Fişă seminar nr.

2 (Liviu Rebreanu)

„Ion e expresia instinctului de posesie a pământului în serviciul căruia pune o

intelegenţă suplă, o cazuistică inepuizabilă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă
imensă. Ştie voi tenace şi aduna energiile difluente într-un singur fascicul. Nimic nu-i rezistă
(...). Omul nobil şi milos dispare pentru a nu lăsa decât fiara. Cele două voinţe se încordează
în sforţări uriaşe ce ar fi meritat un obiect mai vrednic decât cei câţiva bulgări de pământ,
simbol al supremei zădărnicii omeneşti.”
„A voi este, de obicei, a limita (...) monomania este ultima expresie a voinţii. Marii
oameni de acţiune sunt nişte mari izolaţi de restul vieţii, pentru a se închide în obsesia unui
singur gând (...). La bază, ca şi la eroism, e un dezechilibru – adică distrugerea jocului
armonic al funcţiilor sufleteşti prin creşterea anormală a unui singur factor. Acţiunea energică
şi tiranică e semnul logic al pauperităţii intelectuale. (...) Redus la un instinct puternic, Ion e
un om de voinţă şi de acţiune; agitându-se în dedalul complicaţiilor pentru a pune mâna pe
pământ, este totuşi mai inexistent sufleteşte decât contemplativul care, cu un braţ de fân sub
cap, s-ar întreba despre enigma corpurilor cereşti.” (E. Lovinescu, Scrieri I)

„Ion simţea o vocaţiune obscură, înrădăcinată pentru pământ. (...) Şi avariţia e un

sentiment adânc, o pasiune tragică. E o vocaţiune, o poetizare, o idolatrie. O asemenea
chemare profundă simte şi Ion pentru posesiunea pământului. Neapărat, personajul e idealizat;
el serveşte un simbol. (...) Misticismul personajului e fixat în esenţa lui, în raţiunea fiinţării
sale, la origine...” (Tudor Vianu, Scriitori români din secolul XX)

„Ion e numai un exponent, un erou de epopee. (...) Ion nu e inteligent şi prin urmare
nici ambiţios. (...) Dorinţa lui nu e un ideal, ci o lăcomie absurdă, poate mai puternică decât a
altora (...). Ion nu e (...) decât o brută, căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune. (...) Nu din
inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe
reduse. (...) ca să ne dovedească nobleţea ţăranului, autorul îl pune să umble după iubirea
dezinteresată, adică după Florica, şi să moară din această cauză. În fond însă, toată această
parte este superfluă. În planul creaţiei Ion e o brută. (...) Conţinutul lui a fost epuizat şi
isprăvile sentimentale îl scot din sfera instinctelor oarbe şi-l duc în lumea conştiinţei,
banalizându-l.” (G. Călinescu, Istoria...)

„Violenţa lui [Ion] e forma pe care o ia, în condiţiile date, o energie exasperată de a nu
se fi putut exprima altfel, într-o societate în care totul îl condamna pe Ion, la supunere, la
acceptare, adică la mizerie. (...) Ion vrea să obţină pământ. E vorba de un ideal fundamental
care (...) reprezenta cu mult mai mult decât înavuţirea. (...) însemna şi situaţie socială,
demnitate umană, posibilitatea de a munici cu folos etc. (...) Procedeul însuşi folosit de Ion ne
indică, prin particularitatea sa, că ţăranului sărac îi era interzis, practic, orice acces la altă
situaţie socială. Autorul insistă asupra faptului că munca, ingeniozitatea – calităţi de care Ion
dă dovadă – erau inutile, nu-l puteau sălta din mizerie. (...) Ion nu e, cum s-a spus, un instinct,
ci o energie care nu se poate afirma în limitele rigide ale colectivităţii sale.”
„S-a făcut mult caz de cele patru rânduri în care Ion sărută, pătimaş, pământul.
Asemenea pasaje, însă, nu se situează pe linia realistă a observaţiei atente a realităţii, pe care
se află cartea, ci sunt vibraţii lirice ale autorului, nu ale lui Ion, al cărui caracter se refuză unor
asemenea înduioşiri livreşti.” (Paul Georgescu, prefaţă la Liviu Rebreanu, Ion, 1967)

„Ficţiunile sale sunt o ilustrare a unui mit al violenţei. (...) Rebreanu are, ca puţini
scriitori, percepţia suferinţei fizice. Însăşi «obiectivitatea», răceala cu care sunt narate aceste
orori, indică magnetizarea ficţiunii sale sub imperiul unui pol al violenţei. (...) Atât Ion cât şi
Răscoala sunt drame ale condiţiei umane degradate, umilite, care se răzvrăteşte. (...) Eroii
sufleteşte elementari sunt supuşi atracţiei monomaniacale a unei unice pasiuni. (...) O primă
aspiraţie este coruptă, deturnată din calea sa, de una secundă. Aceasta este întotdeauna de
ordin erotic. (...) Pasiunea pretinde, însă, sânge. Prozele scriitorului au, aproape toate, în
centrul lor o faptă sângeroasă.” (Nicolae Balotă, De la Ion la Ioanide)