Sfântul Ciprian. Scrisori baptismale.Despre botezul ereticilor1. Viaţa şi activitatea. Personalitatea cea mai de seamă a Bisericii creştine din Africa între Tertullian şiAugustin, Sfântul Ciprian, s-a născut, după părerea cercetătorilor, între 200 şi 210 la Cartagina, într-ofamilie bogată, vestită prin neamul şi puterea ei politică.După studii strălucite, urmate de o carieră glorioasă de retor şi de o viaţă dedicată plăcerilor, Caecilius Thascius Cyprianus se converteşte la creştinism, prin îndemnul preotului Caecilius sau Caecilianus. Pânăatunci, va mărturisi el, ,,trăiam în întuneric şi într-o noapte adâncă, azvârlit încolo şi încoace pe mareaagitată a lumii, rătăcind la întâmplare, nesigur de viaţa mea, străin de adevăr şi de lumină” (AdDonatum, 3)

.Convertirea o socoteşte un dar al lui Dumnezeu, o lucrare a Sfântului Duh. Citeşte plin de râvnă, SfântaScriptură, încercând să trăiască adevărul creştin. încă nu primise botezul când îşi împărţise săracilor oparte din marea sa avere. În sfârşit, „un duh venind din cer i-a dat o a doua viaţă şi a făcut din el un omnou” (Ad Donatum 3-4)

.Curând, datorită prestigiului de care se bucura în faţa clerului şi credincioşilor, este hirotonit preot (poate în 246), iar puţin mai târziu (248) ocupă scaunul de episcop al Cartaginei, cel mai de seamă dintre celeaproximativ 150 de episcopate din Africa, Numidia şi Mauritania

.Purtarea sa plină de evlavie şimilostenie, dar şi energică şi severă, îl făceau iubit şi îl recomandau pentru rolul de conducător alBisericii din această parte a lumii. Diaconul Pontius, prieten nedespărţit şi notarius al său, ne-a lăsat unportret al marelui episcop cartaginez în Vita Caecili Cypriani, cea mai veche biografie creştină, scrisă cupietate filială, la puţin timp după martiriul sfântului: „Atâta sfinţenie şi graţie străluceau pe chipul lui, încât tulbura cugetul privitorilor. Chipul lui era în acelaşi timp serios şi vesel, fără să cadă într-oseveritate tristă sau într-o bunăvoinţă excesivă: era un amestec din acestea două, încât nu-ţi dădeaiseama dacă se impunea să fie temut sau iubit, afară numai dacă el nu merita şi una şi alta. Veşmintelesale nu se deosebeau de chipul său, potrivite şi ele mediului înconjurător. Pe Ciprian nici trufia lumeascănu-l umflase, dar nici sărăcia afectată nu-l întinase” (Vita... 6)

.Lucrarea pastorală a Sfântului Ciprian se întinde pe o perioadă scurtă, 9-10 ani, dar una dintre cele maifrământate din istoria Bisericii. ,,Spirit practic, ferm, clar şi iubind mai presus de orice disciplina, bunarânduială, armonia, pacea şi unitatea credincioşilor săi şi a întregii Biserici, după cum îl caracterizeazăPărintele profesor Ioan G. Coman, Sfântul Ciprian va lăsa urme în istoria episcopatului cartaginez şi acreştinismului secolului al III-lea”

.La puţin timp după debutul episcopatului Sfântului Ciprian, Decius, un ilarian activ şi energic, careconsidera că poate restaura imperiul prin distrugerea creştinismului, dezlănţuie o mare prigoanăanticreştină în toamna anului 249. Mulţi creştini au apostaziat. Mulţi, mai ales preoţi şi creştini de seamă,au suferit moarte martirică. Printre aceştia se afla şi Episcopul Fabian al Romei, martirizat la 20 ianuarie250.Sfătuit de colegi şi de credincioşi, Sfântul Ciprian părăseşte Cartagina şi aproximativ 15 luni trăieşteretras într-o mică localitate din apropierea Cartaginei, fără să rupă legăturile cu clerul şi credincioşii. Prinscrisori, el îndeamnă la păstrarea credinţei, la disciplină, cere să fie ajutaţi săracii, văduvele, bolnavii.Retragerea Sfântului Ciprian a dat naştere unor interpretări răuvoitoare, atât la Roma, cât şi la Cartagina,mai ales din partea celor nemulţumiţi de atitudinea adoptată de episcopul cartaginez în chestiuneapenitenţială, una din marile dificultăţi create Bisericii de persecuţia lui Decius. Persecuţia, neatingându-şiscopul, se potoleşte la începutul anului 251 şi încetează după moartea pe câmpul de luptă a lui Decius.

Apud Saint Cyprien,

Correspondance,

TomeI. Texte etabli et traduit par Le Chanoine Bayard, Paris,1925, p. X.

Apud eundem, p. XI.

Număr dat de Bayard, op. cit., p. XII.

Apud Pr. prof. loan G. Coman, Personalitatea

Sfântului Ciprian,

în „Studii Teologice", XI(1959), n.r. 5-6, p. 273.

Ibidem, p. 273.

Se punea acum problema celor căzuţi: lapsi. Aceştia căutau să obţină de la confessores (mărturisitori) şimartiri libelli pacis, pe care să le prezinte apoi preoţilor spre a fi împăcaţi cu Biserica. Sfântul Ciprian estede părere că trebuie deosebite diferitele categorii de lapsi şi că, în funcţie de acestea, lapsi aveaudatoria să facă pocăinţă. Această hotărâre este aprobată de Sinodul de la Cartagina din primăvara anului251. Sinodul confirmă condamnarea preotului Novatus, a altor patru preoţi şi a diaconului Felicissimuscare, din opoziţie faţă de Sfântul Ciprian, se arătau prea indulgenţi faţă de lapsi. Plecând de la Roma,Novatus şi Felicissimus îl vor îndemna pe Novaţian, preot capabil şi primul scriitor creştin de limba latinăla Roma, nemulţumit însă de alegerea lui Cornelius, la 5 martie 251, ca episcop al Romei, să-şiorganizeze o Biserică proprie. Novaţian va crea o sectă cu principii rigoriste (excluderea lapsilor,interzicerea căsătoriei a II-a etc), ale cărei urme se vor întâlni încă în sec. IV-V.Între 252 şi 254 Imperiul este bântuit de ciumă. Sfântul Ciprian se remarcă prin îndemn la dragoste, lamilostenie, la devotament. Scapă de urmările unui edict din 252 al împăratului Trebonius Gallus (251-253), care ordonase sacrificii solemne pentru îndepărtarea flagelului, pe care-l considera adus decreştini, care provocaseră, prin ,,nelegiuirea” lor, mânia zeilor.Luptând pentru păstrarea unităţii Bisericii, Sfântul Ciprian va trebui să facă faţă în perioada 255-257spinoasei probleme a botezului ereticilor. în această controversă, despre care vom vorbi mai târziu pelarg, se înfruntau Biserica Africană şi Biserica Romei, prin conducătorii lor, Sfântul Ciprian şi episcopulŞtefan î al Romei (254-257), primul susţinând nevaliditatea botezului schismaticilor şi ereticilor, iar aldoilea, validitatea lui. Controversei îi va pune capăt moartea martirică a lui Ştefan, în 257, în timpulpersecuţiei lui Valerian (253-260).Dar şi Sfântul Ciprian se va număra printre primele victime ale edictului din 257 al lui Valerian. Arestat la30 august 257, este judecat şi exilat de proconsulul Aspssius Paternus într-o mică localitate, Curubis, unloc pustiu, fără apă, fără verdeaţă. Revelaţia că i se amână moartea cu o zi a fost simbolul amânării deun an. Peste un an este rejudecat de proconsulul Galerius Maximus şi decapitat la 14 septembrie 258. Judecata şi sfârşitul lui le cunoaştem din Acta proconsularia. În noaptea dinaintea martiriului, credincioşiiau vegheat în jurul locuinţei unde se afla episcopul lor care ,,dorea martiriul şi anume ţinea să fie ucischiar în timpul vorbirii sale despre Dumnezeu, căci râvna sa cea mare era cuvântul despre învăţăturadumnezeiască” (Pontius, Vita 14)

.Aşa în sfârşit viaţa Sfântului Ciprian, ,,energie în acţiune, un realizator fără şovăire al celor mai buneplanuri şi hotărâri pe care le lua Biserica sa..., (bărbat) împodobit cu un caracter excepţional, cu un simţneobişnuit al situaţiilor şi cu o rară putere de pătrundere a sufletului omenesc”

.2. Opera. Ţinând seama de conţinut, critica a clasificat operele autentice ale Sfântului Ciprian în treicategorii

:Apologetice: Ad Denatura, Quod idola dii non sint, Ad Demetrianum, Ad Fortunatum;Dogmatico-polemice: De lapsis, De catholicae ecclesiae unitate, Testimoniu ad Quirinum;Practico-ascetice; De mortalitate, De habitu virginum, De dominica oratione, De opere ei eleemosynis,De bono patientiae, De zelo et livore.3. Corespondenţa.A. În afară de operele citate mai sus, ne-au rămas de la Sfântul Ciprian 81 de scrisori.Numărul lor a fost desigur mai mare (la unele se face aluzie în cele păstrate), dar din păcate s-aupierdut, dispărând odată cu ele o bogată sursă de informaţii privitoare la viaţa şi activitatea Sfântului, caşi la viaţa Bisericii secolului al III-lea. Iniţial, scrisorile n-au fost aşezate în ordine cronologică, astăzi însă, în cele mai bune ediţii, această ordine este respectată, în măsura în care acest lucru a fost posibil.Colecţia de scrisori a Sfântului Ciprian s-a format încet. El avea obiceiul de a păstra copii ale scrisorilor pecare le trimitea. Dintre cele 81 de scrisori rămase, 59 sunt ale lui, 16 ale diferiţilor contemporani, iar 6sunt scrisori sinodale al căror autor este, de asemenea, Sfântului Ciprian.După adresant, scrisorile personale ale Sfântului Ciprian se pot clasifica astfel: 1. către martiri; 2. cleruluişi poporului Cartaginei şi 3. clerului şi episcopului Romei.

Apud ennleni,

p. 275, n. 4'.).

Pr. prof. ioaa Ci. Co'nan, op.

cit., p.

267

Dam cliisificarea după Pr. prof. ioan G. Coman, cp. cit., p. 277-278

Dacă ţinem seama de problemele tratate şi de ordinea cronologică, cât de cât exactă, scrisorile pot fi împărţite în patru grupe: 1. Probleme de disciplină (I-IV); 2. Persecuţia lui Decius, reconciliereaapostaţilor, lupta împotriva schismaticilor (V-LXVIII); 3. Botezul ereticilor (LXIX-LXXV); 4. Persecuţia luiValerian (LXXVI-LXXXI).B.Scrisorile au o deosebită valoare documentară. Ele reprezintă o mină inepuizabilă, unadevărat tezaur de informaţii variate asupra vieţii bisericeşti din Africa preconsulară, la jumătateasecolului al III-lea, asupra istoriei Bisericii, organizării sale, a disciplinei şi orientării spirituale acomunităţilor creştine.Scrisorile ne îngăduie să-1 vedem pe Sfântul Ciprian în mijlocul evenimentelor descrise, în luptă cu celemai variate probleme, situaţii sau oameni ai Bisericii şi timpului său. Două sau trei persecuţii, douăschisme, şapte sau opt sinoade provinciale se desfăşoară aproape sub ochii noştri. Şi din mijlocul acestorevenimente se detaşează o figură înconjurată de aureolă, pe care Bayard o prezintă astfel: ,,(Figura) unuiepiscop, care este un sfânt fără a înceta să fie un om: evlavios, dezinteresat, energic, prudent, abil,capabil să greşească şi să sufere, dar ştiind să ierte, şi destul de stăpân pe sine pentru a-i tempera pe ceicu care împarte rătăcirea şi să-i împiedice să se mânie în chip expresiv împotriva celor care nu gândescca ei”

.În acelaşi timp, societatea şi viaţa creştină ne apar creionate cu trăsături precise şi vii. Biserica esteprezentă în toate scrisorile. Ea este una şi în ea se intră prin Botez şi se iese prin apostazie,excomunicare, schismă sau erezie. Între mădularele Bisericii găsim chipuri de mărturisitori, martiri,penitenţi, catehumeni, credincioşi, văduve, fecioare etc.Slujitorii bisericeşti şi clerul sunt reprezentaţi de: citeţi, exorcişti, acoliţi, ipodiaconi, diaconi, preoţi,episcopi. Fiecare are rolul său în buna desfăşurare a vieţii comunităţilor creştine. Pentru toate acestea,corespondenţa Sfântului Ciprian constituie un document de mare valoare privind istoria Bisericii şisocietăţii creştine de la jumătatea secolului al III-lea.4.Controversa baptismală şi epistolele baptismale. Până la apariţia marcionismului, ereziilenu şi-au organizat Biserici independente. Adepţii lor se ascundeau în Biserica una a lui Hristos de la careprimeau Botezul. De aceea, când se reîntorceau la sânul Maicii-Biserici, nu erau botezaţi din nou, ci erauprimiţi prin punerea mâinilor in paenitentiam

.Dar, după ce marcionismul şi alte erezii au organizat comunităţi separate şi botezau, s-a pus întrebareadacă botezul lor este valid şi dacă ereticii reveniţi în Biserică trebuiau botezaţi din nou sau nu. Problemabotezului ereticilor este importantă pentru că, teoretic, trebuie să se ştie dacă ceea ce se petrece înafara Bisericii este o Taină Sfântă şi pentru că, practic, trebuie să se ştie cum poate fi înţeleasă iconomiabisericească cu privire la Botez

. Problema este şi greu de rezolvat din lipsa cuvântului determinant alRevelaţiei dumnezeieşti în această privinţă, a unei tradiţii universale creştine, care să aibă caracterunitar, şi a unei hotărâri bisericeşti cu caracter de valabilitate ecumenică

.Încă din secolul al II-lea existau în Biserică două obiceiuri în legătură cu botezul ereticilor: unul în AsiaMică şi în Răsărit, în general, care socotea botezul ereticilor ca nevalid, şi altul la Roma şi în Apus, carerecunoştea botezul ereticilor ca valid. Cele două obiceiuri s-au întâlnit în Africa, dând naştere unei aprigicontroverse.Încă înainte de controversa de la mijlocul secolului al III-lea, Clement din Alexandria (150-215?) socotea

Bayard, op.

cit., p.

XLVIII: aceluiaşi îi datorăm şi alte informaţii privind corespondenţa SfântuluiCiprian.

J. Tixeront,

Histoire des dogmes dans l'antiquite chretienne,

tome I,La Theologie anteniceene, Paris, 1930, p. 378. Lui îi datorăm şi unele dinconsideraţiile următoare.

Pr. prof. dr. Isidor ToJoran,

Botezul ereticilor,

în ,,Mitropolia Ardea-lului", VI (1961), nr. 4-6, p. 242 ; A se vedea şi Diac. Conf. Nicolae Corueanu,

Actualitea Tratatului lui Tertulian,

„Despre

prescripţia ereticilor",