Ce este cultura?

Termenul de cultură vine din latinescul “colo, colere” care semnifică a lucra pământul, a
locui. Sensul lui primar desemna activităţi agricole şi a fost utilizat cu acest sens din
secolul XI până în secolului XIX, în paralel cu accepţiunea dată de umanismul
renascentist (sec. XVI) de cultură a spiritului.Până astăzi, literatura de specialitate a
înregistrat un număr mare de semnificaţii ale acestui termen şi un număr şi mai mare de
definiţii : sociologul francez A. Moles susţine că ar exista aproximativ 250 de definiţii ale
culturii.

În limbajul curent, adesea, termenul sugerează o formă superioară de artă : operă, teatru,
coregrafie etc. Se consideră că o persoană este cultă atunci când deţine cunoştinţe despre
arte şi este capabilă să facă aprecieri fondate referitoare la creaţiile artistice, este rafinată,
are gust şi bune maniere. Acesta este un sens restrictiv : nu orice om este cult şi nu orice
produs al activităţii sale este un act de cultură. Acesta este şi punctul de vedere al lui J.
Szczepanski, care ţine să precizeze că “ nu toate produsele omului reprezintă cultura lui,
ci numai cele superioare, produse oarecum dezinteresat, pentru ele însele, deci ştiinţa,
arta, religia, ideile politice şi sociale, obiceiurile nobile într-un cuvânt, produsele
superioare ale spiritului care necesită cultivarea minţii, tendinţa realizării unor scopuri
mai înalte decât simpla satisfacere a nevoilor biologice”.

Cum explica Norbert Elias conceptul de cultura si civilizatie ? Procesul civilizarii a

reprezentat o modificare a conduitei nationalitatii umane, mai putin un proces al ratiunii,
cat mai cu seama rezultatul unei deliberari de perspectiva. Prin constrangerea culturala s-
a reconstituit comportamentul comunitatii si al individului.

Conform semnificaţiei întîlnite în vorbirea curentă,cultura este o caracteristică a

individului, nu a societăţii. Majoritatea sociologilor şi antropologilor se delimitează de
acest înţeles în favoarea unuia mai larg, mai cuprinzător. Astfel, E.F.Tylor (1871)
desemna prin cultură “ansamblul complex al cunotinţelor, credinţelor religioase, al artei,
moralei, obiceiurilor şi al tuturor celorlalte capacităţi pe care le dobândeşte omul ca
membru al societăţii”.În sociologie şi antropologie – aşa cum susţine şi Marvin Harris,
termenii de cultură, societate şi uneori, etnologie, îşi dispută preeminenţa.Kluchohn
(1949) conferă şi el culturii înţelesul de fenomen social, definind-o într-o formulă
succintă ca “mod distinct de viaţă al oamenilor, model de a trăi”.În viziunea lui Elias,
« cultura este de asemenea o caracteristică a societăţii, nu a unui individ ». Ea reprezintă
tot ceea ce se învaţă în cursul vieţii sociale şi este transmis din generaţii în generaţii ; cu
alte cuvinte, este “ereditatea socială a membrilor unei societăţi”.În altă ordine de idei,
unele definiţi au pus accentul mai mult pe sensul obiectiv al culturii (cultură materială sau
civilizaţie), altele pe sensul subiectiv al culturii (cultură spirituală, cunoştinţe, valori,
simboluri etc.).Wisller, dimpotrivă, ia în calcul multiplelele dimensiuni ale culturii,
distingând în cadrul ei următoarele trei diviziuni : “trăsături materiale”, “activităţi
sociale” şi “idei”.Aspectele materiale şi nemateriale ale culturii au fost evidenţiate şi de
sociologul american N. Goodman (1982) atunci când o definea ca fiind “moştenirea
învăţată şi socialmente transmisă, a obiectelor făcute de om, a cunoştinţelor, a părerilor,
a valorilor şi a perspectivelor care asigură membrilor unei societăţi unelte pentru a face
faţă problemelor curente”. Cu alte cuvinte, cultura organizează viaţa socială şi-i dă
formă.În aceeaşi perspectivă se înscrie şi opinia lui M.J. Herscovitz conform căreia
cultura reprezintă “ totalitatea valorilor materiale şi spirituale create în procesul istoric
deafirmare a omului ca om, proces care evidenţiază progresul omenirii în cunoaşterea,
transformarea şi stăpânirea naturii, a societăţii şi a cunoaşterii însăşi”.

Componentele culturii :

Aşa cum am arătat mai înainte, sociologii au distins între aspectele materiale (sensul
obiectiv) şi aspectele nemateriale (sensul subiectiv) ale culturii.

Cultura materială include toate “produsele” concrete şi tangibile ale societăţii, toate
manifestările fizice ale vieţii unui popor, de la cele mai vechi produse create de om
(descoperite de antropologi) cum ar fi oale de lut, unelte de piatră şi apoi de metal până la
cele mai recente : televizoare, avioane, computere etc.Elementele culturii materiale sunt
transmise de la o generaţie la alta : unele dintre ele suportă modificări structurale
esenţiale (automobilele, avioanele), altele schimbări nesemnificative din punct de vedere
structural (biroul, cada etc.) ; altele sunt la modă o perioadă, apoi dispar.

Cultura nematerială. Sociologii tind să se concentreze mai mult asupra dimensiunii

spirituale a culturii, considerând că ea dă adevăratul puls al vieţii sociale. De altfel,
cercetări sociologice efectuate în Franţa confirmă faptul că acesta este şi înţelesul cel mai
des utilizat în conversaţia curentă. J. Laroue în Representations de la culture et
conditions culturelles arată că 83% din populaţia investigată adoptă sensul de cultură
spirituală.În cadrul culturii nemateriale, sociologia include ansamblul cunoştinţelor,
opiniilor, valorlor, normelor, semnelor şi simbolurilor care sunt vehiculate într-o
societate.

Obiceiurile sunt modele de conduită legate de valorile împărtăşite de grup, care au

importanţă pentru viaţă şi activitatea grupului a căror nerespectare atrage după sine
sancţionarea lor de către opinia publică. Exemplu de obiceiuri sunt : să arunci gunoiul la
ghenă, să alegi vestimentaţia potrivită (cu ocazia), să oferi locul în autobuz unui bătrân
sau infirm etc.Dacă nu respectă obiceiurile respectivii indivizi pot fi consideraţi lipsiţi de
amabilitate, neatenţi, bizari, excentrici, pot fi evitaţi, marginalizaţi de către ceilalţi
membrii ai comunităţii dar nu pot fi pedepsiţi de lege.

Moravurile se înrudesc cu obiceiurile dar se diferenţiază de acestea (distincţia a fost

făcută pentru prima dată în 1906 de Summer). Ele sunt definite ca norme cu o mare
importanţă şi semnificaţie pentru funcţionarea societăţii. De exemplu : normele legate de
apărarea proprietăţii private, a bunurilor publice, a valorilor patriotice etc.Încălcarea lor
(furtul, frauda, incendierea unor proprietăţi etc.) atrage după sine sancţiuni juridice.În
concepţia unor sociologi, distincţia dintre obiceiuri şi moravuri are un caracter relativ :
unul şi acelaşi fapt social este interpretat de anumite categorii sociale ca obicei iar de
altele ca moravuri.
În cadrul moravurilor, există o categorie aparte numită tabuuri care definesc ceea ce este
interzis, ceea ce este nepermis, ceea ce nu trebuie făcut ; ele sunt deci, moravuri
proscriptive. Majoritatea societăţilor contemporane au tabuuri cu privire la relaţiile
sexuale şi maritale între rude apropiate (tabuul incestului) şi tabuul referitor la
consumarea cărnii de om. Încălcarea lor atrage după sine sancţiuni de maximă severitate
cum ar fi privarea de libertate, exilul sau chiar pedeapsa capitală.

Legile sunt norme stabilite şi aplicate de autoritatea politică a societăţii ce cuprind

obligaţii generale pentru toţi membrii societăţii şi ce se aplică acelor comportamente ce
sunt considerate importante pentru societate.Legile pot fi scrise sau nescrise (cutumiare).
Constituţiile scrise se impun în secolul al XVIIIlea (România, Franţa, SUA beneficiază
de Constituţii scrise). Constituţiile cutumiare sunt formate dintr-o parte scrisă şi dintr-o
alta nescrisă, care are la bază obiceiuri, tradiţii, practici politice îndelungate (ex.
Constituţia Angliei, Israelului, Noii Zeelenade).Indiferent de forma pe care o îmbracă,
legile joacă un rol extrem de important în reglementarea relaţiilor sociale şi nerespectarea
lor duce la sancţiuni juridice.

Semnele şi simbolurile constituie, aşa cum am arătat mai înainte, alte elemente
importante ale culturii spirituale. Filosoful german E. Cassirer constata că “omul nu mai
trăieşte într-un univers exclusiv fizic, ci într-un univers simbolic. Limbajul, mitul, arta
sunt componente ale acestui univers. Omul nu mai poate înfrunta realitatea în mod
nemijlocit, el nu mai poate privi faţă în faţă atât de mult s-a învelit pe sine cu forme
lingvistice, cu simboluri mitologice sau cu rituri religioase, încât nu poate vedea sau
cunoaşte nimic decât prin mijlocirea acestui mediu artificial”. În viziunea lui, cultura
constă în simboluri şi se transmite prin comunicarea simbolurilor.Deşi nu putem reduce
cultura la suma simbolurilor, trebuie să recunoaştem că acestea reprezintă o parte, o
componentă fundamentală a ei.Simbolul este definit ca fiind ceva care social reprezintă,
semnifică altceva decât este ; este o reprezentare creată în mod arbitrar (gesturi, cuvinte,
obiecte, imagini vizuale), care capătă înţeles prin consens social. De exemplu, drapelul
unui stat nu reprezintă doar o bucată de pânză colorată şi desenată într-un anume fel. El
este simbolul unei naţiuni, a unei societăţi cu istoria ei, cu teritoriul ei, cu tradiţiile şi
obiceiurile ei etc. Weitman (1973) sublinia că a analiza semnificaţia pe care o societate o
acordă drapelului său naţional furnizează informaţii privind aspecte importante ale
culturii respectivei societăţi.

Limba (vorbită şi scrisă) este cel mai important element al simbolismului social, cel mai
important aspect al culturii. Ea este cel mai important mijloc de comunicare, este
“vehiculul spiritului”, este cel mai important mijloc de socializare. După E. Sapir, limba
scrisă reprezintă simbolurile secundare ale simbolurilor vorbite, reprezintă deci,
“simboluri de simboluri”.