Professional Documents
Culture Documents
2
Paul Watzlawick, Janet H. Beavin şi Don D. Jackson, Menschliche Kommunikation, 6.
Auflage, Verlag Hans Huber, Bern, 1982, p. 53.
3
Gheorghe Guţu, Dicţionar latin-român, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, p. 89.
4
Dorind să atragă atenţia asupra faptului că nu putem reduce comunicarea la simpla
formulare a unui complex de semne, Robert Hopper şi Jack L. Whitehead, Jr. au trecut în
extrema cealaltă, la fel de nepotrivită, susţinând că fenomenul comunicării survine atunci
când mesajele sunt receptate şi interpretate. Potrivit acestei concepţii, de pildă, „când
scriem o carte nu este vorba de comunicare; este comunicare când citeşti şi înţelegi una“.
Robert Hopper şi Jack L. Whitehead, Jr., Communication Concepts and Skills, Harper &
Row, New York, 1979, p. 5.
receptor B pot fi corelate, sub raport intenţional, în patru situaţii
distincte:
1. SITUAŢIA DE INFLUENŢARE RECIPROCĂ INCONŞTIENTĂ: A emite
involuntar un complex de semne, iar B îl receptează tot fără
intenţie,
2. SITUAŢIA DE OBSERVARE: A emite involuntar un complex de
semne, însă B îl receptează în mod intenţionat,
3. SITUAŢIA DE INOCULARE: A emite cu intenţie un complex de
semne, dar B îl receptează în mod involuntar şi
4. SITUAŢIA DE COMUNICARE: A emite intenţionat un complex de
semne, iar B îl receptează, de asemenea, cu intenţie.
17
Allan R. Cohen, Stephen L. Fink, Herman Gadon şi Robin D. Willits, Effective
Behavior in Organizations. Learning from the Interplay of Cases, Concepts, and Student
Experiences, Richard D. Irvin, Inc., Homewood, 1976, p. 126.
18
Ron Ludlow şi Fergus Panton, The Essence of Effective Communication, Prentice Hall,
New York, 1992, p. 7.
2.2. MESAJUL
19
Saundra Hybels şi Richard L. Weaver, Communicating Effectively, Random House,
New York, 1986, p. 8.
20
Tatiana Slama-Cazacu, Psiholingvistica – o ştiinţă a comunicării, Editura ALL,
Bucureşti, 1999, p. 104.
21
Jean Dubois et collab., Dictionnaire de linguistique et des sciences du lagage,
Larousse, Paris, 1994, pp. 298-299.
mod intenţionat asupra alocutorului prin intermediul unui complex
de semne pur material şi perceptibil, interpretarea acestuia –t
corelarea lui cu anumite obiecte materiale sau mentale, cu anumite
sisteme şi practici sociale, cu anumite comportamente etc. – fiind
opera exclusivă a receptorului. Fireşte, această informaţie
„recreată“, deşi aparţine alocutorului, este pusă apoi, cu mai multă
sau mai puţină îndreptăţire, în seama locutorului, ca autor al
mesajului primit.
2.3. CODUL
22
Paul Watzlawick, How Real is Real. Confusion, Disinformation, Communication,
Vintage Books, New York, 1977, p. x.
23
Distincţia fapte brute-fapte instituţionale este fundamentată riguros de John R. Searle
în lucrarea Realitatea ca proiect social (Editura Polirom, Iaşi, 2000).
Căile pe care circulă semnele între emitenţi şi receptori pot fi
naturale sau artificiale. Canalele naturale de transmitere corespund
organelor noastre de simţ (vizual, auditiv, olfactiv, tactil şi
gustativ), iar cele artificiale sunt produse tehnice ale omului:
benzile de frecvenţă radio, sisteme mecanice sau electronice,
cabluri electrice etc.
Cea mai importantă cerinţă pe care trebuie să o respecte
canalele de transmitere este aceea de a asigura transmiterea cât mai
eficientă şi cât mai puţin distorsionată a mesajelor, în ciuda
zgomotelor sau a bruiajelor care le afectează.
Ar mai fi de consemnat aici faptul că natura canalului de
transmitere folosit, ne permite să determinăm, într-o oarecare
măsură, caracteristicile relaţiei sociale care s-a stabilit între emitent
şi receptor în răstimpul comunicării.
3. ANALIZA ACTELOR DE DISCURS
3.2. INTERACŢIUNI SUBSUMATE PROCESULUI DE
COMUNICARE
3.2.1. AUTOREVELARE-DISCERNERE.
Contribuţia emitentului la acest nivel semiotic, AUTOREVELAREA
(sau AUTODEZVĂLUIREA), revine la dezvăluirea unor aspecte personale
(emoţii, sentimente, impresii, atitudini, convingeri, speranţe,
intenţii, angajamente etc.), care sunt ţinute – de regulă – ascunse,
cu intenţia de a înlesni comunicarea prezentă.
Precizări:
(i) Autorevelarea este o acţiune voluntară.
(ii) Autorevelarea furnizează informaţii care vizează exclusiv
persoana emitentului
(iii) Informaţiile transmise în actul autorevelării sunt inedite
pentru receptor.
(iv) Autorevelarea este menită să catalizeze comunicarea.
(v) Autorevelarea este, prin definiţie, o acţiune onestă.
Autorevelarea se distinge de celelalte acţiuni care compun
procesul de comunicare prin următoarele şase dimensiuni sau
calităţi24:
1. informaţia,
24
Cf. Joseph A. DeVito, The Communication Handbook. A Dictionary, Harper & Row,
New York, 1986, pp. 277-278; [18b: 230-232]. DeVito şi Hargie raportează
autorevelarea şi la dimensiunea sincerităţii. Noi am preferat să tratăm sinceritatea ca
proprietate intrinsecă (şi subînţeleasă) a autorevelării.
2. valenţa,
3. acurateţea,
4. oportunitatea,
5. accesibilitatea şi
6. eficacitatea.
Ca orice comportament voluntar, autodezvăluirea vizează
atingerea unor obiective, dintre care cinci par a avea o importanţă
deosebită:
a. dezvoltarea conceptului de sine;
b. iniţierea sau deblocarea comunicării;
c. încurajarea reciprocităţii;
d. obţinerea unor informaţii relevante despre persoana
receptorului;
e. identificarea şi fructificarea unor similarităţi cu receptorul.
Pentru a observa cu mai multă acurateţe autodezvăluirea
practicată de cineva şi pentru a o putea fructifica în mod eficient,
este bine să ţinem seama de factorii care o influenţează în mod
semnificativ:
1. efectul diadic;
2. mărimea auditoriului;
3. subiectele vizate;
4. valenţa;
5. sexul, rasa, naţionalitatea şi vârsta;
6. relaţia cu receptorul.
Pe linia „partajării“ contribuţiilor aduse de interlocutori la
realizarea comunicării, actul de autorevelare al emitentului trebuie
corelat cu actul de DISCERNERE al receptorului.
Această acţiune complementară săvârşită de receptor poate
fi definită, într-o primă instanţă, ca un comportament conştient
orientat spre decelarea aspectelor care formează starea proprie sau
conceptul de sine al emitentului: acuitatea simţurilor, acurateţea
sistemului conceptual, trăsăturile de caracter, afectele, atitudinile,
cunoştinţele, convingerile, capacitatea de focalizare a atenţiei,
puterea voinţei, interesul manifestat în ducerea la bun sfârşit a
comunicării etc.
Precizări:
(i) Discernerea nu este o consecinţă a autorevelării.
(ii) Acţiunea de discernere exclude observarea
comportamentelor expresive ale emitentului
(iii) Practicând discernerea, receptorul trebuie să afle ce este
emitentul, dar şi ce ştie el că este
(iv) Discernerea este cumulativă.
(v) Amploarea discernerii n-o poate depăşi pe cea a
autodezvăluirii. Dintre dimensiunile sau calităţile care pot
servi la caracterizarea actului de discernere, cel puţin patru ni se
par a avea o importanţă deosebită:
1. promptitudinea,
2. precizia,
3. completitudinea şi
4. fineţea.
Nivelul de realizare a actului de discernere este influenţat într-o
măsură considerabilă de următorii patru factori:
1. interesul receptorului faţă de persoana emitentului;
2. calitatea autorevelării;
3. contextul comunicării;
4. experienţa de comunicare a receptorului.
La încheierea consideraţiilor privind interacţiunea autorevelare-
discernere, ni se pare potrivit să invocăm modelul Johari, ca punct
de plecare pentru o tipologie interesantă a protagoniştilor
procesului de comunicare. Construit de Joseph Luft şi Harry
Ingham25, acest model asigură o reprezentare diagramatică a patru
tipuri de eu sau – poate mai exact – a patru zone din alcătuirea
eului, după cum emitentul şi receptorul le cunosc sau nu.
25
Group Processes: An Introduction to Group Dynamics, National Press Books, Palo
Alto, California, 1970, p.11; apud [19: 172-174] şi William V. Haney, Communication
and Interpersonal Relations. Text and Cases, 4th ed., Richard D. Irwin, Inc., Illinois,
1979, pp. 126-134.
Cunoscut de sine Necunoscut de sine