Professional Documents
Culture Documents
La culturile în câmp liber pot apărea mai frecvent temperaturi mai mici decât cele
optime, provocate de scăderile accidentale ale temperaturii sub influenţa curentilor de
aer de provenienţă polară.
Temperaturile prea scăzute, brumele târzii de primăvară sau cele timpurii de
toamnă, gerurile din timpul iernii pot produce pagube mari culturilor legumicole. Astfel,
speciile legumicole pretenţioase la căldură pot fi distruse chiar la temperaturi pozitive
de 3 - 5oC, dacă asemenea temperaturi se menţin 4 - 5 zile, datorită tulburărilor
metabolice. Se produce un dezechilibru între asimilaţie şi dezasimilaţie deoarece la
scăderea temperaturii de la 25oC la 5oC s-a constatat că activitatea catalazei se reduce de
28 de ori, în timp ce activitatea oxidazei scade în proporţie de 14 ori faţă de nivelul
iniţial, se acumulează astfel produşi intermediari de dezasimilaţie cu acţiune toxică
asupra celulelor. La temperaturi scăzute pozitive are loc un schimb redus de substanţe şi
o dereglare a proteinelor (Indrea D., 1992). Speciile rezistente la frig (varză, gulii,
morcov) pot rezista la îngheţuri de - 5oC - - 80C dacă sunt călite şi dezgheţul se produce
lent. La salată şi spanac plantele rezistă şi la îngheţuri de -180C, în timp ce plantele
necălite pier la - 20C - -3°C. În iernile lipsite de zăpadă, gerul cauzează leziuni în zona
medulară a hipocotilului, care ulterior se pot cicatriza. Dacă leziunile se produc la
nivelul vaselor conducătoare şi a cambiului, plantele pier sau rămân nedezvoltate. La
unele culturi care iernează în câmp (salată, spanac, ceapă verde), dacă plantele nu sunt
acoperite cu zăpadă sau cu alte materiale (frunze, paie, pleavă) se poate produce
decălirea, "descălţarea", datorită creşterii temperaturii în timpul zilei sau "seceta
fiziologică", datorită faptului că apa nu poate fi absorbită din solul îngheţat.
La culturile din sere poate fi mai frecventă situaţia apariţiei temperaturilor mai
mari decât cele optime, generate de radiaţia solară excesivă din lunile de vară. Şi
temperaturile care depăşesc mult nivelul celor maxime reduc intensitatea fotosintezei,
intensifică respiraţia şi au un efect nefavorabil asupra plantelor legumicole. Când sunt
însoţite de secetă determină ofilirea plantelor, emiterea prematură a tulpinilor florifere
(salată, spanac, ridichi de lună), apar arsuri pe frunze şi fructe (tomate, ardei), se
formează rădăcini spongioase (ridichi), are loc pierderea viabilitătii polenului (Stan N.,
1992).
Pentru culturile legumicole lumina prezintă importanţă mai mare decât pentru
cultura plantelor de câmp, deoarece eşalonarea producţiei de legume proaspete în tot
cursul anului, inclusiv iarna, este condiţionată în cea mai mare măsură de acest factor.
Radiaţia luminoasă exercită o influenţă multilaterală asupra plantelor legumicole.
Cunoaşterea cerinţelor particulare ale speciilor şi soiurilor plantelor legumicole faţă
de lumină, formate ca urmare a evoluţiei lor filogenetice şi originii ecologogeografice,
este foarte folositoare pentru practică. Cerinţele plantelor faţă de lumină stau la baza
întocmirii succesiunilor şi asociaţiilor de plante legumicole atât la cultura în câmp, cât
mai ales la cea forţată şi protejată, în vederea folosirii intensive a terenului.
Expunerea la radiaţia solară a bulbilor de ceapă sau a seminţelor de fasole, pe o
perioadă de câteva zile, determină sporirea capacităţii de păstrare.
Lumina poate fi o măsură tehnologică de îmbunătăţire a calitătii unor legume.
Împiedicarea radiaţiei luminoase de a ajunge la unele părţi ale plantelor, de
exemplu la ţe1ina pentru peţiol, cardonul, cicoarea de grădină, sparanghelul duce la
etiolarea acestora şi îmbunătăţirea ca1ităţii pentru consum, dispărând gustul amar,
nemaiavând clorofilă (Voican V.,1984).
Lumina prezintă importanţă deosebită în producerea răsadurilor de legume, de
intensitatea şi durata acesteia depinzând timpul necesar pentru obţinerea unor răsaduri
de calitate.
Speciile legumicole cultivate la noi în ţară provin din cele mai diferite zone ale globului
pământesc.
De aceea cerinţele acestora şi sensibilitatea faţă de lumină nu pot fi aceleaşi.
În funcţie de durata zilei de iluminare, speciile legumicole se împart în trei grupe
principale.
Plante de zi lungă: spanacul, salata, ridichea, varza, mărarul, morcovul, ceapa,
mazărea ş.a. Sunt originare din zone mai nordice. Necesită zilnic 15 - 18 ore lumină.
Plante de zi scurtă: tomatele, ardeii, vinetele, fasolea, castraveţii, pepenii. Sunt
originare din zone sudice. Pretind zilnic 12 ore de iluminare.
Plante indiferente: diferite soiuri de tomate şi salată.
Durata zilei de lumină, respectiv a perioadei de întuneric, suferă modificări
însemnate
în cursul anului. Durata zilei de lumină este de circa 8 - 9 ore în lunile de iarnă şi de 14
- 15 ore în lunile de vară.
Dacă plantele legumicole sunt cultivate în alte condiţii de durată zilei lumină, îşi
prelungesc perioada de vegetaţie, înfloresc şi fructifică mai târziu sau chiar deloc, îşi
schimbă habitusul.
De aceea, pentru obţinerea unor producţii mai bune la plantele de la care se
consumă
fructele sau la producerea seminţelor, trebuie asigurate condiţiile de iluminare cerute de
fiecare specie în parte.
Exemplu: dacă ardeiul este semănat la 15 a XII - a se realizează primele recoltări
după 134 zile, dacă se seamănă la 15 a II -a, primele recoltări se fac după 113 zile.
În unele cazuri schimbarea duratei de iluminare este folositoare pentru practică.
Astfel, spanacul, ridichea de lună, unele soiuri de salată, care sunt plante de zi
lungă, cu1tivate primăvara şi toamna, deci în condiţii de zi scurtă, au o creştere
puternică, dar fructifică mai târziu sau deloc. Aceste însuşiri sunt favorabile deoarece de
la aceste plante se consumă părtile vegetative. În timpul verii, spanacul, salata, ridichile
de lună, emit uşor
tulpini florale, fenomen nedorit în practică. De asemenea, ceapa verde are o creştere mai
intensă în condiţii de zi scurtă.
La conopidă, inf1orescenţa îşi menţine calitatea corespunzătoare o perioadă de
timp mai lungă atunci când aceasta se obţine la o fotoperioadă mai scurtă şi invers,
evoluează foarte repede către etapa de creştere a tulpinii florale şi înfloririi, dacă se
obţine la o fotoperioadă mai lungă.
De altfel, la conopidă, prin tehnologie se asigură acoperirea căpăţânii cu frunze
proprii, pentru a evita brunificarea ce poate apărea în prezenţa luminii.
Varza chinezească, varza timpurie, gulia, în condiţiile unei fotoperioade lungi, nu
asigură producţii corespunzătoare.
La tomate, fotoperioada mai scurtă grăbeşte apariţia inf1orescenţelor, în timp ce
fotoperioada mai lungă întârzie apariţia inflorescenţelor.
La mazăre lungimea zilei este un factor de mare importanţă, iar ziua lungă este
preferată sau chiar indispensabilă pentru o bună înflorire (Wellensiek, 1970).
Influenţa duratei zilei la mazăre este diferită. Astfel, o linie foarte tardivă nu
formează flori la o fotoperioadă de 8 sau 12 ore, înfloreşte târziu la 16 ore şi mult mai
devreme la 20 ore. O mutantă semitârzie, obtinută din prima linie (tardivă) prin
mutageneză nu înfloreşte la 8 ore şi formează boboci florali la 12 ore. Înfloreşte rnai
devreme la 16 ore. O mutantă timpurie formează muguri florali la toate lungimile zilei,
dar mai devreme, pe măsură ce lungimea zilei creşte.
,
Efectul lungimii zilei este foarte mult influenţat de temperatură.
Astfel, mutanta M, crescută la temperaturi de 1l °C, 130C, 170C, şi 200C la o
fotoperioadă de 8 ore, 12 ore, 16 ore oferă o bună ilustrare.
La 110C s-au format muguri florali 100% din plante la toate fotoperioadele. Pe
măsură ce a crescut lungimea zilei, numărul de zile de la semănat la înflorire a scăzut.
Rezultatele la l3°C sunt similare c ucele obişnuite la 110C, cu deosebire că numărul de
zile a fost considerabil mai mic, ca efect al temperaturii asupra ratei de creştere. La 17 0C
nu s-au format mai multe flori la fotoperioada de 8 ore şi numai de 37% la fotoperioada
de 12 ore. Numărul de zile la 12 ore este semnificativ mai mare faţă de cel
corespunzător la l30C (97 faţă de 84). Este clar că la 170C cerinţele pentru zi lungă nu au
crescut. La 20°C nu au fost mai multe flori la toate între 8 şi 12 ore, astfel că cerinţele
faţă de zi lungă au crescut.
În concluzie, pe măsură ce temperatura creşte, cerinţele faţă de lungimea zilei
minimă
(lungimea zilei critică) cresc.
1. Foarte pretenţioase: spanacul, salata, legumele din grupa verzei, ţelina, ridichea
de lună, prazul, ceapa, usturoiul, mărarul.
2. Pretenţioase: castraveţii, tomatele, ardeii, vinetele, bamele, cartoful, fasolea şi
mazărea.
1) Cer umiditate relativă foarte ridicată (85 - 95 %): castravetele, ţelina, spanacul,
salata, ciupercile etc.
2) Cer umiditate relativă ridicată (70 - 80 %): varza, sfecla, morcovul, păstârnacul,
pătrunjelul, cartoful, mazărea etc.
3) Cer umiditate relativă moderată (55 - 65 %): tomate, ardei, vinete, fasole.
4) Cer umiditate relativă coborâtă (45 - 55 %): pepenele verde, pepenele galben,
dovleacul.
Cercetările efectuate la castravete au arătat că umiditatea relativă ridicată
determină o sporire a creşterii frunzelor (Uffe1en, 1984, 1985; Bakker 1987; Ezendan
1988), producţie mai mare şi fructe de calitate mai bună (Bakker, 1987). Cercetările lui
Krug şi Fricke (1990) arată că efectul umidităţii relative este mic dacă se asigură apă şi
îngrăşăminte la nivelul optim.
Cercetările efectuate la ardei (Robert F. - S. Lee şi Bernard Bible, S.U.A., 1990),
la umiditate a relativă de noapte de 92 % prin acoperire cu plastic şi de 76 % arată că
umiditatea relativă măreste concentratia de calciu în partea apicală a frunzelor cu 29 %
faţă de cea mai coborâtă.
Cerinţele faţă de umiditate sunt diferite în cadrul aceleiaşi specii, în funcţie de soi
sau hibrid.
În general s-a constatat că soiurile precoce au nevoie de o umiditate mai mare
decât cele tardive (Stan N., 1992).
Santo şi Ando (1975) au constatat că la tomate producţia a crescut pe măsura
creşterii umiditătii relative de la 60 % la 90 %, atât la nivel scăzut cât şi la cel ridicat al
umidităţii solului. Într-o altă experienţă (Klapwijk, 1975) s-a observat că sporirea
umidităţii atmosferice a avut efect pozitiv asupra creşterii recoltei, dar numai în condiţii
de radiaţie puternică.
Gerrninaţie . Mari
Înflorire · Moderate
În faza de sămânţă (pusă la germinat) este nevoie de o cantitate foarte mare de apă
pentru hidratarea acesteia şi pentru declanşarea proceselor biologice.
Cantitatea de apă absorbită de seminţe diferă cu specia. Aceasta reprezintă 50 %
din greutatea seminţei la castraveţi şi varză ; 100 % din greutate la morcov, ceapă,
sfeclă; 150 % din greutate la mazăre.
În faza de încolţire, plantele au nevoie de o cantitate mare de apă pentru continuarea
proceselor de creştere a germenului (90 % din C.t.a.).
În faza de răsad tânăr plantele necesită cantitate mare de apă deoarece sistemul
raticular este insuficient format (80 - 90 % din C .t.a.).
În faza de răsad imediat după repicat, plantele au nevoie de cantitate mare de apă
pentru refacerea sistemului radicular şi continuarea creşterii (80% din C.t.a.).
În faza de răsad înainte de plantare, plantele au nevoie de o cantitate mai mică de
apă pentru adaptarea cu condiţiile urrnătoare (60 - 70 % din c.t.a.).
În faza de creştere a plantelor, de înflorire şi fructificare; plantele cer o cantitate
mare de apă pentru crestere şi fructificare; în timpul înfloritului cerinţele pentru apă
sunt mici.
Apar cerinţe caracteristice fiecărei specii, de exemplu: tomatele, ardeii si vinetele
au nevoie mare de apă în timpul fructificării, fasolea de grădină are nevoie mai mare de
apă în timpul înfloritului şi formării păstăilor, iar varza în timpul formării căpăţânilor.
Evitarea unei astfel de situaţii are loc prin intervenţii asupra solului, care trebuie afânat
în permanenţă.
Efectul inhibitor al dioxidului de carbon asupra proceselor fiziologice din plantă
atunci când este depăşită concentraţia de 3 % se răsfrânge în primul rând asupra
respiraţiei.
Pe această particularitate se bazează unele metode de păstrare a legumelor în stare
proaspătă sau conservată. Astfel, păstrarea cartofului în silozuri, şanturi se bazează pe
proprietatea dioxidului de carbon de a inhiba respiraţia. Excesul de CO2 în astfel de
adăposturi provine chiar în urma procesului de respiraţie, ca urmare a schimbului limitat
de aer cu exteriorul.
Solul are o mare însemnătate pentru cultura plantelor legumicole deoarece acesta
este principalul mijloc de producţie şi în legumicultură.
Cantitatea şi calitatea produselor ce se realizează depind nemijlocit de fertilitatea
solului.
Solurile folosite pentru cultura legumelor se caracterizează printr-o fertilitate
naturală destul de ridicată şi au un potenţial de producţie corespunzător.
Uneori cultura legumelor se practică şi pe soluri nisipoase sau nisipolutoase. La
acestea se intervine pentru crearea fertilităţii artificiale prin lucrări agrotehnice, prin
aplicarea îngrăşămintelor, prin asolamente raţionale.
Solul serveşte ca suport mecanic pentru plantele legumicole şi ca mediu din care
rădăcina plantei absoarbe apa şi elementele minerale.
La cultura legumelor în câmp, dar mai ales la cea protejată, deoarece se intervine
foarte mult cu măsuri de ameliorare şi îmbunătăţire prin administrarea unor mari
cantităţi de îngrăşăminte organice şi minerale,modificarea însuşirilor solului este mai
accentuată.
De aceea este mai potrivit să folosim noţiunea de "substrat de cultură" .
Însuşirile solului pentru legumicultură se referă la: textură, structură, conţinutul în
săruri (soluţia solului), reacţia solului şi capacitatea de tampon.
Textura solului se defineşte după conţinutul procentual de argilă, praf şi nisip.
Cu cât conţinutul în argilă este mai mare, iar cel de nisip mai redus, solul va fi
greu şi mai puţin potrivit pentru cultura legumelor.
Se apreciază că cele mai bune soluri pentru cultura legumelor sunt :cu textură
uşoară şi mijlocie, nisipo-lutoasă şi luto-nisipoasă.
Solurile cerute de cele mai multe specii legumicole pot avea un conţinut de argilă
de 10 - 30 % şi nisip 40 - 45 %.
Solurile cu textură nisipoasă sunt foarte permeabile, nu reţin apa, nu au coeziune
şi plasticitate, se încălzesc uşor, dar se răcesc foarte repede, se lucrează uşor, sunt
sărace în elemente nutritive.
Acestea necesită aplicarea udărilor la intervale mici şi cu norme mari, ceea ce
duce la pierderea unor cantităţi mari de elemente nutritive prin levigare.
Pe nisipurile din sudul Olteniei se cultivă legume obţinându-se producţii foarte
timpurii la tomate, la cartof. Sunt valorificate bine de speciile legumicole cu sistem
radicular profund (pepeni verzi).
Solurile cu textură argiloasă (peste 50 % argilă) sau argilo-lutoasă - 50 % argilă)
nu sunt indicate pentru cultura plantelor legumicole datorită capacităţii reduse de
infiltrare a apei, sunt reci şi ajung adesea la starea de exces a umidităţii.
După datele din literatura de specialitate (Becker - Dillingen), legumele se clasifică, în
funcţie de pretabilitatea faţă de tipul de sol astfel:
- soluri mijlocii: toate speciile de legume cu excepţia sparanghelului;
- soluri uşoare: fasolea, mazărea, salata, gulia, castraveţii, dovleacul, morcovul,
păstârnacul, ridichea, sfecla roşie, sparanghelul, spanacul, tomatele.
- soluri grele: bobul, reventul, varza roşie, varza albă, varza creaţă.
Structura solului se referă la modul de aglomerare a particulelor texturale în
agregate
de diferite mărimi. Această însuşire inf1uenţează mult schimbul de gaze, regimul termic
şi circulaţia apei. Poate fi glomerulară, nuciformă sau prizmatică.
Structura solului reprezintă un element deosebit al fertilităţii solului. De aceea, la
cultura legumelor se acordă o mare atenţie formării şi menţinerii structurii solului.
Pentru aceasta la cultura din câmp liber se introduc rotaţii de culturi şi specii de plante
care contribuie la refacerea structurii (lucernă, trifoi, mazăre, fasole).
La culturile protejate se intervine cu cantităţi mari de material organic (gunoi de
grajd), turbă şi chiar cu material inert (nisip), pentru menţinerea structurii solului.
În urma prelucrării mecanice, a dereglării proceselor chimice, structura solului
este supusă degradării. De aceea, se recomandă reducerea numărului de treceri a
mijloacelor mecanice prin folosirea unor agregate complexe, capabile să efectueze mai
multe lucrări deodată.
Soluţia solului constituie sursa directă de aprovizionare a plantelor cu substanţe
nutritive. Cu cât aceasta conţine o gamă mai largă şi o cantitate de substanţe nutritive
cât mai apropiată de cerinţele speciilor legumicole, cu atât solul se consideră mai fertil.
Intervalul concentraţiei optime a sărurilor nu este acelasi pentru toate speciile
legumicole.
Toleranţa fată de concentraţia soluţiei solului poate fi:
- toleranţă slabă (fasolea, ţelina, ridichea);
- toleranţă medie joasă (castravetele, mazărea, cartoful);
- toleranţă medie înaltă (tomatele, ardeiul, varza, conopida);
- toleranţă ridicată (spanacul, sparanghelul,sfec1a).
Din punct de vedere practic interesează intervalul optim al concentraţiei soluţiei
solului la care se realizează producţia maximă.
Aceasta este cuprinsă între 1500-2000 ppm la speciile cu toleranţă slabă, între
2000 şi 4000 ppm la speciile cu toleranţă medie şi peste 4000 la cele cu toleranţă
ridicată.
Calitatea apei folosită la irigare şi în mod deosebit conţinutul acesteia în săruri
solubile poate influenţa concentraţia soluţiei solului. De aceea, trebuie folosită apa cu
conţinut foarte scăzut în săruri solubile. Apa de udare aduce însemnate cantităţi de ioni
de Na, CI, Mg, Ca.
În spaţiile protejate, unde se utilizează anual în medie 8000 - 15000 m3/ha,
pericolul salinizării este foarte mare.
O apă care conţine doar 0,5 g/l săruri solubile introduce cu fiecare 1000 m
utilizaţi la irigare 500 kg săruri solubile. La normele anuale ce se folosesc în sere, pe
solurile cu drenaj defectuos, se acumulează în sol 4-8 t/ha săruri, ceea ce după 4-5 ani
înseamnă l6-40 t/ha săruri solubile.
Pentru culturile legumicole de câmp se consideră o apă bună de irigat cea cu un
conţinut mai mic de 1 g/litru săruri solubile totale. Pentru culturile din sere o apă bună
de irigat trebuie să conţină sub 0,5 g/l săruri totale, cu conţinut de Na sub 10% din
totalul sărurilor (Davidescu D., Davidescu Velicica, 1987).
În concluzie, putem preciza că aplicarea îngrăşămintelor la culturile legumicole
trebuie făcută în mod ştiinţific pentru a nu se ajunge la concentraţii prea ridicate ale
soluţiei solului, care împiedică absorbţia apei şi a sărurilor minerale de către plante.
Reacţia solului este determinată de proporţia dintre ionii de hidrogen (H) şi cei de
oxidril (HO) din soluţia solului, pe de o parte, şi de proporţia dintre coloizii cu caracter acid şi
cei cu caracter bazic, pe de altă parte.
minimă maximă
Legume Spanac 345 3850
frunze
Salată 380 3520
Legume Sfeclă roşie 150 5690
rădăcini
Ridichi 260 1200
Morcov 30 800
Legume Fasole 80 800
fructe
Mazăre 10 120
Castraveţi 20 300
Tomate 10 100
Fosforul are rol de regulator al respiraţiei şi de transportor de energie, contribuind la absorbţia
elementelor minerale. Rol deosebit are în perioada de formare a florilor şi de fructificare a plantelor,
mai ales la speciile de la care se consumă fructele: tomate, ardei, vinete.
Fosforul în cantităţi corespunzătoare sporeşte precocitatea plantelor; influenţează pozitiv
calitatea legumelor; împreună cu K, Ca, Mg, determină rezistenţa plantelor la secetă şi ger. Fosforul
în cantitate insuficientă determină: slaba dezvoltare a sistemului radicular; slaba creştere a plantei,
influenţează negativ fructificarea; întârzie începutul coacerii; are efect negativ asupra calităţii
producţiei, în special a fructelor; scade rezistenţa plantelor la boli şi dăunători.
Recunoaşterea cantităţii insuficiente se face după următoarele simptome: frunzele au culoare
verde închis, apoi devin albăstrui, iar mai târziu capătă nuanţe purpurii violacee. Insuficienţa
fosforului are manifestări diferite în functie de specie (Davidescu, D., Davidescu Velicica, 1992).
Tomate: sistem radicular slab dezvoltat; avortarea florilor, apar frunze cu nuanţe violacee;
fructificare scăzută; fructele crapă în partea unde se prind de peduncul.
Vărzoase (varză, conopidă): frunze mici, cu pete purpurii, în special în lungul nervurilor.
Castraveţi: frunze marmorate, deschise la culoare, cu necroze asimetrice; fructul verde,
puternic bronzat.
Ceapă: frunzele bătrâne se veştejesc şi mor.
Salată: frunze colorate verde închis spre roşu-brun; veştejirea frunzelor bătrâne; creşterea
frunzelor bătrâne; creşterea încetinită.
Ţelină: frunze colorate verde închis; rădăcini slab dezvoltate, plantele capătă aspect de
rozetă.
Ridiche: frunzele inferioare se înroşesc, plantele se opresc din
creştere.
Potasiul este indispensabil vieţii plantelor, acumulându-se îndeosebi în ţesuturile cu
metabolism intens şi creştere rapidă. Potasiul în cantitate suficientă contribuie la economisirea apei,
măreşte rezistenţa la ger şi la secetă; stimulează germinarea seminţelor; influenţează pozitiv calitatea
fructelor; influenţează sinteza N, iar în prezenţa P accelerează coacerea fructelor.
Potasiul în cantitate insuficientă determină: slăbire a rezistenţei la secetă şi la ger; dereglarea
proceselor fiziologice.
Recunoaşterea insuficienţei potasiului: pe frunze apar pete colorate; la început mici, între
nervuri, mai pronunţate către marginea frunzelor . Frunzele au în final coloraţie galben-brun, dublată
de o masivă mortificare. Plantele devin veştede.
Jean Marie Lefebre (1987) arată că necesarul de potasiu diferă în funcţie de intensitatea
luminii şi de lungimea zilei. K este absorbit în cantitate mai mare noaptea sau în condiţii de
iluminare redusă.
La tomate, carenţa în aprovizionarea cu potasiu antrenează o depreciere a calităţii fructelor,
influenţând nefavorabil aciditatea, gustul, fermitatea.
La gulii, ceapă şi morcov o carenţă de K provoacă diminuarea rezervelor acumulate si
dezorganizarea ţesuturilor de susţinere.
Cele mai multe dintre plantele legumicole prezintă cerinţe foarte ridi-
cate faţă de elementele minerale. Densitatea mare de plante la hectar şi producţia biologică foarte
ridicată care se înregistrează la culturile legumicole impune aprovizionarea optimă a solului cu
elemente minerale. Consumul de elemente minerale al plantelor legumicole este mai mare decât
al altor culturi, determinat în principal de volumul mai mare al producţiei la unitatea de suprafaţă. Se
apeciază, în general, că majoritatea culturilor consumă de 2-3 ori mai multe substanţe decât culturile
de cereale (Indrea D.,1992).
În funcţie de consumul de elemente minerale, speciile legumicole se pot grupa astfel:
- specii legumicole cu consum mare sau foarte mare: varza de căpătână, varza de Bruxelles,
gulia, ţelina;
- specii legumicole cu consum mijlociu: tomatele, ceapa,
sparanghelul;
-specii legumicole cu consum mic: salata, spanacul;.
-specii legumicole cu consum foarte mic: ridiche a de lună şi castravetele
Consumul specific este dependent nu numai de specie, ci şi de soi, de sistemul de cultură, de
condiţiile climatice şi de sol, ca şide raportul dintre produsul de bază şi restul părţilor vegetale ale
plantei, având în vedere că în anumite părţi ale plantei elementele minerale se acumulează în
proporţii diferite.
Consumul de elemente minerale este cu atât mai mare cu cât perioada de vegetaţie a plante lor
este mai lungă şi producţia mai ridicată. De exem-
plu, varza consumă cantităţi mai mari de elemente nutritive decât ridichea de lună sau salata.
La una şi aceeaşi specie, consumul este diferit în funcţie de soi, de
sistemul de cultură şi de producţia care se obţine. Exemplu: castraveţii cultivaţi în câmp, la o
producţie de 35 t/ha consumă 200 kg elemente nutritive, în timp ce castraveţii cultivaţi în sere, la o
producţie de 300 t/ha comumă 1540 kg. .
În general, speciile 1egumicole caracterizate printr-o creştere vegetativă viguroasă consumă o
cantitate mai mare de substanţe minerale decât cele cu perioadă scurtă de vegetaţie şi creştere lentă.
Speciile de la care se consumă frunzele, tulpina, lăstarii, mugurii cer cantităţi mai mari de azot,
iar cele de la care se consumă seminţele şi fructele, pe lângă azot, au nevoie de cantităţi sporite de
fosfor şi potasiu.
Diferitele specii legumicole nu folosesc în aceeaşi măsură toate ele-
mentele nutritive, de aceea azotul, fosforul, potasiul trebuie să se găsească în sol în anumite
raporturi, în funcţie de specificul biologic al plantelor.
La speciile legumicole raportul cel mai favorabil între principalele
elemente minerale este lN:3 P205: 1,2 - 1,5 K2O.
Cerinţele şi consumul de elemente minerale la culturile protejate din
seră sunt mult mai mari decât cele din câmp,întrucât creşterea vegetativă a plantelor protejate este
luxuriantă, perioada de vegetaţie mai lungă, iar recolta efectivă mult mai mare decât cea din câmp.
Absorbţia elementelor minerale este foarte mult influenţată de condiţiile climatice şi
agrotehnice.
Astfel, temperatura solului influenţează atât intensitatea absorbţiei
elementelor minerale, cât şi proporţia între elementele absorbite .
Lumina prin influenţa sa asupra fotosintezei şi transpiraţiei
determină şi intensitatea absorbţiei minerale. La lumină redusă (1/3), absenţa K22 în plantele de
tomate a fost de numai 27 %, faţă de condiţiile de lumină complet.
Pretenţiile plantelor legumicole pentru elementele nutritive sunt diferite şi pe parcursul
fazelor de vegetaţie.
În primele faze de vegetaţie plantele tinere nu consumă mult, însă, având un sistem radicular
slab dezvoltat, este necesar să se asigure la nivelul rădăcinilor substanţe nutritive îndestulătoare, dar
în concentraţii mai mici.
Cele mai mari cantităţi de elemente nutritive se consumă în perioada formării şi creşterii
părţilor comestibile. De aceea, în aceste perioade se aplică fertilizări susţinute.
Castraveţi - pentru viroze, bacterii şi ciuperci se execută un tratament termic uscat la 700C timp
de 72 ore. Se va asigura ventilarea aerului în spaţiile de tratare pe toată perioada tratamentului.
Tomate şi castraveţi - pentru toate speciile de bacterii şi ciuperci se aplică un tratament termic
umed la 53°C, 1 oră.
La vinete - pentru Ascochyta hortorum, tratament termic umed la 50°C, 30 minute. După tratare
seminţele se răcesc în apă şi se usucă în curent de aer cald.
Varză şi conopidă - pentru Xanthomonas campestris şi Phoma lingam se face tratament termic
umed la 50°C, 30 minute. După tratament seminţele se răcesc şi se usucă pe tifon la temperatura de
30-32°C.
La salată - pentru virusul mozaicul salatei se aplică tratament termic uscat la 40°C, 10 zile. În
prealabil sămânţa se imersează în polietilen glicol. După tratare se spală şi se usucă în curent de aer.
Spanac şi morcov - pentru toate speciile de ciuperci, tratament termic umed la 50°C timp de 25
minute.
Ţelină - pentru Septoria apiicola tratament termic umed la 48°C timp de 30 minute.
Tratamentele se pot face şi cu apă încălzită şi prin expunere la soare (la fasole 7-10 zile).
Dezinfecţia chimică se aplică cu o gamă foarte mare de substanţe, fie pe cale uscată cu pulberi,
fie pe cale umedă.
Tomate - pentru Corinebacterium michiganense cu Cryptonol 0,1 % prin vacuum-infiltraţie.
După tratare, seminţele se usucă în curent de aer cald la 20-30°C pentru ciuperci de sol şi de pe
sămânţă cu Tiuran 75 PU, 4 g/kg, prin prăfuire. Tratamentul se face cu 2-3 zile înainte de semănat.
Ardei, vinete, morcov, spanac, salată, fasole, mazăre cu Tiuran 75 PU, 4 g/kg prin prăfuire.
Tratamentul se face cu 2-3 zile înainte de semănat.
Castraveţi - pentru virusul mozaicul verde al castraveţilor se tratează cu fosfat trisodic 10 %,
imersie 30 minute. După tratare sămânţa se spală în curent de apă. Pentru Pseudomonas lachrymans,
cu Dithane M 45 80 WP 0,2 % prin vacuum infiltraţie sau cu Dithane M 45 80 WP 4 g/kg prin
prăfuire (cu 2-3 zile înainte de semănat). Pentru ciuperci de sol şi de pe sămânţă, cu Tiuran 75 UP, 4
g/kg, prin prăfuire cu 2-3 zile înainte de semănat.
Varză, conopidă, salată - pentru ciuperci de sol şi de pe sămânţă cu Tiuran 75 PU (cu 2-3 zile
înainte de semănat).
Tabelul 4.1
Exemple de soluţii nutritive cu caracter general
(dupăD. Davidescu, 1981)
În ultimii ani, cultura fără sol s-a extins în mod considerabil. De exemplu, în Olanda, 80 % din
tomate, 50 % din castraveţi şi 100 % din ardei sunt cultivate (fară sol). Din culturile fară sol, 90 % se
fac pe vată minerală - Grodan şi 10 % pe turbă. Anual se folosesc aproximativ 50000 m3 vată
minerală (Granges, 1989).
ALEGEREA, AMENAJAREA ŞI FOLOSIREA INTENSIVĂ A TERENULUI PENTRU
CULTURALEGUMELOR
ALEGEREA ŞI AMENAJAREA TERENULUI PENTRU CULTURA LEGUMELOR
Particularităţile biologice ale plantelor legumicole impun cultivarea lor pe terenurile cele mai
fertile şi cu posibilităţi de exploatare intensivă si raţională în tot timpul anului.
Când se pune problema alegerii terenului pentru o fermă legumicolă se va ţine seama de: factorii
climatici; factorii pedologiei; factorii social-economici.
Factorii climatici. Vom ţine seama de: temperatura aerului, temperatura solului; umiditatea
aerului; nebulozitatea; precipitaţiile atmosferice; vânturile. Interesează în mod deosebit temperatura
medie anulă; temperatura lunii cea mai caldă; suma precipitaţiilor în luna cea mai secetoasă; numărul
de zile fără îngheţ; epocile calendaristice ale îngheţurilor târzii de primăvară şi timpuri de toamnă;
frecvenţa grindinei etc.
Factorii pedologici. Terenul trebuie să fie pe cât posibil comasat într-un singur trup, să fie
adăpostit de vânturile predominante din regiune.
Este recomandabil ca terenul să fie plan sau cu o uşoară pantă spre sud, sud-vest, sud-est,
nesupus inundaţiilor, asigurat cu o sursă sigură de apă pentru irigare, cu pânza de apă freatică la
adâncime mai mare de 2 m, ferit de surse de poluare.
Solul trebuie să aibă grad ridicat de fertilitate, strat arabil profund, conţinut ridicat în substanţă
organică (4-5 % humus), cu textură uşoară (nisipo-lutoasă sau luto-nisipoasă), structură bună,
capacitate bună de reţinere a apei, care se lucrează uşor, se încălzeşte şi se zvântă repede şi nu face
crustă.
Cele mai potrivite sunt solurile de luncă, aluvionare, cu procesul de solificare avansat.
Solurile luto-argiloase sunt indicate într-o măsură mai mică, iar cele nisipoase şi argiloase pot fi
folosite numai după ce au fost fertilizate cu cantităţi mari de îngrăşăminte organice.
Factorii social-economici. Terenul să fie situat cât mai aproape de centrale de desfacere a
produselor, să aibă asigurate căi de comunicaţie practicabile în tot timpul anului (căi ferate, şosele
asfaltate). Dacă producţia este destinată prelucrării pe cale industrială, este bine ca ferma să fie
amplasată în apropierea fabricilor de conserve; să existe posibilitatea asigurării forţei de muncă
necesare; pe cât posibil să fie amplasate în apropierea complexelor zootehnice, pentru a putea folosi
în mod eficient îngrăşămintele organice şi a valorifica deşeurile de produse legumicole.
În grădina de lângă casă, locul de cultură a legumelor trebuie să fie însorit în cea mai mare parte
a zilei.
Poziţia grădinii de legume faţă de punctele cardinale, faţă de construcţiile existente, trebuie
astfel aleasă încât factorii de mediu, în primul rând lumina şi căldura, să fie prezenţi pe o durată de
timp cât mai mare (Suciu Z., 1987).
Nu se vor cultiva legume la umbra pomilor de talie mare şi a clădirilor.
La amenajarea terenului pentru cultivarea plantelor legumicole trebuie avută în vedere
necesitatea folosirii intensive a solului, posibilitatea practicării unui număr mare de tehnologii şi
mecanizarea procesului de producţie la cât mai multe specii (Indrea D., 1983).
Amenajarea terenului presupune: nivelarea de bază, amenajarea pentru irigare, împărţirea în sole
şi parcele, trasarea drumurilor şi amenajarea sediului fermei.
Amenajarea terenului în vederea irigării se execută conform unui proiect întocmit în urma unor
studii pedologice.
Prin nivelarea de bază se asigură terenului o pantă generală de 1-3 %o pe direcţia rigolelor de udare.
Sistemele de irigare folosite sunt prin canale deschise sau prin conducte îngropate sub presiune.
Împărţirea terenului în sole trebuie să asigure o rotaţie raţională a culturilor, utilizarea eficientă a
maşinilor şi utilajelor agricole, extinderea gradului de mecanizare al lucrărilor şi irigarea în bune
condiţii a întregii suprafeţe cultivate.
Solele trebuie aibă formă dreptunghiulară. Lungimea solelor nu va depăşi lungimea optimă a
rigolelor de udare, iar lăţimea solei va trebui să fie un multiplu al celui mai lat agregat de lucru
folosit în fermă.
Solele au mărimea de 20-30 ha. Solele se pot împărţi în parcele care au 5-6 ha .
Lungimea solei poate ajunge până la 800 m iar lăţimea va fi cuprinsă între250 şi 400m.
Volumul mare de produse care se transportă, precum şi gradul ridicat de perisabilitate al
majorităţii legumelor, impun proiectarea unei reţele de drumuri care să asigure, în orice anotimp,
legătura dintre sole şi parcele cu sediul fermei şi de aici cu principalele căi de comunicaţie.
Pe teritoriul fermei este necesară trasarea unui drum principal cu lăţimea de 6 m prin care se face
legătura între fermă şi celelalte sectoare de producţie din unitate şi drumuri secundare cu lăţimea de
3-5m.
Acestea fac legătura între sole, servesc pentru circulaţia mijloacelor de transport şi pentru
întoarcerea agregatelor.
Reţeaua de drumuri nu va ocupa mai mult de 1 -3 % din suprafaţa de cultură.
Sediul de fermă trebuie să dispună de birouri pentru şeful de fermă şi economist, de magazii pentru
utilaje, materiale şi ambalaje, cantină pentru muncitori, dormitoare şi grup social. În cazul
gospodăriilor individuale trebuie să existe o clădire necesară adăpostirii când există condiţii meteo-
rologice necorespunzătoare şi o magazie pentru unelte şi spaţii necesare condiţionării produselor şi
păstrării de scurtă durată.
ASOLAMENTE LEGUMICOLE
Asolamentul reprezintă repartizarea în timp şi spaţiu a culturilor, corelată cu sistemul de lucrări
şi fertilizare a solului.
Asolamentul constituie o măsură agrotehnică de mare importanţă pentru sporirea fertilităţii
solului, reducerea atacului de boli şi dăunători, obţinerea de producţii ridicate şi a unei eficienţe
economice ridicate.
Folosirea asolamentelor în legumicultură este o necesitate deoarece legumele reclamă lucrări
repetate de pregătire a terenului, praşile repetate (3-5 ori), udări sistematice, recoltări repetate. Toate
acestea produc o alterare mai rapidă a calităţilor fizice si biochimice ale solului, astfel că refacerea
structurii solului este absolut necesară şi eficientă.
Cultivarea timp de mai mulţi ani pe acelaşi teren a aceloraşi specii legumicole sau a unor specii
înrudite din punct de vedere sistematic contribuie la înmulţirea şi răspândirea masivă a bolilor şi
dăunătorilor specifici culturilor respective. Printr-o rotaţie corectă a culturilor în cadrul asola-
mentului se poate diminua din atacul bolilor şi dăunătorilor.
Numeroase experienţe efectuate la noi în tară şi în străinătate au demonstrat faptul că monocultura
determină o scădere substanţială a producţiei. De exemplu, după 5 ani de monocultura la ceapă,
fasole verde, mazăre şi tomate, producţia s-a redus la 35-36 % faţă de cea din primul an (tabelul 5.1).
Tabelul 5.1
Influenţa nionoculturii asupra producţiei (în procente) la câteva culturi de legume
(Surlekov, citat de G. Ghenkov,T. Murtazov şi Micov, 1974)
Sola Anul
1 2 3 4
I Solanaceae Varză şi Rădăcinoase Lucerna
(tomate, conopidă
ardei,vinete)
II Varză şi Rădăcinoase Solanaceae Varză şi
conopidă conopidă
III Rădăcinoase Solanaceae Varză şi Rădăcinoase
(morcov, conopidă
pătrunjel,
păstânac)
IV Lucerna Lucerna Lucerna Solanaceae
Sola Anul
1 2 3 4
I Solanaceae Bulboase+ Vărzoase Cucurbitaceae
Rădăcinoase
II Bulboase+ Vărzoase Cucurbitaceae Solanaceae
rădăcinoase
III Vărzoase Cucurbitaceae Solanaceae Bulboase+
Rădăcinoase
IV Cucurbitaceae Solanaceae Bulboase+ Vărzoase
Rădăcinoase
Tabelul 5.4
Schemă de asolament practicată într-o fermă specializată pentru industrializare
Sola Anul
1 2 3 4
I Mazăre şi Tomate şi Salată,spanac Castraveţi comişor
fasole + varză gogoşari +bame
de toamnă
II (culturăşi
Tomate Salată, spanac Castraveţi Mazăre şi fasole
gogoşari + bame cornişon +varză de toamnă
III Salată,spanac + Castraveţi Mazăre şi fasole Tomate şi gogoşari
bame cornişon +varză de toamnă +varză de toamnă
IV Castraveţi Mazăre şi Tomate şi gogoşari Salată, spanac,
cornişon fasole + varză +bame
de toamnă
Tabelul 5.5
Scheme de culturi succesive în solarii
Cercetările efectuate la l.C.L.F. Vidra au evidenţiat pentru sudul ţării următoarele schme: răsaduri
diverse urmate de castraveţi, apoi salată; varză timpurie urmată de tomate; tomate timpurii urmate de
castraveţi, apoi salată de toamnă; salată urmată de castraveţi timpurii, apoi conopidă de toamnă;
salată urmată de ardei gras şi din nou salată; varză timpurie, ardei gras şi salată (Didina Posea şi
colab., 1978),
În solarii, mai mult decât în câmp, se practică 3 culturi într-un an prin extinderea culturilor anticipate
(înfiinţate din toamna anului anterior) care primăvara foarte devreme sunt protejate cu folie de
polietilenă ţi se recoltează extratimpuriu permiţând o utilizare mai intensivă a terenului.
Culturi succesive de legume în răsadniţe. Şi răsadniţele se pot folosi cu succes la obţinerea culturilor
de legume în tot cursul anului. Ele sunt folosite în principal pentru obţinerea răsadurilor. După
scoaterea răsadurilor se pot efectua culturi de pătlăgele vinete, tomate, castraveţi, ardei gras, gulioare,
ardei iute.
CULTURI ASOCIATEDE LEGUME
Culturile asociate, sau intercalate, sau paralele, prezintă sistemul în care pe aceeaşi suprafaţă de teren
se cultivă două sau nai multe specii. Asocierea se poate extinde pe toată perioada de vegetaţie sau
numai pe o etapă din aceasta. Prin asocierea a două sau mai multe culturi legumicole se asigură o
folosire deosebit de intensivă a terenului şi a spaţiilor de cultură, obţinându-se o producţie
superioară la unitatea de suprafaţă fără costuri suplimentare deosebite.
Şi în acest caz există o cultură principală (de bază) şi alta secundară (asociată).
Cultura principală are importanţă economică mare, ocupă terenul o perioadă mai lungă de timp, este
mai pretenţioasă faţă de lumină. În această categorie sunt cuprinse speciile legumicole care se cultivă
la distanţe mai mari între rânduri şi pe rând ca: tomate, ardei, vinete, varză, conopidă, gulie, fasole
urcătoare. În fermele mici, private, se pot folosi pentru asociaţii şi alte specii, cultivate la distanţe mai
mici: morcov, fasole oloagă etc.
Cultura secundară se caracterizează în general printr-o perioadă de vegetaţie mai scurtă, adesea şi
prin habitus mai redus şi pretenţii mai reduse faţă de lumină. Aceasta se poate înfiinţa înaintea, în
acelaşi timp, sau după înfiinţarea culturii de bază. Din această grupă fac parte speciile: salată, ridichi
de lună, spanac, ceapă verde, gulioare, fasole oloagă, mărar etc.
La stabilirea schemelor de culturi asociate trebuie să se ţină seama de următoarele particularităţi:
cultura secundară ocupă terenul până în momentul în care cultura principală începe să acopere solul
cu aparatul foliar sau la sfârşitul perioadei de vegetaţie a acesteia;
legumele ce se intercalează explorează straturi de sol la diferite adâncimi, culturile secundare având o
înrădăcinare mai superficială (salată, spanac, ridichi de lună, ceapă verde) decât cele din cultura de
bază (tomate, ardei, pepeni);
asocierea culturilor se face prin dispunerea alternativă a rândurilor sau benzilor plantei principale cu
acelea ale culturii secundare;
cele două specii cultivate asociat pot aparţine aceleiaşi familii botanice. În unele cazuri se pot cultiva
asociat soiuri diferite, aparţinând aceleiaşi specii. De exemplu pe intervalele dintre rândurile de
tomate susţinute pe spalier, pentru a folosi mai intensiv terenul, se pot cultiva tomate pitice
nesusţinute, sau se pot asocia soiuri urcătoare de fasole cu soiuri oloage sau castraveţi susţinuţi pe
spalier cu plante lăsate pe sol;
în general se recomandă asocierea plantelor cu talie diferită;
cerinţele faţă de factorii de mediu ale speciilor asociate trebuie să fie cât mai apropiate. În general
se obţin rezultate mai bune atunci când speciile secundare prezintă pretenţii mai reduse faţă de
lumină, mai ales atunci când specia principală are o talie mai înaltă;
mecanizarea lucrărilor de întreţinere devine mai dificilă decât la culturile pure, de aceea, în special pe
suprafeţe mari, se recomandă plantarea culturii secundare de-a lungul rândurilor (şi nu între
acestea), între plantele culturii principale. Din această cauză culturile asociate se reco-
mandă mai ales în fermele mici, în spaţii protejate, unde nu împiedică mecanizarea lucrărilor;
aplicarea tratamentelor pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor capătă o însemnătate deosebită,
determinată de prevenirea poluări produselor şi fitoxicitatea unora dintre acestea;
la elaborarea tehnologiei se va urmări asigurarea condiţiilor pentru creşterea şi dezvoltarea
optimă a tuturor speciilor cultivate asociat, pornind de la ipoteza că va creşte consumul de apă şi
substanţe hrănitoare.
Sunt prezentate în literatura de specialitate şi cazuri particulare de culturi asociate, cum ar fi
"cultura în culise" - realizată prin intercalarea între rândurile de plante legumicole a unor plante cu
port înalt (porumb, sorg) cu rol de protecţie contra curenţilor reci de aer sau "cultura în amestec" -
obţinută prin amestecarea seminţelor din planta principală cu o cantitate mică de alte seminţe în
scopul realizării unui semănat mai uniform, în acest caz, cultura secundară serveşte şi ca plantă
indicatoare (morcov, cu ridichi de lună sau mărar, ceapă cu mac) (Ruxandra Ciofu, 1994).
Culturi asociate de legume în câmp. Se aleg în primul rând culturile la care se practică intervale mai
mici între rândurile de plante. Între rândurile de tomate timpurii se pot cultiva: varză timpurie sau
salată, fasole oloagă, morcovi, gulii, conopida, bulboase. Între rândurile de tomate de vară-toamnă
susţinute pe spalier se pot cultiva fie speciile enumerate, fie şi tomate pitice, ardei, vinete, varză de
toamnă, ridichi, sfeclă roşie. Între rândurile de castraveţi susţinute pe spalier se pot cultiva tomate
pitice, ardei, vinete, fasole oloagă, castraveţi pe sol etc. (Voican V., 1988). Culturile perene în
primii ani se pretează la culturi asociate de fasole, tomate, ardei etc.
Pe lângă culturile legumicole asociate se pot folosi şi asocieri cu alte culturi, de exemplu porumbul,
floarea soarelui, sorg etc. în prima parte putându-se cultiva asociat salată, spanac, ridichi de lună etc.
(tabelul 5.6).
Tabelul 5.6
Culturi de legume intercalate tn porumb (în grădini şi microferme)
(după StanN., 1992)
Fasole de 20 - 30.04 - 5 8
grădină
x
Porumbul se seamănă la 90 cm între rânduri. Între rândurile de porumb se intercalează câte două rânduri de legume
distanţate la 70 cm unul de altul (varză, conopidă, salată) sau 30 cm (fasole de grădină)
xx
) Culturile de varză şi conopidă timpurie se înfiinţează prin răsad repicat în cuburi nutritive cu latura de 5 cm.
Culturile asociate de legume în solarii şi sere-solar. Aceste construcţii necesită cheltuieli mari,
de aceea trebuie folosite cât mai intensiv, o cale foarte eficientă fiind folosirea culturilor asociate.
Trebuie avut în vedere că speciile legumicole cu cea mai mare pondere în solarii sunt: tomatele,
castraveţii, ardeiul, vinetele, fasolea urcătoare, pepenii galbeni. În cazul acestor culturi cu talie
înaltă, se obţin rezultate bune la culturile asociate, atunci când acestea sunt efectuate primăvara
devreme, uneori fiind înfiinţate chiar înaintea culturilor de bază. În acelaşi scop trebuie folosite
specii legumicole cu perioadă scurtă de vegetaţie sau să se aplice metode de cultură care să scurteze
perioada de timp de la înfiinţarea culturilor asociate până la recoltare.
Pentru asociere, în solarii, se pot folosi: salata de căpăţână, spanacul, ceapa verde, ridichi de
lună, pătrunjel pentru frunze, mărar, gulioare. Scurtarea perioadei de timp până la recoltare se
asigură prin folosirea răsadurilor repicate în cuburi nutritive (salată, gulie, varză timpurie, conopidă
timpurie) şi prin folosirea materialului de plantat vegetativ: arpagic şi bulbi mici pentru obţinerea de
ceapă verde, bulbi de usturoi, rădăcini mici de pătrunjel pentru frunze etc.
Schemele de înfiinţare a culturilor vizează folosirea cât mai completă a suprafeţei utile, folosindu-se
în acest scop atât intervalul dintre rândurile de ia cultura de bază, cât şi la cele asociate .
Culturi asociate de legume în sere. În sere se cultivă cu prioritate tomatele şi castraveţii.
Tomatele se pretează mai bine pentru culturi asociate, deoarece majoritatea speciilor folosite în
asociaţii au cerinţe moderate şi reduse faţă de căldură.
Pentru asociere se folosesc cu precădere salata pentru căpâţână, gulioarele, spanacul, ceapa de
arpagic, usturoi verde, ardei iute, mărar, pătrunjel pentru frunze.
Tomatele se pot asocia cu salata şi alte verdeţuri sub registre (mărar, pătrunjel) .
Castraveţii se pot asocia şi cu tomatele. Pe intervalul dintre rândurile de castraveţi se cultivă un rând
de tomate care se vor cârni la 4 inflorescenţe. Până ce castraveţii cresc şi încep să umbrească se
asigură legarea fructelor de tomate. Castraveţii, pepenii galbeni, fasolea urcătoare se pot asocia cu
ardeiul iute, vinetele se pot asocia cu salata, ardeiul iute. Pentru folosirea şi mai intensivă a spaţiilor
pe registrele de încălzire către capete se pot aşeza lădite din plastic în care se cultivă ardei iute. Pe
marginea aleilor principale se pot produce răsaduri destinate culturilor legumicole din câmp.
Culturile asociate în răsadniţe. Şi în răsadniţe se pot efectua unele culturi asociate. Astfel, în cultura
de bază de castraveţi se asociază salata pentru căpăţână, ridichile de lună, spanac, morcov etc. În
culturile de tomate, ardei, vinete se va asocia salată, ceapă verde, ridichi de lună, mărar etc.
CULTURILE DUBLE
Prin noţiunea de "cultură dublă" legumicolă se înţelege cultivarea plantelor legumicole după alte
specii decât legumicole, respectiv după unele plante furajere sau cereale, care se recoltează devreme,
în primul rând după plantele furajere însămânţate din toamnă, destinate furajării animalelor sub
formă de masă verde primăvara cât mai devreme: secară, ovăz, rapiţă ş.a. Având în vedere că aceste
specii ocupă terenuri irigabile, rezultă că se pot asigura condiţiile necesare pentru pregătirea terenului
şi înfiinţarea culturilor legumicole duble.
Dintre cereale cel mai potrivit este ovăzul de toamnă, deoarece eliberează terenul foarte devreme,
permiţând realizarea culturilor legumicole. După ovăzul de toamnă se pot efectua culturi de tomate,
varză roşie. Culturile duble se pot realiza şi după grâu, mazăre furajeră. După acestea se pot cultiva:
castraveţi, dovlecei, fasole de grădină, morcov, salată, spanac, varză, conopidă, ceapă verde (Miron
V., Rădoi V., 1993).
O bună reuşită a culturilor duble este condiţionată de respectarea următoarelor reguli: recoltarea
culturilor păioase furajere până la data de 10-15 aprilie pentru a rămâne timpul necesar vegetaţiei
plantelor legumicole; amplasarea numai în perimetre irigabile, mai ales când legumele se cultivă prin
răsad sau necesită irigare de răsărire; folosirea terenurilor care nu au fost erbicidate cu produse din
grupa triazinelor, care sunt dăunătoare mai ales pentru salată, spanac, castraveţi, dovlecei; alegerea
soiurilor de legume timpurii şi care au rezistenţă la temperaturi ridicate ce pot surveni după
înfiinţarea culturilor.
Pentru a se lărgi intervalul de recoltare trebuie să se utilizeze soiuri cu perioadă mai scurtă de
vegetaţie (exemplu la tomate) şi să se respecte limita pentru înfiinţarea culturilor.
CULTURILE LEGUMICOLE INTERCALATE
Reprezintă sistemul prin care plantele legumicole se cultivă în diferite plantaţii horticole ca: plantaţii
pomicole tinere, plantaţii de arbuşti fructiferi, plantaţii viticole. În primii ani de la înfiinţarea acestor
plantaţii, având în vedere distanţa dintre rânduri, suprafaţa de teren afectată lor nu poate fi utilizată de către
puieţi sau viţele tinere, datorită sistemului lor radicular redus. Tulpina nu are un volum prea mare şi ca
atare nu umbreşte dacât parţial suprafaţa terenului. În aceste condiţii se poate asigura o folosire intensivă a
terenului şi în perioada când plantaţia nu produce, prin cultivarea acestuia cu diferite specii legumicole. La
alegerea acestora se va ţine seama de următoarele considerente: să nu prezinte un habitus mare,
pentru a nu umbri plantaţia de bază; să nu fie rapace, cu un sistem radicular prea puternic, pentru a nu
concura plantaţia de bază, reducând sistemul de creştere al pomilor sau viţei de vie; să se folosească
scheme pretabilite de mecanizare, pentru asigurarea accesului mijloacelor mecanice la îngrijirea plantaţiei;
să contribuie la îmbunătăţirea solului; să suporte substanţele folosite la tratarea pomilor sau vitei de
vie.
În plantaţiile de vii tinere se pot cultiva mai multe specii legumicole: salată, spanac, mazăre de
grădină, fasole de grădină, varză şi conopidă timpurie, tomate de vară, ceapă de arpagic, usturoi
(tabelul 5.7).
Tabelul 5.7
Culturi de legume intercalate în plantaţii de vii tinere
Cultura Perioada de: Schema de înfiinţare a culturii
semănat în plantat sau
răsadniţe semănat în câmp
Salată 10 -15.02 10- 15.03 55 - 30 - 30 - 30 - 55/20 cm
Spanac 1.03 - 10.04 55 -30-30-30-55/5 cm
Mazăre de - 1.03 -10.04 Bandă de 8 rânduri echidistante la 12,5 cm
grădină
Fasole de - 25.04 - 10.05 60-40-40-60/5 cm
grădină
Morcov - 1 -25.03 55-30-30-30-55/4 cm
Varză 20.01 -10.02 10 - 30.03 75 - 50 - 75/40cm
Conopidă 20.01 - 10.02 15 - 30.03 75 -50 -75/40 cm
Tomate de 5-15 03 5 -15.05 75 - 50 - 75/25 cm
vară
Ceapă din - 10 - 30.03 55-3 0 -30-30-55/5 cm
arpagic
Usturoi - 1 -30.03 55 - 30 - 30 - 30 - 55/5 cm
Pe baza experienţelor întreprinse s-au stabilit mai multe specii legumicole pretabile la cultura
intercalată în plantaţii pomicole. Dintre acestea se pot menţiona: fasolea oloagă, morcov, pătrunjel,
păstârnac, sfeclă roşie, gulioare, varză timpurie, ţelină pentru rădăcină, varză de toamnă, bame,
tomate, ardei, castraveţi tip cornişon, ceapă verde, usturoi (tabelul 5.8). Nu se recomandă să se
folosească pepenii verzi, pepenii galbeni şi dovlecei deoarece prin întinderea vrejilor pot împiedica
lucrările de întreţinere şi înăbuşi culturile de bază, în special viţa de vie (Stan. N.,1992).
Tabelul 5.8
Culturi legumicole intercalate în plantaţii tinere de pomi
1 2 3 4 5 6 7 8
Tomate 2500- 400- 5-6 2000- 400- 4-5 Udările I-II la 12-15 zile cu 400
timpurii 3000 600 2500 600 m3/ha (să nu împiedice încălzirea
solului); III-VI la 8-10 zile cu 500-
600 m3/ha; V-VI cu 600 m3/ha
Tomate de 3500- 400- 7-8 2500- 500- 4-5 Udarea Ia 4-6 zile de la plantare cu
vară şi de 4000 600 3000 600 400 m3/ha: II-III la 8-10 zile cu 500
toamnă m3/ haV-VI1 cu 600 m3/ha, restul cu
500-600 m3/ha
Vinete 4500- 500- 8-9 3500- 500- 6-7 Udările I-II cu 400 rn3/ha: III-V cu
5000 600 4000 600 500-600 m3/ha, restul cu 600 m3 /ha
Ardei 4500- 400- 8-10 3500- 400- 7-8 Udarea la 10-12 zile de la plantare cu
5000 600 4000 500 300 m3/ la ha: II-IV la 8-10 zile cu
400-500 m3/ha, restul cu 500-600
m3/ha
Varză şi 2400- 400- 5-6 1500- 400 4-5 Udările I-II la 10-12 zile cu 300-
conopidă 2000 500 2000 350m3/ha; III-IV la 8-10 zile cu 400
timpurie m3/ha, restul cu 400-500 m3/ha
Varză de vară 3000- 400- 6-7 2500- 400- 5-6 Udările I-II la 7-8 zile cu 400-450
3500 600 3000 600 m3/ha: III-IV cu 400 m3/ha. restul cu
400-500 m3/ha
Varză şi 4000- 500- 7-8 3500- 400- 6-7 Udările I-IV des (la 6-7 zile) cu 400-
conopidă de 4500 600 4000 600 450 m3/ha, restul la 8-10 zile cu 500-
toamnă 600 m3/ha
Castraveţi 2500- 400 6-7 1266- 300 4-5 Udările I -II cu 300-350 m3/ha, restul
2800 1506 cu 400 m3 la ha
Ceapă de apă 4000 400 8-10 2800 350 6-8 Udările I-IV dese (la 5-7 zile) cu 300
şi praz m3/ha. La creşterea bulbilor cu 400
m3/ha; ultima udare cu 10-15 zile
înainte de recoltare
Ţelină 4500 450 8-10 5200 400 6-8 Udările I-V la 8-10 zile cu 400-450
m3/ha
Rădăcinoase 2500- 500- 5-6 2000- 500- 3-4 Udările I-II cu 300-400 m3/ha la
(morcovi, 3000 600 2500 600 îngroşarea rădăcinilor cu 500-600
sfeclă, m3/ha
pătrunjel
Culturi 3000- 500- 5-6 2000- 400- 4-5 I-II udare cu 400 m3/ha. După
semincere 3500 600 2500 500 fructificare cu 500-600 m3/ha
(anul II)
Cartofi 2000- 500- 4-5 1500- 400- 3-4 Udările I-III rar (la 10-12 zile) cu
timpurii 2500 600 2000 500 300-400 m3/ha. După înflorire la 7-8
zile cu 500-600 m3/ha
6.5.METODE DE UDARE
Pe solurile uşoare tendinţa apei este de a se infiltra mai mult pe verticală, iar pe
solurile grele apa se infiltrează mai mult pe orizontală (fig. 6.2).
De aceea pe solurile uşoare lăţimea straturilor va fi mai mică, în jur de 50 cm, iar pe
solurile grele va fi mai mare, de 94 cm sau 104 cm.
.••»• să fie cât mai puţin frământat (să se fi făcut nivelarea de bază);
Panta optimă a terenului în lungul rigolei este între 2-3 %o, iar
lungimea rigolei (brazdelor) de 200-400 in.
- se execută operativ;
organice verzi.
0= CsxPxlOO / G.u. I
n
in care: «k=^
în care:
Pentru azot: 190 - 30 = 160 kg/ha s.a. respectiv 470 kg/ha azotat
de amoniu;
Pentru potasiu: 187 - 70 = 117 kg/ha s.a. respectiv 234 kg/ha sulfat
de potasiu.
' O -l-
veniţi din îngrăşăminte (CI, SO4 , Na ) sau din apa de irigat care
modifică salinitatea solurilor. Se va ţine seama de lumină. Astfel,
buna utilizare a azotului pentru creşterea plantelor este legată de
cerinţele sporite ale plantelor faţă de calciu în condiţii de zi lungă
(ciclul I de cultură) sau de potasiu, în condiţii de zi scurtă (ciclul II).
Intensitatea luminoasă puternică determină creşterea cerinţelor
fată de fier si bor si asimilarea puter-nică a manganului care se
poate acumula devenind toxic. Trebuie să se ţină seama şi de
temperatură. Astfel, temperaturile scăzute la nivelul sistemului
radicular, reduc asimilarea fosforului.
- tehnica de aplicare;
- în timpul însămânţării;
~ m sere înmulţitor;
* încălzite;
* neîncălzite (reci);
- în răsadniţe:
* cu biocombustibil;
* cu încălzire tehnică;
- în câmp:
* protejat;
* neprotejat;
* pe pat nutritiv;
- Prinrej)ica££J
* în ghivece;
* în lădiţe
* ciclul II;
* neîncălzite;
* neprotejate;
- culturi de vară;
- culturi de toamnă.
- solariile;
- răsadniţele.
- Pentru instalaţiile din seră se face anual revizia tehnică care conşlă în
determinarea stării termice si funcţionale, înlăturarea defecţiunilor
exis-"tente şi asigurarea unei bune funcţionări a acestora. Mobilizarea
solului din sere şi solarii se face cu MSSL-1,4 1 V-445 la adâncimea âc. 30 cm
iar pe" porţiunile unde maşina nu poate intra (sub registre, la capete),
lucrarea se completează manual cu cazmaua. Mărunţirea se execută cu
FPP-1.3 sau FPV-1,5 t-V-445, urmărindu-sc să nu rămână bulgări.
vederea extinderii perioadei de utilizare a acestor spaţii, mai ales pentru specii
pretenţioase la căldură, se recomandă încălzirea cu gunoi de grajd, dubla
protejare a răsadurilor cu tune le joase"'f au tocuri de răsadniţă mon tei sub
solarjTig.9
Substratul nutritiv joacă un rol foarte important în reuşita obţinerii unor răsaduri
de bună calitate, de aceea este necesar ca el să întrunească
Pentru culturile legumicole din câmp se folosesc amestecuri formate din mraniţă,
pământ de ţelină şi nisip. Pentru culturile din sere, solarii şi timpurii în câmp, turba
intra în proporţie mai mare.
Tabelul 9.2
REPICATUL RĂSADURILOR
tinate culturilor în sere, solarii, răsadniţe, tunele joase, pentru culturile timpurii in
cămp şi chia'r pentru unele culturi de var^ (tomate, vinete). Repicatul este
lucrarea de transplantare provizorie a răsadurilor mj^j Hin semănătură deasă, la
distanţe mai mari, pentru a le crea condiţii mai bune
semănătură deasă, la distanţe mai mari, pentru a le crea condiţii mai bune de
lumină şi hrană.
p g
•
folii din materiale plastice), înclinarea uşoară a tocurilor de răsadniţă spre sud,
folosirea instalaţiei de iluminare artificialăjn sere,j-ăritul ghivecelor când
răsadurile încep să se umbrească. La răsadurile de
«»■■■— _ , _ * ; |
Dirijarea r££JCT'11li fif riitfiţip se face cu foarte multă atenţie pentru a se obţine un
răsad de calitate (Elena Florescu, 1992). Asigurarea nece-
Agenţii patogeni sunt numeroşi, iar combaterea lor se face prin tratamente la sol
sau stropiri foliare cu soluţii de insectofungicide în
Tomt
nutritive de 7/7/7 cm sau 8/8/8 cm. Răsadurile se pot rări la 10/10 cm. Cu10-12
zile înainte de plantare sejirocedează la călirea răsadurilor prin reduc-rea
temperaturii şi umidităţii, prin intensificarea aerisirii.
Pentru culturile de vară răsadurile se pot produce în solarii sau răsadniţe încălzite
pe cale biologică. De obicei se seamănă pe strat nutritiv, în rânduri distanţate la
8-10 cm, pe rând la 2-3 cm şi nu se mai repică. Se iau măsuri de combatere a
buruienilor. La unele specii (tomate) se poate face repicarea pe strat de amestec.
Se poate pune problema obişnuirii răsadurilor cu condiţiile pe care le vor găsi la
locul de plantare.
Legumele nepretenţioase la căldură cum sunt: varza, conopida, gulia, salata se plantează la
jumătatea lunii martie. Tomatele timpurii se plantează după 20 aprilie în zonele din sudul ţării
şi până la 5 mai în zonele mai nordice.
Ardeiul, vinetele, castraveţii, tomatele de vară-toamna se plantează după 5-10 mai, când a
trecut pericolul brumelor târzii de primăvară.
Legumele destinate a fi consumate toamna (varza, conopida, gulia) se plantează la sfârşitul
lunii iunie si începutul lunii iulie, iar salata, în funcţie de destinaţia producţiei, se plantează atât
primăvara cât şi toamna.
Pregătirea răsadului pentru plantare constă din eliminarea plantelor bolnave, vătămate,
sau slab dezvoltate, dezinfectarea cu o soluţie de Captan 0,2 - 0,3% sau Mycodifol 0,15-
0,20%, mocirlirea rădăcinilor răsadurilor ce nu au fost produse în ghivece, fasonarea
rădăcinilor la unele specii (ceapa, praz) şi îndepărtarea a 1/3 sau 1/2 din limbul foliar la varză,
conopidă, ceapa de apă, ţelină, plantate vara.
Plantarea răsadului în câmp trebuie făcută în zilele liniştite, fără vânt, de preferinţă
noroase. O prindere bună se aisgură îndeosebi când plantările se efectuează spre seară şi pe
timp noros.
Metodele de plantare sunt: manual, semimecanizat, mecanizat şi automatizat.
Plantarea manuală se efectuează în câmp mai ales când răsadurile sunt repicate în ghivece.
Lucrarea se efectuează de către echipe specialziate pe faze de lucru:
- transportul răsadului de la locul de producere la locul de plantare;
- făcut gropi cu săpăliga;
- distribuirea răsadului în gropi;
- plantarea propriu-zisă.
Plantarea manuală a răsadului produs în ghivece se poate executa cu ajutorul lingurii de
plantat.
Tomatele pot să fie plantate la adâncimi mai mari, deoarece au calitatea de a emite
rădăcini adventive. Când s-a depăşit momentul de plantare şi răsadurile de tomate sunt prea
alungite acestea se plantează culcat pe sânt si se lasă afară vârful răsadului.
Răsadurile de vinete, ardei şi castraveţi se plantează cu 1-2 cm mai adânc, iar cele cu
tulpina scurtă cum sunt cele de salată, ţelină, se plantează la aceeaşi adâncime la care au stat în
răsadniţe sau în sere înmulţitor
Răsadurile de legume care au fost produse direct în răsadniţe sau pe brazde (nerepicate),
cum ar fi răsadul de varză, conopidă, salată, ceapă, praz, ardei se pot planta cu ajutorul
plantatorului de lemn.
în acest caz se înfige plantatorul vertical în pământ, se face o gropiţă, din care plantatorul
se scoate prin răsucire. După aceea se introduce firul de răsad în gropiţă, se înfige plantatorul
oblic astfel că vârful lui să ajungă sub rădăcina răsadului si se strânge pământul în jurul
rădăcinilor. Un răsad bine plantat nu iese uşor din pământ când este tras de frunze. Imediat
după plantare, pentru asigurarea prinderii, se execută o udare.
Plantarea semimecanizatâ se face prin deschiderea mecanizată a rigolelor în care se
plantează manual. Rigolele se fac de-a lungul rândurilor, conform schemei de plantare
recomandată de tehnologia culturii respective.
Plantarea mecanizată a răsadului se face cu MPR-5 + L-445 sau cu MPR-6 echipată cu
discuri elastice. La plantarea mecanizată a răsadului produs nerepicat acesta trebuie să aibă
lungimea măsurată de la colet de 15-25 cm, grosimea tulpinii de 4-8 mm şi să fie viguros.
Distanta minimă între plante pe rând este de 10-12 cm. Concomitent cu plantarea răsadului
este necesar să se facă şi udarea cu apă sub formă de jet continuu sau jet intermitent.
Schemele de plantare diferă cu specia şi sistemul de cultură. Se va ţine seama de habitusul
plantelor şi de starea de fertilitate a solului.
în câmp, la majoritatea speciilor, se plantează două rânduri pe stratul înălţat de 94 cm sau
104 cm la distanţă de 50-70 cm sau 80 cm/12-30 cm, realizându-se densităţi de 50.000-
120.000 plante/ha. La salată se plantează 4 rânduri, în benzi a două rânduri după schema: 20-
34 (44) - 20 cm/15-20 cm
Plantarea automatizată a răsadului. La baza procesului de plantare automatizată a
răsadului stă o bandă dublă din hârtie dispusă sub formă de rolă în care s-a introdus mecanic şi
la o anumită distanţă sămânţa. Banda are lungimea de 300-400 m.
După însămânţarea făcută complet automatizat, rola de hârtie este depusă într-un mediu în care
sunt create condiţii pentru încoltirea seminţelor şi dezvoltarea răsadului.
Când a venit vremea de plantat, rolele sunt trasportate în câmp la o maşină de plantat cu 5 sau
6 secţii, acţionată de tractor. Fiecare secţie de pe maşină este prevăzută cu un dispozitiv special
în care se introduce rola aşezată orizontal sau înclinată. înainte de a începe plantatul, capetele
benzilor de la fiecare secţie sunt introduse în sol, după care are loc deplasarea agregatului cu o
viteză de până la 6 km/h.
Dispozitivele speciale de la fiecare secţie de plantat aşează banda în sol la adâncimea
reglată şi în poziţie verticală. Agregatul este servit numai de tractorist.
Plantarea automatizată a răsadului a dat rezultate bune la varza albă şi salată. Cu astfel de
maşini care lucrează pe o lăţime de 2,5 m se pot planta până la 6 ha/zi (Marinescu M, 1989).
C. Plantarea arpagicului şi a bulbilor de usturoi
în ţara noastră, pentru plantarea arpagicului şi a bulbilor de usturoi se foloseşte maşina
MPB-12, care la o trecere plantează 12 rânduri, grupate în trei benzi a câte 4 rânduri. Prin
folosirea maşinii se reduce consumul de forţă de muncă de la 40-50 zile om/ha la plantarea
manuală la 1-2 zile om/ha la plantarea mecanizată.
Distanţa de plantare între rânduri trebuie să fie de minim 25 cm, pentru a se putea
mecaniza lucrarea de prăşit şi afânat solul pe intervalul dintre rânduri. Pe rând distanţa între
bulbi trebuie să fie de 4-5 cm, iar adâncimea de plantare 3-5 cm.
Este necesară tasarea solului după plantare pentru a pune bulbii în contact cât mai bun cu
solul. Tăvălugirea solului este bine să se facă cu tăvălugul inelar, pentru a se evita formarea de
crustă.
Pentru a se obţine rezultate bune la plantarea mecanică a arpagicului si usturoiului este
necesar ca materialul să fie condiţionat si calibrat.
în cazul altor specii care se înmulţesc pe cale vegetativă, înfiinţarea culturilor se face prin
plantarea butaşilor sau tuberculilor, drajonilor sau a unor porţiuni de tufe, primăvara devreme
sau toamna târziu. Lucrarea se efectuează manual în gropi deschise cu cazmaua, în care se pot
adăuga îngrăşămintele organice sau minerale.
La cartof culturile se înfiinţează primăvara, fie prin plantare manuală, fie mecanizat cu
maşinile 4Sa BP-75; 6Sa Bp-70 pentru tuberculii neîncolţiti şi cu MPR-6 + EPC-6, MPCI-6
sau SK-4-230 pentru tuberculi încolţiţi.
10.4. LUCRĂRI DE ÎNGRIJIRE LA CULTURA LEGUMELOR ÎN CÂMP
După semănatul legumelor în câmp sau după plantarea răsadurilor se aplică o serie de lucrări
de îngrijire care au ca scop asigurarea condiţiilor
optime de creştere şi dezvoltare a plantelor. Unele lucrări se aplică solului, iar altele
plantelor.
A. Lucrări de îngrijire aplicate solului
Acestea sunt următoarele: afânarea solului şi combaterea crustei, muşuroirea şi
combaterea buruienilor.
Afânarea solului şi combaterea crustei au drept scop crearea celor mai bune condiţii
pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor sub raportul regimurilor de: umiditate, gaze, nutriţie
minerală şi temperatură în sol.
Crusta împiedică răsărirea plantelor, ştrangulează şi dislocă plantele răsărite şi înrăutăţeşte
regimul de umiditate, aer şi gaze (fig. 10.6) de aceea trebuie distrusă imediat după formare.
Combaterea crustei se poate face direct prin distrugerea acesteia cu diferite maşini si unelte
agricole, sau indirect prin folosirea raţională a îngrăşămintelor organice, a unor produse
sintetice granulate şi prin mulcire.
Crusta care se formează la răsărirea plantelor (rădăcionase, verdeţuri, cucurbitaceae) se
distruge cu tăvălugul inelar TI-3,05 sau cu grapa cu colţi, trecând perpendicular pe direcţia
rândurilor.
După germinaţia seminţelor si apariţia primelor frunze, pentru spargerea crustei se vor
folosi tăvălugi inelari cu colţi TI-5,5 sau sape rotative SR-4,5 cu colţi orientaţi spre înapoi.
Pentru spargerea crustei pe intervalele dintre rânduri, în culturile prăsitoare, se folosesc
cultivatoarele legumicole, ca CPL-2,8 sau CL 4,5M cu organe de prăşit sau de afânat.
Irigarea prin inundare şi uneori chiar prin aspersiune favorizează băltirea apei şi formarea
crustei. Pentru a preveni acest neajuns se recomandă irigarea pe brazdă, apa ajungând la
rădăcini prin infiltraţie.
Formarea crustei este influenţată si de structura si textura solului. A-vând în vedere acest
aspect structura solului poate fi influenţată pozitiv prin aplicarea îngrăşămintelor organice,
evitându-se astfel formarea crustei.
Formarea crustei poate fi prevenită prin executarea lucrărilor solului la momentul optim,
precum şi prin folosirea unor produse sintetice sub formă de particule cu diametrul de 0,2-1,5
cm cum ar fi spuma de polystirol, poli-stiren expandat, granule din mase plastice, emulsii
apoase (geofloc, ENCAP) sau materiale poroase ca: styromull, hygromull, perlitul, vermi-
culitul si altele care influenţează favorabil textura si structura solului.
Specialiştii chinezi propun utilizarea unui preparat chimic obţinut pe baza unei emulsii de
bitum. Prin introducerea sa în sol el formează cu pământul nişte granule poroase printr-un
proces de agregare a acestuia sub formă de glomerule. Acestea au capacitatea de a menţine
timp îndelungat umezeala, astfel încât evaporarea apei în perioada de primăvară si vară
încetineşte considerabil.
Afânarea solului se poate face manual pe rândurile de plante, cu unelte cu tracţiune hipo şi
mecanic între rânduri.
Muşuroitul plantelor este o lucrare ce se apHcă în mai multe scopuri. Muşuroitul
favorizează apariţia rădăcinilor adventive (la tomate, castraveţi), contribuie la susţinerea
plantelor împotriva vânturilor (la majori-
tatea speciilor legumicole), ajută la formarea tulpinii subterane (cartof),! apără partea
superioară a rădăcinilor îngroşate de înverzire (la morcovi, \ sfeclă), împiedică înverzirea
lăstarilor comestibili (la sparanghel) şi ser-; veste ca metodă de înălbire (etiolare) a părţii
comestibile (la cicoarea de frunze, la ţelină pentru peţioli).
Muşuroitul se execută manual sau mecanic cu ajutorul cultivatorului echipat cu corpuri de
rărită. înălţimea biloanelor este diferită, în funcţie de plantă sau scopul urmărit.
Modul de executare a muşuroitului mai depinde şi de zona de cultură, în special de regimul
pluviometric, cunoscut fiind faptul că prin muşuroit se măreşte suprafaţa de evaporare a apei.
Midcirea solului constă în acoperirea solului dintre plante cu diferite materiale ce
împiedică formarea crustei şi a buruienilor, menţin umiditatea în sol şi permit încălzirea mai
rapidă a solului, influenţând favorabil şi precocitatea producţiei.
Pentru mulcire se folsoesc diferite materiale: paie, pleavă, gunoi de grajd, hârtie, carton,
materiale plastice. Cele mai bune rezultate s-au obţinut folosind pelicule de polietilenă fumurie
şi neagră. Se poate folosi şi polietilenă uzată.
Mulcirea dă rezultate bune la toate speciile legumicole, mai ales în primele faze de
vegetaţie şi în special la plantele cu habitus redus, la care solul de pe intervale este supus
uscăciunii. Aşa este cazul la salată, spanac, conopidă, ardei, sparanghel si altele.
Pe suprafeţe mari aplicarea mulciului de material plastic se efectuează în mod mecanizat,
cu ajutorul unui dispozitiv simplu, suspendat pe un tractor. Folia de material plastic se întinde
pe suprafaţa solului pe măsură ce se derulează, iar marginile sale se acoperă cu pământ pentru
fixare.
în cazul mulcirii solului cu paie se împiedică formarea crustei şi se menţine o umiditate mai
mare în sol, dar temperatura solului scade. Această răcire a solului este dăunătoare pentru
plante primăvara timpuriu şi toamna.
De aceea în condiţii de producţie mulcirea cu paie a culturilor trebuie efectuată în sezonul cel
mai friguros al anului, respectiv în timpul iernii,
pentru a proteja plantele împotriva îngheţurilor puternice, sau în sezonul cel mai călduros,
adică vara cu scopul de a proteja solul împotriva arşiţelor puternice, menţinându-se astfel o
temperatură mai corespunzătoare pentru plante. Deoarece mulciul de paie menţine o
temperatură mai scăzută în sol primăvara, acesta trebuie strâns imediat ce vremea începe să se
încălzească.
Pentru mulcire, în afară de polietilenă neagră se pot folosi folii de aluminiu, hârtie, coajă
de copaci (Frese P., 1957). Castraveţii răspund mai bine decât tomatele la mulcirea cu plastic
negru. Producţia timpurie de castraveţi, dovlecei şi pepeni galbeni a crescut cu 126%, 182% şi
247% şi producţia totală cu 28%, 58% şi 81%. Plasticul negru determină creşterea
temperaturii, de aceea se obţin producţii ridicate la speciile pretenţioase la căldură (Heslip
R.P., 1959). în zona Mării Mediterane plasticul se foloseşte la mulcire la sparanghel, tomate
(Heisen, 1968).
Experienţe întreprinse cu folie aditivă cu aluminiu au condus la rezultate pozitive la
pepenele galben (Reikels J.W., 1960). Hârtia a fost folosită ca muici încă din 1930 (Hutchins,
Magruder R., 1930). Au fost folosite 6 feluri de muici de hârtie la 31 specii legumicole. Dintre
acestea 28 specii au dat producţii satisfăcătoare la hârtia neagră.
Mulcirea cu petrol determină creşterea temperaturii în sol ziua, dar mai puţin noaptea. Se
reduce evaporarea apei din sol. Se îmbunătăţeşte germinaţia (Takatori F.H. şi colab. 1971).
Combaterea buruienilor poate fi efectuată prin măsuri preventive şi măsuri curative.
Măsurile preventive mai importante sunt:
- lucrarea raţională a solului, astfel ca să nu mai fie posibilă
înmulţirea buruienilor de la un an la altul si prin înlăturarea perpetuării lor
să se poată realiza dispariţia trepatată a tuturor buruienilor de pe terenul
arabil;
- distrugerea buruienilor înainte de înflorire şi fructificare, de pe
margiena parcelelor, de pe canalele de irigaţie si ori de unde s-ar afia în
apropiere, pentru a înlătura pericolul formării seminţelor care ar putea
ajunge în culturile legumicole, dând naştere din nou la buruieni;
- rotaţia raţională a culturilor legumicole, °vând ca scop tot dis
trugerea radicală şi în cel mai scurt timp a tuturor buruienilor;
- evitarea folosirii îngrăşămintelor organice care conţin seminţe via
bile de buruieni.
Dintre măsurile curative, deci de distrugere a buruienilor, în mod
curent după apariţia lor, pot fi aplicate următoarele: prăşitul, plivitul, mul-
cirea solului, combaterea chimică şi plivitul cu ajutorul flăcărilor.
Adâncimea la care se prăşeşte depinde de specia cultivată, faza de creştere, textura solului
şi scopul urmărit. Când se urmăreşte în special distrugerea buruienilor, prăşitul trebuie să se
facă la adâncimea de 3-4 cm, deoarece la această adâncime eficienţa de distrugere a
buruienilor este maximă. Când scopul principal este afânarea solului şi încorporarea
îngrăşămintelor faziale, adâncimea la care se prăşeşte este de 8-10 cm.
Numărul praşilelor variază în funcţie de cultură, regimul de precipitaţii, numărul de udări
şi gradul de îmburuienare. în mod obişnuit se aplică 2 praşile manuale pe rând şi 3-4 praşile
mecanice între rânduri.
Plivitul buruienilor este o lucrare migăloasă şi costisitoare. Se aplică numai la producerea
răsadurilor şi la culturile din câmp cu densitate mare (ex. producerea arpagicului), pe rândurile
de plante (ceapă, rădăcinoase), în cuiburi (cucurbitaceae), sau când masa vegetativă a acoperit
solul şi este dificilă folosirea altor măsuri (varză, cucurbitaceae). Se poate aplica si la unele
culturi semincere, cu densitate mare (mazăre).
Plivitul trebuie executat când pământul este reavăn si buruienile sunt mici, astfel ca
acestea să se smulgă cu rădăcini cu tot, tară să deranjeze plantele legumicole. După plivit solul
se afânează printr-o praşilă.
Mulcirea solului cu folii de material plastic, groase de 0,04-0,05 mm, de culoare închisă,
are un efect bun împotriva buruienilor. Sub folia de culoare închisă, din cauza lipsei de lumină,
buruienile se etiolează imediat ce răsar si mor. Folia de culoare neagră e folosită tot mai des
(Teasdale J.R., 1985).
Plivitul cu ajutorul flăcărilor se aplică înaintea răsăririi plantelor de cultură sau în timpul
vegetaţiei printre rândurile de plante cultivate, acestea fiind protejate cu ajutorul unor
paravane. Pentru acest tratament se folosesc maşini speciale prevăzute cu rezervoare de
combistibil (butan, propan), arzătoare şi conducte.
Erbicidarea se foloseşte cu succes la combaterea buruienilor. Erbici-dele se aplică înainte
de înfiinţarea culturii (ppi), preemergent sau post-emergent.
Pentru a mări eficacitatea şi eficienţa erbicidării se recurge la folosirea amestecurilor de
erbicide pentru a lărgi fitotoxicitatea lor,
administrarea erbicidelor în benzi de-a lungul rândurilor de plante, administrarea lor în
amestec cu îngrăşăminte chimice lichide (în special azo-toase), folosirea erbicidelor granulate
sau sub formă de spumă.
Pentru combaterea buruienilor se pot folosi şi metode biologice care se bazează pe
folosirea unor virusuri, bacterii, ciuperci, insecte, care parazitează anumite buruieni.
De exemplu s-au obţinut rezultate bune în combaterea pălămidei cu ajutorul coleopterului
Altica carduorum care consumă frunzele.
Combaterea biologică a buruienilor a luat o mare amploare pe plan mondial şi s-au obţinut
rezultate remarcabile (Schroeder, 1 985).
In ţara noastră unele cercetări pe această temă au fost iniţiate la Institutul Agronomic din
Cluj-Napoca (Perju şi Ceianu, 1988, Perju şi Salontai, 1988).
Oamenii de ştiinţă americani au stabilit că pe 1 ha se află până la 500 milioane de seminţe de
buruieni. Aceştia au ajuns la concluzia că, pulverizat pe sol cu circa o lună înainte de
executarea însămânţării, alcoolul forţează procesul de germinare a milioane de seminţe de
buruieni, după care ele pot fi uşor înlăturate prin procedee mecanice. In cadrul experi-
mentărilor s-a folosit o soluţie de alcool etilic cu o concentraţie de 6%, echivalentă cu tăria
berii.
Combaterea integrată a burienilor câştigă din ce înce mai mult teren. Dată fiind anvergura
problemei combaterii, a complexităţii florei vegetale, a capacităţii mari de adaptare a
buruienilor, singura soluţie raţională ce trebuie adoptată este utilizarea în complex a tuturor
măsurilor de combatere cunoscute (fig. 10.7), începând cu cele mai elementare metode
preventive şi până la cele mai recente descoperiri în combaterea biologică şi chimică (Pintilie
C. şi colab., 1972; Pop L., 1985; Ulinici A., 1984). Combaterea integrată trebuie înţeleasă ca o
îmbinare a unor metode de luptă fundamental diferite, cu o preponderenţă a mijloacelor
nechimice de combatere. Dar modul corect în care se realizează această îmbinare este funcţie
de tipul şi gradul de îmburuienare, de condiţiile staţionale ale fiecărei sole în parte, elemente
care se constituie astfel în verigi de bază ale combaterii integrate (Pintilie C, Chirilă C,
Săndoiu D., Petre G., 1990).
Verigile combaterii integrate trebuie considerate ca părti ale unui sistem unitar, ceea ce
înseamnă că toate verigile sunt importante, că sunt legate între ele, că eliminarea consecventă a
uneia dintre ele sau, din contră, exacerbarea unei anumite laturi duce inevitabil la rezultate
nedorite.
B. Lucrări de îngrijire aplicate plantelor
Se împart în:
- lucrări cu caracter general, cele care se aplică tuturor speciilor de
legume: completarea golurilor, fertilizarea, irigarea şi combaterea bolilor
si dăunătorilor; - lucrări cu caracter special cele care se aplică numai unor culturi,
acestea sunt: răritul, susţinerea plantelor, dirijarea plantelor prin tăieri, înălbirea, protejarea
plantelor împotriva brumelor şi a vânturilor etc.
Lucrări de îngrijire cu caracter general
Se aplică la toate specile de legume.
Completarea golurilor este o lucrare obligatorie atât la culturile înfi-inţate prin răsad, cât
şi la cele înfiinţate prin semănat direct în câmp, deoarece golurile diminuează foarte mult
recolta. In semănături completarea golurilor se face imediat după răsărirea plantelor folosindu-
se seminţe umectate sau preîncolţite. Lucrarea se execută manual. Aceste seminţe trebuie
semănate numai în pământ reavăn. La culturile înfiinţate prin răsad completarea golurilor se
face imediat după prinderea răsadurilor, folosind răsad din acelaşi soi si de aceeaşi vârstă din
rezerva de răsad reţinută în acest scop. Lucrarea se execută manual având grijă ca răsadurile
completate să se ude bine pentru asigurarea prinderii.
In cazul unor culturi cum ar fi tomatele pentru industrializare, înfiinţate prin semănat direct în
câmp, plantele rezultate de la rărit se folosesc la completarea golurilor.
Optimizarea densităţii culturilor reprezintă o preocupare permanentă a cultivatorilor,
deoarece numai dintr-o cultură cu densitate optimă se poate obţine o producţie
corespunzătoare. Procentul de goluri se regăseşte în scăderea producţiei la unitatea de
suprafaţă.
Fertilizareajn cursul vp.gptnţicj esre o operaţie de strictă necesitate, deoarece completează
nevoia de hrană a plantelor în timpul creşterii şi fructificării.
Cantităţile de îngrăşăminte care trebuie aplicate diferă de la specie la specie şi se stabilesc
pe baza analizelor de laborator a solului si ale plantelor.
îngrăşămintele se aplică în mai multe reprize în funcţie de fenofază.
Irigarea culturilor legumicole se face diferenţiat în funcţie de specie şi de faza de
vegetaţie.
Se aplică pe brazde sau prin aspersiune. Numărul udărilor depinde de lungimea perioadei de
vegetaţie. Norma de udare şi mai ales cea de irigare depind de specie, de pretaţiile acesteia faţă
de apă.
Prevenirea_ şi combaterea JţşţHJţţZ ţ^dcjunâtnrifcr I iirrnrpn prezintă o
deosebită impotantă deoarece agenţii patogeni provoacă pierderi foarte mari de producţie,
mergând până la compromiterea totală a culturilor.
Datorită diversităţii speciilor legumicole şi sensibilităţii lor la atacul bolilor şi dăunătorilor,
activitatea de combatere a acestora trebuie să cuprindă o gamă foarte largă de procedee, care să
asigure sănătatea plantelor în tot timpul perioadei de vegetaţie.
Măsurile care pot să contribuie la apărarea plantelor împotriva agenţilor patogeni se împart
în măsuri preventive şi măsuri curative.
Măsurile preventive au ca scop de a împiedica agenţii patogeni de a se răspândi şi
dezvolta. Acestea constau din:
- aplicarea unei rotaţii raţionale, astfel încât să nu se succeadă pe
acelaşi teren specii cu boli şi dăunători comuni;
- distrugerea sistematică a buruienilor care sunt plante gazdă pentru
mulţi agenţi patogeni;
- aplicarea unei agrotehnici corespunzătoare care să asigure condiţii
bune pentru o creştere cât mai viguroasă a plantelor legumicole;
-- folosirea soiurilor cu rezistentă mare la boli si dăunători, sau cu rezistentă sau
- folosirea numai de răsaduri sănătoase şi viguroase;
- dezinfectia seminţelor înainte de semănat;
2 l—
- aplicareajnăsurilor de igienă culturală;
- semănatul şi plantatul la timp optim, în vederea obţinerii unor
plante cât mai viguroase.
Măsurile curative au ro] de a distruge şan a limita artivitatpa agenij]pr
patogeni ~ "
~~~ AiCestea constau din:
<f tratamente fizico-mecanice (tratamentul termic al seminţelor. expunerea la soare^etc);
- tratamente chimice cu ajutorul unei game foarte largi de substanţe
sau în amestec, în doze riguros stabilite.
Principiul de combatere prin tratamente chimice are la bază punerea în contact a agenţilor
patogeni cu o substanţă care-i provoacă moartea sau diminuează activitatea fiziologică. Sunt şi
produse care acţionează sistematic, acestea vând eficacitate mai mare.
Pentru asigurarea unei eficiente sporite a tratamentelor chimice se impune respectarea
strictă a recomandărilor tehnice privind utilizarea fiecărui preparat şi aplicarea la momentul
optim a lucrărilor de combatere
Tratamentele se execută cu maşini şi instalaţii speciale: MSPP-3-300
sau MSPU-900 în agregat cu U-oMJ sau L-445. O atenţie deosebită se va
acorda_aj)Hcarii uniforme_sj pe întreaga plantă a soluţiilor de insecto-
fungicide. Pe suprafeţele mai mici se folosesc pompe de stropit de 5-10-
TTT, tip "vermore 1.
Pentru ca acţiunile de combatere a bolilor si dăunătorilor să se desfăşoare în condiţii de
deplină siguranţă, atât pentru cei ce le aplică, cât şi pentru cei care vin în contact cu cultura
tratată._este necesar să se cunoască şi_jă_.se respecte rn sfriVt?ţr nnrmrlr grrrrnl" hi
priyri£_JiLJPT>-tecţia şi igiena muncii.
PTo^ramareajudicioasă a tratamentelor trebuie să se realizeze
riguros, în^ funcţie de biologia bolilor şi dăunătqrilorsi de evoluţia p1'maţir.i (ţpmppratnr^
precipitaţii, umiditate rejajţrvă a Momentele şi intervalele între tratamente se
stabilesc_în„ funcţie dTlnomenteîiE-efîScir'â'Ie a.ta,cuUii-srJin~flTnclT6''3^e caractcristi-
_^_2 ' î. —_
.:ile pesticidelor ce se folosesc. SpecialişYîTin protecţia plantelor recomandă un astfel
d^prognnft} pentru principalele culturi legumicole din câmp, cu indicarea substanţelor
specifice şi a concentraţiilor eficiente (tabelul 10.2).
Şi în ţara noastră există posibilitatea utilizării sistemului AGROEX-„PERT care permite
programarea computerizată a tratamentelor fitosani-tare pe baza dateloT~priviiid evoluţia
boTîIor şi dăunătorilor şi cuefîFentă economică superioară.
Cercetările în domeniul protecţiei plantelor, în ultimul deceniu, au fost orientate către
reducerea tratamentelor chimice poluante si costisi-toare şi trecerea la combaterea biologică.
Aceasta reprezintă o concepţie noua pentru eliminarea pericolelor de poluare a solului şi a
produselor destinate consumului alimentar. Acest sistem este deosebit de important mai ales
pentru culturile de legume de la care se consumă fructe sau frunze în stare crudă şi la care
există restricţii pentru utilizarea pesîi-cidelor cu remanentă toxică în produs. Trebuie să se
respecte un interval suficient de mare de la aplicarea tratamentului şi până la recoltare
"(ex.pentru Omite 57 EC folosit la păianjănul roşu - 21 zile; pentru Actelic 50 EC folosit
la musculiţa albă - 10 zile; pentru Sinoratox 35 EC-21-30zileetc).
Combaterea biologică se bazează pe utilizarea unor paraziţi şi prădători (ciuperci, bacterii,
virusuri sau insecte selecţionate) care distrug insectele sau ciupercile dăunătoare culturilor. Pe
această linie A.S.A.S. recomanda in Staţiunile de Cercetare un program de identificare a
surselor de entomofagi şi de înmulţirea la scară industrială, domeniu în care s-au obţinut
rezultate importante.
în sistemul de combatere integrată se pot folosi si panouri -capcană" de diferite culori, cel
mai adesea de culoare galbenă, impregnate cu hor-moni sexuali sintetici (feromoni), care atrag
şi imobilizează insectele dăunătoare..
Combaterea biologică se va extinde şi în ţara noastră, asigurând produse nepoluante şi
înscriindu-se în rândul măsurilor de protecţie integrată.
Lucrări de îngrijire cu caracter special (particular)
Acestea se aplică numai la unele specii legumicole şi la unele sisteme de cultură.
Răritul este o lucrare cu caracter special ce se aplică numai la anumite culturi înfiinţate
prin semănat direct în câmp, ca: morcov, pătrunjel, păstârnac, sfeclă, ceapă în scopul asigurării
unei densităţi optime la unitatea de suprafaţă şi creeării spaţiului corespunzător pentru
formarea părţilor comestibile.
Răritul se execută manual prin smulgerea plantelor de prisos şi mai puţin dezvoltate.
Momentul efectuării lucrării corespunde fazei în care plantele au format primele frunze
adevărate. Neaplicarea la timp a răririi duce la slaba creştere şi dezvoltare a plantelor dese şi
deci la obţinerea de producţii necorespunzătoare din punct de vedere cantitativ şi calitativ.
Răritul se poate efectua în bune condiţiuni numai dacă pământul este suficient de umed
până la suprafaţă. Dacă n-au fost precipitaţii atmosferice este necesar ca înainte de rărire să se
aplice o udare. Pe suprafeţe mari lucrarea poate fi precedată de un buchetat rjrin trecerea.
iuvuvcmU.vnv tor perpendicular pe rândurile de plante sau cu maşini specializate de tip
WantensauP-921.
Deoarece este o lucrare costisitoare se recomandă folosirea unor norme moderate de
sămânţă pentru ca densitatea plantelor să fie cât mai apropiată de normal, răritul făcându-se
numai pe alocuri.
Lucrarea de rărit se poate elimina şi prin amestecarea seminţelor mici cu nisip sau
rumeguş, prin drajarea seminţelor şi prin folosirea unor semănători de precizie, cu semănători
speciale sau prin folosirea benzilor preînsămânţate.
Inălbirea (etiolarea) se aplică la unele legume pentru a-şi îmbunătăţi calitatea (devin mai
fragede şi mai suculente). Se aplică la sparanghel, praz, cicoare, ţelină pentru peţioli, cardon,
marulă etc. Se realizează prin diferite metode: muşuroire, bilonare, acoperire cu materiale
plastice de culoare închisă, după posibilităţi.
Inălbirea lăstarilor de sparanghel şi a tulpinilor false de praz se execută prin bilonare.
La cicoare rozetele de frunze se leagă cu diverse materiale sau se înfăşoară cu paie, după
care rândurile de plante se bilonează.
La ţelină pentru peţioli, când plantele au circa 20 cm înălţime, rândurile se bilonează,
avându-se în grijă ca biloanele să nu depăşească mu-gurelc terminal.
Peţiolii şi nervurile principale ale frunzelor de cardon se înălbesc prin legare cu paie.
Susţinerea plantelor se aplică la unele specii legumicole cu port înalt si ţesuturi mecanice
slab dezvoltate, care nu asigură menţinerealorIn pozTţuTverticălă (tomateTTasole urcătoare,
castraveţi etc).
Susţinerea plantelor se poate face prin mai multe sisteme: pe spalieri cu 1 sau mai multe
sârme; pe tutori individual (fig.10.8) pe piramide din 3-4 tutori.
Susţinerea pe tutori [.araci') a fiecărei plante este mai puţin recomandată deoarece necesită
cantităţi mari de material lemnos si multă forţă de muncă la înfiinţare, iar gradul de stabilitate a
acestora este foarte redus. Materialele din care pot fi confecţionaţi tutorii sunt diferite specii
lemnoase, tulpini de floarea-soarelui, trestie groasă etc.
Susţinerea pe piramide, formată din 3-4 araci, asigură o mai bună stabilitate, dar nu
permite efectuarea mecanizată a lucrărilor de întreţinere. Spalierul poate fi cu una sau mai
multe sârme. Pentru culturile de tomate timpurii, spalierul se confecţionează din pari de lemn
(70 cm înălţime şi 5-7 cm diametru) care se fixează pe rândul de plante la distanţa de 4-5 m,
prin batere în pământ la adâncime de 20-25 cm. Pe capetele acestora se fixează cu ajutorai
cuielor (scoabelor) o sârmă, de care se leagă tulpinile plantelor cu diverse materiale (deşeuri
textile, tei, rafie, sfoară din material plastic, rafie sintetică etc).
Pentru culturile de tomate semitimpurii şi târzii (soiuri cu creştere nedeterminată) se
folosesc spalieri cu două sârme. în acest caz înălţimea parilor este de 1,1-1,2 m şi ei se fixează
în pământ la adâncimea de 30-50 cm. Prima sârmă se prinde de pari la înălţimea de 40 cm de
la sol, iar cea de a doua pe capetele parilor
Pentru cultura de castraveţi, spalierul este mai înalt. în cazul spalierului înalt cu o sârmă,
plantele se palisează cu ajutorul sforilor, care se leagă
cu \xxv ca$& <J& cq\sX, vax c
-7P-— Aplicarea J^erUg^Ja plante are ca scop dirijarea creşterii şi dezvoltării plantelor,
vizând în primul rând grăbirea maturării fructelor la unele specii legumicole, cum sunt
tomatele, vinetele, castraveţii etc. sau uniformizarea maturării seminţelor la unele culturi
semincere.
Tăierile constau din copilit, cârnit şi ciupit şi se aplică mai frecvent la tomate si castraveţi
şi mai rar la vinete si ardei.
/. Vrinţcopilit se îndepărtează lăstarii (copilii) care apar la subsuara frunzelor la speciile şi
soiurile de plante legumicole care au mare capacitate de ramificare a tulpinii (fig. 10.9).
Copilii fiind consumatori de substanţe plastice determină întârzierea creşterii şi maturării
fructelor. Lăstarii se îndepărtează din momentul apariţiei şi până când au cel mult 10 cm
lungime. Dacă se execută prea devreme ridică costul producţiei fiind nevoie de un număr
sporit de lucrări. Dacă lucrarea se face cu întârziere, o parte din materia organică sintetizată de
plante se pierde, iar suprafaţa rănii ce rămâne la punctul de inserţie sau secţionarea e mare. In
acest caz rana se cicatrizează mai greu şi există pericolul infectării ţesuturilor respective cu
agenţi patogeni ai bolilor.
Atunci când din diferite motive se întârzie efectuarea copilitului, se îndepărtează vârful
copililor deasupra a două frunze. Copilitul se aplică diferenţiat în funcţie de specie şi de
sistemul de cultură.
La soiurile de tomate timpurii, cu creştere nedeterminată, se îndepărtează toţi copilii, iar la
culturile semitimpurii şi târzii, copilitul se face parţial, lăsându-se pe plantă 1-2 copiii, plantele
fiind conduse cu 2-3 tulpini. Soiurile cu creştere determinată, cu tulpina semiînaltă se copilesc
sumar. Nu se copilesc soiurile cu tulpina pitică şi plantele din culturile pentru industrializare.
Cârniiul constă în îndepărtarea vârfului vegetativ, cu scopul de a sista
creşterea vegetativă în favoarea accelerării creşterii şi maturării fructelor, pentru a obţine
producţii mai timpurii şi fructe mai mari, sau pentru a avea posibilitatea ca înaintea căderii
primelor brume de toamnă să ajungă în faza când se pot consuma un număr cât mai mare de
fructe.
Lucrarea se aplică în mod curent plantelor din culturile de tomate şi în mai mică măsură
plantelor din culturi de ardei, vinete, castraveţi, pepeni.
Tomatele timpurii se cârnesc după 3-4 inflorescenţe, iar cele de vară după 5-6
inflorescenţe. La tomatele de toamnă şi la cele pentru industrializare cârnitul se face cu 2-3
săptămâni înainte de data apariţiei primelor brume de toamnă.
Cârnitul se execută deasupra ultimelor 2 frunze pentru a mări capacitatea de fotosinteză a
plantelor.
« Ciupitul constă din îndepărtarea vârfului de creştere la tulpina princi-pa\a*lâ plantele
tinere şi la lăstarii laterali. Ciupitul se execută de obicei la castraveţi şi pepeni pentru a
favoriza formarea lăstarilor de ordin superiorqe cace ar^ar. mai multe flori femele, influenţând
direct fructificarea, ca şi
simultaneitatea acestora.
La castraveţi, răsadurile se ciupesc deasupra a 3-4 frunze adevărate. La plantele din câmp
tulpina principală se ciupeşte după 3-4 frunze,-iar ramificaţiile de ordinul I după 4-6 frunze.
Ciupitul se poate aplica şi la răsadurile de tomate, la soiurile destinate industrializării,
deasupra a 2-4 frunze adevărate, influenţând pozitiv lăstărirea şi formarea simultană a
fructelor.
Copcitul se aplică la hrean şi ţelina de rădăcină şi constă în suprimarea rădăcinilor
secundare subţiri pentru a favoriza îngrosarea rădăcinilor princiale. Lucrarea se efectuează
manual, fiind costisitoare. Din această cauză se aplică numai pe suprafeţe mici (Atanasiu
N.1994).
Protejarea legumelor împotriva brumelor şi vânturilor reci
Se aplică la speciile sensibile la frig, pe care le distruge bruma. Protejarea culturilor se
poate realiza prin folosirea mai multor mijloace.
Perdelele de fum se obţin prin arderea diverselor materiale organice, ambalaje" uzale
(icfuiuiftte) de cauciuc sau cu ajutorul capsulelor (brichetelor) sau lumânărilor fumigene.
Grămezile de gunoi se aşează la distanţa de 40-60 m una de alta revenind 50 buc/ha. Ele se
aprind cu 60-90 minute înainte de căderea brumelor, când temeratura scade la 1-3°C.
Capsulele fumigene (în număr de 10-12 buc/ha) se aprind după ora 3 dimineaţa, dacă cerul
este senin si temperatura coboară la circa 2°C. Dacă temperatura începe să scadă înainte de
miezul nopţii, numărul capsulelor fumigene se măreşte la 20-30 buc/ha.
în cazul când temperatura scade sub -2°C se mai aprinde un rând de brichete, care sunt
aşezate în linie dreaptă, din 10 în 10 m în marginea parcelei din partea dinspre care bate vântul.
Anvelopele uzate se folosesc în număr de 10-12 buc. pe hectar, pe timp liniştit şi în număr
de 20-24 buc/ha pe timp cu vânt.
Irigarea culturilor prin brazde în seara dinaintea căderii brumei, sau prin aspersiune cu
începere din momentul când temperatura aerului la 10 cm deasupra solului scade la 0°C.
Efectul brumei poate fi anulat prin irigarea prin aspersiune a culturii afectată de brumă,
dacă lucrarea începe înainte de apariţia soarelui.
Adnjmstirp.a plantelor rii fnl.ii dv mntp.Ţigljfaţstiic aşezate pe rândurile
de plante, sub formă de tunele. Pe scheletul tunelului confecţionat din nuiele groase de
1,5-2 cm diametru, sau din arcuri de fier beton, se întinde folia, care se fixează cu pământ. La
hectar sunt necesare 10000-buc. nuiele sau arcuri de fier beton şi 700-800 kg folie.
Arnpfţrirea plantelor cu pământ se execută cu o zi sau câteva ore înainte de apariţia
îngheţurilor. Lucrarea se execută mecanic sau manual, stratul de pământ fiind gros de 3-4 cm.
După 2-3 zile (dacă pericolul îngheţului a trecut) pământul se îndepărtează.
încălzirea aerului,, cu sobe mobile, în care se ard deşeuri organice este o metodă de combatere
a brumelor, folosită în multe ţări. Se mai practică pentru înlăturarea pericolului de brumă şi
instalarea în culturi a unor ventilatoare puternice cu ajutorul cărora se creează curenţi de aer.
In condiţiile climatice ale ţării noastre scăderile de temperatură sunt foarte frecvente
primăvara între 20 aprilie şi prima decadă a lunii mai şi toamna începând cu 1 5 septembrie în
nordul tării si 5 octombrie în sud.
Combaterea grindinei. Măsurile pentru prevenirea efectelor negative ale grindinei se pot referi
fie la protejarea plantelor împotriva ei, fie la împiedicarea formării şi căderii ca atare a
bucăţilor de gheată.
Se pot întinde plase din materiale plastice cu ochiuri mici deasupra culturilor sau se
lansează proiectile sau rachete mici, încărcate cu anumite substanţe chimice care explodează în
zona norilor şi împiedică formarea grindinei. Culturile legumicole mai pot fi protejate
împotriva grindinei prin cultivarea acestora sub tunele acoperite cu materiale plastice.
Refacerea culturilor după grindină se poate realiza efectuând imediat unele lucrări. Astfel,
se strâng şi se înlătură din cultură toate părţile de plante, cum ar fi frunzele, tulpinile, fructele
care sunt rupte sau rănite într-o mare proporţie. După curăţirea culturii, aceasta se stropeşte cu
zeamă bordeleză 1% sau cu alte substanţe fungicide. Se efectuează o
îngrăşare fazială cu îngrăşăminte minerale uşor solubile, apoi, când este necesară prima
udare, se administrează odată cu apa de irigat îngrăşăminte organice. Solul se menţine
permanent afânat la suprafaţă prin praşile repetate. Lucrările menţionate se aplică în aceeaşi zi
sau cel mai târziu a doua zi după grindină.
Tratarea cu substanţe, hinactiveaxc drept scop stimularea şi reglarea proceselor de
fructificare şi de maturare a fructelor în scopul creşterii producţiei.
în primăverile răcoroase se tratează plantele de tomate cu substanţe stimulatoare: Tomafix,
Toma-set, Duraset, 2, 4, 5, T, 2, 4, D, To-stim etc.
Acestea favorizează legatul fructelor, accelerează maturarea acestora şi stimulează
creşterea procentului de fructe legate partenocarpic. Se aplică prin stropire sau prin îmbăierea
florilor deschise, cu o soluţie apoasă în concentraţie de 10 mg/l. Se evită stropirea frunzelor si
a mugurilor florali.
Se pot aplica tratamente şi cu substanţe retardante. Ethreul se foloseşte la tomate,
castraveţi şi pepeni galbeni.
La tomate - favorizează obţinerea unei producţii mai timpurii. Se stropesc fructele din
inflorescenţele 1-2 (când fructele din inflorescenţa a doua au diametrul de 3 cm) cu o soluţie
apoasă în concentraţie de 125 ppm (125 mg/l), în cantitate de 500-700 l/ha (125 cm3-175 cm3
produs brut 48%);
- favorizează şi concentrează maturarea fructelor. Uniformizează co
loraţia acestora. Se stropesc fructele (când fructele din inflorescenţele 4-5
au diametrul de 3 cm) cu o soluţie apoasă în concentraţie de 250 ppm
(250 mg/l), în cantitate de 500 l/ha (250 cm3 produs brut 48%);
- favorizează maturarea fructelor. Se stropesc fructele de pe plantă cu
10-12 zile înainte de desfiinţarea culturii cu o soluţie apoasă în concentraţie
de 350 ppm (350 mg/l), în cantitate de 800 l/ha (550 cm3 produs brut 48%),
prin stropirea fructelor imediat după recoltarea şi sortarea pe dimensiuni a
acestora, cu o soluţie apoasă în concentraţie de 250-500 ppm (250-500
mg/l), cantitatea fiind în funcţie de cantitatea de fructe supusă maturării.
La pepenele galben favorizează maturarea fructelor. Se stropesc plantele cu soluţie apoasă
în concentraţie de 250-500 ppm.
La castraveţi se aplică tratamente cu Ethrel 600 l/ha soluţie în concentraţie de 0,05% când
plantele au 5-6 frunze adevărate. Tratamentul se repetă după 6-7 zile. Are ca scop sporirea
numărului de flori femele, deci a numărului de fructe.
La ICLF Vidra, prin protejarea culturilor cu diferite materiale şi aplicarea substanţelor
biostimulatoare (Tomatostim 3,3%, Legarex 1,5%, Rodoleg 1,5%) s-au obţinut sporuri de
producţie timpurie faţă de martor de 2,7-7,6 t/ha la tomate timpurii, 2,0-7,9 t/ha la ardeiul gras,
1,7-8,8 t/ha la pătlăgele vinete, 1,2-11,6 t/ha la varză timpurie, 0,7-5,8 t/ha la conopidă
timpurie şi 4,9-8,4 t/ha la salată (Elena lancu, Virginia Teodorescu, V. Miron, 1995).
TEHNOLOGIA GENERALĂ A CULTIVĂRII
PLANTELOR LEGUMICOLE ÎN ADĂPOSTURI
ACOPERITE CU MASE PLASTICE ŞI ÎN SERE-SOLAR
Cultura legumelor în adăposturi acoperite cu mase plastice si în sere-
solar este o metodă care permite obţinerea legumelor timpurii sau prelun
girea vegetaţiei legumelor de toamnă. n „^
11.1 PREGĂTIREA SOLULUI ŞI A ADaTDSTURILO
Lucrările de pregătire a solului şi a adăposturilor s_e încep din toamnă şi j>e_£ontinuă
primă^ai^r-
Lucrările de bază au o importanţă deosebită pentru pregătirea corespunzătoare a terenului
în vederea înfiinţării culturilor legumicole.
Tasarea solului, în special în perioada recoltărilor de către munci
tori, în contextul menţinerii ridicate a umidităţii din sol, determină
executarea cu de£^bi|^j^n|iejaJjLL£,rărilor de_bază şi în perioada opti-
mă. Neefectuarea acestora în timp util influenţează negativ nivelul
producţiei. Executarea corectă a lucrărilor de bază ale solului şi în
perioadele optime este determinată si de necesitatea folosirii raţionale
a solariilor cu unele culturi anticipate sau succesive, de la care se
obţin producţii ridicate. j^
Lucrările de bază încep cu îndepărtarea resturilor vegetale de la cul-' tura anterioară, în
scopul evitării pericolului de infestare a solului.
La culturile de vinete, ardei şi tomate cu tulpini lemnificate, la sfârşitul vegetaţiei, este
necesară îndepărtarea acestora din solarii. Se taie sforile sus şi jos sivrejn se transportă la
platforma de compostare fp remorci Căjrtusite CU folie de polietilenă nirtnijTprpq
rafturilor yegeţflle
- TEHNOLOGIA GENERALĂ A
CULTIVĂRII PLANTELOR LEGUMICOLE ÎN
SERE
Fasole
Pepeni galbeni ciclul
Varză timpurie
Gulioare cultură pură
Salată cultură pură
înfiinţarea culturilor presupune pregătirea răsadurilor, marcarea terenului
conform schemelor de plantare livrarea răsadurilor, distribuirea aCestora pe travei şi
plantarea propriu zisă. La răsaduri, înainte de plantarei_^ea^lj£ă_jihimul tratament
cu insectofungicide, udarea ghive-celor cu 24 de ore înainte de plantare până la
saturare, eliminarea plantelor slab dezvoltate şi a celor_vătămaţe_sau care prezintă
atac de nematozi.
Schemele de plantare se stabilesc ţinând seama de specie, soi şi ciclul de
culturRândurile se marcheazăjcu_sfori întinse în lungul traveei,Jar_£ejrând
i culturi.
Livrarea răsadurilor de la fermele de producere la fermele de cultură se face în
lădiţe, iar transportul se execută cu multicarul sau tractoarele cu remorci. Pe timpul
transportului răsadurile se protejează cu prelate sau folii de polietilenă.
Din mijlocul de transport răsadul se descarcă în dreptul fiecărei travei şi apoi se
distribuie pe rânduri la distanţele stabilite pentru plantare.
Plantarea răsadurilor se face de obicei manual. cu:lingura de plantat, cu ajutorul
căreia se deschide o gropiţă în
Plantarea se face cu coletul la suprafaţa solului. în unele ţări plantarea se poate face mecanizat cu
maşini speciale. După plantare răsadurile se udă.
Printre rândurile plantelor principale se plantează răsadurile <j&4 turileasociate de
salată^giijifjare^flTdgj nite_.ejfv_ Prin semănat direct în
Kpînfnnţea7q nnrpai miturile He mărar, pătrunjel şi ridichi de Iurtă.
Primele două se pot semăna si siih registrele^de încălzire^ fiind recoltate eşalonat şi valorificate
sub formă de legături.
12.3. LUCRĂRI DE ÎNGRIJIRE APLICATE CULTURILOR LEGUMICOLE ÎN SERE
Asigurarea condiţiilor optime de creştere şi dezvoltare a plantelor impune executarea unui
complex de lucrări de îngrijire care se aplică atât solului, cât şi plantelor luate în cultură. fi 1 LL I
lucrările aplicate solului se referă la,afânarea acestuia şi la mulcire.
Cfnntiren aojului urmăreşte menţinerea stratului cât mai afânat în vederea creerii unui regim
aerohidric ontim pentru dezvoltarea unui sjstem radicu-lar puternic. Numărul lucrărilor de afânare
depinde de tipul de sol si modul de irigare. Pe solurile uşoare se aplică un număr redus de lucrări, iar
pe cele grele mai mare. Când se udă prin aspersiune se vor aplica mai puţine lucrări de afânare.
Prima lucrare de afânare se aplică imediat după plantare^deoarece solul se tasează_ cu această
ocazie. Următoarele se execută până la mul-cirea solului. Afânarea sepoate executa manual şi
mecanizat: între~rân-duri se execută cu motocultorul prevăzut cu freză, la adâncimea de 10-12 cm. Se
poare lucra şi manual printre rânduri cu furca cu dinţii laţi. Pe rând se lucrează manual cu săpăliga. Pot
fi folosite şi unele tip Gardena. în vederea formării rădăcinilor adventive, concomitent cu afânarea
solului, înainte de montarea sistemului de susţinere, se face o uşoară bilonare.
Mulcirea solului se realizează cu un amestec de turbă şi mranjţă sau
dacă se face în scopul umidităţii se folosesc paie, de grâu, secară etc. La
"Tomate mulcirea se face cu un strat de 5-6 cm paie; la circa 50-60 zile de la
plantare. Prin mulcire" se asigură protejarea stratului de la suprafaţa solului
împotriva tasării, reducerea pierderii de apă prin evaporare, asigurarea unei fertilizări faziale
printr-un aport suplimentar de elemente nutritive (la castraveţi, pepeni galbeni) sau indirect prin
solubilizar£a_permanentă a îngrăşămintelor chimice aplicate fazial. După descompunerea mulciului se
îmbunătăţeşte structura solului şi creşte conţinutul în humus al acestuia. Mulcirea se poate face şi cu
folii de material plastic de diferite culori.
'Lucrările de îngrijire aplicate plantelor sunt mult, mai numeroasejsi_ mai complexe
comparauvci^uitura în câmp sau adăposturile acoperite cu maseplastice.
. _ \, Completarea solurilor se face în primele zile după plantare până la maximum 25-30 zile,
folosind răsadul de rezervă, transplantat în ghivece mai mari. Prin această lucrare se asigură culturi cu
densitatea apropiată de 100%, capabile să asigure producţii ridicate.
*—z> Instalarea sistemului de susţinere jjjmlisarea plantelor sunt lucrări obligatorii pentru
speciile cu creştere nedeterminată care nu se pot menţine în poziţie verticală. Susţinerea plantelor se
realizează folosind sfori de susţinere câte una la fiecare plantă de tomate, castraveţi, pepeni, sau 3-4 la
ardeiul gras şi pătlăgele vinete care se leagă cu capătul superior de sârma întinsă în acest scop la
nivelul doliei, pe fermele de legătură, iar cu cel inferior direct de plantă, în apropierea coletului.
înălţimea medie de la care se face legătura este de 20-40 cm, în funcţie de specie. Materialele folosite
trebuie să fie rezistente la umiditate si la acţiunea substanţelor chimice folosite la combaterea bolilor si
dăunătorilor. Se folosesc: ata pescărească, bumbacul, materiale plastice etc. Legarea la bază se face cu
un ochi mai larg pentru a nu ştrangula plantele. Se are în vedere la fixarea sforilor să existe
posibilitatea dirijării lungimii acestora pentru a permite palisarea plantelor. Săptămânal plantele se
dirijează în jurul sforilor.
Dirijarea plantelor prin tăieri se referă la copilit, cârnit, defoliat, ciupit.
fnpilitu\_s.e. practică la tomate, ardei, vinete. La tomate cel mai adesea se face radical prin
îndepărtarea tuturor copililor. Acolo unde apar goluri şi la plantele de la marginea traveelor se poate
lăsa un copil, plantele fiind conduse cu două tulpini. La tomate, rezultate foarte bune s-au obţinut
atunci când pe tulpina principală, după a patra inflorescenţă, s-au lăsat 1-2 copiii cu 1-2
inflorescenţe, sporul de producţie faţă de martor fiind de 33,7% la hibridul Sonato şi 35,4 % la Oltbrid
(Popescu V. şi colab., 1979).
Pentru a economisi forţa de muncă necesară efectuării copilitului, în unele ţări se fac cercetări
pentru obţinerea de soiuri la tomate care nu formează copiii (Japonia). Există rezultate privind copilitul
chimic la tomate prin aplicarea produsului Antak 80 P.S. în concentraţie de 5% când copilii au 2-2,5
cm lungime.
La ardei şi vinete copilitul se face parţial, planteie fiind conduse cu 2-4 tulpini principale.
La castraveţi, modul de tăiere a evoluat de la formele anterioare de ciupire a lăstarilor cu 1-2
fructe, la conducerea plantelor sub formă de pergolă (Stan N., 1992).
Ciupitul se aplică mai puţin la castraveţi în sere, eventual asupra lăstarilor laterali, dar mai mult la
pepenii galbeni şi fasolea urcătoare. La aceasta din urmă se aplică două ciupiri, pentru a favoriza
lăstărirea, prima dată când plantele au 50-60 cm înălţime şi a doua la 100-120 cm înălţime. ^Cărnitul
se face la tomate după 10-12 inflorescenţe la ciclul 1 şi după 5-6 inflorescenţe la ciclul 11. Ardeii si
vinetele se cârnesc cu 40 de zile înainte de desfiinţarea culturii.
Defolierea constă în îndepărtarea frunzelor îmbătrânite de la baza tulpinii, se aplică frecvent la
tomate, vinete, ardei, castraveţi. Prin defoliere se îndepărtează focarele de infecţie, se realizează o mai
bună aerisire a plantelor, se creează condiţii mai bune de lumină şi se grăbeşte maturarea fructelor. De
asemenea, se creează condiţii mai bune pentru executarea celorlalte lucrări de îngrijire. Lucrarea se
repetă de câteva ori până la înălţimi difeite (0,6-Im) ale tulpinii, la tomate chiar la nivelul ultimei inflo-
rescenţe nerecoltate. Studiile întreprinse în Olanda, la Staţiunea de cercetări pentru culturi în sere din
Naaldwijk au condus la concluzia că o defoliere exagerată determină scăderea gustului fructelor de
tomate (Jane J., 1991).
buţepărtareajie butoni florali şi fructe se practică la ardei prin înlăturarea primului boboc floral şi
chiar a primului fruct pentru a nu se încetini creşterea vegetativă.
plantelor.
CAPITOLUL XIII
' ' *
- Pn = plante netipice
CAPITOLUL XIV
TEHNOLOGIA GENERALĂ A VALORIFICĂRII LEGUMELOR
Sortarea este operaţia prin care se elimină din masa produselor exem-
plarele foarte mici, cele cu un grad de coacere complet diferit faţă de cele-
lalte produse, exemplarele bolnave, tăiate, vătămate, crăpate etc.
Produsele care urmează să fie sortate sunt trecute prin faţa muncitoru-
lui, într-un strat cât mai subţire, pe o bandă lină sau cu role, cu o viteză de
0,15-0,40 m/s şi sunt extrase, din masa produselor exemplarele necores-
punzătoare.
Ceruirea constă din aplicarea unei pelicule foarte fine de ceară sau parafină
pe suprafaţa produselor, în scopul prelungirii perioadei de păstrare a însuşirilor
calitative. Ceruirea se poate aplica la tomate, ardei gras şi gogosar, vinete,
pepene galben etc. Ceruirea se face numai la produsele de calitate superioară.
Prerăcirea se poate realiza prin diferite mijloace tehnice, cele mai uti-
lizate fiind prerăcirea cu ajutorul circulaţiei forţate a aerului rece, preră-
cirea în apă rece cu temperatura de circa 1°C (hydrocooling) si prerăcirea
în vid (vacuumcooling) în spaţii sau instalaţii speciale.
Pierderile în timpul păstrării sunt mai mici când legumele se recoltează la momentul optim.
Prezenţa traumatismelor şi a urmelor atacului de dăunători influenţează negativ asupra păstrării.
Păstrarea legumelor poate fi de scurtă durată (temporară) sau de lungă durată (pentru consum în timpul
iernii). în ambele cazuri cei mai importanţi factori de păstrare sunt: temperatura, umiditatea relativă a
aerului şi compoziţia atmosferică.
Tabelul 14.3 Valorile optime ale temperaturii şi umidităţii relative ale aerului şi durata de
păstrare a legumelor
(După Burzo, I si colab)
Produ Te Um Durata
Anghi 0 90- 1-2
Ardei 7... 85- 1-2
Bame 8... 90- până la 2
Castra 8- 85- 10-14
Cartof 4... 80- 4-9 luni
Ceapă 0 70- 5-8 luni
Conop 0... 85- 3-7 zile
Ciuper 0... 85- 3-7 zile
Dovle 7... 85- 10 zile
Fasole 7... 85- 7-10 zile
Gulioa 0 90- 2-4
Hrean - 90- 10-12
Morco - 90- 4-6 luni
Praz 0 85- 1-3 luni
Pătrun 0... 90- 2-6 luni
Ridich 0 90- 3-4
Ridich 0 90- 2-4 luni
Spara 0 85- 2-3
Sfeclă 0 90- 1-3 luni
Salată 0... 90- 1-3
Spana - 90- 1-2
Tomat 12- 85- 1-2
Tomat 7... 85- 4-7 zile
Mazăr 0 90- 1-3
Ţelină 0... 90- 3-5 luni
Usturo 0 60- 6-7 luni
Varză - 90- 2-6 luni
Vinete 7... 85- 7-10 zile
Temperatura trebuie să se menţină la un nivel cât mai apropiat de temperatura de congelare, iar
umiditatea relativă a aerului să fie în jurul conţinutului de apă al produsului păstrat pentru a evita
deshidratarea sau favorizarea bolilor (tabelul 14.3).
Circulaţia aerului este necesară pentru uniformizarea şi reglarea temperaturii, umidităţii relative
şi a compoziţiei aerului în spaţiul de păstrare.
Păstrarea produselor legumicole se face în depozite special construite si amenajate în acest scop,
în diferite alte spaţii şi în silozuri de pământ (fig.14.4).
în cazul depozitărilor, tehnologia de păstrare se stabileşte în funcţie
de destinaţia depozitului, care poate fi:
Vasele (găleţi, butoaie din lemn sau din mase plastice), ca şi maşinile
vor fi folosite în exclusivitate pentru erbicidat sau pentru tratamente
fitosanitare.