Silvi Cultura

SILVICULTURĂ
profesor universitar:GEAMBASU NICOLAE MIHAIL
NOŢIUNI GENERALE
Termenul vine din latină de la silva=pădure şi de la cultura=cultură, ştiinţă
rezultând astfel silvicultura=ştiinţa pădurii, la fel şi cuvântul pădure din palus-udish =
tufăriş, mlaştină acoperită cu trestie, teren acoperit cu arbori.
Pădurea reprezintă poate cel mai important ecosistem terestru care întegrează
subsisteme diferite şi care prezintă un echilibru ecologic foarte stabil şi o structură
armonios integrată şi accentuat modelată de legile ce generează procesele de viată din
pădure, legi care fundamentează masurile tehnice de natură antropică capabile să-i
asigure stabilitatea ecologică şi productivitatea de biomasă iar în plan ecologic şi
social să intensifice funcţiile protectoare.z
În sens larg silvicultura include întreg ansamblul de preocupari privînd cunoasrerea
păduri sub aspect teoretic precum şi a tuturor măsurilor legate de crearea şi îngrijirea
acestaeia recoltarea şi valorificarea ratională şi durabilă a produselor sale dar şi
organizarea şi conducerea întregului proces de gospodărire.Pornind de aici
conventional s-au deprins doua mari parţi constitutive ale silviculturi: silvobiologia şi
silvotehnica.
Silvobiologia se ocupă cu studiul ecosistemului forestier sau a silviosistemului
sub aspect morfologic sau structural, fiziologic functional un accent major punându-
se pe studiul arborelui şi arboretelor (sub raport morfologic) şi al înterrelaţiilor dintre
fitocenoza forestieră şi factorii de mediu (sub raport funcţional).Un rol deosebit se va
acorda rolului mediogen pe care pădurea îl are în modelarea mediului apropiat sau
intern şi mai îndepartat întrucât pădurea îşi crează propriul său mediu dar în acelasi
timp are înfluente benefice şi asupra mediului din afara ei.
Silvotehnica sau silvocultura aplicată studiază fundamentele teoretice şi
practice ale măsurilor (metodelor) biotehnice ce se aplică într-un arboret de la
întemeiere şi până la exploatare.
Cele două componente pot fi disociate numai sub raport didactic dar niciodată
atunci când aplicăm cunostînţele silviculturale într-o pădure ca atare putem spune că
în activitatea de zi cu zi aceste două componente se întegrează armonios şi stau la
baza gospodariri pădurilor pe termen scurt, mediu şi lung. Întrucât la ora actuală
majoritatea pădurilor sunt cultivate (supuse unui proces coerent de gospodărire) se
poate afirma că silvicultura ca stiînţă şi practică este cel mai eficient mijloc de
modelare a proceselor de productie din cadrul pădurilor cultivate. Starea de la un
moment dat a pădurilor cultivate pune în evidenţă foarte clar cât de bine sau cât de
rău s-au aplicat măsurile silviculturale, fără a exagera putem afirma că pădurea
cultivată reprezinţă sinteza priceperii silvicultorului care s-a ocupat de aceasta.Fără
îndoială că au existat în cadrul pădurilor cultivate anumite tendinţe, anumite optiuni
care odată puse în practică au demonstrat în ce masură silvicultorul a fost în acord sau
în dezacord cu natura.
SILVICULTURĂ................................................................................................NOTIŢE DE
CURS
Obiectul de studiu al silviculturii

Obiectul de baza al silviculturii este însăşi pădurea studiată sub diverse aspecte
(istoric, ecologic, economic,social) şi în acelaşi timp ca obiect de bază supus în
permanentă unor măsuri specifice care să-i asigure o avansată stabilitate şi o ridicată
productivitate în deplin acord cu condiţiile stationale.
Scopul permanent al silviculturii de la nasterea ei ca stiinţă fundamentală şi
aplicată a fost şi este legat în primul rând de bogăţia şi perfectionarea cunoştinţelor
legate de pădure atăt în plan teoretic fundamental cât şi în plan aplicâtiv.Ea s-a
străduit întotdeauna să pună la îndemâna celor care lucrează în silvicultură toate
cunostinţele necesare gospodaririi perene a pădurilor.De asemenea de la etapă la
etapă odată cu dezvoltarea altor stiinţe forestiere a facut eforturi de a integra într-un
concept complex dar unitar toate nouăţile obţinute în fiecare ştiinţă forestieră în
parte.Datorită acestui fapt în decursul timpului s-au putut diferenţia concepte diferite
faţă de silvicultură şi de aici drept consecinţă diferitele tipuri de silvicultură.
În prezent în concordantă cu o serie de reglementări înternationale pe care le-a
acceptat şi tara noastră precum şi în concordanţă cu o serie de reglementări oficiale
interne scopul de bază al silviculturii constă în gastionare durabilă a pădurilor şi care
este în acord cu conceptul de dezvoltare durabilă. Termenul de dezvoltare durabilă
este de dată recentă fiind utilizat pt. prima dată în 1997 în Raportul comisiei Brunt-
Land şi care a fost defînit astfel:” toate resursele mediului ale Terei se vor utiliza de
către generatiile actuale în aşa fel încât să nu aibă de suferit generatiile viitoare” cu
alte cuvînte să se asigure o permanenţă, o continuitate în utilizarea acestor resurse şi
în primul rând a celor regenerabile categorie în care întră şi pădurile şi care necesită
o riguroasă clarificare pe termen lung a modalităţilor de valorificare şi de regenerare
(cazul resurselor regenerabile ) pe baza unor strategii coerente şi globale ( pe cât
posibil extinse la scara întregii planete). Pornind de la acest concept gestionarea
durabilă apare ca o consecinţă a acesteia ca un mijloc tehnic de punere în aplicare a
dezvoltarii durabile.Nerespectarea acestui concept duce în fînal la epuizarea
resurselor chiar dacă acestea au un caractea regenerabil. Exemplele pot fi numeroase
atât în trecut cât şi în prezent doar pe teritoriul României suprafaţa pădurilor s-a redus
de la 80% în vremurile preistorice până la 26,7% azi. În ţările slab dezvoltate
defrişările masive în dezacord cu prîncipiul dezvoltării durabile au facut ca în
perioada 1985-1995 să dispară mai mult de 65 mil hectare de pădure cu consecinţe
dezastruoase asupra mediului în special asupra solului.
Obiectivele silviculturii sunt numeroase şi schimbabile de la etapă la etapă în
raport cu starea pădurii şi cu cerinţele societăţii umane. În decursul timpului
obiectivele au oscilat de la obţinerea unor cantităţi cât mai mari de lemn , cu condiţia
regenerarii suprafeţelor de pe care s-a tăiat, până la protecţia totală a unor suprafeţe
păduroase în diferite scopuri : protecţia unor factori de mediu, conservarea
biodiversitatii, rezervatii stiintifice, parcuri naturale sau parcuri nationale.
Principalele tipuri de silvicultură sunt: clasică (zigotică), clonală şi ecoprotectivă.
2
...............................................................................................................................................................
CURS
Silvicultura zigotică este tipul de silvicultură care se bazează în primul rând

pe regenerarea sexuată a pădurii în acest scop aplicandu-se diferite tratamente cu
regenerare naturală sau artificială.Ea s-a dezvoltat în primul rând în Europa având un
pronunţat caracter intensiv deoarece suprafaţa de pădure ce revine pe cap de locuitor
este foarte mică si în acelasi timp procentul de împadurire este foarte scăzut
comparativ cu alte continente.
Silvicultura clonală a aparut ca o alternativă la cea clasică ea bazându-se pe
promovarea unor clone ale unor specii forestiere în special cele căutate în economie.
Astfel se poate vorbi despre o silv. clonală a plopilor euro-americani care au fost
promovaţi în primul rând în culturi intensive ce au ca suport de stimulare a creşterii
irigarea şi fertilizarea. De asemenea în alte tari cum ar fi S.U.A. se promovează o
serie de specii de pin selectionate, mari producatoare de lemn de celuloza. Silv.
clonală este practic un tip aparete de silv. care poate fi definită şi lignicultură scopul
principal al acesteia fiind de a produce lemn.
Silvicultura ecoprotectivă cunoaşte o dezvoltare tot mai accentuată plasandu-
se la extremitatea cealaltă comparativ cu silv. clonală. Ea pune un accemt deosebit pe
conservarea biodiversetăţii pădurilor şi a integrităţii factorilor de mediu, problema
obtineri de lemn trece pe un plan secund prioritar fiind obiectivul ecologic. În
perspectivă odată cu cresterea demografică ce se înregistreaza pe plan mondial şi ca
atare odată cu cresterea cerintelor privind consumul de lemn şi a produselor derivate
iar pe de alta parte cu sporirea exigentelor privind protecţia mediului înconjurator
silv. şi silvicultorii trebuie să găsească căile cele mai potrivite pt. atingerea acestor
două obiective esentiale: protectie si producţie. Aceste două obiective sunt
antagonice motiv pt.care tipurile de silv. se vor alege în primul rînd în functie de
locul şi starea ecosistemelor forestiere. Ca o perspectivă de împacare a acestor două
obiective contradictorii este legată de extinderea suprafetei padurilor acolo unde
exista condiţii mai putin prielnice pt. dezvoltarea pădurilor dar care pot fi ameliorate.
Silv. ecoprotectivă se aplică cu succes în parcuri naturale şi naţionale, în zonele în
care se impune protejarea unor factori de mediu, în zonele destinate recreerii
populaţiei sau zone din preajma statiunilor balneo climaterice. Printre obiectivele
recente apărute în fata silviculturii se numără şi cele legate de punerea în aplicare a
unor reglementări internaţionale legate direct sau indirect de pădure.Este vorba de
rezolutiile conferintelor ministeriale ce au avut loc la Strazburg în 1990 la Helsinki
în 1993 si la Lisabona în 1998. Toate aceste rezolutii au fost semnate şi de România
prin miniştrii de resort şi ca atare acceptate în totalitate.
Rezolutiile de la Strazburg
S-au adoptat şase rezoluţii prima fiind legată de monitorizarea pădurilor
utilizând în acest scop pieţe experimentale permanente şi în care se urmareste în
primul rând starea de sănătate a pădurilor înteleasă în sens larg ( sol şi vegetaţie ).
Celelalte rezoluţii se referă la dezvoltarea cercetării stiintifice în special a celor de
fiziologie în cadrul programului Eurosilva.De asemenea o rezolutie se referă în mod
special la gestionarea în mod durabil a pădurilor montane acolo unde se întâmplă
unele fenomene distructive ca doboraturi de vânt avalanşe etc.
3
...............................................................................................................................................................
CURS
Rezoluţiile de la Helsinki
S-au adoptat patru rezoluţii cea mai importantă fiind legată de conservarea
biodiversităţii pădurilor, iar alta legată de gospodărirae durabilă a pădurilor.
Rezolutiile de la Lisabona
S-au adoptat două rezoluţii: prima se referă la raporturile dintre societate şi
silv. în sensul conştientizării omenirii despre importanţa pădurilor în mentinerea
echilibrului ecologic, iar a doua la adoptarea a şase criterii iar în cadrul fiecaruia a
unor indicatori specifici privind evoluţia pădurilor. Aceste criterii sunt în raport cu
gospodarirea durabilă a pădurilor.
Un alt obiectiv de mare actualitate pt. silv. mondială este cel legat de
certificarea pădurilor şi care vizează în principal ca orce produs lemnos să poarte
marca provenienţei din păduri aflate sub un riguros control silvicultural adică supuse
reglementarilor actuale privind gestionarea durabilă a pădurilor.
Un alt obiectiv care preocupă silv. mondială este legat de stocarea carbonului
în ecosistemele forestiere -arbori, sol- pornind de la faptul ca pădurea este
ecosistemul terestru cu cea mai mare capacitate de înmagazinare a carbonului în lemn
si sol prin procese specifice si anume fotosinteza si formarea humusului.
Procese forestiere
Prin resursă forestieră se întelege în primul rând suprafaţa ocupată de păduri,
volumul de lemn stocat pe aceste suprafeţe precum şi suprafaţa specifică de pădure ce
revine unui locuitor dintr-o anumită tară, continent sau de pe glob.
O retrospectivă istorică pune în evidenţă faptul că resursele forestiere sunt într-
o continua diminuare la nivel planetar, totuşi s-a constatat că pe unele continente s-a
mentinut constantă (Europa) iar pe altele a scazut vertiginos (Africa). La niveul
continentului european în unele ţari se remarcă o creştere a suprafeţei fondului
forestier (Franţa). pentru o perspectivă şi la nivelul României se preconizează
sporirea suprafeţei pădurilor prin integrarea în fondul forestier a terenurilor degradate
având în vedere că la ora actuală în România există aprox. 2 milioane ha de terenuri
degradate este posibil ca suprafaţa pădurilor să crească cu cel putin 30% faţă de
suprafaţă actuală.
Din statisticile eliberate de FAO (vezi tabelul 1) s-a constatat ca suprafaţă
fondului forestier mondial este de aprox. 4592 milioane hectare aprox. 35% din
suprafaţă uscatului. Scăderea fondului forestier s-a datorat în primul rând nevoilor
societăţii de a prelua sau a integra în fondul funciar agricol tot mai multe suprafeţe
necesare pt. păşunat sau pt cultura cerealelor etc. Se constată două aspecte foarte
importante privind distribţia resurselor forestiere ;
1-existenţa unei avansate asimetrii în plan regional a acestora astfel în tările puternic
industrializate acolo unde impactul antropic a fost ridicat suprafaţa pădurilor s-a
redus foarte mult (Anglia, Franta, Belgia, Spania)
2-de asmenea explozia demografică a generat o puternică asimetrie între structura
fondului forestier şi densitatea populatiei astfel America de Sud şi Zona Pacificului
au 5 ha pe cap de locuitor datorită densităţii scăzute a populaţiei, Europa are 0,3 ha
pe cap de locuitor iar Asia mai putin de 0,3.Procentul cel mai mare de impădurire
4
...............................................................................................................................................................
CURS
apare în America de Sud cu 49%, America de Nord cu 40% şi Africa cu 23,5%.

Predominante sunt speciile de foioase. Răşinoasele sunt situate predominant în
Emisfera Nordică. Volumul mediu pe picior este mai mic la foioase ca la răşinoase.
Consumul de lemn a crescut de la etapă la etapă ajungandu-se de la 1617 mil
m în 1960 la 3456 mil m3 şi la 4400 mil m3 în 1980 şi este într-o continuă crestere.
3
TABEL 1 Repartiţia pădurilor pe glob

Supr. Din care teren %de Supr.
Regiunea Usca- forestier împa- pe lo- Răşinoase Foioase
Geografică tului durire cuitor
mii ha mii ha % % ha mii ha % V mc V % mii ha % V mc V %
Europa 471 145 3,2 30,8 0,31 82 56 8,1 7,1 59 2,1 5,4 4,3
URSS 2144 1251 27,2 58,8 3,21 796 54 66 56,9 185 6,7 13 10,4
Asia 2700 550 12 20,4 0,19 90 6,1 3,6 5,5 410 14,9 11,4 9,1
Africa 2970 698 15,2 23,5 2,34 4 0,2 0,2 6,1 694 25,3 4,2 3,4
America de 1675 750 16,3 40 3,34 440 29,9 34 29,3 273 9,3 10,8 8,6
Nord
America 272 76 1,6 27,9 0,92 37 2,4 0,2 0,1 36 1,3 0,7 0,6
Centrala
America de 1760 867 18,9 49,3 5,28 20 1,4 0,6 0,5 847 30,8 76 60,6
Sud
Zona 842 255 5,6 30,3 5,40 4 0,2 0,6 0,5 249 9 3,8 3
Pacific
TOTAL 13034 4592 100 35,2 1,83 1473 100 116 100 2753 100 125 100
TABEL 2 Structura fondului forestier din România pe grupe functionale

( după strategia dezvoltarii silviculturii 1995 )
1970 1980 1984 1993
mii ha % mii ha % mii ha % mii ha %
TOTAL 6315 100 6337 100 6371 100 6367 100
Păduri 6120 96,9 6227 98,3 6282 98,2 6250 98
total
Gr. I 1139 18,6 2136 34,3 2293 36 3183 50
Gr II 4986 81,6 4091 65,7 3989 64 3067 48
Alte 98 1,6 80 1,4 89 1,5 117 2
terenuri
În România avem 6,37 mil ha adică 26,7%(vezi tab. 2). România are 0,27 ha
pe cap de locuitor sub media europeană şi foarte departe de alte ţări europene: Suedia
cu 2,8, Finlanda 4 (vezi tab. 4 ). Se remarcă o accentuată asimetrie a fondului
forestier în raport cu relieful astfel în zona montană avem 58,5%, în zona dealurilor
38,7% şi doar 8,9 în zona de câmpie şi luncă. Procentul de împădurire ajunge în zona
montană la 79%, 27% la dealuri şi 5-7% la câmpie. Atât la câmpie cât şi la deal există
areale, judeţe, cu procente foarte scăzute: Brăila, Ialomiţă cu aprox. 3%, Câmpia
Bărăganului cu 3,5%, C. Olteniei cu 3,2%, C. Moldovei cu 12,7%.
Scurt istoric
Silvicultura s-a născut ca ştiinţă pe continentul european la mijlocul sec.
XVIII prin apariţia tratatului despre arbori şi păduri publicat în şase volume între
1755 şi 1764 de către francezul Anri Luis Duhamel de Monceau şi care pt. prima dată
5
...............................................................................................................................................................
CURS
face o tratare detaliată a principalelor specii forestiere de arbori şi a pădurilor din

Franţa şi Europa.
O contribuţie remarcabilă au avut-o şi silvicultorii germani printre care Hartig
care a publicat două lucrări capitale şi anume: Instrucţiuni de cultura pădurii pt.
silvicultori şi viitorii silvicultori în 1791 şi Instrucţiuni pt. amenajarea pădurilor în
1795. Ulterior au apărut şi alte tratate de silvicultură de reputaţie mondială care şi-au
adus contribuţii originale: Parde – Franţa, Leibungut – Elveţia, Morozov şi Nesterov
– Rusia, Mayer – Austria, Schmidt şi Rubner – Germania.
În România silvicultura ca stiinta teoretică şi practică a fost abordată de o serie
de silvicultori numele celui mai de seama fiind Marin Drăcea considerat întemeetorul
silv. moderne din România şi alţii ca: Iuliu Moldovan (Cultivarea speciilor exotice),
Petrea Antonescu şi Emil Negulescu. La dezvoltarea silv. o contributie imp. au avut-o
şi masurile pe plan legislativ, cel mai important rol avândul Codul silvic considerat
de toate ţările ca legea organică fundamentală a pădurilor . O astfel de lege a fost
adoptată cu sute de ani în urma în 1821 Franţa, înainte de 1800 în Elveţia, în 1910 în
România fiind îmbunatăţit în 1923. Ulterior au apărut o serie de legi specifice
privind protejarea pădurilor şi a mediului ajungandu-se astăzi la reglementari cu
caracter internaţional. În România în 1930 a aparut Legea pt. ameliorarea terenurilor
degradate abrogată în 1960 înbunătătiţă şi adoptată din nou în 1996, Legea pt.
pădurile de protecţie în 1935, Legea pt apărarea patrimoniului forestier în 1947, un
nou Cod silvic în 1962 ca urmare a naţionalizării pădurilor, Legea nr 2 pt.
conservarea şi dezvoltarea fondului forestier, Legea 2 din 1987. După 1990 o serie de
legi au fost revizuite şi promulgate în acord cu noile condiţii economice şi sociale. În
1996 a apărut ultima formă a Codului silvic iar în 2000 Legea 1 privind retrocedarea
pădurilor. În 1993 a apărut Legea mediului-137 şi care are referinte directe asupra
protecţiei mediului.
Metoda de cercetare în silvicultură-este o metodă complexă care porneşte de
la însăşi complexitatea ecosistemelor forestiere în primul rând ea având un caracter
biologic şi ecologic întrucat pădurea reprezintă o comunitate de viata foarte complexă
şi care are un suport clar definit-solul.
În studierea pădurilor de-a lungul timpului o largă aplicabilitate şi-au găsit
urmatoarele metode: observaţia, experimentul şi raţionamebtul.
Observatia-presupune neimplicarea observatorului în modificarea proceselor
ce guvernează existenţa pădurii sau a componentelor acesteia cu alte cuvinte obs.
reprezintă practic un act pasiv de neimplicere în viaţa pădurii ci doar de consemnare
şi corelare a aspectelor ce interesează observatorul. Metodologic obs. se poate face pe
itinerar sau în staţionar acest aspect fiind legat direct de spatiul cercetării. Cercetarile
pe itinerar presupun alegerea în mod selectiv a unor toposecvenţe sau a unor
biosecvenţe sau silvosecvenţe reprezentative cu aspectul ce urmează a fi studiat pe
spaţii mai mari sau mai mici. Cercetările în stationar presupun instalarea unor
suprafeţe de probă permanente şi în care se fac obs. repetate asupra unor fenomene
sau procese din viaţa pădurii. De regula în cercetările în staţionar se urmăreşte un
6
...............................................................................................................................................................
CURS
anumit proces sau fenomen în dinamică iar pe cele pe itinerar se urmareşte starea la
un moment dat legată de anumite procese sau fenoene.
În raport cu factorul timp obs. pot fi de scurtă sau de lungă durată. Obs de
scurtă durată se fac de regulă asupra unor fenomene sau procese de durată scurtă de
evoluţie (obs. fenologice obs privind cresterea şi dezvoltarea unor dăunatori) în timp
ce obs. de lungă durată se fac asupra unor procese ce necesită obs. de ani sau chiar
zeci de ani (cresterea multianuală a arborilor, evoluţia pădurii în diferite faze,
evoluţia procesului de regenerare). Cercetările de lunga durată se pot face şi pe
itinerar dacă se revine pe aceleaşi trasee de lucru. În ultima perioadă obs. este dublată
de măsuratori ale unor procese ce au loc în mediul pădurii sau chiar la nivelul
arborilor sau solului.
Experimentul-implică direct specialistul în dirijarea şi controlul unor
fenomene sau procese din viaţa pădurii. Este mult mai pretenţios decât obs. deoarece
nu se cunoaşte rezultatul intervenţiei antropice în ecosistem care pot fi pozitive sau
negative. El presupune o dotare bună cu aparatură care sa înregistreze modificarea
anumitor procese sau fenomene din ecosistemul forestier. Experimentul este folosit
mai ales în silvotehnică. De regulă experimentul complectează rezultatele obţinute
prin obs.dar nu de puţine ori obs. vine în complectarea experimentului. Orce ex.
presupune de la început elaborarea unui model experimental care presupune
precizarea foarte exactă a aspectelor ce urmează a fi urmărite, a metodologiei de
lucru şi a rezultatelor previzibile la care urmează să se ajungă. Orce ex. cu impact
negativ asupra ecosistemului forestier trebuie oprit la timp.
Raţionamentul-are la bază analiza unor fapte într-un spirit critic dar şi
interrelaţiile dintre obs. şi ex. şi care pot sta la baza unor noi constatări sau legi
proprii fenomenului studiat, în general raţ. este la îndemana specialistilor cu o vasta
experienţă şi cu o puternică capacitate de sinteză şi de analiză corelativă a
fenomenelor şi proceselor. În ultima vreme raţ. îşi face tot mai mult loc prin
intermediul metodelor matematice şi cibernetice care permit modelarea unor procese
şi fenomene din viaţa pădurii, totusi modelarea matematică rămâne primul pas din
studierea pădurilor urmând să fie verificat prin obs. de lungă durată şi prin ex. de
teren.
În ultima vreme pe langă metodele consacrate silv. au împrumutat din biologie
şi alte metode de studiu pornind de la premisa că orce ecosistem forestier este format
din populaţii concrete de natură vegetală sau animală, astfel la ora actuală se
utilizează urmatoarele metode; analitică sau carteziană, istorică sau darvinistă şi
metoda sistemică.
Metoda carteziană-constă din analizarea detaliată secvenţială a
componentelor populaţiilor de natură vegetală sau animală luate în studiu. Această
metodă obligă ulterior la întegrarea rezultatelor obţinute pt. fiecare componentă în
parte în scopul stabilirii interrlaţiilor care există între acest componente.
Metoda istorică-stabileste printr-o analiză retrospectivă a ecoşistemului
evoluţia în timp sau cu alte cuvinte dinamica principalelor procese şi componente ale
ecoşistemulu forestier. O asemenea metodă elimina practic factorul timp, în silv. o
7
...............................................................................................................................................................
CURS
asemenea metodă este utilă cu succes când se urmareşte evoluţia compoziţiei

arboretelor sau modificarea structurală a acestora pornind de la informaţiile existente
în amenajamentele forestiere. Având în vedere că la ora actuală silv. noastră dispune
pt. întreaga ţară de amenajamente cu vechimea mai mare de 50 de ani, această
metodă poate fi utilizată cu succes, sunt şi anumite zone care au amenajamente
silvice mai vechi de 100 ani: Bucovina şi Banatul.
Metoda sistemică-este cea mai nouă şi ea în considerare întregul ecoşistem
forestier. Obiectivul principal al acestei metode este studiul interacţiunii dintre
subsistemele ecosistemului; sol şi fitocenoză, climă şi sol etc. Această metodă este
utilizată cu înaltă eficienţă în suprafeţele permanente de lungă durată cu condiţia ca
toate subsistemele studiate să fie sub control în sensul măsurării în dinamică cu
aparatura adecvată a fenomenelor ce au loc în viata pădurii.
Fară îndoială că la toate aceste metode un raport î-l aduce şi activitatea practică
de zi cu zi desfaşurată de către specialiştii din producţie. Experienţa câştigată în
decursul timpului poate fi valorificată prin metoda rationamentului întegrând şi
sintetizând această experientă câştigată în decursul timpului.
Raportul silv. cu celelalte stiinţe
Silv. este stiinţa fundamentală care integrează cunoştinţele celorlalte stiinţe
forestiere: Dendrometria, Pedologia Staţiunile forestiere, Dendrometria, Protecţia
pădurilor, Amelioraţii silvice, Cinegetica şi salmonicultura, Monitoring forestier etc.
Întegrarea acestor cunoştinte nu înseamnă doar o simpla alaturare a acestora ci
utilizarea lor în scopul fundamentării proceselor de bază din ecosistemul forestier, a
relaţiilor ce se stabilesc între toate componentele acestuia. La randul său silv. vine şi
ea în sprijinul tuturor stiinţelor silvice.
În ce priveste raportul silv. cu alte ramuri ale economiei se poate spune că
această preocupare reprezintă cheia pt. succesul celorlalte activităţi. Cu cât silv.
merge mai bine cu atât şi celelalte ramuri economice vor merge mai bine. Silv se află
în relaţie directă cu industra lemnului şi cu agricultura, o agricultură durabilă nu
poate fi concepută în afara unei silv. durabile. În zonele în care pădurea se află în
scădere cu atât agricultura se dezvoltă mai prost, astfel în regiunile fară pădure cresc
amplitudinile termice, scurgerile de suprafaţă şi infiltraţia apei în sol.
O silv. durabilă presupune asigurarea cu lemnul necesar a industriei lemnului,
ea nu exclude pt. satisfacerea nevoilor industriale varietatea silv. clonale care poate fi
practicată pe terenuri inapte pt. agricultură: soluri aluviale, protosoluri din lunci,
monoculturi de salcâm pe psamosoluri. Foarte multă vreme s-a facut o analogie între
silv. şi agricultură pornind de la realitatea că ambele utilizează fondul funciar dar
totuşi între ele există mari diferente:
1-agricultura beneficiază de cele mai bune soluri ca urmare a defrişării
2-agricultura lucreaza cu cicluri foarte scurte
3-agricultura lucreaza cu plante ameliorate genetic ce necesită cheltuieli pt.
menţinerea stabilităţii agrosistemelor, în timp ce silv. lucrează cu plante salbatice
ameliorate în timp de către natură. Utilizarea unor clone obligă la cheltuieli ca în
agricultură.
8
...............................................................................................................................................................
CURS
4-produsul principal al silv. este lemnul iar în agricultură fructele şi seminţele

5-în ultimul timp silv. are un preponderent caracter ecologic iar agricultura
unul productiv
6-silv. presupune măsuri pe termen mediu şi lung în timp ce în agricultura
măsurile presupun perioade de aplicare pe termen foarte scurt.
7-pădurea suportă mai usor impactul factorilor atmosferici (cu excepţia
uraganelor ) în timp ce culturile agricole sunt mult mai vulnerabile.
Pornind de la toate aceste aspecte putem spune ca silvicultorii lucreaza pt
generaţiile urmatoare de aici nivelul responsabilitatii este mult mai ridicat deoarece
greşelile sunt greu de reparat.
IMPORTANŢA PĂDURILOR ŞI ZONAREA LOR FUNCŢIONALĂ
Rolul şi importanţa pădurilor
Pădurile au jucat din totdeauna un rol hatărâtor în economia şi viaţa socială a
tuturor popoarelor. Din cele mai vechi timpuri ea a oferit lemnul necesar pt.
dezvoltarea economică a fiecarei naţiuni lemn utilizat în construcţii, navigaţie,
transporturi, mobilă etc. Practic lemnul a însoţit şi însoţeste omul de la nastere pană
la moarte. Sub raport social a fost pt. multe popoare cetatea de neînvins în care şi-au
apărat identitatea natională pt unele popoare având o valoare emblematică. Ea a jucat
şi un rol cultural fiind sursa de înspiraţie pt. cei ce au slujit şi înobilat literatura şi
artele frumoase, în acelaşi timp a fost sursa de materie prima pt. înstrumentele
muzicale
Pădurile oricarei regiuni îndeplinesc concomitent o dublă funcţie de producţie
(producerea masei vegetale ) şi o funcţie ecologică de protecţie a mediului-funcţie
ecoprotectivă.
Produsele pădurii- cel mai imp. produs este biomasa care poate fi de natură
vegetală şi animală între carte există înterrelaţii exacte.
Biomasa vegetală este realizata în principal de către arbori şi arbuşti ponderea
cea mai mare revenind arborilor care sunt cei mai importanţi purtători de biomasă
vegetală. Biomasa vegetală a arborilor întrun interval de aprox. 100 ani este recoltată
sub formă de produse lemnoase intermediare sau secundare extrase prin operaţii
culturale (îngrijire, conducere) şi la vârsta exploatabilităţii sub formă de produse
vegetale.
Biomasa animală este realizată de către vertebrate care constituie în mare parte
fondul cinegetic din pădure.
Biomasa vegetala este reprezentată într-o proporţie mai mică de către produse
nelemnoase: fructe, ciuperci, sevă, răşini, taninuri. Atat biomasa vegetală cât şi cea
animală intră în asa numitul circuit al biomasei care are două componente: imigrarea
şi emigrarea de biomasă. Imigrarea cât şi emigrarea sunt rezultatul unui proces
complex cunoscut sub numele de metabolism (anabolismul şi catabolismul).
În mod curent produsele pădurii sunt: lemnoase şi nelemnoase.
Prod. lemnoase-sub raportul utilizarii se împart în: prod. destinate în general
industriei ca lemn de lucru, prod. lemnoase destinate încalzirii ca lemn de foc.
9
...............................................................................................................................................................
CURS
-dupa momentul recoltarii pot fi: prod. principale recoltate cu

ocazia tăierilor de regenerare, prod. secundare recoltate periodic prin tăieri de
conducere şi îngrijire, prod. de igienă recoltate prin eliminare naturală, prod.
accidentale erecoltate în urma unor calamnităţi naturale sau defrişări legal aprobate şi
alte produse ca arbori ornamentali , răchită şi puieţi.
Prod. nelemnoase: ciuperci, fructe, seminţe, peşte, vânat, plante medicinale,
răşină etc.
Influenţele binefăcătoare ale pădurii

Pe lângă faptul că oferă societăţii una dintre cele mai importante materii prime
–lemnul- oferă şi o serie de servicii binefacătoare pt societate şi încă neplătite de
către aceasta (protecţia solului expus eroziunii, protecţia apelor, protecţia împotriva
acţiuni negative a unor factori climatici, efecte sanitare pozitive, capacitatea de a
îmbogăţii atmosfera în oxigen, funcţie strategică).
În prezent se fac eforturi în direcţia cuantificării şi evaluării financiare a
serviciilor de natură ecologică şi sociala pe care le oferă pădurea. Este poşibil să se
creeze conturile de mediu în care pădurea va primi plata serviciilor pe care le oferă.
Zonarea functională a pădurii
Este un concept elaborat de către silvicultori în vederea stabilirii unei destinaţii
data unei păduri în funcţie de capacităţile ei de a juca un anumit rol într-un anumit
spaţiu pornind de la contextul socio – economic – local. În raport de acest context
local dar şi în funcţie de contextul national o pădure poate avea functie de protecţie,
de producţie sau ambele.
Funcţia de protectie devine prioritară când echilibrul ecologic al unei zone este
periclitat.
Funcţia de producţie şi protecţie se realizează şimultan în zonele în care nu
apar pericole evidente de rupere a echilibrului ecologic. Pădurea a exercitat din
totdeauna ambele funcţii , în prezent acestea sunt puse în operă prin amenajamentele
silvice care stabilesc funcţia pe care trebuie să o îndeplinească o pădure şi măsurile
de gestionare durabilă astfel că funcţia stabilită să se realizeze la un nivel optim.
Prima împartire a avut loc în 1954 în HCM nr. 114. În conformitate cu acest
HCM şi cu tehnicile elaborate în 1968 avem două mari grupe de păduri: păduri de
protecţie şi păduri de producţi şi protecţie(vezi tabelul 3)
Padurile de protecţie ocupă 50% din fondul forestier crescând pe măsură ce
dezechilibrele ecologice se accentuează. Această grupare asigură un echilibru între
funcţia de producăie si cea de protecţie.
TABELUL 3 Clasificarea funcţională a pădurilor
Grupa Subgrupa %
I 1 Păduri deprotecţie a apelor 39
Păduri de protecţie 2 Păduri de protecţie a solului 34
3 Păduri de protecţie climatică 8
4 Păduri de interes social, agrement 17
10
...............................................................................................................................................................
CURS
5 Păduri rezearvaţii ştiintifice şi monumente ale 2

naturii
Total gr. I 50
II Păduri de 50
producţie şi protecţie
TABELUL 4 Situaţia fondului forestier în unele ţări din Europa

Ţara Suprafaţa Suprafaţa Supr. la 1000
mii ha % locuitori
ha
Suedia 24437 59 2458
Finlanda 20112 66 4037
Franţa 13110 24 232
Germania 10460 29 125
Norvegia 8697 28 2050
Polonia 8672 28 227
Spania 8388 17 214
Iugoslavia 8370 33 352
Italia 6750 23 117
ROMANIA 6370 27 268
Cehoslovacia 4491 36 287
Austria 3877 47 503
Bulgaria 3386 31 377
Portugalia 2755 30 268
Grecia 2512 19 250
Marea Britanie 2207 9 28
Ungaria 1675 18 162
Elveţia 1130 28 169
Albania 1046 38 322
Belgia 705 21 68
Danemarca 466 11 91
Irlanda 396 6 113
Olanda 334 10 22
Total 140196 30 280
PĂDUREA CA ECOSISTEM FORESTIER

Pădurea este unul din cele mai complexe şi articulate sisteme terestre ce se
caracterizează printr-o dezvoltare foarte puternică atât pe orizontală cât şi pe
11
...............................................................................................................................................................
CURS
orizontală. În anumite păduri arborii ajung la înălţimi considerabile de peste 40-45 m,

iar în regiunea de deal si de munte pădurea se întinde per suprafeţe foarte mari
imprimând peisajului o notă specifică dominantă ce poartă amprenta pădurii.
Ca ecosistem pădurea se caracterizează prin două componente de bază:
biotopul (habitatul sau staţiunea forestieră) şi biocenoza.
Habitatul reprezintă mediul de viaţă pt. toate vieţuitoarele de origine vegetală
şi animală. Componentele habitatului sunt de natură anorganică fiind reprezentate de
substratul litologic, relief, sol, climă.
Biocenoza are la rândul ei două componente: fitocenoza si zoocenoza. D.p.v.
silvicultural o importanţă majoră o are fitocenoza forestieră care are în structura sa
elementul definitoriu şi anume arborele.i anume arborele. La nivelul ţării noastre
fitocenozele forestiere include cca. 200 de specii lemnoase şi peste 1000 de specii
ierboase ceea ce face ca ecosistemele forestiere din ţara noastră să aibă o poziţie
destul de bună comparativ cu celelalte ţări europene. Zoocenoza reprezintă
importanţă mai ales prin fauna cinegetică care de asemenea este bine reprezentată
faţă de celelalte ţări europene.Între biotop şi biocenozăexistă relaţii de
intercondiţionare fapt ce duce la crearea unui mediu specific al păduriicaracterizat în
general prin atenuarea extremelor termice şi prin realizarea unui plus de umiditate.
Datorită intercondiţionării foarte puternice dintre biocenoză şi biotop pădurea
reprezintă ecosistemul cu cea mai puternică funcţie mediogenă în sensul că ea
modelează mediul atât îninteriorul ei cât şi în imediata apropiere.
Caracteristica definitorie a pădurii faţă de alte comunităţi de viaţă este dată de
prezenţa arborilor în stare gregară (intercondiţionare reciprocă). Arborii chiar de la
începutul apariţiei lor intră într-o competiţie foarte puternică pt. spaţiul de nutriţie atât
la nivelul solului (rădăcinile) cât şi la nivelul atmosferei (coroana). Prin procesele
fundamentale de fotosinteză arborii reuşesc să stocheze la nivelul trunchiului cea mai
mare parte din biomasa acestora sub formă de lemn cu structuri şi calităţi ce diferă la
fiecare specie forestieră lemnoasă. De-a lungul existenţei lor arborii, prin aşa numita
eliminare naturală (competiţie intra şi inerspecifică), îşi realizează propriul lor mediu
de creştere şi dezvoltare. Îacelaşi timp arborii prin acest proces de eliminare naturală
îşi perpetuează relaţiile specifice colectivităţii arborilor care se exprimă în mod vizual
prin aşa numita stare de masiv. Stare de masiv nu este dată de 2-3 arbori ci de o
colectivitate mult mai largă care convenţional s-a ales să aibă o suprafaţă de 2500 m2 .
Această suprafaţă este considerată ca fiind suficient de mare pt. asigurarea unui
mediu propriu pădurii implicit pt. asigurarea stării de masiv.
În funcţie cu exigenţele (desimea şi dimensiunile arborilor) celelalte
componente ce participă în alcătuirea pădurii se grupează pe mai multe niveluri
cunoscute sub numele de etaje de vegetaţie. Existenţa etajelor de vegetaţie în
ecosistemele forestiere pune în evidenţă o avansată specializare sub raport funcţional
a speciilor vegetale.
Astfel etajul inferior (ierbos) utilizează lumina filtrată de coroanele arborilor
şi care se găseşte în cantităţi mult mair eduse decât în teren deschis sau la nivelul
coroanelor. Datorită cantităţii mai reduse de lumină nu toate speciile ierboase ce se
12
...............................................................................................................................................................
CURS
întâlnesc în apropierea pădurii apar şi în interior din contră în covorul erbaceu apar o
serie de specii ce nu se găsesc în păşunile şi făneţele din apropierea pădurii ceea ce
denotă că pătura ierbacee din pădure este adaptatăla cantităţi mai reduse de lumină.
Atunci când cantitatea de lumină scade sub un anumit prag minimal etajul păturii
erbacee dispare.
Alături urmează etajul arbustoizilor şi arbuştilor care în unele păduri este
bine dezvoltat (cazul pădurilor formate din specii lemnoase principale de lumină).
Etajul definitoriu pt. orce pădure este etajul arborilor ce dă nota distinctivă pt.
ecosistemul forestier, este etajul care hotărăşte existenţa celorlalte etaje. Etajul
arborilor are o dezvoltare mult mai puternică pe verticală comparativ cu celelalte
etaje şi este considerat practic (acceptat convenţional) la nivelul coroanelor, dar în
realitate el se dezvoltă de la nivelul solului până la vârful arborilor.
Ecosistemul forestier se aaflă într-o continuă dinamică fapt ce face ca pe durata
existenţei sale să putem identifica mai multe faze şi stadii de dezvoltare. În timp
aceste faze de dezvoltare durează în totalitate în funcţie de specie sau longevitatea
speciilor forestiere ce intră în structura pădurii putând dura de la câteva zeci de ani în
cazul speciilor forestiere repede crescătoare şi până la sute de ani în cazul speciilor
care cresc mai încet.
Pornind de la aceste particularităţi structurale şi funcţionale pădurea poate fi
definită ca o grupare deasă de arbori ce trăiesc în strânsă interdependenţă între
ei, cu celelalte plante şi animale şi cu condiţiile de mediu realizând un complex şi
unitar mediu de viaţă capabil să îndeplinească o serie de funcţii de natură social
economică.
Pădurea reprezintă nu numai un simplu ecosistem ci şi una dintre cele mai
importante resurse regenerabile. Deci se poate afirma că pădurea reprezintă o
componentă majoră foarte importantă pt. aşa numitul capital natural ce trebuie utilizat
întotdeauna în concepţia dezvoltării şi gestionării durabile. Acceptând acest principiu
vom avea garanţia că acest capital natural va avea o utilizae continuă atât în benficiul
generaţiilor actuale cât şi viitoare .
Datorită biodiversităţii foarte ridicate, dimensiunilor impresionante ale
arborilor şi longevităţii lor destul de mari pădurea are o nebănuită capacitate de
adaptare la condiţiile de mediu şi în consecinţ o stabilitate ecologică foarte ridicată
precum şi o perenitate greu de atins de alte ecosisteme în peisaj. Ca atare pădurea
poate fi considerată ca unul dintre cele mai evoluate ecosisteme terestre ce primeşte,
prelucrează, transformă din mediul înconjurător şi cedează acestuia substanţe şi
energie. Din acest punct de vedere mulţi specialişti consideră pădurea ca o adevărată
uzină biochimică unde se produce una din cele mai importante resurse economice şi
anume lemnul. Această uzină este şi cea mai ecologică de pe Terra pt. că nu produce
nici un fel de poluare, don contră îmbogăţeşte atmosfera în O2 şi preia pt. procesul de
fotosinteză CO2 care în uzinele făcute de om reprezintă de cele mai multe ori
poluantul principal ce este deeversat în atmosferă. În procesele de natură biochimică
unde se stochează în primul rând C2 şi se eliberează O2 nota dominantăeste dată de
biomasa vegetală. Ritmul de acumulare de biomasă este foarte diferită şi ea depinde
13
...............................................................................................................................................................
CURS
în primul rând de condiţiile de mediu şi natura speciilor forestiere. La nivel planetar

s-a constatat că acumularea de biomasă = producţia primară exprimată în g/m2 /an
este de 1290 g/m2/an. Cele mai productive păduri sunt cele ecuatoriale ce realizează
2000g/m2/an, pădurile amestecate din zona temperată realizează cca. 1000g/m2/an.
Fără îndoială că acest proces complex de acumulare a biomasei poartă amprenta
speciilor forestere. Astfel în zona temperată intensitatea bioacumulării este mult mai
mare la speciile repede crescătoare cum ar fi plopii hibrizi ce pot realiza creşteri în
volum de până la 20 şi chiar 40 m3/an/ha. În general speciile forestiere ce au o
intensitate ridicată a bioacumulării au o longevitate scăzută, în schimb speciile ce au
o intensitate redusă a bioacumulării au o longevitate mult mai mare.
ARBORELE-ELEMENT DEFINITORIU PT PĂDURE
Silvicultorul rus Mazarov a făcut pt. prima dată o analiză ştiinţifică a arborelui
din pădure subliniind prinrtre altele că acesta este elementul fundamental definitoriu
pt. pădure cu condiţia ca indivizii ce reprezintă arborele să se afle într-o stare
permanent gregară (în colectivitate).
Arborii participă cu ponderea cea mai mare la constituirea structurală şi
funcţională a pădurii precum şi la realizarea stabilităţii bioecologice a ecosistemelor
forestiere, dispariţia lui ducând la dispariţia ecosistemului forestier.
Arborele din interiorul pădurii nu este acelaşi cu arborele izolat din afara
acesteia, datorită acestui fapt atunci când arborele este analizat sub raportul formei, al
habitusului se poate spune că avem un habitus sau o formă specifică atunci când
trăiesc în mod izolat şi oformă forestieră atunci când trăiesc în colectiv.
Arborele izolat prezintă o coroană puternic dezvoltată, trunchiuri mai puţn
elagate în timp ce arborii cu formă forestieră au o coroană mai îngustă şi mai puţin
dezvoltată pe verticală, trunchiurile sunt mai zvelte mult mai bine elagate fapt ce face
ca între cele două forme să existe diferenţe nete şi care să pună în evidenţă modul şi
intensitatea preocupărilor silvicultorilor legate de îngrijirea arboretelor (la forms
forestieră).
Procesul natural care duce la definitivarea celor două forme este cel care stă la
baza constituirii stării de masiv. Realizarea acestei stări presupune ca arborii să-şi
atingă sau chiar să-şi întrepătrundă coroanele. Prin realizarea stării de masiv se
declanşează competiţia inter şi intraspecifice ce are ca rezultat final eliminarea
naturală.
Formele arborilor sunt până la urmă expresia capacităţii de adaptare a speciilor
forestiere la condiţiile de mediu. Astfel arborii izolaţi din afara pădurii ajung la
maturitate cu 10-15 ani mai repede şi au inelele anuale din trunchi mult mai
neregulate, trunchiul este mult mai conic, pe când arborii din interiorul pădurii ajung
la maturitate mai târziu, au inelele anuale mult mai regulate şi trunchiul mai puţin
conic. La forma forestieră cu cât desimea pădurii este mai mare cu atât încercările
suportate de arbori sunt mai intense. Datorită acestui fapt silvicultorul trebuie să
intervină periodic în viaţa pădurii pt dezvoltarea armonioasă a arborilor, lipsa
intervenţiilor în viaţa pădurii se reflectă foarte clar în forma forestieră a arborilor. În
arboretele neparcurse cu lucrări de îngrijire sau parcurse cu lucrări slabe se va
14
...............................................................................................................................................................
CURS
remarca faptul că mara majoritate a coroanelor arborilor sunt disproporţionate ceea ce

face ca proceul de fotosinteză şi în final procesul de bioacumulare să fie mai slabe cu
efecte negative asupra producţiei de masă lemnoasă stocată de arbori.
În concluzie forma forestieră poartă amprenta priceperii silvicultorului.
STRUCTURA FITOCENOZEI FORESTIERE
Orce ecosistem forestier se caracterizează printr-o organizare structurală
specifică care-i conferă în final o mare stabilitate bio-ecologică.
Componentele fitocenotice ale ecosistemului forestier începând cu covorul
erbaceu şi terminând cu etajul arborilor ‘exploatează’ în mod foarte eficient
condiăiile de mediu existente într-un anumit loc.
Componentele fitocenozei se grupează în următoarele etaje de vegetaţie:
1. Etajul arborilor ce constituie arboretul
2. Etajul arbuştilor ce constituie subarboretul
3. Etajul seminţişului sau lăstărişului ce reprezintă următoarea generaţie de
arbori
4. Etajul păturii erbacee sau pătura vie
Pe lângă acste ete de egetaţie în mediul pădurii se mai întâlnesc şi numeroase
specii de ciuperci şi microorganisme ce constituie microfitocenoza.
În marea majoritate a pădurilor la suprafaţ solului apare şi masa de resturi
organice moarte în primul rând de origine vegetală ce constituie litiera pădurii sau
pătura moartă.
Sub litieră apare solul cu orizonturile sale specifice în care se dezvoltă
rădăcinile indivizilor din fitocenoză. Şi la nivelul solului se constată o etajare a
rădăcinilor plantelor (o etajare inversă faţă de cea din atmosferă), astfel la suprafaţă
va apare ‘etajul’ rădăcinilor plantelor ierboase, apoi ‘etajul’ rădăcinilor arbuştilor şi
cel mai în profunzime ‘etajul’ rădăcinilor arborilor. Această etajare subterană a
rădăcinilor o utilizare foarte eficientă a apei şi a substanţelor nutritive din sol.
Rădăcinile arborilor se dezvoltă frecvent 00eetre 40 şi 120 cm adâncime (cazul
gorunului), în timp ce plantele ierboase îşi plasează rădăcinile între 7 şi 15 cm. iar
arbuştii îşi dezvoltă rădăcinile frecvent între 20 şi 50 cm. Există specii care îşi trimit
rădăcinile la adâncimi foarte mari,ex salcâul care pe nisipuri îşi dezvoltă rădăcinile la
15 sau chiar 20 m în scopul asigurării apei necesare.
Dispunerea pe verticală în spaţiul aerian şi subteran păstrează un caracter logic
fiind rezultatul deosebirilor esenţiale dintre natura speciilor, dimensiunile acestora şi
ritmurile lor de dezvoltare. Această etajare supra şi subterană este expresia unei
îndelungi evoluţii de organizare şi funcţionare fitocenotică. Se poate spune că fiecare
etaj de vegetaţie reprezintă un subsistem în cadrul ecosistemului forestier aflate într-
o strânsă interdependenţă. Dispariţia unui subsistem poate produce disfuncţionalităţi
la nivelul ecosistemului. Astfel dispariţia subarboretului în pădurile din zona de
câmpie poate contribui indirect în perioadele secetoase la intensificarea procesului de
uscare a arborilor pt. că apa din sol se evaporă mai repede şi în consecinţă arborii sunt
lipsiţi de de apa accesibilă şi necesară în procesele de fotosinteză. Distrugerea chiar şi
parţială a etajului arborilor generează disfuncţionalităţi în ecosistemul forestier
15
...............................................................................................................................................................
CURS
(înierbarea puternică a golurilor şi stânjenirea procesului de regenerare, înmlăştinirea

solului cu toate consecinţele sale negative).
ARBORETUL
Noţiunea de arboret are o dublă semnificaţie:
1. În silvicultură prin arboret, ca etaj al arborilor, se înţelege
totalitatea indivizilor (arborilor) ce participă în alcătuirea unei
păduri
2. În mod curent a fost definit şi ca o parte omogenăde pădure în care
ansamblul staţiune-vegetaţie forestieră are acelaşi aspect
A doua accepţiune este folosită frecvent în amenajarea pădurilor fiind
conceptul de bază care stăla separarea porţiunilor omogene de pădure în aşa numitele
unităţi amenajistice. Concret arboretul şi implicit U.A. se definesc pe teren cu semne
specifice folosite în amenajarea pădurilor semne realizate cu vopsea roşie.
Ca unitate bioecologică distinctă arboretul se întemeiază numai din momentul
când exemplarele sau viitorii arbori trec de la starea individuală la starea gregară cu
alte cuvinte arboretul există din momentul realizării stării de masiv şi se menţine până
când această stare se destramă fie prin exploatarea arboretului fie datorită unor cauze
accidentale (doborâturi de vânt, incendii, rupturi de zăpadă, atacuri de insecte etc.).
Una din particularităţile de bazăpt orce arboret constă în faptul că marea
majoritate a coroanelor arborilor se ating iar uneori se întrepătrund.
Odată cu înaintarea în vârstă a arborilor apar situaţii când coroanele arborilor
nu se mai ating fapt ce face posibilă crearea condiţiilor pt. crearea unui nou arboret
(cazul arboretelor regenerate pe cale naturală).
În fiecare generaţie nouă de pădure arboretul îndeplineşte cu prioritate cele mai
importante funcţii ale ecosistemului forestier cum ar fi: autoreglarea, integralitatea,
controlul asupra celorlalte sisteme. Pt atingerea acestei funcţii arboretul şi-a realizat
un program propriu care conţine şi întreţine toate funcţiile amintite mai sus. Prin
dimensiunile sale foarte mari arboretul ajunge să exploreze un spaţiu aerian şi edafic
cu mult superior celorlalte subsisteme şi mult superior şi altor asociaţii vegetale
terestre.
Arboretul dominăşi controlează toate circuitele bio-geo-chimice atât sub raport
spaţial cât şi energetic fapt pus în evidenţă prin cantitatea ridicată de biomasă stocată
la nivelul arborilor (90% din biomasa vegetală a unei păduri este stcată la nivelul
arboretului). Prin structura sa foarte complexă arboretul intervine hotărâtor în
definirea şi realizarea funcţiilor eco-protective şi productive ale pădurii. El reprezintă
în acelaşi timp principalul mijloc de prodocţie (la vârsta exploatabilităţii). De
cantitatea şi calitatea materialului lemnos depinde valoarea cultural economică a
pădurii cultivate şi valoarea multifuncţională a pădurii în general.
Pornind de la complexitatea structurală şi funcţională pe care arboretul o are în
ecosistemul forestier şi de la faptul că arboretul oferă una din cele mai de preţ resurse
– lemnul, acesta stămereu în centrul atenţiei silvicultorilor de la întemeierea şi până la
exploatarea lui. Chiar dacă are prioritate sub raportul gestiunii silviculturale orce
16
...............................................................................................................................................................
CURS
intervenţie în arboret trebuie concepută şi aplicată ţinâd cont de interrelaţiile pe care

arboretul le are cu celelalte subsisteme. Numai în acest mod este posibilă păstrarea
integralităţii ecosistemului forestier.
În cercetarea şi descrierea arboretului ca o componentă concretă a pădurii
interesează atât caracteristicile lui structurale de natură cantitativă cât şi cele de
natură calitativă. În general caracterizarea sub raport structural a unui arboret se
realizează prin delimitarea unor porţiuni omogene din acesta şi descrierea sa atât în
plan vsrtcal ctâ şi în plan orizontal. Porţiunile delimitate pt. descrierea structurală a
arboretului variază în funcţie de vârstă, desime şi numărul de specii ce intră în
compoziţia arboretului. Nu trebuie neglijată nici complexitatea dezvoltării pe
verticală a etajelor de vegetaţie.
17
...............................................................................................................................................................
CURS
CARACTERIZAREA STRUCTURALĂ ŞI CALITATIVĂ

A ARBORETULUI
CARACTERISTICILE STRUCTURALE ALE ARBORETULUI
Sunt analizateatât în plan orizontal cât şi în plan vertical.
Caracteristicile în planorizontal se referă la compoziţie, consistenţă, desime,
densitate şi gradul de umbrire al arboretului, diametrul mediu şi suprafaţa de bază a
arboretului, diametrul mediu al coroanelor şi proiecţia acestora în plan orizontal.
COMPOZIŢIA – pt. fiecare arboret în parte ea se exprimă sintetic prin
ponderea speciilor componente, în afară de pondere ce poate fi exprimată în %, în
unităţi de la 1 la 10 sau în subunităţi de la 0,1 la 1,0 se utilizează şi denumirea
prescurtată a fiecărei specii, prescurtare care vine de la numele popular al speciei. De
exemplu pt fag – Fa, pt molid – Mo, pt brad – Br, pt stejar – St etc. Există însă şi
unele excepţii la aceste prescurtări pt a evita confuziile: pt salcie – Sa iar pt salcâm –
Sc.
În funcţie decompoziţie arboretele pot f: pure, practic pure şi amestecate.
Arboretele perfect pure sunt cele ce au în compoziţia lor o singură specie iar
compoziţia lor se exprimă astfel: 10Mo, 10Fa etc.
Arboretele practic pure sunt considerate acele arborete ce au specia de bază
în proporţie de cel puţin 80% sau 8 unităţi: 8Mo 1Br 1Fa, 9Mo 1Fa.
Arboretele amestecate sunt arborete în care una din specii are o pondere de
cel mult 70% sau 7 unităţi: 7Go 2Fa 1Te.
Atunci când una din specii are o pondere sub 10% sau sub o unitate specia
respectivă se consideră diseminată: 8Mo 2Br dis Pam.
Proporţia departicipare a fiecărei specii se determină prin raportul dintre
suprafaţa de bază a fiecărei specii şi suprafaţa de bază a arboretului întrg.
Arboretele amestecate se diferenţiază dupămodul se grupare în următoarele
categorii:
1. Arborete cu amestecuri uniforme sau regulate când arborii sau grupele de
arbori aparţinând aceleiaşi specii se succed în aceiaşi ordine pe suprafaţa
ocupată de arboret.
2. Arborete cu amestecuri neuniforme sau neregulate, când speciile
aceastăsuccesiune de arbori nu se mai află într-o ordine clară:
După modul în care se face amestecul avem:
1. Amestecuri în buchete când speciile de amestec participă în fiecare punct cu 2-
5 arbori sau în tinereţe ocupă o suprafaţă de până la 100m2
2. Amestecuri în grupe de 6-20 arbori sau în tinereţe ocupă o suprafaţă de 100-
500m2
3. Amestecuri în pâlcuri mici sau ochiuri de 20-50 arbori maturi sau în tinereţe
ocupă o suprafaţă de 500-1000m2
4. Amestecuri în pâlcuri mari de peste 50 arbori maturi sau în tinereţe ocupă o
suprafaţă de 1000-5000m2
În cazul în care suprafaţa ocupată de aceiaşi specie este mai mare de 5000m2
avem de a face cu arborete pure ce trebuie delimitate.
18
...............................................................................................................................................................
CURS
După durata lor arboretele amestecate sunt:

1. Amestecuri permanente ce se menţin pe întreaga perioadă de creştere şi
dezvoltare
2. Amestecuri temporare ce derivă din arborete practic pure şi care în timp
evoluează tot spre arborete pure sau aproape pure
În arboretele amestecate valoarea economică şi culturală a speciilor componente este
diferită motiv pt care ele se împart în:
1. Specii principale de mare valoare în primul rând silviculturală şi economică.
2. Specii secundare sau ajutătoare care au un aport foarte ridicat pt funcţionarea
optimă a ecosistemului forestier şi în acelaşi timp pt. creşterea şi dezvoltarea
armonioasă a speciilor principale.
Pt determinarea compoziţiei unui arboret sunt necesare lucrări de teren ce se
numesc inventarieri integrale pt întreaga suprafaţă sau inventarieri parţiale ce se fac
în suprafeţ suficient de mari şi numeroase şi care să caracterizeze în final întrgul
arboret.
Compoziţia unui arboret se modeleazăîn timp în funcţie de raporturile intra şi
interspecifice, capacitatea fiecărei specii de a supravieţui în procesul de competiţie cu
celelalte specii. Datorită dinamicii compoziţiei în timp în silvicultură se utilizează şi
conceptul de compoziţie ţel şi care reprezintă compoziţia la care trebuie să se ajungă
la sfârşitul ciclului de producţie adică la sfârşitul existenţei arborilor. Pt realizarea
compoziţiei este absolut necesară intervenţia silvicultorului care pe parcurs trebuie să
intervină în procesul de competiţie intra şi interspecifică în favoarea sau defavoarea
unei sau unor specii adică să dirijeze acest proces de concurenţă dintre specii. Totuşi
se are în vedere şi dinamica foarte puternică în timp a compoziţiei deci se utilizează şi
compoziţia ţel pe etape în funcţie de vârsta arboretului şi proceselor din viaţa
acestuia.
CONSISTENŢA – exprimă o stare de desime a arboretului şi se redă practic
prin gradul de apropiere al coroanelor arborilor şi prin gradul de închidere al
masivului. Ea se exprimă prin indici de consistenţă ce oscileazăde la 0,1 la 1,0.
În raport cu consistenţa arboretele pot fi:
1. Arborete cu consistenţă plină când K=1,0
2. Arborete cu consistenţă aproape plină K=0,7-0,9
3. Arborete cu consistenţă rărită, luminată sau prăfuită K=0,4-0,6
4. Arborete cu consistenţă degradată sau poienită K=0,1-0,3
Despre consistenţa unui arboret se vorbeşte în momentul închiderii stării de
masiv de aceea în cazul plantaţiilor ce nu au realizat starea demasiv nu se poate vorbi
de consistenţă.
Acest indice structural are o mare importanţă ecologocă exprimând la un
moment dat starea de funcţionalitate a ecosistemului forestier şi a relaţiilor dintre
subsistemele acestuia. Arboretele cu consistenţa plină sau aproape plină au o stare de
funcţionalitate optimă, iar arboretele cu consistenţa sub 0,7 ascund în general
disfuncţionalităţi de natură antropică sau accidentală motiv pt care trebuie luate
19
...............................................................................................................................................................
CURS
măsuri de redresare ecologică a aborilor în primul rând prin ameliorarea consistenţei

şi compoziţiei.
Consistenţa se determină în mai multe moduri:
-prin apreciere vizuală a ponderii suprafeţei globale a proiecţiei orizontale a
coroanelor arborilor din suprafaţa ocupată de arboret şi în acest caz determinarea
indicelui de consistenţă se face direct pe teren în cât mai multe puncte reprezentative;
pt pădurile de foioase determinarea consistenţei se face obligetoriu în sezonul de
vegetaţie dupăîncetarea creşterii (freferabil după 15 iulie); în cazul pădurilor de
răşinoase consistenţa se poate evalua şi în afara sezonului de vegetaţie.
-o altămodalitate de apreciere a consistenţei este pe cale analitică cu ajutorul
aerofotogramelor sau fotografiilor de la sol ce înregistrează proiecţiile coroanelor.
-uneori se poate recurge la la determinarea raportului dintre suma suprafeţelor
proiecţiilor orizontale ale coroanelor şi suprafaţa ocupată de arboret.
În pădurei virgină consistenţa se reglează în mod natural prin procesele de
eliminare naturală, iar în pădurea cultivată consistenţa poate fi controlată şi dirijată de
silvicultori prin măsurile specifice Îţin de natura speciilor şi arboretelor.
INDICELE DE DESIME-reprezintă raportul dintre numărul real de arbori

existenţi la ha. şi cel din tabelele de producţie pt. un arboret cu aceeaşi compoziţie,
vârstă şi clasă de producţie.
INDICELE DE DENSITATE-exprimă raportul dintre suprafaţa de bază reală
la ha. şi suprafaţa de bază naturală dată de tabelele de producţie.
SUPRAFAŢA DE BAZĂ este suprafaţa tuturor arborilor măsurată la 1,30m
înălţime.
Atât indicele de desime cât şi cel de densitate pot lua valori subunitare fapt ce
demonsterază că arboretul respectiv a fost rărit din diferite cauze, cum de altfel
aceiaşi indici pot lua valori supraunitare ceea ce evidenţiază că arboretul nu a fost
parcurs cu lucrări silviculturale.
În practică se utilizează indicele de consistenţă şi indicele de densitate ale căror
valori în cazul unei stări structurale şi funcţionale normale ale pădurii variază între
0,1 şi 1,0. Diminuarea valorii acestor indici devine necesară numai când se trece la
regenerarea naturală a unei păduri. Cei trei indici: de consistenţă, de desime şi de
densitate au o valoare sintetică deosebită sub raport ecologic şi silvicultural, ei
exprimă pe de oparte starea de funcţionalitate a pădurii ca ecosistem iar pe de altă
parte calitatea măsurilor silviculturale aplicate în decursul existenţei arboretului.
DIAMETRUL MEDIU AL ARBORETULUI-este mărimea medie a
arborilor componenţi. El depinde de natura, starea şi vârsta arboretului precum şi de
natura condiţiilor staţionare (potenţialul staţional) şi de natura şi intensitatea
măsurilor silvotehnice aplicate. Diametrul mediu se calculează diferit în funcţie de
semnificaţia acestuia.
ETAJAREA ARBORETULUI
Această caracteristică structurală se referă la stratificarea în plan vertical a
arborilor ce compun un arboret.
20
...............................................................................................................................................................
CURS
În funcţie de această stratificare avem:

1. Arborete monoetajate sau unietajate în care arborii îşi plasează coroanele
întrun singur etaj.Deregulă arboretele monoetajate conţin arbori de aceeaşi
vârstă (arborete echiene). Pe măsură ce arboretul înaintează în vârstă chiar dacă
e monoetajat se poate evidenţia un plafon superior format din arbori dominanţi
şi unul inferior în care rămân arborii dominaţi. Distanţa dintre vârful arborilor
dominanţi şi baza ramurilor varzi defineşte grosimea sau adâncimea
coronamentului.
2. Arborete bietajate care se caracterizează prin două etaje clare:
-primul constituit din arbori cu talie înaltă sau repede crescători
-al doilea format din arbori de talie mai redusă.
Astfel de arborete pot apare frecvent în zona montană când mesteacănul ca
specie repede crescătoare se plasează într-un plafon superior iar molidul în
plafonul inferior. În zona montană mai putem întâlni păduri bietajate formate
din brad şi molid în care molidul se plasează în etajul superior iar fagul în cel
inferior.
3. Arborete multietajate-formare din 3 sau 4 etaje. La noi se întâlnesc destul de
rar ele fiind caracteristice pădurilor tropicale.
PROFILUL ARBORETULUI
Se referă la aliura pe care o prezintă suprafaţa superioară a coronamentului.
-arborete cu profil continuu
-arborete cu profilondulat
-arborete cu profil în trepte
-arborete cu profil dantelat
Profilul continuu apare de regulă în arboretele monoetajate echiene formate de
regulă dintr-o singură specie.
Profilul ondulat este specific arboretelor tinere parcurse cu tăieri progresive (în
ochiuri). În centrul ochiului datorită condiţiilor mai bune s-au instalat şi s-au
dezvoltat mai rapid exemplarele speciei principale decât la marginea ochiului.
Profilui în trepte este rar întâlnit el apărând acolo unde s-a aplicat tratamentul
tăierilor în benzi.
profilul dantelat apare frecvent în arboretele formate din mai multe specii cu
vârste diferite (arborete pluriene) şi în pădurile virgine.
ÎNCHIDEREA ARBORETULUI
Se referă la modul în care diferitele categorii de arbori participă la închiderea
masivului. Din acest punct de vedere se deosebesc:
-arborete cu închidere pe orizontală
-arborete cu închidere pe vertical
-arborete cu închidere în trepte
ÎNĂLŢIMEA MEDIE A ARBORETULUI
Este ocaracteristică deosebit de importantă şi se poate determina în mai multe
moduri. De regulă înălţimile se măsoară comparativ cu diametrele la un număr mult
mai redus de arbori având în vedere dificultăţile ce apar la măsurarea acesteia. În
21
...............................................................................................................................................................
CURS
practică se utilizează frecvent înălţimea medie corespunzătoare diametrului mediu al

arboretului şi aşa zisa înălţime superioară ce corespunde celor mai groşi 100 de arbori
la ha. Înălţimea superioarv este folosită pt. determinarea bonităţii staţiunii.
CARACTERISTICILE CALITATIVE ALE ARBORETULUI

ORIGINEA ŞI PROVENIENŢA ARBORETULUI
Originea arboretelor
În rport cu originea aborete pot fi:
-arborete virgine
-arborete cvasivirgine
-arborete cultivate
1. –Arboretele virgine – sunt practic arboretele ce nu au suferit nici un fel de
intervenţii antropice. Ele s-au regenerat şi dezvoltat în conformitate cu legile naturii
privind înmulţirea şi conservarea speciilor.
2. –Arboretele vcasivirgine – sunt asemănate cu cele virgine dar sunt parţial
afectate de om fără ca acesta să le modifice prea mult structura şi funcţiile.
3. –Arboretele cultivate – sunt creaţia silvicultorului şi sunt supuse unor
sisteme de intervenţii silvotehnice ce au ca obiectiv central crearea unor condiţii
optime pt dezvoltarea, menţinera stabilităţii ecologice a arboretelor şi îndeplinirea
funcţiilor social economice stabilite pt fiecare arboret.
Dupv modul în care arboretele cultivate au fost create ele sunt:
-arborete naturale întemeiate de silvicultor prin valorificarea potenţialului de
regenerare naturală
-arborete artificiale întemeiate pe cale artificială (semănături directe, plantaţii
integrale sau în proporţie de minimum 70% din suprafaţă)
În cele două categorii de arborete se mai pot identifica arboretele mixte sau
semiartificiale ce au rezultat din seminţişuri naturale completate pt acoperirea
suprafeţei cu puieţi plantaţi sau semănături directe.
Provenienţa arboretelor
În raport cu provenienţa avem:
1. Arborete din sămânţă –provenite cel puţin în proporţie de 70% din
sămânţă fie prin regenerare naturală fie prin regenerare artificială.
2. Arborete din lăstari (drajoni sau butaşi) – regenerate vegetativ în
proporţie de 70%.
3. Arborete mixte (lăstari şi sămânţă) – se întâlnesc frecvent în cazul
arboretelor care erau tratate în aşa numitul crâng cu rezerve.
VÂRSTA ARBORETULUI
În funcţie de vârstă avem:
-arborete echiene
-arborete pluriene
1. Arboretele schiene – se caracterizează prin existenţa tuturor arborilor de
aceeaşi vârstă. În general ele provin din regenerarea artificială sau regenerare naturală
22
...............................................................................................................................................................
CURS
dintr-o sungură fructificaţie. Pot lua naştere şi din lăstari sau drajoni în urma
executării unei singure tăieri (tăiere rasă). În practica curentă se consideră arborete
echiene şi arboretele în care arborii se definitivează prin vârste apropiate (diferenţa
max. 20 de ani în cazul arboretelor provenite din sămânţă şi de 5 ani în cazul
arboretelor provenite din lăstari).
2. Arborete pluriene –sunt formate din arbori cu vârste diferite. Diferenţa de
vârstă este mai mare de 20 de ani în cazul arboretelor provenite din sămânţă şi mai
mare de 5 ani în cazul arboretelor provenite din drajoni sau lăstari. În unele situaţii în
arboretele pliriene putem întâlni categorii foarte diferite de arbori sub raport
dimensional şi al vârstei (puieţi, seminţiş până la arbori ajunşi la vârsta
exploatabilităţii). Astfel de situaţie se întâlneşte în cazul arboretelor parcurse cu tăieri
grădinărite.
Arboretele de vârste multiple sunt arboretele în care arborii se grupează în mai
multe generaţii fiecare având ca vârstă un multiplu al vârstei generaţiei celei mai
tinere. Acest model este rar întâlnit şi se poate realiza numai în pădurile tratate în
crâng compus.
De regulă între vârsta şi dimensiunile arborilor există o legătură destul de
strânsă (figura1 şi 2). Totuşi în arboretele echiene nu toţi de arbori de aceeaşi vârstă
au şi aceleaşi dimensiuni în mod special aceleaşi diametre pt că în procesul de
competiţie dintre indivizi unii reuşesc să-şi plaseze coroanele în plafonul superior
(arborii dominanţi) şi ca atare să aibă o fotosinteză mult mai activă decât arborii
dominaţi, având o fotosinteză mai puternică acumulările de biomasă sunt mai mari
deci dimensiunile lor (diametre şi înălţimi) vor fi mai mari decât la cei dominaţi.
CLASA DE PRODUCŢIE
Exprimă capacitatea de producţie a unui arboret şi se determină cu ajutorul
tabelelor de producţie pt fiecare specie în funcţie de vârstă şi înălţime la arboretele
echiene şi în funcţie de înălţimea realizată la un anumit diametru de referinţă în cele
pluriene. Există de asemenea şi grafice pt determinarea clasei de producţie în
arboretele echiene (fig 3).
Clasa de producţie pune în evidenţă faptul că arboretelevalorifică într-o măsură
mai mare sau mai mică potenţialul staţional.
Atunci când staţiunea este de bonitate superioară arboretele trebuie să se
încadreze în clasa I şi II de producţie, în staţiunile de bonitate mijlocie arboretele
realizează clasa III de producţie iar în staţiunile de bonitate inferioarărealizează clasa
IV şi V de producţie.
Când potenţialul staţional este de nivel superior iar clasa de producţie a
arboretelor este la nivel mijlociu (clasa III-a de producţie) sau inferior (clasa IV-a de
producţie) apare întrebarea de ce arboretele nu valorifică întrgul potenţial staţional?
Răspunsul este foarte complicat şi necesită investigaţii concrete la faţa locului pt a
depista cauza ce a făcut ca între clasa de producţie şi potenţialul staţional să fie o
disconcordanţă evidentă. Printre cauze se pot enumera:bătătorirea solului,
compactarea solului prin păşunat, tratamentul necorespunzător, crâng repetat, poluare
etc.
23
...............................................................................................................................................................
CURS
CALITATEA ARBORETULUI
Se apreciază vizual după proporţia lemnului de lucru cu ocazia întocmirii
actului de punere în valoare. În general pe baza aprecierii calităţii arborilor în
intervalul a 4 clase atât la răşinoase cât la foioase se realizează o primă sortare a
masei lemnoase pt că se are în vedere în primul rând proporţia de lemn de lucru din
înălţimea arborilor.
FIG 1
Distributia arborilor pe categorii
de diametre la arboretele echiene
nr de arbori
50
40
30
20
10
0
8 12 16 20 24 28 32
cat de diametre
FIG 2
Distributia arborilor pe categorii de
diametre la arboretele pluriene
nr de arbori
80
70
60
50
40
30
20
10
0
8 12 16 20 24 28 32
cat de diametre
FIG 3
24
...............................................................................................................................................................
CURS
Determinarea clasei de productie in

arboretele echiene de molid
inaltime a
40
35
30 I
25 II
20 III
15 IV
10 V
5
0
120
10
50
30
70
90
varsta-ani
Astfel avem:
-pt răşinoase – clasa I - > 0,6 din trunci lemn de lucru
- clasa II – 0,4-0,6 din trunci lemn de lucru
- clasa III – 0,1-0,4 din trunci lemn de lucru
- clasa IV - < 0,1 din trunci lemn de lucru
-pt foioase – clasa I - > 0,5 din trunci lemn de lucru
- clasa II – 0,25-0,5 din trunci lemn de lucru
- clasa III – 0,1-0,25 din trunci lemn de lucru
- clasa IV - <0,1 din trunci lemn de lucru
Pt determinarea întregului lemn de lucru de la toţi arborii indiferent de clasa de
calitate în care se plasează se utilizează coeficienţii de echivalenţă. Cu cât se coboară
calitativ de la o clasv superioară la una inferioară cu atât scade şi coef. de echivalenţă.
Pt aprecierea calităţii arborilor se iau în vedere în primul rând o serie de
defecte ce afectează partea inferioară a trunchiului pt cv aici se află stocată masa
lemnoasă de cea mai bună calitate şi în cantitatea cea mai mare. Astfel de defecte pot
duce la declasarea arborilor cu una două sau trei clase de calitate.
Defectele constau în:
-defecte de formă (curbarea şi bifurcarea)
-defecte de structură (putregai interior, inimă stelară, noduri, cancere, gelivuri
răni de exploatare etc)
COEFICIENTUL DE ZVELTEŢE
Este raportul dintre înălţimea medie şi diametrul arborilor: Z=h/d.
În arboretele excesiv de dese arborii pot avea coeficienţi de zvelteţe mai mari
de 100 ceea ce înseamnă că arborii s-au dezvoltat puternic în înălţime şi mai puţin în
grosime. Atunci când coeficientul de zvelteţe ia valori sub 100 arborii au realizat
creşteri substanţiale în grosime. Acest coeficient de zvelteţe pt principalele specii
forestiere de la noi ia valori între 60 şi 90 (în condiţii normale de desime). Ei prezintă
o importanţă deosebită mai ales în arboretele de molid ce sunt vulnerabile la acţiunea
vântului.
25
...............................................................................................................................................................
CURS
S-a constatat că arboretele de molid cu coef. de zvelteţe mai mare de 100 sunt
mult mai vulnerabile la doborâturile de vânt decât arboretele cu coef. de zvelteţe mai
mic de 100.
În arboretele pluriene coef. de zveltete este mult mai variabil decât în cele
echiene în sensul că arborii de mici dimensiuni coef. de zvelteţe are valori mai mari
decât 1 faţă de arborii de mari dimensiuni. Coef de zvelteţe diferă de asemenea şi în
raport cu specia, speciile repede crescătoare au în majoritatea cazurilor coef de
zvelteţe mai mari decât speciile cu cresteri mai lente.
STAREA DE VEGETAŢIE
Exprimă viguarea de creştere şi rezistenţă la adversităţi a unui arboret, astfel
rezultă următoarele categorii de arborete:
• cu stare de vegetaţie luxuriantă - care prezintă creşteri excepţionale şi
au o stare de vegetaţie foarte bună
• cu stare de vegetaţie foarte bună – vegetează bine şi au creşteri active
• cu stare de vegetaţie activă – creşteri apropiate de normale
• cu stare de vegetaţie lancedă – prezintă o stare de vegetaţie precară iar
creşterile sunt sub cele normale
STAREA FITOSANITARĂ
Se referă la starea de sănătate a arbaretelor şi în ultimul timp este dată de
procentul de defoliere şi de decolorare a aparatului foliar, în prezent existând o scară
internaţională adoptată în cadrul unui program de monitorizare a pădurilor I.C.P.-
Forests. Clasele de calitate stabilite exprimă starea starea fitocenotică a arborilor, de
la arbori aparent sănătoşi (fără defoliere) până la arbori complet defoliaţi (uscaţi).
Acest sistem de clasificare include 5 clase.
SUBARBORETUL
Este etajul care include toţi arbuşti care cresc şi se dezvoltă în pădure. Elare un
rol deosebit de în protecţia solului, în aprovizionarea acestuia cu substante nutritive şi
în reglarea umidităţii solului.
Subarboretul se caacterizează d.p.v. silvicultural prin compoziţie care se
exprimă asemănător arboretului, suprafaţa ocupată în cadrul arboretului, modul de
răspandire (grupat, în pâlcuri, unifom, la lizieră etc.). În situaţia în care pădurea
cunoaste o rărire accentuată se poate întâmpla ca subarboretul să se dezvolte foarte
puternic devenind un factor limitativ pt regenerarea pădurii, În multe situaţii
subarboretul are un rol hotărator în hrănirea şi adăpostirea vânatului.
SEMINŢIŞUL ŞI LĂSTĂRIŞUL
Seminţisul constitue un subsistem al pădurii care integrează totalitatea puieţilor
proveniţi pe cale naturală. Acesta apare deregulă atunci cand pădurea are capacitatea
de regenerare (în faza de maturitate). Prezenţa seminţişului indică capacitatea unei
păduri de a se regenera pe cale naturală şi în acelaşi timp şi gradul de cunoştinte ale
silvicultorului care se ocupă de regenerarea pădurilor.
Seminţişul se grupează în fct de calitatea şi vârsta acestuia în urm. categorii:
26
...............................................................................................................................................................
CURS
• seminţiş provizoriu sau trecător care apare după o fructificaţie mai slabă
(frecvent după stropeli) şi căruia dacă i se asigură condiţii naturale de
dezvoltare (suficientă lumină) după câţiva ani dispare.
• seminţiş preexistent din care se poate constitui un nou arboret. Acesta poate
fi la rândul său: preexistent utilizabil sau de viitor şi care este constituit din
specii valoroase şi care au înălţimea frecvent cuprinsă între 30-80 cm la
răşinoase şi 40-80 la foioase şi preexistent neutilizabil format din puieţi rău
conformaţi, vătămaţi prin lucrări de exploatare, vânat sau păsunat abuziv.
Acesta trebuie înlăturat şi înlocuit cu puieţi sănătoşi (completări pt ajutarea
regenerării naturale).
Practica totuşi a arătat că în procesul de regenerare poate fi integrat şi
seminţişul preexistent cu înălţimi mai mari de 1-1,5 m cu condiţia ca acesta să
prezinte creşteri normale.
Lăstărişul provine după tăierea tulpinilor arborilor ce au capacitatea de a
lăstări. Ca şi în cazul subarboretului la descrierea seminţişuli se va avea în vedere
compoziţia, calitatea acestuia, suprafaţa ocupată şi modul de răspândire.
PĂTURA ERBACEE
Reprezintă subsistemul care joacă un rol important sub raportul valorii sale
indicatoare (tipuri de pătură erbacee). Aceste tipuri oferă informaţii importante legate
de unele însuşri ale solului cum ar fi aciditatea actuală-pH, nivelul şi regimul de
umiditate, gradul de saturaţie în baze, gradul de compactitate. În arboretele brăcuite,
cu consistentă redusă, pătura erbacee se poate dezvolta foarte putrenic devenind ca şi
subarboretul un factor limitativ pt regenerare anormală a pădurii. În asemenea situaţii
este necesară operaţia de mobilizare a solului prin înlăturarea parţialvă sau totală a
păturii erbacee.
MICROFITOCENOZA
Este o altă componentă fitocenotică a pădurii reprezentată prin bacterii, alge,
ciuperci, muschi, licheni şi actinomicete. Microflora reprezintă importanţă foarte
mare pt viaţa ecosistemului forestier ea putând fi grupată în două mari grupe: utilă şi
dăunătoare.
Microflora utilă este reprezentată printr-o serie de bacterii, cazul bacteriilor
nitrificatoare care însotesc unele specii forestiere (salcamul), prin ciuperci de
micoriză fără de care arborii nu pot exista întrucât aceste ciuperci preiau apa şi subst.
nutritive din sol oferindu-le arborilor iar acestia oferă ciupercii hrana necesară. Fără
această simbioză perfectă ecosistemul forestier dispare.
Există şi o serie de bacterii şi ciuperci periculoase pt arbori mai ales în
situaţiile în care acestia cresc în condiţii relativ improprii. Astfel pt molid există o
serie de ciuperci care pot genera putregai în lemn (specii de ciuperci din genul
Fomes, Armilaria) iar pt fag există ciuperci care produc cancer – Nectria galigena.
Comparativ cu celelalte componente ale ecosistemului forestier microflora are
o densitate numerică foarte ridicată deoarece majoritatea microorganismelor au
dimensiuni foarte mici.
ZOOCENOZA FORESTIERĂ
27
...............................................................................................................................................................
CURS
Este componenta ec. forestier formată atât din nevertebrate cât şi din
vertebrate. D.p.v. al răspândirii zoocenozei se poate spune că avem o zoocenoză
supraterană cât şi una subterană.
Zoocenoza la randul ei poate fi grupată astfel:
• utilă ecosistemului forestier
• indiferentă
• dăunătoare sau parţial dăunătoare
Zoocenoza utilă - un rol important determinant îl au păsările şi unele insecte care
participă polenizare sau la răspândirea seminţelor forestiere. Unele păsări consumă o
serie de insecte dăunătoare participând astfel în procesele de autoreglare ale
ecosistemului forestier. Unele păsări prin calitatea lor de a se deplasa pe distanţe
lungi asigură popularea multor ecosisteme cu noi generaţii de păsări. Chiar şi unele
mamifere sunt utile ecosistemului participând în procesele de autoreglare ale acestuia,
astfel prezenţa lupului de multe ori asigură menţinerea unor populaţii (efective) de
vânat la niveluri suportabile pt pădure. În cazul în care acesta devine excesiv poate
contribui la perturbarea lanturilor trofice din ecosistem.
Zoocenoza indiferentă este reprezentată prin mamifere şi care în general
reprezintă veriga de bază din lantul trofic al ecosistemului forestier (iepure, căprior,
cerb) totuşi supraînmulţirea unor asemenea specii de mamifere poate aduce
numeroase pagube ecosistemului forestier prin distrugerea seminţelor sau cojirea
arborilor tineri (cojiri de cerbi la molid şi brad).
Zoocenoza dăunătoare este reprezentată în primul rând prin insecte care dacă
depăsesc anumit nivel critic pt populaţie produc vătămări puternice arborilor
(defolieri, insecte de scoartă, de lemn, de rădăcină, de flori şi fructe).
INTERRELAŢIILE DINTRE FACTORII

ECOLOGICI ŞI PĂDURE
GENERALITĂŢI
Pădurea, considerată ecosistemul forestier cel mai complex, se caracterizează
prinntr-o dinamică permanentă sub raport structural şi funcţional. Această dinamică
specifică ecosistemului forestier este expresia relaţiilor ce există între diferite
componente de natură biotică şi abiotică ale pădurii. De aceste relaţii specifice
ecosistemului forestier se ocupă ecologia forestieră care reprezintă o componentă
foarte importantă a ecologiei generale.
Ecologia genrală este definită ca ştiinţa relaţiilor reciproce, a interacţiunilor
vieţii şi mediului pe pe niveluri “supraorganice”. Termenul de ecologie provine de la
“oikos”=locuinţă, casă şi “logos”= stiinţă.
Ecologia este stiinţa care se ocupă cu studiul nişei pe care o are fiecare
componentă biotică a ecosistemului în relaţie cu mediul înconjurător.
Ecologia forestieră este stiinţa ecosistemelor de pădure şi se ocupă de studiul
dinamicii populaţiilor şi raporturile biocenozelor cu mediul abiotic în cadrul
28
...............................................................................................................................................................
CURS
ecostemului. Ecosistemul forestier are 2 componente de bază: biocenoza forestieră şi

biotopul forestier.
Biocenoza la randul ei are 2 componente: fitocenoza şi zoocenoza. În studiul
ecosistemelor forestiere o atenţie deosebită se acordă fitocenozei.
Biotopul sau staţiunea reprezintă componenta anorganică abiotică a
ecosistemului forestier.
În cadrul ecosistemului forestier vegetaţia forestieră respectiv arboretul joacă
rolul cheie în definirea şi caracterizarea ecosistemului forestier.
Fitocenoza forestieră poate fi naturală sau artificială (în cazul culturilor
instalate de silvicultor).
Ecologia forestieră prin studiile pe care le realizează are un dublu scop:
-teoretic
-practic prin care se urmăreste găsirea căilor de dirijare a proceselor din pădure pt a
menţine stabilitatea ecosistemică.
Convenţional ecologia forestieră este formată din:
-antecologie
-sinecologie
Antecologia studiază influenţele reciproce dintre indivizii sau speciile de
plante şi animale şi mediul lor de viată.
Sinecologia se ocupă cu studiul relaţiilor dintre comunitatea de vieţuitoare şi
mediul său. prezintă d.p.v. silvicultural ca şi ecologia o importantă teoretică şi
practică.
Comunitatea de viaţă (fitocenoza şi zoocenoza) din cadrul ecosistemului
forestier are capacitatea de a crea un mediu propriu cunoscut sub numele de mediul
pădurii care se diferenţiază în mod catagoric de mediul exterior. Uneori la modul
generic prin mediul pădurii se întelege totalitatea componentelor vii şi nevii care
acţionează asupra plantelor şi animalelor. În acest sens se poate diferenţia mediu
biotic şi unul abiotic.
Factorii mediului abiotic sunt cunoscuţi şi sub numele de factori ecologici care
intervin favorabil şi nefovorabil în viată pădurii. După originea şi importanţa lor
factorii ecologici sunt:
-factori climatici
-foctori edafici
-factori orografici
-factori biotici
-factori antropici
Includerea factorilor antropici în sfera factorilor eclogici are o importanţă
deosebită întrucât silvicultorul influentează în mod vizibil procesele ecosistemice ale
pădurii. Aceşti factori constituie o sferă specială cunoscută în geografie sub numele
de noosferă (sfera gândirii).
Factorii climatici, edafici şi orografici constituie grupa factorilor anorganici şi
definesc staţiunea forestieră, biotopul, habitatul forestier sau ecotopul.
29
...............................................................................................................................................................
CURS
Între biotop şi biocenoză au loc schimburi permanente de informaţii,

interacţiuni cu caracter dinamic evolutiv în urma cărora rezultă modificări dar şi
dereglări ale ecosistemului forestier sau silvosistemului.
Existenţa şi productivitatea pădurii sunt condiţionate de resursele energetice şi
minerale. Resursele energetice sunt definite prin radiaţia solară ce ajunge la nivelul
coronamentului iar resursele minerale prin elementele nutritive care participă la
realizarea biomasei. Sunt cunoscute ca macro şi microelemente. Macroelementele (C,
O, S, K, N) participă în proporţie de 99% în compoziţia biomasei. În completare
participă şi o serie de micro sau oligoelemente ( Fe, Cl, Mg, Cu, Zn) dar care sunt
indispensabile în procesele vitale ale arborilor.
FACTORII CLIMATICI ŞI PĂDUREA
LUMINA
Cel mai important în viata pădurii este lumina fără de care fotosinteza nu are
loc. La limita exterioară a atmosferei pământului intensitatea radiaţiilor solare este de
cca. 2kal/cm2/min. Din această cantitate 1/3 se reflectă, 19% este absorbită în
atmosferă la nivelul scoarţei terestre ajungând doar 47%. Această energie radiantă
este formată din radiaţia difuză din nori şi din atmosferă. Lumina are influenţe
importante directe sau indirecte pozitive sau negative.
INFLUENŢA LUMINII ASUPRA PĂDURII

Lumina ajunsă la nivelul coroanei cuprinde radiaţii cu lungimi de undă variate
290- 740 nanometri (nm=10-9m ). În acest ecart este cuprinsă zona percepută ca
lumină vizibilă. En radiantă include şi radiaţiile UV cca 5% având lungimi de undă
între 290-380 nm. Pe lângă lumina vizibilă la nivelul coroanelor coboară şi radiaţia
calorică sub formă de radiaţii infraroşii cu lungimi de undă de 740-3000 nm. Razele
infraroşii au o pondere în bilantul energiei radiante de cca. 45-50% pondere aprox.
egală cu cu cea a luminii vizibile.
Sub nivelul coronamentului frunzişul arborilor funcţionează ca ca un filtru
selectiv reflectând energia radiantă şi absorbind-o. Frunzele reflectă aproape 2/3 din
energia infraroşie în timp ce lumina vizibilă este utilizată în proporţie de 80-90% în
procesul de fotosinteză. Întrucât pădurea reflectă cea mai mare parte din radiaţia
termică ele apar la nivelul scoarţei terestre ca zone mai reci
Intensitatea radiaţiei solare variază în funcţie de latitudinea şi orografia
terenului (altitudine şi expoziţie). Cu cât ne îndepărtăm de la ecuator spre poli cu atât
volumul intensităţii radiaţiei solare scade. Odată cu creşterea altitudinii radiaţia
scade. Expoziţia joacă un rol hotărator asupra intensităţii radiaţiei solare, cea mai
mică valoare se înregistrează pe versantul nordic şi invers. Datorită acestui fapt o
serie de procese climatice sunt sensibil diferite. Pe versanţii umbriţi datorită radiaţiei
scăzute vom avea un minus de căldură şi un plus de umezeală iar pe cei însoriţi este
invers.
30
...............................................................................................................................................................
CURS
Lumina joacă un rol esenţial în procesul de fotosinteză. Pt ca procesul să aibă

loc este necesar un minim de intensitate luminoasă (punct de compensaţie) care
reprezintă nivelul intensităţii luminii la care la care absorţia de CO2 prin fotosinteză
este egală cu pierderea lui prin respiraţie. Nu este acelaşi pt toate speciile, astfel pt
speciile umbroase punctul de compensaţie reprezintă 1-1,5% din lumina plină în timp
ce pt speciile iubitoare de lumină reprezintă 3-5% iar uneori 10-20% din lumina
plină. Lumina are o contribuţie hotăratoare şi la formarea clorofilei în primul rând în
treimea superioară a coroanei arborilor acolo unde se desfăsoară şi procesul de
fotosinteză. Indirect lumina influentează şi creştera rădăcinilor deoarece arborele
arborele trebuie să menţină mereu raportul între absorţie şi transpiraţie. Ea joacă un
rol hotărâtor şi la nivel colectivităţii arborilor având o poziţie cheie în procesul de
regenerare, creştere şi dezvoltarea arborilor, etajarea acestora şi eliminarea naturală.
Procesul de regenerare este asigurat şi garantat atunci când la nivelul solului se
asigură minimum de energie radiantă pt instalarea şi creşterea seminţisului. Acest
minim este în stransă legătură cu exigentele puieţilor ce provin de la diferite specii
forestiere. Puieţii provin din specii de lumină au nevoie de spaţii bine luminate unde
lumina să ajungă la nivelul aparatului folear, dacă puieţii provin din specii mai puţin
iubitoare de lumină aceştia se pot dezvolta o perioadă de timp şi cu energie radiantă
difuză (bradul).
Procesul de eliminare naturală este hotărat tot de energia radiantă. Exemplarele
care îşi desfăşoară procesul de fotosinteză sub nivelul de compensaţie după caţiva ani
pierd majoritatea frunzelor sau acelor şi se usucă.
Elagarea se datorează deficitului de lumină. Frunzele sau acele de pe ramurile
inferioare realizează nivelul de fotosinteză sub sub punctul de compensaţie.
Lumina influentează atãt cantitatea cât şi calitatea masei lemnoase. În condiţii
staţionale asemănătoare se pot realiza productivităţi echivalente atat în arboretele
dese cât şi rărite. Totuşi calitatea masei lemnoase este diferită în cazul arboretelor cu
lucrări de îngrijire rezultă o calitate superioară a masei lemnoase. Speciile lemnoase
au exigente diferite fată de lumină şi acest aspect interesează în mod direct
silvicultura.
Plantele pot fi împărţite în raport de exigentele lor fată de lumină în:
-plante umbrofile (sciatofile)
-plante heliofile (fotofile)
Silvicultural au fost diferenţiate specii de lumină, specii de umbră şi specii cu
temperament intermediar (semilumină, semiumbră).
Temperamentul speciilor în sens silvicultural caracterizează comportamentul
lor ecologic fată de lumină.
Dintre speciile de lumină amintim: laricele, pin silvestru, mesteacăn, salcâm,
stejar pufos, cenuşerul, plop.
Dintre speciile de semilumină amintim: pinul negru, zâmbru, stejar, gorun,
frasin, cireş,nuc, ulm de câmp.
Dintre speciile de semiumbră amintim: molid, duglas, jugastru, tei, carpen, ulm
de munte, paltin de munte, paltin de câmp.
31
...............................................................................................................................................................
CURS
Dintre speciile de umbră amintim: brad, tisă, fag.

Exigentele speciilor fată de lumină variază şi cu vârsta arborilor. La frasin
puieţii suportă câţiva ani şi umbrirea în timp ce ce exemplarele mature sunt iubitoare
de lumină. Exemplarele tinere de brad suportă umbrirea până la 50-60 ani iar odată
puse în lumină îşi reactivează creşterile în înălţime şi diametru. Puieţii de stejar nu
suportă umbrirea mai mult de 1-3 ani
INFLUENŢA PĂDURII ASUPRA LUMINII

Lumina ajunsă la nivelul coronamentului suferă modificări puternice întrucât
coronamentul funcţionează ca un ecran şi veritabil filtru pt lumină.
Având în vedere acest lucru o cantitate importantă constând din radiaţii
calorice se reflectă în atmosferă rezultând albedoul. La răşinoase albedoul este de 5-
15% iar la foioase de aprox. 15%. Cca 70-9-% din lumina incidentă se absoarbe în
coronament acesta având rolul unui adevărat filtru. O cantitate redusă din radiaţia
incidentă se transmite spre zonele inferioare şi se caracterizează printr-o proporţie
redusă de radiaţii fotosintetice active 12-13% din lumina totală faţă de cca. 50% în
teren deschis la care se adaugă un procent de radiaţie calorică.
Se constată că lumina din interiorul pădurii este mai slabă decât în afara
acesteia. În acest scop se foloseste intensitatea relativă care reprezintă procentul din
lumina totală pătrunsă sub coronament. Aceasta poate fi de 4-8% (cazul arboretelor
tinere de răşinoase). La foioase intensitatea relativă este mai mare şi variază în
funcţie de anotimp. În sezonul de iarnă-primăvară intensitatea relativă la foioase este
de 75-85-90% iar în sezonul de vegetaţie de 10-15%. Consistenta arboretului joacă un
rol important asupra intensităţii relative. În general în arboretele cu consistentă redusă
(0,4-0,5)intensitatea relativă se poate dubla.
Vârsta arborilor are un rol determinant asupra intensităţii relative. În arboretele
în vârstă intensitatea relativă este mai mare decât în arboretele tinere.
Dacă asupra altor factori abiotici se poate se poate interveni foarte greu pt a
influenta procesele ecosistemice (relief, sol, etc) asupra luminii se poate activa cu
foarte mare eficientă prin măsuri silviculturale prin aplicarea corectă a lucrărilor de
ingrijire şi a tratamentului.
Dozarea intensităţii şi calităţii luminii se face în funcţie de starea arboretului.
În arboretele dese cu consistentă plină prin operaţiuni culturale (curăţiri) se poate crea
la nivelul coronamentului un spaţiu corespunzător pt desfăsurarea normală a
procesului de fotosinteză. Măsurile culturale au urmărit întotdeauna reglarea
regimului de lumină şi sporirea intensităţii fotosintezei. Prin aplicarea unor măsuri
culturale se reglează şi spaţiul de nutriţie al arborilor la nivelul solului.
CĂLDURA
Radiaţia calorică acţionează asupra pădurii atât în atmosfera în care se dezvoltă
cât şi în solul în care aceştia îşi trimit rădăcinile şi de aceea căldura apare ca un factor
complex.
32
...............................................................................................................................................................
CURS
INFLUENŢA CĂLDURII ASUPRA PĂDURII

Radiaţia calorică reprezintă 40-50% din energia radiantă solară şi cuprinde
radiaţiile infraroşii scurte cu lungimea de undă > de 470nm.
Starea de căldură generată de energia radiantă se exprimă prin regimul de
temperatură care variază latitudinal şi longitudinal exercitând alături de regimul de
umiditate din aer şi sol au un rol hotărator în distribuţia pădurii.
Astfel în zona temperată datorită variaţiei anotimpurale dintre vară şi iarnă
perioada de vegetaţie alternează cu perioada de repaus vegetativ iar durata perioadei
de vegetaţie variază cu altitudinea, latitudinea, expoziţia şi natura speciilor.
În zona ecuatorială perioadele fiziologice ale arborilor ale arborilor se
desfăşoară în mod continuu întrucât regimul de căldură nu reprezintă oscilaţii de a
lungul anului.
Cu cât ne apropiem de pol căldura devine factor limitativ pt vegetaţie. În acest
sens se consideră că limita nordică polară corespunde izotermei în care temperaturile
diurne sunt mai mari de 10o cel puţin 30 de zile pe an. Sub această limită pădurea este
înlocuită cu vegetaţia erbacee (muschi, licheni, alge). Procesele fotosintetice
principale încep la un prag termic de 0o C, la răşinoase acest prag se poate realiza şi la
temperaturi negative de pană la -5o C.
Odată cu creştera temperaturii se amplifică şi procesele fiziologice dar nu într-
o corelaţie liniară pt că de la anumite valori de temperatură de regulă la temp. mai
mari de 30o C, procesele fiziologice ale arborilor se reduc la temp. de peste 45o C,
practic procesele fiziologice pot înceta aproape complet ca urmare a închiderii
stomatelor.
Căldura în zona nordică devine factor limitativ pt majoritatea speciilor
forestiere, cu cât ne apropiem de limita superioară a pădurii numărul speciilor care
pot creste se limitează foarte mult: molid, pin silvestru, mesteacăn. La limita
latitudinală dispar şi speciile de răşinoase rămânând doar mesteacănul pitic.
Altitudinea ca şi latitudinea influentează în mod direct regimul de căldură. La noi în
tară căldura devidne factor limitativ pt vegetaţia forestieră la cca. 1700-1800 m.
Organismele vegetale reacţionează cât mai adecvat la variaţia regimului termic
anual şi multianual. Datorită acestui fapt vegetaţia forestieră poate fi utilizată ca un
adevărat bioindicator pt regimul termic. Astfel la nivelul tării noastre în raport cu
altitudinea s-au delimitat etajele bioclimatice care reflectă regimul termic.
În cazul zonelor temperate regimul termic cunoaşte mari fluctuaţii de la un
anotimp la altul. În cadrul aceluiaşi anotimp pot apărea variaţii ale regimului termic
de la un an la altul uneori cu influente negative supra vegetaţiei forestiere. În sezonul
de vegetaţie pot apărea călduri excesive care dacă se suprapun cu perioade secetoase
au influenţe nefaste. Căldurile excesive determină intensificarea transpiraţiei şi
evaporaţiei conducând la reducerea sau anularea cresterilor curente ale arborilor iar în
situaţii extreme la ofilirea frunzelor şi uscarea arborilor.
Arşitele din perioada sezonului de vegetaţie pot produce pârlirea scoarţei care
constă în distrugerea tesuturilor corticale (cambiului). Cei mai expuşi fenomenului de
pârlire a scoartei sunt arborii de la liziera pădurii.
33
...............................................................................................................................................................
CURS
Căldura mai determină producerea arsurii la colet la puieţii plantaţi în teren

descoperit, temperaturile scăzute din timpul iernii provoacă gelivuri la arbori (St, Fa,
Mo, Ca, Castan c) şi duc la degerarea semănăturilor.
Vătămări similare în cazul răşinoaselor se pot produce iarna prin alternarea
perioadelor cu temperaturi scăzute cu perioade calde. În acest context de alternanţă
apar secetele fiziologice de iarnă rezultând deshidrartarea puieţilor care pierd apă prin
ace şi care nu mai pot prelua apa din sol. Asemenea procese de uscare prin
deshidratare pot apărea în pepinierele situate la altitudini mari sau la puieţii de
răşinoase (molid) instalaţi la limita superioară a vegetaţiei forestiere.
Îngheturile timpurii duc la degerarea lujerilor nelignificaţi (nuc, salcâm).
Îngheturile tarzii de primăvară care apar în depresiuni pot provoca vătămări la
speciile care pornesc mai devreme în vegetaţie.
Alternantele repetate dintre perioadele cu înghet şi dezghet la nivelul solului
generează fenomenul de descăltare a puieţilor din plantaţiile forestiere sau pepiniere.
Datorită acestui fapt se recomandă ca straturile cu puieţi să fie acoperiţi cu muschi ce
pădure sau rumegus.
În raport cu exigentele fată de căldură avem:
-specii exigente (euterme)
-specii moderat exigente (mezoterme)
-specii exigente(oligoterme)
Speciile cu mari tolerante fată de factorul căldură sunt considerate euriterme:
pin silvestru,plop alb.
INFLUENŢA PĂDURII ASUPRA CĂLDURII
Deşi plantele sunt poikiloterme adică temperaturile lor depind de temperatura
mediului ele reuseşc să influenteze factorul termic creânduşi un mediu intern diferit
de cel exterior în ceea ce priveste regimul de căldură al pădurii. Comparativ cu
mediul exterior ecosistemul forestier atenuiază variaţiile diurne ale regimului termic
precum şi valorile sezonale ale acesteia.
În interiorul pădurii în timpul verii se realizează un regim termic mai răcotos
decât în exteriorul acesteia iar în timpul iernii un regim termic mai blând cu
temperaturi mai ridicate decât în exterior.
Temperaturile medii anuale din pădure sunt mai reduse cu 0,5-2oC la valoarea
anuală şi cu 1-4oC la valoarea lunară.
În zilele foarte călduroase diferentele dintre temperatura din pădure şi cele din
afară pot ajunge la 10-20oC.
Ca urmare a modelării regimului termic din atmosferă pădurea influentează în
mod hotărator şi regimul termic al solului.
În teren deschis valorile extreme (minime şi maxime) se înregistrează la
nivelul solului în timp ce în pădure la nivelul coronamentului.
În ceea ce priveste mersul diurn al temperaturilor solului din pădure
comparativ cu cel din terenul descoperit se constată că acesta prezintă oscilaţii mult
mai mici decât în terenul deschis.
34
...............................................................................................................................................................
CURS
Se poate afirma că pădurea are un rol moderator asupra regimului termic în

sensul că sunt mult mai diminuate temperaturile extreme.
Pădurile de răşinoase modelează mult mai putin regimul termic, dacă ne
raportăm la perioada sezonului de vagetaţie.
Regimul termic poate fi influentat de consistenta arboretelor, cu cât consistenta
este mai scăzută cu atat capacitatea modelatoare a regimului termic este mai scăzută.
În sol se face simţit în primii 20-30 cm.
Temperatura medie anuală a solului sub pădure este mai coborată cu 1-2oC faţă
de terenul descoperit. S-a afirmat că regimul termic al mediului pădurii are un
caracter mai oceanic comparativ cu cel din teren descoperit.
Influenţa pădurii asupra temperaturii se manifestă şi în afara acesteia pe o
distantă ce variază de la caţiva metri pană la înălţimea medie a arborilor rezultând
efectul de margine resimţit la perdelele forestiere.
Asupra regimului termic suprateran (din atmosferă) şi subteran (din sol) se
poate acţiona prin măsuri silviculturale. prin operaţiuni culturale şi tăieri de
regenerare. Modificări radicale ale regimului termic pot apărea în cazul aplicării
tăierilor rase când după îndepărtarea pădurii regimul termic este identic cu cel din
teren deschis. Modificări pot apare şi prin tratamentul tăierilor în ochiuri şi succesive.
Prin aplicarea lucrărilor de îngrijire, regimul termic al ecosistemului forestier poate fi
modificat când ce aplică lucrări cu intensitate puternică.
UMIDITATEA
Apa este un element indispensabil pădurii.
Vegetaţia forestieră foloseşte apa provenită din precipitaţii. Sunt situaţii când
vegetaţia forestieră poate utiliza apa din pânza freatică (zăvoaie din lunca Dunării şi
luncile interioare).
Un rol important în buna desfăşurare a proceselor fiziologice îl joacă apa din
atmosferă sub formă de vapori. Apa este unul din elementele cele mai dinamice din
ecosistemul forestier realizând circuitul apei un ecosistem care este determinat de
factorii de natură climatică, edafică, geomorfologică şi factorii de natură biotică, de
natura speciilor forestiere şi o serie de indici structurali ai pădurii (consistentă,
indicele de desime, mod de etajare). În zona temperată în care se află şi ţara noastră
regimul pluviometric are are un mers specific caracterizat printr-un maxim în luna
iunie şi un minim în lunile februarie, aprilie,septembrie şi decembrie.
INFLUENŢA UMIDITĂŢII ASUPRA PĂDURII

Alături de factorul termic, cel hidric reprezintă al II-lea factor limitativ în
răspândirea pădurii.
Pădurea întâlneşte două limite:
-limita termică a frigului pe latitudine şi altitudine
-limita hidrică (xerică, lipsa de apă)
Apa reprezintă o permanentă verigă între plante şi sol constituind mijlocul de
transport al subastanţelor nutritive din sol în plante.
35
...............................................................................................................................................................
CURS
Arborii şi pădurea în afară de sol reprezintă un adevărat rezervor de apă

întrucât arborii, plantele conţin apă în proporţie de 75-90% cu excepţia semintelor şi
a unor fructe (10-15% apă). La un ha de pădure naturală există stocată în vegetaţia
forestieră cca. 200-400 tone apă care echivalează cu 20-40 mm precipitaţii. Pe langă
faptul că stochează apa pădurea consumă mari cantităţi de apă. În zona temperată un
ha de pădure prin procesele de transpiraţie poate consuma între 2,5-4,5 mil. litri /an.
În general răşinoasele consumă o cantitate de apă mai mare ca foioasele. Molidul este
considerat cel mai mare consumator de apă “beţivul”.
Consumul de apă variază în mare măsură în raport de compoziţia pădurii şi de
structura acesteia (monoetajate, bietajate, consistentă plină). De regulă arboretele
monoetajate au un consum de apă mai redus decât cele bietajate sau consistentă plină.
Regimul de umiditate din aer şi sol este determinat de conţinutul de apă sub
cele triei forme aler sale: gazoasă, lichidă şi solidă. Acesta prezintă importante
variaţii în timp, în secolul trecut ca şi în cel prezent fiind semnalate numeroase
perioade de secetă: 1894-1905, 1918-1930,1942-1953,1983-1990; dar şi ani foarte
bogaţi în precipitaţii: 1955-1970,19809-1981, 1988-1991, 1995, 2000-2002.
Pentru umiditatea din mediul pădurii ploile au rolul cel mai important.
Cuantumul precipitaţiilor poate fi simţitor sporit de apa provenită din rouă şi ceată. În
anumite condiţii ceata poate aduce un spor de pană la 5%.
Apa din precipitaţii poate avea efecte negative asupra pădurii şi solului atunci
când cade sub formă de averse puternice întrucât la nivelul solului se declansează
fenomenul de eroziune (arboretele parcurse cu tăieri, plantaţii care nu au realizat
încheierea masivului). Chiar şi în pădurile cu consistentă plină ploile torenţiale pot
produce pagube asupra drumurilor forestiere.
Secetele din timpul sezonului de vegetaţie determină secătuirea rezervelor de
apă din sol a.î. pe langă seceta atmosferică se înregistrează şi seceta edafică. Datorită
lipsei de apă pot fi compromise plantaţiile tinere cât şi seminţisurile naturale iar
uneori chiar şi arborii în varstă. Se consideră că fenomenul de uscare care se
manifestă preponderent la câmpie are la bază printre alte cauze şi lipsa apei din sol.
Zăpada reprezintă o componentă a precipitaţiilor care contribuie la refacerea
rezervelor de apă din sol mai ales atunci când topirea ei se face în mod lent iar
cantitatea de zăpadă este mare. Totuşi zăpezile pot produce pagube importante
pădurii atunci când acestea cad în cantităţi foarte mari şi au o densitate mare (zăpezi
moi). Efectele zăpezii moi sunt rupturile coroanei, trunchiului,dezrădăcinarea etc.
Bruma, chiciura,poleiul, grindina provoacă vătămări pădurii.
Apa din precipitaţii poate provoca excese de umiditate în sol cu efecte negative
asupra dezvoltării rădăcinilor fine ale arborilor. Totuşi există specii care s-au adaptat
excesului de umiditate cum ar fi: aninul, sălciile, plopul. Foarte sensibile la
umiditatea din sol sunt: fagul, salcamul, teiul, gorunul.
S-a constatat că păduea se poate menţine chiar la nivelul mediu anual al
precipitaţiilor 200 mm. În ţara noastră unde climatul este mai călduros pădurea nu se
poate dezvolta sub limita critică de 400 mm/an.
În raport cu exigentele fată de apă avem:
36
...............................................................................................................................................................
CURS
specii xerofite – stejar pufos şi brumăriu, cer, garnită, salcam, jugastru,

•
pin n.
• specii mezofite - brad, fag, molid, larice, gorun, tei, carpen, ulm, arţar
• specii higrofite - salcia albă, aninul, plopul alb şi negru
• specii eurifite - mesteacăn, ienupăr, cătină albă (care suportă
umiditatea)
Dacă ne referim la o serie de formaţii forestiere sepot face următoarele
sesizări:
-făgetele şi brădetele sunt mai pretenţioase fată de umiditatea din sol relativă şi
absolută a aerului atnosferic
-molidisurile chiar dacă sunt formaţii de climat continental sunt pretenţioase fată de
umiditatea atmosferică
-cărpinetele sunt sensibile atât la uscăciunea din sol cât şi la cea atmosferică
-stejăretele rezistă bine la uscăciunea atmosferică dar sunt pretenţioase fată de
umiditatea din sol
INFLUENŢA PĂDURII ASUPRA UMIDITĂŢII

Pădurea aduce sensibile modificări în regimul de umiditate atât în mediul său
interior cât şi în apropierea ei. S-a constatat că atât în interiorul pădurii cât şi
deasupra ei se remarcă o creştere a umidităţii relative a aerului datorită
evapotranspiraţiei.
Se consideră în mod greşit că pădurea poate influenţa pe arii extinse regimul
precipitaţiilor. Acest ar fi posibil în cazul în care procentul de împădurire ar reveni la
cel din perioada preistorică. Având în vedere că suprafaţa pădurilor la nivelul
globului s-a redus la jumătate influenţarea regimului precipitaţiilor şi a circulaţiei
atmosferice se poate realiza prin împăduriri masive. Este incontestabil efectul
prezenţei pădurii asupra circulaţiei apei modificat în mare măsură faţă de cel din
terenul deschis.
Pădurea acţionează prin coronament ecranând fluxul de precipitaţii
atmosferice. Retinerea apei depinde de natura speciilor, modul de etajare al pădurilor,
consistenţa arboretului. Pădurea cu consistenţă plină cu coronament bine dezvoltat,
bietajate sau pluriene reţin o cantitate de apă fluvială mai mare decât arboretele cu
consistenţă redusă. Cuantumul retenţei este mai mare la foioase ca la răşinoase.
Cuantumul intercepţiei se ridică la 20-30%. Sunt situaţii când intercepţia poate
ajunge pană la 50% din cantitatea de precipitaţii. Intercepţia variază şi în funcţie de
de durata şi intensitatea precipitaţiilor. În cazul precipitaţiilor de lungă durată
intercepţia începe să scadă după ce la nivelul frunzelor s-a format o peliculă continuă
de apă. Restul cantităţii de precipitaţii de cca. 60-85% ajunge la nivelul solului iar de
aici urmează trei direcţii:
-o parte se infiltrează în sol fiind folosită în procesele fiziologice sau ajunge în pânza
freatică
-o altă parte se scurge la suprafaţa solului
37
...............................................................................................................................................................
CURS
-o parte redusă se evaporă în atmosfera pădurii menţinând o umezeală a aerului mai

mare cu 15-20%.
Infiltrarea apei în sol este cu atât mai mare cu cât umiditatea este mai scăzută,
solul mai permeabil şi stratul de lizieră mai bogat.
Cantitatea care se evaporă la suprafaţa solului este de 2-4X mai mică ca în
terenul deschis, iar scurgerea mai mică faţă de terenul descoperit de 2-5X şi depinde
de panta terenului, consistenţa arboretului si existenţa sau lipsa subarboretului.
Datoritã modificãrilor pãdurii asupra circuitului apei climatul intern al pãdurii
este mai umed iar solurile cel puţin în orizonturile superioare prezintã o cantitate de
apã mai ridicatã decât în solul din afara pãdurii. Efectul pãdurii asupra umiditãţii se
observã şi în afara pãdurii pe o distanţã de 2-3 lungimi de arbore.
Deasupra coronamentului umiditatea e mai ridicatã datoritã proceselor de
transpiraţie.
Solul în condiţiile în care infiltrarea apei e activã iar consumul de apã de cãtre
plante e rapid în unele perioade regimul de apã al solului se poate schimba radical în
sensul cã în zona de maximã dezvoltare arãdãcinilor solul e mai uscat decât cel din
afara pãdurii. În gestionarea arboretelor trebuie sã se ţinã cont mai ales în zonele cu
deficit de precipitaţii de diversificarea în plan vertical a rãdãcinilor (atât de la arbori
cât şi de la arbuşti care au un sistem radicular diferit). Aşa se realizeazã un echilibru
în consumul apei din sol şi omogenitatea umiditãţii solului pe tot profilul. În zonele
de stepã şi silvostepã unde se fac perdele de protecţie se constatã o înbunãtãţire a
umiditãţii solului atât în interiorul perdelei cât şi în solul agricol din apropiere. Acest
spor de umiditate se realizeazã prin faptul cã perdelele de protecţie reţin iarna o
cantitate de zãpadã mai mare iar vara procentul de evaporare a apei e mai redus
întrucât arborii umbresc solul (temperatura la nivelul solului este mai scãzutã) şi
reduc viteza vântului care accelereazã procesul de evaporare.
Rolul pãdurii asupra umiditãţii trebuie privit şi în sens mai larg pt cã în zona cu
relief accidentat pãdurea poate modifica radical scurgerea apei la suprafaţã şi indirect
contribuie la atenuarea procesului de eroziune. În asemenea condiţii în bazinele
hidrografice din zona montanã şi deal pãdurea contribuie la reglarea debitului
pâraielor, râurilor, la menţinerea unui debit slab al cursului de apã comparativ cu
debitul solid din bazinele unde unde folosinţa predominantã este cea agricolã.
Pt România este necesar ca în bazinele hidrografice din zona montanã unde
procentul de împãdurire este de 63%, menţinerea acestui procent trebuie avut în
vedere şi prin sãrãcia de apã potabilã pe care o are România comparativ cu alte ţãri
europene.
AERUL
Aerul este la fel de important pt pădure ca şi apa şi solul pt că prin cele 2
componente de bază O2 şi CO2 asigură desfăşurarea proceselor vitale ale
ecosistemelor forestiere. Aerul joacă un rol important nu numai în partea superioară
(în zona coroanelor) dar şi în partea subterană (în sol la nivelul rădăcinilor fine).
38
...............................................................................................................................................................
CURS
Aerul are în compoziţia sa N în proporţie de 78%, O2 21% , Argon o,93 %, CO2

0,035%. La acestea se adaugă şi alte elemente: Me, He, Cr, H2, Xe, O3, şi CH4.
Azotul chiar dacă este în cantitate mare el este un gaz inert rar implicat în
procesele atmosferice, chimice şi biologice. El nu poate fi folosit direct de arbori
aceştia luându-şi N necesar din sol. Totuşi unii arbori fixează cu ajutorul unor bacteri
N în nodozităţi specifice la nivelul rădăcinilor. Acest N fixat este utilizat treptat în
procesele de asimilaţie. Dintre speciile fixatoare de N amintim: salcâmul, aninul,
sălcioara.
Oxigenul – este un gaz capabil de reacţii chimice găsindu-se în atmosferă sub
3 forme:
- monoatomică
- diatomică
- triatomică
Cele mai răspândite forme sunt cele diatomice O2 şi triatomice O3 . O2 are un
rol foarte activ în existenţa şi evoluţia plantelor şi animalelor el fiind folosit în
procesul fiziologic numit respiraţie.
În ultimul timp s-a constatat o creştere a cantităţii de O3 nu în troposferă ci
chiar la nivelul solului datorită poluării mediului co oxizi de N. Aceştia acţionează
asupra oxigenului iar în prezenţa radiaţiilor UV rezultă:
O2 + NOx ( +UV) rezultă O3 + NO(x-1)
Prezenţa ozonului în apropierea solului şi la nivelul coroanelor arborilor poate
provoca, atunci când se află peste nivelul critic, vătămări foarte grave arborilor şi nu
numai lor.
Printre vătămările foarte grave la om este cancerul de piele. Poate provoca
mutaţii la organismele inferioare.
Dioxidul de carbon – chiar dacă are o proporţie redusă (0,0356%) este la fel
de important ca şi oxigenul pt plante având în vedere rolul pe care îl joacă în
fotosinteză cât şi prin influenţa sa alături de celelalte gaze din atmosferă ce menţin
temperatura constantă a plantelor prin aşa numitul efect de seră.
Cercetările făcute pe caloane de gheaţă extrase din calotele glaciare au dus la
concluzia că ponderea CO2 a fost cu 25% mai mică în perioada preindustrială decât în
prezent.
Datorită creşterii ponderii CO2 în compoziţia atmosferei şi a altor gaze
poluante ca : SOX, NOX, CH4 , NH3 se consideră că asistăm la accentuarea efectului
de seră şi ca atare la o posibilă încălzire a atmosferei.
Pt reducerea cantitîţii de CO2 din atmosferă se preconizează extinderea
suprafeţelor ocupate cu pădure. Acestea sunt ecosistemele ce pot stoca pe termen
lung mari cantităţi de CO2. pt producerea unei tone de biomasă vegetală pădurea
consumă cca 1,8 toneCO2.
Prin procesele de fotosinteză o pădure de foioase din zona temperată de mare
productivitate consumă cca 42 t/ ha CO2 şi oferă în schimb 30t/ha O2 din care pădurea
consumă prin respiraţie 13t/ha.
39
...............................................................................................................................................................
CURS
Rolul pădurii în refacerea O2 atmosferic este superior tuturor ecosistemelor ele

producând de 3 – 10X mai mult O2 decât ecosistemele agricole şi planctonul marin.
Gazele vătămătoare şi praful atmosferic ce se acumulează datorită activităţilor
umane, în primul rând activităţii industriale, sunt până la un anumit punct (în primul
rând gazele poluante) „metabolizate” de vegetaţia forestieră. Totuşi peste anumite
limite şi vegetaţia forestieră cedează apărând fenomenul de declin fiziologic ce în
multe situaţii se soldează cu uscarea parţială sau totală a arborilor. Cele mai
periculoase gaze sunt Sox şi NOx. Vătămările produse de aceste gaze poluante pot fi
de natură directă la nivelul aparatului foliar sau indirecte prin intermediul
precipitaţiilor (ploile acide) la nivelul aparatului foliar şi a rădăcinilor fine.
Rezistenţa pădurilor la gazele toxice variază în funcţie de natura şi concentraţia
gazelor poluante, compoziţia, structura în plan vertical şi vârsta arboretului, regimul
climatic. Nu toate speciile au aceeaşi rezistenţă la gazele poluante unele sunt foarte
semnsibile, altele sensibile iar unele rezistente. Faţă de So2 s-a constatat că sunt foarte
sensibile pinul silvestru, laricele, molidul şi răchita roşie; sensibile gorunul, platanul,
lemnul câinesc cimişirul. Totuşi rezistenţa speciilor poate fi subminată atunci când în
atmosferă există mai multe gaze toxice pt că s-a constatat că acestea se potenţiază
reciproc în acţiuni (sinergism) efectul actiunii lor fiind mult mai mare decât s-ar
considera acest efect ca o simplă însumare a acţiunii gazelor toxice.
Aerul din pădure are şi efecte şi influenţe samogene (generatoare de sănătate)
datorat unor substanţe aromate numite fitoncide şi care acţionează în mod direct
asupra unor microorganisme patogene. Datorită acestui fapt mlte din sanatoriile în
care erau internaţi bolnavii de TBC se plasau în masive forestiere bine închegate.
Aerul din pădure are o concentraţie mai ridicată de ioni negativi oferindu-i calităţi
curative si profilactice prin mărirea absorţiei O2, reducerea tensiunii arteriale, reglarea
respiraţiei şi liniştirea sistemului nervos.
Pădurea are un rol important în combaterea zgomotelor funcţionând ca un
ecran acustic. S-a constatat că în cazul perdelelor de protecţie a culturilor agricole
intensitatea zgomotelor se reduce cu 8-10 decibeli /m lăţime de perdea.
VÂNTUL ÎN VIAŢA PĂDURII

Vântul care reprezintă masele de aer în mişcare are atât efecte pozitive cât şi
negative. Efectele pozitive sunt generate de vânturile slabe care contribuie
intensificarea transpiraţiei prin îndepărtarea vaporilor de apă eliminaţi prin stomate şi
indirect la menţinerea unui ritm ridicat al proceselor de fotosinteză.
În perioadele secetoase vântul prin îndepărtarea vaporilor de apă contribuie la
închiderea stomatelor şi ca atare la pierderea apei din arbori.
Vântul acţionează ca un adevărat transportor de polen contribuind la
polenizarea multor specii care prezintă atât flori mascule cât şi femele cum ar fi
molidul, bradul, pinii, laricele etc.
Vântul ajută la regenerarea naturală a multor specii prin transportarea
seminţelor şi fructelor uşoare pe distanţe mai mici sau mai mari cum ar fi cazul
speciilor pioniere :mesteacăn, plop, salcie, sau altor specii valoroase: molidul, ulmul,
40
...............................................................................................................................................................
CURS
jugastrul etc.Vântul are de asemenea efecte favorabile prin scuturarea zăpezii din
coroanele arborilor evitându-se producerea de rupturi şi doborâturi de zăpadă.
Ca urmare a reducerii vitezei vântului în interiorul pădurii se realizează la
viteze mici un adevărat calm atmosferic cu influenţe benefice asupra celorlalte etaje
de vegetaţie.
Influenţele negative ale vântului asupra pădurii se manifestă la viteze mari, de
regulă la viteze mai mari de 15m/s. Unul din efectele negative ale vântului constă în
modificarea coroanei arborilor în zonele de mare altitudine unde arborii au formă de
drapel.
Vânturile puternice pot contribui în mod hotărâtor la dereglarea proceselor
fiziologice prin accelerarea proceselor de transpiraţie mai ales în staţiunile în care
arborii nu pot prelua apa din sol datorită faptului că acesta este îngheţat (cazul
deshidratărilor de iarnă). Odată cu creşterea vitezei vântului intensitatea fotosintezei
scade. La vânturi cu viteza de 10m/s fotosinteza la arborii de lumină se reduce cu
70%. Prin balansarea tulpinilor vântul poate împiedica circulaţia normală a sevei cu
influenţe asupra productivităţii pădurilor. Datorită vânturilor puternice pot apare
modificări şi la nivelul structurii lemnului vântul fiind responsabil uneori pt apariţia
rulurii adică dezlipirea inelelor de creştere datorită tensiunilor inegale din lemn.
Aceste defecte apar frecvent la cvercinee, brad, molid castan comestibil, ulm.
Vântul poate afecta culturile tinere şi chiar arboretele mai în vârstă excesiv de
dese prin fenomenul numit biciuire (cazul culturilor de molid în care există
mesteacăn acesta din urmă producând biciuirea ramurilor de molid).
Acţiunea distructivă cea mai periculoasă produsă de vânturile puternice constă
în dezrădăcinarea sau ruperea trunchiului arborilor, fenomen cunoscut sub numele de
doborâturi şi rupturi de vânt. Doborâturile şi rupturile de vânt pot avea caracter izolat
(arbori doborâţi în mod individual sau în mici grupe) şi caracter în masă rezultând
doborâturile de vânt în masă. Acestea constau în doborârea aproape a tuturor
arborilor de pe o suprafaţă de cel puţin 0,25ha. Sub aspect silvicultural aceste
doborâturi de vânt complică foarte mult procesul natural de gospodărire şi gestionare
a pădurilor având implicaţii negative atât în plan ecologic cât şi economic.
Acţiunea distructivă a vântului poate fi amplificată dacă solul este îmbibat cu
apă, solul este superficial, liziera nu este pregătită pt atenuarea vitezei vântului,
coeficienţii de zvelteţe sunt supraunitari.
Doborâturile de vânt constituie un fenomen cu mare frecvenţă pt multe ţări
europene inclusiv RO. În RO cele mai puternice doborâturi de vânt s-au produs în
1964 când s-au doborât cca 8,8milioane m3, în 1969 – 6,1 milioane m3, 1071 – 1,4
mil m3, 1973 – 3,1 mil m3, 1995 – 4,5 mil m3, 20024,5-5 mil m3. Marea majoritate a
doborâturilor de vânt din RO s-au produs în pădurile de molid din nordul ţării acolo
unde multe arborete de amestec –Mo, Br, Fa – au fost înlocuite cu monoculturi
începând cu anul 1850 – 1870. Î n afară de molid s-au înregistrat doborâturi de vânt
şi în alte păduri , în brădete, pinete, făgete şi chiar în păduri de gorun şi stejar.
Ponderea doborâturiolor în aceste formaţiuni forestiere este neglijabilă.
41
...............................................................................................................................................................
CURS
În plan economic doborâturile de vânt afectează continuitatea producţiilor de

material lemnos pe perioade destul de lungi – 5-10 ani – pt că probabilitatea anuală
nu mai poate fi recoltată ritmic (apar aşa numitele precontări de masă lemnoasă).
În plan ecologic pot apare o serie de complicaţii cum ar fi atacuri de Ipidae la
arborii doborâţi dar şi la cei de pe marginea doborâturilor de vânt, fenomenul de
pârlire a scoarţei, fenomene de alunecări etc.
INFLUENŢA PĂDURII ASUPRA VÂNTULUI

Pădurea influenţează în primul rând vântul prin atenuarea vitezei acestuia.
Acest fenomen de atenuare se produce înaintea, deasupra şi în spatele pădurii
diminuarea fiind în relaţie directă cu viteza vântului, compoziţia arboretului, structura
lui în plan vertical, vârsta şi înălţimea acestuia. În general diminuarea vitezei vântului
în faţa pădurii începe de la 80 – 100 m iar în spatele pădurii acest efect nu depăşeşte
de 20X înălţimea arboretului. Deregulă vânturile cu viteze de 2-3 m/s practic nu se
resimt în interiorul pădurii aici păstrându-se un calm atmosferic absolut. Vânturile cu
viteze de 4m/s se resimt şi în interiorul pădurii unde viteza lor este puternic
diminuată. Astfel vânturile cu viteze de 6m/s în afara pădurii realizează în interiorul
acestora o viteză de 1,4m/s, cel de 10m/s – 3,3 m/s, factorul de atenuare fiind de 3.
Circulaţia masei de aer deasupra coronamentului are loc sub formă de
turbioane cauzate de neregularităţile plafonului superior. Această zonă de turbulenţe
are o grosime redusă în plan vertical. Poate produce efecte periculoase dacă întâlneşte
ochiuri deschise în masivele forestiere.
Circulaţia maselor de aer se poate realiza atât din interioprul pădurii spre
exterior cât şi din exterior spre interior realizându-se aşa numitele brize ale pădurii.
Vara în timpul zilei când aerul din interior are o temperatură mai mică decât cel din
exteriorul pădurii circulaţia se produce din interior spre exterior iar în timpul nopţii
invers.
Rezultă că pădurea în general are un efect modelator asupra tuturor factorilor
climatici până la o anumită limită deasupra căruia acest efect dispare.
SOLUL ÎN VIAŢA PĂDURII

Solul ca factor ecologic prezintă o importanţă covărşitoare, influenţând în mod
decisiv favorabil sau nefavorabil potenţialul productiv al staţiunii şi în final
productivitatea arboretelor. Acest rol decisiv asupra productivităţii arboretelor se
manifestă în situaţiile în care acestea vegetează în condiţii climatice optime.
Solul influenţează pădurea atât prin proprietăţile chimice cât şi cele fizic, el
fiind în mare măsură şi rezultatul acţiunii vegetaţiei forestiere în procesele de
pedogeneză.
Biocenoza forestieră unul dintre cei mai importanţi factori de solificare, rolul ei
decisiv în pedogeneză manifestându-se în primul rând prin bioacumularea de materie
organică la suprafaţa şi în interiorul solului.
42
...............................................................................................................................................................
CURS
Importanţa solului forestier rezidă în primul rând că el reprezintă suportul pt

rădăcinile arborilor şi în acelaşi timp rezervorul permanent pt substanţele nutritive şi
apă necesare pt viaţa plantelor.
INFLUENŢA SOLULUI ASUPRA PĂDURII

În general solurile ca şi vegetaţia forestieră cunoaşte o distribuţie zonală şi
altitudinală foarte clară.
În zonele de stepă şi silvostepă întâlnim frcvent molisoluri (cernoziomuri,
cernoziomuri cambice, cernoziomuri argilo-iluviale, soluri cenuşii).
În zona forestieră de câmpie ponderea molisolurilor se reduce locul lor fiind
luat de argiluvisoluri (brun argiloiluvial, brun-roşcat, luvic)
În zona de dealuri pe lângă argiluvisoluri (brune luvice, luvisoluri albice,
planosoluri) încep să apară şi cambisoluri (brune eumezobazice).
În zona montană pe lângă cambisoluri apar frecvent şi spodosolurile (brune
feroiluviale, podzoluri).
Datorită acestei etajări a solurilor forestiere asistăm la o distribuţie a vegetaţiei
forestoere pe unităţi tipologice clar delimitate şi exprimate. Astfel pe molisolurile din
zona de stepă vegetează cvercineele (Quercus pubescens, robur). În zona de deal pe
multe argiluvisoluri apar gorunetele şi făgetele de dealuri. În zona montană inferioară
pe cambisoluri apar frecvent făgete iar pe spodosoluri apar molidişurile.
În general solul îşi pune amprenta în mod hotărâtor asupra vegetaţiei forestiere,
în primul rând asupra productivităţii, în zone cu climate optime pt dezvoltarea
speciilor.
Dintre însuşirile fizice şi fizico-mecanice ce influenţează hotărâtor vegetzaţia
forestieră sunt: textura şi scheletul solului, structura solului şi grosimea fiziologică.
Dintre însuşirile chimice un rol hotărâtor îl are reacţia solului şi troficitatea
minerală şi azotată.
ÎNSUŞIRILE FIZICE
Textura şi scheletul solului
Intervine în mod indirect asupra vegetaţiei forestiere prin modificările pe care
aceste caracteristici de natură fizică le au asupra porozităţii, compactităţii, umidităţii
şi volumului edafic util.
În general textura ideală pt majoritatea speciilor forestiere este textura mijlocie
(lutoasă). Sunt specii care se pot dezvolta relativ bine şi pe soluri cu textură grosieră
(nisipoasă) cu condiţia ca acestea să fie bine aprovizionate cu apă. Pe solurile
nisipoase cresc normal o serie de specii : salcâm, oţetar, pin silvestru cu condiţia ca în
sezonul de vegetaţie asemenea soluri să aibă o umiditate deasupra coeficientului de
ofilire. Pe soluri cu textură grea (argiloasă) pot creşte o serie de specii din rândul
cvercineelor (gârniţa şi cerul). Teiul este o specie care nu suportă nici soluri excesiv
argiloase nici soluri excesiv nisipoase. În zona montană pe solurile argiloase uneori
cu fenomene de pseudogleizare creşte bradul. Molidul preferă solurile lutoase, luto-
nisipoase şi nisipo-lutoase în general bine aerisite. În cazul solurilor aluviale din lunci
43
...............................................................................................................................................................
CURS
se dezvoltă formaţiuni nezonale cum ar fi : sălcete, plopişuri (pe soluri mai compacte)
şi culturile de plopi euro-americani pe soluri bine afânate şi umezite.
Volumul edafic poate fi factor limitativ pt creşterea vigurosă a speciilor cu
sistem pivotant de înrădăcinare. Astfel de soluri cu volum edafic redus inclusiv cu o
grosime fiziologică mică nu permit dezvoltarea pivotului şi ca atare majoritatea
speciilor forestiere cu rădăcină pivotantă evită astfel de soluri.
Grosimea fiziologică utilă este generată deregulă de existenţa substratului
litologic, a apei freatice şi a unor orizonturi impermeabile aproape de suprafaţa
solului.
Volumul edafic redus este generat de o grosime fiziologică scurtă dar şi de un
procent ridicat de schelet. Pe asemenea soluri cu conţinut ridicat de schelet dar care
au o profunzime destul de mare se pot dezvolta şi specii cu dezvoltare pivotantă.
Structura solului
Influenţează în mod indirect vegetaţia forestieră aceasta determinând într-o
măsură mai mare sau mai mică alte însuşiri ale solului ca: porozitatea de aeraţie şi
porozitatea capilară, gradul de afânare al solului, conţinutul în O2 şi CO2 din sol.
Pe solurile bine structurate în special cu structură glomerulară şi granulară
speciile forestiere îşi dezvoltă armonios sistemul de înrădăcinare şi au ritmuri de
creştere de la normale până la luxuriante cu condiţia ca astfel de soluri să fie bine
aprovizionate cu apă. O structură de tip glomerular şi granular poate compensa uneori
deficitul de apă din sol prin formarea aşa numita rouă a solului.
Solurile bine structurate asigură o desfăşurare normală a proceselor fiziologice
la nivelul rădăcinilor fine.
Pe solurile nestructurate, mai necompacte şi mai puţin afânate speciile
forestiere se dezvoltă mai greu datorită dezechilibrelor ce apar în regimul aerohidric
al solului.
ÎNSUŞIRILE CHIMICE
Reacţia solului
Acţionează indirect asupra speciilor forestiere prin modificarea capacităţii de
absorţie a elementelor minerale.
Majoritatea speciilor preferă solurile cu reacţie slab acidă până la foarte acidă
şi mai puţin solurile cu reacţie neutră şi alcalină.
Pe solurile foarte acide se dezvoltă bine speciile de răşinoase (molid, pin
silvestru, larice) în timp ce pe solurile slab acide vegetează bine speciile principale de
foioase (fag, stejarii). În schimb teii, frasinul, acerineele, carpenul preferă mai puţin
solurile acide dezvoltându-se foarte bine pe soluri neutre.
Troficitetea solurilor
Este dată de nivelul de aprovizionare ale acestora cu elemente nutritive de
natură minerală şi cu azot. Au un rol decisiv în creşterea arborilor, în productivitatea
şi regenerarea arborilor.
Schematic se deosebeşte o troficitate minerală şi una azotoasă.
Troficitatea minerală
44
...............................................................................................................................................................
CURS
Pădurile manifestă cerinţe diferite pt conţinutul de substanţe minerale conţinute

în sol în funcţie de natura speciilor şi vârsta arboretelor. Consumul cel mai mare de
substanţe nutritive are loc în tinereţe. Consumul devine maxim când când se atinge şi
maximul creşterii în înălţime după care se constată o diminuare a acestora.
Substanţele minerale consumate de plante se regăsescîn cenuşa acestora ce
reprezintă 1-8 % din greutatea masei lemnoase uscate.
În funcţie de conţinutul în cenuşă speciile forestiere se împart în 4 categorii,
împărţire ce pune în evidenţă în mod indirect şi consumul de substanţe minerale:
1. foioasele cu conţinut ridicat (6-8%cenuşă): frasin, plop negru, tei, salcâm,
paltin de munte, arţar.
2. foioase cu consum mediu (5%) : plop tremurător, salcie, cvercinee, carpen, fag,
jugastru
3. foioase cu consum redus (4%) : mesteacăn, anin
4. răşinoase cu consum redus (2-3%): molid, pin silvestru, larice
Deşi pădurea consumă mai puţine substanţe minerale decât culturile agricole
aceste sunt mari consumatoare de Ca (ex: 20-30 kg/ha în pinete, 55-105kg/ha în
făgete). La acesta se adaugă şi consumul ridicat de N (30-60kg/ha în pinete, 50-
70kg/ha în molidişuri). Consumul de P este mai scăzut : 4-8 kg/ha.
Pe lângă macroelemente pădurea foloseşte pt nutriţie şi microelemente : Mn,
Zn, Cu, Mb, Br,Cl.
Marea majoritate a macro şi microelementelor se găsesc în partea superioară a
solului.
Deficitul unor elemente minerale din sol afectează creşterea şi acumularea de
biomasă. Insuficienţa N duce la îngălbenirea frunzelor şi diminuarea creşterilor.
Insuficienţa de K duce la formarea unor ace foarte scurte la răşinoase. Insuficienţa Fe,
MN, Mg duc la cloroza frunzelor şi a vârfului tulpinilor.
Pt că exigenţele speciilor forestiere faţă de troficitatea minerală sunt diferite
acestea au fost grupate în :
- specii eutrofe (exigente)
- mezotrofe (mijlociu exigente)
- oligotrofe (puţin exigente)
- euritrofe ( cu mare amplitudine trofică)
În general exigenţele speciilor faţă de troficitatea minerală s-a stabilit în mod
indirect prin analize de cenuşă. S-a constatat că foioasele sunt mai exigente faţă de
răşinoase în ceea ce priveşte troficitatea minerală. Nu întotdeauna între exigenţele
speciilor faţă de substanţele minerale şi exigenţele acestora există o relaţie directă.
Spre exemplu pinul strob este foarte exigent dar consumă puţin. Acest lucru se
întâlneşte şi la molidul de rezonanţă ce este exigent dar consumă selectiv.
Un element foarte important pt speciile forestiere este calciul. Totuşi în raport
cu acest element speciile forestiere se pot grupa în 2 mari categorii:
1. specii calcifuge care nu suportă un conţinut prea ridicat de Ca în sol mai ales
sub formă de carbonaţi: Sc, Me
45
...............................................................................................................................................................
CURS
2. specii calcifile care sunt iubitoare de soluri calcaroase : mojdreanul, pinul

negru, stejarul pufos, cărpiniţa
Majoritatea speciilor forestiere nu pot suporta prezenţa sărurilor în cantităţi
ridicate în sol (soloneţuri, solonceacuri). Există câteva specii forestiere ce suportă
relativ sărurile minerale din sol aceste se numesc specii halofile : oţetar, sălcioară,
glădiţă, cătină albă, cătină roşie, plop alb.
Troficitatea azotată
Prezinztă o importanţă deosebită pt că plantele au nevoie de N pe toată durata
existenţei lor dar mai ales în perioada de acumulări intense de biomasă.
Aprovizionarea cu N depinde în primul rând de grosimea orizontului cu humus
şi de natura tipului de humus. Solurile cu orizont A gros (30-50cm) au un conţinut
foarte mare de humus implicit şide N, iar solurile cu orizontul A scurt şi deschis la
culoare au cantităţi reduse de humus şi de N.
În general cantitatea de N este de 1-3% din greutatea masei uscate. În frunze
cantitatea de N poate fi până la 30% .
În general pe solurile cu humus de tip mull poate fi poate fi pusă la dispoziţie
anual o cantitate de până la cca 50kg N nitric asimilabil. Pe solurile cu humus de tip
moder şi humus brut mineralizarea humusului este mult mai lentă şi ca atare
cantităţile de N sunt sunt suplimentate din orizontul O organic.
Răşinoasele prezintă un avantaj serios în nutriţia minerală şi ayotată prin
hrănirea micotrofă adică cu ajutorul ciupercilor de micoriză.
Unele specii cum ar fi Sc, glădiţa îşi crează rezerve de N prin asimilarea
directă a N atmosferic cu ajutorul unor bactrii din nodozităţi. În afară de bacterii la
asimilarea N pot participa şi specii de actinimicete ce formează nodozităţi pe
rădăcinile unor specii cum ar fi aninul.
INFLUENŢA PĂDURII ASUPRA SOLULUI

Pădurea influenţează solul în procesul de bioacumulare pt că an de an pădurea
participă cu cantităţi de materie organică moartă (necromasă) la îmbogăţirea solului
în humus. Procesul de bioacumulare diferă în funcţie de condiţiile climatice, natura
speciilor ce intră în compoziţia arboretului şi vârsta acestuia.
Cantitatea de materie organică nedescompusă de la suprafaţa solului se
numeşte litieră. Litiera poate atinge cantităţi anuale apreciabile. În pădurile tropicale
aceasta ajunge la 30t/an/ha, în zona temperată cantitatea anuală de litieră este de 3-
5t/an/ha. Iar la limita latitudinală a pădurii cantitatea de litieră este de 1t/an/ha.
Materia organică căzută la suprafaţa solului suferă într-o primă fază un proces
mecanic de mărunţire după care este descompusă cu ajutorul microorganismelor.
Descompunerea materiei organice se face în 2 direcţii: mineralizării şi
humificării.
Prin descompunerea permanentă a materiei moarte solul se îmbogăţeşte în
humus şi în substanţe minerale simple utile în creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Influenţele favorabile ale pădurii asupra solului se se manifestă în următoarele
direcţii:
46
...............................................................................................................................................................
CURS
- în primul rând protejează solul prin sistemul radicelar

- diminuarea scurgerilor de suprafaţă
- previne eroziunea şi alunecările de teren
- prin aducerea de substanţe nutritive la suprafaţa solului (existente în litieră) se
realizează şi se menşine circuitul biologic ale substanţelor utile dezvoltării
pădurilor. Prin activarea proceselor biochimice se întreţine procesul de
solificare. În general speciile de umbră participă cu o cantitate mai mare de
materie organică decât cele de lumină în procesul de bioacumulare.
- prin sistemul radicelar speciile cu înrădăcinare profundă (stejar, brad, fag)
asigură pe lângă o eficientă explorare biologică şi prelucrarea unui volum mai
mare de sol contribuind la migrarea şi acumulşarea substanţelor organo-
minerale la adâncimi mai mari.
- speciile forestiere cu o litieră bogată în tananţi pot exercita dispersarea
hidroxizilor de Fe având ca rezultat marmorarea solurilor cu drenaj intern
imperfect.
- pădurea datorită consumării unor cantităţi mici din rezerva de substanţe
minerale şi N a solurilor restituie prin litieră şi rădăcinile moarte cantităţi
importante din consumul total. Făgetele restitue cca 80% din N consumat, 85%
din Ca, 87% din K, 80% din P.
Ca atare ecosistemele forestiere comparativ cu culturile agricole nu participă la
secătuirea solurilor.
În general pădurea protejează foarte bine solurile forestiere atât timp cât
consistenţa lor se menţine la nivelul plin. În cazul arboretelor cu consistenţă
degradată apare fenomenul de înţelenire şi compactare a solului. Pt a împiedica acest
proces este nevoie de să se instaleze un etaj de arbori şi constituirea unui subarboret.
EXIGENŢELE SPECIILOR LEMNOASE FAŢĂ DE UMIDITATE
SPECII SPECII SPECII SPECII
XEROFITE MEZOFITE HIGROFITE EURIFITE
Stejar pufos Molid Chiparos de baltă Mesteacăn
St brumăriu Larice Salcie albă Cătină albă
Cer Brad Anin negru Ienupăr
Gîrniţă Fag Anin alb Pin silvestru
Salcăm Gorun Plopii euro-americ.
Jugastru Tei Plop alb
Cărpiniţă Carpen Plop negru
Paltin de munte
Frasin
Ulm
arţar
REPARTIŢIA PRECIPITAŢIILOR ÎN CURSUL ANULUI
(monografia geografică a R.P.R.-1960)
PRECIPITAŢII % PRECIP.
STAŢIA ALT INTERV. MEDII
47
...............................................................................................................................................................
CURS
m IARNA PRIMĂV. VARA TOAMNA IV-IX ANUALE

mm
CONSTANŢA 32 24,4 22,8 28,8 26 51,6 370
BUCUREŞTI 82 18,8 24,9 34,7 21,6 59,6 580
FILARET
IAŞI 100 16,5 23,3 38,9 21,3 62,2 518
TIMIŞOARA 91 20,3 25,1 30,7 23,9 55,8 631
SIBIU 416 12,9 25,4 41,6 20,1 67 662
BISTRIŢA 358 16,6 24,4 36,8 22,2 61,2 680
VIŞEUL DE 497 16,5 22,1 39,2 22,2 61,3 830
SUS
SINAIA 879 14,5 25,5 39,1 21,4 64,1 808
VÂRFUL 2509 27,7 25,25 31,6 15,8 50 346
OMU
PRINCIPALELE CATACLISME EOLIENE ÎN PĂDURILE EUROPEI
DATA LOCUL VOLUMUL AFECTAT

MIL m3
7IX-29XII-1868 Europa centrală –Germania 16
26-27-X-1870 Sudul Germaniei 11,5
10-12-II-1894 Nordul şi centrul Germaniei 9,9
26-27-X-1930 Boemia, Morania, Silezia 6,2
14-XI-1940 Germania, Silezia 16
9-XII-1947 România 4,5
03-I-1954 Suedia 18,3
23-24-IX-1964 România 6
25-26-XI-1964 România 6
II-VII-1967 Europa centrală şi de vest-Ger, Austria, 25
Elveţia, Franţa
17-VII, 22-27-IX- România 6,1
1969
1-XI-1969 Suedia 37
3-XI-1971 România 1,4
13-XI-1972 Euroopa de nord- Germania, Olanda 28
19-XI-1973 România 3,1
6-7-XI-1962 Franţa 12
22-24-XI-1984 Europa centrală, Belgia, Cehoslovacia 25
25-I-1-III-1980 Europa centrală şi de vest 115
XI 1995 România 4,5
COMPOZIŢIA AERULUI ATMOSFERIC

GAZE COMPONENTE COMPOZIŢIA COMPOZIŢIA
48
...............................................................................................................................................................
CURS
AERULUI AERULUI
(% DIN VOLUM) (p.p.m.)
Azot 78,08 780 840,00
Oxigen 20,95 209 500,00
Argon 0,93 9 300,00
Dioxid de carbon 0,0356 356,00
Heliu 0,0018 18,00
Metan 0,00052 5,20
Krypton 0,00014 1,40
Nidrogen 0,0001 1,00
Xenon 0,00005 0,50
ozon 0,000009 0,09
variabil variabil
SENSIBILITATEA SPECIILOR LEMNOASE LA GAZE TOXICE
CU CONCENTRAŢIE DE 0,5-2 ppm SO2 ŞI 0,3-0,5 ppm HF
SENSIBILITATEA SO2 HF
Foarte sensibile Pi, La, Mo, răchită rişie Nu, Pis, Mo, La, Berberis
vulgaris
Sensibile Tep, Salix pentandra, Tep, Ca, Pin, smeur
Salix fragilis
Foarte rezistente Go, Ptl, , Lc, buxus, tuia Ju, Pa, St, salbă moale,
Cetină de negi soc roşu
VARIAŢIA VITEZEI VÂNTULUI ÎN PĂDURE
VARIAŢIA CONCENTRAŢIEI CO2 ÎN PĂDURE
49
...............................................................................................................................................................
CURS
VARIAŢIA CANTITĂŢII DE PRECIPITAŢII (BILANŢUL APEI)

PĂTRUNSĂ SAU INTERCEPTATĂ DE PĂDUREÂ
VARIAŢIA PRECIPITAŢIILOR MEDII ANUALE

50
...............................................................................................................................................................
CURS
CU ALTITUDINEA
VARIAŢIA UMIDITĂŢII RELATIVE A AERULUI

ÎN FUNCŢIE DE ÎNĂLŢIMEA ARBORETULUI
51
...............................................................................................................................................................
CURS
FACTORII OROGRAFICI
Aceştia ne oferă o imagine în ceea ce priveşte localizarea pădurii în spaţii
fizico geografice mari, spaţii care sunt delimitate (conturate) de: latitudine,
longitudine, altitudine, şi nu în ultimul rând formele de relief.
Fondul forestier naţional prezintă o gamă variată de aspecte referitoaRE LA
OROGRAFIE. Formele de relief au implicaţii majore în ceea ce priveşte distribuţia
vegetaţiei, sezonul de vegetaţie şi dispunerea etajelor fitoclimatice.
Repartiţia fondului forestier naţional pe niveluri de altitudine:
-1-200 m – 10% din suprafaţa fondului forestier
-201-400 m – 17%
-401-800 m – 14%
-801-1000 m 16%
-1001-1200 m –14%
-1201-1500 m – 10%
->1500 m – 3%
Repartiţia fondului forestier pe categorii de pantă:
-fără înclinare – 8%
-înclinare 1-5o – 3%
-înclinare 5-15o – 21%
-înclinare 16-30 – 52%
-înclinare 31-45 – 14%
->45o – 2%
Panta medie este de aprox. 22o.
Fondul forestiernaşional datorită datorită aşezării geografice pe care o are este
influenţat foarte semnificativ de altitudine, expoziţie, pantă şi configuraţia terenului.
Aceşti factori influenţează biocenozele forestiere datorită modificărilor pe care le
induc asupra condiţiilor de climă şi respectiv sol.
Marea majoritate a proceselor ce caracterizează funcţionarea ecosistemelor
forestiere sunt influenţate determinant, respectiv distribuţia zonală a vegetaţiei
forestiere, bioacumularea de substanţă, regenerarea pădurii, succesiunea vegetaţiei,
procesul de pedogeneză.
ALTITUDINEA
Determină schimbări în regimul factorilor climatici şi edafici având un rol
hotărâtor în procesul de distribuţie a vegetaţiei forestiere. Odată cu creşterea
altitudinii se produce o rarefiere treptată a atmosferei cu repercursiuni asupra unor
procese vitale cum ar fi: - intensitatea luminii devine mai mare iar fotosinteza mai
activă, temp. aerului se reduce (gradientul termic este aprox 0,5 – 0,6oC/100m
altitudine) ceea ce corespunde cu modificarea temperaturii dată de deplasarea pe
latitudine de la ecuator spre poli cu aprox. 800 km.
-reducerea sezonului de vegetaţie
-creşterea cuantumului de precipitaţii
-mărirea umidităţii relative
-mărirea numărului de zile cu nebulozitate şi ceaţă
52
...............................................................................................................................................................
CURS
-modificarea presiunii atm.

-conturarea limitei superioare a pădurii
-frecvenţa ridicată a vânturilor, insolaţia şi evapotranspiraţia se amplifică, gerurile
târzii şi cele timpurii au frecvenţă ridicată
-odată cu creşterea altitudinii calitatea seminţelor arborilor se depreciază, deasemenea
fructifiacţia arborilor nu este abundentă
Între altitudine şi latitudine există o corelaţie directă ca urmare limita
superioară a pădurii se prezintă la o latitudine mai mare în Carpaţii Meridionali
comparativ cu V. Orientali. Se foloseşte uzual noţiunea de altitudine corectă prin
latitudine fapt ce se referă la transformările altitudinii reale la o latitudine de referinţă
(paralela 54o N-45ocu27o).
Altitudinea corectată este egslă cu altitudinea reală la 45o plus minus 100 m pt
fiecare grad. Dacă alt. are valori mai mari decât alt. la 45o efectiv şi latitudinea
înregistrează o creştere în acelaşi sens. Dacă alt. are valori mai mici decât alt. la 45o
lat. N altitudinea practic scade.
EXPOZIŢIA
Este dispunerea raportată la punctele cardinale. Expoziţia versanţilor determină
variaţii semnificative ale regimului de căldură şi umiditate, variaţii ce au efect şi
asupra procesului de solificare şi indirect asupra vegetaţiei.
În emisfera N versanţii cu expoziţie sudică sud-estică şi sud-vestică primesc
mai multă căldură iar versanţii N, NV şi NE sunt mai umbriţi.
Modul de dispunere a versanţilor în special în cazul versanţilor însoriţi prezintă
următoarele particularităţi:
-insolaţie ridicată
-evapotranspiraţia ridicată
-mişcările maselor de aereste foarte activă
-perioada de vegetaţie relativ mai mare
-procesele de eroziune şi de pedogeneză au o dinamică aparte
-regenerarea are un mers caracteristic (nu sunt favorabile tot timpul expoziţiile
însorite)
-arborii prezintă de cele mai multe ori defecte
-datorită intrării mai repede în vegetaţie a arborilor gerurile târzii au un efect
dezastruos
-proprietăţile tehnologice ale lemnului arborilor care vegetează pe expoziţii excesiv
însorite sunt modificate (lemn cu lăţimea inelelor variabile, lemn cu tensiuni
interioare)
Panta, alt. şi expoziţia pot acţiona sinergic în unele situaţii determinând
modificări serioase ale echilibrului dinamic a ecosistemului forestier.
Limita superioară a pădurii pe expoziţii însorite se situează la altitudini mai
mari comparativ cu expoziţiile umbrite. Există însă o excepţie în cazul s-au antropizat
excesiv ecosistemele respective.
53
...............................................................................................................................................................
CURS
PANTA (ÎNCLINAREA TERENULUI)

În colaborare cu altitudinea şi expozişia are o influenţă asupra regimului
precipitaţiilor, asupra dinamicii procesului de geneză a solului şi asupra distribuţiei
vegetaţiei forestiere.
totodată înclinarea terenului are implicaţii directe asupra complexului de
măsuri silvo-tehnice şi asupra procesului de exploatare şi regenerare a pădurii. Cu cât
înclinarea terenului respectiv panta are o valoare mai mare influenţa expoziţiei şi a
altitudinii asupra condiţiilor staţionale în general este mai evidentă, deasemenea
procesele de eroziune (eroziunea de suprafaţă, eroziunea de adâncime)sunt mai
active.
Profunzimea solului, conţinutul de schelet şi respectiv grosimea stratului
humifer sunt determinate direct de mărimea unghiului de pantă.Odată cu creşterea
pantei terenului productivitatea scade fiind mai mare la baza versanţilor şi mai mică
pe zonele înclinate. Corelaţia cu panta în cadrul procesului de exploatare dă naştere la
preocupări ce metode să adoptăm pt exploatare.
CONFIGURAŢIA TERENULUI
Formele de relief determină modificări semnificative la nivelul cuantumului
precipitaţiilor, insolaţiei şi în geneza solului.
Principalele forme de relief caracteristice pt fondul forestier naţional sunt:
- platourile
- coamele
- plaiuri (creste)
- versanţi
- văi
- microdepresiuni
- câmpiile
Platourile
În regiunile montane platourile fevorizează dezvoltarea molidişurilor de
turbărie, caracterizându-se prin următoarele aspecte climatice: oscilaţii termice
puternice de la zi la noapte, umiditatea relativă scăzută, vânturi puternice, soluri
relativ profunde.
În unele situaţii când avem procese evidente de podzolire şi pseudogleizare se
înregistrează o scădere evidentă a productivităţii arboretelor deasemenea pe terasele
argiloase mai joase speciile frecvent întâlnite sunt cerul şi gârniţa.
Coamele. Plaiurile. Crestele
Aceste forme de relief sunt mai aerisite, mai vântuite iar solurile care se
dezvoltă şi evoluează pe aceste forme de relief sunt mai superficiale respectiv sunt
mai puţin profunde comparativ cu platourile. Aceste aspecte se regăsesc în starea de
productivitate a arboretelor, productivitate, calitatea arborilor la nivel de arboret,
menţinerea consistenţei închise este relativ greu şi ca un efect de sinteză arboritele
sunt expuse doborâturilor de vânt, rupturilor de zăpadă.
54
...............................................................................................................................................................
CURS
Poalele versanţilor
În situaţia versanţilor însoriţi poalele acestora sunt umbrite de versanţii umbriţi
sau de versanţii opuşi ca urmare ajung să fie mai răcoroase cu o umiditate relativă
mai ridicată, fenomen pe care îl denumim inversiune termică. Acest aspect are
implicaţii asupra repartiţiei vegetaţiei forestiere ăi evident asupra decalării
fenofazelor.
În situaţia în care arboretele sunt plasate în treimea mijlocie respectiv treimea
superioartă a versanţilor pot beneficia de zona caldă a versanţilor. Având în vedere
aceste aspecte sunt frecvente cazurile în care pe un versant se regăsesc mai multe
unităţi staţionale.
Văile
Pe văi largi caracterizate prin terase bine individualizate arboretele vegetează
în condiţii mai bune decât pe versant. Pe văile înguste şi adânci cu versanţi abrupţi in
formă de V se întâlnesc arborete formate din specii iubitoare de umiditate şi
rezistente la geruri. Ca urmare condiţiile de vegetaţie sunt mai vitrege fiind nevoie de
intervenţii susţinute pt a se asigura continuitatea pădurii şi productivităţii.
Microdepresiunile şi luncile
Determină formarea şi delimitarea unor unităţi staţionale distincte de cele mai
multe ori cu soluri profunde şi bine aprovizionate cu apă şi nutrienţi. Pe astfel de
soluri se dezvoltă în condiţii optime şleaurile de luncă cu stejar pedunculat de
productivitate medie spre superioară.
OBS: prin şleauri înţelegem o formaţiune forestieră care este alcătuită,
organizată şi care funcţionează în condiţii optime edificatoare pt ecosistemele
forestiere.
În situaţia microclimatelor care sunt supuse inundaţiilor se întâlnesc zăvoaiele
de salcie, anin negru şi plop (reniş=seminţiş de salcie).
În depresiunile adăpstite se poate realiza stagnarea maselor de aer realizându-
se “găurile de ger” care au un impact direct asupra mărimii sistemului de vegetaţie.
având în vedere aspectele menţionate anterior se observă tendinţa unor specii pioniere
de a coloniza aceste staţiuni, specii care prezintă o amplitudine ecologică mare.
Câmpiile
Aceste forme de relief asigură în general condiţii propice pt dezvoltarea
vegetaţiei forestiere, caracterizându-se printr-un plus de temperatură şi respectiv un
uşor deficit de precipitaţii.
În cadrul câmpiei se pot menţiona mici depresiuni pe suprafeţe netede care se
numesc “crovuri” şi “rovine”, suprafeţe pe care vegetează în condiţii bune în mod
obişnuit arborete de plop. Pe terenurile tasate stejăretele sunt înlocuite cu cerete,
gârniţete şi cereto-gârniţete.
Concluzii: orografia în general influenţează atât direct cât şi indirect vegetaţia
forestieră respectiv ecosistemele forestiere sub aspectul zonalităţii, a delimitării
unităţilor staţionale şi nu în ultimul rând asupra stabilităţii ecosistemelor.
FACTORII BIOTICI ÎN VIAŢA PĂDURII

55
...............................................................................................................................................................
CURS
Factorii biotici v3egetali sau animali interacţionează direct, reciproc şi

permanent, asigurând existenţa, funcţionarea şi continuitatea ecosistemelor forestiere
în general.
Aceste legături sau interacţiuni între factorii vegetali şi animali se realizează pe
baza schimbului de informaţii, respectiv a circulaţiei, a circuitului substanţelor şi a
energiei. Ca urmare se pot evidenţia următoarele aspecte:-acţiuni reciproce între
ecosistemele forestiere şi alte ecosisteme ale ecosferei
-acţiuni reciproce între subsistemele componente ale ecosistemului forestier,
respectiv subsisteme animale şi vegetale
-acţiuni reciproce între subsistemele vii şi cele nevii ale pădurii
-acţiuni reciproce între indivizii fiecărui subsistem animal sau vegetal şi între
aceştia şi mediul lor de viaţă
Ca urmare a acestor interacţiuni se asigură fluxul normal de informaţii
(substanţă şi energie) în sistem. Cu cât aceste interrelaţii sunt mai diversificate
ecosistemul e mai stabil şi funcţionează în condiţii normale. Este evident că circulaţia
substanţei şi a energiei în cadrul ecosistemului se realizează cu unele pierderi.
Factorii vegetali din viaţa pădurii
Factorii biotici vegetali sunt plasaţi pe diferite niveluri de vegetaşie şi sunt
reprezentaţi de: etajul arborilor, etajul arbuştilor, etajul puieţilor, pătura erbacee,
microflora.
Fiecare din aceste straturi sunt subsisteme separate respectiv subsisteme
fitocenotice distincte ale ecosistemului pădure, dispunând de capacităţe
bioacumulativă şi bioregenerativă proprie, şi intră în competiţie cu ceilalţi factori
biotici respectiv cu ceilalţi factori staţionali.
Arboretul în viaţa pădurii
Aboretueste etajul edifitor al pădurii, fiind veriga principală de care depinde
existenţa, structura şi funcţionalitatea pădurii. Arboretul contribuie la realizarea în
proporţie de 90-99% din biomasa produsă în cadrul pădurii, respectiv influenţând
hotărâtor toate celelalte lanţuri trofice.
având în vedere poziţia pe care o ocupă srboretul este un indicator sensibil şi
edificator al condiţiilor staţionale şi al valorii productive a capacităţii funcţionale a
ecosistemului. Arboretele viguroase care vegetează în condiţii optime se remarcă prin
excelenta capacitate de a reface oxigenul şi respectiv de stocare a bioxidului de
carbon asigurând totodată un drenaj biologic intern.
Subarboretul în viaţa pădurii
Subarboretul participă alături de celelalte niveluri la schimburile trofice şi
respectiv de energie din ecosistem, cu o intensitate mai redusă, având în vedere faptul
că ocupă o poziţie inferioară în plan vertical.
Subarboretul îndeplineşte o serie de influenţe favorabile :
-protejează solul împotriva înierbării, înţelenirii, uscării excesive
-activează descompunerea litierei asigurând ameliorarea solului
-are contribuţii substanşiale la închiderea stării de masiv
-pe solurile degradate iniţiază procesul de instalare a vegetaţiei
56
...............................................................................................................................................................
CURS
-participă activ la succesiunea vegetaţiei forestiere

-stimulează şi susţine elagajul natural
-asigură formarea unui mediu intern propriu pădurii
-oferă hrană şi adăpost pt o serie de vieţuitoare din pădure prin aceasta
contribuind la menţinerea biodiversităţii faunei
-poate fi privit ca şi indicator al condiţiilor ecologice din pădure
-permite valorificarea unor produse accesorii
În unele situaţii subarboretul poate influenţa negativ pădurea, producând unele
perturbări în echilibrul ecosistemului.
Pătura erbacee în viaţa pădurii
E reprezentată de totalitatea plantelor ierboase, respectiv plantele
semilemnoase şi lemnoase de talie foarte mică şi totalitatea muşchilor.
Acest etaj vine în tangenţă directă cu solul şi este foart puternic influenţat de
straturile superioare.
Datorită faptului că doar o parte redusă din lumină ajunge la nivelul solului
producţia de biomasă din acest etaj este foarte mică. În unele situaţii se pot înregistra
variaţii semnificative. De asemenea sunt situaţii când pătura erbacee lipseşte cu
desăvârşire(cazul făgetelor umede)
Dintre influenţele pozitive ale păturii erbacee sunt:
-asigură afânarea solului
-asigură circuitul trofic în pădure
-favorizează desfăşurarea procesului de pedogeneză
-pe versanţii cu pantă mare reduce scurgerea de suprafaţă
-emană fitoncide care au o acţiune antibiotică şi antivirotică
-constituie hrană pt o serie de animale din pădure
-o serie de plante pot fi valorificate ca plante medicinale
-rol de floră indicatoare
-în situaţii excepţionale unele ierburi pot fi folosite şi ca hrană pt anim.
domestice
Pătura erbacee prezintă şi unele aspecte negative cum ar fi:
-determină înierbarea excesivă a solului şi ulterior înţelenirea acestuia
-ierburile înalte odată cu căderea zăpezii formează un “pod” care poate culca
puieţii(ruperea puieţilor)
-pătura vie şi ierburile uscate constituie un material inflamant periculos
-unele ierburisunt gazde pt ciuperci sau insecte vătămătoare
-unele specii pot contribui la o acidificare accentuată a solului
Seminţişul în viaţa pădurii
Seminţişul constituie veriga de legătură dintre diferitele generaţii de pădure
care se succed, prin intermediul acestora realizându-se perenitatea (continuitatea) în
spaţiu şi timp. Seminţişul este important atât prin influenţa pe care o execută asupra
factorilor ecologici şi respectiv influenţa acestor factori asupra modului de instalare a
seminţişului.
57
...............................................................................................................................................................
CURS
Este de remarcat că în ultima perioadă s-au realizat o serie de cercetări

ecologice referitoare la regenerarea naturală a pădurii atât în cadrul tratamentelor care
se aplică în mod obişnuit în fond forestier cât şi în situaţia împăduririi unor terenuri
degradate în vederea introducerii acestora în circuitul economic.
MICROFLORA ÎN VIAŢA PĂDURII

Microflora d.p.v. ecologic pt ecosistemele forestiere prezintă o importanţă
deosebită deoarece asigură descompunerea necromasei (litierei) provenită din părţi de
arbori, diferite animale, fiind urmată de transformarea în substanţe minerale.
O parte din bacterii şi chiar din ciuperci favorizează şi asigură nutriţia azotată
sau fixează fixarea şi menţinerea N atmosferic.Având în vedere acest aspect putem
afirma că microflora în mare parte determină troficitatea solului având un rol bine
conturat în circuitul trofic şi în circuitul energetic din ecosistem. Microflora solului
prin particularităţile pe care le prezintă influenţează direct sau indirect toate procesele
care au loc în pădure.
FACTORII BIOTICI ANIMALI
Populaţiile de animale care trăiesc în pădure sunt intercodiţionate direct cu
întreg sistemul de factori biotici vegetali şi abiotici din ecosistemul forestier unde
trăiesc.
Zoocenoza forestieră influenţează direct şi indirect unele etaje de vegetaţie din
pădure. De asemenea şi etajele de vegetaţie îşi pun amprenta asupra vieţii şi
existenţei zoocenozei cu alte cuvinte între zoocenoza forestieră şi etajele de vegetaţie,
şi factorii abiotici există legături reciproce.
INFLUENŢA FAUNEI ASUPRA PĂDURII
Având în vedere vasta diversitate a faunei forestiere se pot menţiona o serie de
legături între aceasta şi pădure. Un exemplu elocvent este reprezentat de circuitul de
substanţă şi de energie aspect care poate condiţiona într-o oarecare măsură structura
şi funcţionarea ecosistemului forestier. Fauna poate fi clasificată ca un veritabil
consumator dar în acelaşi timp asigură şi descompunerea biomasei.
În zonele temperate spre exemolu insectele fitofage pot consuma anual până la
10% din producţia fitocenozei forestiere. Fitofagii la rândul lor sunt consumaţi de
prădători sau omnivori constatându-se că la fiecare verigă din lanţul trofic biomasa
produsă de consumatori nu depăşeşte 10% din cea consumată. Populaţiile de
microorganisme animale care trăiesc în litiera pădurii şi în sol au un rol ecologic
deosebit asigurând împreună cu microflora descompunerea necromasei şi în final
circuitul trofic şi respectiv circuitul energiei în cadrul ecosistemului.
Ca urmare se realizează aproximativ 10.15 t de materie organică moartă pe an
şi pe ha.
Ex:
- mamiferele copitate reprezintă 1,3 kg/ha şi consumă 78,8 kg/an/ha
- veveriţele şi iepurii au o masă mai mică de 0,1 kg/ha şi cons. 1,7 kg/an/ha
- şoarecii – 0,9 kg/ha, consumă 247 kg/an/ha
- păsările – 0,2 kg/ha, consumă 0,4 kg/an/ha
58
...............................................................................................................................................................
CURS
mamiferele răpitoare – 0,2 kg/ha, consumă 0,4 kg/an/ha

-
păsările răpitoare – 0,1 kg/ha, consumă 0,4 kg/an/ha
-
În total biomasa animalelor se cifrează la 2,5 kg/ha şi consumă 344,9 kg/an/ha.
În pădurile de foioase avem un mumăr mediu cuprins între 5-16 perechi de
păsări/ha care consumă 480 kg/an/ha.
În pădurile de răşinoase avem 1,5-1,6 perechi de păsări/ha ce consumă 300
kg/an/ha.
Ca factor ecologic zoocenoza forestieră exercită o serie de influenţe favorabile
asupra pădurii:
- asigură polenizarea la speciile entomofile
- asigură diseminarea seminţelor (zoocoră)
- fauna cinegetică şi piscicolă asigură un venit substanţial în gospodărirea
silvică
- realizează şi menţin un echilibru dinamic în ecosistemele forestiere
- asigură biodiversitatea la anumite nivele de organizare
Aspecte negative:
- distrug echilibrul ecosistemic – populaţiile de insecte defoliatoare care în
anii de gradaţie consumă cantităţi impresionante de biomasă
- vătămări aduse arborilor de efectivele de vânat în cazul în care nu sunt la
un nivel optim
- prejudicii aduse producţiei de seminşe
- prejudicii aduse culturilor din pepiniere
INFLUENŢA PĂDURII ASUPRA FAUNEI
Fauna forestieră în general este tributară direct şi indirect pădurii datorită
faptului că pădurea asigură fondul trofic. Marea majoritate a animalelor din pădure se
bazează sau sunt determinate direct de cantitatea şi calitatea biomasei din
ecosistemele forestiere şi nu în ultimul rând chiar de adăpostul fitocenozei forestiere.
Pădurea prin ansamblul resurselor pe care le prezintă de natură biotică şi
abiotică influenţează şi condiţionează struvtura şi funcţionalitatea fitocenozei
forestiere. Cu cât capacitatea de producţie a pădurii este mai ridicată cu atât nr de
specii animale şi de indivizi este mai ridicat şi evident biomasa acestora este mai
ridicată fapt care generează o serie de intercondiţionări pădure-faună şi reciproc cu
influenţe pozitive asupra stabilităţii ecosistemului forestier. Deteriorarea condiţiilor
de viată pt fitocenoză forestieră în ultima perioadă este strâns corelată cu o serie de
ctivităţi ale societăţii din momentul respectiv.
FACTORUL ANTROPIC – OMUL ÎN VIAŢA PĂDURII
Influenţa omului asupra pădurii s-a manifestat încă din neolitic omul având
nevoie de lemnul necesar focului precum şi de o serie de produse de natură vegetală
sau animală pt hrana zilnică. Acestă influenţă totuşi a fost destul de slabă ea
accentuându-se mai ales după perioada preindustrială când consumul de lemn şi
nevoia de alte produse a crescut simţitor. În contextul reducerii suprafeţei de păduri
în intermediul creşterii suprafeţelor agricole problema resurselor forestiere a fost
parţial rezolvată prin introducerea unui sistem de măsuri cu caracter intensiv care să
59
...............................................................................................................................................................
CURS
asigure sporirea acestor resurse. În acest scop s-a născut o nouă ştiinţă şi o nouă
activitate practică – silvicultura, obiectul ei încă de la începutul apariţiei sale l-a
constituit pădurea cultivată unde influenţa antropică s-a manifestat în mod dirijat şi
conştient în scopul satisfacerii de natură economică şi socială existente la un moment
dat la un nivel societăţii umane. Ca atare omul a ajuns să joace un rol decisiv în
construirea sau reconstruirea ecosistemelor forestiere prin măsuri silviculturale
adecvate.
Una din preocupările de bază ale silviculturii actuale este legată de conservarea
integrităţii resurselor forestiere iar în unele zone de sporire a acestora prin
împădurirea terenurilor degradate. Cu toate acţiunile pozitive acţiunea de defrişare
este mult mai puternică decât cea de împădurire astfel în perioada 1970-1990 în
condiţiile în care populaţia globului a cescut cu 1,6 miliarde suprafaţa pădurilor
defrişate a fost de 200 milioane ha, la care se adaugă şi creşterea deşerturilor cu 120
mil ha. Chiar şi în prezent se apreciază că rata de despăduririi la nivel global este de
7,5 mil ha/an iar după unii de până la 22 mil ha /an. În acest context problema
menţinerii integrităţii fondului forestier constituie o problemă de interes planetar în
rezolvarea căreia sunt angrenate o serie de organizaţii internaţionale şi în primul rând
FAO care alocă fonduri din păcate insuficiente pt reîmpădurirea unor suprafeţe în
care fenomenul de defrişare şi degradare a terenurilor se manifestă tot mai puternic.
De asemenea BM alocă sume de bani pt împădurirea unpr suprafeţe din afara
fondului forestier cu scopul diminuării efectului de seră pornind de la premiza că
pădureareprezintă cea mai eficientă „uzină” de stocare a CO2 şi de eliberare a O2
necesar vieţii.
În concluzie se poate spune că influenţa omului asupra pădurii a reprezentat în
decursul istoriei un proces cu efect atât pozitiv cât şi negativ.
PROCESELE DE NIVEL ECOSISTEMIC

ÎN EXISTENŢA ŞI DEZVOLTAREA PĂDURII
Pădurea este cel mai articulat ecosistem terestru în cadrul căruia au losc
procese ecosistemice specifice tuturor ecosistemelor terestre. Unul din procesele
definitorii pt ecosistemul forestier este procesul de autareglare fapt ce-i conferă
perenitate şi durabilitate în timp.
În afară de procesele ecosistemelor terestre pădurii îi sunt specifice o serie de
procese care se produc în suită sau succesiv precum şi simultan de la apariţia pădurii
şi până la faza de îmbătrănire şi de reluare a unui nou proces de reclădire a acesteia.
Suita acestor procese începe cu regenerarea pădurii moment în care indivizii nou
apăruţi duc o existenţă individuală, ca urmare a creşterii şi dezvoltării acestora se
ajunge la o stare gregară (de colectivitate) a indivizilor stare care poate fi pusă în
evidenţă prin închiderea masivului (în sensul că indivizii îşi ating coroanele şi intră
în competiţie intra şi interspecifică. Ca urmare a închiderii masivului se declanşează
în interiorul pădurii noi procese cum ar fi elagarea arborilor („spălarea” trunchiului
arborilor), difernţierea înălţimilor care are ca rezultat un alt proces foarte importane şi
anume eliminarea naturală a arborilor, a acelor arbori care nu mai au acces la lumină.
60
...............................................................................................................................................................
CURS
Datorită eliminării naturale se pregăteşte şi se întreţine practic un proces foarte

important în viitorul pădurii şi anume succesiunea speciilor. Când se vorbeşte de
succesiunea speciilor pe spaţii geografice mari sub controlul direct al climei şi pe o
durată lungă de timp practic asistăm la distribuţia vegetaţiei forestiere pe mari zone
climatice.
Procesele ecosistemice din interiorul pădurii angajează de fapt toate
organismele vii şi în special arboretul motiv pt. care acestea au un pronunţat caracter
de masă. Datorită acestui fapt ele pot fi considerate ca procese colective ale pădurii
cu rol esenţial în menţinerea acesteia pe suprafeţe întinse şi pe durate foarte lungi de
timp.
Procesele colective dau ecosistemului forestier integralitate, capacitate de
autoreglare, autocontrol, conservare şi regenerare. Procesele colective nu substituie
procesele individuale care au loc la nivelul fiecărui individ ce intră în structura
ecosistemului forestier, totuşi procesele individuale se subordonează proceselor
colective.
Procesele individuale la rândul lor îşi pun amprenta asupra celor colective
întrucât indivizii din interiorul pădurii trăiesc aproape tot timpul într-o stare gregară.
REGENERAREA PĂDURII
Definiţie şi clasificare – în mod generic regenerarea pădurii reprezintă
procesul de reînnoire sau refacere a unei păduri îmbătrânite exploatate sau distruse
dintr-o anumită cauză (incendii, doborâturi de vânt, rupturi de zăpadă etc).
Prin procesul de regenerare în locul fiecărei generaţii vechi de pădure se
instalează o generaţie tânără care-i asigură perpetuarea şi care preia funcţiile
productive şi protectoare a vechii generaţii. Din acest punct de vedere regenerarea
reprezintă un proces ce face legătura dintre duă generaţii consecutive ale pădurii,
dacă privim acest proces numai d.p.v. al regenerării arboretului.
La nivelul ecosistemului forestier procesul de regenerare (de înlocuire a unei
generaţii prin una nouă) este foarte diferit în raport de natura organismelor ce se
regenerează. Astfel microorganismele au un ciclu de regenerare foarte ecurt (câteva
ore, zile) , ierburile anuale se regenerează la un interval de 1 an iar cele perene câţiva
ani.
Definitoriu pt regenerarea pădurii este procesul de regenerare al arboretului
care se bazează pe capacitatea arborilor de a produce sămânţă sau lăstari capabili să
perpetueze un nou arboret. De regulă în procesul de regenerare arboretul poate fi
angajat în mod continuu (cazul pădurilor virgine şi pluriene) sau periodic (cazul
pădurilor cultivate).
În general procesul de regenerare a unei păduri depinde de 2 categorii de
factori:
- factori interni sau factori endogeni sau biologici reprezentaţi prin
ansamblul însuşirilor genetice cu caracter ereditar ale arborilor care în
anumite condiţii şi la o anumită vârstă pot produce sămânţă sau să dea
naştere la lăstari viabili
61
...............................................................................................................................................................
CURS
- factorii externi sau exogeni sau bioecologici reprezentaţi de totalitatea

factorilor de mediu atât din interiorul pădurii cât şi din exteriorul pădurii.
Aceştia pot fi climatici, edafici, orografici, biotici şi antropici.
Privită şi în corelaţie cu natura factorilor interni şi externi regenerarea apare ca
un proces complex cu caracter de masă specific nu numai arborilor consideraţi
individual ci şi pădurii în totalitatea ei cu implicaţii determinante în exercitarea de
către aceasta a funcţiilor interne care-i asigură echilibrul dinamic şi stabilitatea
ecosistemică ca şi a funcţiilor externe de producţie şi protecţie.
Regenerarea nu reprezintă doar o punte de legătură între 2 generaţii dar şi un
mijloc (în cazul pădurilor cultivate) de a dirija pădurea spre anumite structuri în plan
vertical şi orizontal şi spre anumite funcţii ecoprotective. Datorită acestui fapt se
poate afirma că spre deosebire de pădurea virgină unde procesul de regenerare are în
exclusivitate un caracter natural în cea cultivată acest proces este controlat şi dirijat
de către om spre ţinte precis alese în raport de condiţiile staţionale în care e dezvoltă
fiecare arboret şi în corelaţie directă cu nevoile economice şi sociale ale societăţii la
un moment dat.
De modul în care este abordat procesu de regenerare al unei păduri cultivate
depinde aproape în totalitate şi viitorul acesteia drept urmare putem considera că
regenerarea pădurii este actul fundamental în existenţa acesteia şi care reflectă cât se
poate de fidel măsura în care silvicultorul a înţeles sau n-a înţeles ceea ce reprezintă
actul de regenerare în viaţa pădurii.
În cazul pădurii virgine regenerarea este mult mai diversificată ea realizându-se
pe cale naturală (asemănător păduri virgine gar şi cu unele deosebiri), pe cale
artificială şi mixt.
Regenerarea naturală are loc din sămânţă, din lăstari, din drajoni sau mixt
având o importanţă încărcătură antropogenă întrucăt omul stabileşte modalitatea de
reproducere a regenerării conducând şi dirijând acest proces prin prin măsuri
silvotehnice adecvate.
Regenerarea artificială se poate produce atât din sămânţă cât şi din butaşi. Ea
diferă în mod total de regenerarea naturală întrucât ea are loc pe suprafeţe unde
vechiul arboret a fost înlăturat înainte de a se autoregenera. Regenerarea artificială se
realizează în mod practic prin aşa numitele lucrări de împădurire.
Regenerarea naturală din sămânţă nu este echivalentă în totdeauna cu
împrăştierea seminţelor pe unteren descoperit ci şi plantarea de puieţi proveniţi din
sămânţă.
Regenerarea mixtă care are un dublu caracter , artificială şi naturală, se
realizează în pădurea cultivată acolo unde procesul de regenerare naturală din
sămânţă sau lăstari nu asigură reînnoirea pădurii pe întreaga suprafaţă motiv pt care
se recurge şi la regenerarea artificială (cu puieţi proveniţi din sămânţă sau butaţi).
Regenerarea mixtă presupune existenţa unor mici pepiniere (vechile pepiniere
cantonale) amenajate deregulă în apropierea arboretelor în curs de regenerare.
Această practică a pepinierelor cantonale cu toate că a fost mult timp abandonată
62
...............................................................................................................................................................
CURS
trebuie reluată având în vedere avantajele pe care le oferă în contextul unei societăţi
sărace.
În raport cu materialul de regenerare utilizat în procesul de întemeiere al
pădurii cultivate se diferenţiază următoarele tipuri de regenerare:
- din sămânţă, sexuată sau generativă, naturală sau artificială
- vegetativă nesexuată, naturală din lăstari sau drajoni, artificială din butaşi
sau puieţi produşi prin micropropagare vegetativă (culturi invitro de celule)
- regenerare mixtă generativă şi vegetativă
Pornind de la varietatea căilor de producere a regenerării în pădurea cultivată şi
obiectivele gospodăririi pădurilor în raport de interesele economice şi ecoprotective
ele societăţii s-au dezvoltat în plan teoretic şi practic o serie de tehnici specifice
procesului de regenerare cunoscute sub numele de tratamente.
REGENERAREA NATURALĂ A PĂDURII CULTIVATE
Se poate realiza pe cale sexuată sau din sămânţă şi pe cale asexuată sau
vegetativă.
REGENERAREA NATURALĂ DIN SĂMÂNŢĂ
Pt realizarea regenerării naturale din sămânţă trebuiesc îndeplinite o serie de
condiţii:
-cea mai importantă este aceea că arborii să aibă capacitatea de a fructifica la o
anumită vârstă în mod abundent astfel ca întreaga suprafaţă a pădurii să poată fi
însămânţată cu sămânţă viabilă capabilă de a germina
-solul să prezinte însuşiri bioecologice favorabile germinării seminţelor şi
răsăririi plantulelor (să nu fie excesiv înţelenit, să nu fie foarte compact, să nu
prezinte un strat prea gros de litieră)
-sămânţă care intră în procesul de regenerare să fie reprezentativă sub raportul
cantităţii şi calităţii pt speciile principale şi de viitor ale arboretului a.î. să fie
diminuată capacitatea concurenţială a speciilor nedorite
-seminţişul valoros instalat să beneficieze în continuare de condiţii necesare pt
creştere şi dezvoltare până la realizarea stării de masiv moment în care funcţiile
pădurii sunt preluate aproape în întregime de noua pădure tânără.
Sub raport biologic, ecologic şi economic regenerarea naturală a arboretelor
natural fundamentate constituie modalitatea cea mai eficientă şi mai ieftină de
înlocure a vechii generaţii cu alta nouă. La ora actuală în pădurile ţării noastre
regenerarea naturală are o pondere de cca 45% urmând ca într-o perspectivă nu pre
îndepărtată de 10-15 ani să se ajungă la 60-65%.
Procesul de regenerare naturală din sămânţă se caracterizează prin următoarele
etape:
- fructificarea arborilor
- germinaţia seminţelor
- răsărirea plantulelor
- dezvoltarea seminţişului
FRUCTIFICAREA ARBORILOR
63
...............................................................................................................................................................
CURS
Este un proces specific arborilor maturi şi care se desfăşoară într-o succesiune

de faze care depind de natura speciei, mersul vremii, condiţiile staţionale şi acţiunea
factorilor perturbanţi.
În primul rând pt realizarea fructificaţiei este nevoie ca arborii să ajungă la
maturitate. Aceasta nu se realizează la toate speciile la aceeaşi vârstă şi chiar în
cadrul aceleiaşi specii fructificaţia arborilor se realizează la vârste diferite, arborii
izolaţi fructifică mai devreme decât cei din masiv.
Diferenţa de ani privind atingerea maturităţii dintre arborii izolaţi şi arborii din
interiorul pădurii poate oscila de la câţiva ani pânp la 10-25 ani, astfel:
- Sc : fructifică izolat de la 5-10 ani iar în masiv de la 10-20 ani
- La : 15 – 25 izolat, 20 – 40 în masiv
- Te : 15 – 25 izolat, 25 – 45 în masiv
- Mo : 20 – 30 izolat, 40 – 50 în masiv
- Br : 40 – 50 izolat, 60 – 70 în masiv
- Fa : 40 – 60 izolat, 60 – 70 în masiv
- GO : 45 – 55 izolat, 60 – 70 în masiv
- St : 35 – 40 izolat, 50 – 60 în masiv
În general speciile de lumină fructifică mai repede decât speciile de umbră,
deasemenea aceeaşi specie aflată în condiţii staţionale diferite fructifică la vârste
diferite, astfel în staţiunile caracterizate printr-un climat călduros şi uscat de pe
versanţii însoriţi fructificaşia se produce la vârste mai mici faţă de cei de pe versanţii
adăpostiţi.
Fructificaţia arborilor forestieri nu se produce anual ca la plantele agricole ci în
mod periodic. Deregulă cu cât o specie se află în condiţii staţionale mai bune cu atât
intervalul dintre 2 fructificaţii abundente, numit şi periodicitatea fructificaţiei, este
mai scurtă.
Periodicitatea fructificaţiei este de asemenea mai mică la speciile de lumină şi
mai mare la speciile de umbră: Sc, Ul fructifică anual; La, Pis la 3-4 ani; Te, Fr, Pa la
2-3 ani; Mo la 3-6 ani; Br la 3-5 ani; Fa la 4-6 ani; Go la 4-6 ani; St la 4-8 ani; Ca la
2-3 ani, chiar şi anual ducând la fenomenul de cărpinizare a pădurilor de şleau de deal
şi a stejăretelor.
La atingerea maturităţii arborii realizează o serie de calităţi noi care fac
posibilă formarea seminţelor.
Acestea constau din diferenţierea şi formarea mugurilor floriferi. Aceştia
se diferenţiază şi formează fie cu un an înainte de fructificaţie fie în acelaşi an cu
fructificaţia.
Înflorirea – procesul de înflorire se realizează în general primăvara totuşi
acest proces depinde de condiţiile în care vegetează specia respectivă. La fiecare
fiecare 100 m creştere în altitudine procesul de înflorire întârzie cu 4-6 zile. Acest
proces poate fi uneori compromis de apariţia unor fenomene meteo cum ar fi:
îngheţurile târzii, căderea brumei, ploi abundente şi de lungă durată.
Polenizarea – este practic procesul prin care se realizează fecundarea ovulelor
şi formării embrionului. La cele mai multe specii receptivitatea pt polenizare a
64
...............................................................................................................................................................
CURS
florilor femele coincide cu perioada diseminării polenului şi durează 2-3 zile la pin,
2-5 zile la St, Pa, Me. Polenul poate ajunge la nivelul ovulelor cu ajutorul insectelor
polenizatoare (polenizare entomofilă) cum ar fi cazul Te, Sc, Pa, scoruşului sau
polenizare cu ajutorul vântului (anemofilă) la Mo, Br.
În cazul polenizării anemofile cantităţile de polen sunt foarte mari formându-se
adevăraţi nori de polen.
Fecundarea şi formarea seminţelor
Perioada dintre polenizare şi fecundare poate dura de la câteva zile la Ul, La,
Sa până la 4-6 săptămâni la St sau 12-14 luni la Ce, Pi motiv pt care s-a constatat că
la speciile la care perioada de fecundare este foarte lungă fructificaţiile pot fi
compromise.
Maturaţia seminţelor şi coacerea fructelor
Maturaţia se consideră realizată când embrionul este complet dezvoltat şi este
capabil să germineze.
Coacerea fructelor se realizează concomitent sau după maturaţie atunci când
toate învelişurile sunt definitiv formate căpătând coloraţia si consistenţa specifică. La
multe specii maturaţia şi coacerea se realizează în acelaşi an cu înflorirea: Mo, Br, St
dar poate apare şi în al II-lea an după înflorire: Pis, Ce.
Diseminarea fructelor şi seminţelor
Prin diseminare se înţelege împrăştierea fructelor şi seminţelor pe distanţe mai
mari sau mai mici faţă de arbore. Cu cât seminţele sunt mai uşoare cu atât
diseminarea se face pe distanţe mai mari şi invers.
Acest proces se poate realiza în mod direct cu ajutorul vântului şi indirect cu
ajutorul unor vectori de natură biotică în special păsări şi animale.
Cu ajutorul vântului unele seminţe uşoare ale unor specii ca Mo, Br, Me, Sa, se
pot disemina la distanţe de 10-100 m, mai mult unele seminţe uşoare au aripioare care
le asigură plutirea în aer pe distanţe foarte lungi.
Diseminarea cu ajutorul animalelor se poate realiza şi ea pe distanţe destul de
mari dar nu în totdeauna în condiţii necesare unei bune regenerări a pădurii.
Ca rezultat a capacităţii de diseminare are lor migraţiunea speciilor forestiere
care poate avea un caracter treptat şi care înseamnă cucerirea treptată de noi teritorii
(pas cu pas) fiind specifică seminţelor şi fructelot grele de Fa, St, sau migraţiunea pe
sărite care are loc prin împrăştierea seminţelor uşoare la distanţe mari. Se apreciază
că prin migraşiunea pe sărite urmată de cea treptată viteza de migrare se poate mări
de 1000X.
Buna reuşită a regenerării naturale depinde de periodicitatea fructificaţiei care
reprezintă intervalul dintre 2 fructificaţi consecutive anuale şi care diferă de la specie
la specie. Anii de fructificaţie normală sunt numişi şi ani de sămânţă, iar între 2 ani
de sămânţă pot apare ani cu fructificaţie mai slabă numiţi şi ani de stropeală.
Intensitatea fructificaţiei reprezintă o altă condiţie pt o bună regenerare. Într-un
an de fructificaţie arborii dintr-un arboret nu au toţi aceeaşi cantitate de seminţe ca
regulă generală arborii predominanţi produc cea mai mare cantitate de sămânţă după
65
...............................................................................................................................................................
CURS
care urmează arborii codominanţi şi arborii dominanţi. Arborii dominaţi nu fructifică

niciodată.
Pt. creşterea randamentului fructificaţiei se pot lua o serie de măsuri
silviculturale în cadrul tratamentelor aplicate în sensul de a crea condiţii propice pt o
mai bună fructificare la nivelul arborilor codominanţi şi dominanţi.
S-a constatat că arborii capabili de fructificatie nu au distribuţia cantităţii de
seminţe în mod uniform pe coroană majoritatea având seminţele sau fructele plasate
în treimea superioară a coroanei(M, Br, Fa) totuşi sunt şi specii care pot avea o
cantitate însemnate de seminţe sau fructe şi în partea inferioară a coroanei (La, Me,
Pis).
Reuşita regenerării în pădurea cultivată este condiţionată şi de o evaluare cât
mai corectă a fructificaţiei. Aceasta se poate realiza prin observaţii sau prognoză şi pe
cale analitică.
Observaţia constă în aprecierea prin indici cantitativi şi calitativi a viitoarei
recolte posibile de seminţe. În general prognoza fructificaţiei se face la 3 niveluri de
fructificaţie: slabă, mijlocie şi abundentă.
Prognoza este supusă unor riscuri de natură subiectivă care depind de fiecare
observator în parte precum şi unor riscuri de natură aleatorie în special fenomenele
meteorologice, atacurile de insecte etc.
Evaluarea analitică prin măsurători se face în mai multe moduri :
-pe baza unor lujeri de probă pe care se numără florile sau fructele
-cu ajutorul unor arbori medii de probă sau prin arbori cu dimensiuni medii de
pe care se recoltează integral florile sau fructele stabilindu-se producţia medie
potenţială pe arbore sau producţia efectivă în cazul numărării fructelor rezultând
producţia medie pe arboret.
-prin suprafeţe de de probă de mărime cunoscută de pe care se recoltează toate
fructele şi seminţele
-prin instalarea unor recipiente sau prelate colectoare şi cântărirea cantităţii de
fructe colectate.
CALITATEA SEMINŢELOR ŞI GERMINAREA LOR ÎN MEDIUL
PĂDURII
Calitatea seminţelor se referă la fondul lor ereditar dar mai ales la capacitatea
de a da naştere la puieţi viabili. Chiar şi în cazul regenerării naturale este indicat să se
facă un control prealabil asupra capacităţii de germinare a seminţelor analizând în
mod deosebit starea embrionului seminţelor.
În afară de calitatea seminţelor o importanţă deosebită o are şi cantitatea
acestora ajunsă la sol. În general speciile care dau naştere la seminţe uşoare asigură
cantităţi mai mici sub raportul greutăţii decât speciile care dau naştere la seminţe sau
fructe grele.
În cazul speciilor cu seminţe grele la o fructificaţie normală se pot realiza
cantităţi de de sute de kg sau chiar tone de fructe la ha .
În mediul pădurii seminţele căzute pe sol parcurg o perioadă de repaus
vegetativ care variază în funcţie de specie şi de condiţiile de mediu. Această perioadă
66
...............................................................................................................................................................
CURS
poate dura câteva zile la Sa, Pl, Ul, sau câteva luni la Fa, St, Go, Mo, Br uneori se
poate prelungi şi peste un an la Te, Fr, Ca. Datorită acestui fapt în procesul de
regenerare naturală trebuie avut în vedere ca la speciile cu repaus vegetativ scurt să se
asigure la nivelul solului condiţiile necesare unei bune germinări şi dezvoltării
normale a plantulelor.
Germinarea seminţelor şi răsărirea plantulelor reprezintă ultima condiţie pt
buna reuşită a regenerării naturale. Regenerarea răsărirea se consideră realizate când
tulpiniţa străpunge solul de deasupra şi când începe nutriţia autohtonă a plantulelor.
Germinarea şi răsărirea au o dinamică şi o durată foarte diferită iar plantulele
au o vitalitate ce depinde în mare măsură de zestrea genetică a fiecărei specii dar mai
ales de calitatea seminţelor realizate prin fructificaţia respectivă.
În regenerările naturale interesează puterea de răsărire a plantulelor exprimată
prin procentul de plantule răsărite din numărul total de seminţe căzute pe suprafaţa de
regenerare. Cu cât puterea de răsărire este mai mare cu atât şansele acoperirii
integrale a solului de către puieţi este mai mare, ca regulă generală puterea de răsărire
este inferioară capacităţii de germinare întrucât aceasta depinde atât de capacitatea de
germinare cât şi de condiţiile de mediu care favorizează sau stânjenesc răsărirea.
Dintre factorii care împiedică procesul de răsărire sunt factorii biotici cum ar
fi: păşunatul intensiv, existenţa unor efective de vânat supranumerice care pot
distruge în mare parte şi consuma seminţele, sau factori abiotici : grosimea prea mare
a litierei, existenţa apei stagnante, îngheţuri târzii, căderi de brumă, uscăciune
prelungită.
DEZVOLTAREA SEMINŢIŞULUI
În regenerarea naturală a pădurii dezvoltarea seminţişului reprezintă ultima
etapă în desăvârşirea acestui proces. Se identifică 2 subfaze cu momente şi
particularităţi de desfăşurare foarte diferite:
- subfaza de plantulă
- subfaza de tineret sau seminţiş propriuzis
Subfaza de plantulă
Prin plantulă se înţelege individul aflat în primul an de vegetaţie până la
lignificarea lui completă. Dezvoltarea plantulelor este condiţionată de însuşirile
ereditare ale fiecărei specii şi de condiţiile de mediu în care aceste au apărut. Un rol
important în viaţa plantulelor îl joacă regimul de lumină , căldură, umiditate,
însuşirile solului (fizico-chimice), formele şi microformele de relief, flora şi fauna din
pădure, mersul vremii şi factorii antropici.
După o fructificaţie abundentă la suprafaţa solului apare un număr enorm de
plantule în unele situaţii mil/ha dar care pot dispare până după sezon de vegetaţie în
proporţii foarte mari de la 30-40% până la 100%.
Factorii climatici joacă un rol decisiv în dispariţia plantulelor dintre aceştia
lumina fiind factorul dominant în dezvoltarea plantulelor sub masivul pădurii.
Reducerea cantităţii de lumină sub punctul de compensaţie conduce la dispariţia în
masă aplantulelor şi la compromiterea regenerării naturale, de aceea arboretul matur
67
...............................................................................................................................................................
CURS
trebuie rărit la timp şi înainte de producerea fructificaţiei (tăieri preparatorii) care să

asigure o cantitate suficientă de lumină pt supravieţuirea plantulelor.
Plantulele au totuşi nevoie de cantităţi diferite de lumină în funcţie de
temperamentul speciilor astfel speciile de umbră pot suporta o perioadă mai lungă de
timp umbrirea arboretului matern iar altele practic nu se pot dezvolta şi supravieţui la
o vcantitate prea mare de lumină cazul plantulelor de brad şi tisă. Înschimb plantulele
unor specii de lumină se pot dezvolta în mod normal şi pe teren descoperit şi care
sunt mai puţin sensibile la acţiunea factorilor vătămători: geruri, arşiţe, concurenţa
plantelor erbacee.
Căldura poate ajunge în unele situaţii factor determinant în existenţa
plantulelor astfel în perioadele cu îngheţuri târzii şi timpurii precum cele cu arşiţe din
timpul verii pot duce la distrugerea multor plantule uneori în masă.
Deficitul dar mai ales plusul de căldură sunt mai periculoase în teren deschis
decât sub masiv unde amplitudinile termice sunt mai mici.
Umiditatea solului şi cea atmosferică joacă în unele situaţii un rol important în
existenţa şi dezvoltarea plantulelor, astfel excesul de apă din sol poal dar mai ales de
la suprafaţa solului poate stopa procesul de dezvoltare normală a plantulelor sau chiar
poate compromite existenţa lor. Deficitul de umiditate din sol în perioadele cu
uscăciune care se pot înregistra în timpul primăverii chiar al veri este un alt factor de
compromitere al plantulelor.
Factorul edafic prin unele caracteristici fizice sau chimice (troficitatea minerală
şi azotată) joacă şi el un rol important în viaţa plantulelor condiţionând vigoarea de
creştere a acestora şi capacitatea lor de rezistenţă în competiţie cu celelalte etaje de
vegetaţie sau cu ierburile care produc înţelenirea solului.
Factorul antropic prezintă în unele zone un factor foarte periculos pt existenţa
plantulelor, păşunatul în pădure mai ales în anul apariţiei plantulelor riscă să
compromită în totalitate noua generaţie.
Sub faza seminţişului propriuzis
Începe din al II-lea sezon de vegetaţie (mai precis după lignificarea plantulelor)
şi durează până în momentul constituirii masivului moment în care are loc
întemeierea unui nou arboret tânăr.
În această subfază seminţişul dispune de o capacitate mai mare de valorificare
a mediului de existenţă deoarece rădăcinile puieţilor au pătruns în adâncime acolo
unde regimul de umiditate al solului este mai puţin fluctuant şi unde puieţii găsesc
suficiente cantităţi de elemente nutritive necesare pt creştere şi dezvoltare. De
asemenea rezistenţa puieţilor la diferite acţiuni vătămătoare este mai mare datorită
lignificării ţesuturilor.
Pe măsură ce puieţii cresc şi se dezvoltă sporesc şi exigenţele lor faţă de
lumină şi faţă de spaţiul de nutriţie din sol. În această fază începe practic procesul de
eliminare naturală în urma căruia rezistă exemplarele cele mai bine dotate genetic.
Totuşi dacă nu se iau măsuri silviculturale necesare în sensul asigurării unor condiţii
optime pt lumină pot dispare şi cei mai dotaţi puieţi. Astfel seminţişul de Me rezistă
sub masiv doar 1 an, St 2-4, Mo şi Fa 20-30 (60 Mo de rezonanţă), Br 60-70 ani după
68
...............................................................................................................................................................
CURS
care odată pus în lumină se dezvoltă relativ normal. Dezvoltarea normală a seminţelor
poate fi asigurată şi prin măsuri silviculturale care au în vedre diminuarea concurenţei
dintre puieţi, dintre aceste lucrări un rol important avându-l depresajul.
Regenerarea naturală vegetativă a pădurii
Se bazează pe însuşirea de care dispun arborii anumitor specii de a
se reface sau reîntineri din anumite părţi vii ale tulpinii şi rădăcinii.
Regenerarea vegetativă a pădurii se poate realiza pe cale naturală
din lăstari şi drajoni, iar pe cale artificială din butaşi. La speciile lem noase,
regenerarea vegetativă se mai poate produce prin marcotaj şi altoire, dar
aceste modalităţi sunt proprii unor exemplare şi nu pădurii în ansamblu.
Regenerarea prin lăstărire

Este proprietatea unor specii lemnoase de a forma lăstari pe tulpină
sau pe cioata rămasă după tăierea tulpinii. Această facultate este pre zentă
la majoritatea speciilor foioase şi doar la tisă dintre răşinoase.
Lăstarii se pot forma din muguri dorminzi (preventivi), numiţi lăstari
preventivi, sau din mugurii adventivi (întâmplători), numiţi lăstari
adventivi .
Formarea lăstarilor şi drajonilor pe cioată
Lăstarii preventivi sînt însă cei mai valoroşi, deoarece sunt mai tineri
stadial, sunt mai bine fixaţi pe cioată (se dezgărdinează mai greu), se
individualizează mai repede, dispun de o stare de vegetaţie mai viguroasă şi
sunt mai puţin expuşi la putregai. Un caz particular de- lăstărire are loc la
puieţii tineri a căror tulpină a fost vătămată sau se usucă în timpul secetelor
estivale, dar din partea sănătoasă rămasă dau naştere lăstari şi tulpina se
reface (autorecepare).
69
...............................................................................................................................................................
CURS
Formarea lăstarilor la tei (A) si

frasin (B):
a —- imediat după tăiere ;
b — cioata în curs de putrezire ;
c — individualizarea lăstarilor
Lăstarii cresc, la început, primind seva brută prin rădăcinile arbore-

lui pe care s-au format, dar cu timpul îşi creează organe radicelare
proprii, iar cioata putrezeşte
Totalitatea lăstarilor constituie lăstărişul.
Capacitatea de lăstărire variază în funcţie de natura speciei, vârsta
arborilor şi condiţiile staţionare. Astfel, lăstăresc viguros şi pe o perioadă de
timp mai lungă : aninul, stejarul gorunul, salcia, plopul, teiul, ju gastrul,
carpenul, arbuştii etc. Lăstăresc bine, dar numai în tinereţe, sal câmul,
mesteacănul şi fagul. Plopul tremurător lăstăreşte slab şi numai în primii
ani, fără a forma lăstari de viitor. Dintre răşinoasele autohtone,, singură tisa
dispune de facultatea de lăstărire. S-a constatat, de aseme nea, că la
cvercinee, la salcâm şi chiar la larice, dacă se taie crăcile din treimea
inferioară şi mijlocie a coroanei, dau alte ramuri din muguri preventivi şi,
astfel, coroana arborelui se reface cu timpul. Acest proces, numit coronare,
poate avea loc şi în urma unor tulburări profunde în starea de vegetaţie, a
izolării bruşte a arborilor crescuţi în masiv, a vătămării intense a coroanei,
provocată de îngheţuri sau atacuri de insecte etc.
Capacitatea de lăstărire variază cu vârsta arborilor, în sensul că este foarte
viguroasă în primii ani, dar slăbeşte pe măsura înaintării 'acestora în vârsta, astfel
încât, după 30—40 ani, practic încetează (prin excepţie, capacitatea de lăstărire la
anin se prelungeşte până la 50—60 ani).
70
...............................................................................................................................................................
CURS
Fenomenul de coronare la gorun
La aceeaşi specie si vârsta a arboretului, capacitatea de lăstărire este mai

viguroasă în condiţiile staţionale cele mai prielnice şi slăbeşte pe măsură ce
acestea se înrăutăţesc, în regiunile mai calde, cioatele produc mai mulţi lăstari,
dar se epuizează mai repede în timp.
De remarcat că regenerarea pădurii din lăstari are loc numai în anul tăierii
tulpinilor. Dacă lăstarii pro-duşi după tăiere sînt distruşi dintr-o cauză oarecare,
regenerarea poate fi compromisă, întrucât eventualii lăstari ce apar ulterior au
vitalitate scăzută.
Lăstarii prezintă de la început o creştere dimensională mai viguroasă decât
puieţii din sămânţă, întrucât beneficiază de sistemul radicelar al cioatei.
Variaţia creşterii la gorunetele din

clasa a II-a de producţie în raport cu
provenienţa
Ca urmare, deşi lăstarii pot suporta o umbrire ceva mai pronunţată decât
puieţii, creşterea si dezvoltarea lor activă este condiţionată de afluxul de lumină.
De ase-menea, cerinţele lăstarilor faţă de căldură, umiditate şi substanţe nutritive
sunt mai ridicate. Ritmul de creştere dimensională a lăstarilor este la început mult
mai activ, culminează mai timpuriu si slăbeşte apoi mai susţinut decât la
exemplarele clin sămânţă. De aceea, deşi în primii ani lăstarii cresc foarte activ
şi pot constitui starea de masiv chiar din primul (al doilea) an, scăpând mai repede
de concurenţa celorlalte etaje de vegetaţie, după circa 12—15 ani, ei sunt
depăşiţi în creştere de exemplarele din sămânţă şi rămân evident inferiori în ce
priveşte cantitatea si calitatea producţiei realizate .
71
...............................................................................................................................................................
CURS
Variaţia procentului lemnului de lucru

(d la capătul subţire peste 24 cm) la
gorunetele din ci. a Il-a de producţie în
raport cu provenienţa
Având la început creştere mai activa, ei sunt avantajaţi în competiţia cu puieţii

aceleiaşi sperii apăruţi concomitent şi, de regulă, îi elimină din noul arboret tânăr,
dacă nu se intervine la timp cu lucrări silvotehnice adecvate
Arborii proveniţi din lăstari prezintă la exploatabilitate dimensiuni mai mici,

trunchiuri strâmbe şi curburi la bază, au un indice de utilizare mai scăzut si sunt
frecvent atacaţi de putregai (se transmite prin cioată), iar arboretele care se
regenerează succesiv clin aceleaşi cionte prezintă stare de vegetaţie tot mai lâncedă şi
calitate inferioară.
Regenerarea pădurii prin drajonare

Drajonarea este proprietatea unor specii foioase de -a produce lăstari din
muguri adventivi formaţi pe rădăcini. Drajonii se formează obişnuit pe rădăcinile
subţiri, laterale, întinse aproape de suprafaţa solului. Drajoni foarte viguros! se
produc şi pe rădăcinile laterale ceva mai groase .
Capacitatea ele drajonare variază, ca şi lăstărirea, cu specia, vârsta si condiţiile
staţionale. Dintre speciile forestiere de la noi, drajonează viguros plopul tremurător,
salcâmul, oţetarul (cenuşerul), aninul alb, teiul, plopul alb, plopul negru ş.a. De
asemenea, în condiţiile staţionale mai neprielnice, pa lângă speciile amintite, pot
drajona viguros si ulmul de câmp, scumpia, porumbarul, cătina albă s.a. Stimularea
capacităţii de drajonare sa poate obţine prin mobilizarea superficială a solului şi
rănirea scoarţei rădăcinilor.
De remarcat însă că, spre deosebire de lăstărire, când lăstarii se formează şi
depind de numărul şi repartizarea cioatelor sănătoase, drajonii se întind până la
distanţe apreciabile de cioată, în funcţie de lungimea rădăcinilor. Astfel, lăstarii de
plop sau cenuşer se întind până la 30—35 m de cioată, iar cei de salcâm la peste 10
m, ceea ce face ca adeseori aceste specii să devină invadate.
Regenerarea pădurii prin drajonare este mai sigură, întrucât drajonii se
formează atât în anul tăierii tulpinilor, cit şi în anii următori. Drajonii. prezintă un
ritm de creştere şi dezvoltare asemănător lăstarilor, în schimb, nu mai prezintă
curburi la bază, se individualizează mai de timpuriu, sunt mai puţin expuşi
putregaiului şi deci realizează un indice ele utilizare şi valoare superioare lăstarilor,
dar nu şi exemplarelor provenite din sămânţă.
72
...............................................................................................................................................................
CURS
M a r c o t a r e a la speciile forestiere angajează doar unele exemplare şi nu

arboretele. în mod natural pot fi întâlnite cazuri de marcotaj la fag, jneapăn, ienupăr,
molid etc.
C o n c r e ş t e r e a este un alt fenomen vegetativ, care se întâlneşte foarte
frecvent în pădure. Se produc obişnuit concreşteri de ramuri la: acelaşi arbore,
concreşteri de tulpini la arbori vecini şi, cel mai frecvent, concreşteri de rădăcini la
arbori de aceeaşi specie sau chiar specii înrudite. Acest fenomen prezintă
importanţă prin faptul că unele exemplare-pot beneficia în plus şi de aportul ele
sevă brută adus prin rădăcinile arborilor exploataţi. Şi tot ca rezultat al acestui
proces, unele cioate ajung, să mai vegeteze un timp sub formă de cioate vii.
Evaluarea seminţişului (lăstărişului)

Evaluarea desimii şi calităţii seminţişului (lăstăririi) este o operaţiune
absolut necesară în conducerea regenerării pădurii cultivate. Ea se-face pe toată
durata desăvârşirii acestui proces, până la constituirea stării de masiv.
Evaluarea se poate face prin apreciere vizuală, de către specialişti cu
experienţă şi o practică îndelungată. Se apreciază prin indici calitativi, dacă
regenerarea decurge foarte bine, satisfăcător sau slab şi, în funcţie de aceasta, se
adoptă şi măsurile de ajutorare a regenerării.
Evaluarea analitică se face prin inventarieri în suprafeţe de probă
reprezentativ amplasate pe întreaga suprafaţă aflată în curs de regenerare.
Mărimea suprafeţelor de probă variază în raport cu densitatea puieţilor de la l m2
la 100 m 2, iar prin suprafaţa de probă este indicat să fie inventariat cel puţin 2%
din suprafaţa totală.
Ca regulă generală, regenerarea naturală se consideră reuşită clacă avem cel
puţin un puiet pe m 2 sau 10 000 puieţi nevătămaţi şi viabili la ha, din speciile
incluse în compoziţia ţel. în condiţiile unei densităţi normale a puieţilor Ia
constituirea stării de masiv sunt posibile ulterior lucrări de selecţie în masă şi
individuale prin care să se amelioreze atât structura genetică a populaţiilor, cât şi
compoziţia arboretului.
Procesul de regenerare naturală în pădurea cultivată prezintă deci o deosebită
importanţă pentru existenţa, structura si funcţionalitatea pădurii, fapt ce face ca şi
preocupările privind alegerea şi aplicarea tehnologiilor optime de regenerare să
ocupe un loc central în silvotehnică.
Particularităţi ale regenerării în pădurea virgină

Regenerarea pădurii virgine are loc numai din sămânţă şi decurge numai în
condiţii bioecologice determinate de dinamica structurii arboretelor, precum şi de
acţiunea celorlalţi factori bioecologici, fără vreo intervenţie antropogenă. Ca linie
generală, regenerarea pădurii virgine este dependentă de capacitatea de fructificare
a arboretului, modul de diseminare şi migraţie a seminţelor, calitatea acestora,
73
...............................................................................................................................................................
CURS
precum şi de mediul intern în care are loc germinarea, răsărirea, creşterea şi

dezvoltarea seminţişului instalat, dinamica integrării acestuia in arboretul existent.
Ca regulă generală, pădurea virgină produce suficientă sămânţă si oferă
condiţii bioecologice din cele mai favorabile pentru desfăşurarea fără riscuri a
regenerării, aşa încât continuitatea sa nu este decât rareori ameninţată de factori
vătămători, între care şi intervenţia omului.
în masivul pădurii virgine, regenerarea este limitată de desimea acesteia, fapt
ce face ca lumina să devină un factor limitativ. Aceasta devine posibilă numai pe
măsură ce, în anumite puncte, arboretul se răreşte, iar lumina ajunsă la sol este
suficientă pentru a permite o dezvoltare normală a seminţişului.
In linii mari, se pot deosebi două căi principale de producere a regenerării în
pădurea virgină : regenerarea sub masiv şi regenerarea pe teren descoperit.
Regenerarea sub masiv

Aceasta reprezintă calea normală de regenerare a pădurii aflată în faza de
climax şi constituită dintr-un amestec intim de exemplare de toate vârstele şi
dimensiunile. Această cale e comună tuturor pădurilor virgine cu structură plurienă
şi se poate produce în două moduri distinct diferite :
Regenerarea cu caracter continuu este specifică pădurilor cu structură tipic
plurienă, în care, pe măsură ce unii arbori groşi ajunşi, la limita longevităţii lor
fiziologice, se usucă şi cad, lasă loc si condiţii bioecologice favorabile pentru
instalarea şi dezvoltarea unui nou seminţiş. în felul acesta, în spaţiul pădurii
virgine are loc permanent, dar mereu în alte puncte şi după fiecare an de
fructificaţie, însămânţarea unor puncte favorizate în actul regenerării. Ca
rezultat, eliminarea naturală si natalitatea se desfăşoară după o dinamică
asemănătoare, iar în pădure se menţine o anumită constantă numerică a arborilor
viabili, precum şi acelaşi tip de structură şi capacitate bioacumulativă.
Regenerarea în valuri este specifică unor păduri virgine cu structura echienă
sau relativ plurienă. Aceasta se întâlneşte frecvent la unele molidişuri şi făgete
virgine, în acest caz, pădurea ajunge la o densitate relativ mare de exemplare de
vârste şi dimensiuni apropiate, care ocupă o mare întindere pe o perioadă însemnată
de timp şi care, deşi fructifică abundent, nu permit regenerarea. Intrând însă cu
timpul într-o perioadă generalizată de depericiune, arboretul se răreşte şi permite
instalarea unui nou val, într-o perioadă mai scurtă sau mai lungă, care se dezvoltă
şi pune stăpânire pe întreaga suprafaţă, împiedicând apoi mai mult orice regenerare,
până când ajunge şi el, cu vârsta, să se rărească suficient pentru a se declanşa un
nou val de regenerare.
Regenerarea pe teren descoperit

Reprezintă calea de refacere a pădurilor distruse sub acţiunea unor calamităţi
naturale. Prin dispariţia completă a etajului de arbori, solul, rămâne brusc descoperit
74
...............................................................................................................................................................
CURS
pe suprafeţe variabile şi, în consecinţă, dispare şi mediul specific propriu pădurii

virgine, în aceste cazuri, regenerarea pădurii întâmpină serioase dificultăţi, factorul
limitativ fiind de data aceasta lipsa atât a materialului seminologic, cit şi a
protecţiei arboretului parental. Regenerarea este condiţionată în acest caz de
capacitatea de migraţie a seminţei produse de arborii si arboretele vecine, de
rezistenţa puieţilor la condiţiile mai aspre ale mediului exterior etc. In astfel de
condiţii, refacerea pădurii din speciile de bază întârzie şi se realizează doar în urma
unor procese succesionale între speciile pioniere si cele de bază.
Un caz particular îl constituie întinderea pădurii virgine în staţiuni. care îi
devin favorabile şi în care înaintează prin migraţie din aproape-în aproape sau pe
sărite, după modul cum se produce diseminarea. Este,. de fapt, tot un caz de
regenerare pe teren descoperit, în care însă pădurea pune stăpânire pe staţiuni în
care nu a existat sau a dispărut de mult.
Odată încheiată regenerarea pe teren descoperit, dacă nu mai intervin alţi
factori perturbanţi, ulterior ea se va regenera sub masiv prin. una din formele
amintite.
CONSTITUIREA STĂRII DE MASIV
Constituirea stării de masiv este procesul bioecologic de apropiere a coroanelor

puieţitor şi de realizare a coronamentului unui arboret nou întemeiat.
La realizarea acestui proces, aşa cum s-a văzut deja, contribuie şi participă, ca
faze preliminare şi pregătitoare ale întemeierii unei noi păduri, fructificarea,
diseminarea, răsărirea, creşterea şi dezvoltarea puieţilor. Constituirea stării de masiv,
deci a unui nou arboret tânăr, se realizează abia după ce masa puieţilor ajunge la
independenţă biologică, trecând de la existenţa izolată la traiul în comun si când
formează un coronament continuu şi, odată cu aceasta, un nou mediu propriu. Iniţial, la
încheierea stării de masiv participă în plus atât speciile pioniere, cât şi cele
arbustive, dar acestea rămân pe parcurs în urmă cu creşterea, contribuind le realizarea
celorlalte etaje de vegetaţie, sau fiind treptat eliminate din pădure.
Deşi constituirea stării de masiv echivalează cu realizarea consistenţei pline,
ea nu se reduce doar la aceasta. Odată cu constituirea stării de masiv, se realizează un
salt calitativ important, prin aceea că masa exemplarelor componente trece la viaţa
gregară şi, prin urmare, creşterea şt dezvoltarea fiecărui exemplar este condiţionată şi
depinde de aici înainte şi de exemplarele vecine. Odată constituită starea de masiv,
mecanismul bioecologic al pădurii poate să lucreze în plin pentru realizarea celui mai
ridicat potenţial bioproductiv şi bioprotector.
Prin constituirea unei noi stări de masiv se întemeiază de fapt o nouă pădure,
care prezintă însuşiri ecosistemice proprii, o fizionomie şi o structură, de regulă, mai
mult sau mai puţin asemănătoare cu ale vechii păduri din care a luat naştere. De
acum înainte, noua pădure constituită se va manifesta ca o comunitate de viaţă
stabilă, capabilă să-şi exercite' susţinut funcţiile productive şi protectoare, atât timp
cât starea de masiv se menţine constituită.
75
...............................................................................................................................................................
CURS
Caracteristic pentru această situaţie calitativ nouă este starea de apropiere,

interpătrundere şi intercondiţionare de durată a întregii mase de exemplare, atât în
sol, cât şi în atmosferă.
Numai după constituirea stării de masiv, deşi este evident că exemplarele
componente sunt angajate în competiţia pentru spaţiul de nutriţie, pădurea în
ansamblu ajunge să ia efectiv în stăpânire un anumit teritoriu şi sa imprime o
dinamică adecvată proceselor individuale şi colective specifice ecosistemului
forestier.
Constituirea si menţinerea stării de masiv nu se manifestă şi nu poate fi
înţeleasă ca o stare de suprapopulare, generatoare de dificultăţi şi riscuri, ci ca un
mijloc, ca un mod de adaptare a speciilor lemnoase, de luare în stăpânire cât mai
temeinică a teritoriului, ca forma cea mai eficientă de existenţă a speciilor
lemnoase şi de perpetuare a pădurii in ansamblul ei, cu toate că, în aceste noi
condiţii, nu se mai realizează optimul fiziologic al fiecărui exemplar în parte.
Starea de masiv şi, odată cu ea, mediul propriu realizat, imprimă pădurii
un nou specific structural şi funcţional, întreţinând, intensificând şi diversificând
creşterea şi dezvoltarea, diferenţierea, elagarea, eliminarea şi selecţia naturală, cu
toate consecinţele de ordin cantitativ şi calitativ asupra producţiei finale şi a
protecţiei exercitate. De aceea, constituirea şi menţinerea stării de masiv normal
încheiată reprezintă condiţia de bază şi calea indispensabilă pentru punerea în
valoare în grad cât mai înalt şi cu continuitate a fondului forestier, a funcţiilor lui
productive şi protectoare .
Constituirea stării de masiv depinde de aceleaşi două grupe de cauze, atât de
natură biologică, cât şi ecologică: însuşirile genetice ale exemplarelor
componente şi deci structura genetică a populaţiilor, precum şi mediul de viaţă
biotic şi abiotic în care acestea îşi duc existenţa.
Arboret de molid de 70 ani, cu

starea de masiv normal
constituita
76
...............................................................................................................................................................
CURS
Arboret de brad de 75 ani, cu starea de

masiv parţial întreruptă
Arboret amestecat de molid, brad şi

larice de 70 ani, excesiv de des
Ca şi toate celelalte procese colective, starea de masiv prezintă un caracter

dinamic şi contradictoriu, generat pe de o parte de însuşirile arborilor componenţi de
a-şi mări prin creştere spaţiul ocupat de coroane, atât în plan vertical, cât şi orizontal,
iar pe de altă parte de rărirea treptată şi continuă, a arboretului prin procesul de
eliminare naturală sau prin intervenţiile silvotehnice. Constituirea stării de masiv
depinde de natura speciilor participante şi variază în funcţie de condiţiile de
mediu, în care un rol important îl joacă şi intervenţiile silvotehnice. Astfel, speciile
repede crescătoare şi exigente faţă de lumină, ajung mai devreme să constituie
starea de masiv decât cele încet crescătoare şi rezistente la umbrire. Chiar în cazul
aceleiaşi specii sau amestec de specii, starea de masiv se constituie cu atât mai
timpuriu, cu cât densitatea numerică iniţială este mai ridicată, iar condiţiile de
mediu abiotic şi biotic sunt mai prielnice, în cadrul regenerării naturale, dacă pe
parcurs nu apar factori perturbaţi, constituirea stării de masiv se realizează mai
timpuriu decât în regenerarea artificială, întrucât, de regulă, se porneşte cu un
număr mai mare de exemplare. De asemenea, lăstărişurile ajung mai devreme să
constituie starea de masiv, comparativ cu seminţişurile din aceeaşi specie, si
aceasta ca urmare a creşterii maxime realizate chiar de la început. Astfel,
lăstărişul de salcâm poate ajunge să încheie starea de masiv chiar din primul an,
77
...............................................................................................................................................................
CURS
in timp ce plantaţiile cu puieţi din sămânţă se închid după 4 — 6 sau mai mulţi ani.
Speciile repede crescătoare (plop euramerican, larice etc.) ajung să încheie starea de
masiv după 2 — 4 ani, în funcţie de desimea numerică iniţială, în schimb, speciile
încet crescătoare (brad, fag, molid etc.) realizează starea de masiv în mod obişnuit
după 7 — 15 ani, iar în condiţii nefavorabile sau de cultură defectuoasă, aceasta
poate întârzia şi mai mult, fapt ce se soldează cu efecte păgubitoare în exercitarea
funcţiilor pădurii.
De remarcat şi faptul că, în pădurile piuriene, virgine sau grădinărite, starea
de masiv odată realizată, se menţine permanent si fără modificări sensibile, ca
urmare a faptului că, în locul arborilor căzuţi sau extraşi, se instalează continuu
alte exemplare, care „corectează si completează" în fiecare loc şi moment starea
de masiv a pădurii. Spre deosebire de aceasta, în pădurea echienă, fiecare nouă
generaţie de pădure începută cu constituirea stării de masiv, se încheie în final cu
destrămarea sau distrugerea rapidă a acesteia înainte sau concomitent cu
instalarea unei noi generaţii.
Starea de masiv reprezintă o formă normală de manifestare a tendinţei de
asociere, de angajare şi de adaptare la traiul în comun, fiind deci o consecinţă
directă si o condiţie de bază a perpetuării speciilor forestiere, a integralităţii
arboretului, precum şi a pădurii în ansamblul ei, cu toate semnificaţiile şi
implicaţiile de ordin naturalistic si silvotehnic. în pădurea echienă cultivată,
întârzierea constituirii stării de masiv, ca şi destrămarea sa pe parcursul dezvoltării
arboretului influenţează negativ producţia şi productivitatea pădurii, ca si
capacitatea acesteia de protecţie hidrologică, antierozională, climatică etc. De
aceea, silvicultorului îi revine sarcina de a conduce regenerarea pădurii astfel
încât starea de masiv să se realizeze cât mai neîntârziat din specii şi exemplare
viguroase, iar ulterior, prin întregul complex de măsuri silvotehnice ce-i stau la
dispoziţie, să prevină destrămarea acesteia până când se trece la întemeierea unei
noi generaţii.
CREŞTEREA PĂDURII
Procesul de creştere a pădurii ca ecosistem se referă la sporirea treptată şi

ireversibilă a dimensiunilor si a volumului de biomasă al organismelor vii ce
participă în constituirea ei. Creşterea pădurii apare deci ca un proces colectiv de o
deosebită complexitate, care include şi angajează în mod legic întreaga masă de
organisme vii vegetale şi animale, jucând un rol determinant în existenţa,
dezvoltarea şi producţia fiecărui subsistem component si a pădurii în ansamblul ei.
Acest proces se desfăşoară cu o dinamică extrem de variată şi cu particularităţi
distinctive şi specifice la toate nivelurile de organizare şi integrare fitocenotică şi
zoocenotică din pădure, după programe proprii, subordonate si ierarhi-zare in
concordanţă si interdependenţă cu structura şi funcţionalitatea de ansamblu a
ecosistemului forestier, care acţionează ca sistem reglator si se realizează în cadrul
general al schimbului şi circulaţiei de substanţă şi energie din mediul pădurii.
78
...............................................................................................................................................................
CURS
De remarcat însă că, în mod obişnuit, creşterea pădurii se rezumă la creşterea

numerică, dimensională, volumetrică şi de substanţă uscată a arborilor şi
arboretelor (37, 62).
În cazul arborilor, creşterea începe din momentul fecundării celulei ou şi
are loc mai întâi pe planta mamă, în sămânţă, prin creşterea embrionului. După o
perioadă de latenţă, cât sămânţă se găseşte în diapauză, creşterea se reia odată cu
germinarea seminţei şi răsărirea plantulei si se continuă până când arborele este
extras sau se usucă, în schimb, creşterea arboretului se referă, de fapt, la procesul
colectiv care începe odată cu constituirea stării de masiv" şi durează până când
acesta este exploatat sau distrus dintr-o cauză oarecare. Creşterea arboretului
depinde de creşterea arborilor, dar este influenţată şi condiţionată şi de celelalte
procese colective de nivel ecosistemic : regenerarea, îndreptarea şi elagarea
tulpinilor, diferenţierea şi eliminarea arborilor, succesiunea speciilor etc. De
remarcat faptul că, creşterea arboretului include şi însumează însă şi creşterea
realizată de arbori înaintea constituirii stării de masiv. După acest moment, sa face
obişnuit distincţie între creşterea arboretului principal existent şi aceea a
arboretului total, care adaugă şi partea de contribuţie a arborilor uscaţi sau extraşi
pe parcurs (produse intermediare).
În linii generale, creşterea arborilor şi a arboretelor are loc şi se desfăşoară
sub influenţa aceloraşi două mari grupe de cauze : cauze interne, care ţin de
însuşirile ereditare ale arborilor şi de variabilitatea lor individuală, precum si
cauze externe, reprezentate prin ansamblul însuşirilor mediului biotic şi abiotic al
pădurii. De aici decurge deci că în ecosistemul pădurii, creşterea nu rămâne numai
un proces fiziologic de nivel individual, ci se impune şi ca un proces complex
bioecologic, cu caracter de masă specific păduri; ca ecosistem.
Procesul de creştere variază cu natura speciilor, vârsta şi starea arboretelor,
condiţiile staţionale şi natura intervenţiilor silvotehnica aplicate. Astfel, în timp ce
plopii euramericani, salcâmul, salcia, mesteacănul, duglasul sunt specii repede
crescătoare, bradul, fagul, carpenul, stejarul etc. sunt mai încet crescătoare. La
aceeaşi specie, arborii crescuţi izolat prezintă înălţimi si deci creşteri mai mici,
decât cei crescuţi în masiv, iar la aceştia din urmă, creşterea diferă esenţial, fiind
maximă la arborii predominanţi. De asemenea, în acelaşi arboret, exemplarele din
lăstari înregistrează ritmuri de creştere diferite (mai mari în primii 15-20 ani),
comparativ cu cele din sămânţă. Ritmuri diferite se întâlnesc la aceeaşi specie în
arborete pure sau amestecate, echiene sau pluriene, parcurse sistematic sau
neparcurse cu operaţiuni culturale etc.
Creşterea arborilor şi arboretelor prezintă o importanţă deosebită în studiul
pădurii ca ecosistem, precum şi în amenajarea şi gospodărirea fondului forestier,
aceasta explică interesul larg acordat acestei probleme pe parcurs în cercetarea
ştiinţifică şi în activitatea de proiectare şi de producţie, precum si contribuţiile
numeroase aduse de silvicultura românească privind particularităţile procesului de
creştere a arborilor şi arboretelor de la noi (38, 55).
79
...............................................................................................................................................................
CURS
Trecând însă peste probleme de fiziologia creşterii, ca şi peste cele

referitoare la mecanismul si metodologia determinării acesteia, întrucât ele au fost
prezentate sau se vor trata la alte discipline (38, 62), în cele ce urmează, ne vom
referi doar la principalele particularităţi ale creşterii arborilor şi arboretelor.
Creşterea arborilor în pădure

După cum se cunoaşte, dimensiunile, volumul şi greutatea iniţială a arborilor
sunt permanent sporite, ca rezultat al sintezei substanţelor vegetale produse prin
fotosinteză şi folosite la creştere. Deşi toate organele arborelui sunt permanent
angajate în procesul de creştere, sporurile dimensionale, volumetrice şi de
substanţă uscată sunt localizate si apar ca rezultat al activităţii zonelor de creştere
(conurile de creştere, ţesuturile libero-lemnoase şi suberofelodermice) şi nu al
întregii mase a arborelui.
O bună parte din biomasa vegetală produsă se acumulează întreţinând
creşterea continuă a organelor vegetative, iar după trecerea la maturitate, şi a celor
de reproducere, iar o altă parte se consumă prin respiraţie ori de organismele zoo şi
fitofage, sau se pierde prin căderea anuală la sol a masei foliare, a ramurilor, a
fructelor, a solzilor, a scoarţei, ca şi prin uscare-a unei părţi a rădăcinilor în sol
(tabelul 31). în felul acesta, anual, pe suprafaţa solului se depune o cantitate
importantă de materie organică moartă, care întreţine activitatea, deci concentraţia
numerică şi de biomasa a microorganismelor, aşa că, de fapt, ele reprezintă şi pot
să fie considerate drept consumuri tehnologice proprii ecosistemului forestier, cu un
rol deosebit de important în dinamica schimbului de energie şi substanţă, ca si a
echilibrului ecologic. O parte din biomasa vegetală produsă de arbori şi de celelalte
etaje de vegetaţie este consumată de fauna ierbivoră şi omnivoră din pădure,
stând astfel la baza dinamicii numerice şi de biomasa a cenozei consumatorilor.
Important de subliniat este şi faptul că, în creşterea arborilor cu vârsta,
apar treptat ţesuturi si organe noi, inexistente în embrion, dar prin care
descendenţii ajung la forme asemănătoare (nu identice) cu cele parentale.
în cazul arborilor, ca şi al arboretelor, interesează în primul rând creşterea de
biomasa lemnoasă. De aceea, expresia „creştere la arbori şi arborete", fără alte
precizări, se referă obişnuit la creşterea acelor părţi care, prin recoltare, se
transformă în produs lemnos valorificabil, stând' astfel la baza producţiei de
biomasa lemnoasă. Fiecare arbore, ca organism cu integralitatea constitutivă şi
funcţională proprie, dispune de mecanisme interne proprii si do o dinamică
potenţială proprie de creştere, dar în comuni Lăţea de viaţă a pădurii, programele
de nivel individual .sunt modelate, modificate ca ritm, intensitate, durată şi sens,
datorită interacţiunii şi interdependenţei lor cu ceilalţi arbori vecini, cu celelalte
subsisteme vegetale şi animale, cu programul pădurii în ansamblu. Ca urmare,
arborii îşi pun în mod diferit în valoare potenţialul lor biologic de creştere, chiar în
condiţii de omogenitate staţională şi structură genetică. Ca regulă generală, arborii
predominanţi au permanent creşterile cele mai active si sunt principalii
80
...............................................................................................................................................................
CURS
producători angajaţi în realizarea de biomasă lemnoasă, chiar dacă sunt mai puţin
numeroşi, în timp ce, arborii dominaţi au creşteri tot mai reduse si, dacă nu sunt
extraşi la timp, se usucă si pier (fig. 39). Ca rezultat, variabilitatea creşterii arborilor
în pădure este deci amplificată de complexul factorilor de mediu specific pădurii,
dobândind forma forestieră, evident diferită de cea specifică.
În condiţiile zonei temperate, procesul de creştere a arborilor este
discontinuu şi merge în strânsă legătură cu alternanţa zi — noapte, sezon de
vegetaţie — repaus vegetativ. Toate organele vegetative si reproductive ale
arborilor, precum si arborele întreg, prezintă un mers sezonal al creşterilor
asemănător unor curbe normale asimetrice. Astfel, spre exemplu, creşterea radială,
începe primăvara în aprilie, mai, se intensifică si ajunge repede să culmineze, după
care parcurge o fază descendentă şi se încheie spre sfârşitul sezonului de vegetaţie,
în repausul vegetativ, deşi creşterile încetează, au loc unele modificări ale grosimii
trunchiului (contrageri şi gonflări) provocate de variaţiile termice şi umiditatea
scoarţei arborilor (fig. 40). Situaţia este relativ asemănătoare si în ce priveşte
creşterea în înălţime (fig. 41, 42). Totodată, creşterea organelor vegetative ale
arborilor prezintă unele decalaje specifice în creşterea lor sezonală (tabelul 32).
Astfel, în timp ce creşterea rădăcinilor poate înceta în perioada de uscăciune esti-
vală, ea se continuă, de regulă, şi după căderea frunzelor, până toamna târziu,
după încetarea fotosintezei. în schimb, în pădurile tropicale sempervirescente, foto-
sinteza şi creşterea au caracter de relativă continuitate, reprezentând o adaptare la
condiţiile termice specifice acestei zone.
Creşterea anuală a arborilor are o dinamică specifică, asemănătoare în repre-
zentare grafică cu o curbă unimodală, cu un moment de debut, o fază ascendentă,
până la culminare, urmată de o fază descendentă şi un moment de încetare.
Mersul creşterii în înălţime la

exemplarele de molid de aceeaşi
vârstă (56 ani), predominanţi (—),
codominanţi (— . —) si dominaţi
81
...............................................................................................................................................................
CURS
Mersul creşterii relative în grosime în timpul unei perioade de

vegetaţie
Creşterea relativă în % din creşterea curentă anuală
Pin izolat Pin in arboret Fag In arboret Stejar In arboret
Luna
Trunc Rădăcin Trunch Rădăcin Trunc Rădăcin Rădăcin
Trunchi
hi ă i ă hi ă ă
Mai 3 10 3 33
Iunie 58 21 32 10 23 3 33 29
Iulie 18 16 42 37 43 26 26 27
August 18 42 14 32 31 32 S 23
Septembrie 3 19 2 19 _ 24 16
Octombrie _ 2 5 _ 11 2
Noiembrie — — — — — — — 1
Variaţia creşterii diurne în înăl ţime

Creşterea săptămânala a luje rului
la un arboret tânăr de molid, în
terminal
perioada de vegetaţie
De remarcat că aceste faze şi momente sunt diferite şi variază cu specia,

provenienţa, condiţiile staţionale, modul
de gospodărire etc. Ca regulă generală,
creşterea curentă a arborilor
culminează mai întâi în înălţime şi, cu
un anumit decalaj, variabil cu specia şi
staţiunea, este urmată de culminarea
creşterii în diametru, în suprafaţă de
bază, în volum şi substanţă uscată, în
toate cazurile, culminarea creşterii cu-
rente are loc înaintea celei medii. La
82
...............................................................................................................................................................
CURS
speciile repede crescătoare, creşterile culminează mai devreme decât la speciile

încet crescătoare (fig. 46). De remarcat însă că, deşi speciile repede crescătoare
realizează creşterea curentă şi medie maximă la vârste mai mici, ele nu sunt
întotdeauna şi cele mai productive, deoarece creşterea lor totală poate fi inferioară
unor specii mai încet crescătoare dar de mare productivitate. Astfel, dacă plopii
euramericani sunt repede crescători şi de mare productivitate dimensională şi
volumetrică, pinul sau mesteacănul, tot specii repede crescătoare, realizează o
producţie totală inferioară molidului sau bradului, care sunt încet crescătoare dar
de productivitate ridicată.
Variaţia creşterii curente anuale în înălţime cu vârsta la unele specii
forestiere (prelucrare după tabelele biometrice 1972).
Creşterea arboretelor
În pădurea virgină, creşterea arboretului se menţine relativ constanta în
perioadele de stabilitate biocenotică, deoarece rata creşterii arborilor este apropiată
de rata pierderilor prin mortalitate ; în astfel de păduri, intensitatea, durata şi
ritmul creşterilor diferă de la un exemplar la altul şi în ansamblu faţă de situaţia
din pădurea cultivată. Factorii perturbanţi care afectează şi dereglează structura
pădurii virgine, pot provoca modificări sensibile si uneori radicale regimului
creşterilor arborilor şi arboretelor.
În pădurea cultivată, dinamica şi durata procesului de creştere, ca şi
cuantumul producţiei sunt puternic influenţate de intervenţia omului. Pe lingă
acţiunile dereglatoare sau perturbante ale acestuia în viaţa pădurii cultivate, care se
soldează sistematic cu efecte negative, creşterea arborilor, arboretelor şi a
producţiei pot fi influenţate pozitiv printr-o seamă de măsuri silvotehnice şi
amenajistice, între care se remarcă : alegerea corespunzătoare a speciilor, dirijarea
proporţiei amestecurilor şi raporturilor spaţiale dintre arbori, aplicarea corectă şi
susţinută a operaţiunilor culturale şi a tratamentelor, prevenirea şi combaterea
dăunătorilor abiotici şi biotici, folosirea provenienţelor mai productive şi mai
rezistente la adversităţi, adoptarea corectă a ciclurilor de producţie etc.
Creşterea arboretelor este rezultatul unor .tendinţe contrare : una pozitivă,
de creştere a arborilor componenţi, iar alta negativă, constând din reducerea
treptată a numărului de arbori prin procesul de eliminare şi de elagare a celor
rămaşi în arboret.
Creşterea dimensională a arboretelor echiene, curentă sau medie, în înălţime
si diametru, îşi găseşte exprimarea şi se rezumă numai la valorile arborilor de
dimensiuni medii existente în arboret şi, deci, prezintă o dinamică asemănătoare.
De remarcat însă că, dimensiunile arborilor medii se modifică nu numai ca rezultat
al creşterilor curente, ci şi datorită deplasărilor de calcul generate de variaţia
numărului de arbori şi, prin urmare, curbele creşterilor dimensionale la arbori şi
arborete sunt doar asemănătoare si nu identice. Arboretele parcurse sistematic cu
operaţiuni culturale prezintă diametre mai mari decât cele neparcurse, chiar dacă
83
...............................................................................................................................................................
CURS
au aceeaşi vârstă şi sunt situate în condiţii staţionale asemănătoare . în arboretele

parcurse, creşterea în diametru culminează mai devreme şi are o valoare absolută
mai mare decât în cele neparcurse. De aici decurge faptul că, la exploatare, la
aceeaşi producţie de masă lemnoasă, arboretele parcurse cu operaţiuni culturale au
o valoare superioară celor neparcurse, ca urmare a creşterii ponderii sortimentelor
de dimensiuni mari.
Spre deosebire de creşterea dimensională, creşterea în suprafaţa de-bază, în
volum şi în substanţă uscată însumează creşterile tuturor arborilor componenţi
când se referă la arboretul principal. şi include şi pe aceea a arborilor extraşi sau
uscaţi pe parcurs, dacă se referă la arboretul total. Creşterea în volum depinde în
plus şi de variaţia cu vârsta a coeficientului de formă, iar creşterea în substanţă
uscată este influenţată de variaţia greutăţii specifice convenţionale (densitatea
aparentă a lemnului). Ca rezultat al acestor particularităţi, ierarhizarea speciilor
după creşterea în volum şi substanţă uscată este sensibil diferită.
Creşterea în volum şi substanţă uscată a arboretului în funcţie de vârsta
urmează o curbă unimodală, de formă normală, mai mult sau mai puţin asimetrică.
Creşterea curentă este la început superioară creşterii. medii, culminează mai
devreme şi este mai mare în valoare absolută, apoi slăbeşte, intersectează curba
creşterii medii în momentul culmi-nării acesteia şi ambele curbe devin
descendente, .creşterea curentă menţinându-se în continuare inferioară celei medii .
Aceste curbe sunt de regulă compensate, aşa că ascund, de fapt, variaţiile şi
oscilaţiile generate de mersul anual al vremii, anii de fructificaţie, pagubele
provocate de îngheţurile târzii, arşiţele şi secetele prelungite, dăunătorii entomo şi
fitofagi, aplicarea operaţiunilor culturale etc. (fig. 45).
Vârsta culminării creşterii curente şi medii în volum şi mărimea acestora
depinde de natura speciei şi a arboretului, de condiţiile staţionale, de provenienţă
etc., şi sunt concludent evidenţiate în tabelele de producţie româneşti (1972).
Astfel, ritmul creşterilor curente în volum cu vârsta este evident diferit în arboreţele
de plop auramerican şi salcie, comparativ cu cele de brad sau fag . Cu cit condiţiile
staţionale sunt mai neprielnice pentru o specie, cu atât creşterea maximă (curentă şi
medie) se realizează mai târziu şi este, în valoare absolută, mai scăzută, în arboretele
amestecate, de regulă, una din specii realizează creşteri mai susţinute, generând, ca
efect al competiţiei interspecifice, atât modificarea, într-un fel sau altul, a creşterii
celorlalte specii cohabitante, cât şi eliminarea din arboret a unor exemplare sau specii
(fig. 47). In ansamblu însă, creşterea arboratelor amestecate constituite din specii
corespunzătoare condiţiilor staţionare şi complementare vieţuirii în comun este, de
regulă, superioară celor pure, constituite din oricare din aceste specii. De asemenea,
dinamica creşterilor este diferită în arboretele echiene şi pluriene .
Pentru gospodărirea pădurilor, un interes deosebit prezintă cunoaşterea
variaţiei creşterii curente şi medii maxime a arboretului total pe clase de producţie
şi eşalonarea speciilor în raport cu aceste mărimi .
Ţinând seama de rapiditatea de creştere a speciilor lemnoase şi de potenţialul
lor productiv în arborete situate pe staţiunile cele mai prielnice s-a trecut la
84
...............................................................................................................................................................
CURS
clasificarea lor în specii repede, mediu şi încet crescătoare şi respectiv de ridicată,

mijlocie si inferioară productivitate.
Creşterea arborilor şi arboretelor stă la baza producţiei de biomasă
lemnoasă a pădurii în ansamblu ; de aceasta depinde, de fapt, variaţia producţiei
cantitative şi calitative a biomasei lemnoase în pădurea cultivată, în acelaşi timp,
creşterea celorlalte componente vegetale şi animale asigură şi întreţin producţia
de biomasă animală şi vegetală (nelemnoasă), din care o parte se recoltează sub
formă de vânat si de produse accesorii cu multiple utilizări şi posibilităţi de
valorificare.
Bioproducţia pădurii în ansamblul ei este deci determinată şi apare ca.
rezultat al creşterii tuturor elementelor organice componente, în care Insă producţia
arboretului deţine un rol preponderent şi prioritar. Producţia pădurii variază şi ea
în funcţie de complexitatea structurală şi funcţională a acesteia, de condiţiile
staţionale, ca şi de natura şi dina mica intervenţiilor silvotehnice aplicate. Se
consideră însă că producţia actuală a pădurii cultivate este inferioară potenţialului
productiv al fondului forestier şi, deci, poate fi sensibil ameliorată. De aceea, în
ecosistemele forestiere cultivate, urmărindu-se şi controlându-se atent şi corect
evoluţia mărimii şi structurii producţiei şi creşterilor, se poate ajunge cu timpul la
realizarea unei stări optime în care pădurea să exercite concomitent şi în condiţii
din ce in ce mai favorabile atât funcţiile sale proprii de existenţă şi stabilitate, cit
si pe cele de producţie şi protecţie fizică şi sociala impuse de sistemul social-
economic.
DEZVOLTAREA PĂDURII
Spre deosebire de creştere, care este un proces bioacumulativ, dezvoltarea

pădurii se referă la trecerea succesivă în timp a acesteia printr-o suită de stări
calitativ nor, de etape şi faze de organizare şi funcţionare.
Dezvoltarea se referă, deci, la schimbările de ordin calitativ marcate de
momentele prin care trece pădurea de-a lungul existenţei sale. Timpul în care are
loc succesiunea de etape şi faze pe care le parcurge pădurea în existenţa fiecărei
generaţii poartă numele de ciclu de dezvoltare. Acesta este dependent de
longevitatea fiziologică a speciilor în pădurile virgine şi de ciclul de producţie în
pădurea cultivată.
Dezvoltarea arborilor
Arborii având o mare longevitate, parcurg, concomitent cu creşterea lor, şi o
dezvoltare progresivă, cu caracter ireversibil, dar mai dificil de delimitat,
comparativ cu fazele de creştere.
In silvicultură se recunosc în linii mari patru etape de dezvoltare distinct
diferite : etapa embrionară a tinereţii, maturităţii şi bătrâneţii.
85
...............................................................................................................................................................
CURS
Etapa embrionară începe cu fecundarea celulei ou, are loc pe planta mamă şi
durează până la completa dezvoltare a embrionului în sămânţă, când aceasta devine
capabilă să germineze. La cele mai multe specii forestiere, această etapă durează un
singur sezon de vegetaţie ; la cer şi pini durează însă doi ani, iar la ienupăr doi
sau chiar trei ani.
Etapa tinereţii începe din momentul germinării seminţelor şi răsăririi
plantulelor şi se încheie odată cu formarea pentru prima dată a organelor de
reproducere (flori, fructe). Durata acestei etape este relativ scurtă, dar variabilă de
la un individ la altul şi de la o specie la alta, funcţie de întreg complexul de factori
bioecologici, iar în pădurea cultivata, şi de caracterul intervenţiilor silvotehnice.
în această etapă, arborii dispun de o mare plasticitate şi capacitate de
adaptare, iar la speciile care lăstăresc, posedă şi cea mai viguroasă capacitate de
lăstărire şi drajonare. Arborii parcurg, în etapa tinereţii următoarele faze de
dezvoltare :
Faza de plantulă care durează de la răsărire, până la sfârşitul primului sezon
de vegetaţie. Plantulele apărute consumă mai întâi rezervele din endospermul
seminţelor sau din cotiledoane şi, apoi, trecând la nutriţia autotrofă, îşi desăvârşesc
structura primară a organelor vegetative, realizează şi structura secundară şi, odată
cu lemnificarea, intră în repausul vegetativ.
Faza dezvoltării individuale (puieţi, lăstari, drajoni), începe din al doilea an
de viaţă şi durează până când masa puieţilor ajunge să constituie starea de masiv.
Faza dezvoltării in masiv este specifică arborilor care trăiesc în masivul
pădurii şi se încheie odată cu diferenţierea si formarea pentru prima dată a
mugurilor floriferi.
Etapa maturităţii este cea mai lungă şi durează de la trecerea arborilor la
fructificaţie, până când aceştia intră într-o avansată stare de decreptitudine. în această
etapă, plasticitatea şi adaptabilitatea arborilor la condiţiile de mediu, ca şi
capacitatea lor de reacţie la intervenţiile silvotehnice slăbesc, iar conservatorismul
ereditar este tot mai accentua:.
Etapa bătrâneţii începe din momentul când arborii intră în depericiune, adică
atunci când cantitatea de biomasă acumulată prin creştere se reduce, rămânând
inferioară pierderilor prin dezasimilaţie, prin consumul organismelor zoo şi fitofage.
De remarcat că, în pădurile pluriene, virgine şi cultivate, arborii componenţi se
găsesc în acelaşi moment în etape şi faze diferite de dezvoltare,, în timp ce, în
arboretele echiene, arborii parcurg, de regulă, în acelaşi timp şi cu bioritmuri
asemănătoare, etapele şi fazele de dezvoltare individuală.
Dezvoltarea arboretelor
Ca şi in cazul dezvoltării arborilor consideraţi individual si prin analogie cu
aceasta, în dezvoltarea pădurii echiene se pot diferenţia mai multe etape şi faze
(stadii) ale dezvoltării arboretului, în strânsă legătură cu schimbările ce au loc în
86
...............................................................................................................................................................
CURS
structura pădurii si în mediul său propriu şi îndeosebi în masa arborilor componenţi,

în linii mari, în dezvoltarea pădurii se disting doar trei etape : a tinereţii, a maturităţii
şi a bătrâneţii, cu mai multe faze.
Ritmul de parcurgere a etapelor şi fazelor de dezvoltare ale pădurii depinde de
natura speciilor componente, de condiţiile staţionale, precum şi de intervenţiile"
silvotehnice aplicate. Ca regulă generală, dinamica parcurgerii etapelor şi fazelor de
dezvoltare este mai activă în pădurile constituite din specii repede crescătoare
decât la cele încet crescătoare ; la pădurile constituite din aceeaşi specie sau
amestec, dinamica acestui proces va fi cu atât mai activă, cu cât condiţiile
staţionale sunt mai prielnice si invers. Această trăsătură legică poate fi concludent
evidenţiată pe baza datelor din tabelele de producţie româneşti .
Etapele şi fazele de
dezvoltare din existenţa
pădurii
inamica parcurgerii unor etape şi faze din dezvoltarea pădurii

(date medii după tabelele de producţie româneşti)
Vlrsta probabilă la care arborelui intră in faza de
...
Codrii
Specii Prujiniş Fariş Codrişor
mijlociu
Clasa de producţie
I III V I III V I III V I III V
10
Brad 15 20 30 27 33 47 43 55 80 74
3
10
Molid 10 13 23 19 26 43 38 52 85 72 _
8
Pin silvestru 12 15 25 20 25 50 38 51 _ _ _ _
Larice 8 13 21 15 oo 47 30 40 64 57 83 _
11
Fag 14 20 30 25 33 35 45 03 85 _ _
0
13
Gorun (s) 12 17 26 22 31 34 43 63 88 95 _
7
13
Stejar (s) 10 13 18 19 24 35 37 49 67 71 95
3
10
Cer 3 11 16 19 23 34 45 56 74 — —
0
Gârniţă 11 15 17 29 33 38 63 72 87 _ _ _
Salcâm (1) 3 fi 10 7 12 25 21 _ _ _ — _
Salcie (s) ,1 1 8 G 8 13 14 19 20 30 40 —
Plop e. a. 2 3 5 0 G 10 11 15 26 23 — —
87
...............................................................................................................................................................
CURS
Intervenţiile silvotehnice aplicate condiţionează durata ciclului de dezvoltare

şi imprimă un ritm sensibil diferit de parcurgere a etapelor şi fazelor de dezvoltare
în pădurea cultivată.
Etapa tinereţii începe odată cu instalarea unei noi generaţii arborescente,
deci când are loc răsărirea plantulelor, dar pădurea în ansamblu se realizează
structural şi funcţional numai după constituirea stării de 'masiv. Această primă
etapă durează până în momentul în care arboretul respectiv ajunge la prima
fructificaţie abundentă, în raport cu longevitatea speciilor lemnoase, durata acestei
etape este relativ scurtă. Astfel, etapa tinereţii este parcursă mai repede de pădurile
constituite din specii de lumină şi repede crescătoare, dar se prelungeşte în cazul
celor din specii mai încet crescătoare. Această etapă este parcursă cu atât mai
repede, cu cât pădurea se găseşte în condiţii staţionale mai favorabile şi invers.
Pădurile provenite din lăstari şi drajoni, precum şi cele rărite de timpuriu
şi cu intensitate mare, parcurg mai repede această etapă. Plantajele pentru
producerea de seminţe selecţionate parcurg etapa tinereţii în timpul cel mai scurt.
în această etapă, are loc mai întâi dezvoltarea masei de puieţi ca o fază
premergătoare constituirii unei noi păduri tinere, iar în continuare, după
constituirea stării de masiv, arboretul se caracterizează printr-un număr foarte
mare de exemplare, prezintă cea mai ridicată stare de vegetaţie, are creşterile cele
mai active, speciile arborescente manifestă o pronunţată plasticitate şi, în unele
cazuri, lăstăresc şi drajonează viguros. Creşterea curentă şi medie în înălţime a
arborilor, care întreţin şi diferenţierea acestora, parcurge faza ascendentă şi
ajunge să culmineze. Tot acum, intensitatea şi ritmul eliminării naturale sunt cele
mai ridicate, elagajul natural şi îndreptarea arborilor se accentuează şi astfel,
paralel cu creşterea în înălţime, coronamentul arboretului se ridică tot mai sus,
atinge un maxim al volumului aparatului foliar şi apoi începe să se reducă, în
această etapă poate apare şi pericolul ca unele arborete artificiale, instalate în
staţiuni necorespunzătoare exigenţelor ecologice ale speciilor constituente, să
ajungă la o criză de adaptare, ceea că poate duce la uscarea în masă şi chiar la
dispariţia completă a unor specii sau a arboretului întreg. De remarcat însă că, în
această etapă, arboretul reacţionează foarte activ la intervenţiile silvotehnice,
putând fi astfel îndrumat în conformitate cu ţelurile de gospodărire fixate.
Etapa maturităţii începe odată cu prima fructificaţie abundentă a
arboretului şi durează până când acesta ajunge într-o stare avansată de lâncezire şi
depericiune. Pădurea cultivată ajunge însă la termenul exploatării fără a parcurge
integral această etapă, în etapa maturităţii, se accentuează şi culminează creşterea
în grosime, în volum si substanţă uscată a arboretului şi, în continuare,
începe să scadă, ca urmare a reducerii permanente a numărului de exemplare,
în schimb, arborii rămaşi în arboret continuă să crească activ încă o perioadă de
timp, astfel că indicele de utilizare a masei lemnoase şi producerea sortimentelor de
lemn gros cu valoare ridicată se măreşte, în această etapă, organizarea şi
funcţionarea pădurii capătă la început un caracter mai stabil, găsindu-se — cel
88
...............................................................................................................................................................
CURS
puţin în prima parte ;— într-o stare mai adecvată de echilibru şi saturare, iar
conservatismul ereditar al arborilor devine mai accentuat, comparativ cu
plasticitatea lor adaptivă. Energia de regenerare vegetativă se reduce tot mai mult
şi practic nu mai contează, iar capacitatea de regenerare din sămânţă devine tot
mai activă. Este de remarcat că, în această etapă, arboretul rărindu-se tot mai mult,
fie prin eliminare naturală, fie prin extrageri culturale, biocenoza în ansamblu
suferă restructurări şi completări prin refacerea celorlalte etaje de vegetaţie,
aproape inexistente în etapa precedentă. Acum se poate instala mai activ
subarboretul, pătura erbacee şi seminţişul preexistent, capacitatea lor de creştere şi
dezvoltare fiind puternic dependentă de structura şi desimea arboretului. Apariţia
şi influenţa celorlalte etaje de vegetaţie este strict determinată de posibilităţile
arboretului de a utiliza integral sau numai parţial resursele trofice ,şi energetice ale
mediului ambiant şi în special energia luminoasă. Strâns legat de slăbirea capa-
cităţii de dominare şi de competiţie a arboretului apare şi se menţine etajul
seminţişului preexistent, care se consolidează tot mai mult. Arboretul, reacţionând
încă activ în această etapă la intervenţiile culturale, poate fi eficient îndrumat în
vederea realizării ţelurilor de producţie si protecţie.
Etapa bătrâneţii începe atunci când numărul destul de mic de arbori rămaşi
prezintă simptome evidente de lâncezire şi depericiune, intrând într-o fază
avansată de degradare şi durează până la uscarea tuturor exemplarelor din
respectiva generaţie arborescentă. Aceasta nu mai poate valorifica singură
resursele trofice şi energetice din ecosistem şi nici nu mai opune o rezistenţă activă
la acţiunea factorilor perturbaţi. Acumulările de biomasă şi bioenergie ajung să fie
cu mult mai reduse decât pierderile. Creşterea în înălţime încetează, vârfurile si o
mare parte din coroană se usucă, apar scorburile de la bază şi vitalitatea arborilor,
ca şi metabolismul lor, se reduc la minim, până încetează.
în cadrul acestor trei etape, se disting mai multe faze de dezvoltare .
Faza de seminţiş,, ca fază premergătoare în existenţa unei păduri, începe
din momentul apariţiei în masă a plantulelor şi se încheie odată cu constituirea
stării de masiv, când se realizează saltul calitativ de trecere de la existenţa
izolată a fiecărui exemplar, la starea gregară a masei arborilor ce constituie noul
arboret. Caracteristic acestei faze este faptul că numărul mare de exemplare
existente sunt condiţionate în creştere de mediul impus de terenul descoperit, sau
de arboretul matur sub care se dezvoltă şi prezintă deosebită importanţă, întrucât
afectează nu numai continuitatea pădurii, dar şi capacitatea ei productivă şi pro-
tectoare, structura genetică a viitorului arboret, precum si sensul selecţiei în
ecosistemul forestier. Biocenoza se găseşte acum într-o stare de nesaturare
accentuată, fapt ce face ca staţiunea să fie expusă, după caz, la o serie de
fenomene nefavorabile, cum ar fi accentuarea scurgerilor, a eroziunii, a denudării
şi torenţializării versanţilor, migrarea în adâncime a constituenţilor nutritivi din
sol şi deci reducerea fertilităţii acestuia, instalarea altor etaje de vegetaţie, ca şi
apariţia şi menţinerea cu precădere a unor specii mai robuste (pioniere), dar cu o
valoare economică mai redusă.
89
...............................................................................................................................................................
CURS
În această fază, în cazul regenerării din sămânţă, se pot diferenţia două

subfaze şi anume subfaza plantulelor si a puieţilor (lăstarilor).
În ambele subfaze, puieţii cresc şi au de făcut faţă, fiecare în parte, acţiunii
dereglatoare şi chiar vătămătoare a factorilor mediului biotic (arboret, subarboret,
pătură erbacee, macro- şi microfauna pădurii etc.), sau abiotic (excese termice,
secetă, avalanşe etc.). Ca urmare a acestui fapt, un număr mare de puieţi dispar în
masă. în cazul când instalarea puieţilor beneficiază de adăpostul masivului parental,
creşterea şi dezvoltarea acestora decurge mai sigur, fără a fi expusă riscurilor de pe
terenul descoperit. De aceea, pentru seminţişul speciilor sensibile la îngheţuri,
secetă, arşiţă, cum este cazul celui de brad şi fag, adăpostul matern apare
indispensabil şi hotărâtor pentru soarta puieţilor. Dacă însă, vechiul arboret
parental se păstrează mult timp prea închis, atunci, datorită competiţiei pentru
lumină dintre generaţia adultă si juvenilă, seminţişul poate să dispară, ba fel se
petrec lucrurile şi în cazul concurenţei ierburilor, care se dezvoltă viguros pe terenul
rămas complet descoperit în urma exploatării şi care, dezvoltându-se luxuriant sub
influenţa afluxului puternic de lumină, pot provoca adeseori copleşirea şi
eliminarea chiar şi a seminţişurilor celor mai dese. Un rol similar poate juca şi
masa de arbuşti, care în aceste condiţii reacţionează puternic sub influenţa
favorizantă a luminii de care beneficiază din plin şi care, pe lângă aportul adus la
grăbirea închiderii stării de masiv, poate deveni un concurent de temut pentru
seminţişul instalat, în această fază de dezvoltare, frecvent se poate face puternic
resimţită şi acţiunea negativă a unor componente ale faunei sălbatice sau domestice.
Faza de desiş (hăţiş) este marcată de constituirea stării de masiv a noului
arboret şi durează până la începerea elagajului natural. Această fază reprezintă un
moment important în viaţa arboretului, întrucât odată cu închiderea
coronamentului, exemplarele participante trec la viaţa in comun şi se ajunge la
realizarea mediului specific propriu, în funcţie de desimea şi capacitatea noului
arboret de reţinere a luminii în coronament, se produc schimbări importante în
structura biocenozei, soldate de regulă cu dispariţia treptată a celorlalte etaje de
vegetaţie — subarboret si pătură erbacee. Creşterea arborilor componenţi se
intensifică tot mai mult şi mai ales creşterea în înălţime, aşa încât biocenoza poate
să fie saturată chiar şi numai de exemplarele arborescente, în acelaşi timp, sub
presiunea competiţiei de nivel trofic inter- şi intraspecifică, se ajunge la o dinamică
tot mai activă în desfăşurarea întregii suite de procese colective ce întreţin şi
însoţesc dezvoltarea pădurii. Durata acestei faze este mai scurtă la speciile repede
crescătoare, iar la oricare din arborate şi specii, în condiţiile staţionale cele mai
favorabile, precum şi în cazul unor densităţi numerice mari. De asemenea, speciile
care dispun de facultatea de regenerare vegetativă pot lăstari foarte viguros. In
arboretele amestecate constituite din specii cu ritmuri de creştere diferite, apar
diferenţieri mai puternice şi sunt frecvente cazurile când speciile pioniere repede
crescătoare dar de mai mică valoare (mesteacănul, plopul tremurător, carpenul, salcia
căprească), crescând mai viguros, pot provoca copleşirea şi eliminarea chiar activă a
speciilor de bază, mai încet crescătoare. De aceea, cu toate că arboretul nou
90
...............................................................................................................................................................
CURS
constituit a scăpat de faza critică precedentă, în cazul pădurii cultivate are nevoie de
o atentă conducere în dezvoltarea lui viitoare.
STADIUL DE SEMINŢIŞ
Faza de nuieliş începe odată cu realizarea elagajului natural şi se conşideră
încheiată în momentul în care la majoritatea arborilor este în jurul valorii de 5 cm.
Durata acestei faze depinde de ritmul de creştere al speciilor componente şi este
condiţionată de mediu. În această fază creşterea în înălţime se intensifică, de
asemenea şi eliminarea naturală şi respectiv diferenţierea arborilor.
OBS: în arboretele amestecate există pericolul dispariţiei specilor mai încet
crescătoare.
La finele acestei faze se conturează arborii cu calităţi superioare în ceea ce
priveşte forma tulpinii şi nu în ultimul rând specia. În faza de nuieliş coronamentul
arboretului este bine încheiat, arboretul are desime mare, celelalte etaje de vegetaţie
sunt dominate puternic în unele situaţii putând chiar să nu existe.
La sfârşitul acestei faze arboretul poate să exercite în condiţii optime singur
funcţiile pădurii.
În concluzie pt a dirija într-o direcţie dorită întregul complex de procese
bioecologice este necesară intervenţia silvicultorului prin inermediul tăierilor de
îngrijire atât pt consolidarea şi eficientizarea funcţiilor pădurii cât şi într-o oarecare
măsură pt valorificarea unor produse dacă este posibil.
STADIUL DE PRĂJINIŞ
Faza de prăjiniş se caracterizează prin faptul că arborii componenţi au diametre
cuprinse între 5+10 cm. În această fază de dezvoltare înălţimea respectiv creşterea în
înălţime se intensifică tot mai mult, diferenţierea arborilor se accentuează, elagajul
natural şi eliminarea naturală sunt din ce în ce mai active. Ca urmare competiţia intra
şi interspecifică primeşte noi valenţe în contextul promovării în viitorul arboret a
exemplarelor cele mai dotate ca poziţie fitocenotică şi caractere fenotipice.
Arboretul se prezintă şi se menţine foarte bine închis şi compact,ca urmare
coroanele arborilor sunt înghesuite şi foarte slab dezvoltate, de obicei trunchiul
arborilor fiind excesiv de zvelt. Ca urmare marea majoritate a arboretelor sunt
predispuse şi vulnerabile la doborâturile de vânt şi la rupturile provocate de zăpadă şi
chiar de ploi.
Capacitatea de regenerare vegetativă a arboretelor este încă foarte activă.
STADIUL DE PĂRIŞ
Faza de păriş reprezintă ultima fază din etapa tinereţii. Arborii au diametre
medii cuprinse între 10-18(20) cm fiind caracterizată de o activare a creşterilor în
special creşterea în înălţime, elagajul este foarte activ de asemenea se accentuează
creşterea în diametre. În această fază de dezvoltare consolidarea sistemului radicelar
se realizează din plin, eliminarea naturală se reduce, iar evidenţierea arborilor
valoroşi de viitor se poate realiza uşor.
OBS: în această fază de dezvoltare producţia de masă foliară este maximă ceea
ce generează cantităţi mari de litieră.
91
...............................................................................................................................................................
CURS
În această fază de dezvoltare arborii manifestă exigenţe sporite faţă de

condiţiile de mediu, în situaţia în care cerinţele arborilor depăşesc resurserle mediului
pot apărea momente de criză cu repercursiuni negative asupra dezvoltării şi existenţei
pădurii. În unele situaţii arboretele artificiale care sunt instalate în condiţii improprii
se pot usca în masă atrăgând ca urmare ample procese de reconstrucţie ecologică.
92
...............................................................................................................................................................
SILVICULTURĂ.........................................................................................................NOTIŢE DE CURS
În stadiul de păriş arboretele prezintă o rezistenţă redusă la doborâturile cauzate de

căderile excesive de zăpadă, respectiv şi la acţiunile diferiţilor agenţi destabilizatori.
ETAPA MATURITĂŢII
În etapa maturităţii arbori încep să fructifice, această etapă fiind delimitată de prima
fructificaţie abundentă şi durează până când arboretul intră într-o avansată stare de
lâncezire, degradare, depreciere, stare marcată de primele semne de deprecitudine : arborii
consumă mai mult decât sintetizează.
În această etapă se realizează acumulări însemnate de masă lemnoasă datorită
creşterilor accentuate în grosime, în volum şi implicit în substanţă uscată. Acest aspect se
datorează în principal reducerii numărului de arbori pe unitatea de suprafaţă.
În etapa maturităţii capacitatea de regenerare vegetativă se diminuează iar
posibilitatea regenerării din sămânţă este tot mai mare. În etapa maturităţii celelalte etaje
de vegetaţie din pădure respectiv subarboretul, pătura erbacee se dezvoltă şi evidenţiază
foarte distinct. Acest aspect este o consecinţă a reducerii numărului de arbori pe unitatea
de suprafaţă cu precădere se resimt efectele pătrunderii luminii înarboret. În această etapă
arboretul mai poate reacţiona activ la operaţiunile culturale, echilibrul ecosistemic fiind
foarte stabil şi consolidat.
FAZA DE CODRIŞOR SAU CODRU TÂNĂR
Faza de codrişor este marcată de trecerea arboretului la maturitate şi durează până
când diametrul mediu al arboretului se încadrează între 21-35 cm. În această fază creşterile
în înălţime ale arborilor se diminuează, iar creşterile în diametru respectiv volum
culminează după care încep să se diminueze. Coronamentul arborilor se ridică la o distanţă
tot mai mare faţă de sol iar modificările care survin în coronament sunt recepţionate activ
de către arbori.
În acestă fază fructificaţia arborilor se intensifică putând fi stimulată de intervenţiile
aferente.
FAZA DE CODRU MIJLOCIU SAU CODRU PROPRIUZIS
Această fază poate fi identificată cu perioada în care arboretul are un diametru
mediu peste 35 cm şi durează până când creşterile arboretului intră într-un accentuat
declin, respectiv creşterile creşterile fiind inferioare pierderilor de biomasă.
Capacitatea de retistenţă la diferiţi agenţi destabilizatori începe să se reducă, de
asemenea arboretul reacţionează din ce în ce mai slab la intervenţiile silvicultorului.
Fructificaţia arboretului se realizează în condiţii normale fiind posibil instalarea şi
dezvoltarea unei generaţii juvenile de arbori.
Având în vedere aspectele biometrice ale arboretului, respectiv dimensiunile pe care
le are arboretul, exploatarea nu poate să întârzia prea mult doar în situaţii dictate de
imperative de ordin ştiinţific sau de protecţie.
ETAPA BĂTRÂNEŢII
La etapa bătrâneţii apar primele semne de debilitare fiziologică, semne de
îmbătrânire, respectiv de degradare accentuată a arboretului. În această etapă arboretul este
93
.........................................................................................................................................................................
constituit dintr-un număr restrâns de exemplare ce prezintă o profundă stare de lâncezire şi

care sunt foarte vulnerabile la adversităţi.
În etapa bătrâneţii arborii remanenţi din arboret nu pot fructifica singuri resursele
trofice oferite de staţiune. Creşterile arborilor sunt mult mai reduse decât pierderile,
vârfurile în mare parte sunt uscate şi la majoritatea exemplarelor apar scorburi. Pt etapa
bătrâneţii este caracteristică o singură fază cea de codru bătrân.
FAZA DE CODRU BĂTRAN
Începe în momentul când arborii ajung la limita longevităţii fiziologice (creşterile
sunt mult mai mici decât pierderile) fiind evidenţiate din plin semnele de lâncezire. Cu
toate că arborii mai pot rezista o perioadă mare de timp procesele de bioacumulare
încetează, o dezvoltare semnificativă se poate evidenţia în cadrul generaţiei juvenile.
În arboretele relativ echiene sau în arboretele bietajate se pot diferenţia biogrupe de
arbori care se află în stadii de dezvoltare diferite, fapt ce reclamă intervenţii silvotehnice
diferenţiate. Pt aprecierea justă a momentului şi tipului de intervenţie silvicultorul trebuie
să aprecieze just etapa în care se găseşte arboretul în egală măsură cu starea de fapt a
acestuia, aspecte care vor face obiectul diagnozei silvotehnice.
ÎNDREPTAREA ŞI ELAGAREA TRUNCHIULUI ARBORILOR

ÎNDREPTAREA TRUNCHIULUI
Prin îndreptarea tulpinilor se înţelege procesul de modificare treptată a tulpinilor
defectuoase şi rău conformate ale exemplarelor şi formarea unor tulpini relativ cilindrice
valoroase, tulpini ce se urmăresc a le avea arborii la maturitate. Procesul de îndreptare a
tulpinilor este determinat de creşterea arborilor în masiv, condiţiile externe precum şi de o
serie de condiţii din afara arboretului şi nu în ultimul rând de zestre genetică.
Într-o stare de masiv a arboretului vârfurile arborilor îşi activează creşterea în
înălţime pt a putea beneficia într-o măsură optimă de fluxul de lumină, fapt care atrage şi
îndreptarea tulpinilor.
Creşterea în grosime a tulpinii este inegală la diferite înălţimi ale fusului sau la
aceeaşi înălţime creşterea poate fi diferită pe diferite expoziţii. Având în vedere acest
aspect tulpinile arborilor prezintă modificări continue a formei fusului tinzând spre o
rectitudine cât mai pronunţată. S-a constatat că creşterea în grosime a arborelui se prezintă
sub forma unei curbe bimodale.
Creşterea radială este mai redusă spre vârful tulpinii, este maximă la baza coroanei
şi se reduce atingând un al II-lea minim la 1/5din înălţimea arborelui, iar la bază se
înregistrează o creştere.
Deoarece prin elagaj baza coroanei se mută tot mai sus ca urmare şi zona cu creştere
maximă în grosime se ajunge la o creştere accentuată în grosime la baza coroanei respectiv
la obţinerea unei forme mai cilindrice a tulpinii la baza coroanei.
În secţiune transversală printr-o tulpină de arbore se observă că deşi creşterea
radială pe cele 4 direcţii este neuniformă, forma tulpinii este relativ circulară sau ovală.
94
.........................................................................................................................................................................
Mecanismul îndreptării tulpinii arborilor acţionează în 2 sensuri: de jos în sus prin

intermediul creşterilor în înălţime şi de sus în jos prin îngroşarea tulpinilor.
În cazul speciilor de răşinoase şi a unor specii de foioase (specii care au o tulpină
monopoidală) de la început se realizează tulpini bine conformate, cilindrice caracterizate
printr-o rectitudine remarcabilă. În cazul menţinerii unei desimi naturale forma tulpinilor
se apropie de cea cilindrică. În situaţia cănd desimea este sub cea optimă forma tulpinilor
se abate simţitor de la cea cilindrică.
OBS: sunt specii care deşi în condiţii optime de desime se abat de la forma
cilindrică (La,Pis).
În arboretele dintr-o singură specie care provin din sămânţă sau uneori din lăstari
procesul de îndreptare al tulpinilor prezintă o dinamică diferită. La lăstari deşi este
evidentă curbarea de la bază procesul de îndreptare al tulpinilor este mult mai activ
comparativ cu exemplarele din sămânţă, dar după o anumită această îndreptare se reduce
iar după un timp lasă de dorit comparativ cu exemplarele din sămânţă.
Cu cât starea de masiv se realizează la vârste mai mici procesul de îndreptare al
tulpinilor este mai activ fenomen care se găseşte într-o strânsă corelaţie cu bonitatea
staţiunii.
Concluzie: cunoscând dinamica procesului de îndreptare a tulpinii arborilor în
pădurea cultivată se pot recomanda inrtervenţii în contextul obţinerii unor arborete
valoroase d.p.v. al formei tulpinilor, obţinându-se pe lângă efectele ecoprotective ale
arboretului şi valori suplimentare date de valorificarea superioară a lemnului de lucru.
ELAGAJUL NATURAL
Reprezintă procesul bioecologic de curăţire treptată a tulpinilor de crăci ca urmare a
condiţiilor de trai impuse de stadiul de masiv.
Procesul începe odată cu realizarea stării de masiv având o dinamică diferită în
funcţie de specie, condiţiile de viaţă, vârstă, structura arboretului şi de gospodărire.
Elagajul natural este inexistent la arborii izolaţi fiind o consecinţă a reducerii fluxului
luminos. Ca urmare în interiorul arboretului reducerea fluxului luminos până la o anumită
limită determină uscarea unor ramuri care putrezesc şi cad. Trunchiul arborilor „se spală”
de o parte din ramuri în special de ramurile de la baza coroanei formându-se aşa zisa
„formă forestieră”.
Realizarea elagajului comportă mai multe faze succesive:
- uscarea şi pierderea frunzelor
- uscarea ramurilor
- căderea ramurilor
- putrezirea cioturilor
- cicatrizarea lemnului
Elagajul natural poate avea o dinamică diferită în funcţie de o serie de factori:
- ritmul de creştere al speciilor
- consistenţa
- condiţiile staţionale
95
.........................................................................................................................................................................
- specia
- intervanţiile silviculturale
Elagajul natural contribuie la ameliorarea calităţilor tehnologice ale lemnului ca
urmare în situaţia în care acesta se realizează cu intensităţi reduse se poate interveni printr-
o gamă de lucrări în vederea realizării în condiţii optime a elagajjului.
Deşi în unele arborete exceesiv de dese elagajul se realizează în condiţii optime,
dimensiunile arborilor nu oferă o stabilitate adecvată a arboretului putând fi evidenţiate o
serie de calamnităţi cum ar fi doborâturile de vânt, rupturi de zăpadă.
Dacă arboretul este excesiv de rar dinamica de realizare a alagajului natural nu este
cea dorită, ca urmare calitatea arborilor va fi serios afectată. Având în vedere cele două
aspecte anterior menţionate complexul de măsuri silvotehnice trebuie să aibă în vedere
eficientizarea şi optimizarea funcţiilor protective pe care le are arboretul prin
implementarea măsurilor adcvate.
DIFERENŢIEREA ARBORILOR
Procesul de diferenţiere a arborilor se referă la deosebirile care există, respectiv
deosebirile care se realizează pe parcursul timpului între arborii care trăiesc în pădure. În
general diferenţierea diferenţierea există la majoritatea organismelor vii ca urmare a
diferenţelor morfologice ţi fiziologice.
În cazul arborilor crescuţi în arboret, respectiv în masiv se poate pune în evidenţă
prin intermediul coeficientului de variaţie a principalelor caracteristici biometrice. Ca
urmare diferenţierea arborilor conduce la o pronunţată variabilitate şi diversitate ale
dimensiunilor acestora.
Această vareabilitate pronunţată depinde de o serie de factori ca:
- variaţia creşterii în înălţime
- variaţia creşterii în diametru
- variaţia creşterii în substanţă uscată
- variaţia porţiunii elagate
- variaţia calităţii arborilor
Diferenţierea arborilor este determinată în principal (în mod general) de două grupe
mari de factori şi anume de factori interni şi factori externi. În special factorii interni sunt
reprezentaţi de zestrea genetică, iar factorii externi sunt reprezentaţi de complexul
factorilor de mediu (biotici şi abiotici).
Procesul de diferentiere prezintă o dinamică diferită după realizarea stării de masiv.
Diferenţierea arborilor este într-o strânsă corelaţie cu specia, exigenţele speciilor faţă de
lumină, faţă de umiditate, de asemenea este corelată direct cu vârsta.
Procesul de diferenţiere este mai activ la speciile care au ritm foarte activ de
creştere, în special la speciile pioniere, de asemenea la Sc, La şi la unele specii cu un
pronunţat temperament de lumină. Ca rezultat al procesului de diferenţiere în înălţime în
cadrul aceleiaşi specii sau la specii diferite este profilul arboretului, închiderea arboretului,
etajarea arboretului.
96
.........................................................................................................................................................................
Procesul de diferenţiere determină realizarea unui plus de valoare pt o serie de

exemlpare din arboret, iar în unele situaţii duc la dispariţia, eliminarea unor exemplare.
Procesul de diferenţiere este mai activ în tinereţe menţinându-se active atâta timp cât şi
creşterea în înălţime este activă.
Condiţiile staţionale influenţează direct dinamica procesului de diferenţiere,
alegerea greşită a compoziţiilor şi schemelor pt pădurea cultivată putând determina
modificări semnificative în procesul de diferenţiere a arborilor.
Având în vedere toate aspectele determinate de procesul de diferenţiere s-au propus
o serie de sisteme de clasificare poziţională a arborilor în arboret astfel:
- clasificarea poziţională a arborilor în arboret propusă de Kraft pt arboretele
echiene
- clasificarea Engref propusă de Lanier
- clasificarea IUFRO
CLASIFICAREA FUNCŢIONALĂ CRAFT

În situaţia arboretelor echiene Kraft a propus o clasificare în funcţie de înălţime,
respecriv poziţia coroanei arborelui în coronament. Ca urmare a acestui sistem de
clasificare arborii pot fi încadraţi în următoarele clase Kraft:
- clasa arborilor predominanţi
- clasa arborilor dominanţi
- clasa arborilorcodominanţi
- clasa arborilor dominanţi
- clasa arborilor deperisaţi (copleşiţi)
Pt arboretele neuniforme acest tip de clasificare s-a dovedit ineficient.
SISTEMUL DE CLASIFICARE ENGREF

În contextul acestei clasificări se pot distinge mai multe categorii de arbori având în
vedere poziţia şi calitatea arborilor. Ca urmare avem:
- Arborii dominanţi notaţi cu 1
1. 1A – arbori cu tulpini foarte frumoase cu coroane dezvoltate, bine echilibrate,
elagaj mare
2. 1B – arbori cu tulpini relativ frumoase, dar coroanele sunt înghesuite
3. 1C – arbori dominanţi ce prezintă crăci groase, noduri, tulpini uşor sinuoase,
calităţi genetice mai puţin însemnate
- Arbori însoţitori notaţi cu 2 - arbori cu înălţime mai redusă, tulpină mai puţin
dreaptă. Îi putem numi şi codominanţi.
- Arbori viguroşi notaţi cu 3 cu o coroană dezvoltată adesea înfurciţi care s-au
format din preexistenti. Prezintă ramuri groase, noduri, porţiuni cu lemn mort.
- Arbori dominanţi notaţi cu 4 şi care se află sub plafonul celor 3 categorii.
97
.........................................................................................................................................................................
SISTEMUL DE CLASIFICARE IUFRO

În cazul sistemului IUFRO se au în vedere criterii economice şi respectiv criterii
pozişionale. Acest sistem de clasificare este un sistem adecvat pt arboretele divers
structurate şi comportă următoarele aspecte:
-criteriul poziţional:
- înălţimea
- vitalitatea
- poziţia erarhică
-criteriul economic:
- valoarea silvică
- calitatea tulpinii
- lungimea coroanei
OBS: sistemul de clasificare IUFRO necesită cunoştinţe solide referitor la
elementele structurale şi calitative ale arboretelor şi caracteristicile biometrice ale
arborilor.
Indiferent de sistemul de clasificare folosit se se realizează de regulă prin aprecierea
vizuală şi de obicei poate fi influenţată de o doză de subiectivitate. Pe parcursul unei
anumite perioade în cadrul unui sistem de clasificare datorită creşterii în înălţime a
arborilor şi modificărilor fitocenotice din cadrul arboretului este recomandabil revizuirea şi
reactualizarea clasificării.
Intervenţiile în viaţa pădurii iau în considerare sistemul de clasificare optim şi
bineînţeles determină unele modificări pe anumite perioade.
ELIMINAREA NATURALĂ A ARBORILOR

Prin eliminare naturală se înţelege procesul complex şi aproape permanent de
dispariţie treptată a arborilor pe durata existenţei unei păduri. Acest proces începe practic
chiar în primul an al instalării noii generaţii şi continuă până la limita fiziologică a
arborilor ( în cazul pădurilor virgine) sau până la vârsta exploatabilităţii.
Procesul de eliminare naturală este expresia competiţiei inter şi intra specifice pe
fundul unui mediu favorabil sau mai puţin favorabil pentru o specie sau mai multe specii
ce trăiesc împreună.
S-a constatat că eliminarea naturală este mult mai puternică în primii ani în
arboretele cu regenerare naturală în care numărul iniţial de plantule poate ajunge în primul
an la ordinul milioanelor, în timp ce în plantaţii numărul exemplarelor care participă la
înfiinţarea noului arboret este doar de ordinul miilor.
De exemplu într-o pădure de fag de productivitate superioară s-a constatat existenţa
a peste 7 milioane de plantule după circa 3 luni de la germinarea seminţelor ca după 6 luni
să rămână 4,5 milioane de plantule, după un an circa 4,3 milioane, la 5 ani 1,65 milioane,
la 10 ani 530 mii, la 20 ani 50 mii, la 80 ani 665 exemplare, iar la 100 ani 450 exemplare
iar la 140 ani 185 exemplare.
98
.........................................................................................................................................................................
Ca urmare a eliminării naturale în arboretele echiene se înregistrează o mortalitate

intensă şi dispariţia celui mai mare număr de exemplare în primii 10 ani după care numărul
de exemplare ce dispar începe să se reducă.
Eliminarea arborilor în pădurea plurienă este mai complexă ea având de regulă o
notă constantă ca urmare a realizării şi menţinerii unui echilibru relativ permanent între
diferitele generaţii de arbori.
Condiţia esenţială pentru producerea eliminării naturale o reprezintă realizarea stării
de masiv. După realizarea stării de masiv arborii intră în competiţii de natură intra şi
interspecifică. Pornind de la această realitate se constată că în cadrul aceleiaşi specii vor
supravieţui acele exemplare cu cea mai bună zestre genetică şi care reuşesc să-şi asigure în
mod permanent un spaţiu sub şi suprateran corespunzător pentru desfăşurarea normală a
proceselor fiziologice.
Concurenţa interspecifică dintre speciile forestiere diferite se manifestă de regulă în
arboretele amestecate şi aceasta depinde de o serie de factori de natură internă şi externă.
În această competiţie interspecifică sunt favorizate speciile cu temperament de umbră ce
rezistă mai mult timp în condiţii minime de lumină. Speciile cu temperament intermediar
sau de lumină pot fi eliminate în mod natural mult mai repede dacă nu satisfac necesităţile
faţă de lumină.
Spre exemplu puieţii de stejar din regenerare naturală sunt eliminaţi în mod natural
după cel mult 3 ani dacă nu sunt puşi în lumină.
Eliminarea naturală în pădurea cultivată este de regulă controlată prin intermediul
silvotehnicii aplicate pe parcursul dezvoltării arboretului.
În unele situaţii factorii perturbanţi de mediu pot influenţa şi ei procesul de
eliminare. Atacurile de insecte, doborâturile de vânt, rupturile de zăpadă pot produce
modificări bruşte în procesul de eliminare naturală sau pot duce la dispariţia integrală a
arboretului. În astfel de situaţii extreme măsurile silvotehnice trebuie să aibă în vedere în
cazul în care arboretul parţial afectat sporirea numărului de exemplare la hectar şi nu
reducerea acestuia cum se întâmplă în situaţii normale.
Sporirea numărului de exemplare la hectar vizează realizarea condiţiilor esenţiale
pentru desfăşurarea eliminării naturale şi anume închiderea stării de masiv în arboretele
afectate de factorii perturbanţi.
Eliminarea naturală este un proces absolut necesar pozitiv în viaţa fiecărui arboret şi
care şine cont de menţinerea permanentă a echilibrului intern la nivelul fiecărui ecosistem
forestier se îşi reface de fiecare dată prin procese de autoreglare starea normală de creştere
şi dezvoltare.
În pădurea plurienă eliminarea arborilor este asigurată permanent prin integrarea din
masa puieţilor a noi arbori li ca urmare deşi eliminarea se produce concentraţia lor
numerică oscilează foarte puţin în jurul unei valori constante.
În pădurile echiene eliminarea naturală variază totuşi ca ritm, durată şi intensitate în
funcţie de natura speciei, provenienţă, vârsta arboretului, condiţiile staţionare şi măsurile
silvotehnice.
99
.........................................................................................................................................................................
În arboretele formate din specii de lumină şi repede crescătoare situate în condiţii

staţionare apropiate şi având aceeaşi vârstă eliminarea naturală începe mai devreme, este
mai intensă şi ca rezultat numărul de exemplare la hectar va fi întotdeauna mai mic decât
în arboretele formate din specii cu temperament de umbră şi mai încet crescătoare
indiferent de vârsta la care se face comparaţia respectivă.
Ca regulă generală intensitatea eliminării naturale în arboretele echiene scade odată
cu înaintarea în vârstă. După un anumit timp intensitatea acestui proces se stabileşte la un
anumit nivel destul de scăzut şi aproape constant.
Condiţiile staţionare influenţează în mod evident procesul de eliminare naturală. Cu
cât condiţiile staţionare sunt mai bune cu atât eliminarea naturală începe mai devreme şi
este mai puternică comparativ cu staţiunile de bonitate inferioară unde eliminarea este mai
puţin intensă şi începe la vârste cava mai mari.
Totuşi există o excepţie de la această regulă şi anume în arboretele situate în condiţii
climato-edafice sau orografice extreme cum ar fi staţiunile de la limita altitudinii
superioare a pădurii (rariştile de molid cu jneapăn) sau cazul unor arborete din silvostepa
extremă unde precipitaţiile sau temperaturile pot juca un rol hotărâtor în existenţa
vegetaţiei forestiere. La limita superioară a vegetaţiei forestiere factorul termic are un rol
decisiv în existenţa vegetaţiei forestiere în timp ce în subzona de silvostepă factorul hidric
joacă rolul hotărâtor în răspândirea vegetaţiei.
În asemenea condiţii extreme arboretele au o consistenţă redusă cu starea de masiv
practic neîncheiată. În astfel de arborete nu se realizează condiţiile de bază pentru
producerea eliminării naturale. Practic apare competiţia între ecosisteme total diferite.
Astfel la limita superioară a vegetaţiei forestiere se dezvoltă competiţia între ecosistemele
forestiere şi pajiştile alpine cu vegetaţie erbacee iar în zona de silvostepă extremă există
competiţie între vegetaţia lemnoasă forestieră şi vegetaţia ierboasă de stepă.
SUCCESIUNEA VEGETAŢIEI FORESTIERE
SUCCESIUNEA CA PROCES BIOECOLOGIC

Prin succesiunea vegetaţiei se înţelege procesul de modificare sau de înlocuire în
timp a compoziţiei floristice, a covorului vegetal de pe o anumită întindere de teren ca
rezultat al eliminării şi înlocuirii speciilor între ele.
Succesiunea vegetaţiei poate avea loc în două moduri:
- fie prin înlocuirea uneia sau mai multor specii dintr-o asociaţie
- prin înlocuirea unor asociaţii cu altele
Succesiunea vegetaţiei forestiere reprezintă forma finală în succesiunea proceselor
colective specifice unei păduri.
Succesiunea vegetaţiei forestiere reprezintă un proces continuu şi care se poate
repeta de-a lungul timpului şi care dă sens evoluţiei perene a pădurii.
100
.........................................................................................................................................................................
Cauzele succesiunii sunt multiple şi sunt reprezentate prin cauze interne legate de
însuşirile ereditare ale speciilor cum ar fi capacitatea de regenerare, temperamentul,
rapiditatea de creştere, vitalitatea şi longevitatea.
Cauzele externe sunt reprezentate prin factorii de natură biotică şi abiotică.
Ponderea cauzelor interne sau externe în apariţia unei succesiuni depinde de situaţie.
De exemplu zona boreală au la bază în primul rând cauze externe ca doborâturi de vânt,
incendii naturale produse de trăsnete. În astfel de situaţii după dispariţia pădurii de molid
se instalează într-o primă fază o serie de specii pioniere ca mesteacăn, plop tremurător,
salcie şi care pregătesc de fapt condiţiile pentru revenirea pădurii de molid.
Alteori atacurile puternice de insecte pot genera înlocuirea unei sau unor specii
forestiere prin alte specii. Ca regulă generală vegetaţia ce pune stăpânire pe un anumit
teritoriu tinde să-şi creeze condiţii ecologice tot mai favorabile ajungând de cele mai multe
ori la o stare optimă după care mediul creat începe să se altereze devenind în schimb din ce
în ce mai puternic unei alte specii sau asociaţii.
Pornind de la această regulă generală s-a constatat că în producerea unei succesiuni
se pot individualiza mai multe faze şi anume:
1. Denudarea teritoriului de vegetaţie ca urmare a unor incendii, avalanşe, eroziuni
active, inundaţii soldate cu apariţia unor ostroave în luncile râurilor, alunecări de
teren.
2. Migraţia speciilor erbacee sau lemnoase şi ocuparea terenurile denudate în funcţie
de cerinţele ecologice ale fiecărei specii
3. Colonizarea propriu-zisă a teritoriului fază în care practic se conturează şi
definitivează noile asociaţii vegetale.
4. Competiţia inter şi intra specifică sau de concurenţă dintre speciile imigrate şi
vechile specii rămase sporadic în teritoriu
5. stabilizarea noilor specii, consolidarea şi realizarea unui echilibru dinamic al noilor
ecosisteme. Această fază este cunoscută şi ca stadiul de climax care practic
marchează încheierea succesiunii şi menţinerea unui avansat echilibru între
fitocenoză şi biotop.
6. Regresiunea când speciile din asociaţie încep să nu mai poată rezista competiţiei cu
alte specii care vin printr-un nou val de imigraţie. Această fază reprezintă şi
începutul unei noi succesiuni.
Sub acţiunea factorilor interni (de natură genetică) dinamica producerii succesiunii
cel puţin la nivelul ecosistemelor forestiere prezintă diferenţieri clare sub aspectul ritmului,
duratei şi sensului succesiunii.
După ritmul de producere succesiunile pot fi rapide sau lente după cum înlocuirea
speciilor între ele are loc într-un timp scurt (în câţiva ani sau cel mult câteva decenii) sau
într-un timp mai lung (peste un secol).
Spre exemplu succesiuni rapide se produc pe terenuri puternic denudate din diferite
cauze ca incendii sau eroziuni. În cel mult 2 – 3 ani dacă s-a stins cauza denudării se
101
.........................................................................................................................................................................
instalează rapid vegetaţia erbacee şi o serie de specii lemnoase propice la adăpostul cărora
se vor instala în câteva decenii şi speciile fundamentale.
În amestecurile de răşinoase cu fag succesiunile sunt mult mai lente de ordinul a 100
– 200 ani. De exemplu se cunoaşte faptul că brădetele se caracterizează prin aceea că
bradul nu se poate regenera sub brad (se consideră că litiera de brad conţine mult Mn).
După sens succesiunile pot îmbrăca foarte multe aspecte şi sensul se referă la
direcţia pe care a urmat-o şi care va asigura evoluţia perenă a fenomenului de succesiune
pe seama sau în favoarea cărei specii se produce această succesiune. În concordanţă cu
această accepţiune se pot deduce mai multe tipuri de sens şi anume: sub un arboret de
specii pioniere se instalează şi dezvoltă numeroase specii fundamentale care pot crea aşa
numitele arborete natural-fundamentale.
Sub un arboret alcătuit din specii de umbră sau semi umbră se pot întâlni specii de
lumină în etaj inferior. Realizarea unei astfel de succesiuni are reuşită numai dacă speciile
de lumină nu suportă prea mult timp acoperişul arboretului bătrân.
Sub un arboret alcătuit din specii de lumină sau semi lumină pot apare specii de
umbră. În acest caz succesiunea are reuşită mai mare pentru că speciile de umbră instalate
pot rezista mai mult timp sub acoperişul arboretului bătrân.
În plantaţii se pot instala alte specii provenind fie din sămânţă fie din lăstari. În acest
caz succesiunea poate avea un sens nedorit pentru că unele specii instalate natural pot avea
un ritm de creştere mai rapid decât puieţii din plantaţii (de exemplu plantaţiile de molid în
care se instalează specii de plop tremurător, mesteacăn, salcie căprească şi care pot copleşi
puieţii de molid).
DIRIJAREA SUCCESIUNII
Acest aspect se pune în cazul pădurilor cultivate pentru care s-au stabilit ţeluri clare
de gospodărire. Ţinta şi sensul final al succesiunii în pădurea cultivată este dată de
compoziţia – ţel şi care trebuie să fie atinsă la vârsta exploatabilităţii. Această compoziţie
ţel poate fi stabilită de la o etapă la alta, de la o fază la alta de dezvoltare a arboretului.
În concordanţă cu ţelurile de gospodărire se pot lua şi o serie de măsuri cu caracter
silvotehnic privind dirijarea succesiunilor şi anume: executarea unor tăieri pregătitoare
anterior celor de exploatare – regenerare şi care urmăresc extragerea speciilor sau
fenotipurilo nedorite în compoziţia de regenerare, corelarea anilor în care au loc tăierile de
regenerare cu anii de producere a fructificaţiei, realizarea de la vârste mici a unor asocieri
spaţiale a speciilor de aşa manieră încât intervenţiile ulterioare pentru reglarea compoziţiei
să nu ducă la întârzierea realizării stării de masiv sau la deteriorarea acesteia.
Aplicarea corectă şi la timp fără întârzieri a tuturor măsurilor de îngrijire a
seminţişurilor şi arboretelor, aplicarea unor măsuri radicale de eliminare a speciilor
invadante pe cale mecanică sau chimică, luarea unor măsuri preventive împotriva
producerii unor disfuncţionalităţi în ecosistemele forestiere (atacuri de insecte, ciuperci,
doborâturi de vânt, rupturi de zăpadă, de ploi).
Problema succesiunii vegetaţiei forestiere a fost tratată amănunţit într-un tratat care
este valabil şi astăzi de către Paşovski – Succesiunea vegetaţiei forestiere.
102
.........................................................................................................................................................................
EVOLUŢIA VEGETAŢIEI FORESTIERE

În decursul timpului pădurea a suportat permanente schimbări în strânsă corelaţie cu
evoluţia, condiţiile de mediu si regimul vegetal.
Iniţial evoluţia pădurii s-a produs numai sub influenţa factorilor de naturali, iar după
apariţia societăţii omeneşti s-a adăugat şi influenţa antropică.
Punerea în evidenţă a principalelor particularităţi a evoluţiei pădurii a fost posibilă
prin folosirea unor metode de cercetare foarte diferite.
Cele mai importante sunt:
1. metoda paleobotanică ce constă în cercetarea şi datarea în timp a resturilor de
plante fosile găsite în diferite straturi din scoarţa terestră. Astfel depozitele
carbonifere existente în scoarţa terestră au putut fi utilizate pentru reconstruirea
pădurilor din Jurasic şi Triasic. O serie de roci sedimentare păstrează în structura lor
formaţii legate de unele organe vegetative ale arborilor (imagini de frunze la
suprafaţa unor roci de sedimentare).
2. metoda polenanalitică sau metoda polinologică sau polenstratigrafică care are la
bază studiul polenului de plante găsit la diferite adâncimi în depozitele de turbă.
Această metodă dă informaţii precise despre pădurile mai apropiate în timp de noi
decât metoda paleobotanică, şi anume despre pădurile existente în Cuaternar .
3. metoda istorică care este tot mai des utilizată şi care oferă informaţii foarte precise
privind evoluţia pădurilor în ultimele 100 – 200 ani.
Studii importante s-au făcut în ultimul timp cu rezultate foarte interesante chiar pe
Columna lui Traian privind evoluţia pădurilor din Dacia.
Amenajamentele foarte vechi pentru unele ţări din Europa precum şi pentru ţara
noastră (Bucovina) oferă informaţii detaliate (la nivel de parcelă) privind evoluţia
vegetaţiei forestiere.
Cea mai utilizată metodă cu o largă aplicaţie în zona temperată privind evoluţia
pădurilor din Paleogen şi până în prezent este metoda polenanalitică. Această metodă se
aplică cu succes în turbăriile de Sphagnum, unde s-au depus anual straturi subţiri şi
uniforme de turbă care conţin şi polenul ajuns în zona respectivă. Acesta nu se
deteriorează datorită modului propice de conservare (aciditate foarte ridicată, mediu
anaerob, lipsa organismelor descompunătoare). Datorită grosimii uniforme a straturilor se
poate realiza o corelaţie convenabilă între adâncimea diferitelor orizonturi de turbă şi
perioada de timp în care s-au format. Asemenea straturi sunt asemănătoare cu inelele
anuale dintr-un arbore.
La noi în ţară s-au efectuat cercetări asupra unor turbării de origine glaciară
localizate în vegetaţia montană la altitudini între 1600 – 1800 m dar şi în turbării lacustre
ce sunt mai vechi luând naştere în timpul ultimei glaciaţiuni.
Cel care a făcut pionierat în aceste studii a fost academicianul Emil Pop din Cluj.
Metoda aplicată de el în extragerea polenului de la diferite adâncimi, separarea polenului
pe specii şi întocmirea în final a aşa numitelor diagrame sporopolitice. Cu ajutorul
103
.........................................................................................................................................................................
diagramelor s-au putut stabili cu o oarecare aproximaţie speciile dominante la un moment

dat precum şi direcţia de evoluţie a acestora. Evoluţia vegetaţiei forestiere a putut fi
apreciată încă din era Paleozoică. Aceste păduri aveau o talie redusă şi erau formate din
plante inferioare.
Apoi mai exact în Carbonifer când climatul a devenit mai umed şi călduros s-au
creat condiţii pentru apariţia criptogamelor vasculare de talie mult mai mare ce au dat
naştere unor păduri luxuriante oarecum asemănătoare cu pădurile tropicale actuale. Astfel
de păduri prin dispariţia lor încă neelucidată sub raport cauzal s-au format imensele
depozite de cărbune.
În Permian s-a constatat o sărăcire a vegetaţiei, criptogamele vasculare reducându-se
ca număr şi dimensiuni.
În era Mezozoică gimnospermele eu înregistrat o puternică dezvoltare spre sfârşit
apărând şi angiospermele.
În Cretacic au apărut şi monocotiledonatele arborescente iar coniferele au culminat
în dezvoltarea lor prin îmbogăţirea în genuri şi specii.
În Neozoic criptogamele cât şi angiospermele au început să regreseze locul lor fiind
luat de angiosperme.
Astfel în Paleogen pădurile europene prezentau multe caractere asemănătoare cu
cele ale pădurilor australiene actuale.
În Neogen pădurile au luat mare extindere fiind alcătuite dintr-un număr tot mai
mari de specii multe dintre ele păstrându-se şi în flora forestieră actuală.
În Pliocen suprafaţa uscatului a suferit modificări puternice pe teritoriul ţării noastre
lanţul carpatic s-a ridicat prin noi cutări. Climatul cald şi umed a permis instalarea unui
mare număr de specii care se regăsesc şi în genurile actuale dar având pentru acea perioadă
o cu totul altă distribuţie.
La sfârşitul Pliocenului climatul a devenit mai arid fapt ce a generat dispariţia
multor specii tropicale.
În Cuaternar climatul s-a răcit, au apărut şi s-au întins glaciaţiunile în Europa, Asia
şi America de Nord alternând cu încălzirea climatului şi restrângerea calotelor glaciare.
Acest fapt s-a soldat cu reducerea zonelor forestiere în timpul glaciaţiunilor dar şi cu
extinderea acestora în interglaciaţiuni. Consecinţa finală a fost reducerea numărului de
specii.
Relieful specific Europei şi anume existenţa lanţurilor muntoase cu dezvoltare de la
est spre vest a avut ca şi consecinţă o reducere mult mai pronunţată a numărului de specii
decât în America de Nord unde lanţurile muntoase au o dezvoltare de la nord spre sud.
Astfel în America de Nord au reuşit să supravieţuiască circa 250 specii lemnoase iar în
Europa circa 80 specii. Ţara noastră a fost şi ea afectată de glaciaţiuni dar ele s-au
manifestat doar în regiunile montane înalte. Ca urmare evoluţia post glaciară a pădurilor de
la noi prezintă unele particularităţi care generează deosebiri faţă de evoluţia pădurilor
central europene.
104
.........................................................................................................................................................................
Cercetările polinologice evidenţiază prezenţa permanentă a pădurilor de pin chiar şi

în timpul glaciaţiunilor. Ele se dezvoltau din zona de câmpie până la altitudinea de 1100 –
1300 m. Aceste păduri se învecinau în partea superioară cu vegetaţia de tundră alpină. Sub
raportul compoziţiei se pare că pădurile erau mult mai sărace pinul silvestru fiind specia
dominantă, molidul, mesteacănul, alunul, laricele având o proporţie redusă. Tot de atunci a
rămas şi zâmbrul precum şi o serie de specii din genul salix.
După trecerea glaciaţiunilor prin migraţii succesive din aproape în aproape şi pe
sărite, structura pădurilor s-a modificat mult.
În Europa Centrală după retragerea calotei glaciare datorită încălzirii climatului s-a
instalat o vegetaţie tipică de tundră.
Această etapă a fost urmată de o serie de faze succesive în care speciile lemnoase s-
au instalat în proporţie tot mai mare.
În raport de specia dominantă fazele s-au denumit astfel:
1. faza pinului
2. faza alunului
3. faza pădurilor amestecate
4. faza fagului (care continuă şi astăzi)
În evoluţia post glaciară a pădurilor de la noi se disting mai multe faze evolutive
puse în evidenţă de cercetările polinologice ale academicianului Emil Pop:
a) Faza pinului caracterizată prin climat rece şi uscat.
Predominante erau pădurile de pin ele reprezentând o continuare a pădurilor din
timpul glaciaţiunilor. La altitudini mai joase analizele polinologice au scos în evidenţă şi
prezenţa molidului, iar în regiunile montane şi prezenţa lui Pinus mugo şi Pinus cembra.
b) Faza de tranziţie pin – molid caracterizată printr-un climat rece şi umed cu o
oarecare încălzire mai ales spre finalul fazei ce favorizează participarea molidului la
altitudini mai joase în compoziţia pădurilor în proporţie mai ridicată.
c) Faza molidului şi stejăretelor cu un climat cald şi umed ce face posibilă apariţia
speciilor de cvercinee .
Datorită încălzirii molidul este împins mai sus de către stejar, iar cele două specii
care câştigă tot mai mult teren (stejarul şi molidul) reduc împreună arealul pinului, de
regulă în staţiuni cu bonitate scăzută unde se menţine şi astăzi. În această fază începe să se
contureze tot mai clar o anumită zonare a vegetaţiei forestier.
d) Faza carpenului cu climatul mai rece şi uscat.
Această specie pătrunde în regiunea dealurilor unde formează o bandă clar între
molidişuri şi stejărete. Existenţa carpenului este favorizată ulterior de încălzirea şi
umezirea climatului în zonele mai joase. În zona de câmpie unde climatul este mai uscat
se instalează faza vegetaţiei stepice.
e) Faza fagului.
Se caracterizează printr-o relativă răcire şi umezire a climatului ce a favorizat
răspândirea fagului dinspre vest spre est. datorită invaziei fagului banda de carpen practic
105
.........................................................................................................................................................................
dispare fiind înlocuită cu un etaj clar al făgetelor. În prezent fagul a ajuns la apogeul
extinderii sale. Actuala distribuţie a vegetaţiei forestiere este tipică pentru această fază.
Intervenţiile omului mai ales în ultimele secole au adus modificări pentru unele zone
forestiere puternice. De exemplu în Germania cu circa 150 – 200 ani în urmă pădurile de
foioase ocupau circa 75 – 80% din teritoriul ţării iar cele de răşinoase 20 – 25%. În prezent
situaţia s-a inversat 80% răşinoase şi 20% foioase.
Parţial şi pentru ţara noastră structura pădurilor a fost radical modificată. Astfel în
Bucovina în ultimii 150 ani amestecurile de răşinoase şi foioase şi-au redus suprafaţa cu 40
– 45 % în detrimentul molidişurilor artificiale.
În zona de câmpie multe şleauri sau stejărete au fost înlocuite cu păduri de salcâm.
SISTEMATICA VEGETAŢIEI FORESTIERE

ASPECTE GENERALE
La scara întregii planete în vremurile preistorice pădurile au ocupat o suprafaţă mai
mare decât în prezent. Se apreciază că suprafaţa iniţială a pădurilor se ridică la peste 7
milioane hectare.
În prezent suprafaţa pădurilor s-a redus în detrimentul agriculturii şi al dezvoltării
economico – sociale la 4,2 miliarde hectare.
Actualmente se consideră că pădurile ocupă o suprafaţă mult mai redusă sub nivelul
optim de împădurire.
În linii mari distribuţia vegetaţiei forestiere pe Glob s-a realizat într-o primă fază în
strânsă legătură cu variaţia condiţiilor de mediu şi în primul rând a celor climatice. La
aceasta s-au adăugat însuşirile bioecologice.
La scara planetei condiţiile climatice în special în special factorul termic şi hidric
care variază cu latitudinea, altitudinea şi depărtarea de mări şi oceane. Temperatura
descreşte de la ecuator spre poli şi la aceeaşi latitudine pe măsura creşterii altitudinii. Ca
urmare în zonele ecuatoriale temperaturile în general se menţin ridicate cu o foarte redusă
amplitudine favorizând o activitate vegetativă neîntreruptă (arborii nu prezintă inele
anuale).
Pe măsura depărtării de Ecuator sau pe măsura creşterii altitudinii temperatura
medie anuală se reduce şi amplitudinile termice se măresc. Datorită apariţiei anotimpurilor
vegetaţia forestieră s-a adaptat la varietăţile termice sezonale şi implicit la alternanţa
perioadelor de vegetaţie cu cele de repaus vegetativ.
Înaintând spre climatul polar condiţiile climatice devin total inadecvate pentru
vegetaţia lemnoasă locul ei fiind luat de vegetaţia de tundră, polară.
În climatele secetoase chiar dacă regimul termic favorabil dezvoltării vegetaţiei
forestiere pădurea cedează locul tufărişurilor, stepelor pentru că ecosistemele forestiere nu
pot suporta deficitul de precipitaţii din astfel de zone.
În raport cu variaţia în timp şi spaţiu a factorilor climatici şi în strânsă dependenţă
cu dinamica altor factori (substratul litologic, relief, sol) se realizează distribuţia zonală a
pădurilor.
106
.........................................................................................................................................................................
DISTRIBUŢIA VEGETAŢIEI PE GLOB

A constituit o preocupare constantă a geobotaniştilor începând din secolul XIX. Pe
baza acestor studii au apărut în decursul timpului o serie de clasificări cum ar fi cea a lui
Drude în 1887, cea a lui Rubel din 1930 şi 1957, cea a lui Bthraler din 1954, iar cea mai
recentă şi care se utilizează şi în prezent este clasificarea FAO din 1956.
În raport cu clasificarea FAO se diferenţiază următoarele mari grupe de păduri:
1. păduri tropicale în care sunt incluse pădurile umede, veşnic verzi, pădurile umede
cu frunze căzătoare, pădurile xerofite cu frunze căzătoare, pădurile de mangrove,
pădurile de bambus, pădurile de răşinoase din climatul tropical
2. pădurile de tip mediteranean
3. păduri temperate umede
4. păduri xerofite din climatul temperat cald
5. pădurile amestecate de răşinoase şi foioase din zona temperată
6. pădurile de răşinoase din zona cu climat boreal
În afara acestei distribuţii zonale care este generată de variaţia latitudinală a
principalilor factori climatici (temperatură, precipitaţii) se distinge şi o distribuţie
altitudinală a pădurilor pentru că altitudinea ca şi latitudinea generează modificări ale
factorilor climatici. Astfel odată cu creşterea altitudinii scade temperatura şi creşte
cantitatea de precipitaţii. Datorită acestui fapt asistăm la o etajare altitudinală a vegetaţiei
deosebindu-se mai multe etaje de vegetaţie.
Zonare altitudinală a vegetaţiei reprezintă o continuare a zonării latitudinale şi ca
urmare pe măsură ce ne depărtăm de Ecuator numărul etajelor de vegetaţie se reduce.
Întinderea etajelor de vegetaţie în altitudine este mai mică decât a zonelor latitudinale.
Odată cu creşterea latitudinii limita superioară a pădurii coboară la altitudini din ce
în ce mai mici. De exemplu în ţara noastră în Carpaţii Meridionali care se dezvoltă în jurul
latitudinii de 45 / 46o limita altitudinală a vegetaţiei se situează frecvent la o altitudine de
1800 – 1850 m, iar în partea nordică a Carpaţilor Orientali la o latitudine de 47 o limita
altitudinală este mai coborâtă 650 – 700 m.
În Finlanda la altitudini de circa 67o limita altitudinală a vegetaţiei forestiere este
doar la circa 400 – 450 m.
În Kuilimanjaro limita altitudinală a pădurii este la 3200 m.
DISTRIBUŢIA VEGETAŢIEI ÎN ROMÂNIA

În ţara noastră preocupările legate de distribuţia şi sistematica vegetaţiei forestiere a
început după 1900. astfel Enculescu în 1924 a separat şi denumit principalele unităţi
zonale de vegetaţie în raport cu tipul natural de fitocenoză edificatoare.
În monografia geografică din 1960 s-a avut în vedere şi zonalitatea reliefului ce
imprimă diferenţieri climatice evidente ce se reflectă şi asupra vegetaţiei.
107
.........................................................................................................................................................................
În Biogeografia României apărută în 1969 clasificarea vegetaţiei a avut în vedere în

plus rolul jucat de variaţiile latitudinale şi altitudinale în diferenţierea climatului cu
implicaţii asupra vegetaţiei. De aceea s-au separat în cazul zonalităţii altitudinale etaje şi
subetaje de vegetaţie iar în cadrul zonalităţii latitudinale zone şi subzone de vegetaţie.
În clasificarea din 1983 apărută în Geografia României pentru a elimina unele
confuzii lucrurile s-au simplificat în sensul că s-a luat ca factor de diferenţiere latitudinea,
altitudinea şi tipul de fitocenoză edificatoare.
În conformitate cu actuala clasificare vegetaţia zonală pe altitudine este reprezentată
de următoarele subunităţi zonale:
 etajul alpin al pajiştilor şi tufărişurilor pitice
 etajul subalpin cu două subetaje:
• subetajul tufărişurilor în partea superioară
• subetajul rariştilor de molid în partea inferioară
 etajul boreal sau al pădurilor de molid ce cuprinde şi alte păduri de răşinoase în
special pinete şi brădete
 etajul nemoral sau etajul pădurilor de foioase în care s-au separat:
 subetajul pădurilor de fag şi amestecurilor de fag cu răşinoase
 subetajul pădurilor de gorun şi amestecurilor cu gorun
Zonalitatea latitudinală a avut în vedere în primul rând vegetaţia naturală existentă
în zona de câmpie şi de deal acolo unde altitudinea variază foarte puţin fără a genera
modificări substanţiale în regimul hidric şi termic pe durata unui ciclu de vegetaţie şi chiar
pe durata unui an.
Singurul factor care poate aduce modificări sezonale şi anuale în evoluţia sau
dinamica factorului hidric şi termic în astfel de zone este latitudinea care pentru ţara
noastră are un ecart de aproape 4o.
În raport cu latitudinea se disting 3 mari zone de vegetaţie:
 zona nemorală a pădurilor de stejari cu două subzone:
 subzona pădurilor de stejari mezofili
 subzona pădurilor de stejari submezofili şi termofili
 zona silvostepei cu două subzone:
 subzona silvostepei cu păduri de stejari mezofili (silvostepă nordică)
 subzona silvostepei cu păduri stejari xerotermofili (silvostepă sudică)
 zona stepei cu două subzone:
 subzona stepei cu graminee şi dicotiledonate
 subzona stepei cu graminee
În afara vegetaţiei zonale pe suprafeţe mai mici pot apare şi unităţi intrazonale
determinate de acţiunea unor factori( climatul local, substratul litologic, sol) cu acţiune
puternică ce pot estompa acţiunea celui mai important factor zonal şi anume clima.
108
.........................................................................................................................................................................
În cadrul vegetaţiei intrazonale se menţionează asociaţiile de stâncării, grohotişuri,

de mlaştini, vegetaţia de pe nisipuri şi terenuri salinizate.
TIPOLOGIA FORESTIERĂ
Se ocupă cu clasificarea pădurilor în unităţi sistematice bioecologice distincte.
Alături de tipologia forestieră s-a dezvoltat şi o tipologie a staţiunilor forestiere, a
terenurilor degradate iar mai recent o tipologie a ecosistemelor forestiere ce încearcă să
sintetizeze şi să integreze în mod coerent rezultatele din domeniul tipologiei pădurilor şi
staţiunilor forestiere pornind de la premisa că pădurea este un ecosistem distinct cu două
subsisteme clar exprimate şi anume biotopul şi biocenoza.
Tipologia pădurilor poate fi considerată în primul rând o ramură a silvobiologiei şi
mai puţin a geobotanicii pentru că descrie şi clasifică tipurile de pădure nu numai în
funcţie de principii, concepţii teoretice dar şi în funcţie de o serie de criterii cu valoare
practică cum ar fi modalităţile optime de regenerare, măsuri silvotehnice aplicabile etc.
Primele cercetări legate de tipologia pădurilor se datorează silvicultorului rus
Mazarov care în 1903 a pus bazele teoretice ale acestui domeniu. Apoi s-au dezvoltat şi
alte sisteme tipologice cum ar fi cele din Finlanda sub conducerea silvicultorului Kajander
şi care au fost larg utilizate în ţările scandinavice.
În ţara noastră pionierul cercetărilor tipologice este considerat inginerul Zaharia
Pezemetchi care începând din 1921 a desfăşurat o intensă activitate de teren descriind şi
consemnând în procese verbale de control efectuate la diferite O.S. din ţară o serie de
tipuri de pădure.
Cercetarea sistematică a tipurilor de pădure de la noi din ţară a început din 1948 în
cadrul Institutului de Cercetări Silvice sub conducerea inginerului Paşcovschi iar ulterior a
inginerului Purcelean.
O serie de cercetări s-au făcut şi la Facultatea de Silvicultură din Braşov sub
conducerea profesorului E. Negulescu în cadrul a numeroase teze de doctorat.
Datorită diversificării concepţiilor legate de tipologia pădurilor din ţara noastră s-a
simţit nevoia ca în 1955 să aibă loc o conferinţă naţională de unificare a acestor concepţii.
PRINCIPIILE DE BAZĂ ADOPTATE ÎN CADRUL TIPOLOGIEI
În ţara noastră tipologia pădurilor a fost recunoscută de la început ca o disciplină de
fundamentare ştiinţifică a silviculturii pusă în slujba producţiei.
În tipologia românească pentru o bună clasificare a pădurilor s-a adoptat în primul
rând un sistem de clasificare a acestora având ca unitate centrală tipul de pădure.
Tipul de pădure este definit ca o unitate sistematică ce uneşte toate porţiunile de
pădure omogene ca vegetaţie şi staţiune permiţând aplicarea cu aceleaşi rezultate a
aceluiaşi gen de măsuri culturale.
Pentru considerente practice s-a convenit ca suprafaţa minimă să fie de 0,5 hectare.
În prezent ca unităţi superioare de clasificare a tipului de pădure sunt:
109
.........................................................................................................................................................................
 grupul de tipuri de pădure ce reuneşte tipuri apropiate

 formaţia forestieră ce reuneşte tipuri şi grupe de tipuri de pădure alcătuite din
aceeaşi specie sau acelaşi amestec de specii ca de exemplu formaţia molidişurilor,
formaţia şleaurilor etc.
Grupa de formaţii include formaţii apropiate sub raportul speciilor definitorii (de
exemplu făgete şi amestecuri de fag cu răşinoase).
Grupa de formaţii al cvercetelor formată din gorunete, stejărete, cereto gârniţete etc.
Ca unitate inferioară de clasificare este faciesul tipologic şi este utilizat în primul
rând în arboretele amestecate în care compoziţia speciilor participante se modifică în
raport cu suprafaţa de bază. Exemple se întâlnesc frecvent în şleaurile de deal şi câmpie
unde se poate întotdeauna distinge un facies normal când pe lângă stejar apar teiul, ulmul,
frasinul, jugastrul, cerul ca specii de amestec.
Atunci când proporţia speciilor de amestec creşte sau scade peste cea normală se
diferenţiază faciesuri bogate sau sărace în special de amestecuri.
DENUMIREA TIPURILOR DE PĂDURE
În special se denumesc cu cuvinte româneşti , totuşi pentru comparaţii cu tipuri de
pădure din alte ţări şi pentru o înţelegere mai uşoară a tipului de pădure se apelează uneori
la denumirea în limba latină. Astfel se pot evita confuziile de traducere.
În general un tip de pădure se denumeşte cu cel puţin doi termeni, avem deci de-a
face cu o terminologie binară, de exemplu: molidiş cu Oxalis acetosella, molidiş cu
Vaccinum mirtillus.
Atunci când se simte nevoia precizării cât mai exacte a tipului de pădure se pot
adăuga şi alte precizări legate de unele caracteristici staţionare de exemplu: făget normal
cu floră de mull, făget cu floră de mull pe soluri scheletice, gorunet de platou cu sol greu.
METODA DE LUCRU ADOPTATĂ ÎN TIPOLOGIA PĂDURILOR
În certificarea pădurilor de pădure se disting două etape importante:
1. Etapa de teren – în această fază se realizează identificarea şi descrierea suprafeţelor
omogene sub raportul vegetaţiei şi al staţiunii utilizând o serie de criterii unanime
acceptate în cadrul şcolii tipologice din ţara noastră.
2. Etapa de birou – prima fază a acestei etape constă în materializarea pe hărţile
amenajistice a unităţilor tipologice identificate şi descrise pe teren şi care de cele
mai multe ori stau şi la baza parcelarului şi subparcelarului amenajistic.
Criteriile de diferenţiere a tipurilor de pădure sunt:
 Compoziţia arboretului – prima operaţie constă în separarea arboretelor pure şi
practic pure respectiv a celor amestecate.
 Productivitatea arboretului – ea intervine ca un criteriu de diferenţiere în arboretele
cu aceeaşi compoziţie şi până la urmă în cadrul aceluiaşi tip de pădure identificându-se 3
niveluri de productivitate:
 Superioară (clasele I – II de producţie)
 Mijlocie (clasele II – III de producţie)
110
.........................................................................................................................................................................
 Inferioară (clasele IV – V de producţie)

La denumirea fiecărui tip de pădure se dă şi nivelul productivităţii pentru clasa
superioară – s, pentru cea mijlocie – m, iar pentru cea inferioară – i.
 Regenerarea naturală a pădurii – acest criteriu trebuie să se refere nu la regenerarea
naturală existentă în momentul descrierii tipului de pădure ci la potenţialul de regenerare
naturală a pădurii. Acest lucru presupune un nivel bogat sau mediu de cunoştinţe legate de
ecologia speciilor forestiere, de capacitatea de fructificaţie a acestor specii, de gradul de
favorabilitate a principalilor factori staţionali privind regenerarea speciilor de bază într-un
context staţional dat bine definit.
 Starea de vegetaţie, fauna şi aspectul arborilor – dau indicaţii legate de diferenţierea
pădurilor cu aceeaşi productivitate
 Subarboretul şi pătura erbacee – sunt folosite în situaţiile în care pun în evidenţă
caractere diferite ale arboretului sau care conduc la măsuri silvotehnice diferenţiate.
 Caracterele edafice – sunt utilizate în definirea şi separarea tipurilor de pădure, tipul
de sol putând figura uneori chiar în denumirea tipului de pădure.
 Criteriul climatic – este luat aproape întotdeauna în mod indirect la diferenţierea
tipurilor de pădure pentru că clima generează etajele şi subetajele de vegetaţie, zonele şi
subzonele de vegetaţie.
 Măsurile silvotehnice – acţionează ca un criteriu de diferenţiere ori de câte ori se
remarcă că la aceleaşi intervenţii pădurile acţionează diferit.
 Suprafaţa minimă – este un criteriu obligatoriu de diferenţiere a tipului de pădure şi
care trebuie să fie de minim 0,5 ha. În cazul în care suprafaţa este mai mică de 0,5 ha nu
se creează un nou tip de pădure ci se asimilează altor tipuri apropiate.
111
.........................................................................................................................................................................

Silvi Cultura

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Silvi Cultura

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

SILVICULTURĂ

profesor universitar:GEAMBASU NICOLAE MIHAIL

Obiectul de studiu al silviculturii

Silvicultura zigotică este tipul de silvicultură care se bazează în primul rând

apare în America de Sud cu 49%, America de Nord cu 40% şi Africa cu 23,5%.

TABEL 1 Repartiţia pădurilor pe glob

TABEL 2 Structura fondului forestier din România pe grupe functionale

face o tratare detaliată a principalelor specii forestiere de arbori şi a pădurilor din

asemenea metodă este utilă cu succes când se urmareşte evoluţia compoziţiei

4-produsul principal al silv. este lemnul iar în agricultură fructele şi seminţele

-dupa momentul recoltarii pot fi: prod. principale recoltate cu

Influenţele binefăcătoare ale pădurii

5 Păduri rezearvaţii ştiintifice şi monumente ale 2

TABELUL 4 Situaţia fondului forestier în unele ţări din Europa

PĂDUREA CA ECOSISTEM FORESTIER

orizontală. În anumite păduri arborii ajung la înălţimi considerabile de peste 40-45 m,

în primul rând de condiţiile de mediu şi natura speciilor forestiere. La nivel planetar

remarca faptul că mara majoritate a coroanelor arborilor sunt disproporţionate ceea ce

(înierbarea puternică a golurilor şi stânjenirea procesului de regenerare, înmlăştinirea

intervenţie în arboret trebuie concepută şi aplicată ţinâd cont de interrelaţiile pe care

CARACTERIZAREA STRUCTURALĂ ŞI CALITATIVĂ

După durata lor arboretele amestecate sunt:

măsuri de redresare ecologică a aborilor în primul rând prin ameliorarea consistenţei

INDICELE DE DESIME-reprezintă raportul dintre numărul real de arbori

În funcţie de această stratificare avem:

practică se utilizează frecvent înălţimea medie corespunzătoare diametrului mediu al

CARACTERISTICILE CALITATIVE ALE ARBORETULUI

Determinarea clasei de productie in

INTERRELAŢIILE DINTRE FACTORII

ecostemului. Ecosistemul forestier are 2 componente de bază: biocenoza forestieră şi

Între biotop şi biocenoză au loc schimburi permanente de informaţii,

FACTORII CLIMATICI ŞI PĂDUREA

INFLUENŢA LUMINII ASUPRA PĂDURII

Lumina joacă un rol esenţial în procesul de fotosinteză. Pt ca procesul să aibă

Dintre speciile de umbră amintim: brad, tisă, fag.

INFLUENŢA PĂDURII ASUPRA LUMINII

INFLUENŢA CĂLDURII ASUPRA PĂDURII

Căldura mai determină producerea arsurii la colet la puieţii plantaţi în teren

Se poate afirma că pădurea are un rol moderator asupra regimului termic în

INFLUENŢA UMIDITĂŢII ASUPRA PĂDURII

Arborii şi pădurea în afară de sol reprezintă un adevărat rezervor de apă

specii xerofite – stejar pufos şi brumăriu, cer, garnită, salcam, jugastru,

INFLUENŢA PĂDURII ASUPRA UMIDITĂŢII

-o parte redusă se evaporă în atmosfera pădurii menţinând o umezeală a aerului mai

Aerul are în compoziţia sa N în proporţie de 78%, O2 21% , Argon o,93 %, CO2

Rolul pădurii în refacerea O2 atmosferic este superior tuturor ecosistemelor ele

VÂNTUL ÎN VIAŢA PĂDURII

În plan economic doborâturile de vânt afectează continuitatea producţiilor de

INFLUENŢA PĂDURII ASUPRA VÂNTULUI

SOLUL ÎN VIAŢA PĂDURII

Importanţa solului forestier rezidă în primul rând că el reprezintă suportul pt

INFLUENŢA SOLULUI ASUPRA PĂDURII

Pădurile manifestă cerinţe diferite pt conţinutul de substanţe minerale conţinute

2. specii calcifile care sunt iubitoare de soluri calcaroase : mojdreanul, pinul

INFLUENŢA PĂDURII ASUPRA SOLULUI

- în primul rând protejează solul prin sistemul radicelar

m IARNA PRIMĂV. VARA TOAMNA IV-IX ANUALE

PRINCIPALELE CATACLISME EOLIENE ÎN PĂDURILE EUROPEI

DATA LOCUL VOLUMUL AFECTAT

COMPOZIŢIA AERULUI ATMOSFERIC

VARIAŢIA VITEZEI VÂNTULUI ÎN PĂDURE

VARIAŢIA CONCENTRAŢIEI CO2 ÎN PĂDURE

VARIAŢIA CANTITĂŢII DE PRECIPITAŢII (BILANŢUL APEI)

VARIAŢIA PRECIPITAŢIILOR MEDII ANUALE