, la ceapă ceaclama de 8
kg/ha, la fasole de 80-150 kg/ha, la mazăre de 220-240 kg/ha, la spanac de 20-25 kg/ha etc.
în solurile mai slab pregătite şi la semănatul în pragul iernii se măreşte norma de semănat
cu 10-15%.
Metoda de semănat influenţează de asemenea, asupra cantităţii de sămânţă la aceeaşi
specie. Astfel la semănatul prin împrăstiere se dă o cantitate de sămânţă de 2-3 ori mai mare
decât la semănatul în rânduri continue, iar la semănatul în rânduri de 2-5 ori mai mare decât la
semănatul în cuiburi.
Cercetătorii de la ICLF Vidra fac recomandarea ca pentru legumele cu seminţe mici
(ceapă, morcov, pătrunjel, salată, cimbru), în vederea asigurării unui contact mai bun între
sămânţă si sol, să se efectueze tăvălugitul înainte de semănat cu tăvălugul inelar si după
semănat cu tăvălugul neted (Scurtu I. şi colab. 1994).
înfiinţarea culturilor legumicole în câmp prin plantarea răsadurilor
Culturile legumicole care se înfiinţează prin producerea prealabilă a răsadului sunt: tomatele
timpurii, tomatele de vară-toamnă, ardeiul (diferite varietăţi), vinetele, varza albă, gulia,
conopida, varza creaţă, varza de Bruxelles, varza de frunze, varza chinezească, ţelina pentru
rădăcină şi pentru peţioli, ceapa de apă, prazul, salata timpurie, castraveţii timpurii.
Epoca de plantare se stabileşte în funcţie de cerinţele biologice ale speciilor faţă de
căldură, durata perioadei de vegetaţie a soiurilor care se cultivă şi de perioada când trebuie să
fie livrată producţia

Legumele nepretenţioase la căldură cum sunt: varza, conopida, gulia, salata se plantează la
jumătatea lunii martie. Tomatele timpurii se plantează după 20 aprilie în zonele din sudul ţării
şi până la 5 mai în zonele mai nordice.
Ardeiul, vinetele, castraveţii, tomatele de vară-toamna se plantează după 5-10 mai, când a
trecut pericolul brumelor târzii de primăvară.
Legumele destinate a fi consumate toamna (varza, conopida, gulia) se plantează la sfârşitul
lunii iunie si începutul lunii iulie, iar salata, în funcţie de destinaţia producţiei, se plantează atât
primăvara cât şi toamna.
Pregătirea răsadului pentru plantare constă din eliminarea plantelor bolnave, vătămate,
sau slab dezvoltate, dezinfectarea cu o soluţie de Captan 0,2 - 0,3% sau Mycodifol 0,15-
0,20%, mocirlirea rădăcinilor răsadurilor ce nu au fost produse în ghivece, fasonarea
rădăcinilor la unele specii (ceapa, praz) şi îndepărtarea a 1/3 sau 1/2 din limbul foliar la varză,
conopidă, ceapa de apă, ţelină, plantate vara.
Plantarea răsadului în câmp trebuie făcută în zilele liniştite, fără vânt, de preferinţă
noroase. O prindere bună se aisgură îndeosebi când plantările se efectuează spre seară şi pe
timp noros.
Metodele de plantare sunt: manual, semimecanizat, mecanizat şi automatizat.
Plantarea manuală se efectuează în câmp mai ales când răsadurile sunt repicate în ghivece.
Lucrarea se efectuează de către echipe specialziate pe faze de lucru:
- transportul răsadului de la locul de producere la locul de plantare;
- făcut gropi cu săpăliga;
- distribuirea răsadului în gropi;
- plantarea propriu-zisă.
Plantarea manuală a răsadului produs în ghivece se poate executa cu ajutorul lingurii de
plantat.
Tomatele pot să fie plantate la adâncimi mai mari, deoarece au calitatea de a emite
rădăcini adventive. Când s-a depăşit momentul de plantare şi răsadurile de tomate sunt prea
alungite acestea se plantează culcat pe sânt si se lasă afară vârful răsadului.
Răsadurile de vinete, ardei şi castraveţi se plantează cu 1-2 cm mai adânc, iar cele cu
tulpina scurtă cum sunt cele de salată, ţelină, se plantează la aceeaşi adâncime la care au stat în
răsadniţe sau în sere înmulţitor
Răsadurile de legume care au fost produse direct în răsadniţe sau pe brazde (nerepicate),
cum ar fi răsadul de varză, conopidă, salată, ceapă, praz, ardei se pot planta cu ajutorul
plantatorului de lemn.
în acest caz se înfige plantatorul vertical în pământ, se face o gropiţă, din care plantatorul
se scoate prin răsucire. După aceea se introduce firul de răsad în gropiţă, se înfige plantatorul
oblic astfel că vârful lui să ajungă sub rădăcina răsadului si se strânge pământul în jurul
rădăcinilor. Un răsad bine plantat nu iese uşor din pământ când este tras de frunze. Imediat
după plantare, pentru asigurarea prinderii, se execută o udare.
Plantarea semimecanizatâ se face prin deschiderea mecanizată a rigolelor în care se
plantează manual. Rigolele se fac de-a lungul rândurilor, conform schemei de plantare
recomandată de tehnologia culturii respective.
Plantarea mecanizată a răsadului se face cu MPR-5 + L-445 sau cu MPR-6 echipată cu
discuri elastice. La plantarea mecanizată a răsadului produs nerepicat acesta trebuie să aibă
lungimea măsurată de la colet de 15-25 cm, grosimea tulpinii de 4-8 mm şi să fie viguros.
Distanta minimă între plante pe rând este de 10-12 cm. Concomitent cu plantarea răsadului
este necesar să se facă şi udarea cu apă sub formă de jet continuu sau jet intermitent.
Schemele de plantare diferă cu specia şi sistemul de cultură. Se va ţine seama de habitusul
plantelor şi de starea de fertilitate a solului.
în câmp, la majoritatea speciilor, se plantează două rânduri pe stratul înălţat de 94 cm sau
104 cm la distanţă de 50-70 cm sau 80 cm/12-30 cm, realizându-se densităţi de 50.000-
120.000 plante/ha. La salată se plantează 4 rânduri, în benzi a două rânduri după schema: 20-
34 (44) - 20 cm/15-20 cm
Plantarea automatizată a răsadului. La baza procesului de plantare automatizată a
răsadului stă o bandă dublă din hârtie dispusă sub formă de rolă în care s-a introdus mecanic şi
la o anumită distanţă sămânţa. Banda are lungimea de 300-400 m.
După însămânţarea făcută complet automatizat, rola de hârtie este depusă într-un mediu în care
sunt create condiţii pentru încoltirea seminţelor şi dezvoltarea răsadului.
Când a venit vremea de plantat, rolele sunt trasportate în câmp la o maşină de plantat cu 5 sau
6 secţii, acţionată de tractor. Fiecare secţie de pe maşină este prevăzută cu un dispozitiv special
în care se introduce rola aşezată orizontal sau înclinată. înainte de a începe plantatul, capetele
benzilor de la fiecare secţie sunt introduse în sol, după care are loc deplasarea agregatului cu o
viteză de până la 6 km/h.
Dispozitivele speciale de la fiecare secţie de plantat aşează banda în sol la adâncimea
reglată şi în poziţie verticală. Agregatul este servit numai de tractorist.
Plantarea automatizată a răsadului a dat rezultate bune la varza albă şi salată. Cu astfel de
maşini care lucrează pe o lăţime de 2,5 m se pot planta până la 6 ha/zi (Marinescu M, 1989).
C. Plantarea arpagicului şi a bulbilor de usturoi
în ţara noastră, pentru plantarea arpagicului şi a bulbilor de usturoi se foloseşte maşina
MPB-12, care la o trecere plantează 12 rânduri, grupate în trei benzi a câte 4 rânduri. Prin
folosirea maşinii se reduce consumul de forţă de muncă de la 40-50 zile om/ha la plantarea
manuală la 1-2 zile om/ha la plantarea mecanizată.
Distanţa de plantare între rânduri trebuie să fie de minim 25 cm, pentru a se putea
mecaniza lucrarea de prăşit şi afânat solul pe intervalul dintre rânduri. Pe rând distanţa între
bulbi trebuie să fie de 4-5 cm, iar adâncimea de plantare 3-5 cm.
Este necesară tasarea solului după plantare pentru a pune bulbii în contact cât mai bun cu
solul. Tăvălugirea solului este bine să se facă cu tăvălugul inelar, pentru a se evita formarea de
crustă.
Pentru a se obţine rezultate bune la plantarea mecanică a arpagicului si usturoiului este
necesar ca materialul să fie condiţionat si calibrat.
în cazul altor specii care se înmulţesc pe cale vegetativă, înfiinţarea culturilor se face prin
plantarea butaşilor sau tuberculilor, drajonilor sau a unor porţiuni de tufe, primăvara devreme
sau toamna târziu. Lucrarea se efectuează manual în gropi deschise cu cazmaua, în care se pot
adăuga îngrăşămintele organice sau minerale.
La cartof culturile se înfiinţează primăvara, fie prin plantare manuală, fie mecanizat cu
maşinile 4Sa BP-75; 6Sa Bp-70 pentru tuberculii neîncolţiti şi cu MPR-6 + EPC-6, MPCI-6
sau SK-4-230 pentru tuberculi încolţiţi.
10.4. LUCRĂRI DE ÎNGRIJIRE LA CULTURA LEGUMELOR ÎN CÂMP
După semănatul legumelor în câmp sau după plantarea răsadurilor se aplică o serie de lucrări
de îngrijire care au ca scop asigurarea condiţiilor
optime de creştere şi dezvoltare a plantelor. Unele lucrări se aplică solului, iar altele
plantelor.
A. Lucrări de îngrijire aplicate solului
Acestea sunt următoarele: afânarea solului şi combaterea crustei, muşuroirea şi
combaterea buruienilor.
Afânarea solului şi combaterea crustei au drept scop crearea celor mai bune condiţii
pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor sub raportul regimurilor de: umiditate, gaze, nutriţie
minerală şi temperatură în sol.
Crusta împiedică răsărirea plantelor, ştrangulează şi dislocă plantele răsărite şi înrăutăţeşte
regimul de umiditate, aer şi gaze (fig. 10.6) de aceea trebuie distrusă imediat după formare.
Combaterea crustei se poate face direct prin distrugerea acesteia cu diferite maşini si unelte
agricole, sau indirect prin folosirea raţională a îngrăşămintelor organice, a unor produse
sintetice granulate şi prin mulcire.
Crusta care se formează la răsărirea plantelor (rădăcionase, verdeţuri, cucurbitaceae) se
distruge cu tăvălugul inelar TI-3,05 sau cu grapa cu colţi, trecând perpendicular pe direcţia
rândurilor.
După germinaţia seminţelor si apariţia primelor frunze, pentru spargerea crustei se vor
folosi tăvălugi inelari cu colţi TI-5,5 sau sape rotative SR-4,5 cu colţi orientaţi spre înapoi.
Pentru spargerea crustei pe intervalele dintre rânduri, în culturile prăsitoare, se folosesc
cultivatoarele legumicole, ca CPL-2,8 sau CL 4,5M cu organe de prăşit sau de afânat.
Irigarea prin inundare şi uneori chiar prin aspersiune favorizează băltirea apei şi formarea
crustei. Pentru a preveni acest neajuns se recomandă irigarea pe brazdă, apa ajungând la
rădăcini prin infiltraţie.
Formarea crustei este influenţată si de structura si textura solului. A-vând în vedere acest
aspect structura solului poate fi influenţată pozitiv prin aplicarea îngrăşămintelor organice,
evitându-se astfel formarea crustei.
Formarea crustei poate fi prevenită prin executarea lucrărilor solului la momentul optim,
precum şi prin folosirea unor produse sintetice sub formă de particule cu diametrul de 0,2-1,5
cm cum ar fi spuma de polystirol, poli-stiren expandat, granule din mase plastice, emulsii
apoase (geofloc, ENCAP) sau materiale poroase ca: styromull, hygromull, perlitul, vermi-
culitul si altele care influenţează favorabil textura si structura solului.
Specialiştii chinezi propun utilizarea unui preparat chimic obţinut pe baza unei emulsii de
bitum. Prin introducerea sa în sol el formează cu pământul nişte granule poroase printr-un
proces de agregare a acestuia sub formă de glomerule. Acestea au capacitatea de a menţine
timp îndelungat umezeala, astfel încât evaporarea apei în perioada de primăvară si vară
încetineşte considerabil.
Afânarea solului se poate face manual pe rândurile de plante, cu unelte cu tracţiune hipo şi
mecanic între rânduri.
Muşuroitul plantelor este o lucrare ce se apHcă în mai multe scopuri. Muşuroitul
favorizează apariţia rădăcinilor adventive (la tomate, castraveţi), contribuie la susţinerea
plantelor împotriva vânturilor (la majori-
tatea speciilor legumicole), ajută la formarea tulpinii subterane (cartof),! apără partea
superioară a rădăcinilor îngroşate de înverzire (la morcovi, \ sfeclă), împiedică înverzirea
lăstarilor comestibili (la sparanghel) şi ser-; veste ca metodă de înălbire (etiolare) a părţii
comestibile (la cicoarea de frunze, la ţelină pentru peţioli).
Muşuroitul se execută manual sau mecanic cu ajutorul cultivatorului echipat cu corpuri de
rărită. înălţimea biloanelor este diferită, în funcţie de plantă sau scopul urmărit.
Modul de executare a muşuroitului mai depinde şi de zona de cultură, în special de regimul
pluviometric, cunoscut fiind faptul că prin muşuroit se măreşte suprafaţa de evaporare a apei.
Midcirea solului constă în acoperirea solului dintre plante cu diferite materiale ce
împiedică formarea crustei şi a buruienilor, menţin umiditatea în sol şi permit încălzirea mai
rapidă a solului, influenţând favorabil şi precocitatea producţiei.
Pentru mulcire se folsoesc diferite materiale: paie, pleavă, gunoi de grajd, hârtie, carton,
materiale plastice. Cele mai bune rezultate s-au obţinut folosind pelicule de polietilenă fumurie
şi neagră. Se poate folosi şi polietilenă uzată.
Mulcirea dă rezultate bune la toate speciile legumicole, mai ales în primele faze de
vegetaţie şi în special la plantele cu habitus redus, la care solul de pe intervale este supus
uscăciunii. Aşa este cazul la salată, spanac, conopidă, ardei, sparanghel si altele.
Pe suprafeţe mari aplicarea mulciului de material plastic se efectuează în mod mecanizat,
cu ajutorul unui dispozitiv simplu, suspendat pe un tractor. Folia de material plastic se întinde
pe suprafaţa solului pe măsură ce se derulează, iar marginile sale se acoperă cu pământ pentru
fixare.
în cazul mulcirii solului cu paie se împiedică formarea crustei şi se menţine o umiditate mai
mare în sol, dar temperatura solului scade. Această răcire a solului este dăunătoare pentru
plante primăvara timpuriu şi toamna.
De aceea în condiţii de producţie mulcirea cu paie a culturilor trebuie efectuată în sezonul cel
mai friguros al anului, respectiv în timpul iernii,
pentru a proteja plantele împotriva îngheţurilor puternice, sau în sezonul cel mai călduros,
adică vara cu scopul de a proteja solul împotriva arşiţelor puternice, menţinându-se astfel o
temperatură mai corespunzătoare pentru plante. Deoarece mulciul de paie menţine o
temperatură mai scăzută în sol primăvara, acesta trebuie strâns imediat ce vremea începe să se
încălzească.
Pentru mulcire, în afară de polietilenă neagră se pot folosi folii de aluminiu, hârtie, coajă
de copaci (Frese P., 1957). Castraveţii răspund mai bine decât tomatele la mulcirea cu plastic
negru. Producţia timpurie de castraveţi, dovlecei şi pepeni galbeni a crescut cu 126%, 182% şi
247% şi producţia totală cu 28%, 58% şi 81%. Plasticul negru determină creşterea
temperaturii, de aceea se obţin producţii ridicate la speciile pretenţioase la căldură (Heslip
R.P., 1959). în zona Mării Mediterane plasticul se foloseşte la mulcire la sparanghel, tomate
(Heisen, 1968).
Experienţe întreprinse cu folie aditivă cu aluminiu au condus la rezultate pozitive la
pepenele galben (Reikels J.W., 1960). Hârtia a fost folosită ca muici încă din 1930 (Hutchins,
Magruder R., 1930). Au fost folosite 6 feluri de muici de hârtie la 31 specii legumicole. Dintre
acestea 28 specii au dat producţii satisfăcătoare la hârtia neagră.
Mulcirea cu petrol determină creşterea temperaturii în sol ziua, dar mai puţin noaptea. Se
reduce evaporarea apei din sol. Se îmbunătăţeşte germinaţia (Takatori F.H. şi colab. 1971).
Combaterea buruienilor poate fi efectuată prin măsuri preventive şi măsuri curative.
Măsurile preventive mai importante sunt:
- lucrarea raţională a solului, astfel ca să nu mai fie posibilă
înmulţirea buruienilor de la un an la altul si prin înlăturarea perpetuării lor
să se poată realiza dispariţia trepatată a tuturor buruienilor de pe terenul
arabil;
- distrugerea buruienilor înainte de înflorire şi fructificare, de pe
margiena parcelelor, de pe canalele de irigaţie si ori de unde s-ar afia în
apropiere, pentru a înlătura pericolul formării seminţelor care ar putea
ajunge în culturile legumicole, dând naştere din nou la buruieni;
- rotaţia raţională a culturilor legumicole, °vând ca scop tot dis
trugerea radicală şi în cel mai scurt timp a tuturor buruienilor;
- evitarea folosirii îngrăşămintelor organice care conţin seminţe via
bile de buruieni.
Dintre măsurile curative, deci de distrugere a buruienilor, în mod
curent după apariţia lor, pot fi aplicate următoarele: prăşitul, plivitul, mul-
cirea solului, combaterea chimică şi plivitul cu ajutorul flăcărilor.

Prăşitul este o lucrare frecventă, ţinând seamă că se execută şi în


scopul afânării terenului.

Prăşitul trebuie să se execute când buruienile sunt mici, în faza de


rozetă, înainte ca ele să fie bine înrădăcinate, adică la înălţimea de 1 -3 cm,
si la adâncimea de 3-4 cm urmând dislocarea rădăcinilor din sol si
expunerea acestora la soare pentru uscare.

Este necesar ca lucrarea de prăşit să se repete ori de câte ori apar


buruienile. Cercetările efectuate în acest scop recomandă ca, pentru com-
baterea buruienilor prin lucrarea de prăşit să se aplice metoda provocatiei.
Această metodă constă în a crea condiţii ca după fiecare prăşit, să ger-
mineze alte seminţe de buruieni. Când seminţele de buruieni au răsărit si
au atins înălţimea de 1-3 cm, ele să fie distruse prin prăşit.

Lucrarea de combatere a buruineilor prin prăşitul mecanic trebuie să se


execute când umiditatea solului la suprafaţă este optimă pentru această
operaţie.
Prin lucrări de prăşit repetate se distrug şi buruienile care se înmulţesc
prin rizomi, dacă se aplică metoda epuizării. Prin prăsirea la 10-14 zile şi
distrugerea lăstarilor care au apărut din rizomi, nu mai are loc procesul de
fotosinteză, iar după 3-4 praşile se epuizează rezerva de hrană din rizomi,
fapt care face ca lăstarul să nu se mai poată reface.

Pentru mecanizarea lucrării de întreţinere a solului, printre rânduri în


culturile legumicole prăsitoare, se folosesc cultivatoare legumicole cu
lumină mărită sub cadru, echipate cu diferite organe active: cuţite săgeată
unilaterale, cuţite săgeată cu apripi egale, cuţite cu tăiere în planuri, ghiare
de afânare şi rărite pentru refacerea rigolelor de udare.

Pentru lucrarea de prăşit se folosesc cultivatoarele CPL-2,8, CL-4,5M +


L445. Pe rândurile de plante prăştiul se execută manual.

Adâncimea la care se prăşeşte depinde de specia cultivată, faza de creştere, textura solului
şi scopul urmărit. Când se urmăreşte în special distrugerea buruienilor, prăşitul trebuie să se
facă la adâncimea de 3-4 cm, deoarece la această adâncime eficienţa de distrugere a
buruienilor este maximă. Când scopul principal este afânarea solului şi încorporarea
îngrăşămintelor faziale, adâncimea la care se prăşeşte este de 8-10 cm.
Numărul praşilelor variază în funcţie de cultură, regimul de precipitaţii, numărul de udări
şi gradul de îmburuienare. în mod obişnuit se aplică 2 praşile manuale pe rând şi 3-4 praşile
mecanice între rânduri.
Plivitul buruienilor este o lucrare migăloasă şi costisitoare. Se aplică numai la producerea
răsadurilor şi la culturile din câmp cu densitate mare (ex. producerea arpagicului), pe rândurile
de plante (ceapă, rădăcinoase), în cuiburi (cucurbitaceae), sau când masa vegetativă a acoperit
solul şi este dificilă folosirea altor măsuri (varză, cucurbitaceae). Se poate aplica si la unele
culturi semincere, cu densitate mare (mazăre).
Plivitul trebuie executat când pământul este reavăn si buruienile sunt mici, astfel ca
acestea să se smulgă cu rădăcini cu tot, tară să deranjeze plantele legumicole. După plivit solul
se afânează printr-o praşilă.
Mulcirea solului cu folii de material plastic, groase de 0,04-0,05 mm, de culoare închisă,
are un efect bun împotriva buruienilor. Sub folia de culoare închisă, din cauza lipsei de lumină,
buruienile se etiolează imediat ce răsar si mor. Folia de culoare neagră e folosită tot mai des
(Teasdale J.R., 1985).
Plivitul cu ajutorul flăcărilor se aplică înaintea răsăririi plantelor de cultură sau în timpul
vegetaţiei printre rândurile de plante cultivate, acestea fiind protejate cu ajutorul unor
paravane. Pentru acest tratament se folosesc maşini speciale prevăzute cu rezervoare de
combistibil (butan, propan), arzătoare şi conducte.
Erbicidarea se foloseşte cu succes la combaterea buruienilor. Erbici-dele se aplică înainte
de înfiinţarea culturii (ppi), preemergent sau post-emergent.
Pentru a mări eficacitatea şi eficienţa erbicidării se recurge la folosirea amestecurilor de
erbicide pentru a lărgi fitotoxicitatea lor,
administrarea erbicidelor în benzi de-a lungul rândurilor de plante, administrarea lor în
amestec cu îngrăşăminte chimice lichide (în special azo-toase), folosirea erbicidelor granulate
sau sub formă de spumă.
Pentru combaterea buruienilor se pot folosi şi metode biologice care se bazează pe
folosirea unor virusuri, bacterii, ciuperci, insecte, care parazitează anumite buruieni.
De exemplu s-au obţinut rezultate bune în combaterea pălămidei cu ajutorul coleopterului
Altica carduorum care consumă frunzele.
Combaterea biologică a buruienilor a luat o mare amploare pe plan mondial şi s-au obţinut
rezultate remarcabile (Schroeder, 1 985).
In ţara noastră unele cercetări pe această temă au fost iniţiate la Institutul Agronomic din
Cluj-Napoca (Perju şi Ceianu, 1988, Perju şi Salontai, 1988).
Oamenii de ştiinţă americani au stabilit că pe 1 ha se află până la 500 milioane de seminţe de
buruieni. Aceştia au ajuns la concluzia că, pulverizat pe sol cu circa o lună înainte de
executarea însămânţării, alcoolul forţează procesul de germinare a milioane de seminţe de
buruieni, după care ele pot fi uşor înlăturate prin procedee mecanice. In cadrul experi-
mentărilor s-a folosit o soluţie de alcool etilic cu o concentraţie de 6%, echivalentă cu tăria
berii.
Combaterea integrată a burienilor câştigă din ce înce mai mult teren. Dată fiind anvergura
problemei combaterii, a complexităţii florei vegetale, a capacităţii mari de adaptare a
buruienilor, singura soluţie raţională ce trebuie adoptată este utilizarea în complex a tuturor
măsurilor de combatere cunoscute (fig. 10.7), începând cu cele mai elementare metode
preventive şi până la cele mai recente descoperiri în combaterea biologică şi chimică (Pintilie
C. şi colab., 1972; Pop L., 1985; Ulinici A., 1984). Combaterea integrată trebuie înţeleasă ca o
îmbinare a unor metode de luptă fundamental diferite, cu o preponderenţă a mijloacelor
nechimice de combatere. Dar modul corect în care se realizează această îmbinare este funcţie
de tipul şi gradul de îmburuienare, de condiţiile staţionale ale fiecărei sole în parte, elemente
care se constituie astfel în verigi de bază ale combaterii integrate (Pintilie C, Chirilă C,
Săndoiu D., Petre G., 1990).
Verigile combaterii integrate trebuie considerate ca părti ale unui sistem unitar, ceea ce
înseamnă că toate verigile sunt importante, că sunt legate între ele, că eliminarea consecventă a
uneia dintre ele sau, din contră, exacerbarea unei anumite laturi duce inevitabil la rezultate
nedorite.
B. Lucrări de îngrijire aplicate plantelor
Se împart în:
- lucrări cu caracter general, cele care se aplică tuturor speciilor de
legume: completarea golurilor, fertilizarea, irigarea şi combaterea bolilor
si dăunătorilor; - lucrări cu caracter special cele care se aplică numai unor culturi,
acestea sunt: răritul, susţinerea plantelor, dirijarea plantelor prin tăieri, înălbirea, protejarea
plantelor împotriva brumelor şi a vânturilor etc.
Lucrări de îngrijire cu caracter general
Se aplică la toate specile de legume.
Completarea golurilor este o lucrare obligatorie atât la culturile înfi-inţate prin răsad, cât
şi la cele înfiinţate prin semănat direct în câmp, deoarece golurile diminuează foarte mult
recolta. In semănături completarea golurilor se face imediat după răsărirea plantelor folosindu-
se seminţe umectate sau preîncolţite. Lucrarea se execută manual. Aceste seminţe trebuie
semănate numai în pământ reavăn. La culturile înfiinţate prin răsad completarea golurilor se
face imediat după prinderea răsadurilor, folosind răsad din acelaşi soi si de aceeaşi vârstă din
rezerva de răsad reţinută în acest scop. Lucrarea se execută manual având grijă ca răsadurile
completate să se ude bine pentru asigurarea prinderii.
In cazul unor culturi cum ar fi tomatele pentru industrializare, înfiinţate prin semănat direct în
câmp, plantele rezultate de la rărit se folosesc la completarea golurilor.
Optimizarea densităţii culturilor reprezintă o preocupare permanentă a cultivatorilor,
deoarece numai dintr-o cultură cu densitate optimă se poate obţine o producţie
corespunzătoare. Procentul de goluri se regăseşte în scăderea producţiei la unitatea de
suprafaţă.
Fertilizareajn cursul vp.gptnţicj esre o operaţie de strictă necesitate, deoarece completează
nevoia de hrană a plantelor în timpul creşterii şi fructificării.
Cantităţile de îngrăşăminte care trebuie aplicate diferă de la specie la specie şi se stabilesc
pe baza analizelor de laborator a solului si ale plantelor.
îngrăşămintele se aplică în mai multe reprize în funcţie de fenofază.
Irigarea culturilor legumicole se face diferenţiat în funcţie de specie şi de faza de
vegetaţie.
Se aplică pe brazde sau prin aspersiune. Numărul udărilor depinde de lungimea perioadei de
vegetaţie. Norma de udare şi mai ales cea de irigare depind de specie, de pretaţiile acesteia faţă
de apă.
Prevenirea_ şi combaterea JţşţHJţţZ ţ^dcjunâtnrifcr I iirrnrpn prezintă o
deosebită impotantă deoarece agenţii patogeni provoacă pierderi foarte mari de producţie,
mergând până la compromiterea totală a culturilor.
Datorită diversităţii speciilor legumicole şi sensibilităţii lor la atacul bolilor şi dăunătorilor,
activitatea de combatere a acestora trebuie să cuprindă o gamă foarte largă de procedee, care să
asigure sănătatea plantelor în tot timpul perioadei de vegetaţie.
Măsurile care pot să contribuie la apărarea plantelor împotriva agenţilor patogeni se împart
în măsuri preventive şi măsuri curative.
Măsurile preventive au ca scop de a împiedica agenţii patogeni de a se răspândi şi
dezvolta. Acestea constau din:
- aplicarea unei rotaţii raţionale, astfel încât să nu se succeadă pe
acelaşi teren specii cu boli şi dăunători comuni;
- distrugerea sistematică a buruienilor care sunt plante gazdă pentru
mulţi agenţi patogeni;
- aplicarea unei agrotehnici corespunzătoare care să asigure condiţii
bune pentru o creştere cât mai viguroasă a plantelor legumicole;
-- folosirea soiurilor cu rezistentă mare la boli si dăunători, sau cu rezistentă sau
- folosirea numai de răsaduri sănătoase şi viguroase;
- dezinfectia seminţelor înainte de semănat;
2 l—
- aplicareajnăsurilor de igienă culturală;
- semănatul şi plantatul la timp optim, în vederea obţinerii unor
plante cât mai viguroase.
Măsurile curative au ro] de a distruge şan a limita artivitatpa agenij]pr
patogeni ~ "
~~~ AiCestea constau din:
<f tratamente fizico-mecanice (tratamentul termic al seminţelor. expunerea la soare^etc);
- tratamente chimice cu ajutorul unei game foarte largi de substanţe
sau în amestec, în doze riguros stabilite.
Principiul de combatere prin tratamente chimice are la bază punerea în contact a agenţilor
patogeni cu o substanţă care-i provoacă moartea sau diminuează activitatea fiziologică. Sunt şi
produse care acţionează sistematic, acestea vând eficacitate mai mare.
Pentru asigurarea unei eficiente sporite a tratamentelor chimice se impune respectarea
strictă a recomandărilor tehnice privind utilizarea fiecărui preparat şi aplicarea la momentul
optim a lucrărilor de combatere
Tratamentele se execută cu maşini şi instalaţii speciale: MSPP-3-300
sau MSPU-900 în agregat cu U-oMJ sau L-445. O atenţie deosebită se va
acorda_aj)Hcarii uniforme_sj pe întreaga plantă a soluţiilor de insecto-
fungicide. Pe suprafeţele mai mici se folosesc pompe de stropit de 5-10-
TTT, tip "vermore 1.
Pentru ca acţiunile de combatere a bolilor si dăunătorilor să se desfăşoare în condiţii de
deplină siguranţă, atât pentru cei ce le aplică, cât şi pentru cei care vin în contact cu cultura
tratată._este necesar să se cunoască şi_jă_.se respecte rn sfriVt?ţr nnrmrlr grrrrnl" hi
priyri£_JiLJPT>-tecţia şi igiena muncii.
PTo^ramareajudicioasă a tratamentelor trebuie să se realizeze
riguros, în^ funcţie de biologia bolilor şi dăunătqrilorsi de evoluţia p1'maţir.i (ţpmppratnr^
precipitaţii, umiditate rejajţrvă a Momentele şi intervalele între tratamente se
stabilesc_în„ funcţie dTlnomenteîiE-efîScir'â'Ie a.ta,cuUii-srJin~flTnclT6''3^e caractcristi-
_^_2 ' î. —_
.:ile pesticidelor ce se folosesc. SpecialişYîTin protecţia plantelor recomandă un astfel
d^prognnft} pentru principalele culturi legumicole din câmp, cu indicarea substanţelor
specifice şi a concentraţiilor eficiente (tabelul 10.2).
Şi în ţara noastră există posibilitatea utilizării sistemului AGROEX-„PERT care permite
programarea computerizată a tratamentelor fitosani-tare pe baza dateloT~priviiid evoluţia
boTîIor şi dăunătorilor şi cuefîFentă economică superioară.
Cercetările în domeniul protecţiei plantelor, în ultimul deceniu, au fost orientate către
reducerea tratamentelor chimice poluante si costisi-toare şi trecerea la combaterea biologică.
Aceasta reprezintă o concepţie noua pentru eliminarea pericolelor de poluare a solului şi a
produselor destinate consumului alimentar. Acest sistem este deosebit de important mai ales
pentru culturile de legume de la care se consumă fructe sau frunze în stare crudă şi la care
există restricţii pentru utilizarea pesîi-cidelor cu remanentă toxică în produs. Trebuie să se
respecte un interval suficient de mare de la aplicarea tratamentului şi până la recoltare
"(ex.pentru Omite 57 EC folosit la păianjănul roşu - 21 zile; pentru Actelic 50 EC folosit
la musculiţa albă - 10 zile; pentru Sinoratox 35 EC-21-30zileetc).
Combaterea biologică se bazează pe utilizarea unor paraziţi şi prădători (ciuperci, bacterii,
virusuri sau insecte selecţionate) care distrug insectele sau ciupercile dăunătoare culturilor. Pe
această linie A.S.A.S. recomanda in Staţiunile de Cercetare un program de identificare a
surselor de entomofagi şi de înmulţirea la scară industrială, domeniu în care s-au obţinut
rezultate importante.
în sistemul de combatere integrată se pot folosi si panouri -capcană" de diferite culori, cel
mai adesea de culoare galbenă, impregnate cu hor-moni sexuali sintetici (feromoni), care atrag
şi imobilizează insectele dăunătoare..
Combaterea biologică se va extinde şi în ţara noastră, asigurând produse nepoluante şi
înscriindu-se în rândul măsurilor de protecţie integrată.
Lucrări de îngrijire cu caracter special (particular)
Acestea se aplică numai la unele specii legumicole şi la unele sisteme de cultură.
Răritul este o lucrare cu caracter special ce se aplică numai la anumite culturi înfiinţate
prin semănat direct în câmp, ca: morcov, pătrunjel, păstârnac, sfeclă, ceapă în scopul asigurării
unei densităţi optime la unitatea de suprafaţă şi creeării spaţiului corespunzător pentru
formarea părţilor comestibile.
Răritul se execută manual prin smulgerea plantelor de prisos şi mai puţin dezvoltate.
Momentul efectuării lucrării corespunde fazei în care plantele au format primele frunze
adevărate. Neaplicarea la timp a răririi duce la slaba creştere şi dezvoltare a plantelor dese şi
deci la obţinerea de producţii necorespunzătoare din punct de vedere cantitativ şi calitativ.
Răritul se poate efectua în bune condiţiuni numai dacă pământul este suficient de umed
până la suprafaţă. Dacă n-au fost precipitaţii atmosferice este necesar ca înainte de rărire să se
aplice o udare. Pe suprafeţe mari lucrarea poate fi precedată de un buchetat rjrin trecerea.
iuvuvcmU.vnv tor perpendicular pe rândurile de plante sau cu maşini specializate de tip
WantensauP-921.
Deoarece este o lucrare costisitoare se recomandă folosirea unor norme moderate de
sămânţă pentru ca densitatea plantelor să fie cât mai apropiată de normal, răritul făcându-se
numai pe alocuri.
Lucrarea de rărit se poate elimina şi prin amestecarea seminţelor mici cu nisip sau
rumeguş, prin drajarea seminţelor şi prin folosirea unor semănători de precizie, cu semănători
speciale sau prin folosirea benzilor preînsămânţate.
Inălbirea (etiolarea) se aplică la unele legume pentru a-şi îmbunătăţi calitatea (devin mai
fragede şi mai suculente). Se aplică la sparanghel, praz, cicoare, ţelină pentru peţioli, cardon,
marulă etc. Se realizează prin diferite metode: muşuroire, bilonare, acoperire cu materiale
plastice de culoare închisă, după posibilităţi.
Inălbirea lăstarilor de sparanghel şi a tulpinilor false de praz se execută prin bilonare.
La cicoare rozetele de frunze se leagă cu diverse materiale sau se înfăşoară cu paie, după
care rândurile de plante se bilonează.
La ţelină pentru peţioli, când plantele au circa 20 cm înălţime, rândurile se bilonează,
avându-se în grijă ca biloanele să nu depăşească mu-gurelc terminal.
Peţiolii şi nervurile principale ale frunzelor de cardon se înălbesc prin legare cu paie.
Susţinerea plantelor se aplică la unele specii legumicole cu port înalt si ţesuturi mecanice
slab dezvoltate, care nu asigură menţinerealorIn pozTţuTverticălă (tomateTTasole urcătoare,
castraveţi etc).
Susţinerea plantelor se poate face prin mai multe sisteme: pe spalieri cu 1 sau mai multe
sârme; pe tutori individual (fig.10.8) pe piramide din 3-4 tutori.
Susţinerea pe tutori [.araci') a fiecărei plante este mai puţin recomandată deoarece necesită
cantităţi mari de material lemnos si multă forţă de muncă la înfiinţare, iar gradul de stabilitate a
acestora este foarte redus. Materialele din care pot fi confecţionaţi tutorii sunt diferite specii
lemnoase, tulpini de floarea-soarelui, trestie groasă etc.
Susţinerea pe piramide, formată din 3-4 araci, asigură o mai bună stabilitate, dar nu
permite efectuarea mecanizată a lucrărilor de întreţinere. Spalierul poate fi cu una sau mai
multe sârme. Pentru culturile de tomate timpurii, spalierul se confecţionează din pari de lemn
(70 cm înălţime şi 5-7 cm diametru) care se fixează pe rândul de plante la distanţa de 4-5 m,
prin batere în pământ la adâncime de 20-25 cm. Pe capetele acestora se fixează cu ajutorai
cuielor (scoabelor) o sârmă, de care se leagă tulpinile plantelor cu diverse materiale (deşeuri
textile, tei, rafie, sfoară din material plastic, rafie sintetică etc).
Pentru culturile de tomate semitimpurii şi târzii (soiuri cu creştere nedeterminată) se
folosesc spalieri cu două sârme. în acest caz înălţimea parilor este de 1,1-1,2 m şi ei se fixează
în pământ la adâncimea de 30-50 cm. Prima sârmă se prinde de pari la înălţimea de 40 cm de
la sol, iar cea de a doua pe capetele parilor
Pentru cultura de castraveţi, spalierul este mai înalt. în cazul spalierului înalt cu o sârmă,
plantele se palisează cu ajutorul sforilor, care se leagă
cu \xxv ca$& <J& cq\sX, vax c
-7P-— Aplicarea J^erUg^Ja plante are ca scop dirijarea creşterii şi dezvoltării plantelor,
vizând în primul rând grăbirea maturării fructelor la unele specii legumicole, cum sunt
tomatele, vinetele, castraveţii etc. sau uniformizarea maturării seminţelor la unele culturi
semincere.
Tăierile constau din copilit, cârnit şi ciupit şi se aplică mai frecvent la tomate si castraveţi
şi mai rar la vinete si ardei.
/. Vrinţcopilit se îndepărtează lăstarii (copilii) care apar la subsuara frunzelor la speciile şi
soiurile de plante legumicole care au mare capacitate de ramificare a tulpinii (fig. 10.9).
Copilii fiind consumatori de substanţe plastice determină întârzierea creşterii şi maturării
fructelor. Lăstarii se îndepărtează din momentul apariţiei şi până când au cel mult 10 cm
lungime. Dacă se execută prea devreme ridică costul producţiei fiind nevoie de un număr
sporit de lucrări. Dacă lucrarea se face cu întârziere, o parte din materia organică sintetizată de
plante se pierde, iar suprafaţa rănii ce rămâne la punctul de inserţie sau secţionarea e mare. In
acest caz rana se cicatrizează mai greu şi există pericolul infectării ţesuturilor respective cu
agenţi patogeni ai bolilor.
Atunci când din diferite motive se întârzie efectuarea copilitului, se îndepărtează vârful
copililor deasupra a două frunze. Copilitul se aplică diferenţiat în funcţie de specie şi de
sistemul de cultură.
La soiurile de tomate timpurii, cu creştere nedeterminată, se îndepărtează toţi copilii, iar la
culturile semitimpurii şi târzii, copilitul se face parţial, lăsându-se pe plantă 1-2 copiii, plantele
fiind conduse cu 2-3 tulpini. Soiurile cu creştere determinată, cu tulpina semiînaltă se copilesc
sumar. Nu se copilesc soiurile cu tulpina pitică şi plantele din culturile pentru industrializare.
Cârniiul constă în îndepărtarea vârfului vegetativ, cu scopul de a sista
creşterea vegetativă în favoarea accelerării creşterii şi maturării fructelor, pentru a obţine
producţii mai timpurii şi fructe mai mari, sau pentru a avea posibilitatea ca înaintea căderii
primelor brume de toamnă să ajungă în faza când se pot consuma un număr cât mai mare de
fructe.
Lucrarea se aplică în mod curent plantelor din culturile de tomate şi în mai mică măsură
plantelor din culturi de ardei, vinete, castraveţi, pepeni.
Tomatele timpurii se cârnesc după 3-4 inflorescenţe, iar cele de vară după 5-6
inflorescenţe. La tomatele de toamnă şi la cele pentru industrializare cârnitul se face cu 2-3
săptămâni înainte de data apariţiei primelor brume de toamnă.
Cârnitul se execută deasupra ultimelor 2 frunze pentru a mări capacitatea de fotosinteză a
plantelor.
« Ciupitul constă din îndepărtarea vârfului de creştere la tulpina princi-pa\a*lâ plantele
tinere şi la lăstarii laterali. Ciupitul se execută de obicei la castraveţi şi pepeni pentru a
favoriza formarea lăstarilor de ordin superiorqe cace ar^ar. mai multe flori femele, influenţând
direct fructificarea, ca şi
simultaneitatea acestora.
La castraveţi, răsadurile se ciupesc deasupra a 3-4 frunze adevărate. La plantele din câmp
tulpina principală se ciupeşte după 3-4 frunze,-iar ramificaţiile de ordinul I după 4-6 frunze.
Ciupitul se poate aplica şi la răsadurile de tomate, la soiurile destinate industrializării,
deasupra a 2-4 frunze adevărate, influenţând pozitiv lăstărirea şi formarea simultană a
fructelor.
Copcitul se aplică la hrean şi ţelina de rădăcină şi constă în suprimarea rădăcinilor
secundare subţiri pentru a favoriza îngrosarea rădăcinilor princiale. Lucrarea se efectuează
manual, fiind costisitoare. Din această cauză se aplică numai pe suprafeţe mici (Atanasiu
N.1994).
Protejarea legumelor împotriva brumelor şi vânturilor reci
Se aplică la speciile sensibile la frig, pe care le distruge bruma. Protejarea culturilor se
poate realiza prin folosirea mai multor mijloace.
Perdelele de fum se obţin prin arderea diverselor materiale organice, ambalaje" uzale
(icfuiuiftte) de cauciuc sau cu ajutorul capsulelor (brichetelor) sau lumânărilor fumigene.
Grămezile de gunoi se aşează la distanţa de 40-60 m una de alta revenind 50 buc/ha. Ele se
aprind cu 60-90 minute înainte de căderea brumelor, când temeratura scade la 1-3°C.
Capsulele fumigene (în număr de 10-12 buc/ha) se aprind după ora 3 dimineaţa, dacă cerul
este senin si temperatura coboară la circa 2°C. Dacă temperatura începe să scadă înainte de
miezul nopţii, numărul capsulelor fumigene se măreşte la 20-30 buc/ha.
în cazul când temperatura scade sub -2°C se mai aprinde un rând de brichete, care sunt
aşezate în linie dreaptă, din 10 în 10 m în marginea parcelei din partea dinspre care bate vântul.
Anvelopele uzate se folosesc în număr de 10-12 buc. pe hectar, pe timp liniştit şi în număr
de 20-24 buc/ha pe timp cu vânt.
Irigarea culturilor prin brazde în seara dinaintea căderii brumei, sau prin aspersiune cu
începere din momentul când temperatura aerului la 10 cm deasupra solului scade la 0°C.
Efectul brumei poate fi anulat prin irigarea prin aspersiune a culturii afectată de brumă,
dacă lucrarea începe înainte de apariţia soarelui.
Adnjmstirp.a plantelor rii fnl.ii dv mntp.Ţigljfaţstiic aşezate pe rândurile
de plante, sub formă de tunele. Pe scheletul tunelului confecţionat din nuiele groase de
1,5-2 cm diametru, sau din arcuri de fier beton, se întinde folia, care se fixează cu pământ. La
hectar sunt necesare 10000-buc. nuiele sau arcuri de fier beton şi 700-800 kg folie.
Arnpfţrirea plantelor cu pământ se execută cu o zi sau câteva ore înainte de apariţia
îngheţurilor. Lucrarea se execută mecanic sau manual, stratul de pământ fiind gros de 3-4 cm.
După 2-3 zile (dacă pericolul îngheţului a trecut) pământul se îndepărtează.
încălzirea aerului,, cu sobe mobile, în care se ard deşeuri organice este o metodă de combatere
a brumelor, folosită în multe ţări. Se mai practică pentru înlăturarea pericolului de brumă şi
instalarea în culturi a unor ventilatoare puternice cu ajutorul cărora se creează curenţi de aer.
In condiţiile climatice ale ţării noastre scăderile de temperatură sunt foarte frecvente
primăvara între 20 aprilie şi prima decadă a lunii mai şi toamna începând cu 1 5 septembrie în
nordul tării si 5 octombrie în sud.
Combaterea grindinei. Măsurile pentru prevenirea efectelor negative ale grindinei se pot referi
fie la protejarea plantelor împotriva ei, fie la împiedicarea formării şi căderii ca atare a
bucăţilor de gheată.
Se pot întinde plase din materiale plastice cu ochiuri mici deasupra culturilor sau se
lansează proiectile sau rachete mici, încărcate cu anumite substanţe chimice care explodează în
zona norilor şi împiedică formarea grindinei. Culturile legumicole mai pot fi protejate
împotriva grindinei prin cultivarea acestora sub tunele acoperite cu materiale plastice.
Refacerea culturilor după grindină se poate realiza efectuând imediat unele lucrări. Astfel,
se strâng şi se înlătură din cultură toate părţile de plante, cum ar fi frunzele, tulpinile, fructele
care sunt rupte sau rănite într-o mare proporţie. După curăţirea culturii, aceasta se stropeşte cu
zeamă bordeleză 1% sau cu alte substanţe fungicide. Se efectuează o
îngrăşare fazială cu îngrăşăminte minerale uşor solubile, apoi, când este necesară prima
udare, se administrează odată cu apa de irigat îngrăşăminte organice. Solul se menţine
permanent afânat la suprafaţă prin praşile repetate. Lucrările menţionate se aplică în aceeaşi zi
sau cel mai târziu a doua zi după grindină.
Tratarea cu substanţe, hinactiveaxc drept scop stimularea şi reglarea proceselor de
fructificare şi de maturare a fructelor în scopul creşterii producţiei.
în primăverile răcoroase se tratează plantele de tomate cu substanţe stimulatoare: Tomafix,
Toma-set, Duraset, 2, 4, 5, T, 2, 4, D, To-stim etc.
Acestea favorizează legatul fructelor, accelerează maturarea acestora şi stimulează
creşterea procentului de fructe legate partenocarpic. Se aplică prin stropire sau prin îmbăierea
florilor deschise, cu o soluţie apoasă în concentraţie de 10 mg/l. Se evită stropirea frunzelor si
a mugurilor florali.
Se pot aplica tratamente şi cu substanţe retardante. Ethreul se foloseşte la tomate,
castraveţi şi pepeni galbeni.
La tomate - favorizează obţinerea unei producţii mai timpurii. Se stropesc fructele din
inflorescenţele 1-2 (când fructele din inflorescenţa a doua au diametrul de 3 cm) cu o soluţie
apoasă în concentraţie de 125 ppm (125 mg/l), în cantitate de 500-700 l/ha (125 cm3-175 cm3
produs brut 48%);
- favorizează şi concentrează maturarea fructelor. Uniformizează co
loraţia acestora. Se stropesc fructele (când fructele din inflorescenţele 4-5
au diametrul de 3 cm) cu o soluţie apoasă în concentraţie de 250 ppm
(250 mg/l), în cantitate de 500 l/ha (250 cm3 produs brut 48%);
- favorizează maturarea fructelor. Se stropesc fructele de pe plantă cu
10-12 zile înainte de desfiinţarea culturii cu o soluţie apoasă în concentraţie
de 350 ppm (350 mg/l), în cantitate de 800 l/ha (550 cm3 produs brut 48%),
prin stropirea fructelor imediat după recoltarea şi sortarea pe dimensiuni a
acestora, cu o soluţie apoasă în concentraţie de 250-500 ppm (250-500
mg/l), cantitatea fiind în funcţie de cantitatea de fructe supusă maturării.
La pepenele galben favorizează maturarea fructelor. Se stropesc plantele cu soluţie apoasă
în concentraţie de 250-500 ppm.
La castraveţi se aplică tratamente cu Ethrel 600 l/ha soluţie în concentraţie de 0,05% când
plantele au 5-6 frunze adevărate. Tratamentul se repetă după 6-7 zile. Are ca scop sporirea
numărului de flori femele, deci a numărului de fructe.
La ICLF Vidra, prin protejarea culturilor cu diferite materiale şi aplicarea substanţelor
biostimulatoare (Tomatostim 3,3%, Legarex 1,5%, Rodoleg 1,5%) s-au obţinut sporuri de
producţie timpurie faţă de martor de 2,7-7,6 t/ha la tomate timpurii, 2,0-7,9 t/ha la ardeiul gras,
1,7-8,8 t/ha la pătlăgele vinete, 1,2-11,6 t/ha la varză timpurie, 0,7-5,8 t/ha la conopidă
timpurie şi 4,9-8,4 t/ha la salată (Elena lancu, Virginia Teodorescu, V. Miron, 1995).
TEHNOLOGIA GENERALĂ A CULTIVĂRII
PLANTELOR LEGUMICOLE ÎN ADĂPOSTURI
ACOPERITE CU MASE PLASTICE ŞI ÎN SERE-SOLAR
Cultura legumelor în adăposturi acoperite cu mase plastice si în sere-
solar este o metodă care permite obţinerea legumelor timpurii sau prelun
girea vegetaţiei legumelor de toamnă. n „^
11.1 PREGĂTIREA SOLULUI ŞI A ADaTDSTURILO
Lucrările de pregătire a solului şi a adăposturilor s_e încep din toamnă şi j>e_£ontinuă
primă^ai^r-
Lucrările de bază au o importanţă deosebită pentru pregătirea corespunzătoare a terenului
în vederea înfiinţării culturilor legumicole.
Tasarea solului, în special în perioada recoltărilor de către munci
tori, în contextul menţinerii ridicate a umidităţii din sol, determină
executarea cu de£^bi|^j^n|iejaJjLL£,rărilor de_bază şi în perioada opti-
mă. Neefectuarea acestora în timp util influenţează negativ nivelul
producţiei. Executarea corectă a lucrărilor de bază ale solului şi în
perioadele optime este determinată si de necesitatea folosirii raţionale
a solariilor cu unele culturi anticipate sau succesive, de la care se
obţin producţii ridicate. j^
Lucrările de bază încep cu îndepărtarea resturilor vegetale de la cul-' tura anterioară, în
scopul evitării pericolului de infestare a solului.
La culturile de vinete, ardei şi tomate cu tulpini lemnificate, la sfârşitul vegetaţiei, este
necesară îndepărtarea acestora din solarii. Se taie sforile sus şi jos sivrejn se transportă la
platforma de compostare fp remorci Căjrtusite CU folie de polietilenă nirtnijTprpq
rafturilor yegeţflle

provenite de la legume cu talie mică si a eventualelor buruieni se face cu grapa cu discuri


GD-1,4+ L-445 sau cu freza pentru păşune FPP-1,3.
Deşi s-a făcut nivelarea' terenului înainte de construirea solariilor, este necesară nivelarea
înainte de mobilizarea solului pentru a reface panta terenului de 1-3 %o necesară udării
corespunzătoare. Nivelarea se execută cu lama de nivelare montată pe tractoru 1 SŢM-445. ^ds
Fertilizarea de bază se execută rn ^îngrăşăminte nrgqnj^e si hj
în funcţie de rezultatele carţărnagrochimice. de specie şi de producţia scontată a se obţine.
Se administrează, orientativ, doze de 50-70 t/ha gunoi de grajd putred. Fertilizarea cu gunoi de
grajdjse face la 2 ani, în_funcţie de tipul de sol.
Pe suprafeţe mari de solarii este indicat ca fertilizarea să~se~ facă mecanizat, prin
încărcarea gunoiului eu tractorul încărcător hidraulic (TIH-445) în MK}-5__rjentru tunele şi
distribuirea acestuia în solarii. Pe suprafeţe mai mici se poate face transportul gunoiului de
grajd cu mijloace hipo şi distribuirea manuală cât mai uniformă.
După fertilizarea cu îngrăşăminte organice se aplică imediat îngrăşăminte chimice.
Orientativ, pe solurile uşoare se folosesc 500.-600 kg/ha superfosfat şi 100-150 kg/ha
_sulfaţjde_pp_ţaşju, iar pe solurile cer-noziomice se aplică 450^500 kg/ha superfosfat şi 75-
100 kg/ha sulfat de
Pe suprafeţe mari, îngrăşămintele chimice se administrează cuJVHCM + L-445, iar pe
suprafeţe mici se poate face manual. în ambele situaţii esteTnecesar ca fertilizarea să fie
uniformă.
^ adâncă a solului şe execută cu jVlSS-1.4 în agregat cu
tractorul viticol, sau cu tractorul pe şenile (SV-445), sau cu plugul cultivator de vie (PCV-
1,2) la adâncimea de 7K-3P rm Lucrarea se execută după fertilizarea de bază, până la data de
10-15 oc torn brie. Pe suprafeţe mici se realizează prin săparea cu cazmaua 1« adâncimea, âe
O dată la 3-4 ani se recomandă să se facă o mobilizare mai adâncă a
solului, la adâncimea de 40-50 cm cu_şjjjbtsolicrul SDV-4 în agregat cu tractorul V-445
sau cu SPV-457SPS-5O.
Dacă se înfiinţează culturi de toamnă cum ar fi spanacul, salata, ceapa verde lucrările de
pregătire a terenului continuă cu mârnjţjrp-a
freza, deschiderea rigolelor şi modelarea terenului. Acelaşi lucrări se fac şi pentru culturile
ce se înfiinţează primăvara devreme^
Când nu se plantează toamna sau primăvara foarte devreme terenul
rămâne în hr*-7<\^ My;j?da" giipnriânrt aoli^nea
Hin timpul ier
în perioada de iarnă când volumul lucrările este mai redus se face repararea
scheletului de susţinere a solariilor şi consolidarea stâlpilor de ""susţinere care au
io st deplasaţi de vânturile puternice de primăvară, se completează sârmele rupte.
Perioada de aplicare a lucrărilor de pregătire a solariilor şi terenului
primăvara este în funcţie de modul de folosire a acestuia. Pe terenurile ocupate de
culturi anterioare, lucrările se execută la sfârşitul vegetaţiei acestora, iar pe cele
neocupate, de la dezgheţarea terenului.
Primăvara timpuriu, indiferent dacă solul este ocupat sau nu cu verdeţuri, se
procedează la evacuarea apei din zonele unde aceasta stag-nează.
f" ~~A~£operirea solariilor se face cât mai timpuriu la culturile anticipale^-
iar la culturile de bază, cu 12-15 zile înainte de înfiinţarejjentru a asigura valori
consTante ale temperaturii în sol şi în aer, în momentul plantării răsadurilor.
Prin acoperire trebuie să se realizeze o etanşeitate cât mai bună şi să se asigure
stabilitatea foliei de polietilenă în perioadele cu vânturi puternice.
"""Se"foloseşte folie de polietilenăde calitate corespunzătoare, cu grosimea de
0 15-0,20 mm si dt* lăţime cât roa) nfiRrg
învclirea solariilor cu folie din PVC 0,15 mm folia exterioară si 0,06 mm folia
interioară a permis obţinerea unor producţii mai mari, atât cea timpurie, cât si cea
totală, decât producţia obţinută sub învelirea din folie dublă de polietilenă (0,15
mm la exterior şi 0,06 mm la interior), după rezultatele obţinute de Magnani G.,
1989. în solariile cu învelitoare dublă
temperatura s-a menţinut noaptea cu 2-4°C maj mare decât la sera cu o
singură folie de polietil
In continuare, primăvara se execută următoarele lucrări:
k> Dezinfecţia spaţiului de producţie şi a solului cu o soluţie de Captan
0,5% sau Folidol 0,15%. câte 300 litri soluţie la hectar, aplicată pe schele-
tur~solarului si pe sol;
-f - Dezinfecţia solului înainte de plantare (cu 10-15 zile), administrân-
du-se Lincîatox în cantitate de 25-30 kg/ha (pentru combaterea viermilor
Sârmă şi COrOpişniţelor), împrăştiate Uniform pp suprafaţa solului şi fcrrtr-
porat imediat prin frezare:
sr7 - Fertiflzăreacu 250-300 kg/ha azotat de amoniu; ty - Erbicidarea cu 8-10
zile înainte de plantare, cu diferite e_rbicide, alese în funcţie de cultura respectivă
şi de speciile de buruieni mai frej^vejijte^Jiuspaţii protejate, erbicidele au
eficacitate mai mare datorită condiţiilor favorabile de microclimat caracterizate
prin umiditate ridicată, temperatură corespunzătoare şi lipsa curenţilor de aer care
împiedică evaporarea erbicidului.
Erbicidele care se încorporează în sol (ppi - preplant incorporation) ca:
Treflaţi 24 EC 4-5 l/ha, Dual 500 EC, Paarlan, Lasso 480 EC, Planavin, ^refar 4E,
Bălan 6-8 l/ha, se aplică înainte de modelarea terenului, iar erbicidele aplicate
preemergent (pre), ca Tobacron 500 EC, Galex 500 EC, 'Tenoran 50 WP, Afalon,
Dachtal etc. se aplică după modelarea terenului.
Administrarea erhicirtelor se face cu maşina MPSP-3-300 I L-445, tu lăţimea
lăncilor de 4,50 m.
Pe suprafeţe mici se folosesc aparate de stropit de mici dimensiuni,
încorporarea în sol a erbicidelor care necesită această lucrare se face cu FPP-1,3 +
V-445.
Deschiderea rigolelo/"ăe udare se face cu cultivatorul legumicol CL-
4,5 pTevazut ctTcorpuri de rariţă. Rigolele de udare trebuie să fie perTect
drepte, la distanţele indicate pentru fiecare cultură, precum si la distantele egale de
părţile laterale ale solariilor, pentru executarea cu uşurinţă a praşilelor mecanizate.
La culturile de varză, tomate, ciclul scurt din solariile bloc, ecarta-mentul
tractorului se reglează la distanţa de 1,4 m pe cultivator montân-du-se două
corpuri de rariţă.
Pentru culturile de tomate ciclu prelungit, vinete şi castraveţi, agregatul se
reglează la ecartamentul de 1,92 cm, cu două rariţe pe cultivator, în timp ce la
ardei se folosesc trei rariţe.
[ Modelarea terenului şi marcarea rândurilor se face imediat după
deschiderea rigolelor de udare cu MMS-2,8,~su^pendată pe tractorul L-445, în
straturi înălţate, cu lăţimea la coronament de 50 cm, 94 cm sau 146 cm, în funcţie
de cultura respectivă.
Este necesar ca modelarea să se efectueze cu 4-5 zile înainte de plantare,
pentru tasarea solului şi evitarea greşelilor de plantare.
In tehnologiile moderne se instalează conducte de irigare prin picurare şi apoi
folie de polietilenă neagră sau fumurie, groasă de 0,05 mm. In vederea plantării, se
decupează porţiuni din folie, cu aparate speciale sau cu cuţitul. In felul acesta se
menţine mai bine umiditatea în sol, creste temperatura, se combat buruienile şi nu
se mai execută lucrări de îngrijire asupra solului.
11.2. ÎNFIINŢAREA CULTURILOR ÎN SOLARII
Perioada optimă de plantare este determinată de realizarea temperaturii
minime, caracteristică fiecărei specii, care să asigure desfăşurarea proceselor
fiziologice de creştere şi dezvoltare a plantelor.
Temperatura favorabilă în sol trebuie să se menţină timp de 3-4 zile la circa 5-7^C
pentru varză, ÎO^C pentru tomate, 12^C pentru ardei şi vinete, 14-15"C pentru
castraveţi şi pepeni galbeni. Temperaturile optime de plantare se realizează în
intervalul 1-5 martie pentru varză şi conopidă, 20-30 martie pentru tomate, 1-10
aprilie pentru ardei, vinete şi fasole urcătoare, 15-20 aprilie pentru castraveţi,
acestea fiind şi datele de plantare.
La stabilirea datelor de plantare primăvara se va ţine seama şi de condiţiile
concrete ale anului respectiv.
Culturile legumicole se pot înfiinţa şi în cursul verii: tomate ciclul II, j
castraveţi, fasole (la jumătatea lunii iunie), ca şi toamna; ceapa verde, ]
usturoi pentru stufat, salată, spanac (sfârşitul lunii septembrie-începutul j
lunii octombrie). '
Cu 10 zile înainte de plantare se procedează la călirea răsadurilor. Cu
o zi înainte de plantare se aplică ultima udare şi în ziua plantării ultimul
tratament fitosanitar. '
în timpul transportului şi până la plantare răsadurile se protejează de ;
curenţi de aer şi soare prin acoperire. ;
Plantarea se face în gropi făcute în ziua plantării, conform schemei de j
plantare, caracteristică fiecărei culturi
Adâncimea de plantare este cu 2-3 cm mai mare, astfel încât cuburile să fie
bine acoperite şi pământul tasat corespunzător în jurul răsadului.
Imediat după plantare se face prima udare la cuib cu 1-1,5 litri apă pentru a nu răci
solul.
11.3 DIRIJAREA FACTORILOR DE MEDIU ÎN PERIOADA DE
CULTIVARE ÎN SOLARII
Dirijarea condiţiilor din interiorul adăposturilor cu mase plastice se face în
corelaţie cu starea timpului şi cu pretenţiile speciei legumicole cultivate.
Temperatura este principalul factor de mediu care contribuie la obţinerea unor
sporuri de producţie timpurie la culturile protejate. Temperatura ridicată, care se
creează datorită radiaţiei solare din timpul zilelor însorite, conduce la o puternică
creştere vegetativă, iar fructele ajung mai repede la maturitate.
Tabelul UI
Temperatura se dirijează în funcţie de specie şi de faza de vegetaţie în care se
află plantele (tabelul 11.1).
Temperaturile favorabile creşterii şi dezvoltării legumelor în solarii

Cultura Temperatura în perioada de vegetaţie


(°C)în Până la în
perioada începutul perioada
plantatului
ae s fructificării
a s fructificării
a so
Salată, spanac, ceapă r 10 ol 8 er 1 ol 1 er 1 l 10
Varză şi conopidă -12 10 8 0 1 0-121 0-151 -12 10
Tomate timpurii -12 18 1 0-152 0-121 0-152 -12 18
Ardei şi vinete -20 18 2-141 0-222 4-161 2-252 -22 20
Castraveţi şi fasole -20 20 4-161 2-242 6-181 4-282 -25 22
Depăşirea nivelului optim -22de temperatură
6 2-25 8-20 a5-30
şi umiditate aerului-25
în solarii
provoacă un dezechilibru al metaboslimului plantelor şi de aceea aerisirea
solariilor cere o mare atenţie în toată perioada de vegetaţie.
Primăvara devreme, când temperaturile din exterior sunt încă scăzute (4°C-
5°C), se urmăreşte captarea oricărei radiaţii solare pentru a se realiza în interiorul
solarului temperaturi mai mari cu 6-10°C faţă de exterior. In această perioadă,
solariile se ţin închise şi se aerisesc, numai în zilele însorite şi când temperatura
din interior a atins 20°C-25°C, cu tendinţa de creştere. De obicei, această
temperatură se realizează în jurul orei 10, când se poate efectua aerisirea.
în zilele de primăvară însorite, solariile se ţin deschise până în jurul orei 16,
când se închid pentru ca până la apusul soarelui să se acumuleze în solar un plus
de căldură de 10-12°C faţă de exterior, care va asigura protejarea plantelor în
nopţile reci, când temperatura exterioară poate
cobori până la 0°C. Din momentul în care temperatura din exterior în timpul
nopţii nu mai scade sub 20°C (începând din luna iunie), solariile se ţin în
permanenţă deschise atât ziua, cât şi noaptea. In această perioadă, dacă
temperatura din interiorul solarului depăşeşte 28-30°C se face aerisirea solarului şi
prin acoperiş.
Toamna, odată cu scăderea temperaturii în timpul nopţii sub 20°C, solariile se
închid din nou, aerisindu-se numai atunci când este nevoie. Atât primăvara, cât şi
toamna, în zilele reci cu vânt, solariile se ţin închise. Dacă totuşi temperatura din
interiorul solarului creşte peste limitele admise, atunci aerisirea se va face
deschizând solarul numai în partea în care nu bate vântul.
Aerisirea se face zilnic şi în zilele noroase pentru eliminarea surplusului de
umiditate, care, în perioada de înflorire, îngreunează fecundarea florilor. Pentru
solariile tip tunel se pot folosi ecrane tip OLS care se rulează uşor pe conducte din
material plastic (fig. 11.3.). Acestea prezintă avantajul că se manevrează uşor,
temperatura se dirijează mai uşor, se evită formarea condensului, se asigură o
iluminare mai bună (Revue horticol, 1992).
Umiditatea relativă a aerului în solarii este mai ridicată decât în atmosferă si
în serele acoperite cu sticlă. Pentru polietilenă este specifică formarea condensului
pe suprafaţa interioară a peliculelor care acoperă solarul. Formarea condensului şi
căderea lui pe plante favorizează dezvoltarea bolilor criptogamice la culturile de
tomate, ardei şi vinete. Dirijarea umidităţii relative a aerului se face prin aerisire şi
evitarea udărilor prin aspersiune, recurgându-se la udarea pe rigole sau prin picu-
rare.
11.4. LUCRĂRI DE ÎNTREŢINERE A CULTURILOR LEGUMICOLE ÎN
SOLARII
Se execută cu atenţie si constau în următoarele:
1 5
- completarea golurilor la 5-8 zile de la plantare cu răsaduri de calitate, din rezerva
de răsad, pentru a asigura culturi încheiate;
aJanarea solului prin prasile repetate pentru distrugerea buruienilor si crearea
condiţiilor corespunzătoare pentru dezvoltarea sistemului radi-cular. La începutul
vegetaţiei praşila se face pe rigole cu FP-4 l V-445, urmată de deschiderea
rigolelor de udare cu agregatul CL-2,8 + L-445. Pe măsura creşterii şi dezvoltării
plantelor, prăsitul mecanizat se face numai pe straturile înălţate cu freza, reglat la
ecartamentul de 98 cm sau cu motocultorul. Numărul de prasile mecanice este în
funcţie de gradul de tasare şi de îmburuienare a solului şi lungimea perioadei de
vegetaţie a culturii. După efectuarea prasilelor mecanice se face prasila manuală
pe rânduri şi pe rigole;
- erbicidarea în perioada de vegetaţie are ca scop menţinerea terenu
lui curat de buruieni şi reducerea numărului de prasile manuale şi meca
nice. Erbicidarea se face de regulă la 35-45 zile de la plantare.
Culturile de tomate, ardei, vinete, castraveţi, varză, conopidă, fasole, ceapă,
usturoi verde se erbicidează cu Fusilade 2 - 2,5 l/ha;
irigarea în conformitate cu cerinţele speciilor pentru apă. Prima udare se
aplică la 12-15 zile după plantare. La început se folosesc norme de udare mai mici
(200-250 m /ha), iar pe măsură ce solul se încălzeşte si plantele cresc, normele de
udare se măresc la 300-400 irr/ha. Se aplică 3-14 udări, în funcţie de specie. Se
poate face irigarea pe brazde sau prin picurare, aceasta din urmă fiind de preferat;
- fertilizarea fazială se face prin aplicarea de îngrăşăminte chimice
complexe. Prima fertilizare se aplică la 3 săptămâni de la plantare, iar
următoarele 2-3 la interval de 3-4 săptămâni. îngrăşămintele se distribuie
printre rândurile de plante şi se încorporează imediat în sol prin prasilă.
Cantităţile de îngrăşăminte administrate depind de specie şi de gradul de
aprovizionare a solului cu elemente minerale;
- combaterea bolilor şi a dăunătorilor se face la interval de 8-10 zile.
Se folosesc soluţii de substanţe fîtofarmaceutice ca: Orthocid 50, Dithane
M-45 în concentraţie de 0,2%, Nogos şi Fosfotox 0,1-0,15% şi multe
altele, în funcţie de agentul patogen şi de specie;
- susţinerea plantelor se face pe spalier la tomate ciclu scurt şi pe
sfori la tomate ciclu prelungit, castraveţi, vinete.
- -(tomatele si copilesc radical, la intervale cu 6-8 zile, când
lungimea copililor nu depăşeşte 5 cm. Cârnirea se face după 4-5
inflorescenţe la ciclu scurt si 8-10 inflorescenţe la ciclu prelungit.
Frunzele îmbătrânite de la bază se îndepărtează.
- La CastraveţDse ciupesc lăstarii laterali după legarea
a 2-3 fructe pe fiecare lăstar şi se îndepărtează frunzele
îmbătrânite sau bolnave de la baza plantelor, pe măsura
apariţiei acestora.^^netele^e conduc cu 3-4 tulpini care
se palisează, iar restul se îndepărtează pe măsura
apariţiei. Este obligatorie îndepărtarea frunzelor îmbătrânite
de la baza plantelor. La Crdeiul gTas^se recomandă
îndepărtarea primului boboc floral pentru a permite o
ramificare corespunzătoare a plantelor. In primăverile
răcoroase la tomate se poate face stimularea fructificării cu
To-stim 1%, iar la vinete cuRodoleg 1,5%.

- TEHNOLOGIA GENERALĂ A
CULTIVĂRII PLANTELOR LEGUMICOLE ÎN
SERE

Prin cultivarea legumelor în sere se obţin produse proaspete


în perioada rece a anului, asigurând aprovizionarea
populaţiei cu acestea şi în afara sezonului cu condiţii de
mediu favorabile.

- 12.1. PREGĂTIREA TERENULUI ŞI A SERELOR PEN-


TRU ÎNFIINŢAREA CULTURILOR
- Necesită un complex de lucrări ce se execută înaintea
fiecărui ciclu de producţie, influenţând direct producţiile ce
se pot obţine în sere.

- Evacuarea resturilor vegetale de la culturile


anterioare se execută după fiecare ciclu de cultură şi are ca
scop îndepărtarea acestora din sere, curăţirea perfectă a
serei pentru efectuarea lucrărilor viitoare. Plantele se taie
la o înălţime de circa 25 cm deasupra solului, se desprind
de sforile de susţinere. Resturile vegetale se stropesc cu
formalină 2 t/ha, se adună pe fiecare compartiment şi se
transportă la platformă cu remorci căptuşite cu folie de
polietilenă. Acestea se pot arde sau composta. în unele ţări
se folosesc maşini speciale care toacă vrejurile pe loc şi se
introduc în sol. Aceasta presupune ca plantele să fie
sănătoase şi să se aplice dezinfectia cu aburi.
- Stabilirea focarelor de boli şi dăunători se face
prin cartarea fitosanitară. Se smulg plantele, se
controlează la fiecare rădăcinile si se notează într-o
schiţă intensitatea atacului de nematozi. Rădăcinile
atacate se strâng în saci, se transportă departe de sere şi
se ard. La aplicarea tratamentelor se va i n s i s t a mai
mult pe suprafeţele cu

focare de infecţie, administrându-se cantităţi mai mari de insecto-fungicide.


Fertilizarea de baz ă se realizează cu îngrăşăminte organice şi chimice şi
se urmăreşte să se menţină în sol humusul la 5,6-6,2%, azotul total la 0,25-
0,35 mg/100 g sol; fosforul mobil ?2°5 la 3(M0 mg/100 g sol; potasiu mobil
(K 2 O) la 40-50 mg/100 g sol; pH-ul 6-7,2 (Stan N., 1992). Gunoiul de grajd
se aplică numai înaintea ciclului 11, circa 100 t/ha, diferenţiat de conţinutul
solului în materie organică (Mănucă, 1989). Se va ţine seama şi de rezultatele
cartării agrochimice, de producţiile ce se aşteaptă să se obţină. Se aplică doze
destul de mari de îngrăşăminte cu fosfor (circa 700 kg/ha şi potasiu 500
kg/ha).
Mobilizarea solului se realizează în vederea asigurării unui raport optim
între fazele solidă, lichidă şi gazoasă (25%, 42% şi respectiv 33%).
Este necesară o mobilizare adâncă a solului cu ajutorul subsolierului SPV-50,
la 40-50 cm, la 2-3 ani, în scopul distrugerii stratului tasat, format datorită
executării mobilizărilor de bază la aceeaşi adâncime (28-30 cm) şi drenării
excesului de umiditate. Mobilizarea de bază a solului se realizează la adâncimea
de 28-30 cm înaintea fiecărui ciclu cu rotosapa Vicon, Falk sau MSS 1,4 în agregat
cu tractorul V-445. Lucrarea se perfectează cu cazmaua în zonele inaccesibile
agregatelor mecanice (sub registre, la capetele traveelor, în vecinătatea aleei etc).
în serele mici mobilizarea solului se face cu cazmaua la adâncimea de 28-30
cm. Mobilizarea solului se face obligatoriu înaintea fiecărui ciclu de producţie.
Măruntirea solului se face cu scopul obţinerii unui sol bine afânat, cu freza
FPP-1,3 în agregat cu tractorul V-445, la adâncimea de 15-17 cm. Se realizează prin
două treceri, cu completarea manuală în zonele neaccesibile utilajului. Pe
suprafeţe mici se foloseşte motocultorul prevăzut cu freză.
Dezinfecţia solului şi a serei se face cu deosebită atenţie. Datorită caracterului
intensiv al culturilor în sere şi imposibilităţii realizării unei
rotaţii corespunzătoare, se impune distrugerea germenilor de boli şi dăunători
prin dezinfecţie. înaintea ciclului 1 se face pe cale chimică cu diferite produse:
Dazomet 500-600 kg/ha; Di-Trapex 500-700 kg/ha; Nemagon granule 400-500
kg/ha; Nemagon lichid 4Q l/ha; formalină 2% circa 3000-5000 l/ha; sulfat de
cupru 500-1000 kg/ha. Bromura de metil are un efect nematocid, fungicid şi
insecticid, putând fi folosită la dezinfectia solului (BenquetD., 1993).
Dezinfectia termică se face înaintea ciclului 11 în perioada de vară, cu abur
supraîncălzit la 140^C.
în cazul dezinfecţiei chimice, substanţele se introduc în sol, se lasă 7-20 zile,
apoi solul se lucrează cu freza pentru aerisire. O dată cu solul se dezinfectează şi
scheletul. După dezinfectia termică se lasă o pauză de 10-12 zile pentru refacerea
florei bacteriene a solului. Dezinfectia scheletului se face prin stropire cu soluţii de
Orthocid 50-0,4%, Dithane M-45 -0,4% în amestec cu Carbetox 0,6%, Wespin
0,25% etc.
„Solarizarea" constituie un nou procedeu, simplu şi economic de
dezinfecţie a solului. Constă în acoperirea solului infestat, umidificat în
prealabil, cu o folie de material plastic, transparentă, în perioada iunie-august.
Creşterea considerabilă a temperaturii în aceste condiţii duce la distrugerea
formelor de conservare a numeroşi paraziţi: Sclerotinia, Botrytis, Phythiu,
Rhizotonia etc. (Camporota P., 1986 Revue horticole, 1992). Metoda se poate
folosi şi sub adăposturi de material plastic şi în câmp, dar prezintă
dezavantajul că terenul nu poate fi folosit pe o perioadă de 21 zile până la 2
luni, cum este cazul la salată.
hfiodelarea solului se face diferenţiat în funcţie de specie. Pe travee se poate
folosi o maşină simplă compusă dintr-un cadru metalic, rariţe (2 sau 4) şi organele
de formare a straturilor în agregat cu V-445. Urmează finisarea manuală a
straturilor. Executarea şanţurilor pentru introducerea balotilor de paie se face cu
o rariţă montată pe tractor sau cu freza la care s-a ataşat, în spate şi excentric, o
rariţă (Marinescu A., 1986).
La pregătirea solului apar unele particularităţi legate de specia care se cultivă,
de cerinţele acesteia faţă de temperatura din sol.
ÎNFIINŢAREA CULTURILOR LEGUMICOLE ÎN

în sere culturile se realizează în două cicluri: ciclul 1 din ianuarie până


în iunieji ciclul 11 din iulie până în decembrie. Etapele de plantare în sere
se stabilesc ţinând seama de posibilităţile de încălzire a acestora. Cele mai
folosite date pentru principalele culturi sunt cele din tabelul 12.1. Tabelul 12.1
Date tehnice privind înfiinţarea culturilor legumicole în serele industriale

c Cultura Data plantării Data defrişării Nr. rânduri/


travea
Desimea mii/pl/ha

Tomate ciclu I 5 1-5 II 30 VI-5 VII 4 32-36


AM Tomate ciclu II 20-30 VII 20-25 VI 4 32-36
Castraveţi ciclul I 15-31 I 1 VII 2 16-18

Castraveţi ciclul II 1-5 VIII 1 IX 2 16-18


Castraveţi cornişon ciclul II 1-5 VII 15-20X 3 24
Ardei gras cultura prelungită
Ardei gras ciclul
Vinete ciclul

Fasole
Pepeni galbeni ciclul
Varză timpurie
Gulioare cultură pură
Salată cultură pură
înfiinţarea culturilor presupune pregătirea răsadurilor, marcarea terenului
conform schemelor de plantare livrarea răsadurilor, distribuirea aCestora pe travei şi
plantarea propriu zisă. La răsaduri, înainte de plantarei_^ea^lj£ă_jihimul tratament
cu insectofungicide, udarea ghive-celor cu 24 de ore înainte de plantare până la
saturare, eliminarea plantelor slab dezvoltate şi a celor_vătămaţe_sau care prezintă
atac de nematozi.
Schemele de plantare se stabilesc ţinând seama de specie, soi şi ciclul de
culturRândurile se marcheazăjcu_sfori întinse în lungul traveei,Jar_£ejrând
i culturi.
Livrarea răsadurilor de la fermele de producere la fermele de cultură se face în
lădiţe, iar transportul se execută cu multicarul sau tractoarele cu remorci. Pe timpul
transportului răsadurile se protejează cu prelate sau folii de polietilenă.
Din mijlocul de transport răsadul se descarcă în dreptul fiecărei travei şi apoi se
distribuie pe rânduri la distanţele stabilite pentru plantare.
Plantarea răsadurilor se face de obicei manual. cu:lingura de plantat, cu ajutorul
căreia se deschide o gropiţă în
Plantarea se face cu coletul la suprafaţa solului. în unele ţări plantarea se poate face mecanizat cu
maşini speciale. După plantare răsadurile se udă.
Printre rândurile plantelor principale se plantează răsadurile <j&4 turileasociate de
salată^giijifjare^flTdgj nite_.ejfv_ Prin semănat direct în
Kpînfnnţea7q nnrpai miturile He mărar, pătrunjel şi ridichi de Iurtă.
Primele două se pot semăna si siih registrele^de încălzire^ fiind recoltate eşalonat şi valorificate
sub formă de legături.
12.3. LUCRĂRI DE ÎNGRIJIRE APLICATE CULTURILOR LEGUMICOLE ÎN SERE
Asigurarea condiţiilor optime de creştere şi dezvoltare a plantelor impune executarea unui
complex de lucrări de îngrijire care se aplică atât solului, cât şi plantelor luate în cultură. fi 1 LL I
lucrările aplicate solului se referă la,afânarea acestuia şi la mulcire.
Cfnntiren aojului urmăreşte menţinerea stratului cât mai afânat în vederea creerii unui regim
aerohidric ontim pentru dezvoltarea unui sjstem radicu-lar puternic. Numărul lucrărilor de afânare
depinde de tipul de sol si modul de irigare. Pe solurile uşoare se aplică un număr redus de lucrări, iar
pe cele grele mai mare. Când se udă prin aspersiune se vor aplica mai puţine lucrări de afânare.
Prima lucrare de afânare se aplică imediat după plantare^deoarece solul se tasează_ cu această
ocazie. Următoarele se execută până la mul-cirea solului. Afânarea sepoate executa manual şi
mecanizat: între~rân-duri se execută cu motocultorul prevăzut cu freză, la adâncimea de 10-12 cm. Se
poare lucra şi manual printre rânduri cu furca cu dinţii laţi. Pe rând se lucrează manual cu săpăliga. Pot
fi folosite şi unele tip Gardena. în vederea formării rădăcinilor adventive, concomitent cu afânarea
solului, înainte de montarea sistemului de susţinere, se face o uşoară bilonare.
Mulcirea solului se realizează cu un amestec de turbă şi mranjţă sau
dacă se face în scopul umidităţii se folosesc paie, de grâu, secară etc. La
"Tomate mulcirea se face cu un strat de 5-6 cm paie; la circa 50-60 zile de la
plantare. Prin mulcire" se asigură protejarea stratului de la suprafaţa solului
împotriva tasării, reducerea pierderii de apă prin evaporare, asigurarea unei fertilizări faziale
printr-un aport suplimentar de elemente nutritive (la castraveţi, pepeni galbeni) sau indirect prin
solubilizar£a_permanentă a îngrăşămintelor chimice aplicate fazial. După descompunerea mulciului se
îmbunătăţeşte structura solului şi creşte conţinutul în humus al acestuia. Mulcirea se poate face şi cu
folii de material plastic de diferite culori.
'Lucrările de îngrijire aplicate plantelor sunt mult, mai numeroasejsi_ mai complexe
comparauvci^uitura în câmp sau adăposturile acoperite cu maseplastice.
. _ \, Completarea solurilor se face în primele zile după plantare până la maximum 25-30 zile,
folosind răsadul de rezervă, transplantat în ghivece mai mari. Prin această lucrare se asigură culturi cu
densitatea apropiată de 100%, capabile să asigure producţii ridicate.
*—z> Instalarea sistemului de susţinere jjjmlisarea plantelor sunt lucrări obligatorii pentru
speciile cu creştere nedeterminată care nu se pot menţine în poziţie verticală. Susţinerea plantelor se
realizează folosind sfori de susţinere câte una la fiecare plantă de tomate, castraveţi, pepeni, sau 3-4 la
ardeiul gras şi pătlăgele vinete care se leagă cu capătul superior de sârma întinsă în acest scop la
nivelul doliei, pe fermele de legătură, iar cu cel inferior direct de plantă, în apropierea coletului.
înălţimea medie de la care se face legătura este de 20-40 cm, în funcţie de specie. Materialele folosite
trebuie să fie rezistente la umiditate si la acţiunea substanţelor chimice folosite la combaterea bolilor si
dăunătorilor. Se folosesc: ata pescărească, bumbacul, materiale plastice etc. Legarea la bază se face cu
un ochi mai larg pentru a nu ştrangula plantele. Se are în vedere la fixarea sforilor să existe
posibilitatea dirijării lungimii acestora pentru a permite palisarea plantelor. Săptămânal plantele se
dirijează în jurul sforilor.
Dirijarea plantelor prin tăieri se referă la copilit, cârnit, defoliat, ciupit.
fnpilitu\_s.e. practică la tomate, ardei, vinete. La tomate cel mai adesea se face radical prin
îndepărtarea tuturor copililor. Acolo unde apar goluri şi la plantele de la marginea traveelor se poate
lăsa un copil, plantele fiind conduse cu două tulpini. La tomate, rezultate foarte bune s-au obţinut
atunci când pe tulpina principală, după a patra inflorescenţă, s-au lăsat 1-2 copiii cu 1-2
inflorescenţe, sporul de producţie faţă de martor fiind de 33,7% la hibridul Sonato şi 35,4 % la Oltbrid
(Popescu V. şi colab., 1979).
Pentru a economisi forţa de muncă necesară efectuării copilitului, în unele ţări se fac cercetări
pentru obţinerea de soiuri la tomate care nu formează copiii (Japonia). Există rezultate privind copilitul
chimic la tomate prin aplicarea produsului Antak 80 P.S. în concentraţie de 5% când copilii au 2-2,5
cm lungime.
La ardei şi vinete copilitul se face parţial, planteie fiind conduse cu 2-4 tulpini principale.
La castraveţi, modul de tăiere a evoluat de la formele anterioare de ciupire a lăstarilor cu 1-2
fructe, la conducerea plantelor sub formă de pergolă (Stan N., 1992).
Ciupitul se aplică mai puţin la castraveţi în sere, eventual asupra lăstarilor laterali, dar mai mult la
pepenii galbeni şi fasolea urcătoare. La aceasta din urmă se aplică două ciupiri, pentru a favoriza
lăstărirea, prima dată când plantele au 50-60 cm înălţime şi a doua la 100-120 cm înălţime. ^Cărnitul
se face la tomate după 10-12 inflorescenţe la ciclul 1 şi după 5-6 inflorescenţe la ciclul 11. Ardeii si
vinetele se cârnesc cu 40 de zile înainte de desfiinţarea culturii.
Defolierea constă în îndepărtarea frunzelor îmbătrânite de la baza tulpinii, se aplică frecvent la
tomate, vinete, ardei, castraveţi. Prin defoliere se îndepărtează focarele de infecţie, se realizează o mai
bună aerisire a plantelor, se creează condiţii mai bune de lumină şi se grăbeşte maturarea fructelor. De
asemenea, se creează condiţii mai bune pentru executarea celorlalte lucrări de îngrijire. Lucrarea se
repetă de câteva ori până la înălţimi difeite (0,6-Im) ale tulpinii, la tomate chiar la nivelul ultimei inflo-
rescenţe nerecoltate. Studiile întreprinse în Olanda, la Staţiunea de cercetări pentru culturi în sere din
Naaldwijk au condus la concluzia că o defoliere exagerată determină scăderea gustului fructelor de
tomate (Jane J., 1991).
buţepărtareajie butoni florali şi fructe se practică la ardei prin înlăturarea primului boboc floral şi
chiar a primului fruct pentru a nu se încetini creşterea vegetativă.

.Cizelarea fructcl&r-constă din îndepărtarea fructelor rămase mici din inflorescenţe. în


urma cercetărilor efectuate în ţara noastră (Popescu V. şi colab., 1982) cu mai mulţi hibrizi
de tomate s-a ajuns la concluzia că atât la producţia timpurie, cât şi la cea totală s-au
înregistrat diferenţe semnificative în favoarea variantei cu cizelare. Diferenţele la producţia
totală au ajuns la 13 t/ha la hibrizii Angela, Tamara şi Sonato. Cizelarea a avut un efect
favorabil asupra calităţii producţiei, crescând substanţial procentul fructelor cu diametre
superioare. Greutatea medie a fructelor a fost mai mare cu 5-17 g la varianta cu cizelare,
operaţia de presortare făcându-se mult mai uşor sau chiar deloc.
Polenizarea suplimentară se aplică frecvent la culturile de tomate şi uneori la ardei şi
vinete, în lunile de iarnă când condiţiile de mediu nu permit o aerisire mai intensă şi
datorită umidităţii atmosferice ridicate, polenizarea este defectuoasă. Lucrarea se execută
prin baterea sârmelor, cu ajutorul unui vibrator electromagnetic cu care se scutură fiecare
inflorescenţă în parte, cu ajutorul atomizorului care produce curenţi de aer (fig. 12.2.).'
în ţările din vestul Europei polenizarea se face cu ajutorul bondarilor.
Rezultate pozitive s-au obţinut la tomate, precocitatea crescând cu 5 zile,
iar producţia totală fiind semnificativ superioară faţă de martor (Boivin
Claire, 1992). La ardeiul gras cercetările întreprinse în Olanda la Naaldwijk
au condus la concluzia că polenizarea cu bondari nu determină creşterea
producţiei, dar a crescut uşor greutatea medie a fructelor (Maaswinkel R., ]
991).

Stimularea fructificării este o lucrarea specifică tomatelor, determi-


nată de întensitateâ'Tumirioăsă scăzută din timpul iernii, care conduce la o
slabă fecundare şi în consecinţă la avortarea florilor.

La tomate se efectuează tratamente cu stimulenţi ca Tomafix, Tostim,


Banatostim în doze de 10 mg/l apă. Rezultate bune s-au obţinut şi la
vinete cu Vifarex sau Rodoleg, la ardeiul gras cu Lagarex etc. Stropirea
sau îmbăierea florilor se face atunci când ele au început să se desfacă (fîg.
12.3.). Tratamentele se repetă la 5-7 zile. Tratarea în exces nu este reco-
mandată deoarece are efecte negative: deformarea fructelor, goluri în
fruce etc. Trebuie evitată stropirea frunzelor.

Coborâreajjlantelor este o lucare practicată cu bune rezultate în cul-


tura fără sol a tomatelor, în ţări ca Olanda, Belgia, Italia, Anglia etc.
Tulpinele plantelor ajunse la sârma spalierului se coboară cu sprijinul sfo-
rilor de susţinere şi se culcă direct pe sol, astfel încât se formează noi
inflorescenţe (numărul total al acestora pe tulpină poate fi de 15-20) iar
producţiile depăşesc 300 t/ha (Ciofu Ruxandra, 1995).

Dirijarea_£gctorilor de mediu în perioada de vegetaţie se face cu


multă atenţie pentru a asigura creşterea şi fructificarea normală a

plantelor.

Lumina reprezintă un factor esenţial în cultura legumelor de seră


întrucât durata si intensitatea procesului de fotosinteză sunt dependente
de calitatea, intensitatea si durata luminii.

Dirijarea luminii se poate realiza în mai mică măsură în sere. în


perioadele cu lumină deficitară sticla se menţine curată, iar la producerea
răsadurilor se poate folosi lumina artificială. în perioadele de vară cu
lumină în exces, se intervine prin aerisire puternică şi prin opacizarea gea-
murilor prin cretizare. In ţările din vestul Europei a luat o mare extindere
folosirea ecranelor termice, care pot realiza diferite grade de umbrire.
Ecranele mobile de aluminiu se folosesc frecvent în Olanda la legume pen-
tru optimizarea climatului şi economisirea energiei (Sversson L., 1992).

Temperatura se dirijează cu ajutorul instalaţiei de încălzire, în funcţie


de fpecie, faza de vegetaţie şi în strânsă corelaţie cu intensitatea
luminii, în perioadele reci se iau măsuri de păstrare a căldurii, iar în cele
călduroase se intervine cu aerisirea puternică şi opacizarea geamurilor.
în unele ţări se aplică metoda răcirii evaporative şi a peretelui umed
(Japonia).

Umiditatea solului se regleză prin irigare, practicându-se mai multe


metode: prin aspersiune, subterană sau prin picurare, iar umiditatea rela-
tivă se reglează în funcţie de specie, faza de vegetaţie prin aerisiri
repetate.

Aerisirea permite reglarea temperaturii, umidităţii relative a aerului şi


conţinutul acestuia în CO2 şi 02- Se realizează liber prin instalaţia de
aerisire, sau forţat cu ajutorul ventilatoarelor. Creşterea concentraţiei de

CO2 în sere, diferenţiat cu specia, faza de vegetaţie, nivelul temperaturii,


intensitatea luminii conduce la importante sporuri de producţie (20-56%).

Fertilizarea în perioada de vegetaţie se realizează pe baza unor pro-


grame speciale stabilitate de laboratorul de agrochimie, în funcţie de
specie, faza de vegetaţie, conţinutul solului în elemente nutritive etc. In
perioada de vegetaţie, în funcţie de specie, ciclul de cultură, hibridul culti-
vat, se administrează 70-93% din îngrăşăminte cu fosfor şi 30-90% din
îngrăşămintele cu potasiu. Se aplică atât îngrăşăminte chimice simple cu
macro sau micro elemente, cât şi îngrăşăminte minerale complexe. La
aplicarea extraradiculară a îngrăşămintelor se folosesc soluţii cu concen-
traţia de 0,1-0,2% putându-se evita carenţa în unele microelemente.
In serele moderne dirijarea climatului se face cu ajutorul calculatorului.

Pzeyenirea si combaterea bolilor şi dăunătorilo r se realizează cu


deosebită atenţie deoarece în sere se creează condiţii foare prielnice pen-
tru înmulţirea acestora. Principiul care trebuie să stea la baza acţiunilor de
combatere a bolilor şi dăunătorilor în culturile legumi
cole din sere constă

Tj t"turor masurilor care concurali prevenirea atacurilor Raicu


(

Cristina şi colab., 1982).

Tratamentele cu caracter profilactic, în general urmăresc prevenirea


Răspândiri i bolilor şi dăunătorilor, fnacesţ scop la intrarea în sere se
aşează dezinfectoare cu soluţii de'Nemagon lichid 5%, Dithane M-45 2%
sau sulfat de cupru 2%. Soluţia se împrospătează la fiecare 3-4 zije.
înainte de introducerea în sere, uneltele şi utilajele se dezinfecteazâjTrin
s1ropîre~sau îmbăiere în soluţie de formalină 5%. Instrumentele folosite
pentru diferit£ ljucrări (copilit, cârnit etc.) se dezinfectează cu fosfat
trisodic 3% sau permanganat de potasiu 1%.

—r3Trpa~depistarea unor surse de infecţie sau la apariţia dăunătorilor se


fac tratamente cu diferi^jfl*^^^y^ifi^?#T-Ridomi] plus 48 - 0,5%,
Captadin 0,2%, Bavistin - 0,1%, Ronilan 50 - 0,05%, Lanate 90 - 0,05%,
Actelic 50 - 0,1%, Filitox 50 - 0,1%, Onevos 50 - 0,1%, Orafon 50 -0,2%,
Trigard 75 - 0,02%, Fernos 50 - 0,05% etc.

Pe plan mondial combaterea biologică, mai ales a insectelor în sere, a


căpătat o largă răspândire. în Olanda, Heuvelink E., 1990, menţionează
căpentru păianjănul roşu se foloseşte prădătorul Phytoseiullus persimilis,
pentru larva minieră Dacnussa sibirica etc. Tot în Olanda se aplică la fe-
restrele de aerisire plase cu ochiuri de 0,34 x 0,34 mm la castraveţi
pentru a împiedica pătrunderea insectelor, respectiv musculiţa albă,
afidele si tripşii şi de 0,6 x 0,6 mm la tomate pentru Liriomiza bryoniae
(Linden A., 1991).

Combaterea algelor în sere se poate face cu un nou algicid pe bază de


brom numit Agribroml^LorîgpFe M., 1992).

Pentru ^rvmhpţprpa np.matnyilor literatura de specialitate aminteşte


despre îngrăşâmintele verzi „nematocide". Seva acestor plante nu conţine
substanţa indispensabilă supravieţuirii nematozilor. Deci este utilă inte-
grarea unor asemenea specii în rotaţia culturilor. Combaterea biologică a
nematozilor cu ajutorul ciupercilor mematofage, care „capturează" nema-
to_7n_într-o adevărată reţea, pătrund în interiorul acestora şi se hrănesc
cu „continutujTMoji. Aceste ciuperci nu sunt utilizate în mod frecvent din
motive tehnice şi financiare. Se intenţionează folosirea ciupercii
ovicide, ..care distmp pnsţp "pmaVl^'7ilr>r fr"Yml I.C., 1985).
Firma Sumitomo (Japonia) a fabricat o folie de polietilenă stratificată
cu adausuri de ingrediente organice. Houa folie are şi calitatea de a
reflecta razele ultraviolete ale unui_fl.""rnit diapa?on al lungimilor de undă
care Creează panică şi îndepărtează insectele dăunătoare, în special
păduchii verzi de plante (1991).

CAPITOLUL XIII

TEHNOLOGIA GENERALĂ A PRODUCERII


SEMINŢELOR DE PLANTE LEGUMICOLE

Producerea seminţelor de plante legumicole prezintă o deosebită


importanţa deoarece sămânţa este considerată ca un important mijloc de
producţie fără de care nu se poate asigura obţinerea unor indici calitativi
superiori.

Importanţa producerii seminţelor decurge şi din faptul că marea


majoritate a speciilor legumicole se înmulţesc prin seminţe.

Utilizarea în producţie a unor seminţe cu o înaltă valoare biologică şi


o valoare culturală ridicată, permite punerea în valoare în mod practic a
indicilor calitativi si cantitativi ai soiurilor si hibrizilor celor mai valoroşi.

' ' *

13.1. IMPORTANŢA SOIULUI PENTRU PRODUCŢIA LEGUMICOLĂ


Obţinerea unor producţii ridicate de legume şi de calitate
superioară \ este posibilă numai prin utilizarea unor soiuri şi hibrizi de
înaltă produc-/ tivitate şi adaptaţi la diversele zone de cultură din ţara
noastră.

Pornind de la ideea că în aceleaşi condiţii pedo-climatice şi aplicând


aceeaşi tehnologie se obţin producţii diferite dacă se cultivă soiuri diferite,
se ajunge la concluzia că elementul „biologic" reprezentat prin soi sau hibrid
are un rol deosebit în valorificarea eficientă a ansamblului factorilor
tehnologici. Elementul „biologic" are cea mai mare mobilitate, fiind capabil
să valorifice în cel mai înalt grad condiţiile create prin optimizarea celorlalţi
factori. •—^ Soiul sau cultivarul este definit ca un ansamblu de indivizi
cultivaţi care au proprii un număr de caractere si însuşiri (morfologice,
fiziologice,

citologice, biochimice etc.) importante pentru agricultură sau horticultura


şi care după înmulţire (sexuată sau asexuată) îşi menţin caracteristicile
(Bărbier, 1970).

Această definiţie a soiului are la bază trei criterii:

- criteriul de identitate (individualitate) prin care un soi se distinge de


alte soiuri din aceeaşi specie prin una sau mai multe caracteristici, care
sunt
proprii numai lui, dându-i o anumită identitate (exemplu: talia, perioada de
vegetaţie, formarea fructelor, mărimea fructelor, culoarea florilor etc);
- criteriul de omogenitate are în vedere asemănarea privind princi
palele caracteristici, a ansamblului de indivizi care alcătuiesc soiul (exem
plu: toate plantele de talii asemănătoare, aceeaşi perioadă de
vegetaţie,
aceeaşi formă si culoare a fructelor etc);
5 5 }
'

- criteriul stabilităţii se referă la menţinerea în urma reproducerilor


(înmulţirilor) succesive a caracterelor şi însuşirilor de identitate si omo
genitate.
>
în atenţia cercetării legumicole si a producţiei stă preocuparea de a
înlocui soiurile vechi cu altele noi, mai valoroase şi mai productive, de cali-
tate mai bună, obţinute în procesul de ameliorare. Alături de soiuri, hibrizii
joacă un rol deosebit în sortimentul legumicol, datorită unifirmităţii sporite,
producţiilor mai ridicate, precocităţiii mai accentuate şi calităţii deosebite.

în activitatea de ameliorare s-a avut în vedere necesitatea promovării


în producţie a unor soiuri specializate pe anumite direcţii de producţie şi
valorificare. S-au obţinut soiuri si hibrizi noi pentru producţia extratim-
purie în câmp protejat şi neprotejat, pentru cultura în sere, soiuri pentru
culturile de vară şi toamnă, indicate pentru industrializare etc

Soiurile (hibrizii) de plante legumicole trebuie să întrunească două


condiţii importante: - adaptare la condiţiile naturale din zona geografică în
care se cultivă şi să corespundă scopului urmărit prin destinaţia producţiei
(pentru consum în stare proaspătă sau pentru industrializare).
Caracteristicile pe care trebuie să le îndeplinească soiurile (hibrizii) la unele
specii legumicole sub raportul destinaţiei producţiei sunt prezentate în
tabelul 13.1. în ultimii ani, pe plan mondial şi în ţara noastră, se caută
extinderea în cultură a hibrizilor Fţ, datorită avantajelor deosebite pe care le
prezintă aceştia.
Obţinerea acestor hibrizi se bazează pe diverse forme de androsterilitate,
naturală sau indusă artificial, pe cale fizică sau chimică. Principalele forme
de androsterilitate sunt: autosteritatea la ceapă, morcov şi mai puţin la
ardei, vinete şi tomate; incompatibilitatea la plantele legumicole din
familia Cruciferae şi ginoicia în special la soiurile de castraveţi. Metoda
obţinerii hibrizilor Fj de ardei prin utilizarea liniilor parentale androsterile
prezintă avantajul eliminării operaţiei de emasculare şi asigură producerea
de seminţe cu rată de hibridare ridicată. Cercetătorii de la I.C.L.F. Vidra au
realizat 4 surse diferite de androsterilitate care au fost încrucişate cu 9
genitori paterni recurenţi în vederea obţinerii unor linii androsterile
(Stoenescu A., 1995). ->» în activitatea de creare a soiurilor (hibrizilor) de
legume se pune un accent deosebit si pe mărirea rezistentei acestora la atacul
bolilor si dăunătorilor. %
' ' Tabelul 13.1

Caracterele soiurilor în funcţie de destinaţia producţiei la câteva specii legumicole

Specia Destinaţia Caracterele pe care să le îndeplinească soiurile


producţiei şi (hibrizii)
mecanizarea
Tomate Producţia timpurie în Creştere nedeterminată, precocitate, fructe de
câmp dimensiuni mijlocii, necostate, intens şi
Produc(ia în sere şi solarii uniform colorate.
Productivitate, precocitate,fructe de calitate
superioară rezistente la crăpare, rezistente la
Industrializare atacul bolilor
Creştere şi dăunătorilor
determinată, procent ridicat de maturare
sub formă de simultană a fructelor, fructe intens colorate şi cu
pastă un conţinut ridicat de substanţă uscată
Industrializare sub Creştere determinată, procent ridicat de maturare
formă de tomate în simultană a fructelor, fructe de dimensiuni reduse,
bulion de formă piriformă, cu pieliţă groasă, rezistentă şi
Adei Industrializare sub uşor detaşabilă
Tulpină rigidă, gruparea fructelor în treimea
pentnj formă de boia superioară a tulpinii, procent ridicat de
boia maturare simultană a fructelor, detaşare
Mazăre Industrializare uşoară a perioade
Soiuri cu fructelor de
de peduncul.
vegetaţie diferite, tulpina
intre 45-80 cm, erectă, distanţa de la sol la prima
păstaie de cel puţin 20 cm, procent ridicat de
maturare tehnică a păstăilor, durata de maturare
îndelungată, procent ridicat de seminţe fine, păstăi
care să se desfacă uşor la batozare şi raport
Fasole Industrializare seminţe/păstăi
Soiuri câtde
cu perioade mai ridicat îndiferite,
vegetaţie favoarea tulpina
erectă şi de înălţime redusă, păstaie de o
anumită lungime, dreaptă şi cu secţiune
Ceapă Consum de iarnă cilindrică
Bulbi de formă globuloasă care să se păstreze bine
o perioadă cât mai îndelungată
Industrializare prin Frunzele cărnoase ale bulbului să-şi păstreze după
deshidratare prelucrare o culoare albă-strălucitoare
Conservare în acid lactic Bulbi de dimensiuni reduse, cu frunzele
interioare cărnoase, foarte fine

. MENŢINEREA VALORII BIOLOGICE A SOIURILOR DE


LEGUME
în decursul timpului soiurile de legume nu-şi păstrează caracterele pe
care le-au avut iniţial, suferind un proces de „degenerare", de înrăutăţire a
însuŞirilor iniţiale.
Modificarea structurii genetice a populaţiei care constituie soiul este
determinată de acţiunea conjugată a factorilor evoluţiei şi de cultură, din-
tre care mai importanţi sunt: mutaţiile (infiltraţia de gene), acţiunea mo-
dului de reproducere (autogamia, alogamia), selecţia naturală şi artifi-
cială, driftul genetic sau deriva genetică (adică favorizarea sau defa-
vorizarea anumitor genotipuri), condiţiile de mediu şi de cultură, izolarea
în spaţiu etc.

Principalele verigi ale procesului de înmulţire şi de menţinere a valorii


biologice sunt:

- asigurarea seminţei de bază prin selecţie conservativă;


- respectarea tehnologiilor de cultură si a măsurilor speciale de
menţinere a purităţii biologice a soiurilor.
Asigurarea seminţei de bază prin selecţie conservativă se execută de
către personalul specializat în cadrul I.C.L.F. Vidra şi are drept scop con-
servarea de bază a soiurilor prin eliminarea tuturor descendentelor
netipice acestora. S-au elaborat scheme de selecţie pentru obţinerea
seminţelor elită la majoritatea speciilor legumicole. Acestea durează 5-7
ani în funcţie de specie şi se trece prin câmp de alegere (anul 1), câmp de
selecţie (anul 11), când se obţine baza superelitei, câmp de superelită (anul
111), câmp de elită (anul IV) şi câmp de control la C.I.O.S. (anul V), aşa
cum rezultă din figura 13.1.

Respectarea tehnologiilor şi a măsurilor de menţinere a purităţii bio-


logice se realizează prin:

- amplasarea judicioasă a culturilor;


- evitarea impurificărilor biologice şi mecanice;
- purificarea culturilor semincere şi aplicarea unor măsuri tehnolo
gice speciale.

- Majoritatea culturilor legumicole semincere se înfiinţează pe terenurile


situate pe luncile râurilor mari din sudul si vestul tării. Cele mai bune rezultate
de
- * 5 5

- producţie se obţin pe solurile aluvionare şi cernoziomuri, cu fertilitate


ridicată, capacitate mare de reţinere a apei, structură bună, textură mijlocie
si cu apa freatică la adâncimea de peste 2 m. La amplasarea culturilor în
cadrul rotaţiei se ţine seama şi de numărul de ani după care cultura poate
reveni pe aceeaşi solă (2-3 ani la mazăre şi spanac, 3 ani la plantele
legumicole solanacee pentru fructe, cucurbitacee, salată, praz, sfeclă roşie,
varză, 3-4 ani la plantele legumicole pentru rădăcini tuberizate, ceapă,
conopidă şi 4 ani pentru fasole şi usturoi). Măsurile care trebuie luate pentru
evitarea impurităţilor biologice şi mecanice în cursul perioadei de vegetaţie
se referă la următoarele aspecte:

- stabilirea judicioasă în planul de producţie a numărului de specii şi


soiuri care se pot cultiva în cadrul unei ferme fără să existe pericolul impu-
rificărilor (se recomandă să se cultive un singur soi din aceeaşi specie);
- respectarea cu stricteţe a distantelor de izolare dintre loturile semin-
cere de soiuri şi specii. La plantele autogame distanţele de izolare sunt 50-
300 m, iar la speciile alogame de 1500-2000 m( tabelul 13.2).
Tabelul 13.2 Distanţe minime
de izolare la culturile semincere de plante legumicole (m)

Specia Faţă de alte Faţă de alte genuri, specii şi varietăţi


Distan Cultivate Spontane
soiuri ale ţa
aceleiaşi
Plante
autogame
Ardei gras şi 800 Ardei iute -
gogoşar 100 300 Ardei lung -
Ardei lung 300 300 Ardei gras şi gogoşar -
800 Ardei iute -
Ardei iute 300 800 Ardei gras, lung şi gogoşar -
Tomate 50 - - -
Vinete 100 - - -
Salată 200 - - -
Bame 500 - - -
Mazăre, fasole 100 -
Plante alogame
Ridichi 1500 1500 Ridichi de lună, de Brassica
vară şi de iarnă Sinapis
(între ele) Raphanu
Varză, conopidă, 2000 2000 Varză albă, roşie, s
Idem
gulii şi gulioare creaţă, de frunze, de
Bruxelles Conopidă şi
Morcov, ţelină, 1500 1500 gulii (între
Morcov ele)
furajer, Daucus
pătrunjel, pătrunjel pentru Pastinac
păstârnac
Castraveţi, 2000 2000 frunze
Dovlecei şi dovleci (între a
pepeni galbeni ei) Pepeni verzi şi furajeri
şi verzi, (între ei)
dovlecei
Spanac şi 1500 1500 - -
Ceapă, praz 2000 2000 Ceapă de apă şi de -
arpagic (între ele)
Sfeclă roşie 2000 2000 Sfeclă de zahăr, sfeclă
furajeră
- purificarea biologică a culturilor;
- curăţirea cu grijă a obiectelor de inventar destinate recoltării, a
mijloacelor de transport, a maşinilor pentru extragerea şi condiţionarea
seminţelor şi purificarea pe cale mecanică a seminţelor.
- Certificarea seminţelor şi a materialului săditor legumicol

- Certificarea seminţelor si materialului săditor legumicol


urmăreşte menţinerea autenticităţii, purităţii biologice şi stării sanitare,
precum şi promovarea producerii şi folosirii în procesul de producţie a
materialului biologic din soiuri şi hibrizi valoroşi, adaptaţi condiţiilor
ecologice de cultură, care să valorifice cu înaltă eficienţă economică
potenţialul natural precum şi baza materială creată prin lucrări de
ameliorare a soiurilor, chimizare si mecanizare.

- Controlul se face prin inspectori aprobatori, care pe baza


controalelor în câmp, urmăresc aplicarea corectă a tehnologiilor specifice,
modul de efectuare a purificărilor biologice şi starea sanitară a culturilor,
aşa cum prevede Legea 75/1995.

- Pe baza analizelor de laborator se stabileşte valoarea culturală


şi se eliberează actele de certificare, circulaţie şi utilizare a
seminţelor.

- Primul control obligatoriu la toate culturile (plante mamă şi


semin-ceri) se execută cu 7-10 zile înaintea înfiinţării culturilor şi prin
aceasta se urmăreşte: modul de alegere si de pregătire a terenului;
dacă au fost asigurate distanţele de izolare; care a fost cultura
premergătoare; verificarea actelor de provenienţă a seminţelor sau
a plantelor mamă.

- Celelalte controale se fac diferenţiat pe specii. In cadrul


controalelor se verifică cu deosebită atenţie modul de executare a
purificării biologice a culturilor, care constă din îndepărtarea din
cultură a plantelor care reprezintă alte soiuri, abateri de la media
soiurilor, hibrizi, forme spontane. Se elimină de asemenea
exemplarele slab dezvoltate si cele atacate de boli şi dăunători.
Puritatea biologică se calculează cu ajutorul formulei:

- Puritatea biologică = (Pt x 100)/(Pt + Pn)

- în care: Pt = plante tipice

- Pn = plante netipice

- Dacă la controalele executate se constată că nu s-au aplicat


tehnologiile culturilor semincere şi că ele sunt îmburuienate sau
atacate de boli, inspectorul aprobator poate si are datoria să nu
admită pentru reînmultire seminţele acestor culturi.

- 13.3. PARTICULARITĂŢI PRIVIND

- PRODUCEREA SEMINŢELOR DE LEGUME

- La plantele anuale producerea seminţelor se realizează în acelaşi


an, iar pentru cele bienale sunt necesari doi ani: în primul an se produc
plantele mamă şi în anul al doilea, din acestea se obţin seminţele. La
plantele anuale tehnologia aplicată este asemănătoare cu cea aplicată la
culturile de producţie, cu precizarea că se acordă o atenţie mai mare
tuturor verigilor. La culturile înfiinţate prin răsad, producerea acestuia
se face în unitatea care are sarcină de producere a seminţelor pentru a se
evita impurificare soiurilor. Distanţele de plantare, atât la plantele
anuale cât şi la cele bienale sunt mai mari decât la culturile de producţie
pentru a se crea condiţii corespunzătoare de creştere si dezvoltare a
plantelor (tabelul 13.3).
- Tabelul 13.3
-

Date cu privire Ia seminţelor de legume din speciile anuale (original)


Nr. producerea înfiinţare
Specia Schema Norma Producţia Raportul cultură
crt a culturii de de de semiticeră:
semănat sămânţ sămânţă cultură
(plantat) ă kg/ha comercială comercială, ha

1 Tomate 25 IV- 15V 70/30 0,25 100 1 :400


50/36
2 Ardei 5 - 15 V 70/15 1,00 100 1 : 100
3 Vinete 1 -IOV 70/30 1,00 100 1 : 100
4 Castraveţi 10-20 V 70/30 6,00 200-250 1:33,3; 1 : 41,6
5 Dovlecei 10-20 V 70/40 8,00 350-500 1 :43,7: 1:62,5
6 Pepeni galbeni 10-20 V 140/30 3-5 120-150 1 :30; 1 :40
7 Pepeni verzi 25 IV-IOV 192/150 3-5 150-200 1 : 40; 1:50
8 Fasole 25 IV-15 V 45-50 100-120 600-800 1 : 6; 1 :6,6
9 Mazăre 1-10 III 12,5 150-180 1200-1600 1 : 8; 1 : 8,8
10 Bame 15-20 V 70/30 40 700-800 1 :17,5; 1:20
11 Spanac 20-30 IX 37/15 20-25 600-900 1 : 30; 1 :36
12 Salată 20-30 III 37/30 1,5-2,0 400-500 1 :250; 1:266
13 Conopidă 15-25 III 70/40 0,3-0,35 200-250 1 : 666; 1 :714
14 Ridichi de lună 20 III-5 IV 70/25 12-15 600-800 1 :50; 1 :53
15 Usturoi 20-30 IX 24/5 600-800 4000-6000 1 : 6,6; 1 : 7,5

- La speciile bienale există o tehnologie specifică pentru obţinerea


plantelor mamă si una pentru producerea seminţelor (tabelul 13.4).

- Completarea golurilor se face cu mai multă rigurozitate, iar comba-


terea bolilor şi dăunătorilor se realizează după programe speciale, foarte
complexe, pentru a se obţine plante sănătoase. Se acordă o atenţie
deosebită combaterii buruienilor şi în special a celor de carantină şi a
celor care au seminţe asemănătoare cu ale plantelor de cultură si care
sunt greu de separat. La producerea seminţelor hibride se aplică o
tehnologie specială. De obicei plantele tată se seamănă mai devreme, în
acelaşi timp şi după plantele mamă (deci eşalonat) pentru a se asigura
polenul necesar în procesul de hibridare. Plantele tată se plantează alter-
nativ cu plantele mamă în raport de 1:3 la ardei, sau se fac loturi sepa-
rate de plante tată şi separate de plante mamă ca la vinete şi tomate tim-
purii. La vinete pentru 1 ha lot de hibridare se vor asigura 35.000-
40.000 plante din forma mamă şi 12.000-15.000 plante din forma tată.
La tomate timpurii se asigură la 1 ha soi matern, 0,5 ha soi patern. Se va
acorda o atenţie deosebită metodelor de marcare a florilor polenizate.
Purificarea biologică se va executa cu multă atenţie prin eliminarea la
momentele caracteristice a tuturor plantelor netipice. Se vor respecta cu
stricteţe distanţele de izolare între soiurile aceleiaşi specii, între speciile
cultivate şi speciile din flora spontană care vor putea impurifica cul-
turile semincere (se îndepărtează pe o rază de 2000 m speciile sălbatice
din familia Umbeliferae, si cele din familia Cruciferae, respectiv cele din
genurile Raphanus şi Sinapis).

- La unele culturi se face palisatul plantelor semincere pe


spalieri (tomate, fasole urcătoare, conopidă), se aplică copilitul şi
cârnitul (la tomate).

- La ardeiul gras şi gogoşar se elimină primul fruct care nu este


tipic şi care nu asigură seminţe corespunzătoare.

- La varietăţile de ardei (gras, lung, gogoşar), la vinete, pepeni


verzi, pepeni galbeni se limitează numărul de fructe pe plantă
pentru a asigura maturarea corespunzătoare a acestora.

- La varza timpurie se recomandă ca la înflorire să se


amplaseze 2-3 stupi de albine la 1 ha de cultură, în apropierea
lotului semincer, pentru a asigura polenizarea.

La varza de toamnă şi vară este necesar ca primăvara devreme să se


facă dezvelirea căpătânilor, curăţarea acestora de frunzele uscate si cres-
tarea căpătânilor pentru uşurarea emiterii tijelor florale. La morcov, pă-
trunjel şi păstârnac s-a pus la punct o tehnologie de producere a semin-
ţelor fără transplantare, care asigură o reducere considerabilă a
consumului de forţă de muncă (Butnariu H. şi colab., 1992).

13.4. RECOLTAREA, CONDIŢIONAREA ŞI PĂSTRAREA


SEMINŢELOR DE PLANTE LEGUMICOLE
Calitatea corespunzătoare a seminţelor legumicole poate fi asigurată
integral până în momentul când acestea sunt folosite în unităţile de pro-
ducţie, numai dacă se acordă o atenţie deosebită recoltării, condiţionării şi
păstrării lor.

Procesul de recoltare a seminţelor de plante legumicole cuprinde câte-


va elemente care se referă la:

- stabilirea momentului optim de recoltare;


- recoltarea propriu-zisă a plantelor semincere sau a fructelor din care
se extrag seminţe;
- pregătirea semincerilor sau a fructelor în vederea extragerii seminţelor;
- extragerea propriu-zisă a seminţelor.
Diversitatea mare a speciilor şi soiurilor de legume cultivate implică şi
utilizarea unor procedee complexe de recoltare a seminţelor. înainte de
începerea recoltării semincerilor legumicoli, este necesar să se înlăture
din respectivele culturi buruienile şi eventual dacă există şi alte plante de
cultură, ale căror seminţe sunt greu separabile din masa seminţelor de
legume.

Momentul optim de recoltare se referă la faza de vegetaţie a plantelor


semincere, la gradul de maturare a seminţelor ca şi la timpul propriu-zis
când să se facă recoltare.

La plantele legumicole formarea şi apariţia florilor şi a seminţelor se


eşalonează pe o anumită perioadă de timp, motiv pentru care
seminţele

ajung la maturitatea fiziologică, pe aceeaşi plantă, în mod treptat. La unele


specii formarea seminţelor se eşalonează şi în funcţie de modul de
păstrare a plantelor mame, Astfel, la morcov emiterea tijelor florale, ca
urmare a menţinerii rădăcinilor la temperatura de vernalizare, este
dependentă de trei factori: stadiul de dezvoltare al acestora, nivelul
temperaturii şi durata de expunere. Indiferent de genotip, cel mai mare
procent de tije florale (85-100%) s-a obţinut la plantele în vârstă de 12
săptămâni, expuse timp de 70 de zile la temperatura de 4°C (Elena Chira,
1995).

Studiul comparativ în perioada de obţinere a seminţelor la 5 soiuri de


morcov a condus la concluzia că există două tipuri morfologice de creşte-
re a tulpinii, determinate genetic: un tip axial, cu o tulpină principală şi
multe ramificaţii care se termină cu inflorescenţe de diferite ordine şi un
tip monoaxial, cu mai multe tulpini echivalente, emise din zona coletului
şi mai multe inflorescenţe de ordinul 1, cu înflorire simultană, foarte
important pentru stabilirea momentului optim de recoltare (Elena Chira,
1995). De aceea stabilirea momentul optim de recoltare trebuie făcută cu
multă atenţie.

Recoltarea prematură duce la obţinerea unor seminţe de calitate infe-


rioară (cu germinaţie slabă), iar recoltarea la supramaturare determină
pierderea prin scuturare a celor mai valoroase seminţe şi scăderea consi-
derabilă a producţiei.

La speciile legumicole la care procesul de maturare a seminţelor


decurge eşalonat, este recomandabil ca recoltarea să se execute în mai
multe etape, pe măsură ce acestea ajung la maturitatea fiziologică, mo-
ment în care seminţele capătă forma, culoarea, mărimea, greutatea şi con-
sistenţa specifică.

La stabilirea momentul de recoltare a seminţelor se ţine seama şi de


unele caractere particulare ale anumitor specii cum ar fi:
- apariţia aromei caracteristice la pepenele galben, morcov, pătrunjel,
telină etc;

- uscarea pedunculului fructelor la pepenele verde;


- uscarea frunzelor şi a tulpinilor la spanac şi salată;
crăparea capsulelor cu seminţe la ceapă şi praz.
La majoritatea culturilor semincere de plante legumicole recoltarea se
execută manual în mai multe etape.

în condiţiile producerii industriale a seminţelor nu mai este posibilă


efectuarea manuală si eşalonată a recoltării, ci numai mecanizat, deci o
singură dată. Momentul optim al recoltării semincerilor în acest caz se
stabileşte astfel ca să prevină piederile de seminţe prin scuturare.
Momentul optim pentru recoltarea semincerilor trebuie stabilit atunci
când aproximativ 10% din totalul seminţelor de pe fiecare plantă în parte
a ajuns la maturitatea fiziologică.

Fructele din care urmează să se extragă seminţe (tomate, ardei,


vinete, castraveţi, pepeni galbeni, pepeni verzi, dovlecei, dovleac
comestibil) se recoltează pe măsură ce acestea au ajuns la maturitatea
fiziologică.

Pentru a reduce la minimum eventualele pierderi prin scuturare, la


unele specii care prezintă cel mai mare pericol în acest sens (varza, ma-
zărea, ceapa, pătrunjelul) recoltarea semincerilor se va face pe cât posibil
dimineaţa, către seară sau chiar noaptea, evitându-se perioada de arşiţă
puternică din timpul zilei, care favorizează foarte mult scuturarea
seminţelor.

La pătlăgelele vinete şi ardei, fructele trebuie recoltate înainte de


căderea brumei, deoarece chiar gerurile slabe le înmoaie, făcându-Je
improprii pentru extragerea seminţelor.

Pentru toate speciile de plante legumicole, recoltarea nu trebuie efec-


tuată pe vreme ploioasă şi nici cu vânturi puternice.

Recoltarea plantelor semincere sau a fructelor din culturile legumicole


producătoare de seminţe se efectuează în mod diferit, în funcţie de
particularităţile acestor culturi si de tehnologia aplicată.

După modul de recoltare se disting două grupe mari de culturi legu-


micole producătoare de seminţe:

- o grupă la care se recoltează plantele semincere, urmând ca extra


gerea seminţelor să se realizeze prin treierat (seminceri legumicoli din
specii care aparţin familiilor botanice: Leguminosae, Umbeliferae, Lilia-
ceae, Chenopodiaceae, Cruciferae);
- o grupă de culturi la care se recoltează mai întâi fructele, din care se
extrag seminţele (specii legumicole din familiile Solanaceae şi Cucurbitaceae).
- La prima grupă, în urma unor cercetări (Nistor 1., 1971) s-a
ajuns la concluzia că pot fi recoltate numai inflorescenţele, fără a
mai fi însoţite de o porţiune mai mare din tija florală (la ceapă, praz,
morcov, pătrunjel, ţelină, păstârnac). Inflorescenţele recoltate se
adună în coşuri căptuşite cu folie de polietilenă pentru a evita
pierderea seminţelor care se scutură, apoi se pun în autocamioane
sau în remorci căptuşite cu folii de polietilenă şi se transportă la
locul unde vor fi uscate.

- Recoltarea mecanizată se efectuează cu ajutorul maşinilor


obişnuite folosite la recoltarea cerealelor păioase, după ce au fost
adaptate în mod corespunzător.

- Fructele se recoltează când au ajuns la maturitatea


fiziologică, în coşuri sau găleţi, apoi acestea se descarcă în remorci
sau autocamioane şi se transportă la locul unde se vor extrage
seminţele.

- Pregătirea semincerHor sau fructelor în vederea extragerii seminţelor


constă în asigurarea condiţiilor necesare pentru pefectarea procesului de
maturare a tuturor seminţelor si pentru finisarea proceselor de uscare a
inflorescenţelor (ceapă, praz, morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină), a
fructelor (fasole, mazăre, bame, varză, ridichi, conopidă, gulii) sau pentru
macerarea placentei fructelor în care se află seminţele astfel ca acestea să
poată fi extrase uşor.

- Uscarea inflorescenţelor sau fructelor se poate realiza în mod


natural sub acţiunea razelor solare, în grămezi sau brazde în câmp,
dar mai bine în condiţii artificiale, folosindu-se în acest scop
construcţii şi mijloace tehnice specifice (soproane închise cu plasă
de sârmă ca să nu intre păsările şi prevăzute cu stelaje
confecţionate tot din plasă de sârmă, dotate sau nu cu ventilatoare,
sau hale dotate cu aparatură si utilaje moderne pentru extragerea,
uscarea şi condiţionarea seminţelor).

- Pregătirea fructelor de plante legumicole în vederea


extragerii seminţelor constă în curăţirea lor prin spălare şi în unele
cazuri trebuie realizată macerarea acestora (la vinete de
exemplu). Pentru aceasta fructele se toacă cu ajutorul unei tocători
obişnuite acţionată mecanic, se amestecă cu apă şi se lasă la
macerat 2-4 zile, în butoaie sau căzi din lemn.

- Exttageieajemintelor se efectuează prin treierat în cazul


inflorescenţelor şi fructelor uscate (ceapă, praz, morcov,
pătrunjel, mărar, salată,
- fasole, mazăre, bame) şi prin spălare după ce fructele au fost
supuse procesului de macerare şi de trecere a lor prin pasatrice sau
numai de trecere prin pasatrice (tomate, castraveţi,pepeni).

- Mazărea si fasolea se treieră cu batozele sau combinele de


cereale adaptate în acest scop.

- Semincerii de plante legumicole din grupele pentru rădăcini şi a


verzei, de ceapă, praz, spanac se treieră cu batoze speciale pentru
seminţe mai mici tip „Saima", sau în lipsa acestora, cu batozele şi
combinele pentru cereale.

- Seminţele din fructele de tomate se extrag cu ajutorul


pasatricelor (maşini cu site, care elimină sucul şi reţin sămânţa,
pieliţa si fibrele celulozice din pulpă)# După această separare,
seminţele se lasă să fermenteze în vase de lemn, timp de 1-2 zile,
pentru descompunerea stratului de pec-tină care le acoperă. Dacă
nu se face această operaţie separarea seminţelor de pieliţă este
dificilă, iar când acestea se usucă, se aglomerează. Fermentarea
mai are şi scopul de a distruge germenii unor boli foarte periculoase
care se transmit prin sămânţă, cum sunt bacteria Corynebacterium
michi-ganense şi virusul mozaicului tutunului.

- In multe ţări, la extragerea seminţelor de tomate, se folosesc


enzimele pectolitice care adăugate în proporţii foarte mici (150-
1000 ppm) în amestecul de pulpă şi seminţe reduc la 10-12 ore
procesul de fermentare şi se produce o descompunere completă a
mucilagiilor, sămânţa căpătând un aspect foarte frumos.

- în vederea extragerii seminţelor de tomate, la I.C.L.F. Vidra s-a


realizat o linie tehnologică complectă, care în afară de pasatrice mai
cuprinde: - maşină cu flux continuu pentru spălarea fructelor care se
introduc în fluxul tehnologic atunci când pulpa rezultată de la
extragerea prin pasatrice urmează a se folosi la prepararea bulionului;
- dispozitiv pentru spălarea seminţei, care separă sămânţa de pieliţă şi
fibre după ce s-a făcut fermentaţia; - centrifugă pentru eliminarea
excesului de apă; - uscător rotativ.

- Prin folosirea acestor maşini se reduce mult consumul de


mână de lucru.

- —■^La ardei extragerea seminţelor se face manual prin


tăierea receptaculului, iar separarea seminţelor de pe receptacul se
poate face folosind triorul pentru arpagic.

- La vinete, pepeni verzi şi la castraveţi, seminţele se pot


extrage cu ajutorul maşinilor de tip Semlac sau lsalniţa, iar pentru
separarea lor se folosesc pasatrice obişnuite.
- Uscarea seminţelor după treierat sau extragere se face în mod
natural, întinzând seminţele pe prelate sub soproane sau artificial cu
ajutorul instalaţiilor de uscare.

- Condiţionarea seminţelor implică un proces tehnologic foarte complex


în care sunt incluse toate măsurile necesare pentru a asigura o cât mai mare
puritate biologică şi fizică, germinaţie şi valoare culturală.

- Condiţionarea seminţelor pentru asigurarea purităţii fizice


constă în separeu lor de orice impuritate fizică (corpuri străine:
resturi de plante semincere sau de fructe, pământ, pietre, insecte
moarte; seminţe de buruieni sau alte plante de cultură sau de alte
soiuri din aceeaşi specie sau din acelaşi soi, dar seci, sparte, fără
embrion etc, în general care nu mai sunt capabile să dea naştere la
plante normale).

- Asigurarea purităţii fizice a seminţelor se realizează prin mai


multe măsuri: alegerea corectă a momentul de recoltare şi reglare
corespunzătoare a maşinilor de recoltat, treierat; sortarea manuală
numai când este absolut necesar, evitarea amestecării mecanice a
seminţelor.

- Atunci când s-au produs cantităţi mari de seminţe, acestea se


sortează şi se calibrează cu ajutorul unor maşini şi dispozitive
speciale prevăzute cu: site (Sortex oscilator, Petkus); curent de aer
(Sortex pneumatic); site şi curent de aer (Super Petkus); dispozitive
electronice prevăzute cu celule fotoelectrice pentru sortarea după
culoare a seminţelor de mazăre, fasole şi bob (Sortex Monochromatic
şi Sortex Bichromatic).

- Cantităţi mai mici de seminţe de tomate, ardei, vinete, ceapă,


castraveţi, pepeni, varză pot fi sortate prin scunfundarea într-un vas
cu apă, care se agită puternic şi apoi se lasă să se liniştească.
Seminţele mai mari si grele cad la fund, iar la suprafaţa apei rămân
cele seci şi uşoare care sunt îndepărtate odată cu înlăturarea apei.

- Condiţionarea seminţelor se efectuează fie în unităţi


producătoare specializate, fie în centrele de seminţe, sub formă de
prestări de servicii pentru unităţile producătoare. Umiditatea
seminţelor de legume este cuprinsă între 9-14% în ambalaje
obişnuite şi între 5-11% în ambalaje ermetice (tabelul 13.5).

- După omogenizarea fiecărui lot de seminţe se iau probe pentru


laboratorul de control al calităţii seminţelor de legume şi apoi se
ambalează în saci noi livraţi de centrelele pentru preluarea
seminţelor. Marcarea sacilor se face prin etichetarea dublă (o
etichetă se introduce în interiorul sacului şi alta se leagă în afara
sacului). Pe etichete se scriu următoarele date: denumirea şi adresa
unităţii producătoare şi a centrului de seminţe; specia şi soiul;
categoria biologică şi anul recoltei; numărul lotului şi numărul de
ordine al sacului; cantitatea netă de seminţe; numărul standardului
de condiţii tehnice pentru seminţele respective; dacă sămânţa este
tratată sau netratată; denumirea şi adresa beneficiarului în caz că se
cunoaşte.

- Pe baza buletinelor de analiză emise de laboratoarele pentru


controlul seminţelor si a actelor de recunoaştere si aprobare a
culturilor, unităţile
- 5 5 ? 5 x
' 1

- producătoare eliberează la ambalarea seminţelor un certificat


de calitate în patru exemplare, dintre care trei se dau centrului de
seminţe beneficiar odată cu preluarea seminţelor. Asemenea
certificate de calitate se întocmesc pentru fiecare lot de seminţe.

- Egalizarea cantităţilor nete de seminţe puse în saci se


efectuează conform normelor standard.

- în vederea valorificării „cu amănuntul", la beneficiari, mai ales


seminţele care aparţin speciilor cu coeficient mare de înmulţire, se
ambalează în cantităţi mai mici în plicuri şi pungi începând de la 2-5
g şi până la 1-2 kg.

- în acest caz ambalajele se pot confecţiona din hârtie sau


carton (plicuri, pungi sau cutii) sau pot fi ermetice confecţionate
din tablă metalică inoxidabilă (cutii închise ermetic) sau din
staniol (plicuri sau pungi mici).

- Depozitarea seminţelor se face în magazii sau depozite


uscate, curate, bine aerisite, dezinfectate şi deratizate în
prealabil.

- Seminţele recunoscute în câmp, condiţionate şi


ambalate se depozitează pe specii, soiuri şi loturi de aceeaşi
provenienţă.

- Seminţele de legume dintr-un lot nu au aceeaşi durată


de viaţă, îmbătrânirea şi moartea survenind în decursul unor
perioade de timp şi cu ritmuri diferite. în timpul perioadei de
păstrare se înregistrează trei faze distincte de degradare a
vialibilităţii (fig. 13.2).
- în condiţii de păstrare obişnuită, seminţele de legume se
păstrează bine la temperatura de 12-16^C şi o umiditate atmosferică
de 55-75% în condiţiile asigurării unei aerisiri corespunzătoare.

- Durata viabilităţii seminţelor se reduce odată cu creşterea tempera-


turii de păstrare. Harrington şi Douglas (1970) afirmă că în intervalul 0-
50^C, fiecare creştere cu 5"C a temperaturii de păstrare determină
înjumătăţirea duratei de viabilitate a seminţelor. Seminţele cu umiditate
ridicată sunt mai sensibile la vătămările datorare expunerii la temperaturi
ridicate.

- Cercetările efectuate la unele seminţe de legume au demonstrat


că dacă acestea s-au păstrat la temperatura de -4^C şi-au menţinut
viabilitatea 10-15 ani, faţă de 3-5 ani când au fost păstrate la temperatura
de 18°C.

- Cercetătorii japonezi păstrează seminţele la laboratorul de


plasmă germinativă de la Hiratsuka în cutii metalice, în condiţii de
vacuum, la temperatura de -ÎO^C, viabilitatea păstrându-se un
număr foarte mare de ani (Popescu V., 1974).

- Cu cât perioada de păstrare este mai lungă, cu atât mai


coborâte trebuie să fie temperatura şi umiditatea. Pentru păstrarea
de lungă durată (pentru resurse genetice), la o umiditate a
seminţelor de 5%, FAO a propus, în anul 1974, nivelul temperaturii
între 18^C şi 20^C, iar umiditatea relativă de 10-15%. Pentru restul
seminţelor, nivelurile minime propuse au fost de 5 C pentru
temperatură, mai puţin de 5-7% pentru umiditatea seminţelor şi mai
mult de 20% pentru umiditatea relativă a aerului (Gregg Bill, 1989).

- Durata de păstrare a seminţelor de legume depinde de


condiţiile existente, dar şi de specificul biologic al seminţelor
păstrate, care se referă la perioada de timp în care ele îşi menţin
viabilitatea (Justice şi Bass, 1978).

- Viabilitatea seminţelor de legume este în general mai redusă


decât la alte specii. Vechimea seminţelor are influenţă nu numai
asupra germinaţiei totale a seminţelor, ci şi asupra capacităţii de
producţie a plantelor rezultate din ele.

- în condiţii obişnuite de păstrare, durata în timp în care


seminţele de legume îşi menţin viabilitatea variază astfel: mazăre,
păstârnac, praz - 1-2 ani, morcov, pătrunjel, ceapă - 2-3 ani;
tomate, ardei, salată, varză - 3-5 ani; castraveţi, pepeni - 5-7 ani.
- Pe parcursul perioadei de păstrare a seminţelor se fac controale
periodice asupra acestora pentru a urmări germinaţia totală a lor si a
interveni în mod corespunzător (la interval de 6 luni).

CAPITOLUL XIV
TEHNOLOGIA GENERALĂ A VALORIFICĂRII LEGUMELOR

Prin valorificare se înţelege un complex de măsuri organizatorice,


tehnologice si economice prin care legumele ajung la consumator în stare
proaspătă sau prelucrată, în perioada solicitată.

Organizarea activităţii de valorificare trebuie să se facă după principii


de marketing. Marketingul cuprinde concepţia potrivit căreia orice activi-
tate este justificată numai în măsura în care ea răspunde unor anumite
cerinţe ale pietii.

Activitatea desfăşurată în sectorul de producţie se finalizează prin


valorificarea cât mai eficientă a produselor obţinute.

Principalele etape ale procesului de valorificare sunt:

- studiul cerinţelor consumatorilor pe baza rezultatelor din anii prece


denţi, a studiului pieţii şi ţinând cont de creşterea populaţiei, crearea
obiectivelor turistice, consumul sezonier, capacitatea de prelucrare a
fabricilor de conserve etc.;
- stabilirea furnizorilor şi a beneficiarilor;
- stabilirea cantităţilor de produse pe perioade, destinaţii, structură şi
soiuri;
- evaluarea periodică a apariţiei producţiei şi întocmirea graficelor de
livrare;
- recoltarea legumelor;
- condiţionarea legumelor;
- transportul legumelor;
- păstrarea de scurtă durată şi de lungă durată;
- desfacerea produselor.
- RECOLTAREA LEGUMELOR

- Recoltarea este operaţiunea prin care legumele trec din sfera


producţiei în cea a circulaţiei si a consumului.
- > > ■ >

- Recoltarea prezintă importanţă deosebită deoarece modul de


execuţie a acestei lucrări are repercursiuni directe asupra menţinerii
calităţii produselor. Recoltarea legumelor se referă la organziarea
acesteia şi la tehnologia aplicată.

- Organizarea recoltării se face din timp prin întocmirea corectă a


graficelor de livrare, pe baza evaluării recoltei şi prin asigurarea maşinilor
si utilajelor necesare, formaţiilor de lucru, a ambalajelor, a mijloacelor de
transport şi a locurilor de colectare a recoltei.

- Trebuie să se cunoască destinaţia producţiei recoltate şi care


este prognoza meteorologică pentru perioada în care urmează să
se facă recoltarea.

- Tehnologia recoltării se referă la stabilirea gradului de


maturitate la care rebuie să se facă recoltarea în funcţie de
destinaţie, la momentul optim de executare a recoltării si la tehnica
de recoltare. După specificul creşterii şi dezvoltării fiecărei legume şi
în funcţie de destinaţia producţiei se disting mai multe feluri de
maturitate.

- Maturitatea fiziologică este determinată de momentul când


seminţele au ajuns la mărimea caracteristică şi maturare deplină si
sunt capabile să germineze dacă sunt puse în condiţii
corespunzătoare.

- Maturitatea de consum corespunde momentului în care


legumele au dobândit caracteristicile specifice speciei şi soiului ca
mărime, formă, culoare, gust, aromă etc, însuşiri care permit
folosirea lor imediată.

- Maturitatea comercială este gradul de maturare în care sunt


întrunite caracteristicile cerute de beneficiari. Maturitatea
comercială este condiţionată de scopul pentru care legumele se
comercialiează.

- Maturitatea tehnică sau industrială este faza în care


legumele întrunesc însuşirile cerute de unele operaţii tehnologice
cum ar fi păstrarea în stare proaspătă (varză, ceapă, usturoi),
prelucrarea ca pastă, bulion, conserve, sterilizate, deshidatrate,
murare etc.

- Postmaturarea este o noţiune cu caracter practic care se foloseşte


numai la unele specii şi ea este destinată să arate că după recoltare unele
legume îşi ameliorează starea de fermitate, gust, aromă, culoare etc. ca
urmare a hidrolizării substanţelor ce le conţin în momentul recoltării.
Postmaturarea este specifică tomatelor, gogoşarilor în curs de înroşire,
pepenilor galbeni etc.

- Recoltarea legumelor se face la diferite grade de maturitate în


funcţie de caracteristicile speciei şi de destinaţia producţiei.

- Tomatele pentru consum imediat sau pentru pastă şi bulion se


recoltează atunci când au ajuns la maturitatea fiziologică. Cele
destinate transportului la distanţe mari se recoltează înainte de
maturitatea fiziologică, când au început să se îngălbenească. Pe
parcusul transportului ele ajung la maturitatea de consum.

- Ardeii graşi, vinetele, fasolea, mazărea, bamele, castraveţii se


recoltează la maturitatea de consum, adică atunci când fructele sunt încă
tinere înainte de maturitatea fiziologică. Fructele se consumă imediat sau se
industrializează.

- Salata, spanacul şi alte verdeţuri se recoltează la maturitatea


de consum, când s-au format căpăţânile sau rozeta de frunze.

- Pepenii verzi şi unele soiuri de pepeni galbeni se recoltează la


maturitatea fiziologică, care corespunde cu cea de consum.

- Legumele bienale ca varza, ceapa, prazul, rădăcinoasele se


recoltează în primul an când şi-au format părţile comestibile.

- Majoritatea legumelor se recoltează eşalonat deoarece nu


ajung la maturitate în acelaşi timp. Tomatele destinate
transportului la distanţe mari şi castraveţii tip cornichon se
recoltează în fiecare zi, tomatele pentru consum curent la 2-3 zile,
tomatele pentru industralizare la 7-10 zile, vinetele la 3-4 zile,
ardeii la 5-6 zile, fasolea şi mazărea la 2-3 zile.

- Legumele din grupa rădăcinoaselor şi bulboaselor destinate


consumului imediat se recoltează la cerere, iar cele destinate pentru
consum în tim-

- ţNi ra\\, $ m^Mi «toii, *&ms&.


- Momentul recoltării se stabileşte în funcţie de destinaţia
producţiei şi de faza de creştere şi dezvoltare a culturii.

- Momentul recoltării este data calendaristică (luna, săptămâna,


ziua şi intervalul din zi) când se face recoltarea (Iordăchescu C,
1978).
Recoltarea trebuie să se facă după ce s-a ridicat rouă şi până la orele
când temperatura legumelor ce urmează a fi recoltate devine cel mult
egală cu cea a aerului atmosferic. în perioada de prânz când temperatura
este foarte ridicată se întrerupe recoltarea. Legumele recoltate nu se vor
lăsa expuse acţiunii nedorite a vântului, soarelui, ploii, prafului, ci se vor
adăposti sub umbrare improvizate, şoproane, magazii, depozie etc.

Recoltarea se poate face manual, semimecanizat şi mecanizat. Manual


se recoltează legumele destinate consumului în stare proaspătă.
Recoltarea se poate face prin culegere cu mâna la tomate, vinete, ardei;
prin tăiere cu ajutorul cuţitelor la varză, conopidă, gulie; prin smulgere la
ridichi, usturoi; cu cazmaua, sapă, furci de recoltat la rădăcinoase, hrean
etc.

Unele legume se recoltează semimecanizat, adică se dislocă cu aju-


torul unor dispozitive şi apoi se adună manual (exemplu la rădăcinoase).

Recoltarea se poate face şi mecanizat, când toate operaţiunile de


recoltare se fac cu ajutorul maşinilor.

Recoltarea mecanizată complet se face, în special, la legumele desti-


nate prelucrării, prin folosirea unor maşini specializate. Recoltarea meca-
nizată se aplică la tomate destinate industrializării, la fasole, mazăre, cea-
pă, spanac etc. Pe plan mondial sunt realizate maşini complexe pentru
recoltarea altor specii: rădăcinoase, salată, varză de Bruxelles etc.

După recoltare legumele se transportă la locul de condiţionare în


lădiţe (exemplu la tomate, ardei, castraveţi) sau în vrac (exemplu varza,
ceapa etc).

14.2. CONDIŢIONAREA LEGUMELOR

Prin condiţionare se înţelege totalitatea operaţiunilor tehnologice prin


care produsele sunt grupate în loturi omogene din punct de vedere al ca-
lităţii lor.

Condiţionarea se face la locul de producţie, în centrele organizate


corespunzător sau la depozitele de legume.

Principalele operaţiuni de condiţionare a legumelor sunt: scutarea de


pământ, fasonat şi tăiat cozi, porţiuni de plantă, rădăcini, îndepărtat frun-

ze, presortarea, sortarea, calibrarea, spălarea, zvântarea, legatul în


legături, snopi, funii, perierea-lustruirea, ceruirea şi tratarea.

Unele operaţiuni de condiţionare se aplică tuturor produselor, altele


numai la anumite produse.
Este recomandabil ca operaţiunile de condiţionare să se facă în mod
organizat şi de către muncitori calificaţi.

Presortarea se execută după recoltare şi constă din eliminarea din


masa produselor a exemplarelor evident necorespunzătoare calitativ, a
paielor, a resturilor de vreji, a bulgărilor de pământ etc. Lucrarea de pre-
sortare se face la producător pentru a uşura operaţiunile de condiţionare
ulterioare şi a nu face transporturi inutile.

Sortarea este operaţia prin care se elimină din masa produselor exem-
plarele foarte mici, cele cu un grad de coacere complet diferit faţă de cele-
lalte produse, exemplarele bolnave, tăiate, vătămate, crăpate etc.

Sortarea se poate executa manual, la bandă sau la masa de sortare. în


majoritatea cazurilor sortarea produselor legumicole se face după recol-
tare. La spranghel, ciuperci şi conopidă, sortarea şi calibrarea pe calităţi
comerciale se face chiar în timpul recoltării, pentru a elimina manipulările
în plus, care duc la deprecierea produselor.

Produsele care urmează să fie sortate sunt trecute prin faţa muncitoru-
lui, într-un strat cât mai subţire, pe o bandă lină sau cu role, cu o viteză de
0,15-0,40 m/s şi sunt extrase, din masa produselor exemplarele necores-
punzătoare.

Unele instalaţii de condiţionat tomate, morcovi etc. au celule foto-


electrice care fac automat o grupare a produselor după culoare şi elimi-
narea exemplarelor care se abat de la medie.

După modul cum sunt eliminate produsele supuse examinării, sortarea


poate fi selectivă sau în masă, generală.

Sortarea selectivă se face manual. Şi sortarea în masă, generală, se face


manual prin examinarea tuturor exemplarelor şi aşezarea lor într-unui din
ambalajele grupate în jurul muncitorului.

Calibrarea este operaţia prin care produsele sunt grupate după


formă, mărime, greutate etc, conform prevederilor din actele
normative Calibrare se face după sortarea produselor.
Calibrarea produselor se poate face manual sau mecanizat.
Calibrarea manuală se face prin aprecierea vizuală a
dimensiunilor sau formei fiecărui produs. Precizia acesteia
este influenţată de experienţa muncitorului şi de o mare
doză de subiectivism. Ea poate fi îmbunătăţită folosind
dispozitive simple ca inele de calibrat, şabloane etc.
(fig.14.1).
Calibrarea mecanică este cea mai eficace şi se execută după
diametru, lungimea sau greutatea produsului.
Maşinile care execută calibrarea după diametru au sectorul de cali-
brare construit după următoarele principii:
- benzi sau discuri cu deschidere variabilă a fantelor de la cel mai mic
diametru către cel mai mare;
- covoare perforate;
- benzi paralele cu ecartamentul variabil;
- palpatoare.
Maşinile care fac calibrarea după greutate au organele de calibrare
construite pe următoarele principii:

- modificarea unui echilibru de cupluri (prin deplasarea unui cursor


cu contragreutate);
- reglarea unui resort cu tensiunea variabilă care cedează la o anumită
greutate.
Calibratoarele maşinilor de condiţionat elimină subiectivismul la gru-
parea produselor, precizia de calibrare este de 90%, au un ritm continuu
de lucru şi o productivitate sporită.

Maşinile de calibrat au productivitate variabilă între 1 t/h şi 25 t/h.

în ţara noastră instalaţiile de condiţionare mai răspândite sunt: insta-


laţia Greefa de 6 t/h, instalaţia de sortat tomate IST 6-8 t/ha, instalaţia de
condiţionat tomate ICT-1 (fig.14.2), instalaţia Dokex de 1,4-1,8 t/h şi 46
t/h, instalaţia de condiţionat ceapă şi cartofi cu site oscilante de 6-10 t/h,
instalaţia Roda de 6-8 t/ha.

Pentru castraveţii de seră se folosesc următoarele instalaţii de calibrat


după greutate:
- instalaţia de calibrat cu o productivitate orară de 8.000 bucăţi, cu
două benzi de alimentare (MOBA);
- instalaţia de calibrat circulară cu o productivitate orară de 4.000
bucăţi şi o singură direcţie de alimentare (MOBA);
- instalaţia de calibrare lineară cu o productivitate orară de 3.500-
4.000 bucăţi (Brikmann).
Perierea se aplică la tomate, vinete, ardei în scopul înlăturării prafului
şi rezidurilor substanţelor chimice care se găsesc pe aceste produse.

Lucrarea se execută cu dispozitive dotate cu perii, bucăţi de postav


sau alte materiale moi, existente la majoritatea instalaţiilor de condiţionat.

La tomate această operaţie se execută cu dispozitivul de periat şi lus-


truit tomate DPLT-1, ataşat la masa de sortare a instalaţiei de condiţionat
tomate, ICT-1.

Spălarea legumelor se face cu maşini speciale de spălat în scopul înde-


părtării pământului de pe produsele legumicole şi a substanţelor
fitotarmaceutice care se găsesc pe acestea. După splăre, zvântarea
produselor este obligatorie. Zvântarea se face cu perii, în curent de aer cald
sau rece, în sistem combinat.

In tara noastră s-a realizat maşina de spălat rădâcionase MSR, care


realizează spălarea legumelor într-un tambur rotativ urmată de o spălare
suplimentară cu jet de apă pe un transportor cu vergele.

Scuturarea de pământ se execută mecanizat la legumele rădăcinoase


şi la ceapă.

Fasonatul este operaţiunea de curăţire a legumelor de porţiuni fără valoare


comercială, care contribuie la deprecierea aspectului. Se execută manual, în
câmp sau la centrul de condiţionare şi este de obicei premergătoare sortării.

Prin fasonare se realizează tăierea frunzelor exterioare veştede, îngăl-


benite, cu pământ de la salată, varză, conopidă, spanac, lobodă, gulii etc.

îndepărtarea frunzelor se execută manual în special la legumele rădă-


cinoase.

Frunzele de la morcov, păstârnac, pătrunjel, ţelină de rădăcină, sfeclă roşie,


ridichi de lună şi de iarnă se îndepărtează de la colet imediat după recoltare.

Ceruirea constă din aplicarea unei pelicule foarte fine de ceară sau parafină
pe suprafaţa produselor, în scopul prelungirii perioadei de păstrare a însuşirilor
calitative. Ceruirea se poate aplica la tomate, ardei gras şi gogosar, vinete,
pepene galben etc. Ceruirea se face numai la produsele de calitate superioară.

Legarea în snopi, funii, legături este operaţia de condiţionare şi de


ambalare specifică legumelor condimentare, verdeţuri, sparanghelului.
Operaţiunea se execută manual si constă din formarea unor legături din 4,
6, 10 sau 12 plante, fire, frunze, care se leagă cu banderole din masă plas-
tică sau alt material de legat.

Lucrarea se poate executa pe banda de sortare cu produse care


au fost în prealabil spălate şi zvântate sau legăturile se fac direct în
câmpAmbalarea produselor legumicole este o operaţie de finalizare
a unui flux tehnologic de condiţionare complet şi are ca scop
protejarea produselor în timpul transportului, favorizarea unei
manipulări mai uşoare a produselor şi o prezentare atrăgătoare.
Legumele se ambalează în lăzi din lemn sau din carton, în
coşuri, în saci sau chiar în plase sau în dierite tipuri de ambalaje
confecţionate din mase plastice (fig.14.3).

Ambalajele folosite trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să asigure menţinerea calităţii produsului ambalat;


- să fie rezistente;
- - să aibă dimensiuni care să permită formarea unor unităţi de încăr
-
cătură care se poate paletiza să asigure circulaţia aerului în masa
produsului;
- să fie uşoare si ieftine;
- să fie elastice;
- să fie curate, uscate, fără mirosuri străine.
în acelaşi tip de ambalaj trebuie să se introducă produse omogene, de
aceeaşi calitate, calibru şi grade de maturare.

Prin standarde de stat, note de comandă si norme interne se stabilesc


pentru fiecare produs ambalajele indicate să se folosească.

14.3. TRANSPORTUL LEGUMELOR


Operaţia de transport reprezintă deplasarea în timp şi în spaţiu a pro-
duselor legumicole de la producător până la beneficiar sau consumator.
Operaţia de transport în circuitul valorificării prezintă mai multe verigi:

- transportul produselor necondiţionate din ferme la punctele sau la


centrele de condiţionare, la depozitele de condiţionare - păstrare sau la
secţiile de fabricaţie pentru prelucrare sub formă de conserve. Aceste
trasporturi trebuie făcute folosind ambalaje de mare capacitate
(paletizate
sau containerizate). Cele mai eficiente sunt transporturile auto.
- transportul produselor condiţionate de la ferme sau de la punctele
de condiţionare la depozitele din zonă sau către alţi beneficiari. Produsele
condiţionate, ambalate în ambalaje de desfacere sau de păstrare, se
trans
portă paletizat;
- transportul produselor pregătite pentru export în ambalaje specifice
solicitate de beneficar;
- transportul produselor ambalate si preambalate în vederea
aprovizionării magazinelor de desfacere.
în orice transport de legume se urmăresc mai multe obiective şi
anume:

- menţinerea calităţii legumelor transportate;


- ajungerea la destinaţie a produselor în cel mai scurt timp;
- cheltuielile de transport să fie cât mai mici;
- să se asigure o mecanizare a operaţiilor de încărcare-descărcare
(Iordanescu C, 1978).
Obiectivele propuse la transportul legumelor pot fi atinse numai în
condiţiile organizării industriale a transportului.
Mijloacele de transport folosite. Transportul legumelor se face cu o
gamă largă de mijloace de transport, fiecare din acestea fiind adaptate
scopului şi locului în care se fac transporturile.

Transportul legumelor se efectuează pe cale rutieră, feroviară, mari-


timă si aeriană.

Transportul pe cale rutieră se face cu diferite mijloace de transport.

- Tractoarele cu diferite tipuri de remorci se folosesc la transportul


legumelor în vrac şi pe distanţe mici. Se folosesc mai puţin la transportul
legumelor proaspete deoarece au o viteză de deplasare mică şi provoacă
vătămarea produselor.
- Autocamioanele reprezintă principalul mijloc de transport a
legumelor de la locul de producţie la locul de depozitare sau de consum.
Pentru a feri produsele de intemperii trebuie să fie prevăzute în mod
obligatoriu cu prelate.
- Semiremorcile izoterme sunt remorci închise care servesc pentru
transportul legumelor care au fost răcite în prealabil. Menţinerea tempera
turii scăzute în timpul transprtului se realizează datorită faptului că pereţii
semiremorcii sunt izolaţi. Acestea asigură o temperatură de 7^C-10^C
timp de 1-2 zile. Au o capacitate de transport de 15-25 tone.
- Semiremorci refrigerate sunt remorci izoterme prevăzute cu un
spaţiu de depozitare a circa 2.500 kg gheaţă cu rol de refrigerare pe tim
pul transportului. Prezintă un ventilator care asigură recircularea aerului.
- Semiremorci frigorifice sunt prevăzute cu un agregat frigorific de
tipul cu compresor. Menţinerea şi reglarea temperaturii în interiorul semi
remorcii este comandată din exterior prin intermediul unui termostat. în
ele se transportă numai legume prerăcite în prealabil. Sunt folosite la
transportul produselor pe distanţe foarte mari.
Se pot folosi şi mijloace de transport cu tracţiune hipo, pe distante
mai mici.

Transportul pe cale feroviară se face cu diferite tipuri de vagoane:

- Vagoanele simple, fără răcire, se folsoesc pentru transportul


legumelor pe distanţe mici şi pentru speciile mai puţin perisabile (cartofi,
ceapă, varză, pepeni).
- Vagoanele izoterme au pereţii izolaţi termic. Produsele transportate
se prerăcesc în prealabil. Se folosesc la transportul tomatelor, ardeilor,
castraveţilor.
- Vagoanelor refrigerate sunt izolate termic şi au posibilitatea de a
prelua un mijloc frigorigen (gheaţă). Sunt prevăzute cu dispozitive de
vehiculare a aerului din interior.
- Vagoanele frigorifice sunt cele mai corespunzătoare pentru transportul
legumelor proaspete, deoarece au posibilitatea să realizeze temperatura
opti
mă de transport pentru fiecare produs şi să o menţină constantă pe toată
dura
ta transportului. Sunt vagoane izoterme şi prevăzute cu grupuri frigorifice.
- Vagoanele încălzite au pereţii izolaţi şi sunt prevăzute cu o sursă de
căldură în interior. Se folosesc la transportul legumelor în timpul iernii.
Transportul legumelor pe cale navală se execută cu nave de transport.
Acestea sunt nave special construite, cu spaţii încăpătoare, amenajate în
cale, izolate termic şi prevăzute cu ventilatoare şi posibilităţi de reîm-
prospătarea aerului. Pe cale navală se transportă legume neperisabile si
conservele de legume.

Transportul pe cale aeriană se realizează cu avioane de transport.


Sunt cele mai rapide mijloace de transport. Se folsoesc pentru transportul
la distanţe foarte mari a legumelor scumpe şi foarte perisabile (ciuperci,
legume de seră etc).

Temperatura şi umiditatea relativă din interiorul mijlocului de trans-


port influenţează în mod hotărâtor asupra menţinerii calităţii produselor
legumicole transportate.

Legumele se transportă în condiţii de umiditate relativă de 85-95% şi


temperatura coborâtă. Temperaturile sunt diferite în funcţie de specie şi
de durata transportului (tabelul 14.1).

în vederea transportului produsele legumicole se prerăcesc. Prerăcirea


constă în reducerea într-un timp scurt, a temperaturii produsului ce
urmează a fi transportat, cu scopul reducerii proceselor transpiratorii, a
atacului de agenţi patogeni, a întârzierii maturării, a păstrării calităţii

comerciale a produselor precum şi pentru reducerea necesarului de refrig-


erare în timpul transportului.

Prerăcirea se poate realiza prin diferite mijloace tehnice, cele mai uti-
lizate fiind prerăcirea cu ajutorul circulaţiei forţate a aerului rece, preră-
cirea în apă rece cu temperatura de circa 1°C (hydrocooling) si prerăcirea
în vid (vacuumcooling) în spaţii sau instalaţii speciale.

Durata de transport este limitată la perioada în care produsele trans-


portate îşi pot menţine calitatea fără deprecieri. Aceasta este în funcţie de
mai mulţi factori: specie, gradul de maturare în momentul recoltării;
condiţiile în care s-au făcut recoltatrea si manipularea, condiţiile care se
realizează în mijloace de transport, si în special la ce temperatură se face
transportul.

14.4 PĂSTRAREA LEGUMELOR

Pentru aprovizionarea populaţiei cu legume în stare proaspătă în tot


timpul anului şi, în special, în perioada de iarnă, este necesară păstrarea
lor în condiţii care să le asigure menţinerea calităţii lor pe timp cât mai
îndelungat.

După proprietăţile lor naturale, legumele pot fi împărţite după rezis-


tenta la păstrare în mai multe grupe:

- legume puţin rezistente la păstrare (castraveţi, ridichi de lună,


verdeţurile) care se pot păstra doar câteva zile;

~ legume cu durata de păstrare mijlocie (tomate, vinete, fasolea de


grădină), care se păstrează până la 15-20 zile;

- legume rezistente la păstrare (cartofi, morcovi, pătrunjel, ceapă,


usturoi, sfeclă etc.) care se pot păstra până la recolta anului următor.

Durata de păstrare a legumelor este influenţată de conţinutul acestora


în apă si substanţa uscată. Cu cât conţinutul în substanţă uscată este mai
mare, cu atât textura este mai compactă şi rezistenţa la păstrare mai
mare.

Capacitatea de păstrare a legumelor proaspete variază în raport invers


cu cantitatea de căldură degajată de acestea prin respiraţie (tabelul 14.2).

Capacitatea de păstrare a legumelor este influenţată si de condiţiile


naturale în care acestea au fost obţinute. Irigarea sau ploile abundente,
fertilizarea excesivă cu azot determină creşterea în volum, formarea unor
ţesuturi afânate, cu un conţinut ridicat de apă care influenţează negativ
păstrarea produselor legumicole.

Capacitatea de păstrare a legumelor este influenţată de temperatura


din timpul recoltării în sensul că, dacă produsele se recolează într-o
perioadă cu temperaturi ridicate, acestea duc la deshidratarea lor cu con-
secinţe asupra păstrării.

Gradul de maturare atins în momentul recoltării influenţează asupra


duratei de păstrare a legumelor. La ardeiul gras recoltat la maturitatea de
consum fructele se pot păstra timp de 12 zile la temperatura de 10°C şi
numai trei zile când sunt recoltate înainte de maturitatea de consum.

Pierderile în timpul păstrării sunt mai mici când legumele se recoltează la momentul optim.
Prezenţa traumatismelor şi a urmelor atacului de dăunători influenţează negativ asupra păstrării.
Păstrarea legumelor poate fi de scurtă durată (temporară) sau de lungă durată (pentru consum în timpul
iernii). în ambele cazuri cei mai importanţi factori de păstrare sunt: temperatura, umiditatea relativă a
aerului şi compoziţia atmosferică.
Tabelul 14.3 Valorile optime ale temperaturii şi umidităţii relative ale aerului şi durata de
păstrare a legumelor
(După Burzo, I si colab)
Produ Te Um Durata
Anghi 0 90- 1-2
Ardei 7... 85- 1-2
Bame 8... 90- până la 2
Castra 8- 85- 10-14
Cartof 4... 80- 4-9 luni
Ceapă 0 70- 5-8 luni
Conop 0... 85- 3-7 zile
Ciuper 0... 85- 3-7 zile
Dovle 7... 85- 10 zile
Fasole 7... 85- 7-10 zile
Gulioa 0 90- 2-4
Hrean - 90- 10-12
Morco - 90- 4-6 luni
Praz 0 85- 1-3 luni
Pătrun 0... 90- 2-6 luni
Ridich 0 90- 3-4
Ridich 0 90- 2-4 luni
Spara 0 85- 2-3
Sfeclă 0 90- 1-3 luni
Salată 0... 90- 1-3
Spana - 90- 1-2
Tomat 12- 85- 1-2
Tomat 7... 85- 4-7 zile
Mazăr 0 90- 1-3
Ţelină 0... 90- 3-5 luni
Usturo 0 60- 6-7 luni
Varză - 90- 2-6 luni
Vinete 7... 85- 7-10 zile
Temperatura trebuie să se menţină la un nivel cât mai apropiat de temperatura de congelare, iar
umiditatea relativă a aerului să fie în jurul conţinutului de apă al produsului păstrat pentru a evita
deshidratarea sau favorizarea bolilor (tabelul 14.3).
Circulaţia aerului este necesară pentru uniformizarea şi reglarea temperaturii, umidităţii relative
şi a compoziţiei aerului în spaţiul de păstrare.
Păstrarea produselor legumicole se face în depozite special construite si amenajate în acest scop,
în diferite alte spaţii şi în silozuri de pământ (fig.14.4).
în cazul depozitărilor, tehnologia de păstrare se stabileşte în funcţie
de destinaţia depozitului, care poate fi:

- specializat pentru păstrarea de lungă durată (a unui anumit produs);


- universal, pentru păstrarea de lungă durată (a unui grup de pro
duse);
- universal cu specific de distribuţie în reţeaua comercială, cu specific
de tranzit.
Depozitarea produselor se face în lăzi, palete, în lădiţe paletizate sau
în vrac.

Depozitele frigorifice destinate păstrării legumelor sunt compartimen-


tate în celule de câte 500 tone capacitate fiecare şi dotate cu toate
instalaţiile şi utilajele necesare pentru a asigura în permanenţă condiţiile
optime de păstrare şi manipulare (fig.14.5)

Păstrarea în atmosferă controlată s-a extins şi la legume. în acest caz


acţiunea inhibitoare a temperaturilor joase asupra proceselor biologice
este completată cu acţiunea atmosferei modificate în oxigen şi CO2.
Păstrarea produselor în atmosferă controlată se face în condiţiile depo-
zitelor frigorifice.

în celulele cu atmosferă controlată temperatura se menţine în limitele


- 1°C... + 4°C, umiditatea relativă de 90-95%, conţinutul în CO 2 de 3-
6%, iar cel de O2 între 2-5%. în astfel de condiţii durata menţinerii calităţii
produselor poate fi prelungită cu 30-60 zile ca urmare a reducerii
intensităţii respiratorii cu 30-40%, iar pierderile în timpul păstrării sunt
mai reduse cu până la 20%.

O altă metodă de prelungire a păstrării o constituie şi iradierea pro-


duselor cu raze gama, care are efect bactericid şi de combatere a unor
dăunători. Se aplică la păstrarea cartofilor şi a cepei. La aceeaşi specie
durata de păstrare şi pierderile în timpul păstrării depind de soiul cultivat
(tabelul 14.4).

Se remarcă soiul De Stuttgart cu 11,7% pierderi şi soiul românesc


Diamant cu 11,3% pierderi pe o perioadă de 240 zile (Doina Moca, 1993).

Pentru varza de toamnă, soiul De Buzău, materialul aşezat la păstrat


trebuie să provină din culturi înfiinţate în zona Bucureşti după 10 iulie, cu

recoltarea la sfârşitul lunii octombrie si în luna noiembrie, din care se vor


obţine producţii mai mici cu 22%, dar care vor avea peste 70% căpăţâni
corespunzătoare păstrării (Doina Moca, 1993).

La morcov, epoca de înfiinţare a culturii influenţează caracteristicile


fizice, biochimice şi tehnologice ale rădăcinilor. Morcovul cu vârsta bio-
logică mai mică (150-170 zile) are o capacitate de păstrare mai bună com-
parativ cu morcovul provenit din culturi timpurii. în depozitele cu venti-
laţie naturală, păstrarea economică a morcovului se poate face circa 180
zile, cu pierderi şi deprecieri totale de 26%, iar în depozitele frigorifice
230 zile, cu pierderi de 17% (Doina Moca, 1993).

14.5 PRE AMBALARE A LEGUMELOR

Aceasta a apărut ca o necesitate pe măsură ce s-a extins


autoservirea în desfacerea cu amănuntul a legumelor. Preambalarea,
etichetarea, precizarea preţului, uşurează în mod considerabil, vânzarea
produselor legumicole.

Pentru preambalarea legumelor se folosesc ambalaje specifice,


care trebuie să îndeplinească o serie de condiţii: să fie ieftine şi
igenice, să facă economie de spaţiu, să protejeze produsele contra
influentelor exterioare şi interioare (menţinându-le calitatea), să fie
rezistente, să permită vizibilitatea produselor, să nu aibă mirosuri
străine, să se preteze la etichetare.

Produsele folosite la pteambalare trebuie să fie de calitate superioară


(extra şi 1), de aceea înainte de preambalare se face condiţionarea rigu-
roasă a acestora. Aceasta presupune sortarea sau presortarea, spălarea,
curăţirea de rădăcini si frunze.

Pentru preambalarea produselor legumicole se utilizează pelicule de


polietilenă, policloruri de vinii, polipropilena, simple sau de tip con-
tractabil, plasă tubulară, coşuleţe şi laviţe etc, în funcţie de specificul pro-
dusului şi posibilităţile tehnice existente (tabelul 14.5).

Mărimea unităţilor de ambalaj se stabileşte după specificul produsului,


ca submultiplu sau multiplu de 1 kg astfel:

- unităţi de ambalaj de 125 g, 250 g şi 500 g;

-lkg, 2 kg, 3 kg si 5 kg.

Pentru diversitatea formelor de prezentare a legumelor se practică


preambalarea în folie eontractabilă cu sau fără suport. Suportul se poate
confecţiona din carton, pastă de celuloză turnată, material plastic. Se rea-
lizează preambalarea dintr-un singur produs, din mai multe produse sau
din produse pregătite tip „gospodina". Pe fiecare suport se formează
grupe de câte 4; 6 sau 8 bucăţi. Unităţile de ambalaj se pun în lăzi de
manipulare.

Operaţiile de preambalare se pot organiza în sectorul de condiţionare


din cadrul complexelor de sere; la centrele de condiţionare-livrare şi
depozitele de legume-fructe, când legumele se vând în sezonul de pro-
ducţie, numai la depozitele de legume-fructe, pentru produsele care se
vând în afara sezonului şi cele în tranzit; la marile magazine de prezentare
în depozitele acestora.

MĂSURI DE PROTECŢIA MUNCII ÎN


LEGUMICULTURA

Diversitatea foarte mare a bazei materiale şi a lucrărilor efectuate în


legumicultura determină acordarea unei atenţii speciale măsurilor de
protecţia munciLJn__această privinţă au fost elaborate j^ormative care
cuprind instruc|run_Ljrecise. __

în legumicultura, în afară de măsurile generale de protecţia muncii,


trebuie să fie luate măsuri specifice în legătură cu folosirea ulilaiclo_ţ\_a_
iriMalatiilor, a mijloacelor de transport pe grupe de lucrări.

In<sf^^i(soTIrTî2;în timpul deplasării tractoarelor trebuie avut în


vedere ca sârmele_ de susţinere a plantelor să se afle la înălţimea de 1,9
m,
pentru a nu-1 deranja pe mecanizator la conducerea tractorului. Când se
lucrează cu remorci basculante trebuie respectată lungimea cablului de
siguranţă şi a modului de prindere. Se va acorda atenţie la_cuglarca
remor
cilor sau a maşinilor agricole la tractor prin fojoşi rea de hoituri cu sigu
ranţă. La manipularea materialelor în vrac este inţerzişjLuicarea în
maşini
a persoanelor străine^

In vederea evitării accidentelor, muncitorii care lucrează cu maşini \


folosite la producerea răsadurilor vor lua următoarele măsuri: nu se va face
reglarea, curăţirea şi ungerea maşinilor în timpul funcţionării acestora;
muncitorii care lucrează cu maşinile să nu fie îmbrăcaţi cu haine lungi; se va
face instruirea muncitorilor cu privire la modul de funcţionare a maşinilor;
înainte de începerea lucrului se verifica dacă maşinile acţionate electric sunt
protejate împotriva electrocutării, prin legarea la nul şi la pământ.

La efectuarea lucrărilor de fertilizare cu îngrăşăminte chimice


este necesar ca muncitorii să poarte ocfielan şi mânuşi de
protecţie. La admi nistrarea îngrăşămintelor organice se interzice
mersul persoanelor în urma maşinilor, deoarece eventualele
corpuri tari care ajung în maşină sunt antrenate în toba de
împrăştiere şi aruncate în urmă.
La lucrările de pregătire de bază a solului în spaţii protejate se
folosec maşini prevăzute cu organe active rotative. Acestea
trebuie să fie prevăzute cu carcase de protecţie. în timpul când se
execută dezinfecţia în sere şi solarii, muncitorii vor purta
echipament special de protecţie, atât la dezinfecţia cu aburi, cât şi
la cea chimică.
La efectuarea lucrărilor de înfiinţare a culturilor,Qiu este
permisă reglarea semănătorilor sau maşinilor de plantat în timpul
mersului. în
cazul efectuării lucralTIor~tte~«vkieiiaere a culturilor
legumicole nu e"ste
permisă urcarea muncitorilor pe cultivator; la schimbarea
organelor active de pe cultivator se vor aşeza sub cadrul
cultivatorului capre metalice pentru susţinerea acestuia; este
interzisă folosirea motofrezei fără carcasa de protecţie.
Măsuri deosebite de protecţia muncii trebuie luate atât la
păstrarea, cât si la manipularea pesticidelor, deoarece acestea
suni toxice pejvţru_om jjjinimale.
Angajarea muncitorilor care urmează să manipuleze pesticide
se face numai cu avizul medicului. După angajare se va face
controlul medical. Nu este permisă pentru această activitate
folosirea tinerilor sub 18 ani, a femeilor gravide sau care
alăptează, ca şi a persoanelor cu afecţiuni de plămâni, inimă, ficat
etc.
Personalul care lucrează direct cu pesticide se instruieşte
obligatoriu la angajare si periodic la intervale de maximum o lună.
Păstrarea pesticidelor se face numai în magazii special
amenajatesiţuate la cel puţin 50-ro^rrTTală^krxtaTli'nie^socîal-
admîmstrative, adăposturi de animale, surse de apă etc.
în timpul efectuării lucrărilor de combatere a bolilor şi
dăunătorilor, muncitorii vor purta obligatoriu echipament de
protecţie (ochelari şi măşti de protecţie, halate, cisme de vc*ucfuc
etc). După terminarea lucrului echipamentul se predă
responsabilului şi periodic acesta este supus operaţiunilor de
denocivizare (curăţire). în timpul lucrului muncitorii nu
au voie să consume băuturi alcoolice, să fumeze, să ducă mâinile la
gură sau la ochi etc. înainte de servirea mesei şi la sfârşitul operaţiilor de
aplicare a tratamentelor, muncitorii se vor spăla bine cu multă apă şi
săpun. Pentru a se evvtajwicol4j4--de-»iloxicare a caflggfflatorilpr trebuie
să se tină o evidenţă_şţrictă a datei aplicării tratamentelor şi să se
respecte tirp-ptj4-de~pauză între ultimul tratament si recoltare,
corespunzător fiecărui produs^

La terminarea lucrului se vor curăţa maşinile, se vor spăla în trei ape


rezervoarele si tuburile ce conduc soluţia. Resturile de soluţie se aruncă
în gropi special amenajate.

Vasele (găleţi, butoaie din lemn sau din mase plastice), ca şi maşinile
vor fi folosite în exclusivitate pentru erbicidat sau pentru tratamente
fitosanitare.

La executarea lucrărilor unde se folosesc diverse unelte (lopeţi, furci,


sape, cazmale etc.) se va verifica starea"uneltelor: să fie bine fixate în
cozi, bine ascuţite cele cu o lamă tăioasă, cu cozile sau mânerele fără
noduri sau crăpături.

O atenţie specială se va acorda măsurilor de pază şi stingere a


incendiilor prin instruirea muncitorilor, afişarea planurilor de evacuare a
clădirilor şi organizarea punctelor speciale prevăzute cu extinctoare,
unelte, lăzi cu nisip. etc.

You might also like