CUPRINS

Capitolul IV
Analiza cheltuielilor de circulaţie în comerţ...........................................................................3
4.1. Conţinut, structură, clasificarea cheltuielilor de circulaţie.................................................3
4.2. Analiza indicatorilor specifici costurilor circulaţiei mărfurilor..........................................5

4.2.1. Indicatorii specifici costurilor circulaţiei mărfurilor........................................5

4.2.2. Analiza situaţiei generale a cheltuielilor de circulaţie......................................8
4.2.3. Analiza structurii globale a cheltuielilor de circulaţie......................................9
4.3. Analiza factorială a cheltuielilor.......................................................................................11
Capitolul V
Analiza rentabilităţii activităţii comerciale..........................................................................17
5.1. Analiza generală a profitului agentului economic............................................................18
5.2. Analiza rentabilităţii prin metoda ratelor..........................................................................21
5.3. Analiza pragului de rentabilitate şi evaluarea riscurilor...................................................33
5.4. Coordonate ale analizei eficienţei sociale a activităţii întreprinderilor comerciale..........45
Capitolul VI
Analiza situaţiei financiar-patrimoniale...............................................................................50
6.1. Diagnosticul financiar pe baza informaţiilor degajate de bilanţ.......................................51
6.1.1. Echilibrul financiar exprimat prin indicatorii: fond de rulment (FR), necesar de
fond de rulment (NFR), trezoreria (T).....................................................................................52
6.1.2. Analiza structurii financiare a întreprinderii..................................................57
6.1.3. Solvabilitatea şi lichiditatea............................................................................67
6.1.4 Indicatori de gestiune (de activitate)................................................................71
6.2. Planificarea financiară a afacerii.......................................................................................73
6.4. Metode de calcul şi analiză a valorii întreprinderii..........................................................77
Capitolul VII
Probleme de bază ale analizei economice în unităţile de turism........................................84
7.1. Particularităţi ale analizei în turism..................................................................................84
7.2. Analiza prestaţiilor turistice pe baza cifrei de afaceri.......................................................91
7.2.1. Analiza structurală a cifrei de afaceri în turism.............................................91
7.2.2. Analiza factorială a cifrei de afaceri în turism...............................................92
7.3. Analiza costurilor în unităţile de turism...........................................................................95
7.3.1.Analiza structurală a costurilor unităţilor de turism.......................................95
7.3.2.Sisteme de analiză factorială a costurilor.......................................................96
Addenda................................................................................................................................101
Bibliografie...........................................................................................................................103
Capitolul IV Analiza cheltuielilor de circulaţie în
comerţ
5 5

Conţinutul capitolului
Acest capitol abordează aspecte privind cheltuielile de circulaţie în comerţ, şi anume:
- conţinutul, structura, clasificarea cheltuielilor de circulaţie după anumite criterii (după
natură, conţinut, natura proceselor economice şi a mijloacelor economice, forma de comerţ,
grupele de produse, stadiile de circulaţie a mărfurilor, dependenţa faţă de volumul activităţii
economice, legătura lor cu procesele de circulaţie);
- analiza indicatorilor specifici costurilor circulaţiei mărfurilor (volumul absolut al
cheltuielilor de circulaţie, nivelul relativ al cheltuielilor de circulaţie, cuantumul
reducerii/creşterii nivelului relativ al cheltuielilor de circulaţie, ritmul reducerii/creşterii nivelului
relativ al cheltuielilor de circulaţie, suma economiilor obţinute din reducerea cheltuielilor de
circulaţie);
- analiza factorială a cheltuielilor de circulaţie.

4.1. Conţinut, structură, clasificarea cheltuielilor de circulaţie

Funcţionarea eficientă a firmei într-un mediu concurenţial a cărui dominantă economică
o constituie caracterul limitat al resurselor, necesită gestionarea eficientă a costurilor care îi
grevează rezultatele. La realizarea circuitului economic: aprovizionare - producţie - stocare
-vânzare concură o serie de cheltuieli care, prin intermediul costurilor, se constituie în elemente
ale preţurilor de vânzare a produselor (mărfurilor) pe piaţă.
Orice întreprinzător (considerat raţional, care, ţinând seama de resursele pe care le
deţine, ia decizia de a produce acea marfă care-i permite cea mai bună valorificare a acestora)
ştie că pentru a-şi maximiza profitul este necesar fie să minimizeze costurile totale cu care obţine
un anumit nivel al producţiei (desfacerilor), fie să maximizeze producţia (volumul desfacerilor)
care se poate obţine cu un nivel dat al costurilor, să optimizeze aşadar, volumul şi structura
producţiei (circulaţiei mărfurilor).
Activitatea complexă a întreprinderii comerciale presupune anumite cheltuieli
(materiale, cu forţa de muncă) care formează costurile întreprinderii, ca urmare a mişcării fizice a
mărfurilor de la producători la consumatori, a păstrării integrităţii cantitative şi calitative a
mărfurilor, a operaţiilor de sortare, ambalare, desfacere etc.
Diversitatea cheltuielilor pe care le presupune activitatea comercială impune, în scopul
analizei, gruparea lor după anumite criterii, astfel:
1. după natura cheltuielilor distingem:
- cheltuieli de circulaţie propriu - zise, legate nemijlocit de actele de vânzare
-cumpărare;
- cheltuieli de păstrare (sortare);
- cheltuieli cu transportul mărfurilor (o continuare a procesului de producţie în cadrul
procesului de circulaţie şi pentru procesul de circulaţie);
2. după conţinutul lor avem:
- cheltuieli cu munca vie;
- cheltuieli materiale;
În general, în activitatea comercială se remarcă ponderea relativ mare, de cca. 60% a
cheltuielilor cu forţa de muncă în cadrul costurilor totale, corespunzător nivelului de implicare a
acestei resurse în desfăşurarea proceselor economice.
3. după natura proceselor economice şi a mijloacelor economice care le generează:
- plata muncii personalului din comerţ, inclusiv contribuţia unităţii economice pentru
asigurări sociale;
- consum de mijloace materiale în procesul schimbului (uzura mijloacelor fixe, consum
de obiecte de inventar, de materiale pentru întreţinerea bazei tehnico - materiale, de ambalaje
e.t.c.)
- plata unor servicii şi bunuri furnizate comerţului de diverse ramuri ale economiei
naţionale (transporturi, telecomunicaţii, energie electrică, termică, e.t.c. )

- pierderi naturale de mărfuri în procesul circulaţiei (perisabilităţi);

- dobânzi şi speze bancare;
- cheltuieli de administraţie şi conducere;
2
 4. după forma de comerţ (analizate la nivel de ramură) cheltuielile de circulaţie se
împart în:
- cheltuieli cu echipament industrial;
- cheltuieli cu produse agricole;
- cheltuieli cu bunuri de consum individual;
5. după grupele de produse pentru care se efectuează :
- cheltuieli cu produsele alimentare
- cheltuieli cu produsele nealimentare
- cheltuieli în alimentaţie publică
6. după stadiile de circulaţie a mărfurilor:
- cheltuieli în comerţul cu ridicata
- cheltuieli în comerţul cu amănuntul
Potrivit specificului activităţii fiecărei ramuri de comerţ ponderea grupelor de cheltuieli
ca şi nivelul lor relativ sunt diferite de la o ramură la alta. S-a constatat că circulaţia cu ridicata se
realizează cu cheltuieli mai mici decât circulaţia cu amănuntul, iar comercializarea mărfurilor
alimentare este mai costisitoare decât cea a mărfurilor nealimentare. În comerţul cu ridicata
ponderea cea mai mare o deţin cheltuielile cu transportul mărfurilor şi cele de depozitare, faţă de
comerţul cu amănuntul, unde cheltuielile cu salariile personalului şi cu întreţinerea unităţii ocupă
locul principal.
7. după dependenţa faţă de volumul activităţii economice se disting:
- cheltuieli variabile
- cheltuieli constante
Cheltuielile variabile se modifică proporţional cu modificarea volumului activităţii
economice (cheltuieli cu trasportul mărfurilor, cu salariile, pierderile naturale de mărfuri etc.) în
timp ce cheltuielile constante se caracterizează prin aceea că volumul lor absolut, de regulă, nu se
schimbă în condiţiile modificării volumului circulaţiei mărfurilor. În majoritatea lor aceste
cheltuieli sunt legate de baza tehnico-materială a unităţii comerciale şi se referă la chiria
localurilor, întreţinerea unităţii, amortizarea mijloacelor fixe etc, şi din această cauză peste o
anumită limită a volumului circulaţiei mărfurilor ele pot să crească (spre exemplu, creşterea
nivelului desfacerilor de mărfuri presupune creşterea suprafeţei de depozitare sau desfacere care
duce la creşterea cheltuielilor de întreţinere, amortizare a localurilor etc.).
8. după legătura lor cu procesele de circulaţie:
- cheltuieli directe (ale unităţii operative) care se pot identifica la nivelul unităţilor
operative (magazine, depozite), şi a căror mărime depinde nemijlocit de volumul fizic al
mărfurilor (cu transportul, cu păstrarea, sortarea, salarii etc);
- cheltuieli indirecte, legate de activitatea întreprinderii în ansamblul ei (amortizarea
mijloacelor fixe, dobânzi, speze bancare, cheltuieli cu caracter gospodăresc, salariile personalului
de conducere, economic) care se repartizează asupra cheltuielilor directe pe baza unor chei de
repartizare care pot fi: volumul desfacerilor, volumul salariilor directe etc).
4.2. Analiza indicatorilor specifici costurilor circulaţiei mărfurilor
4.2.1. Indicatorii specifici costurilor circulaţiei mărfurilor
Costurile comerţului se exprimă prin intermediul unor indicatori specifici care permit
aprecierea mărimii lor atât în mod absolut cât şi relativ. Ei sunt proprii atât pentru activitatea de
ansamblu a comerţului, a unei ramuri sau agent economic, cât şi pentru fiecare grupă de
cheltuieli.
Aceşti indicatori sunt:
- volumul absolut al cheltuielilor de circulaţie (Ch), ce reprezintă suma cheltuielilor
conform programului sau conform documentelor de raportare şi generalizare şi de evidenţă
analitică a contabilităţii;
- nivelul relativ al cheltuielilor de circulaţie (Nch) care exprimă mărimea cheltuielilor
în raport cu volumul activităţii economice (desfacerilor) şi se calculează ca raport între volumul
absolut al cheltuielilor şi volumul desfacerilor, cu relaţia:

3
 Ch
Nch = — x 100(1000)- este un indicator calitativ al activităţii economice, expresie
Ca
parţială a eficienţei acesteia, exprimând cheltuielile necesare pentru desfacerea a 100 sau 1000 lei
marfă. Se calculează pentru comerţul cu amănuntul, cu ridicata, pe întreprinderi comerciale şi pe
total comerţ.
- cuantumul reducerii/creşterii nivelului relativ al cheltuielilor de circulaţie (Q),
obţinut prin diferenţa dintre nivele (curentă - 1, de referinţă - 0), cu relaţia:
Q = Nch - Nch0
- ritmul reducerii/creşterii nivelului relativ al cheltuielilor de circulaţie (R),
exprimă mărimea procentuală a reducerii/creşterii nivelului relativ al cheltuielilor în dinamică şi
faţă de bugetul de venituri şi cheltuieli (B.V.C.) şi se calculează cu relaţia:
R = -^- x 100 Nch0
- suma economiilor obţinute din reducerea cheltuielilor de circulaţie (E), care
reflectă efectul economic al reducerii nivelului relativ al cheltuielilor de circulaţie. Se calculează
cu relaţia:
E = CaxQ unde, 100
Ca - desfaceri de mărfuri aferente perioadei pentru care s-a calculat Q
Sursele de date pentru calculul indicatorilor sunt: B.V.C. al întreprinderii, notele
explicative la situaţiile financiare anuale, contabilitatea sintetică şi analitică a cheltuielilor de
circulaţie.
Pentru exemplificare presupunem. următoarele date ipotetice:
Tabel nr. 4.1. Indicatorii specifici costurilor circulaţiei mărfurilor

Nr. Indicatori Perioade precedente Perioada curentă

crt. An bază An Programat An curent
precedent
1 Cifra de afaceri (mii lei) 500 540 600 612
2 Costuri totale (mii lei) 38,7 41,58 46,08 45,93
3 Nch (V) 77,4 77,0 76,8 75,05
4 Q (V) *** - 0,4 - 0,6 - 2,35
- faţă de anul de bază - 0,4 - 0,2 - 1,95
- faţă de anul precedent * * - 1,75
- faţă de B.V.C.
5 R (%) *** - 0,52 - 0,77 - 3,03
- faţă de anul de bază - 0,52 - 0,25 - 2,53
- faţă de anul precedent * * - 2,27
- faţă de B.V.C.
6 Economii din reducerea Nch * (- 0,4 x 540) (-0,2 x 600) - (-1,95 x 612) -
- 216 120 1193,4

Se constată că întreprinderea realizează un volum sporit al desfacerilor cu cheltuieli

relativ reduse de circulaţie. În anul curent întreprinderea a programat o reducere a cheltuielilor cu
0,2% faţă de nivelul relativ al perioadei precedente şi a realizat o reducere cu mult mai mare, de
1,95%, cu 1,75% mai mult decât programase prin B.V.C., cu un ritm al reducerii deosebit de
ridicat, reuşind să obţină economii în valoare de 1073,4 mii lei faţă de programat şi de 977,4 mii
lei faţă de perioada precedentă.
Aceasta este însă doar o primă apreciere a cheltuielilor fiind necesară în continuare
analiza evoluţiei, a tendinţei pe care o manifestă diferite categorii de cheltuieli.
Analiza cheltuielilor presupune tratarea diferenţiată a următoarelor probleme:
4
 1. Analiza situaţiei generale a cheltuielilor de circulaţie;
2. Analiza structurii globale a cheltuielilor de circulaţie;
3. Analiza structurii cheltuielilor de circulaţie pe tipuri de cheltuieli: cheltuieli de
exploatare, financiare, extraordinare;
4.2.2. Analiza situaţiei generale a cheltuielilor de circulaţie
Pentru exemplificare considerăm următoarele date ipotetice:
Tabel nr. 4.2.

Nr.crt Indicatori Valori ale perioadei

0 Programat 1
1 Cheltuieli de circulaţie 49.000 48.000 46.200
2 Cifra de afaceri 350.000 400.000 420.000

Evoluţia în dinamică
Tabel nr. 4.3.

Nr. Indicatori Modificarea

crt Absolută Relativă (%)
1 Cheltuieli de circulaţie -2800 94,29 (-5,71)
- faţă de 0 -1800 96,25 (-3,75)
- faţă de program
2 Cifra de afaceri +70.000 120(+20) 105
- faţă de 0 +20.000 (+5)
- faţă de program
Indicatorii specifici costurilor circulaţiei mărfurilor au următoarele valori
Tabel nr. 4.4.

Nr.crt Indicatori Valori

1 Nch (%) 14,0 12,0
- 0 11,0
- program
- 1
2 Q (%) (Nchi - Nch0/pr) -3 -1
- faţă de 0
- faţă de program
3 R(%) (Q/Nch0/pr) - 21,42
- faţă de 0 - 8,33
- faţă de program
4 E(mii lei) (Cai x Q)/100 - 12600
- 0 - 4200
- program

Concluzii:
Se constată că în perioada curentă faţă de perioada de raportare, cheltuielile de circulaţie
s-au redus cu 5,71% (- 2.800 lei), nivelul lor relativ diminuându-se cu 3%, ceea ce este
echivalentul unei economii absolute de 12.600 lei.
Dacă s-ar fi păstrat nivelul relativ al perioadei de raportare la un volum al desfacerilor
efectiv realizat (420.000 lei), firma ar fi trebuit să cheltuiască pentru aducerea, păstrarea şi
comercializarea mărfurilor nu 46.200 lei, ci 58.800 lei.

5
 Realizările firmei sunt aşadar peste aşteptări.
Deşi programase o reducere a cheltuielilor cu 2,04% (- 1.000 lei) în condiţiile unei
creşteri a volumului vânzărilor cu 14,28%, s-a realizat efectiv o creştere a cifrei de afaceri (+
20%/0, +5%/pr) şi o reducere continuă a cheltuielilor de circulaţie (- 5,71%/0, - 3,75%/pr).
În lipsa altor informaţii legate de evoluţia preţurilor, de evoluţia elementelor de
cheltuieli se poate aprecia că activitatea firmei s-a desfăşurat în condiţii de eficienţă.
4.2.3. Analiza structurii globale a cheltuielilor de circulaţie
Analiza generală a cheltuielilor de circulaţie nu este concludentă, deoarece oferă o
imagine mult prea generală asupra cheltuielilor firmei, ceea ce impune efectuarea analizei pe
feluri de cheltuieli: de exploatare, financiare, extraordinare şi pe categorii de cheltuieli: cheltuieli
salariale, cheltuieli materiale; variabile, fixe, directe, indirecte.
Pentru exemplificare considerăm următoarele date ipotetice.
Tabel nr. 4.5.

Nr. Categorii de cheltuieli Valori ale perioadei

crt 0 Programat 1
1 Cheltuieli de exploatare 45.250 44.250 41.600
2 Cheltuieli financiare 3.500 3.500 4.300
3 Cheltuieli extraordinare 250 250 300
4 Total cheltuieli 49.000 48.000 46.200
5 Cifra de afaceri 350.000 400.000 420.000
Tabel nr. 4.6.
Categoria de --...cheltuieli Totale Exploatare Financiare Extraordinare
Indicatori
Nch (%) 14,0 12,0 12,928 1,000 0,071 0,062
- 0 11,0 11,062 0,875 0,071
- programat 9,904 1,023
- 1
Q (%) -3 -1 -3,024 +0,023 +0,009
- faţă de 0 -1,158 +0,148
- faţă de programat
R (%) -21,42 -23,39 +2,3 + 14,51
- 0 -8,33 -10,46 +16,91
- programat
E (mii lei) -12600 -12700 +96,60 +37,8
- 0 -4200 -4863,6 +621,60
- programat

Se poate spune că activitatea de exploatare a firmei se desfăşoară în condiţii de

eficienţă, dovada nivelul cheltuielilor de exploatare care descreşte de la 12,928% în perioada de
bază, 11,062% programat la 9,904% efectiv realizat. Este o performanţă deosebită a firmei în
condiţiile în care cifra de afaceri creşte cu 20% faţă de perioada anterioară şi cu 5% faţă de cât
programase.
Rezerve de reducere a cheltuielilor se găsesc în grupa cheltuielilor financiare, al
căror nivel creşte, fără a influenţa însă foarte mult eficienţa de ansamblu a firmei. Aspectul ar
putea fi considerat negativ doar dacă creşterea cheltuielilor financiare se datorează creşterii
unor categorii de cheltuieli financiare altele decât cele cu dobânzile.
Şi acest nivel al analizei se dovedeşte insuficient din punct de vedere informaţional
pentru managerii firmei fiind necesară o aprofundare pe structura cheltuielilor în cadrul
fiecărui fel de cheltuială.
4.2.3 Analiza structurii cheltuielilor de circulaţie pe categorii de cheltuieli

6
 Pentru exemplificare considerăm următoarele date
ipotetice: Tabel nr. 4.7.

Nr. Categorii de Valori ale perioadei

crt cheltuieli 0 programat 1
Sume (lei) Nch Sume (lei) Nch Sume (lei) Nch
(%) (%) (%)
1 Ch. cu mat.nestocate 800 0,23 600 0,15 336 0,08
2 Ch. privind obiectele de inventar 3000 0,86 2000 0,50 2520 0,60
3 Ch. privind combustibilul 900 0,26 500 0,125 800 0,19
4 Ch. priv.energia şi apa 3500 1,00 2000 0,50 2520 0,60
5 Ch. cu întreţinerea şi reparaţiile 4800 1,37 3200 0,80 2100 0,50
6 Ch. cu redevenţe, chirii, locaţii 800 0,23 1200 0,30 1300 0,31
7 Ch. cu primele de asigurare 1500 0,42 2400 0,60 1480 0,35
8 Ch. cu protocol, reclamă şi 1300 0,37 3000 0,75 2520 0,60
publicitate
9 Ch. cu transportul de bunuri şi 4200 1,20 4500 1,125 6300 1,50
personal
10 Ch. cu deplasări, detaşări, 1800 0,57 2100 0,525 2500 0,60
transferuri
11 Ch. cu serviciile bancare şi asimilate 800 0,23 900 0,23 1050 0,25
12 Ch. cu salariile personalului 16000 4,57 16000 4,00 13274 3,16
13 Ch. privind asigurările şi protecţia 4550 1,30 4550 1,14 3400 0,81
socială
14 Ch. de exploatare priv. 1300 0,37 1300 0,32 1500 0,36
amortizările
15 Total cheltuieli exploatare 45250 12,93 44250 11,06 41600 9,90
16 Ch. din diferenţe de curs 2000 0,57 2000 0,50 2800 0,67
valutar
17 Ch. privind dobânzile 1500 0,43 1500 0,375 1500 0,36
18 Total cheltuieli financiare 3500 0,90 3500 0,875 4300 1,024
19 Ch. privind calamităţile şi alte 250 0,07 250 0,063 300 0,07
evenimente extraordinare
20 Cheltuieli totale 49000 14,0 48000 12,0 46200 11,0
21 Cifra de afaceri 350000 - 400000 - 420000 -

Deşi sunt posturi de cheltuieli la care se înregistrează depăşiri ale nivelelor (iniţiale
şi programate) se consideră a fi normale în evoluţia şi dezvoltarea afacerii.
Reducerea cheltuielilor cu salariile personalului, ca sursă majoră a reducerii
cheltuielilor de circulaţie totale, se pot datora fie unei strategii ce vizează creşterea
productivităţii muncii şi eliminarea cheltuielilor suplimentare cu forţa de muncă, fie o
conjunctură nefavorabilă care a determinat restrângerea personalului.
Recomandările ce se pot face vizează două direcţii:
(1) analiza detaliată a cheltuielilor care au înregistrat depăşiri ale nivelelor prevăzute
şi eliminarea cheltuielilor nejustificate şi
(2) corelarea cheltuielilor în raport cu efectele obţinute (evoluţia Ca).
4.3. Analiza factorială a cheltuielilor
Abordarea factorială a cheltuielilor are ca obiectiv pe lângă determinarea abaterilor
faţă de o anumită bază de comparaţie, explicarea lor prin prisma factorilor de influenţă şi a
cauzelor acţiunii lor şi identificarea rezervelor de optimizare a consumului de resurse, pe
total sau pe anumite structuri de cheltuieli implicate în calcul.
7
Indicatorul reprezentativ pentru care se face analiza factorială este Nch calculat în
următoarele variante: Ch
1. Nch = — x 100
Ca
n
^ gi x nchi
2. Nch = —-----------, în care:
100
gi - structura cifrei de afaceri pe centre de cost (activităţi,
sectoare) nchi - nivelul relativ al cheltuielilor pe activităţi
3. ştiind că Nch = Nchv + Nchf relaţia de calcul devine:

Zgi x nchvi Chf

Nch = --------------+ —^-x 100,
100 Ca
dezvoltându-se următorul model de analiză:

8
 . ANch(Nchf)
^^ANch(Ca)
ANch(gi)

ANch(Nchv) ANch(nchvmateriale) ►
ANch(nchvi) ANch(nchvsalariale)
ANch alte ch. materiale ) ANch(ch.
ANch(nchv
cu
ANch(Chf) Pentru amortizarea) ANch(alte ch.
exemplificare considerăm fixe)
următoarele date ipotetice: Tabel nr.
4.8.

Activitate Ca (mii lei) Structura Ca Cheltuieli (mii Nch %

lei)
0 1 0 1 0 1 0 1
Hotel 3830,7 5778,1 62,0 63,4 1857,9 2773,5 48,5 48
Restaurant 2038,9 2881,4 33,0 31,62 1447,6 2074,6 71 72
Bar 308,9 453,3 5,0 4,98 216,2 312,8 70 69
Total 6178,5 9112,8 100,0 100,0 3521,7 5160,9 57 56,63
(1) Nch = — x 100
Ca
A Nch = Nchi- Nch0 = -0,37%, în care:
- influenţa modificării volumului total al cheltuielilor:
Ch Ch
x
ANch(Ch) = — - x100------°- x100 = 83,52 - 57 = +26,52%
CCaa 0 CCaa 0

- influenţa modificării volumului desfacerilor:

Ch Ch
ANch(Ca) = —x 100--------^ x 100 = 56,63 - 83,52 = -26,89%

ANch = ANch(Ch) + ANch(Ca) = +26,52 - 26,89 = -0,37%

n
^ gi x nchi
(2) Nch = ^=----------
100
ANch = Nchi - Nch0 = -0,37% în care:
- influenţa modificării structurii desfacerilor:
n n
"V gi, x nchi0 "V gi0 x nchi0
j-f °_ 63,4 x 48,5 + 31,62 x 71 + 4,98 x
70
ANch( gi)
100 100 100
3074,9 + 2245,02 + 348,6
57 = 56,68 - 57 = -0,32%
100

9
influenţa modificării nivelurilor individuale ale cheltuielilor:

- 57

10
 ^ gi1 x nchi1 ^ gi1 X nchi0
i= i=

ANch(nchi) 56,63 - 56,68 = -0,05%

100 100
Modificarea totală:
ANch = ANch(g) + ANch(nchi) = - 0,32 - 0,05 = - 0,37%
Reducerea nivelului relativ al cheltuielilor cu 0,37% este consecinţa pozitivă a:
- modificării structurale a cifrei de afaceri, în sensul creşterii ponderii activităţii
hoteliere cu 1,4% care are o rată a cheltuielilor de 48,5%, inferioară mediei pe societate. Efectul
este amplificat de faptul că majorarea ponderii activităţii hoteliere se face în cea mai mare parte
pe seama scăderii ponderii activităţii restaurantului, cu 1,38%, activitate în care se înregistrează
cea mai scazută rentabilitate, evidenţiată prin nivelul înalt al cheltuielilor;
- reducerii nivelului cheltuielilor pe activităţi, îndeosebi la cele care deţin cca 68% din
volumul de activitate (hotel şi bar).
Pe categorii de cheltuieli situaţia este următoarea:
Tabel nr. 4.9.

Activitate Cheltuieli variabile Nchv (%) Cheltuieli fixe (mii Nchf (%)
(mii lei) lei)
0 1 0 1 0 1
Hotel 1134,9 2023,5 29,63 35,02 723 750 18,87 12,98
Restaurant 1122,6 1710,6 55,06 59,94 325 364 15,94 12,63
Bar 148,2 237,8 47,98 52,46 68 75 22,01 16,54
Total 2405,7 3971,9 38,94 43,58 1116 1189 18,06 13,05
^ gi X nchvi
i =1 + Cf X100
(3) Nch = Nchv + Nchf
100 Ca
ANch = Nchl - Nch0 = -0.37%, în care:
1. influenţa modificării Nchv:
ANch(Nchv) = Nchv} - Nchv0 = +4,64%, în care:
1.1. influenţa modificării structurii desfacerilor gi:

^ gi1 X nchvi0 ^ gi0 X nchvi0 - 38,94 = 38,58 - 38,94 = -0,36%

ANch(gi) =--------------------------------------- (63,4 X 29,63) + (31,62 X 55,6) + (4,98 X
100 100 47,98) 100

1.2. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor variabile aferent fiecărui

sector(nchvi):

^ gi1 X nchvi1 ^ gi1 X nchvi0

ANch(nchvi i =1 i=1 43,58 - 38,58 =
) 100 100 +5%

ANch( Nchv) = ANch( gi) + ANch(nchvi) = -0,36 + 5 = +4,64%

2. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor fixe totale(Nchf):
ANch(Nchf) = Nchfi - NchfO = -5,01%, în care:
2.1. influenţa modificării volumului cheltuielilor fixe(Chf):
ANch(Chf) = CChf- x 100 - x 100 = 19,24 -18,06 = +1,18%
CCaa 0 CCaa 0
11
 2.2. influenţa modificării volumului desfacerilor(Ca):

ANch(Ca) = CChfL x 100 - <Cf x 100 = 13,05 -19,24 = -6,91%

CCat1 CCaa 0
ANch(Nchf) = ANch(Chf) + ANch(Ca) = +1,18 - 6,91 =
-5,01% ANch = ANch(Nchv) + ANch(Nchf) = +4,64 - 5,01 = -
0,37%
Se constată că rezervele de reducere a cheltuielilor se găsesc la categoria cheltuielilor
variabile, indicele lor de creştere devansând indicele de creştere a cifrei de afaceri (20% la
nivelul firmei), mai ales în sectorul hotelier (+28%).
Devine necesară, în aceste condiţii, efectuarea unei analize detaliate pe structura
cheltuielilor variabile şi descoperirea din această perspectivă a ineficienţei unor activităţi
specifice sau acţiuni manageriale. Creşterea cheltuielilor fixe în valoare absolută chiar dacă în
analiza factorială are un efect negativ, determinând creşterea nivelului relativ al cheltuielilor
totale, se consideră că au o evoluţie normală în derularea afacerilor.
Costul şi decizia strategică a întreprinderii
În managementul resurselor (materiale, umane, financiare) unei firme, înţelegerea
conceptelor cost, preţ, profit este absolut necesară, mai ales pentru orientarea managerilor spre
obiectivele generale ale acesteia: economicitate, profitabilitate, competitivitate. Calculaţia
costurilor şi analiza lor se constituie atât în instrument informaţional cât şi instrument de gestiune
ce vizează îmbunătăţirea performanţelor firmei.
Legătura care există între analiza costurilor (cheltuielilor) şi strategia unei firme se
concretizează în două aspecte: pe de o parte, rezultatele obţinute din contabilitatea şi analiza
costurilor stau la baza deciziilor strategice ale întreprinderii (contabilitatea de gestiune furnizează
informaţii privind costurile pe produse, servicii, activităţi şi alte structuri din cadrul
întreprinderii), iar pe de altă parte , informaţiile furnizate de analiza costurilor pot constitui baza
unui ansamblu de micro - decizii care duc progresiv la schimbarea însăşi a strategiei firmei.
Prin compararea cheltuielilor cu cifra de afaceri obţinută pe produs/serviciu, se pot
calcula marjele, respectiv rentabilitatea corespunzătoare fiecărui nivel de analiză, iar analiza
comparativă a marjelor şi rentabilităţilor pe produse, servicii stă la baza deciziilor privind
portofoliul de produse/activităţi al firmei.
Costul activităţii devine astfel un indicator calitativ ce ocupă o poziţie centrală în
sistemul indicatorilor la nivel de firmă şi al celor folosiţi pentru măsurarea şi aprecierea creşterii
economice.
Costul activităţii nu este o mărime dată şi nu are un caracter constant, fiind influenţat de
o multitudine de factori, cum ar fi: volumul producţiei şi desfacerilor, structura desfacerilor,
preţurile factorilor de producţie utilizaţi, nivelul calitativ al forţei de muncă şi al echipamentelor
tehnice de producţie/desfacere, organizarea activităţii etc.
Reducerea costurilor, considerată cale importantă în creşterea profitului, presupune:
a) perfecţionarea activităţii de aprovizionare: semnarea unor contracte de aprovizionare
avantajoase, raţionalizarea activităţii depozitelor, dimensionarea optimă a stocurilor, reduceri de
preţuri la produsele greu/lent vandabile;
b) reducerea cheltuielilor materiale;
c) creşterea productivităţii muncii, creşterea calificării personalului etc.
Concluzii:
Costurile activităţii de comerţ se exprimă prin intermediul unor indicatori specifici, atât
în mărimi absolute cât şi relative. Aceşti indicatori sunt:
• volumul absolut al cheltuielilor de circulaţie;
• nivelul relativ al cheltuielilor de circulaţie (Nch);
• cuantumul reducerii/creşterii nivelului relativ al cheltuielilor de circulaţie (Q);
• ritmul reducerii/creşterii nivelului relativ al cheltuielilor de circulaţie (R);
• suma economiilor obţinute din reducerea cheltuielilor de circulaţie (E); Pentru
evidenţierea tendinţei pe care o manifestă diferitele categorii de cheltuieli,
- 57

12
analiza cheltuielilor presupune tratarea diferită a următoarelor probleme:
• analiza situaţiei generale a cheltuielilor de circulaţie;
• analiza structurii globale a cheltuielilor de circulaţie;
• analiza structurii cheltuielilor de circulaţie pe tipuri de cheltuieli: cheltuieli de
exploatare, cheltuieli financiare şi cheltuieli extraordinare.
Teste de autoevaluare:
1. După dependenţa faţa de volumul activităţii se disting următoarele categorii de
cheltuieli:

2. Indicatorii specifici costurilor circulaţiei mărfurilor sunt:

1..............................................................
Teste de evaluare
1. Care sunt particularităţile analizei cheltuielilor în comerţ şi turism?
2. Arătaţi semnificaţia indicatorului Nivelul relativ al cheltuielilor (Nch), determinat în
cele 3 variante de calcul.
3. Care este efectul reducerii cheltuielilor la 100/1000 cifră de afaceri?
Teste de control
1. Eficienţa cheltuielilor exprimă:
a) efectul obţinut ca urmare a reducerii unei anumite cantităţi dintr-o resursă;
b) mărimea procentuală a reducerii nivelului relativ al cheltuielilor;
c) cheltuielile necesare pentru desfacerea a 100/1000 lei marfă.
2. Pentru calculul indicatorului "nivel relativ al cheltuielilor" este valabilă
următoarea relaţie:
n n
^ gi x nchvi ^ gi x nchfi
a) Nch = --------------+ --------------;
100 100
b) Nch = Nchv + Nchf;
n
^ gi (nchvi + nchfi)
c) Nch = —---------------------, în care:
100
chvi - cheltuieli variabile ale activităţii;
chfi - cheltuieli fixe ale activităţii.
3. Indicatorii specifici costului circulaţiei mărfurilor sunt:
a) volumul absolut al cheltuielilor de circulaţie; b )
nivelul relativ al cheltuielilor de circulaţie;
c) cuantumul reducerii/creşterii nivelului relative al cheltuielilor de circulaţie;
d) rata medie a cheltuielilor de circulaţie;
4. După stadiile de circulaţie a mărfurilor, sunt următoarele grupe de cheltuieli:
a) cheltuieli în comerţul cu ridicata;
b) cheltuieli variabile;
c) cheltuieli directe;
d) cheltuieli în comerţul cu amănuntul;
5. După dependenţa faţă de volumul activităţii economice se disting:
a) cheltuieli variabile;
b) cheltuieli constante;
c) cheltuieli fixe;

13
 d) cheltuieli fluctuante.
Capitolul V Analiza rentabilităţii activităţii
comerciale
5 5

Conţinutul capitolului
Analiza rentabilităţii întreprinderilor comerciale şi de turism are în vedere abordarea
următoarele probleme:
- Analiza generală a profitului agentului economic;
- Analiza rentabilităţii prin metoda ratelor ;
- Analiza pragului de rentabilitate (modelul liniar şi modelul neliniar al rentabilităţii) şi
evaluarea riscurilor;
- Coordonate ale analizei eficienţei sociale a activităţii întreprinderilor comerciale.

Eficienţă şi rentabilitate: delimitări conceptuale

Pentru a putea fi considerate raţionale, activităţile economice trebuie să fie aducătoare
de profit, de o anumită mărime, care să permită realizarea unor scopuri individuale, de grup şi
colective.
Profitul constituie, în economia de piaţă, raţiunea de a fi a oricărui agent economic,
fiind considerat un câştig ce remunerează factorii de bază, clasici ai producţiei: capitalul,
pământul, munca, fiind urmărit, din punct de vedere strategic pe două orizonturi de timp: termen
scurt şi termen mijlociu şi lung.
Rentabilitatea reflectă capacitatea firmei de a produce profit, oglindind într-o formă
sintetică eficienţa întregii activităţi economice a ei şi este una din formele de exprimare a
eficienţei economice.
Eficienţa economică este atributul acţiunii performante a agentului economic şi
înseamnă în sens larg "Scop dorit cu efort minim" (principiul universal al lui Mauperţius sau
principiul minimei acţiuni), punându-se întrebarea de la ce grad de concordanţă între rezultat şi
scop începe eficienţa. Aceasta face ca, în definirea eficienţei economice să se aibă în vedere
îmbinarea a două laturi, cantitativă şi calitativă, iar eficienţa economică să fie dată de relaţia:
Eficienţă economică = economicitate x eficacitate, cu alte cuvinte "este eficientă acea
acţiune care asigură atingerea scopului (eficacitate) în condiţii de cheltuieli minime
(economicitate)".
Măsurarea eficienţei economice se face ţinând cont de anumite criterii de eficienţă
(grad de economisire, grad de valorificare, nivel de actualizare), în două variante:
- în mărime absolută, prin metoda diferenţei, obţinându-se soldurile intermediare de
gestiune: marja comercială, valoarea adăugată, EBE (excedentul brut din exploatare), rezultat din
exploatare, rezultat financiar, rezultat extraordinar, rezultat brut, rezultat net etc.;
- în mărime relativă, cu ajutorul indicatorilor de eficienţă (rate ale rentabilităţii) obţinuţi
prin raportarea efectelor la efortul depus pentru obţinerea lor (efect util pe unitatea de cost
antrenată) şi viceversa (cost specific pentru obţinerea unei unităţi de efect util).
Pentru exprimarea rentabilităţii unui agent economic se utilizează doi indicatori:
- profitul, ca mărime absolută a rentabilităţii;
- rata profitului (rata rentabilităţii), ca mărime relativă.
Analiza rentabilităţii activităţii economice are în vedere următoarele probleme:
5.1. Analiza generală a profitului agentului economic;
5.2. Analiza rentabilităţii prin metoda ratelor;
5.3. Analiza pragului de rentabilitate şi evaluarea riscurilor
5.4. Coordonate ale analizei eficienţei sociale a activităţii întreprinderilor comerciale.
5.1. Analiza generală a profitului agentului economic

- 57

14
 Se poate vorbi de profit atunci când veniturile totale ale activităţii unei firme depăşesc
cheltuielile totale. Rezultatul exerciţiului se formează progresiv, pe baza unui mecanism de
"succesiune în cascadă" datorită înlănţuirii continue de operaţiuni (achiziţii, vânzări, plăţi) care
caracterizează activitatea firmei şi influenţează contul de rezultate. În sfera comercială indicatorii
reprezentativi sunt:
1. Marja comercială , definită de relaţia: vînzări de mărfuri (Ca) - costul de achiziţie al
mărfurilor vândute (Cm).
Marja arată măsura în care cifra de afaceri acoperă diferite costuri care apar (pe diverse
trepte de constituire a lor), succesiv în ciclul de exploatare şi cel financiar şi asigură un rezultat
net. Această marjă măsoară surplusul de valoare obţinute peste costul mărfurilor vândute şi
reflectă poziţionarea firmei pe piaţa sa ţinând cont de:
- natura produsului (gamă, adaptarea la specificul segmentului de piaţă);
- forma de distribuţie (cu amănumtul, cu ridicata, produse industriale etc.);
- formarea preţului de vânzare;
- intensitatea concurenţei ş.a.
Ca indicator derivat se foloseşte Rata marjei comerciale determinată ca raport
procentual între marja comercială şi cifra de afaceri sau marja comercială şi costul de achiziţie al
mărfurilor ( Mc x 100...sau..Mc- x 100)
Ca Cm
Evoluţia marjei comerciale trebuie urmărită cu mare atenţie şi orice scădere a ratei
marjei trebuie analizată riguros: provine dintr-o înrăutăţire a conjuncturii economice (inflaţie,
scăderea puterii de cumpărare) sau se datorează apariţiei noilor concurenţi ? Sau este legată de
creşterea costurilor de achiziţie? etc.
2. Rezultatul exerciţiului
Informaţiile necesare analizei sunt preluate din contul de profit şi pierderi, notele
explicative la situaţiile financiare anuale şi din bugetul de venituri şi cheltuieli (B.V.C.), întocmit
pentru aceeaşi perioadă.
Contul de rezultate, care grupează veniturile şi cheltuielile pe tipuri de activităţi: de
exploatare, financiară şi extraordinară, este sursa primară de date în analiza rentabilităţii şi
permite determinarea indicatorului global al rentabilităţii: rezultatul exerciţiului (înainte şi după
impozitare) şi a trei indicatori parţiali:
(a) rezultatul exploatării;
(b) rezultatul financiar; (însumate aceste două rezultate formează rezultatul curent)
(c) rezultatul extraordinar, al cărei importanţă nu trebuie supraestimată deoarece, prin
definiţie, el nu are tendinţa să se reproducă şi nu poate ocupa un loc determinant în analiză.
Astfel:
Rezultatul total = rezultatul din exploatare + rezultatul financiar + rezultatul
extraordianar

15
 Rezultatul total (V C
(Vtotale Chtotale) expl m(costul mărfurilor vândute) Chexpl)
+ (Vfinanc Chfinanc) + (V extr. ChextrJ
Pentru exemplificare avem următoarele date ipotetice:
Nr. crt.Indicatori(0)Curent
Tabel nr. 5.1

Programat (pr)Efectiv (1)Venituri1Venituri din exploatare (vânzarea mărfurilor)

Ca350.000400.000420.000
2Venituri financiare2.0003.0002.500
3Venituri extraordinare1.0001.2001.600
4Venituri totale (1+2+3)353.000404.000424.100Cheltuieli5Costul
mărfurilor280.000307.692323.077
6Cheltuieli din exploatare34.00044.25041.600
7Cheltuieli financiare3.0003.5504.300
8Cheltuieli extraordinare200200300
9Total cheltuieli (5+6+7+8)317.200355.692369.277Rezultate10Din
exploatareProfit35.80048.05855.323

Pierderi---
11Profit---
sau
Din activităţi Pierderi 1.000 550 1.800
financiare
Din activităţi Profit 800 1.000 1.300
12
extraordinare Pierderi - - -
13 Total rezultate Profit 35.600 48.508 54.823
Pierderi - - -

Comparând, spre exemplu, rezultatele anului curent, efective, cu cele programate şi cu

cele ale anului precedent se constată un profit efectiv mai mare cu 6.315 lei decât cel programat
şi cu 19.023 lei decât cel precedent, rezultat ce se apreciază ca fiind pozitiv, fiind însă necesară
identificarea surselor şi mărimii factorilor influenţi, astfel (1/pr):
P
t Pexpl. + Pfin. + Pextr.y
APt = Pt1 - Ptw = 54.823 - 48.508 = +6.315 lei, în care:

1. influenţa modificării rezultatului din exploatare

APt(PexPi)= Pexpii - Pexpipr = 55.323 - 48.058 = +7.265 lei, în care:

1.1. influenţa modificării venitului din exploatare:
APt(Vexp) = Vexpii- Vexpipr = 420.000 - 400.000 = +20.000 lei
1.2. influenţa modificării costului mărfurilor vândute: APt(C) = -
(Cmi - Cmpr) = - (323.077 - 307.692) = - 15.385 lei
1.3. influenţa modificării cheltuielilor de exploatare APt(Chexpi)=
- (Chexpii-Chexpipr) = - (41.600 - 44.250) = + 2.650 lei APt(Pexp) =
+ 20.000 - 15.385 + 2.650 = +7.265 lei

- 57

16
 2. influenţa modificării rezultatului din activităţi financiare:
APJPfi,) = Pfl„i - Pflnpr = - 1.800 + 550 = - 1.250 lei , în care:
1.1. influenţa modificării veniturilor financiare:
APt(Vfin) = Vfini- Vfinpr = 2.500 - 3.000 = - 500 lei
2.2.influenţa modificării cheltuielilor financiare:
APt(Chfin) = - (Chfini - Chfinpr) = - (4.300 - 3.550) = - 750 lei
APt(Pflir) = - 500 - 750 = -1250 lei
2. influenţa modificării rezultatului din activităţi extraordinare:
APt(Pexcepţ) = Pextri.- Pextr.pr = 1.300 - 1.000 = + 300 lei, în care:
2.1. influenţa modificării veniturilor extraordinare:
APt(Vexcepţ) = Vextr.i- Vextr.pr= 1.600 - 1.200 = + 400 lei
2.2. influenţa modificării cheltuielilor extraordinare:
APt(Chexcepţ) = -(Chextr.i - Chextr.pr) = - (300 - 200) = - 100 lei
APt(Pexcepţ) = 400 - 100 = +300 lei
Modificarea totală:
APt = APt(Pexp) + APt(Pfm) + AP(Pexcep) = +7.265 - 1.250 + 300 = + 6.315 lei
sau
APt = + 20.000 - 15.385 + 2.650 - 500 - 750 + 400 - 100 = + 6.315 lei. Au
acţionat negativ asupra rezultatului total al agentului economic:
- costul mărfurilor vândute care a crescut;
- veniturile financiare care s-au situat sub nivelul celor planificate;
- cheltuielile financiare şi cele extraordinare care au depăşit cuantumul prestabilit.
Persoana care efectuează analiza are sarcina să extindă cercetarea până la stabilirea
cauzelor finale pentru fiecare din factorii de influenţă şi să proiecteze măsuri de perfecţionare a
activităţii, având ca efect creşterea profitului cum ar fi:
- micşorarea costului mărfurilor cumpărate în sensul aducerii lor directe de la
producătorii sau angrosiştii care practică cele mai mici preţuri;
- preocupări pentru reducerea cheltuielilor de circulaţie (mai ales a celor din activitatea
de exploatare: cheltuieli de stocaj, creşterea vitezei de circulaţie, creşterea eficienţei utilizării
forţei de muncă etc.) şi rentabilizarea celorlalte activităţi, financiară, extraordinară etc. şi analiza
poate continua în dinamică comparând datele efective, din perioada curentă, cu cele din perioada
precedentă.
5.2. Analiza rentabilităţii prin metoda ratelor
Rata rentabilităţii este o mărime relativă care exprimă gradul în care capitalul în întregul
său, capitalul permanent sau capitalul propriu, aduce profit. În ansamblul indicatorilor
economico-financiari, rata rentabilităţii reprezintă unul dintre cei mai sintetici indicatori de
eficienţă ai activităţii întreprinderii. Diferitele modele utilizate au putere informativă diferită,
oglindind eficienţa diferitelor laturi ale activităţii economice a întreprinderii şi vor exprima fie
interesele investitorilor (caz în care indicatorii vor fi construiţi în funcţie de capitalul avansat),
fie interesele managerului firmei (indicatorii vor fi construiţi pe baza resurselor consumate).
Principalii indicatori sunt:
a) rata rentabilităţii economice (Re) - definită ca fiind raportul procentual între rezultatul
exerciţiului înainte de deducerea sarcinilor fiscale (Ptb) şi capitalul permanent (Kp), propriu şi
împrumutat: Ptb
Re =-----x 100, Kp = Kpr + D, în care:
Kp
Kpr - capital propriu D
- datorii.
În aprecierea rentabilităţii economice trebuie să se ţină seama de faptul că ea trebuie să
aibă o mărime care să permită întreprinderii remunerarea acţionarilor şi creditorilor, în
concordanţă cu nivelul de risc pe care aceştia şi l-au asumat investind în întreprindere sau
17
împrumutând-o. În aceste condiţii, rata rentabilităţii economice trebuie să fie egală, cel puţin, cu
costul mediu ponderat al capitalului (CMPC), calculat cu relaţia:
Kpr D
CMPC = r x------------+ r2 x----------, in care:
1
Kpr + D 2 Kpr + D
r} - rata de remunerare a capitalului propriu;
r2 - rata de remunerare a datoriilor; Kpr -
capitalul propriu; D - datorii.
Rentabilitatea economică este suficientă dacă:
Re > CMPC
În lucrările de specialitate Re se mai întâlneşte şi sub forma:
Ptb
Re =-----x 100 în care:
At
At = active totale (fixe şi circulante).
Această rată arată performanţa economică a întreprinderii independent de modul de
finanţare şi de sistemul fiscal.
Creşterea rentabilităţii economice se poate realiza, fie pe seama accelerării rotaţiei
activelor, fie prin creşterea marjei comerciale (diferenţa dintre cifra de afaceri şi costuri). În
practica economică aceste două posibilităţi sunt diferit valorificate în funcţie de natura activităţii.
De exemplu, pentru aceeaşi cifră de afaceri sunt necesare mai multe mijloace economice în
industrie decât în comerţ. În acelaşi sector, apar diferenţe semnificative între firme ca urmare a
strategiei specifice fiecăreia etc.
b) rata rentabilităţii financiare (Rf)
Este un indicator prin prisma căruia posesorii de capital apreciază eficienţa investiţiilor
lor, sau, după caz, oportunitatea menţinerii acestora. Se calculează în două variante:
1. rentabilitatea financiară a capitalului propriu, ca raport procentual între profitul net
(rezultatul exerciţiului) şi capitalul propriu:
Pn
Rf = — x 100 Kpr
2. rentabilitatea financiară a capitalului permanent, ca raport procentual între profitul
net şi capitalul permanent:

- 57

18
 Pn
Rf = —x 100. Kp
Analiza ratei rentabilităţii financiare se poate face şi prin descompunerea în rate
explicative după sistemul:
f Pn î n n Ca Pn 1An .
Rf =------x 100 =------x — x 100, in care:
Kpr Kpr Ca
CA
rata de rotaţie a Kpr
Kpr Pn
- x 100 - rata rentabilităţii comerciale.
Ca
Maximizarea rentabilităţii financiare presupune:
- maximizarea rezultatului exerciţiului pe seama creşterii volumului de active totale şi a
ameliorării marjelor, bazate pe optimizarea activităţii în domeniile organizării interne, gestiunii
stocurilor, calităţii produselor şi serviciilor, gestiunii comerciale etc.
- creşterea rentabilităţii capitalurilor investite prin folosirea intensivă a imobilizărilor
corporale şi reducerea nevoii de fond de rulment (în special prin reducerea stocurilor şi a
creanţelor clienţilor);
- minimizarea capitalurilor proprii angajate pentru un volum dat al capitalurilor
investite, cu condiţia ca venitul obţinut prin îndatorare să fie superior costului datoriilor.
Rentabilitatea financiară este principalul indicator privind performanţele firmei, care
depinde de justeţea politicii comerciale (rentabilitatea comercială), de eficienţa capitalului
avansat (rentabilitatea economică) şi de politica financiară a acesteia. Interdependenţa dintre cele
trei forme ale rentabilităţii este evidenţiată în relaţia:
D
Kpr f c ^ - II 1 -
Re+
Rf - rata
Rd (Re-aRd)
medie x - la capitalul
dobânzii împrumutat 100
1----— I, in
D
rata levierului financiar (braţul levierului); Sd (suma dobânzii)
D (datorie)

Kpr
Cj - cata de impozit/profit.
Deşi foarte utilizată în analiza financiară, această rată trebuie să ţină cont de
metodologia de determinare a profitului net, respectiv, de regimul de calcul al amortizărilor şi
provizioanelor, al cheltuielilor deductibile şi nedeductibile avute în vedere la determinarea bazei
de calcul a impozitului pe profit.
Rentabilitatea financiară remunerează acţionarii, fie prin acordare de dividende, fie sub
forma majorării rezervelor care reprezintă o creştere a averii proprietarilor, prin încorporarea lor
în capital, şi deci o creştere a valorii acţiunii.
În această relaţie fundamentală, termenul (Re - Rd) este numit levier, iar termenul
D/Kpr - braţul levierului.
Efectul generat de îndatorare antrenează modificarea nivelului rentabilităţii capitalurilor
proprii, în sensul creşterii sau scăderii sale, după cum rentabilitatea economică este superioară
sau inferioară costului mediu al datoriilor. Acest efect va fi amplificat prin braţul levierului, cu
cât ponderea îndatorării în sursele sale de finanţare va fi mai ridicată.
Dacă levierul (Re - Rd) este pozitiv, rentabilitatea financiară va fi cu atât mai mare cu
cât îndatorarea va fi mai importantă, astfel încât fiecare procent de creştere a îndatorării va
determina o creştere a rentabilităţii financiare egală cu diferenţa dintre Re şi Rd. Întreprinderea
are în acest caz interesul să se împrumute la maxim, pentru a beneficia de efectul de levier
pozitiv.
Dacă levierul (Re - Rd) este negativ, creşterea îndatorării întreprinderii are efect
nefavorabil asupra rentabilităţii financiare, astfel încât, cu fiecare procent de creştere a
îndatorării, rentabilitatea financiară se va diminua cu diferenţa dintre rata rentabilităţii
economice şi rata medie a dobânzii.
Îndatorarea are, în acest caz, efect de levier negativ (efect de măciucă), determinând
scăderea rentabilităţii capitalurilor proprii. În această situaţie, întreprinderea va trebui să
muncească pentru bancheri săi.
Relaţia prezentată anterior evidenţiază şi efectul fiscalităţii asupra rentabilităţii
financiare. Astfel, dacă întreprinderea este profitabilă, fiscalitatea atenuează efectul de levier.
Dimpotrivă, dacă întreprinderea este deficitară, fiscalitatea nu influenţează rentabilitatea
financiară şi formula devine:

Rf = Re+ (Re- Rd) x — ,

Kpr
iar îndatorarea are o influenţă negativă asupra rentabilităţii capitalurilor proprii. Acest efect
nefavorabil apare deoarece rata dobânzii îşi menţine nivelul contractual prestabilit, în timp ce
rata rentabilităţii economice înregistrează niveluri scăzute. În caz de dificultate, întreprinderea
îndatorată este expusă pierderilor severe, ca urmare a cheltuielilor financiare de plată. Se
constată, în acest caz, că riscul este cu atât mai mare cu cât întreprinderea este mai îndatorată.
c) rata rentabilităţii resurselor consumate (Rc) se stabileşte ca raport între rezultatul
aferent cifrei de afaceri a întreprinderii şi costul mărfurilor vândute:
Rc —--------x 100 = —————---------= ■==----------, in care:

S qv x P " structura mărfurilor vândute în preţ vânzare, exclusiv TVA; S

qv x c - structura mărfurilor vândute în cost achiziţie.
Factorii care influenţează această rată sunt:
- structura vânzărilor pe grupe de produse;
- costurile de achiziţie;
- preţurile de vânzare.
d) rata capitalului avansat (ocupat) ca raport între rezultatul curent al exerciţiului
(fără rezultatul extraordinar) şi capitalul avansat (fix şi circulant).
În mod deosebit în firmele cu profil comercial rentabilitatea se măsoară cu indicatorul
rata rentabilităţii comerciale, calculată cu relaţiile:
P
(1) rc = — x 100, în care:
Ca
P - profit din vânzarea mărfurilor (adaos comercial - cheltuieli de exploatare); Ca - cifra
de afaceri.
(2) rc = ( K - Nch) ,în care:
K - cota medie de adaos comercial;
Nch - nivelul relativ al cheltuielilor.

(3) rr = —---------, în care:

c
100
gi - structura desfacerilor pe grupe de mărfuri;
fă - rentabilitatea comercială aferentă fiecărei grupe de mărfuri.
 Rata rentabilităţii comerciale apreciază randamentul diferitelor stadii ale activităţii
întreprinderii la formarea rezultatului, fiind determinate ca raport între marjele de acumulare şi
cifra de afaceri sau valoarea adăugată.
Există următoarele categorii de rate:
a) Rata marjei comerciale, utilizată îndeosebi de întreprinderile cu activitate
comercială. Rata marjei comerciale = Marja comercială/Vânzări de mărfuri
Această rată pune în evidenţă strategia comercială a întreprinderii analizate. Astfel, o
marjă comercială redusă implică cheltuieli generale riguroase şi recurgerea la forme de
distribuire a mărfurilor care permit reducerea costurilor privind personalul şi economii asupra
cheltuielilor de transport, stocaj, depozitare, etc. O marjă comercială ridicată reclamă cheltuieli
generale sporite şi deci servicii mai bune către clienţi.
De asemenea, rata marjei comerciale apreciază influenţa constrângerilor pieţei şi a
politicii preţurilor de vânzare. Creşterea ratei însoţită de o diminuare a vânzărilor semnifică
faptul că întreprinderea încearcă să-şi menţină marjele promovând o politică de preţuri înalte.
Dimpotrivă, o rată a marjei comerciale în scădere însoţită de o creştere puternică a vânzărilor
evidenţiază faptul că întreprinderea preferă reducerea preţurilor de vânzare în scopul cuceririi
unui nou segment de piaţă. În fine, situaţia în care creşterea ratei marjei comerciale este însoţită
de o creştere a cifrei de afaceri relevă o situaţie favorabilă pentru întreprindere, respectiv,
punerea în vânzare de produse cu performanţe superioare sau ocuparea pe piaţă a unei poziţii
concurenţiale forte.
b) Rata marjei brute de exploatare sau rata EBE măsoară nivelul rezultatului brut de
exploatare independent de politica financiară, politica de investiţii, de incidenţa fiscalităţii şi a
elementelor extraordinare.
RataEBE = ExCedentul brut de exploatare/Cifra de afaCeri Această rată
indică aptitudinea proprie a activităţii de exploatare de a degaja profit.
c) Rata marjei nete exprimă eficienţa globală a întreprinderii, respectiv, capacitatea sa
de a realiza profit şi de a rezista concurenţei.
Rata marjei nete = Rezultatul net al exerciţiului/Cifra de afaceri Această rată prezintă
facilităţi de calcul, deoarece nu presupune o pregătire prealabilă a datelor, fiind recomandată în
analizele financiare vizând perioade scurte dar şi întreprinderi mici.
d) Rata marjei nete de exploatare pune în evidenţă eficienţa activităţii de exploatare sub
toate aspectele: industrial, administrativ şi comercial.
Rata marjei nete de exploatare = Rezultatul exploatării/Cifra de afaceri Rezultatul
exploatării prezintă avantajul de a fi influenţat de amortismente şi provizioane, devenind un
rezultat net al exploatării.
e) Rata marjei brute de autofinanţare măsoară surplusul de resurse de care dispune
întreprinderea pentru a-şi asigura dezvoltarea şi/sau remunerarea acţionarilor săi.
Rata marjei brute de autofinanţare = Capacitatea de autofinanţare/Cifra de afaceri
f) Rata marjei asupra valorii adăugate măsoară rezultatul brut de care dispune
întreprinderea după deducerea cheltuielilor de exploatare pentru 100 lei bogăţie creată.
Rata marjei asupra valorii adăugate = Excedentul brut al exploatării/Valoarea adăugată
Principalele rezerve de creştere a ratei rentabilităţii comerciale vizează: - sporirea
vânzărilor;
creşterea puterii de negociere a firmei cu furnizorii şi obţinerea unor preţuri de
achiziţie avantajoase, ameliorarea structurii vânzărilor în sensul creşterii ponderii celor cu o
marjă comercială individuală mai mare, accelerarea rotaţiei stocurilor, optimizarea cheltuielilor,
maximizarea preţurilor de vânzare etc.
Pentru exemplificare, considerăm pentru o firmă cu profil comercial următoarele date
ipotetice: Tabel nr. 5.2

Nr. Indicatori 0 Curent

 crt. Programat 1 (realizat)
1 Desfaceri (lei) Ca 350.000 400.000 420.000
2 Costul mărfurilor 280.000 307.692 323.077
Adaos suma (lei) 70.000 92.308 96.923
3
comercial cota (%) 20% 23,077 23,077
Cheltuieli de suma (lei) 34.000 44.250 41.600
4
exploatare nivel relativ (%) 9,7143 11,0625 9,9048
5 Rentabilitatea profit (lei) 36.000 48.058 55.323
rata rentabilităţii (%) 10,2857 12,0145 13,1722

Analiza în dinamică:
Tabel nr. 5.3

Nr. Indicatori Modificarea absolută Indice de evoluţie (%)

crt. (u.m.)
1/0 1/pr 1/0 1/pr
1 Ca (lei) +70000 +20000 120 105
2 Costul mărfurilor(lei) +43077 +15385 115,38 105,0
3 Adaos comercial +26923 +4615 138,46 104,99
- suma (lei) +3,077
- cota (%)
4 Cheltuieli de exploatare +7600 -2650 122,35 94,01
- suma(lei) +0,1905 -1,1577
- Nch (%)
5 Rentabilitatea +19323 +7265 153,67 115,11
- profit (lei) +2,8865 +1,1577
- rata rentabilităţii (%)

Analiza factorială a profitului 1/0, 1/pr.

P
Din relaţia: r = — x 100 Ca x rc Ca(k - Nch) =
=> P 100
c
Ca 100
1/0
P = 420.000(23,077 - 9,9048) = 420.000 x 13,1722 = ..
 -\ — — — . J ICI
100 100
( )
p = 350.000 20 - 9,7143 = 350.000 x 10,2857 = ld
0
100 100 '
Modificarea totală
AP1/0 = p -P0 = 55.323 - 36.000 = +19.323 lei în
care:
1. influenţa modificării volumului desfacerilor

, ^ , . Cct-i x r CCa x r „
1 0
AP(Ca) = — ----^------- - - -^ = 43200 - 36000 = +7.200 lei
100 100
 2. influenţa modificării nivelului rentabilităţii comerciale:
AP(rc) = Ca1 x rc1 - Ca1 x rc0 = 55323 -43200 = +12123 lei
100 100
2.1. influenţa modificării cotei medii de adaos comercial
K) = (K1 - Nchp ) - (K - Nch0 ) = Ca1 ( K - KQ ) =
( )
100 100 100
= 420.000(23,077 - 20.0) = +12.923 kl 100
2.2. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor
AP(Nch) = (( - Nch1 ) - Ca1 (K1 - Nchp ) = Ca, x-(Nch1 - Nch0 ) =
P(Nch)
100 100 100
420000 x -0,1905 _ 1 7
= = -800,1 lei
100
Modificarea totală :
AP = AP(Ca) + AP (K) + AP(Nch) = +7200 + 12923,4 - 800,1 = + 19323,3 lei
Concluzii
Creşterea profitului în anul curent faţă de anul precedent, în sumă de 19.323 lei se datorează în
proporţie de 37% (7.200 lei) creşterii volumului desfacerilor şi 67% (12.923 lei) ca urmare a
creşterii cotei medii de adaos comercial cu 3,077%. Rezultatul se consideră a fi pozitiv pentru că:
creşterea în sine a profitului este un rezultat pozitiv;
politica comercială a firmei a fost orientată spre comercializarea acelor produse
pentru care cererea a rămas suficient de mare în condiţiile creşterii cotei de adaos;
- favorabilă se poate considera creşterea cu doar 15,38% (43.077 lei) a costului de
achiziţie al mărfurilor în condiţiile în care desfacerile au crescut cu 20% (70.000 lei). Acest lucru
poate însemna fie că firma a negociat preţuri mici de achiziţie sau a obţinut discounturi la
cantităţi mari aprovizionate, fie că a găsit producători (furnizori) care, prin propria lor politică
comercială, practicau preţuri mai mici decât alţii;
- cheltuielile de exploatare au crescut, fiind inevitabile pentru derularea afacerilor, şi,
deşi creşterea este nesemnificativă ca nivel (+0,1905 %), reduce cuantumul profitului în
proporţie de 4%.
Se recomandă:
- urmărirea permanentă a evoluţiei inflaţiei şi recalcularea cifrei de afaceri şi a celorlalţi
indicatori de eficienţă în termeni reali;
- prognozarea cererii şi creşterea cotei de adaos comercial, până la acel nivel de preţ
acceptat de consumatori;
menţinerea unui nivel redus al cheltuielilor fără însă a afecta bunul mers al afacerii; creşterea
volumului desfacerilor (dacă spaţiul de depozitare, zona comercială şi posibilităţile financiare o
permit) pentru ca, printr-un rulaj mare de marfă să se compenseze eventualele cote de adaos mai
mici;
- în general, se recomandă urmărirea evoluţiei pieţei şi luarea acelor măsuri care să
asigure perenitatea firmei şi obţinerea de profit pe diverse orizonturi de timp (termen scurt,
termen lung etc.).
Se procedează în mod asemănător pentru a compara rezultatele efective cu cele
programate.
Pentru o analiză detaliată, informaţiile legate de profit şi rata rentabilităţii pot fi
completate cu date referitoare la structura cheltuielilor pe categorii de cheltuieli şi pe sectoare de
activitate, structura desfacerilor de mărfuri pe grupe de mărfuri etc.
Se are în vedere următorul model factorial:
 Ca\ i=1 (Nchv
100 +
Nchf)
Ca x rc Ca( K -
P Nch)
100 100 100

Ca i=1 i=1 + Cf
100 100 x

1
0
0

C
a

100
Pentru exemplificare avem următoarele date ipotetice:
Tabel nr. 5.4. Situaţia rentabilităţii din activitatea de bază
5 5

Nr. Indicatori v <uui i 1 . T IVJ Indice

crt. tii W111\. *l 1 (%)
0 V 11
absolută (mii
lei)
1 Cifra de afaceri totală (lei) 320.000 396.800 +76800 124,0
din care: 160.000 238080 +78080 148,8
- sector A 160.000 158720 -1280 99,2
- sector B
2 Structura cifrei de afaceri 100 100 +10 -
(%) din care: 50 50 60 -10
- sector A 40
- sector B
3 Adaos comercial (lei) din 70.400 75.392 +4992 107,1
care: 32000 35712 +3712 111,6
- sector A 38400 39680 +1280 103,33
- sector B
4 Cota medie de adaos (%) din 22 19 -3 -
care: 20 24 15 -5
- sector A 25 +1
- sector B
5 Cheltuieli de circulaţie (lei) 60.800 69018 +8218 113,52
din care: 24000 30950,4 +6950,4 128,96
- sector A 36800 38067,6 +1267,6 103,44
- sector B
6 Nivelul cheltuielilor de 19 17,3936 -1,6064 -2 -
 circulaţie (%) total, din care: 15 13 23,9841 +0,9841
- sector A 23
- sector B
7 Cheltuieli fixe total (lei) 16000 15872 -128 99,2
8 Nivelul cheltuielilor fixe (%) 5 4 -1
9 Cheltuieli variabile (lei) 44800 53146 +8346 118,62
totale, din care: 16000 21427 +5427 133,91
- sector A 28800 31719 +2919 110,13
- sector B
10 Nivelul cheltuielilor 14,0 13,3936 - 0,6064 -
variabile (%) totale, din care: 10,0 8,9999 - 1,0001
- sector A 18,0 19,9842 +1,9842
- sector B
11 Rezultatul activităţii (lei) 9600 6374 -3226 66,39
total, din care: 8000 4761,6 -3238,4 59,52
- sector A 1600 1612,4 +12,4 100,77
- sector B
12 Rata rentabilităţii (%), total, 3,0 5,0 1,6 2,0 -1,4 -3 -
din care: 1,0 1,0158 +0,0158
- sector A
- sector B
AP = Pi - P0 = 6374 - 9600 = - 3226 lei
P1
Ştiind că rc = — x 100 => P = Ca x rc x ■
---A 1 W ----------------S 1 - L U A ; A
c
Ca 100
Modificarea totală:
Ca, x r , Ca0 x r„ 0
AP = —1—c1--------0—^ = -3226 lei , în care:
100 100
1. - influenţa modificării volumului desfacerilor:
AP(Ca) = Ca1 x rc0 - Ca0 x rc0 = rc0(Ca1 - Ca0) = 3,0 x 76800 = +2304,0 lei
100 100 100 100
2. - influenţa modificării ratei medii a rentabilităţii comerciale:
Ca
A P(r) = 1 x rd - Ca
1 x rc 0 = Ca
1 (rd - rc 0) = 396800(1,6063 - 3,0) = - 55302 lei
(c ,
100 100 100 100
AP = AP(Ca) + AP(rc) = +2304 - 5530,2 = -3226,2 lei
, - A r 7 n Ca(K - Nch)
dar r = K - Nch == P = —*-------------'-
c
100
2.1. influenţa modificării cotei medii de adaos comercial: K) = Ca1(
K1 - K0)
= 396800(19 - 22) = -11904 lei
100 100

dar K i
i=1
 100
2.1.1. influenţa modificării structurii vînzărilor:

Ca, x -i=1----------- Ca, x

1 1
AP(gi) =--------------100------------------------100--------= 85708,8 - 87296 = -1587,2 lei
100 100
2.1.2. influenţa modificării cotei de adaos comercial pe grupe de mărfuri:
n n
g x k
S ( n n) ^ (gn x ki0)
Ca1 x ------------- Ca1 x -i=1------------
AP(k) =--------------100-----------------------100-------= 75392 - 85708,8 = -10316,8 lei
100 100
AP(K) = AP( gt) + AP(ki) = -1587,2 -10316,8 = -11904 lei
2.2. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor:
Nch) = - Ca1( Nch1- Nch0) = - 396800(-1,6064) = +6374,19 lei
100 100
AP(rc) = AP(K) + AP(Nch) = -11904 + 6374.19 = -5529.81 = -5530 lei dar Nch =
Nchv + Nchf
2.2.1. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor variabile:

Nchv) = - Ca1( Nchv1 - Nchv0) = - 396800(-0,6064) = +2406,19 lei

100 100

S(g x nchv)
dar Nchv = —----------------
100
2.2.1.1. influenţa modificării structurii desfacerilor:

S (gi1 x nchv0 ) S (g0 x nchvi0 )

■Ca, (-^---------------------------------------) - 396800(-80)
1

AP(g ) =-----------------100--------------------100----------=--------100--------= +3174,4 lei

i
100 100
2.2.1.2. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor variabile pe grupe de
n n
S(gi1 x nchvi1 ) S(gi1 x nchvi0)
j1
tT
- C ( - ' ) - 396800(+19,36)
Ca ( )
i
mărfuri: AP(nchv ) =---------------- -------------------- -----------=----------100-----------= -768,20
100 100
i
100 100
lei
 AP( Nchv) = AP( gi) + AP(nchvt) = +3174,4 - 768,2 = +2406,2 lei
2.2.2. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor fixe: Nchf)
= - Ca1(Nchf - Nchf0) = - 396800(-1) = +3968 lei
100 100
AP(Nch) = AP(Nchv) + AP(Nchf) = + 2406,2 + 3968 = + 6374,2 lei

dar Nchf = Ch- x 100 Ca

2.2.2.1. influenţa modificării volumului cheltuielilor fixe:
Chf1 xlftft Chf0
—i
Ca1 (—^- x 100-----^ x 100)
AP(Chf) =_______Ca0_________Ca^_______= - 396800(-0,04) =+158 lei
100 100
2.2.2.2. influenţa modificării volumului desfacerilor:

- Ca1(C^ x 100 - C^ x 100)

AP(Ca) =_______Ca1_________Ca0________= - 396800(-0,96) = +3809,2 lei
100 100
AP(Nchf) = AP(Chf) + AP(Ca) = +158,72 + 3809,28 = +3968 lei
AP = AP(Ca) + AP(gi) + AP(ki) + AP(g) + AP(nchv) + AP(Chf) + AP(Ca) = +2304 +
(-1587,2) + (-10316,8) + 3174,4 + (-768,2) + 158,72 + 3809,2 = - 3225,8 lei (- 3226 lei)
Concluzii
Acţiunea favorabilă a volumului de activitate (Ca) asupra rezultatului activităţii de bază
s-a manifestat atât direct (ACa = + 2304 lei), cât şi indirect, prin nivelul costurilor fixe (ACa = +
3809,2 lei), reprezentând astfel factorul cu cea mai puternică influenţă pozitivă. În condiţiile în
care rata rentabilităţii comerciale se menţine constantă, orice spor al cifrei de afaceri se
materializează într-o creştere a rezultatului exploatării. Indirect, creşterea volumului de activitate
în contextul unei baze materiale şi structuri organizatorice date, deci a unor costuri de structură
constante, conduc la diminuarea nivelului mediu al costurilor fixe, respectiv a nivelului mediu al
cheltuielilor totale. Orice diminuare a nivelului cheltuielilor asigură (la o cotă de adaos
comercial dată), o creştere a profitabilităţii relative şi absolute a firmei.
Structura vânzărilor a acţionat asupra profitului atât prin intermediul cotei medii de
adaos comercial, cât şi al nivelului mediu al cheltuielilor variabile, generând rezultate diferite.
Astfel, creşterea ponderii sectorului A, care are o rată de adaos mai mică decât a sectorului B şi
decât rata medie la nivelul firmei, a acţionat nefavorabil asupra rentabilităţii (diminuând profitul
cu 1587,2 lei). Dar, sectorul A înregistrează totodată un nivel mai mic al cheltuielilor variabile;
ca atare, modificarea de structură a condus la diminuarea nivelului mediu al cheltuielilor
variabile şi, în final, la sporirea rezultatului cu 3174,4 lei.
Negativ a acţionat reducerea cotei de adaos comercial cu 4% la nivelul firmei şi cu 5%
la nivelul produsului A care a dus la diminuarea profitului cu 10316,8 lei. Ce anume a
determinat reducerea cotei de adaos comercial ca politică comercială a firmei este întrebarea care
se poate pune la acest nivel.
Se recomandă a se acţiona asupra rezervelor potenţiale de creştere a rentabilităţii:
sporirea cifrei de afaceri ca factor cu cea mai mare însemnătate deoarece fiecare unitate de marfă
vândută este purtătoarea unui venit brut, mai ales dacă ritmul desfacerilor depăşeşte pe cel al
costurilor, eficientizarea consumului de resurse, orientarea corespunzătoare a politicii şi logisticii
comerciale etc.
5.3. Analiza pragului de rentabilitate şi evaluarea riscurilor
 Managementul firmei, în scopul realizării obiectivelor propuse formulate în termeni de
profit, cotă de piaţă, îşi pune o serie de întrebări cum ar fi: Ce se întâmplă în rezultatele
financiare ale firmei dacă nivelul prestabilit al activităţii, ca volum sau valoare, se modifică
(fluctuează)? Care ar fi efectul asupra profitului dacă s-ar reduce preţul de vânzare şi s-ar vinde
mai multe produse? Ce volum al vânzărilor ar trebui realizat pentru a se acoperi costurile fixe
generate de dezvoltarea firmei prin achiziţionarea unor noi echipamente?
Schimbările în dimensiunea nivelului de activitate (Q) afectează, în mod evident:
dimensiunea costurilor variabile (Chv) şi fixe (Chf); volumul vânzărilor (V) şi al cifrei de afaceri
(Ca); nivelul profitului (P).
În teoria şi practica economică studiul relaţiei dintre costuri-volum de activitate-profit
reprezintă conţinutul analizei cu acelaşi nume. Cunoaşterea acestei relaţii face capabil
managementul firmei de a-şi exercita atributele în virtutea unor informaţii absolut necesare, în
special cele privind: nivelul de activitate la care nu se obţine profit(pragul de rentabilitate),
nivelul de activitate care poate asigura profitul dorit; nivelul de activitate corespunzător
profitului maxim. Comportamentul celor trei variabile, cost-volum de activitate-profit, a fost
studiat de economişti şi este oferit ca model de analiză oricărui producător (firmă) pentru a
identifica nivelele critice ale activităţii sale.
Pornind de la evoluţiile specifice ale costurilor medii (totale, fixe şi variabile), corelate
cu variaţiile ofertei firmei, poate fi identificat punctul mort sau punctul critic care reprezintă
nivelul de activitate (cifra de afaceri) care absoarbe în totalitate cheltuielile de exploatare ale
unei perioade iar rezultatul este nul. Punctul mort, denumit şi „prag de rentabilitate",
evidenţiază nivelul minim de activitate(Q sau Ca) la care trebuie să se situeze întreprinderea
pentru a nu lucra în pierdere. Depăşind acest nivel, activitatea societăţii devine rentabilă, deci
riscul economic va fi cu atât mai mic cu cât nivelul punctului mort va fi mai redus. Determinarea
pragului de rentabilitate se poate face, după caz, în unităţi fizice, valorice sau în număr de zile,
pentru un singur produs, sau pentru întreaga activitate a întreprinderii.
Prin relevarea corelaţiilor existente între cost, preţ şi volum al desfacerilor, analiza
pragului de rentabilitate permite clarificarea unor aspecte referitoare la: importanţa relativă a
diferitelor categorii de costuri; felul în care acestea variază în funcţie de volumul producţiei,
precum şi modul în care respectivele variaţii pot fi controlate: anticiparea influenţelor exercitate
de modificările de structură ale producţiei, ale preţurilor şi ale costurilor, asupra profitabilităţii
firmei; determinarea capacităţii de producţie necesară atingerii rentabilităţii maxime;
oportunitatea acceptării, sau nu, a unor contracte de o anumită mărime ori natură etc.
În esenţă, calcularea pragului de rentabilitate conduce la determinarea volumului minim
al producţiei, sau al desfacerilor, de la care o firmă începe să realizeze profit. Totodată, se poate
identifica şi volumul maxim recomandat al desfacerilor, până la care firma trebuie să-şi extindă
producţia pentru a maximiza profitul, în raport cu capacitatea de producţie instalată sau cu
investiţia efectuată.
În funcţie de conţinutul indicatorilor economico-financiari consideraţi şi de
reprezentarea grafică utilizată, se disting două variante ale pragului de rentabilitate: modelul
liniar şi modelul neliniar al pragului de rentabilitate.
Noţiunile şi/sau notaţiile operante în analiza pragului de rentabilitate, sunt:
- venitul brut (Vb) - reprezintă totalitatea încasărilor unei firme, încasări înregistrate în
urma comercializării obiectelor activităţii economice desfăşurate: vânzări de produse, prestări de
servicii, acordarea de împrumuturi şi credite, tranzacţii bursiere şi valutare, depuneri în bănci
şi/sau instituţii financiare etc;
- cifra de afaceri (Ca) - constituie un indicator economico-financiar sintetic, identic cu
noţiunea de venit brut pentru situaţia în care se face referire la încasările totale ale unei firme, pe
ansamblul întregii sale activităţi, într-o anumită perioadă de timp, de obicei un an. În cazul în
care referirea vizează încasările înregistrate în urma derulării numai a anumitor categorii de
operaţiuni economice (de exemplu numai din vânzări) - ignorând celelalte încasări rezultate din
restul operaţiunilor ce formează activitatea de ansamblu a firmei - atunci se va utiliza termenul
de venituri (brute) din vânzări;
- punctul de echilibru (PE) - situat la intersecţia dreptelor corespunzătoare venitului
(brut) şi costului de producţie (cost total), marchează - prin proiecţiile sale pe cele două axe ale
diagramei - fie preţul critic, fie volumul critic (al desfacerilor) după cum se consideră ca fiind
cunoscute volumul producţiei, respectiv, preţul de vânzare;
- preţul critic (pcr) - desemnează preţul minimal ce poate fi practicat de către o firmă în
comercializarea propriilor produse, pentru a se asigura acoperirea costurilor de producţie;
corespunde proiecţiei punctului de echilibru pe ordonata sistemului de axe;
- volumul critic al producţiei sau al desfacerilor (qcr) - precizează numărul minim (de
unităţi) de produse, fabricate sau comereializate, pe care firma trebuie să le realizeze pentru a nu
înregistra pierderi, dar nici profit; corespunde proiecţiei - pe abscisa sistemului de axe - a
punctului de echilibru;
- volumul optim al producţiei sau al desfacerilor (qopt), - indică valoarea maximă (a
producţiei sau a vânzărilor) pentru care firma înregistrează maximum de profitabilitate.
Modelul liniar al pragului de rentabilitate
Pentru unităţile din sectorul de comercializare a mărfurilor, pragul de rentabilitate se
determină luându-se în calcul toate cheltuielile unităţii, inclusiv costul mărfurilor vândute la
preţul cu amănuntul. Particularităţile în stabilirea relaţiilor de calcul se referă la indicatorii
utilizaţi diferiţi faţă de cei ai firmelor productive pentru că în acest sector de activitate nu se
creează noi valori materiale, ci doar se sporeşte valoarea mărfurilor vândute. Dacă se are în
vedere mecanismul specific de asigurare a profitului din adaosul comercial (Ac) cuprins în preţul
de vânzare cu amănuntul, atunci pragul de rentabilitate se determină pe baza relaţiei:
Cht = Ca => RE = 0, unde:
Cht = C + Chc, iar Ca = C + Ac, unde:
RE - rezultatul exploatării;
C - costul de cumpărare al mărfurilor;
Chc - cheltuiala comerciantului, numită uzual cheltuială de circulaţie; Ac - marja comercială
(adaos comercial), adică valoarea pe care o adaugă comerciantul la valoarea produselor
achiziţionate pentru a fi revândute. Din relaţiile de mai sus rezultă:
C + Chc = C + Ac => Chc = Ac Chc =
Chv + Chf, Chv = Ca x Nchv
Ac = Ca x K, K - cota medie de adaos comercial (rata marjei comerciale) Înlocuind
Chc, Chv şi Ac în relaţia Chc = Ac, rezultă: Ca x Nchv + Chf= Ca x K = Ca x (K -
Nchv) = Chf =
Capr = -Chf
K - Nchv
Având în vedere că diferenţa (K - Nchv) este rata marjei nete Rmn, adică marja negrevată
de cheltuieli raportată la cifra de afaceri, ultima relaţie se mai poate scrie astfel:

mn
Se observă că cifra de afaceri prag pentru întreprinderile din sfera distribuţiei creşte
direct proporţional cu cheltuielile fixe şi scade atunci când creşte rata marjei nete.
În procesul decizional, prezintă interes deosebit, stabilirea pragului de rentabilitate în
zile, având semnificaţia datei calendaristice la care pragul de rentabilitate este atins (exemplu:
dacă PRzile = 51 zile, înseamnă că cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate a fost
atinsă pe data de 20 februarie). Aceasta se stabileşte astfel:
Ca p r
PRzile = P
x 365
realizata
 Informaţiile obţinute oferă managerului posibilitatea de a analiza stabilitatea profitului.
Se constată că:
- în Capr întreprinderea nu degajă nici profit nici pierdere. Instabilitatea profitului este
cu atât mai mare cu cât întreprinderea este mai aproape de punctul său critic. Când nivelul de
activitate (Ca) se situează în vecinătatea punctului critic, o mică variaţie a cifrei de afaceri
antrenează o mare variaţie a profitului;
Când Ca < Capr costurile depăşesc Ca, iar întreprinderea lucrează în pierdere;
Când Ca > Capr costurile sunt compensate de Ca suficient de mare pentru a degaja şi
profit.
Cu cât cifra de afaceri este mai mare faţă de acest punct critic, cu atât mai mult profitul
va creşte, înglobând marjele unitare brute aferente vânzărilor suplimentare (cheltuielile fixe sunt
absorbite deja de vânzările realizate până la punctul critic).
Cheltuielile fixe, considerate constante, vor fi recuperate prin vânzările iniţiale (vânzări
realizate până la atingerea punctului critic). În realitate însă, cheltuielile fixe nu prezintă o
anumită constanţă pentru toate nivelurile de activitate, şi de aceea, chiar dacă costurile variabile
respectă regula proporţionalităţii, modificarea costurilor totale determină apariţia unui nou prag
de rentabilitate.
Totodată, în realitatea economică, preţul de vânzare nu poate rămâne constant, deoarece
concurenţa oferă situaţii diverse. Astfel, în cazul scăderii cererii pe piaţă (neprevăzută de
întreprindere), preţurile vor scădea. Acest fenomen va fi însoţit de întârzierea plăţilor, creşterea
stocurilor, a provizioanelor pentru exploatare cât şi a celor pentru riscuri şi cheltuieli. Drept
urmare, cheltuielile relativ constante sporesc considerabil, iar profitul va înregistra o scădere
semnificativă. În consecinţă, va creşte nivelul pragului de rentabilitate, iar în reprezentarea
grafică acesta se va deplasa spre dreapta pe axa absciselor. În cazul în care cererea de produse pe
piaţă creşte, preţurile şi implicit profitul vor creşte, determinând o scădere a punctului critic, deci
o deplasare spre stânga pe axa absciselor. Prin urmare, punctul de echilibru nu este un concept
static, nu există un punct critic absolut, ci un prag de rentabilitate cu un anumit orizont de calcul.
Acest model (liniar) are o serie de ipoteze ideale cum ar fi:
- cheltuielile variabile sunt proporţionale cu volumul activităţii, deci randamentele
factorilor de producţie sunt considerate constante. În realitate însă, numai o parte dintre
cheltuielile variabile sunt proporţionale;
- veniturile totale sunt de asemenea, considerate liniare, ceea ce semnifică fie că
produsele sunt de cerere infinit elastică, fie că preţul este fix (concurenţă pură şi perfectă);
- stocurile de mărfuri nu prezintă modificări structurale importante.
În ciuda acestor imperfecţiuni, metoda pragului de rentabilitate se constituie într-un
instrument important de adoptare a unor decizii privind momentul alegerii unor investiţii de
extindere sau de modernizare.
Modelul neliniar al pragului de rentabilitate
Modelul neliniar de analiză pleacă de la premisa mult mai realistă că în realitate
costurile variabile nu evoluează strict proporţional cu evoluţia volumului producţiei (activităţii),
fie din raţiuni tehnice, fie din raţiuni financiare. Costurile variabile sunt funcţii crescătoare de
volumul producţiei (activităţii), dar este posibilă diminuarea costurilor variabile începând de la
un anumit volum al producţiei (activităţii) şi, în consecinţă, costurile totale nu vor mai fi
reprezentate grafic printr-o dreaptă. De asemenea, diminuarea preţului de vânzare poate provoca
o creştere nonproporţională a volumului vânzărilor care, mai departe, determină întreprinderea
să-şi utilizeze la maximum sau să-şi extindă capacitatea de producţie (activitate) existentă, cu
consecinţe asupra majorării costurilor variabile.
Acest model de reprezentare al pragului de rentabilitate pune în evidenţă amploarea şi
sensul schimbărilor survenite în mărimea componentelor costului de producţie, corespunzător cu
modificările intervenite în volumul total al producţiei.
Spre deosebire de ipoteza liniarităţii funcţiei costului variabil, care introduce în modelul
de analiză a punctului de echilibru ideea profitului maxim infinit continuu pentru un volum
infinit al producţiei vândute, în modelul neliniar de analiză operează criteriul de maximizare a
profitului cunoscut în teoria microeconomică sub forma: venitul marginal egal cu costul
marginal. Reprezentarea grafică evidenţiază două puncte de echilibru, unul inferior şi altul
superior, un „domeniu de rentabilitate", în care întreprinderea obţine profit dacă va vinde o
cantitate din producţia sa care se situează între cele două puncte de echilibru. Cu alte cuvinte,
rezultă că pentru ca o firmă să obţină profit maxim este necesar ca producţia sa, ca nivel optim,
să fie cuprinsă între două limite (qPR1, qPR2) care desemnează nivelurile critice aferente celor două
puncte de echilibru (Pr1, Pr2). Pentru a realiza acest volum optim al producţiei este nevoie de o
capacitate de producţie de o anumită mărime ce defineşte dimensiunea optimă a firmei.
Un alt avantaj al acestui model - comparativ cu modelul liniar - îl constituie marcarea
precisă a punctului de echilibru Pr2 care indică mărimea optimă a volumului producţiei - şi,
implicit al desfacerilor - pentru care firma îşi maximizează profiturile.
În cazul modelului liniar, profitul maxim obtenabil - reprezentat de suprafaţa încadrată
între dreapta corespunzătoare venitului şi cea corespunzătoare costului total - pare a fi limitat
doar de capacitatea de producţie instalată, adică de cantitatea şi calitatea mijloacelor de producţie
şi a forţei de muncă, în care s-au materializat investiţiile iniţiale.
În realitate, atingerea şi menţinerea - pe perioade mai îndelungate de timp - a acestei
limite, are ca efect o creştere substanţială a costurilor de producţie, existând riscul, ca la un
moment dat firma să înregistreze pierderi financiare.
Justificarea rezidă - la nivelul producătorului - în creşterea inerentă, atât a cheltuielilor
de întreţinere şi de reparaţii, cât şi salariilor directe şi indirecte, proporţional cu efortul
suplimentar făcut (regimul intensiv de utilizare al mijloacelor de producţie conducând la căderi
accidentale mai frecvente, intervenţii preventive - efectuate la perioade mai scurte de timp - de
reglare şi de întreţinere a utilajelor; stimularea materială a personalului în vederea creşterii
productivităţii muncii, sau a efectuării de ore şi/sau schimburi suplimentare etc.).
Un alt aspect, deloc de neglijat, este conferit şi de modificările intervenite în mediul
exogen, reprezentat de piaţă, mai ales în condiţiile existenţei unei puternice concurenţe.
Schimbarea raportului cerere-ofertă, în detrimentul celei din urmă (cerere inferioară ofertei), va
conduce la scăderea preţurilor practicate pe piaţă. Consecinţa va fi, evident, diminuarea marjei
brute de contribuţie la profit, în condiţiile menţinerii constante a costului de producţie.
Calculul şi analiza pragului de rentabilitate poate fi reluat ori de câte ori survin
modificări ale factorilor endogeni şi/sau exogeni. Doar în acest fel se pot obţine informaţiile,
precise şi corecte, necesare luării de decizii - prompte şi eficiente - privind costurile şi preţurile.
Cele două modele ale pragului de rentabilitate, au calitatea de a se completa reciproc,
oferind informaţii deosebit de importante în procesul de control al costurilor, informaţii care nu
ar putea fi fumizate printr-o abordare separată şi unilaterală.
Avantajele utilizării pragului de rentabilitate
Utilizarea celor două nivele ale pragului de rentabilitate şi a diagramei nivelelor critice
oferă două mari categorii de informaţii:
I. informaţii - şi, în acelaşi timp, principii - ce ţin regulile de bază ale profitabilităţii
oricărei activităţi economice şi anume:
- o firmă care nu produce, înregistrează pierderi financiare egale cu cheltuielile sale fixe
totale;
- pentru perioade limitate de timp o firmă poate supravieţui, dacă veniturile sale brute
sunt cel puţin egale cu valoarea costurilor variabile totale (deci, preţul de vânzare trebuie să fie
cel puţin egal cu cheltuielile variabile unitare);
- acceptarea unor contracte ale căror comenzi însumate nu angajează capacitatea de
producţie instalată, la a realiza un volum de producţie superior primului punct de echilibru (PEI),
este echivalentă cu a lucra fie în pierdere, fie cu profit zero;
- zona de maximă profitabilitate, în raport cu investiţia făcută într-o afacere, este
cuprinsă între volumele de producţie corespunzătoare celor două puncte de echilibru (P 1 şi P 2);
E E
această zonă corespunde intervalului în care curba costului marginal este situată sub dreapta
venitului marginal;
- cu cât volumul producţiei depăşeşte mai mult punctul de echilibru (PE2), cu atât mai
mari vor fi şi pierderile financiare, diminuându-se astfel, în mod corespunzător, profitul obţinut
până la acel punct; decizia de a se proceda la o asemenea sporire a volumului producţiei, poate fi
justificată - numai în cazul firmelor puternice - de adoptarea unei strategii agresive de piaţă, cu
scopul penetrării şi al acaparării zonelor tradiţionale de desfacere ale concurenţei.
II.informaţii cu caracter specific, ce evidenţiază consecinţele eventualelor modificări -
dorite, sau impuse de mediul extern - ale componentelor structurii costului, a preţului sau a
producţiei.
Alte avantaje - cu caracter general - conferite de analiza pragului de rentabilitate şi a
diagramei nivelelor critice, rezidă în:
- caracterul de instrument relevant de informare şi decizie, la nivelul conducerii
superioare, de urmărire şi control - a cheltuielilor şi a realizărilor - la nivelul conducerii
operative;
- prezentarea şi înţelegerea eficientă a corelaţiilor existente între cheltuieli şi venituri;
- posibilitatea diferenţierii profiturilor realizate ca urmare a volumului activităţii, de cele
obţinute ca rezultat al eficienţei acesteia;
- asocierea clară a costurilor variabile la diferitele bunuri realizate, costurile fixe nefiind
considerate ca nemijlocit legate de producerea lor;
- posibilitatea elaborării unor norme de control a activităţii de producţie, caracterizate
prin conciziune şi claritate, tocmai datorită renunţării la repartizarea cheltuielilor fixe pe articole
de fabricaţie;
- depistarea produselor sau a activităţilor care nu sunt rentabile şi identificarea
posibilităţilor de creştere a profiturilor.
Modalităţi de evaluare a riscurilor
Riscul este o componentă firească a vieţii economico-sociale, care are la origine cauze
multiple şi îmbracă forme foarte variate, cum ar fi: riscul comercial, competitiv şi sectorial,
riscul tehnologic, riscul de exploatare, riscul financiar, riscul valutar, riscul inflaţiei, riscul de
faliment, riscul comportamentelor oportune şi de fraudă, riscul normativ, riscul politic, riscul
conjunctural, riscul natural, riscul de ţară etc. O mare parte din riscurile enumerate anterior îşi au
originea în caracteristicile mediului de afaceri în care firma îşi desfăşoară activitatea.
Specialiştii occidentali în materie de analiză a riscului susţin că, în esenţă, sunt două
categorii de variabile care provoacă cea mai mare sensibilitate (variabilitate) a indicatorilor de
rezultat, respectiv:
- structura costurilor
- structura financiară a întreprinderii
Structura costurilor este susceptibilă să constituie cauza apariţiei riscului economic sau
de exploatare, iar structura financiară a întreprinderii poate fi, în anumite condiţii, generatoarea
riscului financiar, ambele riscuri formând riscul total sau global (economico-financiar).
Evaluarea riscului de exploatare (economic)
Activitatea întreprinderilor diferă de la o ramură la alta, firmele confruntându-se cu
situaţii diferite datorită interacţiunii unor factori, cum ar fi:
- variabilitatea cererii, care face încasările nesigure, ca de altfel şi posibilităţile de plată
a furnizorilor şi de extindere a afacerii;
- fluctuaţia preţurilor de achiziţie a factorilor de producţie utilizaţi influenţează nivelul
costurilor şi mărimea profitului firmei;
- calitatea activităţii de marketing, care poate influenţa sau nu firma să adopte
modificările impuse de conjunctura pieţei;
- competenţa managerilor, reflectată în oportunitatea deciziilor luate, de care depinde
ulterior succesul sau eşecul afacerii.
 Riscul de exploatare este legat de structura costurilor de exploatare (în fixe şi variabile)
şi depinde în mod direct de ponderea mai mare sau mai mică a cheltuielilor fixe în totalul
cheltuielilor.
Riscul de exploatare decurge din fluctuaţiile rezultatului exploatării în funcţie de poziţia
faţă de pragul de rentabilitate (punctul mort) şi de structura costurilor de exploatare în fixe şi
variabile.
O primă modalitate de apreciere a riscului de exploatare are la bază marja de securitate
q—q Ca — Ca
(qv - qcritic sau Ca - CaCTitică) şi intervalul de siguranţă (—-- ^ x 100 sau-----------critică- x
criti

100 ),
q Ca
critic critică
care reflectă poziţia cifrei de afaceri faţă de pragul de rentabilitate. Studii statistice arată că un
interval de siguranţă de până la 10% arată o situaţie instabilă, unul de 20% caracterizează situaţia
relativ stabilă, iar peste 20% arată o situaţie confortabilă în raport cu pragul de rentabilitate.
Intervalul de siguranţă, denumit şi indicator de poziţie exprimă capacitatea
întreprinderii de a-şi modifica producţia şi de a se adapta la cerinţele pieţei. Cu cât valoarea lui
este mai mare, cu atât flexibilitatea întreprinderii este mai ridicată şi, riscul economic este mai
redus.
Un alt indicator cu ajutorul căruia se poate evalua riscul de exploatare este momentul
realizării pragului de rentabilitate (Pm), calculat după relaţia:
Ca
Pm = —cntic^ x T (zile),
unde: Ca
T - durata de timp (lună, trimestru, semestru, an)
Sporirea momentului realizării pragului de rentabilitate spre valoarea T, exprimată în
zile, semnifică creşterea riscului de exploatare.
De asemenea, un alt indicator de apreciere a riscului de exploatare care măsoară marja
de securitate în procente din cifra de afaceri este sporul de eficienţă (Se):
Se = q qcritic
x 100 sau Se = Ca CCcritiCă
x 100
q Ca
v
Aprecierea şi evaluarea riscului economic se poate realiza şi pe baza coeficientului
levierului de exploatare (CLE) numit şi grad de echilibrare a funcţionării întreprinderii-Degree
Operating Laverage (DOL).
Acest coeficient exprimă sensibilitatea rezultatului din exploatare la variaţiile
vânzărilor, fiind elasticitatea care măsoară creşterea procentuală a acestui rezultat, ca răspuns la
creşterea cu un procent a vânzărilor:
A Rexp
Rexp
CTE = Aq(Ca)
q(Ca)
Având în vedere că rezultatul din exploatare provine în cea mai mare parte din vânzarea
producţiei (mărfurilor), factorial CLE poate fi determinat în funcţie de volumul fizic al
vânzărilor (q) sau în funcţie de cifra de afaceri (Ca):
- în funcţie de volumul fizic, CLE este egal cu raportul:
q(p
- v) = MCV, unde:
CLE =
q(p - v) - Chf Re xp
MCV = Ca - Chv = Rexp + Chf = marja costurilor variabile
 Relaţia arată că, pentru un nivel dat al producţiei, CLE şi implicit riscul de exploatare,
este cu atât mai mare, cu cât cheltuielile fixe sunt mai mari:
= Rexp + Chf Re
xp

- în funcţie de cifra de afaceri, CLE este egal cu raportul:

CLE =_____^ _______= - ^ L
q(p - v) - Chf Re xp
Pe plan financiar, rezultă că dacă o întreprindere are un coeficient al levierului de
exploatare ridicat, schimbări mici ale vânzărilor vor avea consecinţe majore asupra rezultatului
exploatării, care va creşte mult la creşterea vânzărilor, dar poate scădea la fel de mult la
reducerea acestora: Acesta este riscul de exploatare asumat de întreprindere, risc mult crescut la
un cuantum ridicat al cheltuielilor fixe.
Pentru diminuarea riscului rezultat dintr-un levier de exploatare ridicat, întreprinderile
trebuie să-şi variabilizeze cheltuielile fixe, recurgând la reducerea stocurilor şi la dezinvestire. În
acelaşi timp, trebuie să-şi asigure o marjă de securitate suficientă (peste 20%) prin creşterea
vânzărilor în vederea depăşirii zonei punctului critic, unde riscul de exploatare este maxim, fiind
caracterizat de un coeficient de levier ce tinde la infinit.
Valoarea CLE măsoară gradul de risc de exploatare, după cum urmează:
a) risc de exploatare maxim: la pragul de rentabilitate, unde Rexp = 0, valoarea CLE
tinde la infinit.
MCV MCV
CLE =--------=-------------> oo
Re xp 0
În acest caz cheltuielile fixe sunt atât de mari, încât absorb în totalitate marja costurilor
variabile: MCV = q x (p - v) = Chf.
b) risc de exploatare inexistent: când rezultatul din exploatare are valoarea maximă şi
valoarea CLE este egală cu zero.
CLE = MCV = -0- = 0
Re xp Re xp
c) risc de exploatare minor: în cazul unor cheltuieli fixe relativ mici, neglijabile în
raport cu cheltuielile variabile (Chf — 0), CLE având valoarea 1.
q( P - V)
CLE = = q(p - V) = 1.
q(p- v) - Chf q(p- v) - 0
Acest risc este caracteristic manufacturilor sau în cazul unui utilaj învechit, amortizat şi
cu cheltuieli fixe relativ mici.
Riscul de exploatare este cu atât mai mare cu cât costurile totale sunt mai mari, ceea ce
diminuează beneficiul.
În concluzie, fluctuaţiile rezultatului exploatării care traduc riscul de exploatare
(economic) depind de: cifra de afaceri, ponderea cheltuielilor fixe, proximitatea de punctul mort
a cifrei de afaceri (producţiei vândute), ceea ce impune depăşirea zonei critice cu 20% pentru
evitarea falimentului.
Evaluarea riscului financiar (de capital)
Întreprinderile se confruntă în permanenţă cu un risc economic deoarece nu au un
control mulţumitor asupra veniturilor viitoare. Dar, alături de acest risc, intervine încă unul
suplimentar, ori de câte ori apelează la împrumuturi, care implică cheltuieli financiare pentru
remunerarea datoriilor (dobânzi) şi influenţează rentabilitatea întreprinderii - riscul financiar. În
general, cheltuielile financiare reprezintă un element de rigiditate pentru întreprindere, având în
vedere faptul că, indiferent de peformanţele înregistrate, remunerarea creditorilor este prioritară
în raport cu remunerarea acţionarilor. Cheltuielile financiare absorb o parte din rezultatul
exploatării şi contribuie la diminuarea rezultatului net, sporind riscul financiar.
Acest risc se manifestă prin sensibilitatea rezultatului net la variaţiile rezultatului
exploatării şi se apreciază cu ajutorul coeficientului levierului financiar (CLF):
ARnet
CLF = -Rnet-A
Rexp
Rexp
CLF exprimă modificarea procentuală a rezultatului net ca răspuns la modificarea cu un
procent a rezultatului exploatării şi mărimea lui este direct proporţională cu gradul de risc
financiar.
Coeficientul levierului financiar şi riscul aferent se determină pe baza contului de profit şi
pierdere, în care rezultatul net presupune deducerea impozitului pe profit din rezultatul brut:
Rnet = Rbrut x (1 - i) [Rexp - Chfin + (Vfin + Rextr)] x (1 - i)
Cum veniturile financiare şi rezultatul extraordinar nu sunt legate de activitatea curentă,
CLF devine egal cu expresia:
Rexp
CLF=
Re xp - Chfin
Importanţa acestui coeficient decurge din faptul că rezultatul net condiţionează atât
beneficiul şi dividendele pe acţiune, cât şi autofinanţarea întreprinderii, care cointeresează
personalul, acţionarii şi proprietarii întreprinderii.
Se constată că valoarea CLF creşte odată cu creşterea cheltuielilor financiare şi reflectă
gradul de risc financiar mai mare sau mai mic asumat de întreprinderea care recurge la
îndatorare.
În funcţie de gradul de îndatorare pot exista următoarele situaţii care reflectă mărimea
riscului financiar:
a) risc financiar inexistent: la punctul critic, cand Rexp = 0 şi valoarea CLF este egală
cu zero:
Rexp
CLF = =--------------0-------- = 0.
Re xp - Chfin Re xp - Chfin
b) risc financiar minor: la finanţarea din capitaluri proprii (Chf = 0) şi valoarea CLF
este egală cu 1:
Rexp
CLF = = Re XP = 1 Re xp -
Chfin Re xp- 0
În acest caz retultatul net evoluează echiproporţional cu rezultatul din exploatare (IRnet
=
iRexp).
c) risc financiar maxim: la finanţarea din împrumuturi purtătoare de dobânzi mari,
care pot absorbi rezultatul din exploatare în totalitate (Chfin = Rexp) şi valoarea CLF tinde spre
infinit:
Re xp Re xp
CLF =------------------=--------------->
oo
Re xp - Chfin 0
 Pentru a preveni riscul financiar întreprinderile trebuie să-şi calculeze şi să-şi asigure un
prag de rentabilitate, configurat ca un interval de încredere şi nu ca un reper valoric
predeterminat. Amplitudinea acestui interval este determinată de nivelul incertitudinii în care
evoluează întreprinderea în cauză. Când ea tinde spre zero, cu siguranţă va fi vorba de o
rentabilitate punctuală şi nu un interval în care profitabilitatea se realizează cu probabilitate
mulţumitoare. Iar, când incertitudinea este ridicată, intervalul de încredere are o dimensiune atât
de mare, încât devine neutilizabil în procesul decizional. Evaluarea riscului total (global)
Un obiectiv major al diagnosticului financiar în aprecierea stării de sănătate financiară a
întreprinderii îl constituie evaluarea riscurilor ce îi însoţesc activitatea, din care unele
semnalează vulnerabilitatea, iar altele prefigurează falimentul (insolvabilitatea) ce ameninţă
supravieţuirea.
Cumularea riscului economic cu cel financiar prin intermediul coeficientului levierului
total (CLT) permite evaluarea riscului global - economic şi financiar - cu atât mai ridicat, cu cât
cheltuielile legate de amortizare şi dobânzi deţin o pondere mai mare în totalul cheltuielilor.
CLT = CLE x CLF
Factorial, coeficientul levierului total poate fi exprimat astfel:
q ( p - v) q( p - v ) - Chf
CLT = x = q(p - v)
q(p - v) - Chf q(p - v) - Chf - Chfin Re xp - Chfin
CLT, calculat în final ca raport între marja costurilor variabile şi rezultatul exploatării
diminuat cu cheltuielile financiare, exprimă sensibilitatea rezultatului net la variaţiile vânzărilor.
Riscul total este inexistent când rezultatul exploatării este maxim (p = v) şi maxim în
cazul unor chaltuieli financiare mari, care îl anulează (Rexp = Chfin).
5.4. Coordonate ale analizei eficientei sociale a activităţii întreprinderilor
comerciale
Eficienţa socială a activităţii comerciale, nivelul servirii consumatorilor se exprimă
printr-un sistem de indicatori, care în mod direct sau indirect reflectă gradul de satisfacere a
nevoilor de consum. Printre aceşti indicatori, un loc important îl ocupă volumul şi distribuţia
teritorială a reţelei comerciale, structura mărfurilor comercializate, sistemul de preţuri practicate,
ritmicitatea aprovizionării, gradul de modernizare a tehnologiilor de comercializare etc.
Pentru unităţile comerciale sunt operaţionali următorii indicatori:
1. stabilitatea şi varietatea sortimentelor de mărfuri existente la vânzare
numarul de sortimente
comercializate numarul de
sortimente maxim posibil

2. cheltuiala medie de timp pentru efectuarea unei cumpărături

timpul efectiv cheltuit / cumparatura
K 2 =------------------------------------------------------------
timpul necesar (normat) de cheltuit / cumparatura

3. ponderea formelor moderne de vânzare

vanzari realizate prin forme mod erne de comercializare
K 3 =-------------------------------------------------------------------
vanzari totale

4. ponderea sau numărul serviciilor suplimentare prestate cumpărătorului

incasari din servicii sup lim entare
K 4 =-----------------------------------------.
cifra de afaceri totala
 Pentru analiza comparativă a nivelului de servire a consumatorilor se impune
determinarea unui coeficient sintetic, generalizator, care să facă posibilă compararea rezultatelor
în timp sau faţă de realizările firmei concurente. În acest sens este necesar să se ţină seama că nu
toţi coeficienţii parţiali, enumeraţi anterior, prezintă aceeaşi importanţă pentru caracterizarea
sintetică a nivelului, calităţii servirii.
Aceasta impune ponderarea fiecărui indicator parţial cu un coeficient de semnificaţie
(importanţă) stabilit diferenţiat pe sectoare şi tipuri de unităţi comerciale.
Coeficientul general al nivelului de servire se determină cu relaţia:
n
K
s = Z g' K> , în care:

Ki - coeficienţii parţiali ai nivelului de servire; gi - coeficientul de ponderare, care poate lua

valori între 0 şi 1. Astfel, K poate lua valori mai mari sau egale, precum mai mici sau egale cu 1.
În cazul K > 1, parametrii ce definesc calitatea servirii au fost realizaţi la un nivel egal sau
superior faţă de baza de comparaţie aleasă (perioada precedentă sau firma concurentă).
Concluzii
Pentru a putea fi considerate raţionale, activităţile economice trebuie să fie aducătoare
de profit.
Profitul este raţiunea de fi a oricărui agent economic, fiind considerat un câştig ce
remunerează factorii de bază clasici ai producţiei: capitalul, pământul, munca.
Rentabilitatea reprezintă una din formele de exprimare a eficienţei economice şi reflectă
capacitatea firmei de a aduce profit.
Analiza rentabilităţii prin metoda ratelor exprimă gradul în care capitalul în întregul său,
capitalul permanent sau capitalul propriu, aduce profit.
În prezentul capitol au fost evidenţiate următoarele aspecte ale rentabilităţii activităţii
comerciale:
• analiza generală a profitului agentului economic;
• analiza rentabilităţii prin metoda ratelor - în care sunt evidenţiaţi principalii
indicatori:
> rata rentabilităţii economice - arată performanţa economică a întreprinderii
independent de modul de finanţare şi sistemul fiscal.
> Rata rentabilităţii financiare - ia în calcul atât rentabilitatea financiară a
capitalului propriu cât şi rentabilitatea financiară a capitalului permanent.
> Rata rentabilităţii comerciale - apreciază randamentul diferitelor stadii ale
activităţii întreprinderii la formarea rezultatului, fiind determinate ca raport între marjele de
acumulare şi cifra de afaceri sau valoarea adăugată.
> Rata rentabilităţii resurselor consumate - este influenţată de structura
vânzărilor pe grupe de produse, costul de achiziţie şi preţul de vânzare.
> Rata capitalului avansat (ocupat)
• Analiza pragului de rentabilitate - cu cele două variante ale pragului de rentabilitate:
> Modelul liniar al pragului de rentabilitate;
> Modelul neliniar al pragului de rentabilitate;

• Modalităţile de evaluare a riscurilor cu ajutorul coeficientului levierului de

exploatare, coeficientul levierului financiar şi coeficientului levierului total.
• Coordonatele analizei eficienţei sociale a activităţii întreprinderilor comerciale
-eficienţa socială a activităţii comerciale se exprimă printr-un sistem de indicatori, un loc
important ocupându-l volumul şi distribuţia teritorială a reţelei comerciale, structura mărfurilor
comercializate, sistemul de preţuri practicate, ritmicitatea aprovizionării, gradul de modernizare
a tehnologiilor de comercializare.
Teste de autoevaluare
 1. Eficienţa economică se măsoară cu ajutorul a două mărimi, astfel:
a) ................................................................................................................

2. Rata rentabilităţii economice exprimă.................................................................

....................................................................................................

I_____________________________________________________________________I
Teste de evaluare
1. Explicaţi particularităţile analizei rentabilităţii în domeniul comercial.
2. Care sunt indicatorii reprezentativi de rezultate în sfera comercială? Care este
conţinutul lor?
3. Care sunt indicatorii ce exprimă rentabilitatea prin metoda ratelor?
4. Explicitaţi modalităţile de evaluare a riscurilor.
Teste de control
1. Care din relaţiile de determinare a rentabilităţii în domeniul comercial sunt
adevărate:
a) P = Ca x r c x -1—;
c
100
b) r c = — x 100;
Ca
n

c) rc = i=1 ;
c
100
2. Rata rentabilităţii comerciale este influenţată de următorii factori:
a) suma adaosului comercial;
b) cota medie de adaos comercial;
c) volumul vânzărilor;
d) volumul absolut al cheltuielilor fixe;
e) nivelul relativ al cheltuielilor variabile.
3. Analiza rentabilităţii prin metoda ratelor are la bază următorii
indicatori:
a) rata rentabilităţii economice
b) rata rentabilităţii financiare
c) rata rentabilităţii resurselor consumate
d) rata capitalului avansat
4. Modelele factoriale utilizate la analiza rentabilităţii sunt:
—
a) r c = —x 100
Ca

b) r c = K - Nch

c) r c = Ca - C
—
d) r c = x 100.
Ca
 5. Evaluarea riscului de exploatare se poate realiza pe baza:
a) coeficientului levierului de exploatare
b) coeficientului levierului economic
c) coeficientului levierului financiar
d) coeficientului levierului de capital

7. Coeficientului levierului de exploatare (CLE) caracterizează:

a) sensibilitatea rezultatului din exploatare la variaţiile vânzărilor
b) sensibilitatea rezultatului din exploatare la variaţiile dobânzii
c) sensibilitatea rezultatului financiar la variaţiile vânzărilor
d) sensibilitatea rezultatului din exploatare la variaţiile cifrei de afaceri
8. Coeficientului levierului financiar (CLF) caracterizează:
a) sensibilitatea rezultatului financiar la variaţiile vânzărilor
b) sensibilitatea rezultatului financiar la variaţiile rezultatului exploatării
c) sensibilitatea rezultatului net la variaţiile rezultatului exploatării
d) sensibilitatea rezultatului net la variaţiile vânzărilor
9. Coeficientului levierului total (CLT) caracterizează:
a) sensibilitatea rezultatului net la variaţiile vânzărilor
b) sensibilitatea rezultatului net la variaţiile rezultatului exploatării
c) sensibilitatea rezultatului din exploatare la variaţiile vânzărilor
d) sensibilitatea rezultatului din exploatare la rezultatului net
Capitolul VI Analiza situaţiei financiar-patrimoniale
(Diagnosticul financiar al afacerii)

Conţinutul capitolului
Prezentul capitol prezintă informaţii referitoare la:
- diagnosticul financiar pe baza informaţiilor furnizate de bilanţ;
- echilibrul financiar exprimat prin indicatorii: fond de rulment (FR), necesar de fond de
rulment (NFR) şi trezorerie (T);
- analiza structurii financiare prin metoda ratelor (ratele de structură ale activului şi
ratele de structură ale pasivului);

- factorii care acţionează asupra structurii patrimoniale;

- analiza solvabilităţii şi a lichidităţii;
- indicatorii de gestiune;
- planificarea financiară a afacerii;
- metodele de calcul şi analiză a valorii întreprinderii.

Situaţia financiar-patrimonială reprezintă o anumită stare a capitalului din punct de

vedere al existenţei, componenţei materiale şi a rezultatelor obţinute, reprezentând o premisă şi
în acelaşi timp o consecinţă a desfăşurării proceselor care formează obiectul de activitate al
firmei, constituind cadrul financiar al acesteia, fluxurile de numerar pe care le implică şi le
degajă.
Conform articolului 3, alineatul 1, al Ordinului Ministrului Finanţelor Publice nr.
1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene,
persoanele juridice care la data bilanţului depăşesc limitele a două dintre următoarele 3 criterii,
denumite în continuare criterii de mărime:
- total active: 3.650.000 euro;
- cifra de afaceri netă: 7.300.000 euro;
 - număr mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar: 50, întocmesc situaţii
financiare anuale care cuprind:
- bilanţ;
- cont de profit şi pierdere;
- situaţia modificărilor capitalului propriu;
- situaţia fluxurilor de trezorerie;
- note explicative la situaţiile financiare anuale (oferă explicaţii necesare unei înţelegeri
mai bune a bilanţului, contului de profit şi pierdere, situaţiei capitalului propriu şi fluxurilor de
trezorerie, aducând clarificări privind politicile firmei în materie de investiţii, de finanţare, de
fiscalitate, de evaluare a patrimoniului).
Conform aceluiaşi articol, alineatul 2, persoanele juridice care la data bilanţului nu
depăşesc limitele a două dintre criteriile de mărime prevăzute la alineatul 1 întocmesc situaţii
financiare anuale simplificate care cuprind:
- bilanţ prescurtat;
- cont de profit şi pierdere;
- note explicative la situaţiile financiare anuale simplificate. Opţional, ele pot întocmi
situaţia modificărilor capitalului propriu şi/sau situaţia fluxurilor de trezorerie. Informaţiile
furnizate de situaţiile financiare anuale constituie materia primă brută a analizei financiare.
Într-o abordare generală, pentru afacerile aflate în derulare, diagnosticul financiar
cuprinde:
1. Un studiu al bilanţului, (static şi dinamic, pe orizontală şi pe verticală, fiecare punând
în evidenţă corelaţii cu semnificaţii deosebite în aprecierea situaţiei financiare a întreprinderii);
2. Un studiu al contului de rezultat pentru a studia performanţele degajate de
întreprindere.
3. Analiza planului financiar pentru afacerile aflate atât la debut (cu rolul de a
documenta, justifica şi convinge) cât şi pentru cele în derulare (în vederea unor noi investiţii).
Notă: În general fiecare indicator analizat se va compara cu minimum trei repere:
- nivelul înregistrat în anii anteriori pentru a se constata evoluţia indicatorului în sensul
reducerii sau creşterii;
- nivelul înregistrat ca o medie în sectorul de activitate în care acţionează întreprinderea
analizată;
- nivelul înregistrat de cel mai important concurent din sectorul de activitate respectiv,
care se constituie ca „ ţintă".
6.1. Diagnosticul financiar pe baza informaţiilor degajate de
bilanţ
Bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ şi
de pasiv (mijloacele şi resursele) la închiderea exerciţiului şi în alte situaţii prevăzute de lege,
grupate după natură, destinaţie şi lichiditate, respectiv după natură, provenienţă şi exigibilitate.
Bilanţul este considerat „fotografia" întreprinderii, care indiferent de forma de
prezentare, trebuie să ofere răspuns la o serie de întrebări specifice celui care efectuează analiza.
Aceste întrebări decurg din modul în care se realizează egalitatea între activele şi
pasivele bilanţului, egalitate care transpune o identitate fundamentală între două reprezentări
diferite ale aceleiaşi mărimi economice, sursele fondurilor (originea lor), trebuind să corespundă
cu utilizările (necesităţile) cărora le au fost efectuate.
Bilanţul contabil constituie un document de sinteză care pune în evidenţă situaţia
patrimonială a întreprinderii la un moment dat prin intermediul ecuaţiei:
Situaţia netă a patrimoniului (capitaluri proprii) = Activ bilanţier - Datorii bilanţiere
Acest document prezintă mărimea resurselor şi utilizărilor la care a recurs un agent
economic în cursul unei perioade de gestiune.
 În plan mondial există în principal două abordări în ceea ce priveşte analiza statică a
bilanţului contabil:
> optica funcţională (bilanţ funcţional sau economic): având la bază perspectiva
continuităţii activităţii, posturile de activ şi pasiv sunt grupate ţinând cont de funcţiile principale
ale unităţii: de investiţii, de exploatare şi finanţare;
> optica financiară (bilanţ financiar): având la bază perspectiva încetării activităţii,
posturile de activ sunt grupate după gradul de lichiditate, iar posturile de pasiv după criteriul
exigibilităţii.
Indiferent de abordarea aleasă (financiară sau funcţională) analiza statică a bilanţului se
bazează pe prelucrarea bilanţului contabil astfel încât să se ajungă la un bilanţ retratat1 ce
urmează să pună în evidenţă modul în care este asigurat echilibrul la nivelul firmei, prin
indicatori precum: fond de rulment (FR), necesar de fond de rulment (NFR), trezoreria (T).
6.1.1. Echilibrul financiar exprimat prin indicatorii: fond de rulment (FR), necesar
de fond de rulment (NFR), trezoreria (T).
Echilibrul financiar al bilanţului contabil presupune un echilibru între cele două
componente ale sistemului: utilizări (nevoi) şi resurse. Pentru a se asigura o stare de echilibru
perfect, ar trebui ca activele şi pasivele să fie perfect corelate din punct de vedere al „maturităţii",
respectiv:
• Active cu lichiditate peste un an = Pasive cu exigibilitate peste un an;
• Active cu lichiditate sub un an (cu excepţia celor de trezorerie) = Pasive cu
exigibilitate sub un an (cu excepţia celor de trezorerie);
• Active de trezorerie = Pasive de trezorerie.
O astfel de gestiune ar presupune ca toate scadenţele plăţilor şi ale încasărilor să fie
perfect corelate, respectiv zilnic să se poată asigura un echilibru perfect între încasări şi plăţi.
Bineînţeles că, în practică rareori se va putea asigura această stare de echilibru. În aceste
condiţii, se recomandă să se înregistreze un sold de trezorerie pozitiv (dar nu de mari
dimensiuni), pentru a se putea face faţă eventualelor crize de lichiditate.
Analiza pe baza bilanţului financiar îşi propune, înainte de orice, evidenţierea acestei
stări de echilibru. Se poate afirma că această opţiune este specifică mai mult instituţiilor bancare
şi mai puţin managementului financiar al firmei.
Analizând pe orizontală bilanţul financiar, se consideră că "menţinerea echilibrului
financiar se realizează atunci când resursele permanente finanţează utilizările permanente iar
resursele temporare finanţează utilizările temporare".
Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între durata unei operaţii de
finanţat şi durata mijloacelor de finanţare corespunzătoare, bilanţul financiar pune în evidenţă
două reguli principale ale finanţării, respectiv:
1. nevoile permanente de alocare a fondurilor băneşti vor fi acoperite din capitaluri
permanente, îndeosebi din capitaluri proprii;
2. nevoile temporare vor fi, în mod normal, finanţate din resurse temporare.
Nerespectarea regulilor de finanţare va determina o situaţie de dezechilibru financiar,
care se va manifesta fie printr-un stres (presiune) pentru managerul financiar, care va fi obligat să
asigure finanţarea unor active ce trebuie să se afle permanent la dispoziţia firmei din pasive
temporare, fie un cost prea ridicat al procurării de capitaluri, dat fiind faptul că, în principiu,
capitalurile pe termen lung prezintă un cost mai ridicat.
Cele două părţi ale bilanţului financiar, cuprinzând elemente de activ în strânsă
corespondenţă cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen lung şi echilibrul
financiar pe termen scurt.
Când sursele permanente sunt mai mari decât necesităţile permanente de alocare a
fondurilor băneşti, întreprinderea dispune de un fond de rulment (FR). Acest excedent de
1 retratarea reprezintă actualizarea valorii activului şi pasivului prin neluarea în considerare a acelor posturi
considerate „fictive", care figurează în bilanţ din motive tehnic contabile şi de echilibru aritmetic al bilanţului.
resurse permanente degajat de ciclul de finanţare al imobilizărilor poate fi utilizat sau „rulat"
pentru reînnoirea activelor circulante. Deci, fondul de rulment apare ca o marjă de securitate
financiară care permite întreprinderii, să facă faţă, fără dificultate, riscurilor diverse pe termen
scurt. Această marjă de securitate financiară garantează solvabilitatea întreprinderii permiţând
acesteia, în caz de probleme comerciale sau la nivelul ciclului financiar al exploatării,
conservarea unei anumite autonomii, respectiv a unei independenţe financiare faţă de creanţierii
săi. Noţiunea de fond de rulment poate avea mai multe formulări, însă două dintre ele prezintă
interes în mod deosebit. Este vorba de fondul de rulment net sau permanent, pe de o parte, şi
fondul de rulment propriu pe de altă parte. Fondul de rulment permanent pe baza
bilanţuluifinanciar constituie un fond de rulment lichiditate sau fond de rulment financiar „FRF"
şi poate fi stabilit prin două modalităţi:
1. FR = CAPITALURI PERMANENTE2 - NEVOI PERMANENTE (active imobilizate)
În această abordare fondul de rulment financiar este o parte a capitalurilor permanente
degajată de etajul superior al bilanţului pentru a acoperi nevoile de finanţare din partea de jos a
bilanţului (a activelor circulante), rămasă după finanţarea imobilizărilor.
2. FR = ACTIV CIRCULANT NET3 - DATORII MAI MICI DE UN AN
(cu lichiditate < 1 an) (inclusiv creditele bancare curente) În această ipoteză, fondul
de rulment financiar evidenţiază surplusul activelor circulante nete în raport cu datoriile
temporare, sau partea activelor circulante nefinanţată de datoriile pe termen scurt.
Prima modalitate de exprimare este specifică practicii şi literaturii de specialitate din
Franţa, iar a doua, ţărilor anglo-saxone. Dar, trebuie menţionat că, indiferent de modalitatea de
calcul, în logica financiară nu există decât un singur fond de rulment financiar.
În funcţie de mărimea celor două mase bilanţiere din partea de sus a bilanţului financiar,
pot fi puse în evidenţă următoarele trei situaţii:
1. Capitaluri permanente > Activ imobilizat net => FRF > 0
Deoarece fondul de rulment financiar este pozitiv, capitalurile permanente finanţează o
parte din activele circulante, după finanţarea integrală a imobilizărilor nete. Această situaţie pune
în evidenţă fondul de rulment financiar ca expresie a realizării a echilibrului financiar pe termen
lung şi a contribuţiei acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.
2. Capitaluri permanente < Activ imobilizat net => FRF < 0
Valoarea negativă a FRF reflectă absorbirea unei părţi din resursele temporare pentru
finanţarea unor nevoi permanente, contrar principiului de finanţare: nevoilor permanente li se
alocă resurse permanente. Această situaţie generează un dezechilibru financiar, care trebuie
analizat în funcţie de specificul activităţii desfăşurate de întreprinderea respectivă. Dezechilibrul
poate fi considerat o situaţie periculoasă, alarmantă în cazul întreprinderilor cu profil industrial,
fiind o situaţie permisă întreprinderilor cu activitate comercială, pentru care datoriile faţă de
furnizorii de mărfuri pot fi asimilate resurselor permanente.
3. Capitaluri permanente = Activ imobilizat net => FRF = 0
Această situaţie mai puţin probabilă, implică o armonizare totală a structurii resurselor
cu necesităţile de alocare a acestora.
Pornind de la a doua modalitate de calcul a fondului de rulment financiar, pe baza
elementelor din partea de jos a bilanţului, pot fi evidenţiate de asemenea trei situaţii:
1. Activ circulant net > Datorii pe termen scurt => Capitaluri permanente > Activ
imobilizat net => FRF > 0
Această situaţie reflectă o perspectivă favorabilă întreprinderii sub aspectul solvabilităţii
sale.
2. Activ circulant net < Datorii pe termen scurt => Capitaluri permanente < Activ
imobilizat net => FRF < 0

2 Capitalurile permanente exclusiv amortizările de activ, dacă bilanţul este exprimat în valori brute.
3 Provizioanele pentru deprecierea activului circulant nefiind considerate resurse permanente, în mod corespunzător
activele circulante vor fi preluate în calculul FRF la valoarea netă corespunzătoare valorii reale a acestora.
 Situaţia în care activele circulante transformabile în lichidităţi sunt insuficiente pentru
rambursarea datoriilor pe termen scurt şi reflectă, cel puţin la prima vedere, o stare de
dezechilibru, o situaţie nefavorabilă sub aspectul solvabilităţii. Dacă scadenţa medie a activelor
circulante este mai apropiată decât a datoriilor pe termen scurt, echilibrul financiar poate fi
asigurat şi în condiţiile unui FRF negativ. Acesta este cazul întreprinderilor cu activitate
comercială.
3. Activ circulant net = Datorii pe termen scurt => Capitaluri permanente = Activ
imobilizat net => FRF =0
În această situaţie, cel mai puţin probabilă, activele circulante acoperă „strict" datoriile
pe termen scurt, fără posibilitatea degajării unui excedent de lichiditate.
Se constată că ambele modalităţi de stabilire a fondului de rulment pun în evidenţă două
aspecte diferite dar complementare ale aceluiaşi indicator.
Fondul de rulment financiar poate fi analizat, în continuare, în funcţie de structura
capitalurilor permanente, analiză care pune în evidenţă gradul în care echilibrul financiar se
asigură prin capitalurile proprii. Indicatorul care relevă acest grad de autonomie financiară, sau
de libertate în luarea deciziilor de investiţii privind dezvoltarea întreprinderii, este fondul de
rulment propriu, adică excedentul capitalurilor proprii în raport cu imobilizările nete,
determinat conform relaţiei:
FR propriu = CAPITALURI PROPRII - IMOBILIZĂRI NETE
Un fond de rulment propriu negativ nu trebuie interpretat ca fiind o situaţie
nefavorabilă, cel puţin pe termen scurt, ci doar un potenţial semnal de alarmă pentru viitor.
Rezultatul negativ al următoarei relaţii de calcul, denumit fond de rulment
împrumutat, reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru finanţarea nevoilor pe termen
scurt:
FR împrumutat = FR - FR propriu Dacă avem în vedere structura de
finanţare a fondului de rulment financiar, constatăm că existenţa acestuia (FR pozitiv) nu
exprimă întotdeauna o situaţie de echilibru financiar în
condiţii de autonomie financiară (FR propriu - poate fi negativ), întrucât fondul de rulment
financiar poate fi constituit integral pe seama împrumuturilor pe termen lung (FR împrumutat
-pozitiv), iar marja de siguranţă pe care acesta o asigură pentru finanţarea nevoilor temporare
protejează întreprinderea de riscul insolvabilităţii numai până la scadenţa acestor datorii nu şi în
perspectivă.
Practica economică consideră că pentru societăţile cu profil comercial, fondul de
rulment ar trebui să reprezinte 1/3 din mărimea cifrei de afaceri.
Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între nevoile temporare şi
resursele temporare, bilanţul patrimonial pune în evidenţă un alt indicator de echilibru financiar
denumit nevoia de fond de rulment (NFR).
NFR = NEVOI TEMPORARE (active circulante + active de regularizare exclusiv
disponibilităţile) - RESURSE TEMPORARE (datorii curente, pe termen scurt + pasive de
regularizare exclusiv credite bancare pe termen scurt)
Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă, ea semnifică un surplus de nevoi
temporare, în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat. Situaţia în care nevoia de fond
de rulment este pozitivă, poate fi considerată normală, numai dacă este rezultatul unei politici de
investiţii privind creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare. În caz contrar, nevoia de
fond de rulment poate evidenţia un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor,
pe de o parte, şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă parte, respectiv încetinirea
încasărilor şi urgentarea plăţilor. Valoarea sa negativă evidenţiază surplusul resurselor
temporare, în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante, sau necesităţi temporare
mai mici decât sursele temporare posibile de mobilizat. Asemenea situaţie poate fi apreciată
favorabil, dacă este rezultatul accelerării rotaţiei activelor circulante şi al angajării de datorii cu
scadenţe mai mari, adică s-au urgentat încasările şi s-au relaxat plăţile. Acesta este un caz
frecvent întâlnit la întreprinderile cu activitate comercială, datorită creditelor - furnizor mult mai
mari decât creditele - client. În acest caz, nevoia de fond de rulment negativă constituie o sursă
temporară, care nu trebuie finanţată, ci dimpotrivă, ea finanţează fondul de rulment şi trezoreria.
În caz contrar, nevoia de fond de rulment negativă evidenţiază o situaţie nefavorabilă,
datorată unor întreruperi temporare în aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor, sau în activitatea
de producţie.
În cadrul analizei patrimoniale, diferenţa dintre fondul de rulment financiar şi nevoia de
fond de rulment reprezintă trezoreria netă (TN).
TN = FOND DE RULMENT - NEVOIA DE FOND DE RULMENT
Trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii.
Dacă trezoreria netă este pozitivă, atunci excedentul de finanţare, expresia cea mai
concludentă a desfăşurării unei activităţi eficiente, se va regăsi sub forma disponibilităţilor
băneşti în conturi bancare şi în casă. Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive în cadrul mai
multor exerciţii succesive evidenţiază o rentabilitate economică ridicată şi posibilitatea plasării
rentabile a disponibilităţilor băneşti pentru întărirea poziţiei întreprinderii pe piaţă.
Trezoreria netă negativă semnifică un dezechilibru financiar, un deficit monetar acoperit
prin angajarea de noi credite pe termen scurt. Această situaţie evidenţiază dependenţa
întreprinderii de resursele financiare externe şi astfel se limitează autonomia financiară a
întreprinderii pe termen scurt. Această dependenţă financiară nu trebuie să fie interpretată
implicit ca o stare de insolvabilitate.
Echivalenţa între fondul de rulment financiar şi nevoia de fond de rulment corespunde
unei situaţii în care echilibrul trezorerie este perfect asigurat, fără excedent, sau fără deficit.
Aceasta înseamnă că fondul de rulment financiar permite finanţarea integrală a nevoii de fond de
rulment, şi atunci întreprinderea poate evita dependenţa sa faţă de resursele de trezorerie.
Din analiza evoluţiei trezoreriei de la un exerciţiu la altul, se desprinde un indicator cu o
deosebită putere de sinteză denumit cash-flow. Creşterea trezoreriei nete, pe perioada
exerciţiului contabil analizat, reprezintă cash-flow-ul perioadei (CF), determinat conform
relaţiei:
CF = TNi - TNo, unde TN¡, TN0 - trezoreria netă la sfârşitul
(începutul) exerciţiului contabil Dacă cash-flow-ul perioadei este pozitiv, această situaţie reflectă
o creştere a capacităţii reale de finanţare a investiţiilor, în consecinţă o îmbogăţire a activului net
real, o confirmare a majorării valorii proprietăţii. O valoare negativă a cash-flow-ului, sugerează
o situaţie inversă. 6.1.2. Analiza structurii financiare a întreprinderii
Analiza structurii financiare a patrimoniului întreprinderii urmăreşte reflectarea
raporturilor dintre elementele patrimoniale şi mutaţiile care au loc în cadrul resurselor şi a
utilizărilor permanente şi curente. Metoda utilizată în analiză este metoda „ratios" - a ratelor.
Ratele de structură financiară se stabilesc ca raport între un post (sau o grupă de posturi)
de activ sau pasiv şi totalul bilanţului, precum şi ca raport între diferite componente de activ sau
de pasiv. Deşi simplă din punct de vedere tehnic, această metodă furnizează informaţii
edificatoare privind situaţia financiară a firmei, mai ales în cazul analizelor comparative în timp
şi spaţiu.
6.1.2.1. Analiza ratelor de structură ale activului
a) Rata activelor imobilizate (RAi), calculată ca raport procentual între activele
imobilizate şi totalul bilanţului, reprezintă de fapt ponderea elementelor patrimoniale ce servesc
întreprindea în mod permanent şi reflectă gradul de investire a capitalului în întreprindere şi
gradul de imobilizare a activului.
Active imobilizate
RAi =-----------------------x 100
Activ total
Acest indicator măsoară gradul de investire a capitalului în întreprinderea respectivă.
Conţinutul diferit al componentelor imobilizate, precum şi reacţia nuanţată a acestor componente
la acţiunea factorilor tehnici, juridici, economici, justifică utilizarea în teoria şi practica
economică a unor rate complementare:
 al) Rata imobilizărilor necorporale (Rinc), care se calculează:
Imobilizămi necorporale
Rinc =-----------------------------x 100
Activ total
Acest indicator măsoară ponderea activelor intangibile de natura brevetelor, licenţelor,
mărcilor comerciale, fondului comercial etc. În patrimoniul întreprinderii. În cazul
întreprinderilor româneşti, ponderea imobilizărilor necorporale este foarte redusă. În alte ţări,
ponderea imobilizărilor necorporale este foarte mare. Evident, în acest caz apar diferenţe de la o
întreprindere la alta în funcţie de faza de maturitate, specificul activităţii, strategia de dezvoltare
privilegiată.
a2) Rata imobilizărilor corporale (Ric) calculată cu relaţia:
Imobilizămi corporale
Ric =--------------------------x 100
Activ total
Mărimea acestei rate este determinată, în primul rând, de natura activităţii. Rata este
mare pentru acele activităţi ce solicită echipamente importante ca volum sau costisitoare şi este
mică în acele activităţi care solicită o slabă dotare tehnică.
Pentru firmele din acelaşi sector de activitate, rata imobilizărilor corporale depinde de
opţiunile strategice ale fiecăreia, de politica de dezvoltare, de condiţiile concrete în care îşi
desfăşoară activitatea. Datorită condiţiilor variate care au incidenţă asupra acestui indicator, este
foarte dificil de stabilit o mărime optimă, o rată de referinţă. Totuşi, specialiştii apreciază că,
pentru firme comparabile, rata activelor imobilizate arată mărimea capacităţii acestora de a
rezista în cazul unei crize, de a se adapta la schimbarea bruscă a tehnicii sau a cerinţelor pieţei.
La firmele cu o pondere ridicată a imobilizărilor corporale, operează mai dificil o transformare a
activelor sale imobilizate în disponibilităţi.
a3) Rata imobilizărilor financiare (Rif) care exprimă intensitatea legăturilor şi relaţiilor
financiare pe care o firmă le-a stabilit cu alte unităţi, mai ales cu ocazia operaţiilor de creştere şi
se calculează astfel:
Im obilizari financiare
R l f =----------------------------x 100
Activ total
Politica de investiţii financiare este strâns legată de mărimea firmei. Aceasta explică
valorile mici ale ratei imobilizărilor financiare în cadrul firmelor mici şi invers.
b) Rata activelor circulante (RAc) reprezintă ponderea activelor circulante în totalul
bilanţului şi se calculează cu relaţia:
Active circulante
RAc =---------------------x 100
Activ total
Între RAi şi RAc se formează relaţia: RAi + RAc = 1.
Pentru procesul de decizie sunt operaţionale ratele analitice ale activelor circulante
astfel:
bl) Rata stocurilor (Rs)
Rata stocurilor (Rs) reflectă ponderea celor mai puţin lichide active circulante în total
active circulante:
St Curi
Rs = ° x 100
Activ total
Aceasta ia valori diferite de la un sector la altul în funcţie de natura activităţii: mai
ridicate la firmele din sfera producţiei şi distribuţiei de bunuri materiale şi foarte scăzută în sfera
serviciilor.
 Interpretarea evoluţiei în timp a stocurilor, respectiv a ratei stocurilor, necesită corelarea
la nivelul activităţii, admiţându-se ca ecuaţie minimă de echilibru structural:
ICA > IS, unde, ICA - indicele cifrei de afaceri; Is - indicele stocurilor.
Prin urmare, o creştere a volumului de activitate generează o sporire justificată a
stocurilor. Încetinirea rotaţiei stocurilor, formarea stocurilor fără mişcare sau cu mişcare lentă se
apreciază negativă datorită dificultăţilor de transformare în lichidităţi şi consecinţelor negative
asupra solvabilităţii firmei.
Stocurile sunt formate dintr-o serie de elemente: materii prime, producţie neterminată,
produse finite, mărfuri; ponderea lor în patrimoniul firmei şi evoluţia în timp constituie
informaţii indispensabile fundamentării politicii comerciale.
În acest scop se calculează:
Materii prime
- rata materiilor prime =------------i--------x 100
Active circulante
Productie neterminata
- rata producţiei neterminate =---------------------------x 100
Active circulante
Produse finite
- rata produselor finite = x 100
Active circulante
Marfuri
- rata stocurilor de mărfuri =---------------------x 100
Active circulante
Pentru determinare acestor rate se poate folosi drept bază de raportare , în funcţie de
necesităţi, şi totalul activului. Valoarea lor diferă în funcţie de natura activităţii: de aceea, la
întreprinderile din sectoarele productive, cu ciclu de exploatare lung, rata producţiei neterminate
înregistrează valori ridicate, în timp ce la întreprinderile comerciale sunt preponderente stocurile
de mărfuri etc.
b2) Rata creanţelor comerciale (RC)
Gradul de lichiditate al creanţelor comerciale este mai mare decât cel al stocurilor.
Creante comerciale
Rc =------------------------x 100
Activ total
Mărimea acestei rate este determinată de natura relaţiilor firmei cu partenerii externi din
aval, de termenele de plată pe care le acordă clientelei sale. Ea înregistrează valori scăzute sau
nule în firmele aflate în contact direct cu o clientelă numeroasă ce-şi achită cumpărăturile în
numerar (comerţul cu amănuntul, prestări de servicii către populaţie).
b3) Rata disponibilităţilor băneşti şi a plasamentelor
Rata disponibilităţilor (RDpP) arată ponderea celor mai lichide active în totalul activelor
circulante, reflectând gradul de lichiditate imediată a activelor curente.
Disponibil + Valori mobiliare de plasament
R D P =-----------------------------------------------------x 100
Activ total
şi în analitic, rata disponibilităţilor şi rata plasamentelor.
Rata disponibilităţilor reflectă ponderea disponibilităţilor în patrimoniul firmei,
informaţiile sale fiind însă deosebit de fragile, necesitând o interpretare nuanţată de la caz la caz.
Însăşi mărimea (nivelul) disponibilităţilor poate avea dublă semnificaţie. O valoare ridicată a
disponibilităţilor poate reflecta o situaţie favorabilă în termeni de echilibru financiar, dar poate fi
şi semnul unor resurse ineficient utilizate, al unor resurse neproductive.
De asemenea, trebuie să ţinem seama de faptul că disponibilităţile pot înregistra variaţii
de mare amplitudine în intervale foarte scurte: în câteva zile încasările pot să crească foarte mult
datorită unor intrări importante de fonduri sau dimpotrivă, să scadă ca urmare a unor plăţi foarte
concentrate în timp.
Pe lângă aceste rate de structură propriu-zisă a activului în analiza financiară se folosesc
şi anumite rate derivate, construite prin raportarea anumitor fluxuri extrabilanţiere la diferite
posturi ale bilanţului. Dintre acestea cele mai semnificative sunt ratele de rotaţie a activelor care
prezintă avantajul unei abordări dinamice în investigarea patrimonială:
a) Rata de uzură a activelor corporale:
Amortizarea cumulata
Ru =-----------------------------------------x 100
Imobilizaţi corporale (cost istoric) b) Rata de modernizare a activelor corporale:
Investitii
Rm =--------------------------x 100
Imobilizari corporale

c) Rata de rotaţie a activelor corporale:

_ Cifra de afaceri (productia exercitiului)
Rr--------------------------------------------------
Imobilizari corporale
d) Rata de rotaţie a activelor circulante se determină fie ca raport între un flux şi soldul
unui anumit activ circulant, fie invers. În prima variantă se obţine numărul de rotaţii ale activului
analizat, iar în cea de a doua , durata de rotaţie a acestuia.
Principalele rate de rotaţie ale activelor circulante sunt:
dl) Rata de rotaţie a stocurilor, care se poate calcula pentru fiecare categorie de stoc,
astfel:
> Rata de rotaţie a stocurilor de mărfuri:
Stocul mediu de marfuri
RMF =-------------------------------------------------x 360
Costul de achizitie al marfurilor vandute
> Rata de rotaţie a stocurilor de materii prime:
Stocul mediu de materii prime
RMP =----------------------------------------------------x 360
Costul de achizitie al materiilor prime + AS

> Rata de rotaţie a produselor finite:

Stocul mediu de produse finite
RPF =-------------------------------------------------x 360
Productia vanduta (in cost de productie)

d2) Rata de rotaţie a creanţelor comerciale:

Clienti
RC =-------------------x 360
Cifra de afaceri
sau
„ Clienti + Efecte scontate si neajunse la scadenta
RC =---------------------------------------------------------x 360
Cifra de afaceri
e) Rata de rotaţie a activului total (în număr de rotaţii):
_ Cifra de afaceri (Venituri totale)
 R =---------------------------------------
Activ total
Această rată determinată prin raportarea fluxului total de activitate la valoarea totală a
patrimoniului caracterizează intensitatea, eficienţa cu care acesta este utilizat. 6.1.2.2. Analiza
ratelor de structură ale pasivului
Ratele de structură ale pasivului permit aprecierea structurii financiare, a politicii
financiare a firmei, prin punerea în evidenţă a compoziţiei pasivului relevând aspecte privind
stabilitatea şi autonomia financiară a acesteia.
a) Rata stabilităţii financiare (Rf reflectă legătura dintre capitalul permanent de care
firma dispune în mod stabil (pe o perioadă de cel puţin 1 an) şi patrimoniul total.
Capitalul permanent , nn
Rsf = — ---------------------x 100
Pasiv total
b) Rata autonomiei financiare globale (Rafg)
Autonomia financiară exprimă aptitudinea întreprinderii de a face faţă angajamentelor
financiare, măsurându-se cu ajutorul unor rate care exprimă gradul de lichiditate - solvabilitate şi
gradul de îndatorare.
Capital propriu . .,.
R f =--------------------x 100 (rata solvabilităţii patrimoniale)
afg V
Pasiv total 'F J

sau
Datorii pe termen scurt , nn
Rafg = x 100
afg
Pasiv total
Ponderea capitalului propriu, respectiv a datoriilor în totalul pasivului diferă de la un
caz la altul, în primul rând, în funcţie de politica financiară a firmei respective, de condiţiile
concrete ale fiecărei firme, de eficienţa deciziilor financiare.
Anumiţi autori recomandă ca satisfăcătoare pentru echilibrul financiare, Rafg > 1/3 .
Prin urmare, existenţa unui capital propriu egal sau mai mare cu o treime din pasivul
firmei este o premisă a autonomiei financiare a acesteia.
În cadrul ratei autonomiei financiare globale, semnificaţie deosebită are:
bl) Rata autonomiei financiare la termen permite aprecierea mai precisă prin implicarea
structurii capitalului permanent.
Se poate calcula după relaţiile:
1. R = Capitalul propriu x100 f
Capitalul permanent
Specialiştii apreciază că, pentru asigurarea autonomiei financiare, capitalul propriu
trebuie să reprezinte cel puţin jumătate din cel permanent. Deci: RAft^ > 0,5 .

2. R A f l =-----------Capital propriu-----------------x 100

Datorii pe termen mediu şi lung
Acest raport exprimă gradul de independenţă financiară a firmei, independenţă asigurată
atunci când capitalul propriu este egal sau mai mare comparativ cu suma obligaţiilor la termen.
Prin urmare: RAft(2) > 1.
c) Rata de îndatorare globală (Rig) măsoară ponderea datoriilor în patrimoniul firmei:
R = Datorii totale x 100; R < 1
ig ig
Pasiv total
 Cu cât valoarea acestui indicator este mai îndepărtată de 1, cu atât creşte autonomia
financiară a firmei.
O semnificaţie deosebită în cadrul ratei de îndatorare globală are rata de îndatorare la
termen (Rit) care se calculează prin raportarea obligaţiilor (datoriilor) pe termen mediu şi lung fie
la capitalul permanent:
„ Datorii pe termen mediu şi lung , ^
(1) Rit = ------------------------------- ----- x 100,
Capital permanent
fie la capitalul propriu:
Datorii pe termen mediu şi lung
(2) Rit =---------------------------------------x 100.
Capitalul propriu
Indiferent de forma sa de calcul, rata de îndatorare caracterizează dependenţa financiară
a întreprinderii şi gradul de risc al politicii sale financiare. În analiza unor aspecte legate de
asigurarea echilibrului financiar al întreprinderii se recomandă determinarea unor rate analitice,
în construirea cărora se pot folosi drept criterii:
• Natura obligaţiilor:
- datorii legate de exploatare;
- datorii diverse.
• Scadenţa obligaţiilor:
- datorii angajate în limita unui an;
- datorii angajate pe o perioadă cuprinsă între 1 şi 5 ani;
- datorii angajate pe o perioadă mai mare de 5 ani.
Ca şi în cazul activului, pentru pasiv se pot calcula şi anumite rate derivate. Cea mai
semnificativă pentru procesul de decizie este durata de rotaţie a datoriilor şi în special a
creditului furnizori:
„ Furnizori
RCF =------------------------------x 360
Consumuri intermediare
De asemenea, se poate calcula durata de rotaţie a capitalurilor proprii:
RKpr = Capitaluri proprii x 360 Cifra
de afaceri
În privinţa unor structuri structuri financiare ideale sau acceptabile există câteva
principii esenţiale, printre care amintim:
- activele stabile (ciclice sau aciclice) nu trebuie să fie finanţate din datorii pe termen
scurt (de trezorerie); numai activele ocazionale (nestabile) pot fi finanţate tranzitoriu din
asemenea datorii.
- finanţarea activelor stabile prin îndatorarea pe termen mediu şi lung este admisă
cu condiţia ca aceasta să nu reprezinte mai mult de 50% din capitalurile permanente şi să
poată fi rambursată progresiv prin autofinanţare până întreprinderea ajunge la autonomie
financiară (finanţarea din capitaluri proprii).
Pentru caracterizarea generală a structurii patrimoniale a firmei presupunem
următoarele date ipotetice:
Tabel nr. 6.1.___________________________ Structura patrimonială a firmei „X"
Activ Po P1 Pasiv P0 P1
Suma % Suma % Suma % Suma %
(lei) (lei) (lei) (lei)
Imobilizări 8750 1,58 9625 1,88 Capital social 250000 57,04 250000 72,74
 necorporale
Imobilizări 544375 98,31 502125 97,99 Rezerve 92940 21,20 50200 14,60
corporale
Imobilizări 625 0,11 625 0,13 Provizioane 41500 9,47 20500 5,96
financiare reglementate
Rezultatul 53875 12,29 23020 6,70
exerciţiului
Active 553750 60,65 512375 51,33 Capital 438315 48,01 343720 34,43
imobilizate propriu
total
Stocuri 224625 62,52 261500 53,83 Datorii 368750 77,68 311125 47,53
Clienţi 68750 19,14 122000 25,11 Avansuri şi 3750 0,79 3125 0,48
Alte creanţe 8500 2,37 20625 4,25 aconturi
primite
Disponibili- 10500 2,92 23200 4,77 Alte datorii pe 85953 18,19 266480 40,72
tăţi TS
Alte active 46875 13,05 58500 12,04 Furnizori şi 16250 3,42 73750 11,27
circulante conturi
asimilate
Active 359250 39,35 485825 48,67 Total datorii 474685 51,99 654480 65,57
circulante pe TS
totale
Total activ 913000 100,0 998200 100,0 Total pasiv 913000 100,0 998200
100,0

În ambele momente cuprinse în diagnostic, activele imobilizate deţin peste 50%

din totalul activelor. Cum în cadrul acestora cele corporale ating proporţia de circa 98%,
rezultă că în exemplul dat este vorba de un potenţial tehnic remarcabil. Activele circulante
reprezintă 39,35%, respectiv 48,67% în totalul activelor, înregistrându-se o creştere faţă de
perioada de referinţă de peste 9%, ca rezultat al creşterii creanţelor şi disponibilităţilor.
Fiind vorba de creşterea valorică a elementelor sau grupului de elemente, aceasta
poate fi rezultatul de fapt al evoluţiei preţurilor şi nu al unei dinamici fizice (fiind necesară
o analiză aprofundată din acest punct de vedere).
Macrostructura pasivului relevă o stare nefavorabilă, capitalul propriu înregistrând
o descreştere în total pasiv de la 48% la 34,43% ca urmare a modificării valorii celor trei
componente aditive la capitalul social (rezerve, provizioane reglementate, rezultatul
exerciţiului). Deşi s-au redus datoriile la bănci într-o proporţie destul de mare (de la 77,68%
la 47,53%), cuantumul total al datoriilor se menţine ridicat, înregistrând o creştere de
aproximativ 14%, îndeosebi pe seama neachitării furnizorilor şi a altor datorii pe termen
scurt. Se recomandă:
- optimizarea stocurilor având vedere proporţia mare a acestora (62,52%, respectiv
53,83%) cu consecinţele de rigoare (cheltuieli de stocare ridicate, imobilizarea disponibilităţilor
în stocuri);
- încasarea creanţelor de la clienţi şi achitarea furnizorilor, aceştia fiind partenerii cei
mai importanţi din imediata apropiere a firmei, o politică corectă faţă de aceştia având consecinţe
favorabile;
- asigurarea unei structuri financiare bune (din puntul de vedere al lichidităţii,
solvabilităţii, stabilităţii), pentru a evita eventualele riscuri de pe piaţă, etc.
Sistemul de factori care acţionează asupra structurii patrimoniale a firmei
1. Factorii legaţi de natura activităţii (intensitatea capitalizării, durata de viaţă a
imobilizărilor, viteza de depreciere a acestora) se reflectă în structura activelor, în primul rând în
ponderea imobilizărilor corporale. Acestea au o pondere ridicată în ramurile industriei grele, în
cele care solicită o infrastructură importantă şi echipamente costisitoare (în industria turismului).
Durata procesului de producţie, dependentă de asemenea de natura activităţii, acţionează asupra
mărimii, respectiv a ponderii stocurilor în totalul activelor (activităţile cu ciclu de exploatare
lung înregistrează, de regulă, o pondere ridicată a stocurilor, mai ales a celor de producţie
neterminată).
2. Natura relaţiilor cu partenerii externi. Practicile acestora în materie de livrări,
condiţiile de plată pe care le aplică de obicei influenţează asupra ponderii stocurilor şi creditului
furnizori. Astfel, o firmă care beneficiază de un raport favorabil de forţe în raport cu furnizorii
săi ar putea obţine o reducere relativă a stocurilor (printr-o aprovizionare JIT), prin fracţionarea
livrărilor şi corelarea cu fluctuaţia nevoilor. De asemeni, în funcţie de relaţiile firmei cu
partenerii situaţi în "amonte", firma poate beneficia de termene de plată favorabile, discounturi,
sau dimpotrivă poate fi obligată să accepte condiţiile impuse de aceştia. Relaţiile cu clienţii şi alţi
parteneri situaţi "în aval" influenţează într-o manieră asemănătoare asupra ponderii creanţelor.
3. Mărimea firmei, ca factor de influenţă, se reflectă atât în structura financiară cât şi în
structura activelor. Astfel, rata de îndatorare creşte o dată cu creşterea dimensiunii firmei în
sectorul industrial, construcţii de locuinţe, agricultură, chiar şi turism, această relaţie fiind puţin
pregnantă în comerţul cu amănuntul, cu ridicata, în alimentaţia publică.
Din analize statistice rezultă că întreprinderile mici sunt mai prudente, au mai multe
fonduri proprii şi mai puţine surse externe de finanţare, iar în cadrul surselor externe au mai
multe surse pe termen scurt, comparativ cu marile companii. Mărimea firmei influenţează şi
asupra structurii activelor, atât imobilizate, cât şi activelor circulante, care cresc odată cu
dimensiunea firmei.
4. Opţiunile tactice şi strategice ale firmei respective, au o mare influenţă asupra
structurii financiare a firmei, analiza financiară evidenţiind aspectele privind nevoile de
finanţare, capacitatea de finanţare, situaţia trezoreriei etc.
5. Factorii conjuncturali (economici, sociali, juridici, legislativi), a căror acţiune este
orientată preponderent asupra activelor circulante. Astfel, o reducere temporară a activităţii,
generată de factori conjuncturali sau sezonieri se va reflecta într-o creştere a stocurilor. Evoluţia
favorabilă a costurilor de aprovizionare pe piaţă poate să conducă la un suprastocaj tranzitoriu,
după cum o diminuare a ratei dobânzilor pe piaţa creditelor poate conduce la creşterea ponderii
datoriilor în totalul pasivului cu modificări corespunzătoare în activ etc.
În analiza ratelor de structură ale pasivului avem următoarele informaţii:
Tabel nr. 6.2_______________________Situaţia ratelor de strucură ale pasivului
Denumirea ratei Relaţia de calcul întreprinderea "X" (%)
0 1
1. Rata stabilităţii financiare K 88,4 65,6
x 100
PT
2. Rata autonomiei financiare globale DTS
x 100 11,6 34,4
PT
Kpr
x 100 48,01 34,43
K
3. Rata autonomiei financiare la termen pr 54,31 52,48
pr
x100
K
pr 1,19 1,10
pr
x100
DTML
4. Rata de îndatorare globală D
x 100 51,69 47,52
PT
5. Rata de îndatorare la termen DTML
x 100 KP 45,69 47,52
DTML
x 100 0,84 0,91
 unde:
KP - capital permanent;
P - pasiv total
T

Kpr - capital propriu

DTS - datorii pe termen scurt
DTML - datorii pe termen mediu şi lung
D - datorii totale.

Se constată că:
Firma analizată înregistrează o stabilitate financiară ridicată în P0 (88,4%), dar care s-a
degradat sensibil în timp (65,6% în Pi), deşi se menţine încă la cote înalte. Dispune de autonomie
financiară, capitalul propriu reprezentând în P0 aproape o jumătate din valoarea patrimoniului dar
această situaţie nu este stabilă deoarece, ca urmare a creşterii datoriilor şi prin aceasta a gradului
de îndatorare atât global (+13,58%), cât şi la termen (+0,83%) rata autonomiei financiare scade
în P1, la 34,43% apropiindu-se de limita admisă (1/3 din pasiv).
Deşi aspectele privind structura pasivului său sunt încă pozitive, această deteriorare în
P1 faţă de P0 constituie un semnal de alarmă, impunând o revizuire, eventual o reorientare a
politicii financiare pentru perioada următoare.
NOTĂ:
Interpretarea poate fi subiectivă, cel puţin trei elemente pot sta la baza unei astfel de
situaţii:
1. finanţarea din credite cu dobândă bonificată a unor proiecte de investiţii sau
activităţi;
2. nivelul de dobândă practicat de instituţiile financiare favorabil unor finanţări din
această sursă;
3. situaţii interne favorabile sau nefavorabile, care solicită acoperirea din credite sau
împrumuturi.
6.1.3. Solvabilitatea şi lichiditatea
În general solvabilitatea reprezintă capacitatea unei persoane fizice sau juridice de a
stinge la scadenţă obligaţiile faţă de creditorii săi, referindu-se în mod deosebit la obligaţiile pe
termen mediu şi lung.
Analiza solvabilităţii întreprinderii urmăreşte capacitatea acesteia de a-şi achita
obligaţiile totale din resurse totale. Pa baza acestui indicator se poate evalua riscul incapacităţii
de plată pe termen lung. Din acest punct de vedere în aprecierea solvabilităţii se utilizează mai
multe rate din structura pasivului ce caracterizează autonomia financiară şi îndatorarea
întreprinderii.
Se adaugă acestora următoarele rate:
Capacitatea de rambursare a datoriilor (Crd) care arată măsura în care sursele
potenţiale de autofinanţare degajate din activitatea întreprinderii pot acoperi datoriile totale.
„ , Capacitatea de autofinantare
Crd = —---------------------------------
Datorii totale
Nivelul optim se consideră a fi de 1,00 însă doar sub nivelul minim acceptabil de 0,33
întrepriderea se află în pericolul incapacităţii de plată.
Capacitatea de rambursare a datoriilor cuprinde capacitatea brută de rambursare a
datoriilor (Cbrd) şi capacitatea netă de rambursare a datoriilor (Cnrd).
Capacitatea brută de rambursare a datoriilor (Cbrd) arată măsura în care sursele
potenţiale de autofinanţare degajate din activitatea de exploatare a întreprinderii pot să acopere
datoriile totale ale acesteia.
^7 , Excedent brut din exploatare
Cbrd =-------------------------------------
Datorii totale
 Capacitatea netă de rambursare a datoriilor (Cnrd) arată măsura în care autofinanţarea
netă poate acoperi datoriile totale ale întreprinderii. Practic, arată un raport între sursele proprii şi
cele împrumutate sau atrase.
Autofinantarea exercitiului
Cnrd =----------------------------------
Datorii totale
Rata cheltuielilor financiare (Rcf) arată măsura în care cheltuielile financiare consumă
numerar din acumulăriile brute ale activităţii de exploatare.
Cheltuieli financiare
Rcf =-------------------------------------------------------------------------------------
EBE(rezultatul din exploatare, cifra de afaceri, productia exercitiului)
Nivelul maxim acceptabil este de 60%, peste acesta întreprinderea se va afla în pericolul
înregistrării de numerar negativ.
Se consideră, de asemeni, că întreprinderea este solvabilă în măsura în care activul real
este suficient pentru a-i permite plata tuturor datoriilor. Sunt operaţionale următoarele relaţii:
Rata solvabilităţii generale
Rata solvabilităţii generale (Rsg) arată măsura în care activele totale ale întreprinderii
pot acoperi datoriile totale ale acesteia. Practic arată măsura în care datoriile pot fi acoperite pe
seama activelor.
Total activ
Rsg =-----------------
Datorii totale
Nivelul minim acceptabil este de 1,66, însă valoarea normală ar fi de cel puţin 2,00. Raportul de
solvabilitate generală (Rsg) mai arată ponderea activului contabil net (negrevat de datorii) în
total activ.
Activ net contabil
Rsg =------------------------
Total activ
În cazul acestui indicator nivelul normal este de cel puţin 50% , însă se acceptă un nivel
minim de 35%.
Rata solvabilităţii financiare
Rata de solvabilitate financiară (Rsf) arată măsura în care activele totale ale
întreprinderii pot acoperi datoriile financiare totale.
„„ Total activ
Rsf =-----------------------------
Datorii financiare totale
Pentru a se situa în afara pericolului incapacităţii de plată, întreprinderea trebuie să
inregistreze un nivel minim acceptabil de 2,00
Pentru ca întreprinderea să fie într-o situaţie satisfăcătoare nu este suficient ca ea să-şi
poată achita datoriile (să fie solvabilă), ci trebuie să le poată achita la scadenţa convenită, adică
să posede suficiente lichidităţi pentru a respecta scadenţele.
Lichiditatea măsoară aptitudinea întreprinderii de a faţă obligaţiilor pe termen scurt şi
reflectă capacitatea de a transforma rapid activele circulante în disponibilităţi (bani).
Lichiditatea se referă deci la proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în
bani, aceasta putând fi şi un criteriu de grupare a posturilor în bilanţ.
Bilanţul românesc sub formă verticală, inspirat din norma contabilă internaţională I.A.S
1 Prezentarea situaţiilor financiare, oferă date şi informaţii în vederea determinării unor
indicatori de lichiditate cum ar fi:
- Fondul de rulment;
- Lichiditatea generală (current ratio);
- Lichiditatea imediată (quick ratio).
 Fondul de rulment reprezintă acea sumă cu care totalul activelor circulante depăşesc
totalul datoriilor pe termen scurt.
Este un indicator important al lichidităţii datorită faptului că datoriile pe termen scurt
reprezintă obligaţii ce trebuie achitate într-o perioadă mai mică de un an, iar activele circulante
curente (pe termen scurt) reprezintă active ce trebuie transformate în bani sau consumate într-o
perioadă mai mică de un an sau decât ciclul normal de exploatare (dacă acesta are o durată mai
mare de un an).
Prin definiţie, aşa cum prezentam anterior, datoriile curente trebuie onorate din active
curente. Astfel, excesul de active circulante faţă de datoriile pe termen scurt, reprezintă active
circulante nete disponibile pentru continuarea activităţii economice.
Această diferenţă reprezintă fondul de rulment ce poate fi utilizat pentru cumpărarea de
stocuri, obţinerea de credite şi finanţarea unor vânzări în creştere.
Deci, lipsa fondului de rulment poate conduce chiar la falimentul întreprinderii.
Fondul de rulment se determină cu relaţia:
Fond de rulment = Active circulante — Datorii pe termen scurt
Lichiditatea generală (current ratio)
"Lichiditatea presupune existenţa unor disponibilităţi băneşti suficiente pentru achitarea
la scadenţă a datoriilor întreprinderii (inclusiv dobânda pentru împrumuturile acordate de
creditori) dar şi pentru acoperirea unor nevoi neprevăzute de mijloace băneşti".
Acest indicator, întâlnit în literatura de specialitate şi sub denumirea de coeficientul
lichidităţii generale (working capital ratio), este strâns legat de fondul de rulment şi este
considerat a fi un bun indicator al capacităţii întreprinderii de a-şi onora facturile şi de a-şi
rambursa creditele contractate.
Lichiditatea generală (LG) arată marja conferită firmei de activele sale curente în
respectarea obligaţiilor curente. Se determină ca raport între activele circulante şi datoriile pe
termen scurt ale întreprinderii, cu relaţia:
Active curente (circulante)
LG =---------------------------------
Pasive curente
Mărimea acestei rate depinde de viteza de rotaţie a activelor curente. Se apreciază că
valoarea minimă admisă poate varia între 1,2 - 1,8, funcţie de sectorul de activitate. Dacă acest
indicator depăşeşte valoarea 1, atunci întreprinderea poate să-şi achite obligaţiile curente, pe
măsură ce devin scadente, fiind consecinţa unui fond de rulment pozitiv.
În caz contrar, lipsa de lichidităţi, consecinţa unui fond de rulment negativ poate
conduce la încetare de plăţi, echivalând cu risc de insolvabilitate (faliment).
De multe ori, însă, indicatorul lichidităţii generale poate conduce la concluzii eronate,
deoarece în calculul lui sunt folosite mărimile furnizate de către bilanţul companiei, care
reprezintă situaţia trecută a acesteia şi nu cea prezentă. Totodată, indicatorul nu ţine cont de
succesiunea şi frecvenţa în timp a plăţilor şi a încasărilor.
În activele curente (circulante) intră şi stocurile (mărfuri, produse finite) a căror
lichiditate nu este cunoscută cu certitudine, aspect care i-a determinat pe bancheri să calculeze
alţi doi indicatori de lichiditate: lichiditatea intermediară (curentă)şi lichiditatea imediată.
Lichiditatea intermediară (curentă) (Testul acid — Quick Ratio) (LI), nu ţine cont de
stocuri şi exclude din calcule creanţele incerte pentru că nu pot fi mobilizate rapid pentru a face
faţă unui necesar urgent de lichidităţi.
Active curente - Stocuri - Creante incerte Disponibilitati + Creante certe
Pasive curente Pasive curente
Lichiditatea imediată (de trezorerie) (Li) confundată deseori cu lichiditatea
intermediară, reprezintă raportul dintre activele lichide şi pasivele curente.
Activele lichide sunt compuse din numerar şi majoritatea investiţiilor la termen care pot
fi rapid transformate în bani. Stocurile nu se pot include în categoria activelor lichide deoarece,
ele nu pot fi transformate imediat în bani.
^. Disponibilitati + Plasamente
Pasive curente (imediat exigibile)
Acest concept, chiar dacă este considerat o perfecţionare a indicatorului lichidităţii, nu
reprezintă decât o imagine completă şi adusă la zi a situaţiei curente a întreprinderii. De
asemenea, el ignoră intrările şi ieşirile de numerar, de mare importanţă pentru activitatea
companiei. Valoarea minimă a raportului cuprinsă între 0,2-0,3 reflectă o garanţie de lichiditate,
fiind asigurată achitarea obligaţiilor pe termen scurt.
Lichiditatea la vedere (Lv) apreciază măsura în care creditele bancare pe termen scurt
pot fi acoperite pe seama disponibilităţilor băneşti din casierie şi conturi bancare.
L Disponibilitati banesti in casierie si conturi bancare
Credite bancare pe termen scurt
Valorile de referinţă ale indicatorului sunt cuprinse în intervalul 0,85 - 1,15.
Pentru a obţine o informaţie în dinamică cu privire la lichiditate se impune calcularea
acesteia pe baza mai multor bilanţuri succesive, creându-se astfel posibilitatea exprimării unei
tendinţe.
Mai mult, bilanţul nu poate explica contribuţia diverselor activităţi desfăşurate de către
întreprindere la obţinerea lichidităţii constatate de acesta.
6.1.4 Indicatori de gestiune (de activitate)
O categorie aparte de indicatori utilizaţi în analiza financiară sunt indicatorii de
gestiune care furnizează informaţii cu privire la:
- viteza de intrare sau de ieşire a fluxurilor de trezorerie ale întreprinderii;
- capacitatea întreprinderii de a controla capitalul circulant şi activităţile comerciale de
bază ale sale;
- viteza de rotaţie a stocurilor (rulajul stocurilor) - aproximează de cîte ori stocul a fost
rulat de-a lungul exerciţiului financiar
Aceste rate măsoară gradul de eficacitate cu care firma utilizează resursele pe care le are
la dispoziţie, măsoară viteza de transformare a activelor în lichidităţi şi cea de reînnoire a
datoriilor, construcţia lor pornind de la ideea că trebuie să existe un echilibru raţional între cifra
de afaceri şi elementele de activ şi pasiv ale firmei.
Măsurarea vitezei de circulaţie (rotaţie) se realizează cu ajutorul a doi indicatori:
- numărul de rotaţii (Nr) care arată de câte ori se roteşte elementul de activ (A) sau pasiv
(P), analizat prin cifra de afaceri (Ca) în perioada de gestiune:
Nr
A(P)
- durata în zile a unei rotaţii (Dz), care arată durata medie în care elementul analizat
parcurge întreg ciclul economic şi reapare în forma bănească iniţială:
Dz = A(P) x T
Ca
T = perioada de gestiune pentru care se face analiza, exprimându-se în numărul de zile
calendaristice ale perioadei respective (lună, trimestru, an). Principalele rate analizate sunt:
a) Viteza de rotaţie a activului
Creşterea vitezei de rotaţie a activului semnifică creşterea gradului de lichiditate a
acestuia (reducerea duratei de recuperare sub formă bănească), îmbunătăţirea structurii activelor
în corelaţie cu specificul activităţii. Reducerea vitezei de rotaţie are ca efect principal creşterea
gradului de imobilizare a activelor. Aceste efecte sunt valabile atât pentru activele imobilizate cât
şi pentru cele circulante.
Problema care se pune în calcularea acestora din urmă, referitor la stocuri, este legată de
valoarea stocurilor, de faptul că în evaluarea stocurilor se utilizează metode de evaluare diferite
de la o întreprindere la alta şi denaturează rezultatele oricărei comparaţii, de faptul că cel mai
indicat este să se utilizeze o medie anuală a acestora şi că cifra de afaceri trebuie exprimată în
preţuri de achiziţie sau costuri de producţie, astfel încât, rata de rotaţie a stocurilor, calculată
pentru fiecare categorie de stocuri va fi dată de relaţiile:
• Rata de rotaţie a stocurilor de mărfuri:
„ „ Stocul mediu de marfuri „^
Rmf =------------------------------------------------x 360
Costul de achizitie a mărfurilor vândute
• Rata de rotaţie a stocurilor de materii prime:
Stocul mediu de materii prime
Rmp =-----------------------------------------------------x 360
Costul de achizitie al materiilor prime ± DS

• Rata de rotaţie a produselor finite:

Stocul mediu de produse finite
Rpf =--------------------------------------------x 360
Productia vândută (în cost complet)
b) Viteza de rotaţie a capitalurilor proprii arată numărul de utilizări ale capitalului
propriu, modul de fructificare a resurselor permanente sau arată numărul de refaceri a surselor
împrumutate şi atrase pe seama cifrei de afaceri într-o perioadă de gestiune, respectiv numărul de
zile necesar pentru restituirea datoriilor pe seama cifrei de afaceri.
6.2. Planificarea financiară a afacerii
Activitatea financiară precede activitatea tehnico-organizatorică de creare şi punere în
funcţiune a unei întreprinderi. În mod obligatoriu la demararea unei noi afaceri este necesară o
prognoză a situaţiilor financiare, „plan financiar", care vor avea rolul de a documenta, justifica şi
convinge de viabilitatea şi eficienţa afacerii, devenind „cel mai important reper în evaluarea
atractivităţii afacerii". Mai mult decât planul de afaceri, planul financiar constituie pilonul de
susţinere al întregii afaceri pentru că aici investitorul descoperă la ce nivel al câştigurilor se poate
aştepta iar creditorul cunoaşte capabilitatea debitorului de a se achita de obligaţii.
Managementul financiar solid este una dintre cele mai bune căi pentru ca afacerea să
rămână profitabilă şi solvabilă. Fiecare pas făcut cu succes în lumea afacerilor depinde de cât de
bine vei putea conduce afacerea din punct de vedere financiar pentru că în fiecare an mii de
afaceri cu un potenţial ridicat de succes dau faliment din cauza managementului financiar prost.
Această secţiune include în mod normal o previziune a contului de profit şi pierdere, a
bilanţului şi a fluxului de numerar (cash-flow).
Previzionarea contului de profit şi pierdere
Previziunea contului de profit şi pierdere este precedată de previziunea vânzărilor, a
producţiei şi a cheltuielilor.
Punctul de plecare în previzionarea situaţiilor financiare îl reprezintă previziunea cifrei
de afaceri, în funcţie de mărimea căreia se poate determina necesarul de mijloace şi resurse
necesar derulării afacerii.
Estimarea cifrei de afaceri este un proces complex care trebuie să aibă în vedere
obligatoriu elemente precum stabilitatea preţurilor şi capacitatea de producţie existentă.
Ca metode (simple) de previzionare a cifrei de afaceri sunt utilizate în practică:
a) Analiza dimensiunii pieţei prin: analiza nevoilor clienţilor, numărul cumpărătorilor
potenţiali, posibilitatea de a stabili legături pe termen lung cu aceştia, frecvenţa şi mărimea
comenzilor, cota de piaţă pe care o veţi deţine; analiza caracteristicilor produsului, a dinamicii
pieţei şi a strategiilor concurenţilor funcţie de care poate fi ajustată politica de preţuri. Dacă
firma este vulnerabilă la un atac din partea concurenţei sau la o schimbare bruscă în preferinţele
consumatorilor este indicat a verifica dacă există capacitatea de a depăşi astfel de situaţii.
b) estimarea de către fiecare agent de vânzări a cifrei de afaceri posibil de obţinut pe
zona sa şi cumularea acestor valori;
c) determinarea trendului cifrei de afaceri a firmei în ultimii ani şi a trendului industriei
respective, care prin agregare dă posibilitatea obţinerii cifrei de afaceri previzionate;
d) luarea în considerare numai a vânzărilor din ultimul an şi majorarea/micşorarea
acestora cu un anumit procent, funcţie de percepţiile referitoare la perioada următoare.
Previziunea producţiei arată care sunt cantităţile care pot fi fabricate din fiecare produs,
în funcţie de vânzările aşteptate şi de capacităţile de producţie. Prin simulări trebuie confruntate
previziunile vânzărilor cu constrângerile economice, tehnologice, financiare şi umane. Pentru
determinarea programului optimal de producţie se foloseşte adesea programarea liniară.
Planificarea producţiei porneşte de la confruntarea ansamblului previziunilor de vânzări
cu anumite constrângeri interne legate de producţie, cum ar fi:
• capacităţile de producţie sunt considerate nemodificabile pe termen scurt;
• resursele umane disponibile sunt limitate;
• anumite costuri de producţie nu trebuie depăşite;
• trebuie respectate anumite termene.
Previziunea cheltuielilor
Un volum mare al încasărilor nu este o realizare prea mare dacă nivelul cheltuielilor este
încă şi mai ridicat. Volumul cheltuielilor trebuie previzionat cu atenţie şi monitorizat pe tot
parcursul derulării afacerii. Cheltuielile pe care urmează să le angajaţi nu vor avea o structură
omogenă şi, din acest motiv, trebuie facută distincţie între diferitele destinaţii ale resurselor de
care dispuneţi.
O primă distincţie importantă este cea dintre cheltuielile iniţiale - care vor fi efectuate
pentru a pune în mişcare noua afacere - şi cele aferente activităţii curente după atingerea
parametrilor propuşi. Primele trebuie efectuate de regulă o singură dată, în perioada iniţială,
perioadă în care şi afacerea este mai vulnerabilă. Cea de-a doua categorie de cheltuieli va avea un
nivel mai stabil în timp, dar este şi mai îndepărtată în timp faţă de momentul întocmirii planului
de afaceri. Este foarte important să existe un grafic al celor două categorii de cheltuieli şi să fie
determinate cu precizie momentul în care afacerea va începe să funcţioneze la capacitatea
normală. În cazul în care acest moment este mai îndepărtat în realitate decât s-a crezut iniţial, s-
ar putea ca rentabilitatea afacerii să nu mai fie cea scontată. Atunci când previzionaţi cheltuielile
cu activitatea curentă, va trebui să determinaţi şi mărimea stocurilor necesare. Un volum prea
mare va ţine resurse imobilizate în mod inutil, în timp ce un volum prea redus creează riscul unor
întreruperi forţate ale activităţii. Va trebui să puteţi justifica nivelul pentru care aţi optat.
O altă distincţie importantă este cea între cheltuielile fixe - cele care trebuie suportate şi
atunci când nu se desfăşoară vreo activitate „productivă" - şi cele variabile - de exemplu,
cheltuielile cu materiile prime sau salariile personalului direct productiv. Este recomandabil ca
această grupare a cheltuielilor să fie precedată de o analiză atentă - distincţia perfectă dintre cele
două categorii există mai degrabă în teorie decât în practică. De exemplu, banii investiţi într-un
utilaj specializat vor fi mai greu de recuperat decât cei investiţi într-un utilaj cu mai multe
întrebuinţări posibile în cazul eşecului afacerii, este mai uşor să reduceţi volumul
aprovizionărilor cu materii prime decât să concediaţi salariaţi, fie ei şi „direct productivi". Chiar
dacă formatele standard ale unui plan de afaceri nu includ astfel de detalii, ele sunt necesare în
formarea unei imagini realiste asupra viitorului afacerii. Mai ales în cazul în care aveţi mai multe
produse/servicii, este bine să determinaţi cheltuielile, veniturile şi rentabilitatea pe unitate de
produs.
 Agenţia Naţională pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii recomandă pentru previziunea
Contului de Profit şi Pierderi următorul format:
CONTUL DE PROFIT SI PIERDERI - previziuni
(adaptare)

An 1An 2An 3ACTIVITATEA DE EXPLOATARECifra de afaceri, din

care:- Vânzări existente (fără proiect)- Vânzări generate de proiectCheltuieli
de exploatare pentru realizarea cifrei de afaceri, din care:- Materii prime si
materiale, cost mărfuri- Cheltuieli cu personalul direct productiv (inclusiv
CAS)- Cheltuieli cu personalul de conducere (inclusiv CAS)- Alte cheltuieli
cu personalul (inclusiv CAS)- Chirii, redevenţe leasing operaţional- Utilităţi
(combustibil, energie, apa, gaze etc.)- Transport- Costuri funcţionare birouri-
Reclamă/Publicitate- Deplasări- Asigurări- Întreţinere şi reparaţii- Servicii
profesionale- Impozite pe clădiri, terenuri, mijloace de transport etc.-
Amortizarea mijloacelor fixe- Alte venituri din exploatare- Alte cheltuieli de
exploatareRezultat din exploatare (A-B+C-D)00ACTIVITATEA
FINANCIARAVenituri financiare totalCheltuieli financiare, total din care:00-
Dobânzi bancare- Alte cheltuieli financiareRezultat financiar (F-
G)00ACTIVITATEA EXTRAORDINARAVenituri extraordinareCheltuieli
extraordinareRezultat extraordinar (I-J)00Profit brut (E+H+K)00Impozit pe
profitProfit net00

Proiecţia fluxului de numerar este importantă pentru că arată surplusul/deficitul de

numerar ce va caracteriza afacerea în perioada previzionată., capacitatea firmei de a face faţă
costului finanţării.
FLUX DE NUMERAR (CASH FLOW) - previziuni (adaptare)

OPERAŢIUNEA TOTAL din care:

trim. I trim. II trim. III trim. IV
1. Total încasări:
- din activitatea curenta (exploatare)
- din alte activităţi
- din credite
2. Total plăţi
- pentru activitatea curenta total, din care:
* materii prime si materiale
* utilităţi
* salarii
* impozite si taxe
- pentru investiţi;
-rambursări credite/leasinguri, existente,
din care:
* rate
* dobânzi
- rambursări credit solicitat, din care:
* rate
* dobânzi
- alte plăţi
3. Flux net de numerar al perioadei (1-2)
4. Disponibil de numerar al lunii
precedente
5. Flux de numerar cumulat

Bilanţul contabil previzionat contribuie la identificarea surselor şi utilizării fondurilor

pentru perioada următoare a cărui grad de detaliere depinde de necesităţile de informare a
utilizatorilor. Acest bilanţ trebuie întocmit în concordanţă cu contul de rezultat previzionat şi
proiecţia fluxului de trezorerie. Se consideră util următorul format: BILANŢ previzionat
(adaptare)
ACTIV I Suma I PASIV I Suma
ACTIVE IMOBILIZATE CAPITALURI PROPRII
Imobilizări necorporale Capital social
Imobilizări corporale Prime legate de capital
Imobilizări financiare Diferenţe de reevaluare
Rezerve
Rezultatul reportat Rezultatul exerciţiului
I Active imobilizate TOTAL I Capitaluri
Subvenţii proprii Provizioane
pentru investiţii
TOTAL reglementate
ACTIVE CIRCULANTE
Stocuri Creanţe DisponibilităţiII Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
DATORII
Împrumuturi şi datorii asimilate Furnizori şi conturi asimilate Clienţi-creditori Alte datoriiII
Active circulante TOTALIII Datorii TOTALIII Conturi de regularizare şi asimilateIV Conturi
de regularizare şi asimilateTOTAL ACTIV (I+II+III)TOTAL PASIV (I+II+III+IV)

Previziunile financiare trebuie întocmite cu prudenţă pentru nu se strecura erori care ar

putea influenţa negativ finanţatorul. Cele mai frecvente erori sunt:
1. Neincluderea situaţiilor financiare (reale şi previzionale) în planul de afaceri sau
omiterea uneia dintre ele;
 2. Prezentarea unor valori ale cifrei de afaceri şi profitului previzionat nerealiste şi
nefondate;
3. Omiterea ipotezelor privind proiecţiile financiare, ca explicaţii a originii cifrelor
avansate;

4. Subestimarea cheltuielilor şi neincluderea unor cheltuieli aşteptate şi evidente;

5. Includerea unor valori exagerate ale salariilor şi cheltuielilor curente ale activităţii;
6. Obţinerea unui randament al investiţiei neobişnuit pentru industria respectivă;
7. Ignorarea constituirii unor rezerve de siguranţă pentru situaţii neprevăzute;
8. Necorelarea informaţiilor prezentate în Bilanţ, Contul de Rezultat, Fluxuri financiare;
9. Situaţii financiare care nu sunt realizate conform standardelor de prezentare
obligatorii etc.
Pe baza acestor situaţii şi a indicatorilor calculaţi pot fi determinate riscurile asociate
afacerii astfel încât gestiunea financiară a acesteia să se desfăşoare fără probleme şi să fie
realizată strategia de dezvoltate economică şi socială a firmei.
6.4. Metode de calcul şi analiză a valorii întreprinderii
Evaluarea întreprinderii este, în viziunea specialiştilor, fie parte integrantă, componentă
fundamentală a analizei financiare, fie o prelungire a acesteia. Indiferent de accepţiunea dată,
relaţia de determinare dintre ele este fundamentată pe faptul că concluziile analizei rezultatelor, a
rentabilităţii, a riscului de exploatare sau de faliment, constituie repere calitative decisive pentru
evaluarea întreprinderii.
Evaluarea economică a firmei are ca obiectiv stabilirea valorii sale reale, de piaţă
(de circulaţie) şi presupune aprecierea firmei cu ajutorul unui indicator sintetic: valoarea sau
preţul, ţinând seama de cele cinci forţe ale sale (5M - Man, Money, Machines, Materials,
Market) completate cu cele cinci forţe ale mediului concurenţial - rivalitatea dintre firmele unui
sector, intrările potenţiale de noi concurenţi, apariţia unor produse de substituţie, presiunea
exercitată de furnizori, respectiv cea de clienţi.
Nu există un moment anume pentru a efectua o evaluare a firmei. Având în vedere
dinamica mediului de afaceri, sunt manageri care, pentru a-şi da seama unde se situează în
evoluţia acestuia şi a se asigura că nu "rătăcesc" în spaţiul economic, apelează periodic la unele
procedee de evaluare şi de reevaluare, prin care îşi asigură comparabilitatea cu restul economiei,
cu piaţa.
Unele momente din viaţa firmei impun, totuşi, obligatoriu o evaluare:
- ori de câte ori au loc schimbări în mărimea şi structura capitalului;
- ori de câte ori au loc schimbări în numărul şi componenţa asociaţilor sau acţionarilor;
- în tranzacţiile comerciale;
- în acţiuni juridice cu scop patrimonial a (succesiuni, proceduri, falimente etc.). În
prezent, în teoria şi practica economică a evaluării firmei se folosesc următoarele
metode:
a) metode de evaluare patrimonială;
b) metode de evaluare prin capacitate beneficiară (prin randament, prin rentabilitate);
c) metode bursiere de evaluare;
d) metode mixte (hibride de evaluare). a) Metode
patrimoniale de evaluare a întreprinderii
Conform acestei metode, valoarea unei întreprinderi poate fi stabilită prin analiza
bilanţului contabil, fie pe baza valorilor istorice a elementelor de activ sau pasiv, fie după
ajustarea corespunzătoare a anumitor posturi pentru care valoarea contabilă este imperfectă.
Estimarea valorii patrimoniale se poate face cu ajutorul indicatorilor:
- valoarea cerută a patrimoniului, exprimată prin activul total fără să se ţină cont de
maniera de finanţare;
 - valoarea netă a patrimoniului. Patrimoniul net este
calculat prin următoarele metode:
a) metoda activului net contabil;
b) metoda activului net corectat;
c) metoda valorii totale nete.
a) Activul net contabil este egal cu valoarea contabilă a activului diminuată cu valoarea
datoriilor. Activul net contabil se calculează cu relaţiile:
(1) ANC = Activul total - Pasivul exigibil
(2) ANC = Total capitaluri proprii - Dividende
Valorile implicate în calcul sunt cele istorice (de origine) corectate în funcţie de
principiile evaluării contabile. Respectarea principiilor contabile de evaluare a patrimoniului
(principiul prudenţei, principiul permanenţei metodelor, principiul continuităţii activităţii,
principiul independenţei exerciţiului, principiul intangibilităţii, necompensării) conduce la
obţinerea, prin această metodă, a unei valori de bază a întreprinderii.
Cu alte cuvinte:
Patrimoniul net = Active totale - Pasive exigibile
- Active imobilizate
- Datorii financiare
- Active circulante
- Datorii din exploatare
- stocuri
- Datorii diverse
- creanţe
- disponibilităţi băneşti şi plasamente
Acelaşi rezultat se poate obţine şi prin însumarea următoarelor elemente de pasiv:
- Capital social;
- Rezerve;
- Fonduri proprii;
- Profit nerepartizat;
- Subvenţii pentru investiţii;
- Provizioane.
b) Activul net corectat (reevaluat) se obţine prin corectarea şi reevaluarea activului
net contabil. Esenţa metodei constă în înlocuirea (reevaluarea) valorii nete contabile cu valoarea
de piaţă a acestora. Astfel:
- pentru terenuri şi clădiri, valoarea istorică este înlocuită cu cea propusă de experţi în
evaluări imobiliare, ţinând cont de amplasament şi de vechime (pentru clădiri);
- pentru maşini, utilaje şi echipamente se ia în calcul preţul de revizie pe piaţă în
momentul evaluării;
- pentru activele financiare (împrumuturi, titluri de participare, valori mobiliare de
plasament) se ia în calcul cotaţia lor, dacă este posibil, sau preţul de rambursare;
- pentru stocuri de semifabricate şi produse finite se foloseşte ca bază de calcul costul
lor de producţie.
În ce priveşte valoarea elementelor de pasiv se fac următoarele precizări:
- reevaluările pentru investiţiile şi provizioanele reglementate fac parte din capitalurile
proprii însă diminuate cu valoarea prezentă a impozitelor viitoare. Această datorie fiscală netă
virată este urmarea virărilor succesive în contul de profit şi pierderi a cotei părţi de subvenţie
pentru investiţie şi a reintegrării automate a cheltuielilor calculate (provizioane, reglementări);
- provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli ce urmează a se utiliza cu certitudine
(provizioane pentru impozite exigibile, pentru cheltuieli sociale şi fiscale etc.) sunt tratate ca
pasive exigibile. Alte provizioane cu exigibilitate mai redusă se încadrează în capitalurile proprii,
după deducerea datoriei fiscale;
- partea de distribuit a ultimului beneficiar trebuie dedusă din activul net corectat.
c) Valoarea totală a întreprinderii se obţine adăugând la activul net corectat:
- activele necorporale;
 - activele din afara exploatării.
Activele necorporale pot fi evaluate fie prin metoda Goodwill, fie prin metoda directă.
Goodwill-ul este o supravaloare rezultată din capacitatea managerială a firmei, din
realizarea elementelor sale necorporale (cheltuieli de cercetare-dezvoltare, concesiuni, brevete şi
alte drepturi asimilate; fonduri comerciale, clientelă, vad, debuşee, imaginea de marcă etc.).
Goodwill-ul este egal cu diferenţa dintre randamentul întreprinderii (rezultatul aşteptat
din exploatare) şi randamentul pieţei financiare (profitul realizat prin plasarea sigură a
capitalurilor proprii necesare exploatării); este astfel, valoarea actualizată, pe un orizont de timp
determinat a unui supraprofit. Se calculează cu relaţia:
G V (p -r * K pr) î
Gw = > —--------------, in care:
Ă (1 + k)
Pt - rezultatul curent al exploatării în anul „t"; r -
randamentul unui activ sigur (%); Kpr -
capitalurile proprii necesare exploatării; k - rata
de actualizare.
Evaluarea directă a activelor necorporale este o abordare mai analitică, şi-n acelaşi
timp mult mai diferită din punct de vedere tehnic (vezi literatura de specialitate).
NOTĂ: In acest curs s-au discutat unele aspecte ale evaluării legate direct de
diagnosticul financiar-patrimonial, evaluarea economică a unei societăţi prin mai multe metode
făcând obiectul unor metodologii complexe abordate în lucrări de strictă specialitate.
Concluzii:
Obiectivul situaţiilor financiare este de a furniza informaţii cu privire la poziţia
financiară, performanţele şi modificarea poziţiei financiare, necesare unor categorii diferite de
utilizatori în luarea deciziilor.
Poziţia financiară a unei întreprinderi, conform paragrafului 16 din Cadrul general al
IASC pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare, este influenţată de resursele
economice pe care le controlează, de structura sa financiară, lichiditatea şi solvabilitatea sa şi
de capacitatea sa de a se adapta schimbărilor mediului în care îşi desfăşoară activitatea.
Informaţiile privind poziţia financiară sunt oferite în primul rând de bilanţ. De aceea,
analiza bilanţului, în viziune patrimonială, economică sau financiară furnizează diverşilor
utilizatori baza ştiinţifică a raţionamentelor necesare fundamentării deciziilor operaţionale şi
strategice.
În cadrul acestui capitol sunt aprofundaţi factorii ce influenţează structura financiară şi
deci poziţia financiară a întreprinderii şi se propune o metodologie de analiză, bazată
preponderent pe metoda ratelor.
Informaţiile oferite de analiza structurii financiare sunt utile pentru anticiparea nevoilor
de finanţare şi a capacităţii întreprinderii de a atrage noi investitori, pentru evaluarea globală a
solvabilităţii, a capacităţii întreprinderii de a-şi onora angajamentele financiare scadente. Ele
permit, de asemenea, determinarea valorii patrimoniale a întreprinderii.
Teste de autoevaluare
1. Conform concepţiei patrimoniale criteriile de construire a bilanţului sunt:
• Pentru activ.....................................................................................................................
• Pentru pasiv.....................................................................................................................

2. În teoria şi practica economică a evaluării se folosesc ca metode....................................

 Teste de evaluare
1. Cum se modifică structura patrimonială a firmei sub influenţa diferiţilor factori?
2. Ce exprimă ratele de structură patrimonială şi care este conţinutul lor economic?
3. Care sunt metodele patrimoniale de evaluare a patrimoniului firmei şi în ce constă
fiecare dintre ele?
4. Care sunt factorii care acţionează asupra structurii patrimoniale a firmei?
5. Care sunt ratele de structură ale activului patrimonial?
6. Care sunt ratele de structură ale pasivului patrimonial?
7. În ce constă concepţia funcţională a bilanţului?
Teste de control
1. Conform teoriei patrimoniale, construirea bilanţului patrimonial are drept
criterii:
a) pentru activ: gradul de exigibilitate al diferitelor elemente;
b) pentru pasiv: gradul de exigibilitate al diferitelor elemente;
c) pentru activ: gradul de lichiditate al diferitelor elemente;
d) pentru pasiv: gradul de lichiditate al diferitelor elemente.
2. Din structura activului bilanţier fac parte:
a) imobilizări corporale;
b) clienţi - creditori;
c) rezerve;
d) titluri de plasament.
3. Din structura pasivului bilanţier fac parte:
a) Furnizori - debitori;
b) Provizioane;
c) Rezerve;
d) Dobânzi.
4. Factorii, care acţionează asupra structurii patrimoniale a firmei, sunt:
a) factori legaţi de natura activităţii;
b) mărimea firmei;
c) factori economici;
d) actori legislativi;
e) factori sociali;
f) fluctuaţia nevoilor.
5. Între rata activelor imobilizate (RAI) şi rata activelor circulante (RAC) există
următoarea relaţie:
a) RAI + RAC < 1;
b) RAI + RAC > 1;
c) RAI + RAC = 1.
6. În teoria şi practica economică a evaluării întreprinderii se folosesc:
a) metode patrimoniale;
b) metode statice;
c) metode dinamice de evaluare bazate pe actualizare;
d) metode mixte.
7. Tipurile de bilanţ utilizate în diagnosticul financiar sunt:
a) bilanţ contabil
b) bilanţ financiar
c) bilanţ funcţional
d) bilanţ „pool de fonds"
8. Din categoria ratelor de structură ale activului patrimonial fac parte:
a) rata activelor imobilizate
 b) rata activelor circulante
c) rata imobilizărilor corporale
d) rata stocurilor
e) rata independenţei financiare
9. Ratele de structură ale pasivului permit aprecierea politicii financiare a firmei,
prin punerea în evidenţă a unor aspecte privind stabilitatea şi autonomia financiară a
acesteia:
a) rata autonomiei financiare
b) rata independenţei financiare
c) rata de îndatorare globală
d) rata stabilităţii financiare
e) rata autonomiei financiare la termen
f) rata de îndatorare la termen
10. Principalele rate de rotaţie a posturilor de bilanţ
sunt:
a) numărul de rotaţii ale activelor
b) numărul de rotaţii ale capitalurilor proprii
c) numărul de rotaţii ale activelor circulante
d) numărul de rotaţii ale furnizorilor
e) durata de recuperare a creanţelor
f) rata stocurilor
Capitolul VII Probleme de bază ale analizei economice în unităţile
de turism

Conţinutul capitolului
Prezentul capitol abordează aspectele referitoare la analiza economică în unităţile de
turism, şi anume:
- particularităţi ale analizei economice în turism, prezentând sistemul de indicatori,
modalitatea de calcul şi analiză a eficienţei economice a activităţii de cazare, a activităţii de
alimentaţie publică, a transportului turistic, a eficienţei economice a investiţiilor turistice noi şi a
eficienţei globale în turism;
- analiza prestaţiilor turistice pe baza cifrei de afaceri, abordând analiza structurală şi
factorială a cifrei de afaceri în turism prezentând modelele factoriale ce fac obiectul analizei
acestui fenomen;
- analiza costurilor în unităţile de turism (analiza structurală şi factorială a costurilor
unităţilor de turism).

7.1. Particularităţi ale analizei în turism

Activitatea turistică, a cărei ofertă se concretizează în produsele, acţiunile şi prestaţiile
turistice, este deosebit de complexă şi prezintă particularităţi din cel puţin trei puncte de vedere:
1) Geografic, oferta turistică este constituită din patrimoniul turistic al unui anumit
spaţiu: ţară, regiune, staţiune etc., împreună cu întreaga gamă de dotări care asigură valorificarea
acestuia;
2) Macroeconomic, oferta turistică este constituită din totalitatea bunurilor şi serviciilor
potenţiale destinate consumatorilor pentru satisfacerea trebuinţelor lor turistice;
3) Microeconomic, pentru o unitate specializată în turism, oferta este constituită de
produsul turistic care se vinde la cerere sau programat.
Pentru analiza economică prezintă importanţă oferta turistică la nivel microeconomic,
cuantificată prin două coordonate distincte şi anume:
 - cheltuielile turistice ocazionate de consumul de valori şi de plăţile componente ale
produsului turistic;
- veniturile turistice încasate din valorificarea produsului turistic.
Particularităţile care dau complexitate produsului turistic au implicaţii majore asupra
structurilor de cheltuieli şi venituri turistice şi a reflectării lor în contabilitatea unităţilor de
turism - sursă de informaţii pentru procesul de analiză.
Principalele caracteristici ale produsului turistic cu implicaţii asupra contabilităţii
cheltuielilor şi veniturilor şi analizei economice sunt:
a) Prezenţa în componenţa produsului turistic a mai multor subproduse: transport, masă,
cazare, agrement etc., care necesită reflectarea în contabilitate a structurilor de cheltuieli şi
venituri specifice fiecărui subprodus;
b) Prezenţa unor tehnologii diferite care concură la realizarea produsului turistic:
industrială, comercială, alimentaţie publică, poştă, telecomunicaţii, transporturi, care necesită
reflectarea în contabilitate a structurilor de cheltuieli specifice fiecărei tehnologii şi structuri
tehnico - organizatorice în care acestea se realizează;
c) Ponderea ridicată în componenţa produsului turistic a subproduselor turistice
nestocabile: locurile în mijloacele de transport, locurile de cazare în hoteluri etc.;
d) Inexistenţa unei valori reziduale a produsului turistic, în urma consumului acestuia
rămânând cel mult amintiri, cunoştinţe şi experienţe acumulate;
e) Substituibilitatea subproduselor componente produsului turistic: avionul cu trenul,
hotelul cu campingul etc.;
f) Sfera de cuprindere mai largă sau mai restrânsă a produsului turistic în funcţie de
cererea solicitatorului: numai cazare, numai masă, numai masă şi cazare etc.;
g) Specific industriei turismului este faptul că atât cheltuielile cât şi veniturile acestuia
sunt puternic influenţate de raportul în care resursele ocupate se consumă prin utilizare sau
neutilizare;
h) Rigiditatea ofertei ce presupune: imobilitatea ofertei şi producţiei turistice care,
pentru a fi consumată presupune deplasarea consumatorului şi nu a produsului; imposibilitatea
stocării ofertei, deci a adaptării cantitative a ofertei la nivelul cererii; rigiditate în localizarea
capacităţilor sau echipamentelor de producţie care este amplasat la locul sau în apropierea
elementului atractiv determinând lipsa de alternative sau variante ale localizării producţiei,
imposibilitatea adaptării sale la variaţiile de tip sezonier ale cererii turistice şi la modificările
calitative ale cererii determinate de diversificarea motivaţiilor, apariţia de noi mobiluri şi
interese. Acest lucru are consecinţe importante asupra eficienţei şi riscurilor investiţiilor în oferta
turistică.
Investiţiile în industria turistică sunt, în general, intensive în capital, din cauza costului
ridicat al infrastructurii, dar şi al echipamentului turistic, finanţarea lor angajând capitalul pe
termen lung iar amortizările făcându-se lent. Costul de exploatare al capacităţilor de producţie
este acelaşi, fie că unitatea funcţionează sau nu. Aceste restricţii financiare şi tehnice impun
aplicarea unor reguli foarte stricte, atât la finanţarea cât şi la gestionarea întreprinderilor turistice.
Din punct de vedere metodologic analiza economică se desfăşoară ca şi pentru celelalte
activităţi economice, însă în turism, pentru că produsul turistic este rezultatul unui ansamblu de
activităţi specifice, sistemul de indicatori şi metodologia de calcul şi analiză a eficienţei
economice se diferenţiază în funcţie de genul de servicii, astfel:
a) pentru reflectarea eficienţei activităţii de cazare se foloseşte sistemul de indicatori
construit pe baza celor mai semnificativi indicatori de efort, şi anume: numărul mediu de
personal muncitor (Np), valoarea medie a mijloacelor fixe (F), valoarea medie a mijloacelor fixe
şi a mijloacelor circulante (Fd), cheltuielile totale ale activităţii de cazare (Ch), fondul de salarii
(Fs), capacitatea disponibilă exprimată în locuri sau locuri - zile (CD) etc. şi a indicatorilor de
efect, respectiv: încasări din prestaţiile hoteliere de cazare (I), încasări din prestaţiile
suplimentare (Is), venitul net (Vn), profitul (P), taxa pe valoarea adaugată (TVA) ş.a.
 Sistemul prezentat poate fi completat, într-o analiză mai profundă, şi cu alţi indicatori
de efort, respectiv de efect, prin combinarea cărora pot rezulta şi alte posibilităţi de evaluare a
eficienţei.
Cei mai semnificativi şi, totodată, operaţionali indicatori de eficienţă ai activităţii de
cazare ar fi următorii:

- productivitatea medie a muncii (W)

- valorică: Wv = -^—
Np

— N
- fizică: W f = — , unde:
Np
Î - volumul încasărilor;
Np - număr personal muncitor;
N - număr înnoptări realizate anual;
- încasarea medie pe unitatea de prestaţie (î), indicator specific acestei activităţi,
calculat prin raportarea încasărilor la capacitatea de cazare, exprimată în locuri (Lc) sau locuri
-zile (LcZ):
Î Î
i = — sau i =----------
Lc LcZ
- cheltuieli la 1000 lei încasări (C), indicator ce exprimă consumul de factori de
producţie ocazionat de realizarea unui anumit volum al serviciilor şi corespunzător unei anumite
sume a încasărilor:

C = Ch I x
1000;
- cheltuieli medii pe unitatea de prestaţie (c), indicator specific care reflectă consumul
de resurse pe loc sau pe loc - zi:
Ch Ch
c = — sau c = LcZ
Lc
- rata rentabilităţii (r), unul dintre cei mai sintetici indicatori de eficienţă. Acest
indicator se poate exprima, în funcţie de baza de raportare, prin:
(a) raportul profitului faţă de suma încasărilor (cifra de afaceri):
P
r = — x 100
I
(b) raportul profitului faţă de fondurile ocupate (fondurile fixe şi mijloacele circulante):
P
r =-----x 100;
Fd
(c) raportul profitului şi suma costurilor:
P
r = — x 100
Ch
- profitul pe unitatea de prestaţie (loc sau loc - zi) (p), respectiv:
 p =-P—, unde:
Cu
Cu - numărul unităţilor de prestaţie;
- coeficientul de utilizare a capacităţii (CUC), cel mai reprezentativ indicator de
apreciere a eficienţei activităţii de cazare, calculat ca raport între capacitatea de cazare efectiv
utilizată la un moment dat sau într-o perioadă (număr turişti, număr înnoptări, număr zile - turist)
şi capacitatea de cazare maxim posibilă (nr. locuri x 365 zile sau nr. locuri x 90, 120 zile, . . .
perioada de funcţionare a unităţii), cu relaţia:
CUC = NZT/Cmax x 100
Fiecare indicator caracterizează o latură sau alta a eficienţei activităţii de cazare. Priviţi
şi analizaţi, în ansamblul lor, facilitează aprecierea eficienţei prestaţiilor de cazare în toată
complexitatea acestora.
b) reflectarea eficienţei activităţii de alimentaţie publică se face cu ajutorul sistemului
de indicatori care include, pe lângă mărimile economice cu semnificaţia identică celor din
domeniul cazării, şi câţiva indicatori specifici acestui sector, atât ai efectelor cât şi ai eforturilor,
respectiv: desfacerile de mărfuri prin unităţile de alimentaţie publică (Ca), producţia culinară
(Q), cheltuieli totale (Ch), cheltuieli de circulaţie (Chc), numărul mediu al personalului operativ
(Nop), soldul mediu al mijloacelor circulante (S).
Din sistemul indicatorilor de eficienţă economică a alimentaţiei publice, propus de
teoria din domeniu, cei mai utilizaţi de practica economică sunt:
— — Ca
- productivitatea medie a muncii (W): W =-------;
Nop

P
- profitul mediu pe lucrător (p): p =-------;
Nop
- cheltuieli de circulaţie la 100 (1000) lei desfacere (nivelul relativ al cheltuielilor)
(Nch):
Ch
Nch = — x 100(1000), lei/100(1000)lei Ca;
Ca
- rata rentabilităţii (r):
P
1. r = — x 100
Ca
P
2. r = — x 100
C
h
P
3. r =-----x 100
Fd
Ca
- valoarea desfacerilor pe loc de masă (Vd): Vd = N—;

Ca
- încasarea medie pe consumator (ic): i c =---------;
Ncons
Ncons
 - afluxul de consumatori la masă (A): A =---------;
Nloc

- numărul consumatorilor pe lucrător operativ (C): C = Ncons .

Nop
Pentru o analiză mai profundă, aceşti indicatori pot fi completaţi şi cu alţii (gradul de
utilizare a timpului de lucru, fluctuaţia personalului, nivelul de calificare, raportul dintre
personalul operativ şi cel tehnico-administrativ, valoarea desfacerilor pe m2 suprafaţă comercială
şi/sau la 1000 lei fonduri fixe, coeficientul de utilizare ş.a.), prin a căror semnificaţie rezultă şi
alte aspecte ale eficienţei economice a alimentaţiei publice.
c) evaluarea eficienţei economice a transportului turistic se particularizează în funcţie
de forma de exploatare.
Astfel, pentru parcul propriu se determină:
- coeficientul de utilizare a parcului (Cup), calculat ca raport procentual între numărul
de zile active-maşină (Za) şi numărul de zile calendaristice-maşină (Zc):
Za
Cup = — x 100;
Zc
- coeficientul de utilizare a capacităţii de transport (CUT), calculat ca raport procentual
între capacitatea efectiv folosită (Ckm - număr de călători - kilometri) şi capacitatea teoretică
(Lkm - număr de locuitori - kilometri):
CUT = Ckkm x 100; Lkm
- parcursul mediu (Pm) calculat ca raport procentual între parcursul total (P t ) efectuat
într-o perioadă (zi, luna, an) de toate mijloacele de transport ale agentului economic şi numărul
maşinilor - zile în activitate (Nmza):
P
Pm( z, l, a) =- -1— x 100.
Nmza
Pentru mijloacele destinate închirierii (autoturisme, microbuze şi autocare în sistemul
Rent a Car) se calculează:
- încasarea medie pe zi - automobil, pe zi - maşină inventar, pe zi - maşină activă (în lei
sau valută);
- cursul de revenire, calculat ca raport între tariful intern în lei (care înglobează
cheltuielile cu uzura maşinii, salariile personalului, reparaţii şi întreţinere auto etc.) şi încasarea
valutară din închirieri sau din schimbul valutar necesar obţinerii sumei în lei pentru achitarea
seviciului.
d) pentru cuantificarea eficienţei economice a investiţiilor turistice noi presupune
determinarea:
- investiţiei specifice (is), care arată volumul de investiţii necesar pentru realizarea unui
loc de cazare sau a unui loc de masă în alimentaţie:

ls
= Ne s Na'
- durata de realizare a investiţiei, exprimată în ani sau luni, care semnifică perioada de
timp de la începerea execuţiei până la punerea în funcţiune a obiectivului turistic în discuţie;
- volumul încasărilor totale, care reprezintă totalitatea încasărilor, exprimate în lei,
estimate după punerea în funcţiune a obiectivului din activitatea de prestaţii hoteliere, desfacere
prin unităţile de alimentaţie publică, unităţile comerciale sau din alte activităţi de prestaţii ce se
efectuează în cadrul obiectivului;
- volumul încasărilor valutare, indicator cantitativ care exprimă totalitatea încasărilor
valutare ce se pot realiza după punerea în funcţiune a obiectivului;
 - volumul cheltuielilor totale, exprimate în lei, ce se efectuează pentru desfăşurarea
activităţilor de prestaţii şi desfacere din cadrul obiectivului;
- volumul acumulărilor totale (venitul net), care arată, în mărime absolută, eficienţa cu
care îşi va desfăşura activitatea obiectivul, după punerea în funcţiune. Acumulările (At) se
calculează prin diferenţa între totalul încasărilor (I t ) şi totalul cheltuielilor (Ct), la care se adaugă
taxa pe valoarea adăugată:
At = It - Ct + TVA;
- volumul profiturilor totale (Pt), calculat prin diferenţa dintre total încasări (It) şi total
cheltuieli (Ct): Pt = It - C;
- rata profitului (rentabilităţii) (Rr), care exprimă gradul de rentabilitate a obiectivului,
respectiv capacitatea acestuia de a-şi acoperi cheltuielile din propriile încasări şi de a obţine un
profit. Rata profitului arată rezultatele financiare pozitive ale obiectivului în raport cu încasările
(cifra de afaceri) ce se efectuează, respectiv:
P
Rr = -J- x 100;
Î
t
- durata de recuperare a investiţiei totale (D), exprimată în ani (luni), se calculează
pornind de la profitul anual (Pt) sau de la acumulările anuale (At), corelate cu valoarea
investiţiei totale majorată cu efectul imobilizării după formulele:

D=— D=—•

Aceşti indicatori selectivi ai fundamentării eficienţei investiţiilor, în condiţiile

economiei de piaţă şi amplificării relaţiilor economico - financiare cu mediul extern al unui
complex economic naţional, se cer a fi completaţi şi cu alte calcule de eficienţă a posibilelor
obiective investiţionale turistice, privite în dinamica funcţionalităţii lor.
e) sistemului turistic - ca ramură organizată pe principiul conexiunii activităţilor ce
concură la realizarea produsului turistic - i se poate determina eficienţa globală, indispensabilă
în calculele de planificare - urmărire - analiză, prin dubla agregare a indicatorilor utilizaţi la
nivelul unităţilor, adică pe tipuri de activităţi şi pe ansamblu de activitate desfăşurată în cadrul
ramurii. În acest sens, ca indicatori generali pot fi reţinuţi:
- volumul incasărilor totale, din care incasări in valută;
- încasarea medie pe turist şi încasarea medie pe zi - turist;
- cheltuieli totale;
- venitul net (profitul) (P) determinat ca diferenţă între încasări şi cheltuieli (mărime
absolută), imagine ce trebuie completată prin calculul ratei venitului net (profitului) sau ratei
rentabilităţii (mărime relativă). Calculul ratei se poate face în următoarele variante:
> funcţie de volumul total al încasărilor (cifra afacerilor în ramura turistică):
R = P x 100

> funcţie de volumul cheltuielilor din domeniul turismului:

R2 = — x 100
2
Ch
> funcţie de volumul valoric al fondurilor fixe (Ff) şi mijloacelor circulante (Mc): R3
= (Ff + Mc) x 100
Ff
- gradul de utilizare a forţei de muncă reliefat de productivitatea muncii (W),
determinat prin raportarea volumului încasărilor totale (V) la numărul mediu al lucrătorilor pe un
an (N):
V.
W = -^
N
O altă variantă de calcul poate corela venitul net sau profitul cu numărul lucrătorilor
operativi, pe categorii de calificare etc.;
- aportul net valutar (Av), indicator de maximă importanţă pentru eficienţa întregii
activităţi de turism, determinat prin scăderea plăţilor valutare (Cv) legate de activitatea turistică
din totalul încasărilor valutare din turism (Tv):
Av Tv - Cv
Sub formă relativă, ca rată a aportului net valutar (Rav) se va pune în relaţie mărimea
absolută a aportului net valutar cu volumul încasărilor valutare totale, astfel:

Rav = J- x 100
v
Totodată, la nivelul ramurii, se cere a se opera şi cu indicatori de eficienţă ai
macrosistemului, exprimaţi prin corelarea efectelor de natura produsului intern şi/sau naţional
(brut şi net), venitul naţional, venitul net total cu eforturile, respectiv resursele exprimate integrat
pe tipuri de activităţi sau pe întreaga activitate la nivelul ramurii, sau direct pe feluri de resurse
(după conţinutul lor economic) în ipostazele de resurse ocupate (şi/sau avansate) şi de resurse
consumate.
7.2. Analiza prestaţiilor turistice pe baza cifrei de afaceri
7.2.1. Analiza structurală a cifrei de afaceri în turism
Pornind de la structura activităţilor ce conturează obiectivele unităţilor de turism, cifra
de afaceri realizată de acestea este formată din: încasări din prestaţii hoteliere, încasări din turism
(intern şi internaţional), vânzări de mărfuri cu amănuntul prin unităţile de alimentaţie publică,
încasări din alte activităţi.
Structura cifrei de afaceri este diferită în funcţie de nivelul la care se face analiza. În
cazul unităţilor deţinătoare de bază materială, ponderea hotărâtoare o deţin încasările din prestaţii
hoteliere şi vânzările de mărfuri cu amănuntul. Analiza structurală se aprofundează pe fiecare
activitate în parte, după anumite criterii. Astfel, analiza încasărilor din cazare trebuie să se
extindă asupra modului de realizare a prestaţiilor respective pe forme de cazare, pe tipuri de
unităţi şi pe categorii de confort, pentru a evidenţia concordanţa cu structura cererii.
Analiza încasărilor pe forme de cazare şi tipuri de unităţi reflectă:
- contribuţia fiecărei forme de cazare (tip de unitate) la modificarea rezultatelor
globale;
- modul de exploatare atât a unităţilor de bază cât şi a celor complementare, în corelaţie
cu specificul zonei turistice şi cu intensitatea circulaţiei turistice;
- diversificarea activităţii de cazare pe tipuri de unităţi în concordanţă cu solicitările
turiştilor.
Studierea încasărilor din activitatea de cazare poate fi aprofundată prin analiza acestora
în funcţie de categoria de încadrare a unităţilor (numărul de stele). O astfel de analiză permite
unele concluzii cu privire la nivelul calitativ al prestaţiilor efectuate, în funcţie de ponderea
diferitelor categorii de confort.
Vânzările de mărfuri cu amănuntul pot fi structurate pe tipuri de unităţi şi pe categorii
de încadrare a acestora. Pentru orientarea corespunzătoare a producţiei şi distribuţiei în
concordanţă cu dinamica şi structura cererii este indicată analiza vânzărilor de mărfuri prin
unităţile de alimentaţie publică pe următoarea structură:
 - producţie culinară (mâncăruri, produse de patiserie - cofetărie, preparate simple);
- mărfuri vândute în starea în care au fost cumpărate.
În modificarea structurii vânzărilor se reflectă eforturile unităţilor pe linia diferenţierii
sortimentale, a îmbunătăţirii calităţii produselor în concordanţă cu exigenţele clientelei şi cu
presiunea concurenţială.
Analiza structurală a cifrei de afaceri a unităţilor de turism poate fi completată pe baza
criteriilor generale de structurare care operează în aceeaşi manieră în toate domeniile de
activitate.
7.2.2. Analiza factorială a cifrei de afaceri în turism
Cifra de afaceri sintetizează rezultatele activităţilor multiple care se desfăşoară în cadrul
întreprinderii de turism. Acest indicator este influenţat de o multitudine de factori endogeni şi
exogeni. Eficienţa analizei factoriale este condiţionată de justa determinare a ansamblului de
factori şi de stabilirea corespunzătoare a raporturilor de cauzalitate dintre aceştia. Identificarea
factorilor de influenţă şi măsurarea acţiunii lor permite stabilirea posibilităţilor de creştere a
veniturilor, respectiv a performanţelor economice.
Resursele materiale şi umane de care dispun unităţile de turism nu pot fi valorificate
decât în prezenţa consumatorilor turişti. De aceea, se impune investigarea cifrei de afaceri pe
baza unor modele care să ilustreze legătura dintre aceasta şi dimensiunea circulaţiei turistice.
Astfel:
(1) Ca = T x îT, unde:
T - numărul de
turişti;
îT - încasarea medie pe turist;
Încasarea medie pe turist nu este suficient de edificatoare în ce priveşte mărimea
consumului turistic pe o persoană, întrucât anumite categorii de turişti au un sejur mai
îndelungat, ceea ce se va concretiza într-o încasare medie pe turist mai mare, în timp ce alte
categorii au un sejur de numai câteva zile sau chiar o zi. În acest context, modelul de mai sus, pe
a doua treaptă de analiză, capătă următoarea formă:
Ca = T x S x îZ, unde:
S - durata medie a sejurului;
îZ - încasarea medie pe zi - turist.
Atât durata medie a sejurului cât şi încasarea medie pe zi - turist intră sub incidenţa
modificării structurii circulaţiei turistice după diferite criterii (provenienţa turiştilor, forma de
turism etc.).
Analiza cifrei de afaceri în turism poate fi realizată şi prin prisma factorilor care reflectă
folosirea intensivă şi extensivă a potenţialului material disponibil. În acest sens, sunt
operaţionale modelele:
(2) Ca = Ls x îs, unde:
Ls - numărul de locuri serviciu; îs-
încasarea medie pe loc serviciu.
În turism, factorul uman, înţeles ca factor activ de producţie are un rol esenţial, întrucât
este cel care dă forma produsului oferit consumatorului. Rolul specific al resurselor umane în
crearea produsului turistic şi implicaţiile lor în cifra de afaceri rezultă din modelul:
T Z Î
(3) Ca = Np x-----x — x —
Np T Z
Primul factor (Np) indică latura cantitativă a potenţialului uman, exprimată prin timpul
de muncă (numărul de salariaţi). Cel de-al doilea factor (T/Np) caracterizează productivitatea
muncii lucrătorilor din turism, exprimată fizic prin numărul de turişti ce revin în medie pe un
salariat. Aprecierea acestui indicator trebuie să se facă în corelaţie cu nivelul servirii, în sensul
că, peste o anumită limită, creşterea numărului de turişti serviţi în medie de un lucrător poate să
influenţeze nefavorabil calitatea servirii şi imaginea produsului turistic pe piaţă. Ultimii doi
factori (Z/T - durata medie a sejurului şi Î/Z - încasarea medie pe zi - turist) evidenţiază aspecte
legate de intensitatea consumului turistic.
Performanţele firmelor de turism sunt dependente şi de eforturile investiţionale de
dotare a unităţilor operative, pe de o parte cu mijloacele de muncă necesare, iar pe de altă parte
cu utilităţile corespunzătoare categoriei de confort. De aceea, cifra de afaceri poate fi analizată şi
după relaţia:
F Ca
(4) Ca = Np x — x —, unde:
Np F
F/Np - gradul de înzestrare tehnică a salariaţilor exprimat prin valoarea activelor fixe pe
un salariat;
Ca/F - eficienţa utilizării activelor fixe, exprimată prin cifra de afaceri la 1 leu active
fixe.
În activitatea de cazare cifra de afaceri este în funcţie directă de gradul de utilizare a
capacităţii disponibile. În acest scop, în analiza factorială se recomandă modelul:
(5) Ca = CD x K x îz, unde:
CD - capacitatea de cazare exprimată în locuri zile; K -
coeficientul de utilizare a capacităţii disponibile; îZ -
încasarea medie pe loc - zi cazare.
Desigur, modificarea tarifelor pe categorii de confort se încadrează în politica generală a
preţurilor. Factorul care reflectă însă direct efortul propriu al întreprinderii este creşterea
încasărilor din servicii suplimentare pe loc - zi, care în condiţiile unui anumit regim de tarife
reprezintă o principală cale de sporire a încasărilor unităţilor de turism.
Serviciile suplimentare sunt cele puse la dispoziţia turiştilor în afara prestaţiilor de bază
(cazare, hrană, transport). În general, aceste servicii nu sunt cunoscute şi achitate de turist în
momentul cumpărării vacanţei, urmând să fie solicitate şi plătite în timpul sejurului.
După cum se ştie, serviciile suplimentare sunt foarte variate, cuprinzând atât servicii
gratuite cât şi contra cost. Din cea de-a doua etapă fac parte: întreţinerea unor obiecte de uz
personal; închirieri de materiale sportive de agrement etc.; rezervări de locuri la diverse
manifestări culturale; aranjamente pentru partide de vânătoare şi pescuit; servicii de ghizi
-interpreţi etc.
Or, în vederea creşterii încasărilor, pe seama acestei categorii de servicii se impune
diversificarea lor în funcţie de categoriile de turişti, de psihologia şi obiceiurile acestora şi
totodată stabilirea unor tarife competitive care să favorizeze solicitarea lor.
Prin structura şi calitatea lor, serviciile suplimentare trebuie să asigure un sejur agreabil;
de aceea considerăm că numărul de servicii suplimentare reprezintă unul din criteriile de
apreciere a nivelului general de servire în turism.
Vânzarea mărfurilor prin unităţile de alimentaţie publică se analizează după o
metodologie similară celor prezentate în acest capitol.
7.3. Analiza costurilor în unităţile de turism
7.3.1. Analiza structurală a costurilor unităţilor de turism
Consumul de resurse în unităţile de turism au un caracter complex, determinat de
structura eterogenă a activităţilor componente, care diferă în ceea ce priveşte conţinutul şi efectul
obţinut. Diversitatea cheltuielilor pe care le reclamă activitatea de turism impune gruparea lor
după anumite criterii, fiecare asigurând o investigare subordonată unui anumit obiectiv practic.
Analiza structurală permite aprecierea corectă a evoluţiei diferitelor categorii de cheltuieli,
aplicarea unor metode şi procedee corespunzătoare de analiză, în concordanţă cu factorii
specifici de influenţă şi cu cauzele care au determinat abaterile faţă de un indicator prestabilit,
evidenţierea unor direcţii concrete de acţiune în vederea reducerii lor.
Tipologia costurilor este operaţională şi în turism, evident completată cu elemente
specifice decurgând din particularităţile domeniului.
Astfel, în turism costurile pot fi structurate după tipul de activitate consumatoare de
resurse:
- costul cazării;
- costul activităţii de alimentaţie publică;
- costul turismului;
- costul altor activităţi.
Costul cazării şi al alimentaţiei publice poate fi investigat în funcţie de categoria de
încadrare (confort) a unităţilor operative. În cazul categoriilor superioare de încadrare, costul
prestaţiilor este mai mare ca urmare a cheltuielilor suplimentare necesare pentru asigurarea unui
confort sporit şi a unor servicii de calitate.
În alimentaţia publică cheltuielile pot fi structurate şi în funcţie de procesele economice
care le generează, astfel:
- cheltuieli aferente producţiei;
- cheltuieli aferente distribuţiei.
Desigur, aceasta presupune şi organizarea evidenţei astfel încât să permită urmărirea şi
controlul cheltuielilor pe cele două grupe şi deci identificarea şi localizarea mai precisă pe centre
de responsabilitate (de profit).
7.3.2. Sisteme de analiză factorială a costurilor
Realizarea diagnozei cheltuielilor şi pe baza ei, reglarea activităţii firmei de turism
necesită investigarea acestora şi prin prisma factorilor - variabile specifice. Astfel, cheltuielile la
1000 lei cifră de afaceri (respectiv nivelul mediu al cheltuielilor) poate fi calculat şi analizat pe
baza relaţiilor:
Ch
1. Nch = —x 1000
Ca
n
E gix nchi
2. Nch = —------------, în care:
100
gi - reprezintă structura cifrei de afaceri; nchi
- cheltuieli la 1000 lei Ca pe activităţi.
Pentru ca cel de-al doilea sistem să fie operaţional se impune asigurarea comparabilităţii
indicatorilor în condiţiile diversităţii activităţilor generatoare de cheltuieli. În acest sens, la
nivelul fiecărei activităţi, indicatorul absolut al cheltuielilor trebuie să reflecte întregul consum
de resurse. Astfel, costul în activitatea de cazare urmează să reprezinte costul prestaţiilor de
cazare şi al serviciilor suplimentare, cel al alimentaţiei publice să cuprindă costul mărfurilor
vândute cu amănuntul şi cheltuielile de circulaţie aferente; în activitatea de turism intern va fi
format din costul prestaţiilor de turism intern şi cheltuielile de circulaţie aferente activităţii de
turism intern, iar cel al producţiei industriale din cheltuielile totale de producţie.
În activitatea de cazare costul este influenţat de o multitudine de factori specifici dintre
care amintim: gradul de dezvoltare a bazei materiale, structura acesteia pe categorii de confort,
coeficientul de utilizare a capacităţii de cazare, diversitatea şi nivelul calitativ al serviciilor
prestate.
Nivelul cheltuielilor aferente activităţii de cazare, calculat ca raport între suma
cheltuielilor şi cifra de afaceri este un indicator calitativ sintetic, care în condiţiile unui anumit
sistem de tarife condiţionează rentabilitatea prestaţiilor hoteliere. Întrucât acest indicator ia valori
diferite în funcţie de categoria de confort a unităţilor, el se poate calcula pe baza relaţiei:
 n

Nch = —------------, în care:

100
gki - reprezintă structura cifrei de afaceri pe categorii de confort; nki - nivelul cheltuielilor la
1000 lei cifră de afaceri pe categorii de confort. Potrivit sistemului factorial de mai sus
modificarea relativă a cheltuielilor unităţii de cazare se explică prin:
1. Influenţa modificării structurii cifrei de afaceri pe categorii de confort:
ANch( gk) =-------------------------------------
100 100
2. Influenţa modificării cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri pe categorii de confort:

Ş gkn x nkn Ş gkn x nk 0

ANch( gk,) = -i=1---------------i=1------------, din care datorită:
100 100
2.1. modificării încasărilor medii pe unitatea de prestaţie (loc - zi):
Ş gkn x ^ x 1000 Ş gk, x ^ x 1000
ANch(îkt) = n i0

100 100
2.2. modificării costului mediu pe unitatea de prestaţie:
ck ck
Ş gka x-f- x 1000 Ş gk, x -k0- x 1000
ANch(ckt) =------ n n

100 100

Acest indicator poate fi calculat şi analizat şi pe baza relaţiei:

Ş Izk x cki
Nch = ------------, unde:
Ş / z f e - x iki
Izki - reprezintă volumul prestaţiilor pe categorii de confort exprimate în locuri - zile.
În activitatea de cazare factorul cu cele mai puternice consecinţe asupra costurilor
absolute şi relative (variabile şi fixe) este gradul de utilizare a capacităţii de cazare.
În analiza cheltuielilor variabile se pot folosi modele care particularizează o astfel de
investigare mai ales pe linia desprinderii corelaţiilor cu utilizarea capacităţii disponibile. În acest
sens sunt concludente relaţiile:
a) Chv = CD x K x cv
b) Chv = CD x K x î x nv x 1/1000, unde: î -
reprezintă încasarea medie pe loc - zi;
Nv - nivelul cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri.
CD - capacitatea de cazare exprimată în locuri - zile;
K - coeficientul de utilizare a capacităţii de cazare,
cv - reprezintă cheltuielile variabile pe unitatea de prestaţie.
Dezvoltarea pe trepte de analiză a celei de-a doua relaţii este prezentată în figura de mai
jos:
A CD

AK

AChv At

Aî

A îs

A g k,

Anv

Anv
unde: t - reprezintă tarifele medii pe loc - zi;
îs - încasările din prestaţiile suplimentare pe loc - zi; gki - structura cifrei de afaceri pe categorii de
confort; nkvi - nivelul cheltuielilor variabile pe categorii de confort. Spre deosebire de cheltuielile
variabile, cele fixe sunt generate de însuşi faptul că hotelul este în funcţiune indiferent dacă este
ocupat în totalitate sau parţial (cheltuielile de întreţinere, cheltuielile cu amortizarea activelor
fixe etc.).
În condiţiile unei capacităţi de cazare date suma acestor cheltuieli este relativ constantă,
în timp ce nivelul lor este variabil, prezentând tendinţa de reducere odată cu creşterea gradului de
ocupare şi deci a cifrei de afaceri.
Sistemul factorial recomandat pentru analiza nivelului relativ al costurilor fixe are
forma:
Nchf = CCh- x 1000 =
Chf
Ca x 1000 CD x K x î
O creştere a coeficientului de utilizare a capacităţii disponibile se va concretiza în
sporirea cifrei de afaceri şi indirect în reducerea relativă a cheltuielilor.
Mecanismele prin care factorii specifici cazării şi altor activităţi turistice modifică indicatorii
absoluţi şi relativi ai costurilor se regăsesc în aceeaşi configuraţie şi în problematica analizei
rentabilităţii unităţilor de turism. Concluzii:
Dezvoltarea turismului implică asigurarea unei game largi de servicii şi facilităţi care
sunt furnizate direct sau indirect de o varietate de agenţi din sectorul public sau privat,
caracterizaţi de diferite roluri şi responsabilităţi. Această natură complexă şi diversă a turismului
este poate cea mai importantă trăsătură şi face dificilă delimitarea altor caracteristici generale.
Au fost identificate câteva direcţii ale implicării sectoarelor public şi privat în dezvoltarea
turismului: preocuparea prioritară a sectorului privat în realizarea de profit şi responsabilizarea
mai accentuată a autorităţilor publice, divizarea intereselor în ambele sectoare în acapararea
sectorului de cazare şi al construcţiilor de agrement, asigurarea infrastructurii şi conservarea
patrimoniului natural şi cultural. Aceste trăsături sunt departe de afi universale, pentru că atât
sectorul public şi cel privat pot fi foarte eterogene în structură.
De aceea, turismul nu a fost considerat o industrie, ci mai mult o colecţie de afaceri a
căror singură legătură o constituia furnizarea (asigurarea) de servicii călătorilor (turiştilor).
 Astăzi, aproape în unanimitate, specialiştii susţin că există o industrie a turismului, cu
foarte multe priorităţi pentru unele state, datorită lucrurilor comune şi legăturilor de afaceri
determinate de practica călătoriilor interne şi internaţionale.
Teste de autoevaluare
I 1. Modelele factoriale care fac obiectul acestei analize a cifrei de afaceri în turism sunt: I

2. În turism costurile pot fi structurate după tipul de activitate consumatoare de resurse în:

Teste de evaluare
1. Care sunt cei mai semnificativi şi operaţionali indicatori de eficienţă ai activităţii de
cazare?
2. Care sunt modelele factoriale utilizate pentru determinarea cifrei de afaceri în turism?
3. Structuraţi costurile din turism după tipul de activitate consumatoare de resurse.
Teste de control
1. Principalele caracteristici ale produsului turistic cu implicaţii asupra
contabilităţii cheltuielilor şi veniturilor şi analizei economice sunt:
a) prezenţa în componenţa produsului turistic a mai multor subproduse;
b) prezenţa unor tehnologii diferite care concură la realizarea produsului turistic
c) inexistenţa unei valori reziduale a produsului turistic
d) substituibilitatea subproduselor componente produsului turistic
e) intangibilitatea produsului turistic
2. Coeficientul de utilizare a capacităţii (CUC), cel mai reprezentativ indicator de
apreciere a eficienţei activităţii de cazare, se calculează ca raport între:
a) capacitatea de cazare efectiv utilizată şi capacitatea de cazare maxim posibilă;
b) capacitatea de cazare maxim posibilă şi capacitatea de cazare efectiv utilizată;
c) capacitatea de cazare efectiv utilizată şi numărul de zile-turist
3. În turism, costurile pot fi structurate după tipul de activităţi consumatoare de
resurse, astfel:
a) costul cazării;
b) costul transportului;
c) costul activităţii de alimentaţie publică;
d) costul turismului.
4. Pentru mijloacele destinate închirierii se calculează:
a) încasarea medie pe zi-automobil;
b) încasarea medie pe zi-maşină activă;
c) cursul de revenire;
d) investiţia specifică;
e) volumul încasărilor totale.
5. Rata rentabilităţii (r), este unul dintre cei mai sintetici indicatori de eficienţă.
Acest indicator se poate exprima, în funcţie de baza de raportare, prin:
a) raportul beneficiului (profitului) faţă de suma încasărilor (cifrei de afaceri)
b) raportul beneficiului (profitului) faţă de fondurile ocupate (fondurile fixe şi
mijloacele circulante)
 c) raportul beneficiului (profitului) şi suma costurilor
d) raportul beneficiului şi investiţia specifică
Addenda

Bilanţ - calcul periodic de sinteză a contabilităţii, obţinut prin structurarea, agregarea şi

sistematizarea în expresie valorică a patrimoniului sau averii unei entităţi la un moment dat;
document contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ şi de pasiv (mijloacele şi
resursele) la închiderea exerciţiului financiar şi în alte situaţii prevăzute de lege, grupate după
natură, destinaţie şi lichiditate, respectiv după natură, provenienţă şi exigibilitate.
Cheltuieli - diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul exerciţiului
financiar sub formă de ieşiri sau scăderi ale valorii activelor sau creşteri ale datoriilor, care se
concretizează în reduceri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din distribuirea
acestora către acţionari.
Diagnostic - determinare precisă a unei boli după manifestările pe care le prezintă;
diagnoză; previziune, ipoteză trasă din anumite semne; Metodă de depistare şi eventual de
corijare fie a erorilor într-un program, fie efectul slăbiciunilor în circuitul unui ordinator.
Eficienţă economică - formă concretă de manifestare a principiului raţionalităţii în
viaţa economică atât la nivelul fiecărui agent economic, cât şi pe ansamblul economiei naţionale.
Eficienţa economică pune în balanţă relaţia dintre efectele obţinute (rezultate) şi eforturile
(cheltuielile) depuse într-o activitate economică, într-o anumită perioadă de timp.
Indicator - Expresie numerică cu ajutorul căreia se caracterizează cantitativ un
fenomen social-economic din punctul de vedere al compoziţiei, structurii, schimbării în timp, al
legăturii reciproce cu alte fenomene etc.
Lichiditate - însuşire a unui bun (activ) de a se transforma în bani. Capacitatea unei
societăţi de a transforma imediat sau într-un anumit interval de timp, mijloacele materiale şi
creanţele de care dispune, în mijloace lichide de plată, în bani de cont şi în bani numerar. Potrivit
Cadrului general de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare elaborat de I.A.S.C.,
lichiditatea se referă la capacitatea de a dispune de numerar în viitorul apropiat, după luarea în
calcul a obligaţiilor financiare aferente acestei perioade.
Profit - câştig sub formă bănească realizat de o persoană fizică sau juridică dintr-o
afacere.
Rentabilitate - formă a eficienţei economice care evidenţiază capacitatea agenţilor
economici de a realiza profit. Mărimea profitului reprezintă mărimea absolută a rentabilităţii.
Indicatorii care măsoară rentabilitatea în expresie relativă sunt: raportul procentual între suma
totală a profitului şi mărimea capitalului; raportul procentual între suma totală a profitului şi
costul de producţie.
Risc - examinarea în termeni probabilistici a posibilităţii de obţinere a rezultatelor
favorabile sau nefavorabile într-o afacere; eveniment viitor şi probabil, a cărui producere ar
putea provoca anumite pierderi; poate fi: natural (cutremure, inundaţii, epidemii etc.); social-
politic (greve, crize de guverne, embargo, război, stare de necesitate, schimbarea regimului
politic etc.); comercial (fluctuaţiile preţurilor sau valutare, neexecutarea unuor obligaţii
contractuale, neplata unor mărfuri livrate etc.). În cazul firmelor mixte există şi riscul de
insolvabilitate, atunci când asociatul nu mai poate să continue cooperarea din lipsă de mijloace,
şi riscul de inadempienţă (neexecutare), care decurge din faptul că asociatul nu mai vrea să
onoreze obligaţiile ce-i revin prin contractul de cooperare economică la care este parte.
Solvabilitate - capacitatea unei persoane fizice sau juridice de a stinge la scadenţă
obligaţiile asumate faţă de creditorii săi. Potrivit reglementărilor conţinute în Cadrul general de
întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare, elaborat de I.A.S.C., spre deosebire de
lichiditate , solvabilitatea se referă la disponibilităţile de numerar pe o perioadă mai lungă de
timp în care urmează să se onoreze angajamentele financiare scadente.
Strategie - complex de metode pentru stabilirea orientării generale a activităţii firmei şi
a sarcinilor pentru atingerea obiectivelor proprii în fiecare etapă. În funcţie de etapă, există
strategie de producţie, de dezvoltare de piaţă, (de distribuţie, marketing), managerială etc.
Pornind de la conceptul de strategie, o firmă trebuie să-şi:
a) identifice sectorul de activitate în care se situează;
b) atragă o linie de conduită specifică;
c) completeze obiectivele prin alegerea celor mai bune ocazii de a le realiza. Turism -
activitatea cu caracter recreativ sau sportiv, constând din parcurgerea pe jos
sau cu diferite mijloace de transport a unei regiuni pitoreşti sau interesante dintr-un anumit punct
de vedere.
Bibliografie

1. Brezeanu, P. (coord.), Diagnostic financiar - instrumente de analiză financiară,

Editura Economică, Bucureşti, 2003
2. Căinap I. (coord.), Analiza economico-financiară a firmelor de comerţ şi turism,
Editura Universităţii Creştine "Dimitrie Cantemir", Cluj Napoca, 1994
3. Cistea, M., Contabilitatea întreprinderii, vol. I, Editura Economică, Bucureşti,
1997
4. Crecană, C., Analiza afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 2002
5. Dobrescu, E.M., Ivan, M.V., Afaceri financiare, Editura Nemira, Bucureşti, 2003
6. Dobrotă, N., Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999;
7. Dragotă, V. şi colectiv, Management financiar - Analiza financiară şi gestiune
financiară operaţională - vol.1, Editura Economică, Bucureşti, 2003
8. Dumitrescu, D., Dragotă, V., Evaluarea întreprinderilor, Editura Economică,
Bucureşti, 2000
9. Florea, C., Analiza economico-financiară. Teorie şi studii de caz, Editura Nevali,
Cluj Napoca, 2002
10. Georgescu, N., Analiza bilanţului contabil, Editura Economică, Bucureşti, 1999
11. Georgescu, N., Robu, V. , Analiza economico-financiară, Editura ASE, Bucureşti,
2001
12. Gherasim, T., Microeconomie, Editura Economică, Bucureşti, 1994
13. Horomnea, E., Lexicon contabil financiar, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2003
14. Ionescu, C., Informare financiară în contextul internaţionalizării contabilităţii,
Editura Economică, 2003
15. Jaba, O., Analiza strategică a întreprinderii, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999
16. Lezeu, D.N., Analiza situaţiilor financiare ale întreprinderii, Editura Economică,
Bucureşti, 2004
17. Luca, G.P., Olariu, N., Elemente de management financiar, Editura Dosoftei, Iaşi,
1994
18. Mărgulescu, D. (coord.), Analiza economico - financiară, Editura Fundaţiei
"România de Mâine", Bucureşti, 1999
19. Mironiuc, M., Analiza financiară. Studii de caz, Editura Junimea, Iaşi, 2000
20. Mironiuc, M., Analiza performanţelor economico-fnanciare ale firmei, Editura
Junimea, Iaşi, 1999
 21. Mironiuc, M., Analiză economico-financiară: elemente teroretico-metodologice şi
aplicaţii, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2006
22. Niculescu , M. Diagnostic financiar, vol II, Editura Economică, Bucureşti, 2005
23. Niculescu, M., Analiza economică în turism şi comerţ, Editura Universităţii
Creştine "Dimitrie Cantemir", Bucureşti, 1994
24. Niculescu, M., Diagnostic global strategic, Editura Economică, Bucureşti, 1997
25. Niculescu, M., Lavalette, G., Strategii de creştere, Editura Economică, Bucureşti,
1999
26. Păun, M., Analiza sistemelor economice, Editura ALL, Bucureşti, 1997
27. Păvăloaia, W., Paraschivescu, M.D.,Cojocaru, C., Analiza financiară şi modele de
politică economică în societăţile comerciale, Editura Neuroni, Focşani, 1994
28. Petrescu, S., Analiză şi diagnostic financiar - contabil. Ghid teoretico - aplicativ,
Editura CECCAR, Bucureşti, 2006
29. Petrescu, S., Diagnostic economic financiar, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004
30. Petrescu, S., Mironiuc, M., Analiza economico-financiară, Teorie şi aplicaţii,
Editura Tiparul, Iaşi, 2002
31. Porojan, D., Bişa, C., Planul de afaceri, Editura IRECSON, Bucureşti, 2002
32. Potie, Ch., Diagnosticul calităţii, Metode de expertiză şi investigaţii, Editura
Tehnică, Bucureşti, 2001
33. Prunea, P., Riscul în activitatea economică. Ipostaze. Factori. Modalităţi de
reducere, Editura Economică, Bucureşti, 2003
34. Sava, S., coordonator pentru versiunea în lb. română, Dicţionar MicMilan de
economie modernă, Editura Codecs, Bucureşti, 1999
35. Stark, L.E., Pântea, I.M., Analiza situaţiei financiare a firmei, Editura Economică,
2001
36. Stănescu, C., Işfănescu, A., Băicuşi, A., Analiza economico-financiară, Editura
Economică, Bucureşti, 1996
37. Toma, M., Chivulescu, M., Ghid pentru diagnostic şi evaluare a firmei, Editat de
CECCAR, 1996
38. Verboncu, I., Popa, I., Diagnosticarea firmei, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001
39. Vintilă G., Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1998
40. Vintilă, G., Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderii, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1998
41. *** http://www.e-accounting.ro/legi/omf_nr._1752_2005.html
42. *** OMFP (Ordinul Ministerul Finanţelor Publice) 1752/2005 pentru aprobarea
reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, Monitorul Oficial, Partea I nr. 1080
din 30/11/2005
43. *** Revista Gestiunea şi contabilitatea firmei, nr.6, iunie 2004