ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

DEPARTAMENTUL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI INTEGRARE EUROPEANĂ

ECHILIBRUL DE PUTERE ÎN SISTEMUL

INTERNAȚIONAL

Coordonator științific: Prof. Univ. Dr. Vasile Secăreș

CIOCOIU IOANA- CRISTINA

Master: A.S.C., 2 ani, anul I

BUCUREȘTI
 2011

Puterea se află în epicentrul sistemului internațional, este conceptul cheie al relațiilor

internaționale, pentru că aceasta determină acțiunile actorilor de pe plan mondial. Competiția
pentru putere a devenit generatorul marilor evenimente istorice.
Există două tipuri de organizare a relațiilor dintre state: hegemonia, respectiv
echilibrul de putere.1 Ce înțelegem prin echilibrul de putere? Conform The American Heritage
Dictionary, “balance of power” înseamnă distribuția puterii între țări, astfel încât nicio națiune
nu poate amenința în mod serios interesele fundamentale ale altui stat.2 Așadar, echilibrul de
putere presupune existența mai multor centre de putere autonome, care se echilibrează pe
arena internațională ca dominație și influență și care asigură funcționarea sistemului
interstatal.
În decursul timpului au existat mai multe tentative în acest sens, între care: echilibrul
Spania- Portugalia, în urma tratattului de la Tordisillas (1494); Concertul European, cu
prilejul Congresului de la Viena (septembrie 1814- iunie 1815); echilibrul dintre SUA și
URSS în perioada ce a urmat celui de-Al Doilea Război Mondial până la implozia URSS
(1991), echilibru care a atins la un moment dat nivelul terorii (“echilibrul terorii”), din cauza
armamentului nuclear cu care cele două state erau dotate.3 Sistemul eurocentric de la mijlocul
secolului al XVII-lea până la Primul Război Mondial este privit îndeobște ca epoca de aur a
balanței de putere. După Al Doilea Război Mondial, balanța puterii a fost înlocuită cu balanța
terorii nucleare. Enormul potențial de amenințare reprezentat de arsenalele nucleare a fost
principalul suport al păcii.
Unii autori apreciază că “ în condițiile în care puterea și forța continuă să joace un rol
central în politica mondială, echilibrul de putere este preferabil hegemoniei. El permite, în
orice caz, o libertate mai mare de mișcare, de afirmare a țărilor mici. Dar, în același timp,
trebuie să ne ferim de o viziune idilică a echilibrului de putere. Dificultatea principală este
absența unui criteriu obiectiv pentru determinarea lui, absența unei autorități independente
care, pe baza unor criterii obiective, să poată decide dacă există sau nu un echilibru.”
(Bogdan, Corneliu, “Sfere de influență”, p.20)4

1
Bogdan, Corneliu, Preda, Eugen, „Sfere de influență”, ed. Științifică și Encilcopedică, București, 1986, p.19

2
The American Heritage Dictionary of the English language, 4th edition, Houghton Mifllin Company, 2009

3
Neguț, Silviu, „Introducere în geopolitică”, ed. Economică, București, 2006, p.15

4
Bogdan, Corneliu, Preda, Eugen, „Sfere de influență”, ed. Științifică și Encilcopedică, București, 1986, p.20
2
 Așadar, se pune problema autorității care asigură repartizarea echilibrată a puterii în
cadrul sistemului compus din entități autonome. De regulă, această autoritate a fost fie o mare
putere, fie un grup de mari puteri, care la vremea respectivă, asigurau conducerea sistemului
fie prin deciziile pe care le impuneau altora, fie prin propria acțiune.5
Premisa fundamentală a acestei teorii este aceea că slăbiciunea invită atacul celui mai
puternic, iar agresiunea potențială nu poate fi descurajată decât printr-o forță opusă.6 “Din
moment ce țelul este stabilitatea și menținerea tuturor elementelor sistemului, echilibrul
trebuie să țintească spre prevenirea obținerii de către oricare din actori a supremației asupra
celorlați”.( Morghentau, Hans, “Politica între națiuni”, ed. Polirom, București, 2007, 189)7.
Raționamentul mecanismului echilibrului de putere este că un sistem internațional bazat pe
suspiciune și competiție, în care fiecare stat își urmărește independent propriul interes, asigură
prin re-aliniere cea mai uniformă distribuire de putere. Alinierea este mutarea din partea unui
neutru spre o coaliție sau alta.
Pe parcursul istoriei, s-au conturat patru modalități de menținere a echilibrului în
cadrul sistemului.8
Metoda divide et impera reprezintă acea metodă prin intermediul căreia se crea un
conflict, manevrându-se astfel încât ambele părți să caute sprjin de la cel care l-a provocat. În
istorie, Imperiul Roman s-a folosit de această politică pentru a se extinde teritorial, Imperiul
Habsburgic a încercat același lucru în timpul ocupației în Transilvania, iar cazurile cele mai
recente sunt înregistrate în situația dezmembrării imperiilor britanic și sovietic, precum și în
Iugoslavia.
Metoda compensațiilor este acea metodă în virtutea căreia se atribuiau teritorii
(implicit populație, resurse), fie bani. În ceea ce privește teritoriile, practica înregistrează fie
posesiunea nemijlocită, fie cea mediată, prin intermediul includerii în sfera proprie de
influență (cu timpul, accentul a căzut tot mai mult pe a doua categorie, multe înțelegeri având
loc în secret- Protocolul secret al Pactului Ribbentrop- Molotov, precum și Acordul
procentajelor încheiat între Churchill și Stalin).
O a treia metodă este cea a echilibrului prin intermediul armamentelor, cu corolarul
ei, cursa înarmărilor. Nesupravegheată, cursa înarmărilor poate duce la catastrofe, exemplul
5
Pașcu, Ioan Mircea, “Teoria Relatiilor Internaționale- note de curs”, SNSPA, București, p.17

6
Dudău, Radu, „Teoria Relațiilor Internaționale”,ed. Universității București, București, 2008, p. 16

7
Morghentau, Hans, “Politica între națiuni”, ed. Polirom, București, 2007, p.189

8
Pașcu, Ioan Mircea, “Teoria Relatiilor Internaționale- note de curs”, SNSPA, București, p.18
3
cel mai elocvent fiind izbucnirea Primului Război Mondial. Se impune cooperarea forțată a
competitorilor, prin acorduri și negocieri de control al înarmărilor și dezarmări. În timpul
războiului rece, folosirea armelor nucleare a fost împiedicată de existența principiului
distrugerii mutual asigurate (MAD) și că rezultatul final ar fi fost o situație de tip “loose-
loose”.
Ultima metodă este cea a alianțelor. Alianțele sunt văzute ca fiind împotriva cuiva, nu
pentru cineva sau ceva.9 Există trei școli de gândire realistă cu privire la alianțe. Prima dintre
ele accentuează avantajele pe care le aduc alianțele. Principalul beneficiu este, bineînțeles,
securitatea, probabilitatea redusă de a fi atacat, o mai mare putere de atac (apărare), și
prevenirea alierii aliaților cu adversarul. Din acest punct de vedere alianțele pot fi privite ca
schimbări de angajament în politica externă, în extinderea relațiilor cu națiunile care pot oferi
creșteri imediate de securitate, sau întreruperea realțiilor cu statele care sunt consumatoare de
securitate.10 Cea de-a doua teorie accentuează dezavantajele încheierii unei alianțe: limitarea
libertății de acțiune politică. Cel mai mare risc este acela de a lega un stat printr-un
angajament care poate deveni mai târziu nefavorabil. 11 Cea de-a treia școală de gândire
realistă subliniază pericolele constituirii unei alianțe.
Procesul de formare al alianțelor de balansare a puterii duce, în mod natural, la contra-
alianțe. Pentru menținerea unei distribuții egale de putere, realiștii recomandă respectarea
anumitor reguli de constituire a alianțelor. Astfel, o putere care nu este imediat amenințată de
creșterea influenței unei alte puteri trebuie să joace rolul de factor de echilibru (balancer),
limitând puterea statului în ascensiune.12 De exemplu, Marea Britanie a jucat adesea acest rol
prin alăturarea constant la coaliția mai slabă. Astfel se explică alianța Angliei cu Prusia
împotriva Franței napoleoniene sau alianța Marii Britanii cu Franța împotriva Germaniei. De
aici, și celebra frază: “Anglia nu are dușmani sau prieteni permanenți, ci doar interese
permanente!13”

9
Dudău, Radu, „Teoria Relațiilor Internaționale”,ed. Universității București, București, 2008, p.14

10
Scarborough, Grace, „Threat and alignment”, în International Interaction, vol.1, nr.14, Cambridge University
Press, 1988, p.10

11
Kennan, George, „The fateful alliance: France, Russia and the coming of the First World War”, Cambridge
University Press, 1984, p. 238

12
Dudău, Radu, „Teoria Relațiilor Internaționale”,ed. Universității București, București, 2008, p.17

13
Pașcu, Ioan Mircea, “Teoria Relatiilor Internaționale- note de curs”, SNSPA, București, p.19
4
 Unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai echilibrului de putere a fost Morton
Kaplan, reprezentant al școlii behavioriste. În lucrarea “Variants on six models of the
international system”, el identifică șase tipuri de sisteme în domeniul internațional: echilibrul
puterii, bipolar vag, bipolar strâns, veto-ul unitar, universal și anarhic. Fiecare din aceste
sisteme au la bază cinci seturi de variabile: reguli esențiale, reguli de transformare, variabile
de clasificare a actorilor, variabile de capabilitate, variabile informaționale.14
Kaplan oferă spre exemplificare și regulile esențiale de funcționare a sistemului clasic
de echilibru al puterii: actorii își sporesc capacitățile, dar mai degrabă negociază decât luptă
(SUA și URSS în perioada postbelică); mai degrabă luptă, decât să piardă ocazia de a-și spori
capacitățile (decizia Germaniei de a intra în Primul Război Mondial); mai degrabă opresc
lupta decât să piardă un actor esențial (încheiereaa Războiului din Golf); refuză preponderența
unui actor sau a unei alianțe de actori ( cazul Marii Britanii la începutul celui de- Al Doilea
Război Mondial când pentru aproape un an a ținut singură piept Germaniei); caută să-i
constrângă pe cei care caută să subscribe la principia supranaționale (opoziția actuală a Marii
Britanii față de planurile de transformare a Uniunii Europene într-o entitate suprastatală);
permit învinsului reintrarea în sistem (cazul Franței napoleoniene, idee ce decurge din o altă
premisă a echilibrului puterii, respective toate entitățile sunt necesare sistemului).
Pentru Waltz, echilibrul puterii reprezintă un principiu esențial, deoarece în baza
acestuia se construiește și se afirmă securitatea internațională. Echilibrul sau balanța puterii
este de fapt o stare de lucruri în care nicio putere nu se află într-o poziție de preponderență,
putând impune celorlalți legea sa.15
Morghentau pleacă de la ideea că balanța puterii reprezintă o lege universală a
domeniului relațiilor internaționale, și dă acestui concept următoarea definiție: “Aspirația
spre putere a unora dintre națiuni, fiecare încercând fie să mențină, fie să răstoarne starea
de fapt, conduce la necesitatea unei constelații numită balanță a puterii și a unor politici care
să își propună să o păstreze… balanța internațională a puterii este doar o manifestare
particulară a unui principiu social general, căruia toate societățile alcătuite din mai multe
unități autonome îi datorează autonomia părților lor componente.”16

14
Kaplan, Morton , „Variants on six models of the international system”, în James Rosenau (ed.), International
Politics and Foreign Policy: A Reader in Research and Theory (New York: Free Press, 1969), p.p. 291-303

15
Waltz, Kenneth, „The origins of war in neorealist theory”, în Journal of Interdisciplinary History, vol. 18,
nr. 4, 1979, p.56

16
Guzzini,Ștefano, „Realism și relații internaționale”, ed. Institutul European, Iași, 2000, p. 99
5
 Criticii lui Morghentau, în special Inis Claude, arată că folosirea conceptului de
balanță a puterii în sensul de echilibru este greșită, fiind dată ca exemplu politica Angliei din
secolul al XIX-lea, care avea semnificația de balanță doar pe continent.
La rândul său, Gilpin susține că un sistem internațional este stabil (adică în echilibru),
atăta timp cât niicun stat nu consideră că schimbarea sistemului este profitabilă.17
Transformările permanente și dinamica sistemului internațional au determinat o
diluare a conceptului de balanță a puterii, diminuare de utilitate determinată de consacrarea
consensului și cooperării, cât și o revigorare, ținând seama de competiția multipolară derivată
din apariția unor noi centre de putere.18 În tanziția de la unipoalrism la multipolarism, unii
autori au constatat lipsa unei balansări echivoce la puterea Statelor Unite ( hard balancing), în
timp ce alții vorbesc de o fenomenul de soft balancing, prin care statele încearcă să submineze
și să restrângă puterea SUA prin alte modalități decât cele clasice.19
În ciuda disputelor pe marginea mai ales a semnificației, balanța puterii sau echilibrul
de putere constituie o lege importantă a relațiilor internaționale, a cărei acțiune explică
comportamentul actorilor de pe scena politică internațională.

BIBLIOGRAFIE
LUCRĂRI GENERALE

1.Bogdan, Corneliu, Preda, Eugen, „Sfere de influență”, ed. Științifică și Encilcopedică,

București, 1986

2.Dudău, Radu, „Teoria Relațiilor Internaționale”,ed. Universității București, București, 2008

17
Gilpin, Robert, “Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global”, ed. Polirom,
București, 2007, p.112
18
Pașcu, Ioan Mircea, “Teoria Relatiilor Internaționale- note de curs”, SNSPA, București, p.19
19
Lieber, Keir, Alexander, Gerard, “Waiting for balancing: why the world is not pushing back” în International
Security, vol.30, nr.1 (vara 2005), p.109
6
3.Guzzini,Ștefano, „Realism și relații internaționale”, ed. Institutul European, Iași, 2000

4.Morghentau, Hans, “Politica între națiuni”, ed. Polirom, București, 2007

5.Neguț, Silviu, „Introducere în geopolitică”, ed. Economică, București, 2006

6.Pașcu, Ioan Mircea, “Teoria Relatiilor Internaționale- note de curs”, SNSPA, București

7. American Heritage Dictionary of the English language, 4th edition, Houghton Mifllin
Company, 2009

LUCRĂRI DE SPECIALITATE

8.Gilpin, Robert, “Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global”, ed.
Polirom, București, 2007

9..Kennan, George, „The fateful alliance: France, Russia and the coming of the First World
War”, Cambridge University Press, 1984

ARTICOLE DE SPECIALITATE

10.Kaplan, Morton , „Variants on six models of the international system”, în James Rosenau
(ed.), International Politics and Foreign Policy: A Reader in Research and Theory, New
York: Free Press, 1969

11.Scarborough, Grace, „Threat and alignment”, în International Interaction, vol.1, nr.14,

Cambridge University Press, 1988

12.Waltz, Kenneth, „The origins of war in neorealist theory”, în Journal of

Interdisciplinary History, vol. 18, nr. 4, 1979