CULTURA VIŢEI DE VIE ŞI VINIFICAŢIA ÎN SISTEM ECOLOGIC

CUPRINS
INTRODUCERE
Modul I. MANAGEMENTUL FERMEI ECOLOGICE
1.1. Supravegherea şi controlul punerii în aplicare a reglementărilor în vigoare
1.1.a Conversia la ferma ecologică
1.1.b Organisme de certificare (după standardele UE şi IFOAM)
1.1.c Forme oficiale în relaţia cu organismul de certificare
1.1.d Sprijin pentru agricultura ecologică
1.2. Planificarea, monitorizarea şi controlul producţiei
1.2.a Istoria culturilor
1.2.b Evaluarea cerinţelor plantelor
1.2.c Incidenţa dăunatorilor şi cerinţele nutriţionale

Bibliografie
Întrebări şi răspunsuri
Modulul II. COMERCIALIZAREA PRODUSELOR ECOLOGICE
2.1. Planificarea şi gestionarea achiziţiilor
2.1.a Selectarea furnizorilor
2.1.b Alegerea canalelor de distribuţie
2.2. Comercializarea produselor viticole ecologice
2.2.a Selectarea clienţilor
2.2.b Vânzarea produselor ecologice

Bibliografie

Întrebări şi răspunsuri

Modulul III. NORME DE CULTIVARE A VIŢEI DE VIE ÎN SISTEM

ECOLOGIC
3.1. De ce viticultură ecologică?
3.1.a Importanţa policulturii;
3.1.b Fertilitatea solului;
3.1.c Managementul dăunătorilor;
3.2. Proiectarea, realizarea şi controlul producţiei
3.2.a Evaluarea cerinţelor plantei;
3.2.b Rezistenţa soiurilor de viţă de vie la condiţii climatice şi boli;
3.2.c. Înfiinţarea plantaţiei de viţă de vie;
3.2.d. Sisteme de conducere şi susţinere;
3.2.e. Lucrări de îngrijire a viţei de vie;
Lucrările solului;
Fertilizare;
Tăiere şi dirijare;
Buruieni, boli şi dăunători – biologie şi control;
3.2.f. Recoltarea şi transportul produselor viticole ecologice;
3.2.g. Comercializarea produselor viticole ecologice;

Bibliografie

Întrebări şi răspunsuri
INTRODUCERE
Acest curs este rezultatul muncii comune a unui grup de centre de pregătire din
Spania (Instituto de Formación y Estudios Sociales – IFES), Austria (Amadeus
Verein), Italia (Biocert), Suedia (Lantbrukarnas Riksförbund - LRF), Germania (BFW -
Competenz Centrum Europa) şi Portugalia (Escola Superior Agrária de Ponte de
Lima), în colaborare cu o organizaţie de fermieri din Spania (Unión de Pequeños
Agricultores y Ganaderos – UPA), a unei organizaţii de formare profesională din Italia
(Istituto Nazionale di Istruzione Professionale Agricola – INIPA) şi a două
departamente ale Universităţii Complutense din Madrid/Spania (Teoria şi istoria
educaţiei şi cercetare şi diagnoză în Educaţie), desfăşurată în cadrul proiectului
FORECOLOGIA, număr de referinţă ES/03/B/F/PP-149080, finanţat cu sprijin de la
Comisia Europeană prin programul „Leonardo da Vinci”.
"Leonardo da Vinci" este un program de finanţare al Uniunii Europene (U.E.), care
sprijină proiectele care au ca scop formarea profesională.
De asemenea, cursul a fost tradus în limba română, corectat şi adaptat situaţiei din
România de Dr. ing. Ion TONCEA (modul I şi II) şi Dr. biolog Aurora Maria RANCA
(modul III), specialişti în agricultură ecologică şi membri ai Asociaţiei Române pentru
Agricultură Durabilă (ARAD). În acest curs vom folosi, peste tot când este vorba de
agricultură şi produse agricole şi alimentare, termenul „agricultură ecologică,
respectiv „produse agricole şi alimentare ecologice”, deoarece termenul „agricultură
ecologică” este protejat şi atribuit de U.E. României pentru definirea acestui sistem
de agricultură şi este similar cu termenii „agricultură organică” sau „agricultură
biologică” utilizaţi în alte state membre.
Această publicaţie prezintă punctele devedere ale autorilor şi Comisia nu poate fi
trasă la răspundere pentru informaţiile din acest curs.

Scopul proiectului "FORECOLOGIA"

Proiectul „FORECOLOGIA” a urmărit instruirea producătorilor din agricultura
ecologică, pentru a putea să-şi adapteze activitatea la cerinţele producţiei ecologice.
De asemenea, participanţii la acest curs trebuie să fie profesionişti, care lucrează
deja în sectorul agricol, în principal mici fermieri. Acest curs este deci, un material de
recalificare, de instruire permanentă.
În acest context, cursul a fost împărţit în 3 module, iar fiecare modul în mai multe
unităţi didactice, după cum urmează:

Modulul I „MANAGEMENTUL FERMEI ECOLOGICE” conţine aspecte privind

conversia la ferma ecologică, certificarea conform standardelor U.E. şi IFOAM,
sarcinile organismelor de inspecţie şi certificare şi instrumentele de sprijinire a
fermelor ecologice.
Urmare a particularităţilor planificării producţiei agroecologice, acest modul cuprinde,
de asemenea, istoria cultivării terenurilor şi evaluarea cerinţelor plantelor cultivate,
inclusiv prezentarea incidenţei bolilor şi dăunătorilor şi a necesarului de elemente
nutritive.

Modulul II „COMERCIALIZAREA PRODUSELOR ECOLOGICE”, conţine informaţii

privind selectarea furnizorilor de inputuri ecologice şi alegerea canalelor de
distribuţie. De asemenea, cuprinde noţiunile de bază privind instruirea în domeniul
comercializaâării produselor agricole şi alimentare ecologice, cu referire la selectarea
clenţilor şi vânzarea produselor ecologice.

Modulul III „NORME DE CULTIVARE A VIŢEI DE VIE ÎN SISTEM ECOLOGIC””, se

referă la particularităţile teoretice şi aplicative ale culturii viţei de vie: consideraţii
filozofice, importanţa policulturii, fertilitatea solului şi managementul dăunătorilor,
respectiv evaluarea cerinţelor, cunoaşterea rezistenţei soiurilor la factori climatici şi
boli, înfiinţarea plantaţiei, instalarea sitemelor de conducere şi susţinere, lucrările de
îngrijire, precum şi recoltarea, transportul şi comercializarea produselor viticole
ecologice.

În incheierea acestui curs, se prezintă, pe scurt, calculatorul. Aceasta prezentare va

fi folosită pentru instruirea de bază în folosirea calculatorului şi a tehnologiilor
informatice şi de comunicare, precum şi în ceea ce priveşte potenţialul acestora
pentru fermele ecologice.
 Modul I. MANAGEMENTUL FERMEI ECOLOGICE
1.1. Supravegherea şi controlul punerii în aplicare a reglementărilor în vigoare
Producătorii agricoli au şansa de a exploata o multitudine de oportunităţii economice,
care decurg din programul detaliat elaborat de către Comisia Europeană în sectorul
agriculturii ecologice. Acest program are ca scop, de fapt, integrarea protecţiei
mediului în agricultură şi promovarea şi gestionarea calităţii şi siguranţei producţiei
alimentare.
În special, REGULAMENTUL (CE) NR. 834/2007 AL CONSILIULUI din 28 iunie 2007
privind producţia ecologică şi etichetarea produselor ecologice, precum şi de
abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 2092/91 şi REGULAMENTUL (CE) NR.
889/2008 AL COMISIEI din 5 septembrie 2008 de stabilire a normelor de aplicare a
Regulamentului (CE) nr. 834/2007 al Consiliului privind producția ecologică și
etichetarea produselor ecologice., prevăd în detaliu cum să se gestioneze producţia
agricolă ecologică în statele membre (Regulamentul 834/2007 şi Regulamentul
889/2008 se află pe siteul Uniunii Europene (U.E.): http//:europa.eu.int/eur-lex şi al
Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale (MAPDR): www.mapam.ro)
Merită, de asemenea, subliniat faptul că normele cu privire la produsele ecologice se
întemeiază pe un sistem bazat pe voluntariat, astfel că, pentru a identifica produsele
ecologice poate fi folosit logo-ul U.E. al agriculturii ecologice, coroborat sau nu cu
logo-urile naţionale sau private.
Pentru a eticheta un produs ca fiind ecologic, trebuie sa se respecte in totalitate
Regulamentul Cosiliului nr. 834/2007 şi Regulamentul Comisiei nr. 889/2008, care
conţin un minimum de norme cu privire la producţia, procesarea şi importul
produselor ecologice, inclusiv procedurile de inspecţie, etichetare şi marketing pentru
întreaga Europă. Logo–ul pentru produsele ecologice a fost stabilit încă din anul
2000 la nivel UE şi poate fi folosit în întreaga zonă UE. Această etichetă poate fi
folosită doar de către producătorii ale căror sisteme de producţie şi produse au fost
inspectate de organismele de inspecţie şi din rapoartele de inspecţie reiese că
satisfac cerinţele regulamentului UE. Acest logo poate fi folosit numai dacă produsele
ecologice conţin, cel puţin, 95% ingrediente ecologice şi dacă aceste produse au fost
procesate, ambalate şi etichetate în U.E. sau în alte ţări non – U.E. care au un sistem
de inspecţie echivalent.

În România, alături de sigla comunitară poate fi folosită şi sigla natională „ae. Sigla
,,ae , proprietate a MAPDR , garantează că produsul, astfel etichetat, provine din
agricultura ecologică şi este certificat de un organism de control. Regulile de utilizare
a siglei ,,ae” sunt cuprinse în anexa nr.1 la Ordinul comun pentru modificarea şi
completarea Anexei la Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr.
317/2006 şi al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor
nr.190/2006 pentru aprobarea Regulilor specifice privind etichetarea produselor
agroalimentare ecologice. Dreptul de utilizare a siglei ,,ae” pe produsele, etichetele şi
ambalajele produselor ecologice îl au producătorii, procesatorii şi importatorii
înregistraţi la MAPDR şi care deţin un contract, cu un organism de control aprobat de
către MAPDR.

O altă prioritate a Comisiei Europene a fost elaborarea conceptului de trasabilitate

(posibilitatea de a urmări „traseul” unui produs alimentar de la început până la
vânzarea sa şi invers).
Încă din ianuarie 2005 prin regulamentul nr. 178/2002 a fost adoptat sistemul
obligatoriu de trasabilitate a alimentelor. Acest regulament prevede principiile
generale şi cerinţele legii alimentului, instituie înfiinţarea Autorităţii Europene pentru
Siguranţa Alimentară si stabileşte procedurile legate de siguranţa alimentului.
Trasabilitatea a devenit obiectul unei atenţii speciale în rândul operatorilor din
industria alimentară, instituţii sau consumatori, datorită asocierii sale cu probleme,
precum siguranţa produselor alimentare (ne putem gândi la criza provocată de
Encefalopatia Spongiformă Bovină - BSE) şi „garantarea originii” (ne putem gândi la
contaminarea cu Organisme Modificate Genetic). Abilitatea de a lua rapid măsuri
efective şi sigure ca răspuns la urgenţele privind sănătatea de-a lungul întregului lanţ
de producere a alimentelor este de maximă importanţă (putem, de asemenea, vorbi
de trasabilitatea responsabilităţilor).
Trasabilitatea lanţului alimentar se referă la toate informatiile care rezultă „din câmp
până la masa consumatorului” cu scopul de a merge în profunzime la variabilele
productive şi calitative. Toată aceste informaţii trebuie gestionate printrun adevărat
„sistem informational al lanţului alimentar” cu puncte variate de acces, de exemplu la
public, la Autoritatea de sănătate, la organismele de certificare, la personalul tehnic
responsabil şi la gestionarea afacerii având drept scop crearea unui sistem perfect
transparent.
Pentru a atinge acest scop, sunt necesare următoarele documente principale:
a) Regulament tehnic (sau manual) al trasabilităţii, al cărei principiu este
descrierea a tot ceea ce se face (si, binenţeles, de a face cea ce este
scris) pentru a garanta trasabilitatea lanţului alimentar;
b) Documentarea privind sistemul de producţie, care conţine proceduri
operaţionale, proceduri tehnice, instrucţiuni specifice de lucru şi
măsurile pe care o firmă din lanţul alimentar trebuie să le adopte pentru
a garanta funcţionarea corecta a sistemului de urmărire;
c) Schema de certificare, care punctează regulile prin care agenţia de
reglementare şi operatorii acestui lanţ trebuie să interacţioneze între ei
şi să garanteze conformitatea produsului cu normele de referinţă;
d) Diagrama procesului , este o schiţă unde sunt prezentate diferite faze
ale producţiei. De asemenea, în această schiţă se subliniază şi fazele
în care trasabilitatea poate fi pierdută. Este deci documentul care
 descrie istoricul produsului (înţeles ca fiind cel mai apropiat de unitatea
de vânzare);
e) Planul de control, este un document prin care se stabileste tipul şi
modul de realizare a operaţiunilor de verificare a produsului in timpul
ciclului de producţie (colectarea de probe, analize chimice, laboratoare,
etc.). Astfel de verificări sunt efectuate, în mod normal, atât de către
conducerea firmei de producţie alimentară cât şi, în cazul certificării, de
un alt organism specializat. De bună seamă că, pentru lanţul alimentar
agro-ecologic, este esenţială activitatea depusă de către Organismele
de inspecţie şi certificare, autorizate de către Autoritatea naţională în
conformitate cu Reg. nr. 834/2007 şi Reg. nr. 889/2008. Aceste
organisme îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu manualele
operaţionale de specialitate, iar activitatea lor este planificată în aşa fel
incat sa garanteze controlul întregului lanţ alimentar în toate fazele
sale.

1.1.a Conversia la ferma ecologică

Operatorii agricoli care optează pentru a produce conform metodelor ecologice,
trebuie să-şi planifice cu grijă planul de conversie a fermelor lor, atât din punct de
vedere tehnic cât şi birocratic, prin respectarea în totalitate a standardelor şi
supunerea fermei controlului unui Organism de inspecţie şi certificare acreditat de
către Autoritatea Naţională competentă.
Din punct de vedere tehnic, conversia este perioada în care o fermă convenţională
stabileşte bazele pentru aplicarea corectă şi profitabilă a metodelor agroecologice.
Prin urmare, această perioadă poate fi denumită "conversie birocratică", deoarece în
perioada de conversie produsele agricole şi alimentare nu pot fi comercializate ca
ecologice, şi "conversie agronomică”, deoarece unul din obiectivele acestei perioade
este optimizarea metodelor agricole ecologice, din punct de vedere tehnic .
Normele comunitare care reglementează agricultura ecologică cer ca ferma care
doreste să adopte metodele ecologice să urmeze o perioadă de conversie de doi ani
pentru culturile anuale şi de trei ani pentru culturile perene.
Organismul de inspecţie poate prelungi sau scurta acest termen, în funcţie de istoria
fermei susţinută de documente justificative. În nici un caz, conversia nu se poate face
în mai puţin de un an. De asemenea, toate planurile trebuie să fie aprobate în
prealabil de către organismul de inspecţie, începând cu planificarea conversiei.
Conversia unei ferme la agricultura ecologică înseamnă toate măsurile de
îmbunătăţire a fertilităţii solului şi de reechilibarea a ecosistemelor agricole.
Scopul „planului de conversie” este să călăuzească producătorii ecologişti în
perioada de conversie şi să-i ajute să realizeze obiectivele pe care şi le-au propus.
Un plan de conversie este o „fotografie” a unităţii agricole făcută pe baza analizei şi
examinării încrucişate a tuturor datelor existente, în vederea stabilirii soluţiilor
tehnice.
Aşadar, planul de conversie presupune evaluarea atentă a următoarelor aspecte:
 Istoria câmpului/fermei;
Este o sarcină importantă pentru fermierul (producătorul) ecologist care
presupune colectarea tuturor informaţiilor posibile privind practicile agronomice,
problemele din procesul de producţie şi recoltele obţinute;
 Starea de fertilitate a solului;
Este un pas important pentru programul de fertilizare care se materializează prin
efectuarea cartării agrochimice şi dacă se poate, pedologice;
 Mediul social;
 În perioada de conversie, orice producător agricol trebuie să cunoască bine
comunitatea în care îşi desfăşoară activitatea şi dacă în zona respectivă mai sunt
alte unităţi agro-ecologice, sau se desfăşoară proiecte de protecţie a mediului. În
acest fel el poate face schimb de informaţii şi primeşte sugestii folositoare şi nu se
simte ca un pionier. De asemenea, el trebuie să afle unde sunt punctele de
vânzare sau/şi agenţii care comercializează produse şi servicii de interes pentru
agricultura ecologică şi să cunoască comercianţii care ar putea pot sa-i cumpere
produsele. Producătorii agricoli care nu deţin toate echipamentele necesare este
bine să-i cunoască pe ceilalţi operatori sau procesatori din zonă care ar putea să
le dea echipamente şi consultanţă şi să se oferă voluntar pentru a executa orice
operaţie de care au nevoie.
 Nivelul de pregătire teoretică şi aplicativă a producătorului;
Aceste aspecte joacă un rol important în stabilirea timpului şi a metodelor pentru
introducerea noutăţilor în fermă şi pentru a se asigura sprijinul tehnic necesar.
Motivaţia producătorului este cel mai important factor de succes, astfel încât dacă
un producător nu este convins sau nu a „digerat” îndeajuns o propunere, această
iniţiativă are şanse să nu reuşească. Este, de asemenea, adevărat că persoanele
care au alte preocupări, în special cele din afara fermei, cum ar fi procesatorii,
urmăresc mai degrabă propriile interese decât pe cele ale fermei.
 Dotarea cu echipamente şi dorinţa de a investi;
Timpul necesar pentru implementare opţiunilor agronomice depinde nu doar de
convingerea operatorului exprimată anterior dar şi de inputurile şi echipamentele
disponibile în fermă şi în teritoriu. Dorinţa operatorului de a investi bani în fermă
are, de asemenea, o influenţă asupra timpului de implementare a planului de
conversie. Sfaturile experţilor vor sugera desigur soluţii alternative temporare
care, pe de o parte, vor convinge producătorul că operaţiile sunt practicabile şi că
merită investiţia, iar, pe de altă parte, nu vor întârzia excesiv deciziile tehnice
importante ale acestuia.
 Constrângeri;
Câteva restricţii de natură organizatorică şi de mediu, pot afecta foarte mult
opţiunile tehnice şi pot cere chiar mai multă atenţie în acţiunile care trebuie
efectuate pentru atingerea obiectivelor. Cele mai frecvente sunt: restricţiile de
mediu şi politice, autostrăzile şi alte surse de poluare din vecinătate, lipsa
serviciilor de specialitate, nerecunoaşterea prin planurile regionale.
Toate aceste informaţii adunate şi bine analizate, vor ajuta producătorul să
elaboreze un plan de conversie care va include soluţii tehnice considerate ca cele
mai adecvate pentru ferma/compania sa.
Un plan de conversie este necesar şi pentru a evidenţia faptul că în agricultura
organică nicio acţiune nu se termină de la sine şi întotdeauna vizează mai multe
obiective. Acţiunile vor fi eficiente în măsura în care echilibrul solului şi al
ecosistemului agricol este asigurat şi respectat.
Pentru ca un plan de conversie să fie eficient, trebuie analizate principalele aspecte
luate în considerare de către producător.

1.1.b Organisme de inspecţie şi certificare (după standardele UE şi IFOAM)

Normele U.E. prevăd că fiecare stat membru trebuie să înfiinţeze propriul sistem de
inspecţie şi certificare care va opera prin desemnarea unei autorităţi de control ce va
asigura supravegherea organismelor de inspecţie şi certificare (anexa 1) şi trebuie să
îndeplinească cerinţele internaţionale privind standardele de calitate EN 45011 sau
ISO 65.
Conform anexei 1.1, la începutul anului 2008, în România erau înregistrate 14
organisme de inspecţie şi certificare, dintre care numai „ECOINSPECT” este originar
din România.
Orice operator care produce, prepară sau importă bunuri produse conform metodelor
ecologice trebuie să informeze autoritatea competentă din statul membru în care îşi
desfăşoară activitatea, despre activitatea sa. Organismul de inspecţie şi certificare
solicită producătorului să facă o descriere completă a unităţii de producţie, să
identifice spaţiile de depozitare, zonele de recoltare, precum şi spaţiile de ambalare.
Odată ce acest raport a fost efectuat, producătorul trebuie să anunţe Organismul de
inspecţie şi certificare asupra programului său anual de producţie.
Sistemul de certificare constă în audit şi aprobarea procesului de gestionare a
producţiei pus în aplicare de către operatorul care doreşte să obţină produse
ecologice, urmate de monitorizarea permanentă a conformităţii procesului de
producţie şi analizarea probelor luate, atât din producţie / prelucrare sau de la piaţă.
Certificarea – cadru, prin evaluare iniţială şi monitorizare ulterioară, are rolul de a
oferi clienţilor o asigurare independentă şi demnă de încredere, prin certificarea
producţiilor conform cerinţelor legislaţiei actuale cu privire la produsele din fermele
ecologice.
Activitatea organismelor de inspecţie şi certificare este finanţată prin taxele de
inspecţie pe care operatorii trebuie să le plătească. Valoarea acestor taxe este în
funcţie de dimensiunea şi tipul afacerii, precum şi de numărul de specializări ale
unităţii de producţie. În toate cazurile, această taxă asigură acoperirea costurilor
pentru activităţile de inspecţie şi certificare.
De asemenea, trebuie să avem în vedere că "organic, biologic sau ecologic" nu
înseamnă acelaşi lucru în întreaga lume şi că, la nivel internaţional, standardele de
producţie şi de prelucrare a alimentelor ecologice nu sunt armonizate între ţări.
În acest context, Federaţia Internaţională de Mişcărilor de Agricultură Ecologica
(IFOAM), în "normele (standardele) de bază" defineşte modul cum produsele
ecologice trebuie să fie obţinute, prelucrate şi distribuite (Standardele IFOAM se
găsesc pe siteul IFOAM: www.ifoam.org şi în publicaţia1)

Acestea sunt prezentate ca principii generale în anexa 1.2 şi reflectă stadiul actual al
producţiei ecologice şi al metodelor de prelucrare, oferind un cadru pentru
organismele de inspecţie şi certificare şi organizaţiile de standardizare din întreaga
lume. În particular, aceste standarde au rolul de a preveni folosirea standardelor
naţionale ca bariere comerciale.
IFOAM susţine elaborarea standardelor regionale care sunt elaborate conform
obiectivelor de bază ale IFOAM.
După aprobarea de către IFOAM, standardele regionale au şansa de a se armoniza
cu cele internaţionale.
Un ghid armonizat cu privire la producţia agricolă a fost elaborat şi de Organizaţia
pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) şi
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS). Ghidul FAO & OMS este o sursă utilă
pentru stabilirea setului de reguli pentru furnizorii publici şi producătorii, care doresc
să dezvolte regulamente în acest domeniu. În special, Codex Alimentarius, o
combinare a programului de Standarde Alimentare FAO şi OMS, care a fost iniţiat în
anul 1991 (cu participarea de observatori din partea diferitelor organizaţii, inclusiv din
partea IFOAM şi U.E.) pentru a elabora ghidul de producţie agricolă, procesare,
etichetare şi marketing al alimentelor ecologice. Cerinţele acestui Codex sunt în
acord cu standardele de bază IFOAM şi regulamentul U.E. pentru alimente
ecologice. Îndrumările cu privire la comerţul alimentelor ecologice au în vedere şi pun
preţ pe câteva norme şi reguli existente care operează în mai multe ţări (regulile U.E.
având rol prioritar). De asemenea, aceste îndrumări definesc natura producţiei de
alimente ecologice şi previn plângerile ce ar putea surveni datorită inducerii în eroare
a consumatorilor cu privire la calitatea produsului şi modul său de obţinere. Acest
Codex constituie o bază relevantă pentru armonizarea regulilor internaţionale, în
vederea sporirii încrederii consumatorului. Acesta este important şi pentru hotărâri
echivalente supuse regulilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului (WTO). Conform
prevederilor din Codex, îndrumările pentru alimentele produse ecologic vor fi în mod
regulat revizuite, cel puţin odată la 4 ani (Informaţii suplimentare se găsesc pe
www.codexalimentarius.net şi pe siteul FAO: www.fao.org/organicag/).
Merită menţionat că în câteva ţări din U.E. au fost elaborate regulamente, cât şi logo-
urile naţionale pentru produsele ecologice. Nu este neobişnuit că acest gen de
regulamente asupra producţiei ecologice, apărute mult înaintea regulamentului UE, a
revenit în actualitate. În câteva ţări europene, asociaţiile de fermieri au formulat deja
standardele lor private şi schemele de etichetare mult înainte ca regulile europene şi
naţionale să revină în actualitate. Aceste etichete şi branduri (de ex. din Anglia, Italia,
Danemarca, Austria, Ungaria, Suedia şi Elveţia) sunt, de obicei, de încredere pentru
consumatori.
Pentru ca etichetele private pentru produsele ecologice să fie acceptate, este
necesar ca toţi operatorii străini (producători, procesatori şi comercianţi) să
îndeplinească atât cerinţele regulamentelor U.E. sau cele naţionale, dar, să se
supună şi standardelor private de etichetare. Acele etichete private sunt supuse unei
verificări suplimentare privind competenţa şi certificarea.
Câteva organisme de inspecţie europene acreditate de Ministerul Agriculturii al SUA
şi Japoniei, pot să ofere certificate valide şi recunoscute pentru operatorii europeni
de produse ecologice, care vor să exporte aceste produse în ţările respective. Astfel
de certificări sunt: NOP - Programul Naţional de Agricultură Organică al SUA (Anexa
1.3 şi www.ams.usda.gov/nop/indexIE.htm) şi JAS – Standardul Japonez de
Agricultură (Anexa 1.4 şi
http://www.maff.go.jp/soshiki/syokuhin/hinshitu/e_label/index.htm).).
Serviciul Internaţional de Acreditare Ecologică (IOAS) este o organizaţie
independentă, non-profit înregistrată în Delaware, SUA care oferă supraveghere
internaţională pentru certificarea ecologică, printr-un proces de acreditare voluntar
prin organismele de certificare active din sectorul agriculturii ecologice
(http://www.ioas.org). IOAS implementează programul IFOAM de acreditare care
este un mecanism care se bazează pe garantarea globală a integrităţii ecologice,
neîmpovărat de bariere naţionale şi care este implementat de un organism care nu
are alte interese.

1.1.c Forme oficiale în relaţia cu organismul de certificare

Din punct de vedere administrativ, cea mai importantă însuşire a sistemelor de
agricultură ecologică este gama largă de angajamente ale producătorilor, precum
documentaţia care trebuie prezentată cu ocazia inspecţiilor periodice ale
organismelor de certificare acreditate. Pentru a certifica produsele obţinute prin
metode ecologice, este obligatoriu a fi parcursă următoarea procedură:
 1. Înştiinţarea privind producţia prin metode ecologice;
Această notificare trebuie depusă la Autoritatea şi organismul de certificare numite la
nivel naţional. Conţinutul documentaţiei depuse trebuie actualizat ori de câte ori au
loc schimbări în activitatea de producţie, sau în cazul apariţiei unor probleme
administrative, precum achiziţiile sau renunţarea/schimbarea titlurilor de proprietate.
2. Primul document de evaluare
Organismul de certificare efectuează prima evaluare a documentaţiei care este
depusă de către fermier. Dacă rezultatul evaluării este negativ (ex. documentaţie
incompletă sau inadecvată), producătorul va fi rugat să furnizeze, intrun timp bine
stabilit, documente suplimentare, pentru a nu fi exclus din sistemul de producţie
ecologică.
3. Începerea vizitei de inspecţie
Tehnicienii organismului de inspecţie şi certificare trebuie să verifice dacă întreaga
organizaţie şi procesele de producţie corespund normelor agriculturii ecologice. De
asemenea, ei au sarcina de a-l îndruma pe fermier să-şi îndeplinească
angajamentele asumate.
4. Admiterea în sistemul de control
Comisia de certificare evaluează documentele fermierului şi rapoartele vizitelor de
inspecţie. În consecinţă, aceasta decide dacă va admite ferma în sistemul de
producţie ecologică.
5. Declaraţia de conformitate
Acest pas are ca obiectiv specificarea evaluării pozitive, tipul producţiei, numărul de
înregistrare în registrul de control al operatorilor şi data de începere şi încetare a
valabilităţii atestării.
6. Planul anual de producţie
Acest document trebuie trimis organismului de certificare de către responsabilul
unităţii de producţie până la 31 ianuarie a fiecărui an. Orice schimbare substanţială
privind culturile agricole, susprafaţa sau producţia estimată, care a survenit după
trimitirea planului anual de producţie, trebuie notificată organismului de inspecţie şi
certificare.
7. Planul anual de procesare
Acest document trebuie să conţină toate produsele pe care operatorul intenţionează
să le proceseze în ferma sa, într-o unitate terţă sau în numele unei unităţi terţe, în
conformitate cu normele agriculturii ecologice.
8. Certificarea produselor şi emiterea autorizaţiei de etichetare;
Emiterea autorizaţiei pentru etichetarea oficială a produsele ecologice, poate fi cerută
de orice operator care a fost acceptat în sistemul de inspecţie.
Operatorul supus inspecţie trebuie să respecte regulamentele naţionale şi
comunitare privind agricultura ecologică, să furnizeze documentaţia cerută de
sistemul de inspecţie, să permită accesul angajaţilor organismului de inspecţie la
locurile de producţie, la registrele de casă şi la alte documente (ex. facturi, registrele
de TVA etc.).
De asemenea, operatorul trebuie să permită echipei de inspecţie accesul la
produsele de origine vegetală şi animală şi la toate incredientele de origine agricolă
şi neagricolă pentru a stabili dacă sunt cele dorite şi trebuie să le notifice dacă s-au
schimbat substanţial.

1.1.d Sprijin pentru agricultura ecologică

Uniunea Europeană sprijină fermele ecologice prin măsurile de Agro-Mediu, la
început prin regulamentul Consiliului (CEE) no. 2078/1992 şi apoi prin regulamentul
Conciliului (CEE) No. 1257/1999.
În anul 2003, programele de agro-mediu au sprijinit cu fonduri circa jumătate din
suprafaţa cultivată în sistem ecologic în cele 15 ţări membre. De acest sprijin au
beneficiat 86000 ferme certificate ecologic şi în conversie, care, procentual,
reprezintă circa 64% din numărul total de ferme ecologice (2).
Regulamentul prevede că pentru a beneficia de sprijin comunitar, fermele trebuie să
se angajeze că vor practica agricultura ecologică timp de 5 ani, iar acest sprijin se
face anual şi în funcţie de suprafaţă şi tipul culturii. Valoarea maximă a fondurilor
care pot fi primite de la Uniunea Europeană (U.E.) variază între 600€/ha la culturile
anuale, 900€/ha la culturile perene specializate şi 450€/ha pentru alte folosinţe
prevăzute de Regulamentul No. 1257/1999 şi sunt semnificativ mai mari decât cele
prevăzute prin regulamentul No. 2078/1992.
De asemenea, U.E. preferă sprijinirea financiară a organizaţiilor de producători
agricoli, deoarece:
- sectorul ecologic se dezvoltă rapid şi primirea
informaţiilor/instruirea producătorilor agricoli este sigură numai în
cazul structurilor asociative de producători agricoli;
- multe canale de piaţă sunt accesibile numai organizaţiilor de
producători;
- mulţi procesatori de produse agricole cooperează cu asociaţii de
producători specializate;
- organizaţiile de producători reprezintă interesele fermierilor
ecologişti în sfera publică;

1.2. Planificarea, monitorizarea şi controlul producţiei

Conform definiţiei din Codex Alimentarius, „agricultura ecologică este un sistem de
management holistic al producţiei care promovează şi îmbunătăţeşte sănătatea
agroecosistemelor, inclusiv biodiversitatea, ciclurile biologice şi activitatea biologică a
solului, prin metode ecologice de producţie care prioritizează practicile de
management care se bazează pe folosirea resurselor interne ale fermelor şi pe
sisteme locale adaptate condiţiilor regionale. Aceasta se poate realiza prin folosirea,
unde este posibil, de metode agronomice, biologice şi mecanice care exclud
materialele sintetice şi asigură funcţionarea completă a sistemului”
Activităţile umane au contribuit semnificativ la dispariţia progresivă a mediilor
naturale originale. Una din consecinţe este deteriorarea calităţii mediului teritoriilor
locuite de om şi scăderea biodiversităţii acestora. În teoria agricolă, această
simplificare a ecosistemelor este corelată cu creşterea numărului de probleme în
managementul activităţilor productive (ex. folosirea inputurilor exterme în circuitul
productiv al fermei).
În agricultura ecologică se reface complexitatea ecosistemelor. Calea sistemică este
considerată optimă când ferma combină: diversitatea plantelor cultivate cu rotaţia şi
nivelul producţiei cu normele teritoriale, creşterea animalelor, elementele naturale şi
cu managementul bun al terenului. Aceste combinaţii ale producţiei asigură un profit
optim din resursele naturale disponibile şi procesele naturale regulatoare.
Agricultura ecologică este o metodă şi nu o simplă acţiune de înlocuire a
îngrăşămintelor chimice şi a altor produse chimice cu substanţe naturale.

1.2.a Istoria cultivăriii terenurilor

Pentru planificarea producţiei este foarte important să colectăm, pentru fiecare
parcelă de teren, cât mai multe informaţii privind rotaţia şi succesiunea culturilor în
ultimii 4 – 5 ani şi, în particular, despre:
 tipurile de îngrăşăminte, erbicide, insectofungicide şi de alte substanţe chimice
folosite, precum şi doza şi metoda de aplicare a acestor produse;
  lucrările solului;
 corelaţiile dintre plantele cultivate şi condiţiile pedo-climatice;
 cele mai importante buruieni;
 cei mai importanţi patogeni;
 alte probleme specifice înregistrate în fermă;
 producţia medie la diferite culturi cerealiere;
 genotipurile cultivate şi adaptarea lor la microclimatul local;

1.2.b Evaluarea diferitelor cerinţe ale plantelor

Evaluarea istoriei culturale a terenurilor va ajuta cultivatorul să stabilească opţiunile
agronomice şi în consecinţa îl va ajuta să elaboreze un plan adecvat de cultivare a
terenurilor (rotaţia, succesiunea şi amplasarea culturilor şi tehnologia de cultivare)
care poate preveni apariţia unor probleme.
Este clar că este bine să cultivăm speciile şi genotipurile locale, deoarece, de obicei,
acestea sunt rezistente la bolile şi dăunătorii din regiune. Înainte de a le cultiva,
trebuie însă verificat dacă sunt cerute de piaţă.

1.2.c Incidenţa bolilor şi dăunatorilor şi cerinţele nutriţionale;

Refacerea echilibrului natural al ecosistemului agricol este adesea suficientă pentru a
menţine dezvoltarea bolilor şi dăunătorilor sub pragul de dăunare, prag care variază
în funcţie de specificul fiecărei exploataţii în parte.
Astfel, este necesară o monitorizare constantă a bolilor şi dăunătorilor culturilor
agricole prin observaţii de câmp şi colectarea de probe. De asemenea, trebuie
acordată atenţie buletinelor agro-meteorologice şi de avertizare care conţin
informaţiile de care este nevoie pentru a se asigura o monitorizare satisfăcătoare a
celor mai periculoase boli şi dăunători.
De asemenea, în agricultura ecologică, fertilizarea nu înseamnă doar „furnizare de
nutrienţi” ci are un înţeles mult mai larg deoarece se referă la îmbunătăţirea calităţii
şi vieţii solului. Se preferă amelioratorii organici ai solului deoarece susţin mai mult
procesele de humificare decât pe cele de mineralizare. În consecinţă, chiar dacă
furnizarea imediat a nutrienţilor asimilabili este mai mică, se îmbunătăţeşte calitatea
şi creşte fertilitatea pe termen lung a solului.
Introducerea tehnologiilor raţionale de cultivare a terenurilor nu este foarte dificilă. De
exemplu dacă terenul dintre rândurile de viţă de vie sau de pomi este înierbat,
disponibilitatea unor nutrienţi poate chiar să crească. Trebuie notat că rezervele de
azotat într-un sol de fertilitate medie sunt de aproximativ 2000 kg/ha, rezervă care
poate să crească ulterior ca urmare a inierbării sau a îngrăşămintelor verzi de
leguminoase şi că pentru majoritatea culturilor de câmp cerinţele pentru azot scad la
minimum în perioada anului când mineralizarea materiei organice este maximă.
De aceea momentul când trebuie făcută fertilizarea este mult mai important decât
cantitatea nutrienţilor furnizaţi plantelor.
Azotul şi potasiul în exces împiedică procesele metabolice din plantă ceea ce
determină o mai mare susceptibilitate la bolile criptogamice şi la atacul insectelor cu
aparat bucal de rupt şi supt. De aceea, înainte de a începe fertilizarea culturilor
agricole este recomandată examinarea atentă a plantelor cultivate şi a covorului
vegetal de dedesubt, lucru care furnizează adesea indicaţii semnificative cu privire la
fertilitatea solului.
Agricultura ecologică (organică, biologică) are ca scop reducerea la minimum a
utilizării inputurilor (materii şi materiale) din afara fermei (sunt admise numai în mod
excepţional şi sub controlul organismului de inspecţie) şi, în acelaşi timp interzice
folosirea oricărei substanţe obţinute prin procese chimice de sinteză. Pentru a nu
avea dubii în ceea ce priveşte inputurile care pot fi folosite în agricultura ecologică
din Uniunea Europenă, comisia a elaborat lista îngrăşămintelor şi amendamentelor
(anexa 1.5) şi a pesticidelor (Anexa 1.66) autorizate în temeiul Regulamentului (CEE)
nr. 2092/91 şi menţinute conform articolului 16 alineatul (3) litera (c) din
Regulamentul (CE) nr. 834/2007 şi a celor autorizate în temeiul Regulamentului (CE)
nr. 834/2007.

Bibliografie:

1. The IFOAM norms for Organic production and processing; Ed. IFOAM, Bonn, 2005
(www.ifoam).;
2. European Commission Report (G2 EW – JK D(2005) “Organic farming in the
European Union– Facts and Figures”, Bruxelles, 3th November 2005;
 Anexa 1.1
LISTA
organismelor de inspecţie şi certificare aprobate de către M.A.D.R., în anul 2008, pentru
efectuarea inspecţiei şi certificarea produselor agroalimentare ecologice pe teritoriul
României, în conformitate cu O.M. nr. 688/2007

Cod: RO-ECO- 001

BCS OKO-GARANTIE GmbH Germania
Reprezentanţa în Romania: ,,BCS OKO GARANTIE ROMANIA" S.R.L
Adresa: Tg.Mures, str.Belsugului nr.24, ap.1, jud.Mures
Telefon: 0265250846; Fax: 0265250928
Responsabil: Szabo Alexandru
Telefon: 0745 474879
e-mail: a.szabo.ro@bcs-oeko.com ; bcs-romania@clicknet.ro

Cod: RO - ECO – 002

QC&I GmbH-Germania
Reprezentanţa în România: ,, QC&I ROMANIA’’
Adresa: Timisoara, str.Listz nr.1, parter, Ap.1
Telefon/Fax: 0256241562
Responsabil: Victor Scorodeti
Telefon: 0730591663
e-mail: victor_scorodeti@yahoo.com

Cod: RO-ECO- 003

SUOLO e SALUTE srl Italia
Reprezentanţa în România: ,,SUOLO E SALUTE ROMANIA S.R.L”
Adresa: Bacau, str.Nicolae Balcescu nr.5,sc.G,ap.9
Fax: 0234206166
Responsabil: Daniel Ciubotaru
Telefon:0743018285
e-mail: danielciubotaru@yahoo.com
Responsabil: Alessandro D’Elia
e-mail: info@suoloesalute.it

Cod: RO - ECO – 005

Instituto per Certificazione Etica ed Ambientale (ICEA) Italia
Reprezentanţa în România: ,,ICEA ROMANIA” S.R.L
Adresa: Valu lui Traian, str. Dacia nr.16
Telefon/fax :+40 241230015
Responsabil:Gabriela Mitrea
e-mail: icea.romania@icea.info

Cod: RO - ECO – 007

SC ECOCERT ESE – Franta
Reprezentanţa în România: „ECOCERT SA”
Adresa: Bucuresti , Str. Poet Alexandru Sihleanu, sect. 3
Tel: 00 40 21 321 20 11
Fax: 00 40 21 321 20 58
Responsabil: Abdelaziz Messai
Telefon:: 00 40 742 99 21 43
e-mail: abdelaziz.messai@ecocert.com
www.ecocert.com
Cod: RO-ECO- 008
,,S.C Ecoinspect S.R.L” Romania
Adresa:Cluj Napoca, str.Horia, nr.75, Ap.5, jud.Cluj
Telefon/Fax: 0264536324
e-mail: ecoinspect@mail.from.ro
Director: Lorincz Piroska

Cod: RO - ECO – 009

BIOS S.r.l Italia
Reprezentanţa în România: „BIOS S.R.L Italia SUCURSALA ROMANIA”
Adresa: Bucuresti, B-dul Unirii nr.57, bloc E4, scara 4, ap.102, sector 3
Tel : 021 3270005
Fax 021 3270005
Responsabil: Ene Luminita Gabriela
Tel: 0723265554
e-mail: luminitamicu@yahoo.com

Cod: RO - ECO – 010

LACON s.r.l Germania
Reprezentanţa în România: „LACON s.r.l Germania SUCURSALA ROMANIA”
Adresa: Bucuresti, sect 4, str Stanjenelelor, nr 1, bl 54, sc B, ap 57.
Responsabil: Mariana Gheorghe
Tel: 0724248435

Cod: RO – ECO – 012

SC BioInspecta AG Elvetia
Reprezentanţa în România: „BIOINSPECTA ROMANIA SRL”
Adresa: Cluj-Napoca, str. Gurghiu, nr.2, ap. 9
Tel /Fax: 0264-573546
Responsabil: Monika Zimmermeier
e-mail: monika.zimmermeier@bio-inspecta.ch

Cod: RO - ECO – 013

Institut fur Marktokologie Elveţia
Reprezentanţa în România: ,,IMO CONTROL s.r.l Romania”
Adresa: Sighisoara, str. Crizantemelor, nr.7, Ap.51, jud. Mures
Responsabil: Razvan Popa
e-mail: poparazvand@yahoo.com
Tel: 0744825809

Cod: RO - ECO – 014

CERES GmbH Germania
Reprezentanţa în România: ,,CERES HAPPURG GmbH Sucursala Iernut”
Adresa: Iernut, str.1 dec.1918, Bl.3, Sc.A, etaj 1, Ap.5, jud. Mures
Responsabil: Amelia Rachită
Tel: 0740591529
e-mail: ameliarachita@yahoo.com

Cod: RO – ECO – 015

Agreco R.F GODERZ GmbH Germania
Reprezentanţa în România: ,,Agreco R.F GODERZ GmbH Germania Sucursala Romania”
Adresa: Ploiesti, str.Magurii nr.4, Bloc 33, Sc.C Ap.16
Tel: 0244561615
Responsabil: Richard Goderz
Tel: 0722561819
e-mail: info@agrecogmbh.de
Cod: RO -ECO – 016
BIOAGRICERT SRL ITALIA
Reprezentanţa în România: ,,BIOAGRICERT ITALIA SRL SucursaLa România”
Adresa: Iasi, str. Aleea Mihail Sadoveanu nr.32 A
Tel/fax +40 232311411
Responsabil: Dan Grosu
Tel:+40745790276
e-mail: dan.grosu@bioagricert.org

Cod: RO – ECO – 017

Certification Services International CSI GmbH Germania
Reprezentanţa în România:,,Certification Services International CSI GmbH Germania
Sucursala Romania”
Adresa: Bucuresti, str. Reconstructiei nr.6, Bloc 28, Sc.2, etaj 1, ap 50, sect.3
Tel./fax +40 216475983
Responsabil: Adrian Siceanu
Tel: 0744655136
e-mail: beeswoborders@yahoo.com
 Anexa 1.2
Principiile IFOAM privind agricultura ecologică
După un intens proces participativ, în septembrie 2005, Adunarea Generală a IFOAM, de la
Adelaide – Australia, a aprobat noile „Principii ale Agriculturii Ecologice*. Aceste principii sunt
,,rădăcinile” pe care agricultura ecologică creşte şi se dezvoltă.

Principiul sănătăţii
Agricultura ecologică trebuie să susţină şi să sporească sănătatea solului, plantelor,
animalelor, omului şi a planetei ca un tot unitar şi indivizibil.
Acest principiu indică faptul că sănătatea indivizilor şi comunităţilor nu poate fi separată de
sănătatea ecosistemelor - solurile sănătoase produc culturi sănătoase, care la rândul lor
furnizează sănătate animalelor şi oamenilor (Sănătatea Omului este reflexia sănătăţii
Pământului – Heraclit, 500 Av.J.C.). Sănătatea se referă la totalitatea şi integritatea
sistemelor vii. Nu este pur şi simplu lipsa bolii, ci menţinerea stării fizice, psihice, sociale şi
ecologice de bunăstare. Imunitatea, rezilienţa şi regenerarea sunt caracteristici cheie ale
sănătăţi. Rolul agriculturii ecologice în producţia primară agricolă, prelucrare, distribuţie sau
consum, este de a susţine şi de a spori sănătatea ecosistemelor şi a organismelor de la cele
mai mici din sol pana la fiinţele umane. Agricultura ecologică este destinată, în special,
producerii de alimente de o înaltă calitate, hrănitoare, care să contribuie la prevenirea si
protecţia sănătăţii şi a bunăstării. Având în vedere acest lucru, în agricultura ecologică
trebuie interzisă folosirea de îngrăşăminte chimice şi pesticide, de medicamente la animale
şi de aditivi alimentari care pot avea efecte negative asupra sănătăţii.

Principiul ecologiei
Agricultura ecologică trebuie să se bazeze pe sistemele ecologice vii, să lucreze cu ele, să le
stimuleze şi să le susţină.
Acest principiu are rădăcini în sistemele ecologice vii şi, ca atare, prevede că producţia
ecologică se bazează pe procese ecologice şi reciclare. Alimentatia şi bunăstarea rezultă din
ecologia mediilor de producţie specifice. De exemplu, în cazul culturilor agricole mediul de
producţie este solul viu, la animale, ecosistemul fermei iar la peşti şi organismle marine,
mediul acvatic. Agricultura ecologică, sistemele pastorale şi colectarea din floră şi faună
trebuie să corespundă ciclurilor şi echilibrelor ecologice din natură. Aceste cicluri sunt
universale, dar funcţionarea lor este specifică fiecărui teritoriu. Managementul ecologic
trebuie să fie adaptat la condiţiile locale, ecologice şi de cultură. Inputurile trebuie reduse prin
refolosirea, reciclarea şi gestionarea eficientă a materialelor şi a energiei, cu scopul de a
menţine şi îmbunătăţi calitatea mediului şi de a conserva resursele. Agricultura ecologică ar
trebui să atingă echilibrul ecologic, prin proiectarea de sisteme agricole, înfiinţarea de
habitate şi menţinerea diversităţii genetice şi agricole. Cei care produc, procesează,
comercializează sau consumă produse ecologice trebuie să protejeze şi să îmbunătăţească
mediul înconjurător, inclusiv peisaje, clima, habitatele, biodiversitatea, aerul şi apa.

Principiul echităţi
Agricultura ecologică trebuie construită pe relaţii care asigură corectitudinea cu privire la
mediul comun şi şansele vietii.
Echitatea este caracterizată de corectitudine, respect, justiţie şi solidaritate pana la sfarsitul
lumii, atât în rândul oamenilor, cât şi în relaţiile lor cu alte fiinţele vii. Acest principiu
subliniază faptul că cei implicaţi în agricultura ecologică ar trebui să gestioneze relaţiile
umane într-un mod care să asigură echitatea, la toate nivelurile şi între toţi participanţii la
procesul de producţie - fermieri, muncitori, procesatori, distribuitori, comercianti si
consumatori. Agricultura ecologică ar trebui să asigure tuturor celor implicaţi, o calitate bună
a vieţii şi posibilitatea de a contribui la siguranţa alimentară şi la reducerea sărăciei. Aceasta
are scopul de a produce suficiente alimente şi alte produse de bună calitate. Acest principiu
prevede ca animalelor să li se asigure condiţii şi oportunităţi de viaţa conform cu cerinţele lor
fiziologice, de comportament natural şi bunăstare. Resurse naturale şi de mediu, care sunt
folosite pentru producţie şi consum trebuie gestionate corect din punct de vedere ecologic şi
social şi menţinuţe la un nivel corespunzător nevoilor generaţiilor viitoare. Corectitudinea
presupune sisteme de producţie, distribuţie şi de comerţ care sunt deschise şi echitabile şi
necesită costuri reale de mediu şi sociale.

Principiul precauţiei
Agricultura ecologică trebuie gestionată într-o manieră responsabilă şi de precauţie pentru a
proteja sănătatea şi bunăstarea generaţiilor actuale şi viitoare şi a mediului înconjurător.
Agricultura ecologică este un sistem dinamic de viaţă, care răspunde cerinţelor şi condiţiilor
interne şi externe. Practicieni din agricultura ecologică pot îmbunătăţi eficienţa şi creşte
productivitatea, dar acest lucru nu trebuie să pericliteze sănătatea şi bunăstarea. În
consecinţă, noile tehnologii trebuie să fie evaluate şi metodele existente revizuite. În cazul
înţelegerii incomplete a ecosistemelor şi a agriculturii, trebuie să fim foarte atenţi. Acest
principiu prevede ca precauţia şi responsabilitatea sunt preocupările cheie în managementul,
dezvoltarea şi alegera tehnologiei în agricultura ecologică. Este, de asemenea, necesar ca
ştiinta să asigure că agricultura ecologică este sănătoasa, sigură şi corectă din punct de
vedere ecologic. Cu toate acestea, numai cunoştinţe ştiinţifice nu este suficient. Experienţa
practică, înţelepciunea acumulată şi cunoştinţele tradiţionale şi indigene oferă soluţii valabile,
testate de timp. Agricultura ecologică ar trebui să prevină riscurile semnificative prin
adoptarea de tehnologii adecvate şi respingerea celor imprevizibile, precum ingineria
genetică. Deciziile trebuie să reflecte valorile şi nevoile tuturor celor care ar putea fi afectaţi,
prin procese transparente şi participative.
 Anexa 1.3
NOP - Programul Naţional de Agricultură Ecologică al SUA

Programul Naţional de Agricultură Ecologică (NOP) al SUA a intrat în vigoare pe 21

octombrie, 2002 şi este coordonat de serviciului de marketing, o ramură a Departamentului
pentru Agricultură al SUA (USDA). Acest program a fost elaborat la cererea Congresului
S.U.A. după ce, în anul 1990, a fost votată Legea privitoare la producţia de alimente
ecologice (OFPA). NOP este o lege federală care cere ca toate produsele alimentare
ecologice să îndeplinească aceleaşi standarde şi trebuie să fie certificate în conformitate cu
acelaşi procese de certificare.

Bazele Programului Naţional de Agricultură Ecologică (NOP)

NOP ul conţine standardele naţionale de agricultură ecologică şi programul de certificare a
produselor ecologice pe baza recomandărilor a 15 membri ai Comitetului pentru Standarde
(Norme) Ecologice Naţionale (NOSB). NOSB ul este numit de către Ministrul Agriculturii şi
este format din reprezentanţi ai următoarelor categorii: agricultori/cultivatori;
manipulanţi/procesatori; distribuitori cu amănuntul; consumatori/de interes public; ecologişti;
oameni de ştiinţă şi entităţi de certificare. În plus faţă de recomandările NOSB, pentru
formularea acestor reglementări, USDA ţine cont şi de programele de certificare ecologică de
stat, particulare şi străine. Reglementările NOP sunt suficient de flexibile pentru a se potrivi
cu o gamă largă de operaţiuni şi produse, existente în fiecare regiune a Statelor Unite.

Care este conţinutul reglementărilor NOP?

Reglementările NOP interzic folosirea ingineriei genetice, a radiaţiilor ionizante şi a
nămolurile de la staţiile de epurare în producţia ecologică de bunuri agricole şi alimentare
ecologice. Ca regulă generală, toate substanţele naturale (non-sintetice) sunt permise în
producţia ecologică şi toate substanţe sintetice sunt interzise. Lista naţională de substanţe
non-sintetice şi sintetice permise şi interzise, este una din secţiunile acestor reglementări,
care conţine şi excepţiile de la această regulă.

Standardele (normele) de producţie şi manipulare se referă la producţia vegetală

ecologică, colectarea din flora spontană, creşterea animalelor şi la prelucrarea (procesarea),
transportul şi depozitarea produselor agricole ecologice. Culturile ecologice sunt cultivate
fără a fi folosite pesticidele convenţionale, îngrăşămintele chimice şi nămoluri de la staţiile de
epurare. Animalele crescute în sistem ecologic trebuie hrănite cu furaje ecologice şi crescute
în aer liber. De asemenea, acestora nu li se dau antibiotice sau hormoni de creştere.

Standardele (normele) de etichetare se aplică produselor agricole şi alimentare care conţin

îngrediente ecologice şi se referă la procentul de ingrediente ecologice din produs:
− Produs „100% ecologic”, trebuie să conţină numai ingrediente produse în sistem
ecologic;
−Produs „ecologic”, trebuie să conţină cel puţin 95% ingrediente produse în sistem
ecologic;
Produsele care îndeplinesc cerinţele de „100% ecologic” şi „ecologic” pot fi etichetate „USDA
organic”.
− Produsele procesate care conţin cel puţin 70% ingrediente ecologice pot fi etichetate
„produse cu ingrediente ecologice”, menţionându-se cel mult trei dintre ingredientele sau
grupele de alimente ecologice componente. De exemplu, supa cu cel puţin 70% ingrediente
ecologice sau legume ecologice poate fi etichetată ca „obţinută din mazăre, cartofi şi morcovi
ecologici” sau numai „obţinută din legume ecologice”. Sigla USDA nu poate fi folosită oriunde
şi oricum. Pentru încălcarea acestor norme se aplică o penalizare de până la 11,000 $,
oricărei persoane care vinde sau etichetează, în cunoştinţă de cauză, ca ecologic, un produs
care nu este obţinut şi procesat conform reglementărilor NOP.
− Produseleprelucrate care conţin mai puţin de 70 la sută componente organice nu pot fi
etichetate „ecologic”, dar pe etichetă pot fi menţionate componentele care sunt produse în
sistem ecologic.
Standardele (normele) de certificare stipulează cerinţele pe care sistemele ecologice de
producţie şi manipulare trebuie să le îndeplinească pentru a fi acrediate de către agenţii de
certificare autorizaţi de către USDA. Informaţiile pe care un solicitant (aplicant) trebuie să le
prezinte agentului de certificare includ planul de activitate în sistem ecologic. Acest plan
conţine, în afară de multe alte lucruri, informaţii privind practicile şi substanţele folosite în
producţie, procedeele de întocmire a documentaţiei, practicile de prevenire a amestecului
dintre produsele ecologice şi convenţionale, tipul operaţiilor care urmează a fi certificate,
istoria tratamentelor solului. Normele de certificare se referă, de asemenea, la inspecţia
internă. Fermele şi unităţile care realizează vânzări de produse agricole ecologice a căror
valoare nu depăşeşte 5,000 $/an sunt scutite de certificare. Acestea pot eticheta produsele
ca ecologice dacă îndeplinesc standardele ecologice, dar nu pot folosi sigla „USDA organic”.
De asemenea, sunt scutite de certificare şi unităţile de distribuţie şi comercializare a
produselor agro-alimentare ecologice, cum ar fi băcăniiile, magazinele şi restaurantele.

Standardele (normele) de acreditare stabilesc cerinţele pe care un solicitant (aplicant)

trebuie să le îndeplineasacă pentru a deveni agent de certificare acreditat de USDA.
Normele sunt concepute pentru a fi siguri că toţi agenţii de certificare acţionează consecvent
şi imparţial. Solicitanţii de succes vor angaja personal calificat, vor demonstra experienţa lor
în certificarea producătorilor şi a distribuitorilor ecologici, vor preveni conflictul de interese şi
vor menţine strictă confidenţialitatea. Durata de acreditare a agenţilor de certificare este de
5 ani, şi fiecare dintre aceşti agenţii sunt obligaţi să se supună unei inspecţii anuale de
actualizarea a activităţii lor de certificare.

Produsele agricole ecologice importate pot fi vândute în SUA numai dacă au fost
certificate de către agenţi de certificare autorizaţi de USDA. USDA are agenţi de certificare
acreditaţi în mai multe tări şi numeroase cereri de acreditatre. În locul acreditării USDA, un
agent de certificare străin poate fi recunoscut, dacă USDA stabileşte că guvernul ţării
respective poate acredita agenţi de cerificare, cu respectarea cerinţelor programului NOP al
USDA.
 Anexa 1.4
JAS - Standardul japonez de agricultură ecologică
Standardele (normele) JAS pentru produsele agricole şi alimentele ecologice prelucrate au
fost stabilite în anul 2000, in baza Liniilor directoare pentru producţia, prelucrarea,
etichetarea şi comercializarea produselor ecologice alimentare, care au fost adoptate de
Comisia Codex Alimentarius.
Sistemul JAS a fost completat în noiembrie 2005 cu Standardele (normele) JAS pentru
produsele animaliere ecologice, alimente ecologice procesate de origine animală şi furaje
ecologice pentru animale. Unităţile comerciale certificate de organisme din Registrul Japonez
de organisme de certificare sau Registrul de organisme care supraveghează certificarea sunt
acelea care produc sau prelucrează alimente sau furaje ecologice conform Standardelor
(normelor) JAS şi sunt capabile să pună sigla JAS pe produsele lor.
Reglementările JAS pentru produsele ecologice solicită ca, începând de la 1 aprilie 2001
(extins la 2002), toate produsele etichetate ca ecologice trebuie să fie certificate de către un
organism Japonez de certificare (RCO) sau de un organism străin de certificare (RFCO),
înregistrat la Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Pescuitului (MAFF), care afişează eticheta
JAS şi numele organismului de certificare.
Logo-ul JAS, ca marcă de calitate, a fost introdus pentru protejarea pieţii şi a consumatorilor
japonezi.
Acest sistem a fost recunoscut oficial ca echivalent al reglementărilor europene, cu excepţia
hidroxidului de calciu, un produs pentru tratament foliar la meri, permis de Regulamentele
(CE) nr 834/2007 şi 889/2008.
Pe scurt, pentru operatorii care doresc să îşi exporte produsele ecologice în Japonia sub
marca JAS echivalenţa înseamnă că criteriile de certificare şi standardele de referinţă de
producţie/prelucrare/ambalare, sunt aceleaşi cu cele adoptate în cadrul Comunităţii
Europene, în conformitate cu Reg. (CEE) Nr 2092/91. Cu toate acestea, regulamentele JAS
au unele particularităţi. De exemplu, ele nu se referă la băuturi alcoolice şi produse de
origine animală (inclusiv produse apicole).
Normele impun ca numai prelucrarea (etichetarea) şi operaţiile de introducere pe piaţă să fie
controlate de un organism de certificare japonez sau străin recunoscut de MAFF. Cu toate
acestea, în cadrul Comunităţii respectarea regimului de control, atât al producătorilor şi în
final, al vânzătorilor, trebuie să se asigure ca, de asemenea, furnizorii de ingrediente şi sub-
contractanţii de "materii prime” sunt certificaţi în conformitate cu Regulamentul Cosiliului
nr. 834/2007 şi Regulamentul Comisiei nr. 889/2008. Comparativ cu Regulamentul
Cosiliului nr. 834/2007 şi Regulamentul Comisiei nr. 889/2008, reglementările privind
etichetarea JAS, prezintă următoarele diferenţe:
- În cazul în care produsul finit conţine atât componente organice cât şi în conversie,
eticheta trebuie să indice clar care sunt ecologice şi care, în conversie. În schimb,
U.E. nu permite utilizarea de materii prime în conversie pentru prepararea unui produs
alimentar ecologic;
- Întotdeauna, eticheta trebuie să conţină sigla JAS. În cazul în care sigla JAS nu este
afişată, pe etichetă nu trebuie făcută nicio menţiune precum: ecologic, organic, produs
biologic, 100% ecologic, produs ecologic străin, X% ecologic, sau orice altă menţiune
referitoare la metoda de agricultură ecologică;
- În cazul în care produsul finit nu are sigla JAS, dar componentele sale o au, va fi
posibil să se scrie, de exemplu, "salată care conţine legume ecologice" sau "ketchup
făcut din roşii ecologice".
Sarcina persoanei responsabile cu Notarea Produsului este de a decide care grup sau
loturi de produse au fost obţinute cu adevărat în conformitate cu metoda de agricultura
ecologică prevăzută în normele JAS şi care nu, indiferent de motiv. Prezenţa unei astfel
de persoane responsabilă este de dorit de asemenea, pentru a îndeplini cerinţele
Regulamentul Cosiliului nr. 834/2007 şi Regulamentul Comisiei nr. 889/2008, care
prevede cerinţele minime de control, situaţia în care operatorul este obligat să ofere
informaţii organismului de certificare pentru a înlătura orice îndoială în legătură cu
conformitatea produsului şi suspendarea comercializării produsului, până la constatarea
conformităţii.

Îngrășăminte și amendamente pentru sol prevăzute la articolul 3 alineatul (1)
Notă:
A: autorizate în temeiul Regulamentului (CEE) nr. 2092/91 și menținute conform
articolului 16 alineatul (3) litera (c) din Regulamentul (CE) nr. 834/2007
B: autorizate în temeiul Regulamentului (CE) nr. 834/2007
Autorizația Denumirea
A Produse compuse sau produse
care conțin numai materiale
enumerate în continuare:
Gunoi de grajd
A Gunoi de grajd uscat și gunoi de
păsări deshidratat
A Compost din excremente de
animale, inclusiv gunoi de păsări
și compost de gunoi de grajd
A Excremente lichide de animale
A Deșeuri menajere compostate sau
fermentate
A Turbă
A Deșeuri provenite din cultivarea
ciupercilor
A Dejecții provenite de la viermi
(vermicompost) și de la insecte
A Guano
A Amestec compostat sau fermentat
de materii vegetale
A Produse sau subproduse de
origine animală menționate mai
jos:
făină de sânge
făină de copite
făină de coarne
făină de oase sau făină de oase
degelatinate
făină de pește
făină de carne
făină de fulgi, păr și „chiquette”
lână
blană
Anexa 1.5
Descriere, cerinţe de compoziție, condiții de
utilizare
Produs care conține un amestec de excremente
animale și substanțe vegetale (așternut pentru
animale);
Proveniența din exploataţii fără sol interzisă
Proveniența din exploataţii fără sol interzisă
Proveniența din exploataţii fără sol interzisă
Utilizate după fermentarea controlată și/sau
diluția corespunzătoare
Proveniența din exploataţii fără sol interzisă
Produs obținut din deșeuri menajere triate pe
sursele din care provine care au fost supuse
operațiunii de obținere a compostului sau
fermentării anaerobe pentru producția de
biogaz.
Numai deșeuri menajere vegetale și animale
Numai în cazul în care sunt produse într-un
sistem de colectare închis și monitorizat,
acceptat de statul membru
Concentrațiile maxime în mg/kg de materie
uscată: cadmiu: 0,7; cupru: 70; nichel: 25;
plumb: 45; zinc: 200; mercur: 0,4; crom (total):
70; crom (VI): 0
Utilizare limitată la horticultură (grădinărit,
floricultură, pomicultură, pepinieră)
Compoziția inițială a substratului trebuie să fie
limitată la
produsele din prezenta anexă
Produs obținut din amestecuri de materii
vegetale, care au fost supuse operațiunii de
obținere a compostului sau fermentării
anaerobe pentru producția de biogaz
Concentrația maximă în mg/kg de materie
uscată de crom (VI): 0
 păr
produse lactate
A Produse și subproduse organice
de origine vegetală pentru
îngrășăminte
A Alge și produse din alge
A Rumeguș și așchii de lemn
A Compost din scoarță de copac
A Fosfat natural moale
A Fosfat aluminocalcic
A Zgură alcalină
A Sare brută de potasiu sau kainit
A Sulfat de potasiu posibil cu
conținut de sare de magneziu
A Reziduu rezultat din distilarea
alcoolului și extract din reziduu
A Carbonat de calciu [cretă, marnă,
rocă calcică ulverizată,
depozit de nisip cu alge
impregnate de calcar, (marnă),
cretă fosfatată]
A Carbonat de calciu și magneziu
A Sulfat de magneziu (kieserit)
A Soluție de clorură de calciu
A Sulfat de calciu (gips)
A Var industrial din producția de
zahăr
A Var industrial din procesul de
fabricare sub vid a sării
A Pucioasă
A Oligoelemente
A Clorură de sodiu
A Praf de rocă și argile
Exemple: făină de turtă de oleaginoase, coajă
de cacao, radicele de malț
Obținute în mod direct doar prin:
(i) tratamente fizice incluzând deshidratarea,
congelarea și măcinarea;
(ii) extracție cu apă sau cu soluții apoase acide
și/sau bazice;
(iii) fermentare.
Lemn netratat chimic după tăiere
Lemn netratat chimic după tăiere
Produs definit de punctul 7 din anexa IA.2 la
Regulamentul (CE) nr. 2003/2003 al
Parlamentului European și al Consiliului (1)
privind îngrășămintele
Conținut de cadmiu inferior sau egal cu 90
mg/kg de P2O5
Produs definit de punctul 6 din anexa IA.2 la
Regulamentul (CE) nr. 2003/2003,
Conținut de cadmiu inferior sau egal cu 90
mg/kg de P2O5
Utilizare limitată la solurile bazice (pH > 7,5)
Produse definite de punctul 1 din anexa IA.2 la
Regulamentul (CE) nr. 2003/2003
Produse definite de punctul 1 din anexa IA.2 la
Regulamentul (CE) nr. 2003/2003
Produs obținut din sare brută de potasiu printr-
un proces de extracție fizică, posibil conținând
și săruri de magneziu
Cu excepția reziduului amoniacal rezultat din
distilarea alcoolului
Numai de origine naturală
Numai de origine naturală
cretă magnezică, rocă calcică magnezică
pulverizată etc.
Numai de origine naturală
Tratamentul frunzelor de meri, după
evidențierea unei carențe de calciu
Produse definite la punctul 1 din anexa ID la
Regulamentul (CE) nr. 2003/2003
Numai de origine naturală
Subproduse din producția de zahăr obținut din
sfeclă de zahăr
Produs secundar obținut din procesul de
fabricare sub vid a sării din saramura din zonele
muntoase
Produse definite de punctul 1 din anexa ID la
Regulamentul (CE) nr. 2003/2003
Micronutrienți anorganici enumerați în partea E
din anexa I la Regulamentul (CE) nr. 2003/2003
Numai sare gemă
 Anexa 1.6
Pesticide – produse pentru protecția plantelor prevăzute la articolul 5 alineatul (1)
Notă:
A: autorizate în temeiul Regulamentului (CEE) nr. 2092/91 și menținute conform
articolului 16 alineatul (3) litera (c) din Regulamentul (CE) nr. 834/2007
B: autorizate în temeiul Regulamentului (CE) nr. 834/2007

1. Substanțe de origine animală sau vegetală

Autorizația Denumirea Descriere, cerințe de compoziție, condiții de
utilizare
A Azadiractina extrasă din Azadirachta Insecticid
indica (neem)
A Ceară de albine Agent de elagare
A Gelatină Insecticid
A Proteine hidrolizate Atractant, numai în aplicațiile autorizate în
combinație cu alte produse adecvate din
prezenta listă
A Lecitină Fungicid
A Uleiuri vegetale (ex: ulei de mentă, Insecticid, acaricid, fungicid și inhibitor de
ulei de pin, ulei de chimion) germinare

A Piretrine extrase din Chrysanthemum Insecticid

cinerariaefolium
A Lemn amar extras din Quassia Insecticid, insectifug
amara
A Rotenon extras din Derris spp. și Insecticid
Lonchocarpus spp. și Terphrosia spp.

2. Microorganisme utilizate în combaterea biologică a paraziților și a bolilor

Autorizația Denumirea Descriere, cerințe de compoziție, condiții de
utilizare
A Microorganisme (bacterii, viruși și
ciuperci)

3. Substanțe produse de microorganisme

Autorizația Denumirea Descriere, cerințe de compoziție, condiții de
utilizare
A Spinosad I Insecticid
Doar dacă se iau măsuri pentru minimizarea
riscului pentru principalii parazitoizi și pentru
minimizarea riscului de dezvoltare a
rezistenței

4. Substanțe utilizate numai pentru capcane și/sau dozatoare

Autorizația Denumirea Descriere, cerințe de compoziție, condiții de
utilizare
A Fosfat diamoniu Atractant, numai în capcane
A Feromoni Atractant; perturbator de comportament
sexual; numai în capcane și dozatoare
A Piretroizi (numai deltametrin sau Insecticid; numai în capcane cu atractanți
lambda-cihalotrin) specifici; numai împotriva Bactrocera oleae
și Ceratitis capitata Wied.

5. Preparate destinate a fi dispersate pe suprafață, între plantele cultivate

Autorizația Denumirea Descriere, cerințe de compoziție, condiții de
utilizare
A Fosfat feric [fier (III) ortofosfat] Moluscocid
6. Alte substanțe tradițional utilizate în agricultura ecologică
Autorizația Denumirea Descriere, cerințe de compoziție, condiții de
utilizare
A Cupru sub formă de hidroxid de Fungicid
cupru, oxiclorură de cupru, sulfat Până la 6 kg de cupru pe ha pe an
(tribazic) de cupru, oxid de cupru, Pentru culturile perene, statele membre pot,
octanoat de cupru prin derogare de la paragraful alineatul
anterior, să prevadă ca limita de 6 kg de
cupru să poată fi depășită într-un an dat, cu
condiția ca cantitatea medie utilizată efectiv
pe o perioadă de peste 5 ani, constând în
anul în curs și cei patru ani precedenți, să
nu depășească 6 kg
A Etilenă Coacerea artificială a bananelor, a fructelor
de kiwi și de kaki; coacerea artificială a
citricelor doar în cadrul unei strategii pentru
prevenirea atacării citricelor de către muște;
inducerea înfloririi ananasului; inhibarea
încolțirii cartofilor și a cepelor
A Sare de potasiu din acizi grași (săpun Insecticid
moale)
A Aluminat de potasiu (sulfat de Prevenirea maturării bananelor
aluminiu) (Kalinit)
A Soluție sulfo-calică (polisulfură de Fungicid, insecticid, acaricid
calciu)
A Ulei de parafină Insecticid, acaricid
A Uleiuri minerale Insecticid, fungicid
Numai în pomii fructiferi, viţe-de-vie măslini
și culturi tropicale (ex: banane)
A Permanganat de potasiu Numai în pomii fructiferi, măslini și viţe-de-
vie
A Nisip de cuarț Insectifug
A Sulfură? Fungicid, acaricid, insectifug

7. Alte substanțe
Autorizația Denumirea Descriere, cerințe de compoziție, condiții de
utilizare
A Hidroxid de calciu Fungicid
Numai în pomii fructiferi, inclusiv pepiniere,
pentru a controla Nectria galligena

A Bicarbonat de potasiu Fungicid

Întrebări şi răspunsuri:

1. Cum se numeşte programul U.E. care finanţează formarea profesională?

a. F.P. 7;
b. Leonardo da Vinci;
c. CHANNEL;

2. Care este scopul proiectului „FORECOLOGIA”?

a. instruirea operatorilor (producătorilor) din agricultura ecologică;
b. instruirea studenţilor de la facultăţile agricole;;
c. conversia profesională a şomerilor;

3. Care sunt actele normative care reglementează producţia ecologică în România?

a. Regulamentul (CEE) 2092/91;
b. Regulametele (CE) nr. 834/2207 şi 889/2008;
c. Ordonanţa de urgenţă nr. 34/2000;

4. Care este sigla pentru produsele ecologice din Romania?

a. 100% ecologic;
b. a.e.
c. organic farming;

5. Care sunt produsele care se subordonează direct conceptului şi normelor de trasabilitate?

a. Alimentele;
b. Produsele fitosanitare;
c. Stimulatorii de creştere;

6. Care este durata minimă a perioadei de conversie în viticultura ecologică?

a. 1 an;
b. 2 ani;
c. 3 ani;

7. Care este cea mai importantă activitate în perioada de conversie?

a. Selectarea organismului de inspecţie şi certificare;
b. Elaborarea planului de conversie;
c. Echilibrarea ecosistemului;

8. Care sunt cele mai importante standarde pentru agricultura ecologică?

a. Standardul naţional de agricultură ecologică;
b. Codex Alimentarius;
c. Standardele U.E., NOP şi JAS;

9. Care sunt principiile IFOAM de agricultură ecologică?

a. Principiul biodiversităţii;
b. Principiul multifunţionalităţii;
c. Principiul sănătăţii, ecologic, corectitudinii şi precauţiei;

10. Care este cea mai eficientă măsură pentru controlul dăunătorilor şi a nevoilor nutriţionale
ale plantelor?
a. Refacerea echilibrului natural al agroecosistemelor;
b. Fertilizarea cu îngrăşăminte organice;
c. Monitorizarea bolilor şi dăunătorilor şi a fertilităţii solurilor;
 MODULUL II. COMERCIALIZAREA PRODUSELOR ECOLOGICE
Preţul scăzut al produselor agricole şi costurile mari de distribuţie, inclusiv în
agricultura ecologică, determină fermierii să caute noi soluţii pentru menţinerea
viabilităţii lor economice (1). Ca şi în cazul agriculturii convenţionale, la producător
ajunge doar o mică parte a preţului final al unui produs ecologic plătit de consumator.
Cea mai mare parte a preţului unui produs agricol şi alimentar este încasată de
negustor şi comerciantul cu amănuntul. În acest context, contactul direct dintre
consumator şi producător (fermier) reprezintă un avantaj considerabil pentru ambele
părţi, în ceea ce priveşte preţul, schimbul reciproc de cunoştinţe şi îmbunătăţirea
nivelului cultural. Crearea acestei perspective este un pas esenţial pentru
dezvoltarea agriculturii ecologice ca o agricultură inovativă şi model de
sustenabilitate.
Participarea la târguri este esenţială pentru fermierii şi ceilalţi producători de
bunuri ecologice deoarece au posibilitatea să-şi expună produsele şi să încheie
contracte şi alte acorduri comerciale. În continuare prezentăm căteva informaţii
despre principalelor târguri ecologice din Europa: BIOFACH la Nuremberg în
Germania şi SANA în Italia.

Nürnberg (Germania), februarie

Târgul internaţional de produse ecologice BioFach (http://www.biofach.de), se

remarcă prin amploare, internaţionalitate şi putere inovativă. Acest eveniment adună,
în fiecare an în luna februarie, la Nürnberg în Germania, aproximativ 2.100 de
expozanţi, din care două treimi de peste hotare şi peste 37.000 comercianţi vizitatori
din mai mult de 110 ţări.
Târgul internaţional de la Nürnberg este responsabil cu organizarea expoziţiei
BIOFACH sub autoritatea Ministerului Federal al Alimentaţiei, Agriculturii şi Protecţiei
Consumatorului (BMELV) şi cu sprijinul Asociaţiei Germane a Industriei Târgurilor
(AUMA).
Sub patronajul IFOAM, BioFach aplică criterii stricte de participare pentru a garanta
calitatea constant superioară a produselor expuse.
Expoziţia profesională internaţională BioFach/Nürnberg cunoaşte pieţele, are
experienţă şi oferă echipamente şi facilităţi adecvate. Conceperea târgului, oferă
expozanţilor soluţii pentru toate problemele organizatorice şi tehnice legate de acest
eveniment.
Companiile din Asia, America de Nord şi America de Sud, interesate de piaţa
produselor agricole şi alimentare ecologice, trebuie să se înscrie devreme pentru a fi
sigure de un loc în pavilionul german, deoarece este o cerere foarte mare.
Dezvoltarea pe termen lung de noi pieţe pentru produsele ecologice, reprezintă o
oportunitate imensă şi o mare provocare pentru mute companii. Pentru a intra cu
succes pe o piată ecologică dintr-o ţară străină, trebuie însă îndeplinite anumite
condiţii. Fiecare ţară are cerinţe specifice, atâta timp cât structurile comerciale,
îndrumările, legislaţia şi consumatori sunt interesaţi.
O companie care aşteaptă să câştige un loc rapid şi sigur cu produsele sale peste
hotare este sfătuită ca la început să obţină informaţii despre cerinţele specifice ale
ţării respective.
 Bologna (Italia), septembrie

Expoziţia internaţională SANA (http://www.sana.it) – ALIMENTAŢIE, SĂNĂTATE şi

MEDIU este unul dintre cele mai importante evenimente pentru întreaga lume a
produselor naturale:
- 85.000 m2 spaţiu de expunere;
- 16 pavilioane;
- 1600 expozanţi, dintre care 400 din alte 45 ţări europene, SUA, Oceania, Africa;
- 70.000 vizitatori, dintre care 50.000 de producători;
- 3.500 comercianţi profesionişti;
- 70 congrese
- 900 jurnalişti;
Ca urmare a importanţei mare pentru ALIMENTAŢIE, a rădăcinii istorice a expoziţiei,
produselor certificate ecologic şi tipice le sunt alocate până la 7 pavilioane. Aici veţi
găsi producători din toate regiunile Italiei şi delegaţii oficiale din diferite ţări străine, de
la litera A, precum Argentina, până la litera U, precum Uganda, incluzând Austria,
Brazilia, Germania, Tunisia etc.
Cele 6 săli dedicate SĂNĂTĂŢII, includ toate produsele, tehnologiile şi instrumentele
necesare pentru bunăstarea holistică realizată pe cale naturală: de la produse din
plante şi fitoterapeutice la cosmetice naturale, de la medicina neconvenţională, la
centre de sănătate.
Trăind întrun „mod natural” înseamnă să dai atenţie mediului în care trăiesti şi
muncesti, hainelor purtate şi impactului tuturor produselor şi instrumentelor de uz
comun asupra mediului înconjurător. Tehnologii şi produse pentru clădiri eco-
sustenabile, mobilier ecologic şi produse textile îşi găsesc expunerea perfectă în
pavilonul SANA – MEDIU.
Întrucât SANA urmăreşte atent promovarea educaţiei ecologice, a creat, în cooperare
cu Bologna Fiere, primul salon expozitional dedicat în întregime pentru jocuri şi
educaţie în armonie cu mediul, „SANALANDIA”. În interiorul unei grădini adevărate,
sunt zone pentru joacă şi pentru efectuarea de activităţi specifice: laboratoare de
reciclare, desen, sculptură, unde toate activităţile sunt făcute de copii pe întreaga
perioadă a expoziţiei. Lecturi de carte şi spectacole pe teme ecologice au loc întrun
teatru construit special, iar în interiorul unor cabane de lemn, asociaţii şi sponsori
oferă şedinţe de degustare a alimentelor ecologice şi jucării executate din materiale
care nu afectează mediul înconjurător.
SANA, în afară de a fi un eveniment în care comerţul şi afacerile se împletesc strâns,
are şi o valenţă culturală foarte puternică. În fiecare an calendarul evenimentelor
găzduieşte zeci de congrese, workshopuri şi mese rotunde, atrăgând mii de
comercianţi profesionişti din Italia şi de peste hotare şi numeros public.
La acestea pot fi adăugate şi multe evenimente speciale, expoziţii care pun în lumină
noile „Eco-tendinţe” şi sectoarele emergente.
Capacitatea pentru expunerea tuturor produselor de calitate, valorile culturale ale
spectacolului şi temele cu subiect de actualitate, atrag in fiecare an sute de ziarişti
italieni şi străini. Aceştia asigură propagarea mesajelor SANA si a tuturor informaţiilor
despre produsele naturale în ziare şi reviste şi prin radio, TV şi internet.
SANA a năzuit, întotdeauna, să informeze consumatorii şi instituţiile despre noutăţile
şi calităţile produselor ecologice şi a celor care nu afectează mediul, prin intermediul
a mii de expozanţi si a sute de ziarişti şi lideri de opinie, prezentând teme globale şi
asigurând prezentarea şi pătrunderea produselor ecologice pe piaţa naţională si
internaţională.
Producătorii, asociaţiile de producători şi o gamă largă de grupuri de distribuţie au
nevoie acum să folosească toate strategiile necesare pentru a completa procesul
pătrunderii şi menţinerii produselor ecologice în meniul consumatorilor. Cunoscând
că succesul pieţei sustenabile a produselor naturale merge mână în mână cu
 realizarea unui echilibru al mediului înconjurător, producţiei si al consumului bazat pe
produse de calitate care pot fi cu adevărat identificate, apreciate şi valorificate prin
canale eficiente de distribuţie, care garantează o securitate maximă, o gamă largă de
produse şi preţuri competitive, se impune promovarea contactelor cu zone de
producţie şi preţuri competitive.

Participarea la expoziţiile naţionale oferă, de asemenea, excelente oportunităţi de

afaceri, iar în România cele mai reprezentative târguri pentru producătorii agricoli
ecologişti autohtoni şi europeni sunt IndAgra Food&Drink şi IndAgra Farm de la
Bucureşti, AGRARIA de la Cluj-Napoca şi ExpoAgroUtil de la Constanţa:

IndAgra Food&Drink şi IndAgra Farm sunt două manifestări expoziţionale

internaţionale anuale organizate de Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură a
României în cadrul Centrului Expoziţional ROMEXPO Bucureşti.

IndAgra Food&Drink (http://www.indagra-food.ro) se desfăşoară în primăvară, în

ultima decadă a lunii mai, pe o suprafaţă de circa 20 000 m2 şi reuneşte mai mult de
300 de expozanţi din care peste 40% sunt străini. În cadrul acestei manifestări sunt
organizate mai multe saloane specializate:
Salonul Industriei Alimentare, unde expun firme producătoare sau/şi de
comercializare echipamente de prelucrare a produselor agricole, echipamente de
muls şi de prelucrare a laptelui, cărnii şi a altor produse zootehnice, echipamente
pentru panificaţie, paste şi confecţii etc., precum şi de o gamă diversificată de
produse alimentare: lapte şi brânzeturi, preparate din carne şi alte produse
animaliere, fructe şi legume, miere şi produse apicole, ulei şi grăsimi vegetale,
conserve etc.;
Salonul „Piscicultură”, cu expozanţi din domeniul pisciculturii şi al prelucrării şi
comercializării produselor piscicole;
Salonul „EcoAgricultura”, cu producători şi furnizori de produse ahgricole şi
alimentare ecologice;
Salonul „Vinuri”, cu producători şi comercianţi de vin;
Salonul „Băuturi”, cu producători şi comercianţi de băuturi alcolice şi răcoritoare.

IndAgra Farm (http://www.indagra-farm.ro) se desfăşoară în toamnă, în a doua parte

a lunii octombrie, pe o suprafaţă de peste 30 000 m2 şi reuneşte mai mult de 500 de
expozanţi din care peste 30% sunt străini. În cadrul acestei manifestări sunt
organizate mult mai multe saloane specializate cu echipamente pentru cultivarea
terenurilor şi creşterea animalelor şi cu produse agricole şi alimentare, inclusiv
salonul „EcoAgricultura”. Cu ocazia acestui acestui târg, se organizează, de
asemenea, o serie de simpozioane, workshopuri şi mese rotunde, din care nu lipsesc
cele cu tematică de agricultură ecologică.

AGRARIA (http://www.agraria.info.ro) este cel de-al doilea eveniment expoziţional cu

profil agricol şi alimentar care se organizează în România. Acest târg este organizat
anual, deobicei la începutul lunii mai, de către Expo Transilvania S.A. Cluj-Napoca,
cel mai important centru expoziţional din Transilvania, cu sprijinul Camerei de
Comerţ, Industrie şi Agricultură Cluj şi a altor companii importante din Cluj-Napoca.
În cei peste 15 ani de activate, AGRARIA a contribuit constant la dinamizarea
activităţilor economice din această zonă, inclusiv a agriculturii ecologice, ca urmare a
participării, în fiecare an, a mai mult de 250 expozanţi din ţară şi străinătate şi a peste
100 000 vizitatori români şi străini.

ExpoAgroUtil (http://www.expoconstanta.ro/expozitii/EXPOAGROUTIL/14/) este un

târg naţional cu participare internatională organizat de Camera de Comerţ, Industrie,
Navigaţie şi Agricultură Constanţa în prima decadă a lunii iunie, care cuprinde mai
multe saloane specializate:
 Salonul de tractoare, maşini şi echipamente pentru mecanizarea agriculturii;
Salonul de substanţe chimice si biologice pentru fertilizarea si protecţia plantelor;
Salonul de input-uri pentru agricultură şi industrie alimentară;
Salonul de produse agro-alimentare ecologice şi tradiţionale;
Salonul de apicultură;
Salonul de flori;
Salonul de finanţări şi asigurări, preponderant agricole;
Reuniuni profesionale pe teme de actualitate.

Între anii 1990 – 2006 piaţa produselor agricole şi alimentare ecologice din Europa a
crescut in medie cu 25% pe an atingând o cifra de afaceri de 11 miliarde de € în anul
2004 (2), ceea ce reprezintă circa 50% din valoarea pe piaţă a produselor ecologice
din întreaga lume (23,5 miliarde €) (3). Germania a fost cea mai larga piaţă din
Europa cu 3,5 miliarde de €, care înseamnă aproximativ 30% din volumul total al
pieţei U.E. Alte pieţe naţionale cu produse ecologice cu mai mult de 1 miliard € sunt:
Marea Britanie (1,6 miliarde €), Italia (1,5 miliarde €) si Franţa (1,2 miliarde €). În
ceea ce priveşte consumul, Danemarca este pe primul loc cu o medie de cheltuieli pe
consumator de peste 60 €, urmată de Suedia (45 €), Austria (41 €) şi Germania (40
€). În multe alte ţări din U.E. media cheltuielilor per consumator pentru produsele
ecologice este de peste 20 €: Belgia (29 €), Olanda (26 €), Franţa (25 €), Marea
Britanie (24 €) si Italia (24 €).
Această evoluţie ascendentă a pieţei produselor agricole şi alimentare ecologice s-a
datorat următoarelor motive:
- pierderea încrederii in produse alimentare neecologice după un şir lung de
scandaluri alimentare;
- dorinţa consumatorilor de a evita reziduurile de pesticide din alimente;
- dorinţa de a consuma alimente care nu conţin organisme modificate
genetic (OMGuri);
- respectarea celor mai înalte standarde cu privire la bunăstarea animalelor;
- protecţia şi îmbunătăţirea mediului înconjurător, inclusiv dorinţa de a
proteja mediul de contaminarea cu OMGuri;
- încrederea în activitatea organismelor de inspecţie şi certificare şi în
standardele legale de producţie, cuprinzând toată producţia ecologică,
inclusiv procesarea;
- asigurarea sănătăţii şi securităţii tuturor lucrătorilor din fermă şi din
alimentaţie;
Propunerile principale ale Comisiei Europene din Planul European de Acţiune pentru
Alimente Ecologice şi Agricultură Ecologică (4) sunt concentrate pe „dezvoltarea
sistemului informaţional privind piaţa alimentelor ecologice” , prin creşterea nivelului
educaţional al consumatorilor, furnizarea tuturor informaţiilor necesare
consumatorilor şi producătorilor, stimularea folosirii siglei U.E., inclusiv pentru
produsele din import, asigurarea transparenţei depline în cea ce priveşte
standardele (normele) de producţie, îmbunătăţirea statisticii privind producţia
disponibilă şi cererea şi oferta, ca instrumente politice şi de piaţă.
Prima acţiune a Planului cu privire la piaţa alimentelor ecologice „modificările
introduse prin Regulamentul Consiliului (EEC) nr. 2826/2000 (promovarea pieţei
interne), dă Comisiei posibilităţi mai mari de a acţiona direct pentru a organiza
campanii de informare şi promovare cu privire la agricultura ecologică. Acest lucru va
fi posibil prin lansarea, la nivelul întregii U.E., a Campaniei multianuale de informare
şi promovare pentru a informa, pe o perioadă de mai mulţi ani, consumatorii,
cantinele instituţiilor publice, şcolile şi alţi actori cheie din lanţul alimentar, despre
„meritele” agriculturii ecologice, în special beneficiile mediului înconjurător şi să
educe consumatorii cum să recunoască produsele ecologice şi sigla U.E.
Mai mult, se vor lansa campanii de informare si promovare specializate pe tipuri bine
definite de consumatori cum ar fi consumatorul ocazional si cantinele publice. De
asemenea, cresc eforturile de cooperare ale Comisiei cu statele membre si
organizaţiile profesionale pentru a dezvolta strategii pentru astfel de campanii”.

2.1. Planificarea şi gestionarea achiziţiilor

Producători care doresc să adopte o metodă de producţie ecologică, trebuie să
supună această metodă unui proces complex de control, care se desfăşoară de-a
lungul tuturor fazelor „lanţului alimentar”. De asemenea, toţi trebuie să se supună
sistemului de control U.E.
Orice producător agricol sau de bunuri alimentare trebuie, în primul rând, să-şi
selecteze furnizorii de materii prime şi materiale. De asemenea, este indicat a avea
contracte ferme cu diferiţi furnizori, decât un acord verbal.
În particular, acei producători care procesează bunuri folosind materii prime şi
materiale care provin din alte întreprinderi, trebuie să-şi planifice cumpărăturile
pentru a evita opririle neaşteptate ale producţiei. Deci, este posibil ca procesele de
producţie să nu să oprească, chiar şi în cazul în care sunt probleme cu
aprovizionarea de la un singur furnizor.
Trebuie subliniat că, în sectorul agricol ecologic, nu se găsesc uşor materii prime şi
în anumite perioade, când producţia scade, costurile pot înregistra creşteri relevante.
În astfel de cazuri se recomandă, în prealabil, stabilirea preţurilor cu furnizori,
precizând limitele între care se situează cel mai mic şi cele mai mare preţ (rezultate
din evoluţia pieţei). Va fi, de asemenea, importantă planificarea aprovizionării cu
materii şi materiale (seminţe, îngrăşăminte...) care nu se găsesc întotdeauna uşor, în
special în zonele izolate.
De fapt, în agricultura ecologică, pentru a se evita problemele tehnice şi birocratice,
managementul cheltuielilor şi, în general, al tuturor fazelor procesului de producţie,
trebuie să se bazeze pe o planificare riguroasă.

2.1.a Selectarea furnizorilor

Pentru a se evita cumpărarea de bunuri care nu sunt produse conform
normelor U.E. – întotdeauna în progres şi evoluţie – producătorii vor trebui să
cumpere materii prime şi materiale de la furnizori specializaţi, capabili să dea
sugestii calificate cât şi instructiuni de folosire. La nivel european,
Regulamentul (CE) al Comisiei nr. 889/2008, anexele I, II şi V-X, listează toate
intrările (materii prime şi materiale din afara fermei) permise în agricultura
ecologică. Acestea, însă, pot varia considerabil de la ţară la ţară, deoarece
aceste intrări şi folosirea lor sunt conforme cu legislaţia naţională şi anumite
aspecte ale regulilor U.E. sunt interpretate sau implementate diferit în statele
membre (5).
Îngrăşăminte, seminţe, substanţe pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor şi
echipamente corespunzatoare producţiei ecologice, pot fi însă dificil de găsit.
În unele ţări, există registre oficiale cu producătorii şi distribuitorii de input-uri.
De exemplu, Ministerul Agriculturii din Italia cere ca unităţile care produc sau
distribuie îngrăşăminte şi amendamente sub sigla „Permise în agricultura
ecologică” trebuie sa depună la Institutul de Cercetări pentru Nutriţia Plantelor
(ICNP) o cerere specifică şi facsimilul etichetei produsului (6). Odată ce testele
necesare au fost făcute, Institutul trebuie să actualizeze periodic lista
companiilor şi produselor pentru care documentatia menţionată anterior a fost
prezentată şi verificată. Această listă, numită „Registrul de îngrăşăminte şi
amendamente pentru agricultura ecologică (F + SC)”, conţine acele inputuri
 care au fost verificate de ICNP. Pentru a introduce noi companii şi produse în
Registru (F + SC), se are în vedere actualizarea continuă.
Există de asemenea baza de date web pentru inputuri, de exemplu „Organic x
Seeds”, o bază de date a furnizorilor de seminţe ecologice din Europa
administrata de un Consortiu de organizaţii (7). Pe internet se găsesc, de
asemenea, Directorate ale furnizorilor certificaţi ecologic, precum BioEurope
(8), imprimată in Italia, care conţin informatii detaliate asupra companiilor de
input-uri ecologice.
Este de subliniat că, referitor la procesarea în agricultura ecologică, materiile
prime trebuie să fie produse în ferme certificate şi monitorizate în conformitate
cu regulile U.E. În consecinţă, cand se cumpără un produs, este necesar să
aibî certificat şi conţinutul acestuia va trebui menţionat în registrele fermei. În
particular, când se cumpărară furaje şi seminţe, este important a avea şi
certificarea că sunt libere de OMGuri.

2.1.b Alegerea canalelor de distribuţie

Producătorii de bunuri agricole şi alimentare ecologice trebuie să opteze, de
obicei, pentru magazinele mixte (conventionale/ecologice), datorită lipsei de
magazine specializate în agricultura ecologică.
În cazul comercianţilor situaţi la distanţă, este convenabilă cumpărarea cu
ajutorul internetului. În acest caz, riscul privind calitatea şi conformitatea
produsului cu standardele U.E. este mai mic, chiar dacă preţurile sunt mai
mari datorită costurilor de transport. De obicei, pe internet este un formular cu
descrierea produsului cautat.

2.2. Comercializarea produselor agricole şi alimentare ecologice

Despre comercializarea produselor ecologice se discută de mult timp. La început, s-
a discutat dacă a fost bună introducerea alimentelor ecologice în supermarket-uril.
Astazi, cea mai mare parte a discuţiilor au ca subiect pieţele locale, cantinele publice
(din şcoli, spitale etc.) şi târgurile.
Autorităţile publice sunt consumatori majoritari în Europa, cheltuind 16% din Produsul
Intern Brut (GDP) al U.E., sumă echivalentă cu jumătate din GDPul Germaniei.
Folosind aceste fonduri pentru a cumpăra bunuri si servicii care respectă şi mediul,
se poate aduce o contribuţie importantă la dezvoltarea sustenabilă.
Cumpărăturile „verzi” sunt, de asemenea, un exemplu şi un factor de influenţă a
pieţei. Prin promovarea „achiziţiilor verzi”, autoritatiile publice pot încuraja industria
pentru dezvoltarea tehnologiilor „verzi”. Pentru unele produse, lucrări si sectorul
servicii impactul poate fi semnificativ, aşa cum achiziţiile publice controlează o mare
parte a pieţei.
Comisia Europeană a emis un Ghid (9) privind achiziţile publice prietenoase cu
mediul, pentru a ajuta autorităţile publice în lansarea cu succes o politicii „achiziţiilor
verzi (ecologice)”. Ghidul explică posibilităţile practice oferite de Legea Comunităţii
Europene şi prezintă soluţii simple şi efective care pot fi folosite la achiziţionarea
publică. Ghidul este disponibil pe website-ul Europa al Comisiei (10) privind achiziţii
publice verzi (ecologice), care conţine informaţii practice, legături utile şi informaţii de
contact.
Agricultura ecologică este un contributor esenţial la creşterea economică şi
diversificarea locală şi regională şi la dezvoltarea identităţii şi pieţei locale,
contribuind astfel la revitalizarea comunităţiilor rurale si orăşăneşti. De exemplu, în
Italia există o reţea numită „Citta del Bio„ (11), deschisă tuturor administraţiilor locale
care au investit deja în politici de sprijinire a agriculturii ecologice.
Introducerea alimentelor ecologice în cantinele şcolare, va fi una din primele măsuri
de aplicare a campaniei „Citta del Bio”, împreună cu alte acţiuni pe teme de educaţie
alimentară si educaţia consumului.
Reţeaua promovează, de asemenea, sectorul „Eco - Rural”, care nu este un nou
organism administrativ, ci mai degrabă un organism de coordonare care are scopul
de a atrage şi coordona noi investiţii în mediul rural. Este un instrument de
programare larg participativ al instituţiilor publice şi private, care sunt implicate în
sistemul local de producţie şi care au o putere mai mare de negociere cu privire la
diferitele aspecte ale agriculturii ecologice, turismul rural, meştesuguri, micile industrii
etc.
Un exemplu de promovare a agriculturii ecologice a fost şi iniţiativa Grupului IFOAM-
UE care împreună cu Presedenţia Austriacă a Uniunii Europene, a organizat o
săptămână ecologică în cantinele Comisiei Europene şi ale Consiliului European din
Bruxelles. Evenimentul a avut loc în perioada 17 - 24 mai 2006. În acest interval de
timp, oficialii U.E. si oaspeţii lor au avut posibilitatea de a gusta o gamă largă de
preparate. Această initiativă public-privată a avut ca scop susţinerea folosirii
alimentelor ecologice în cantinele publice şi subliniază rolul serviciilor de catering în
dezvoltarea dinamică a agriculturii ecologice. Cantinele Comisiei si Consiliului, care
oferă mii de preparate zilnice, pot fi un bun exemplu pentru întreaga Europa. Iniţiativa
„săptămânii ecologice” a preşedenţiiei austriace şi a grupului de lucru IFOAM-UE,
subliniază, de asemenea, importanţa implementării corecte a Planului European de
Acţiune privind Alimentaţia şi Agricultura Ecologică.
Sectorul privat a introdus preparatele ecologice în cantine, aşa cum este IKEA, cu 1
m preparate în 2006 şi hotelurile Scandinave sau banca WestLB cu 22% preparate
ecologice. În Olanda, 10 mari ONGuri , cu un număr total de 4 milioane de membri, au
semnat in 2005 un angajament de utilizare a catering-ului cu preparate ecologice.
Aceste exemple arată că acest procedeul de producere şi furnizare a alimentelor
ecologice poate contribui semnificativ la creşterea pieţei produselor ecologice şi
instituţiile naţionale şi europene ar trebui să ia aceasta în calcul.

2.2.a Selectarea clienţilor

Importanţa canalelor comerciale individuale este diferită în statele membre. Pe
de-o parte, în Belgia, Germania, Grecia, Franţa, Luxemburg, Irlanda, Olanda,
Spania, sectorul ecologic este dominat de vânzarea directă şi magazine
specializate. În aceste ţări, în ultimii ani, vânzarea cu amanantul a crescut
semnificativ. Pe de altă parte, în Danemarca, Finlanda, Suedia, Marea
Britanie, Islanda, Ungaria şi Republica Ceha cele mai multe vânzării sunt
concentrate in supermarket-uri (> 60%) şi în magazine nespecializate.
Specialistii sunt convinşi că acolo unde produsele ecologice sunt vândute, în
principal, prin supermarket-uri, creşterea şi raspandirea pieţei acestor bunuri
este (şi va rămâne) mai mare decât în alte state membre (12).
Vanzarea directă, sub toate formele, reprezintă cel mai important canal de
vânzare a produselor ecologice, atât pentru consumator cât şi pentru fermier.
Avantajele consumatorului sunt următoarele: reducerea preţurilor,
achiziţionarea de produse de sezon şi proaspete, cunoaşterea produselor şi a
zonei de origine. Pentru producător, principalele avantaje sunt: creşterea
profitului, relaţia directă cu consumatorii, un nou rol al fermierului, promovarea
produselor /soiurilor locale.
Exista două variante de vânzare directă:
- „fermieri în oras”: pieţe locale, grupuri de cumpărători, evenimente
promoţionale etc..
- „orăşeni în fermă”: piaţa de la poarta fermei, ferme agroecoturistice etc.
Comercializarea directă si pieţele fermierilor sunt foarte importante în zonele
rurale, în special în asociere cu agroecoturismul şi restaurantele locale.
Pieţele de desfacere cu amănuntul, pot valorifica mai multe produse decat
magazinele cu hrană sănătoasă şi ecologică şi reprezintă un punct important
de contact pentru mulţi consumatori cu produsele ecologice. Unele
supermarket-uri au, de asemenea, iniţiative de sprijin pentru creşterea
consumului de produse ecologice. Numărul supermarket-urilor ecologice
continuă să crească. Cu toate acestea unii consumatori preferă alte pieţe de
desfacere, pentru un contact mai apropiat cu producătorii şi scurtarea
canalelor de comercializare (cu mai multe avantaje şi pentru fermier).
A crescut şi cererea în sectorul de catering şi servicii alimentare: restaurante,
cafenele şi baruri care servesc alimente ecologice. De asemenea, guvernele
naţionale încurajează folosirea alimentelor ecologice în instituţiile publice şi un
număr tot mai mare de şcoli au în meniurile lor ingrediente ecologice.

2.2.b Vânzarea produselor ecologice

Furnizarea alimentelor ecologice este o activitate specifică impusă de
consumator, consumatorii de alimente ecologice obisnuiti cerând mai multă
transparenţă şi corectitudine cu privire la toate verigile lanţului de distribuţie.
Un slogan care revine adesea este: cumpără produse locale, ecologice şi
preparate corect (13).
Trasabilitatea şi transparenţa sunt instrumente de marketing fundamentale
pentru producţiile ecologice. În U.E., conform Regulamentul 178/2002,
începând cu 01 ianuarie 2005, trasabilitatea sistemului alimentar este
obligatorie. Comercializarea produsului agroindustrial „urmărit” se
caracterizează prin furnizarea informaţiilor obţinute în timpul studiilor de
trasabilitate, comunicarea eficientă a datelor trasabilităţii şi orice altă
informaţie cu privire la produs la un cost scazut. Astfel, toate informaţiile
culese de producător sunt disponibile şi pentru consumator, şi, eventual,
ditribuitor. Toate acestea, sporesc valoarea adaugată a produsului final şi
permit deschiderea de noi perspective în comercializare.
Potenţialele sunt enorme, având în vedere imaginea şi valoarea transparenţei
complete şi de documentare a produsului.
Instrumentele tehnologice folosite pentru fructificarea serviciului se pot baza
pe folosirea unui portal de navigare pe internet printrun sistem de căutare
capabil să informeze consumatorii punându-i în gardă cu privire la produsele
pe care sunt pe cale să le cumpere. În esenţă, acestea dau consumatorului
 percepţia intrării virtuale în interiorul fermei, aruncând o privire asupra celui ce
a realizat produsul pe care îl va pune pe masă.
În agricultura traditională, înaintea industrializării, încrederea consumatorului
s-a bazat pe contactul direct dintre producator şi consumator. Când cumpăra
alimente, un orăşean ştia de unde provin şi adesea cine le-a produs.
Globalizarea pieţei alimentare, a produs o distanţare fizică şi mentală între
producători şi consumatori şi a creat o stare de îngrijorare printre consumatori.
Această distanţă poate fi compensată prin instrumentele trasabilităţii. De
asemenea, comerţul s-a schimbat mult de-a lungul anilor.
Secolul XX a fost caracterizat de succesul producţiilor mari, cu scopul vânzării
aceluiaşi produs la cât mai mulţi consumatori posibili. Noul secol este al
produselor particularizate, individualizate „doar pentru tine”, care pot fi
produse in cantitati mari şi mai mai ieftin, dar în versiune individuală şi cu
ajutorul noilor tehnologii.
Tendinţa actuală este de comercializare „unul la unul” care are ca scop
vânzarea unui lot variat de produse unui singur consumator, unei singure
familii. Folosirea internetului devine un procedeu general pentru contactul
dintre partenerii de afaceri (B & B = bussines to busines), în achiziţii şi
logistică. Astfel, siguranţa pieţei constă în personalizarea (particularizarea în
masă şi preţuri dinamice) produselor si serviciilor. Scopul este să satisfacă
cerinţele individuale, la preţuri individuale scăzute, determinate de avantajele
productiei in masa (ex. E-commerce). Rezultatul acestei pieţe alternative
constă în reducerea preţurilor pentru consumatori şi creşterea câştigului
pentru fermieri. De asemenea, aceasta dă consumatorilor posibilitatea de a
şti unde şi cum au fost obţinute produsele. Între formele de comercializare
directă şi vânzarea spre o piaţă anonimă, există însă o diferenţă calitativă
clară. Contactul direct cu consumatorii are o mare valoare, iar consumatorii
care cumpară direct de la fermier capătă o legătură mai puternică cu
pământul, sunt mai atenţi şi înteleg mai bine sistemul agricol.
Miscarea ecologică din toată lumea demonstrează un interes crescut pentru
toate procedeele de vânzare directă. De asemenea, se fac experimentări atât
în ţări în curs de dezvoltare cât si dezvoltate, în unele cazuri cu sprijin
guvernamental, iar IFOAM sprijină vânzarea directă prin dezvoltarea
instrumentelor şi schimb de experienţă (14).
Miscarea de agricultură ecologică din toată lumea demonstrează un interes
crescut pentru toate procedeele de vânzare directă. De asemenea, se fac
experimentări în ţări, atât în curs de dezvoltare, cât si dezvoltate, în unele
cazuri cu sprijin guvernamental, iar IFOAM sprijină vânzarea directă prin
elaborarea de instrumente şi schimburi de experienţă (14).

Bibliografie:

1. Cristina Grandi (IFOAM Liaison Office to FAO), Alternative Markets for Organic
Product, Proceedings of International roundtable “Organic Agriculture and Market
Linkages”, organized by FAO and IFOAM, Rome, November 2005.
Trade fair activity (source: NürnbergMesse);
2. Commission Européenne - Direction Générale De L'agriculture Et Du
Développement Rural, Report « Organic farming in the European Union – Facts and
Figures » ,Bruxelles, 2005.
3. The World of Organic Agriculture 2006 - Statistics and Emerging Trends - 8th
revised edition,Ed. IFOAM,Bonn, 2006 (www.ifoam.org).
4. COM(2004)415 final - Brussels, 10.06.2004.
5. The “Organic Inputs Evaluation” project is an EU Concerted Action project carried
out under the Quality of Life Work Programme (5th Framework Programme) about
the evaluation of inputs authorized for use in organic agriculture
(www.organicinputs.org).
6. www.isnp.it/fertab_eng/index.htm
7. www.organicxseeds.com
8. www.biobank.it
9. Commission of the European Communities, Handbook on environmental public
procurement, Brussels, 18.8.2004 – SEC(2004) 1050;
10. http://europa.eu.int/comm/environment/gpp/
11. www.cittadelbio.it
12. European Commission Report (G2 EW – JK D(2005) “Organic farming in the
European Union – Facts and Figures”, Bruxelles, 3th November 2005.
13. Nadia El-Hage Scialabba (Food and Agriculture Organization of the United
Nations), Global Trends in Organic Agriculture Markets and Countries’ demand for
FAO assistance, Proceedings of International roundtable “Organic Agriculture and
Market Linkages”, organized by FAO and IFOAM, Rome, November 2005.
14. Cristina Grandi (IFOAM Liaison Office to FAO), Alternative Markets for Organic
Product, Proceedings of International roundtable “Organic Agriculture and Market
Linkages”, organized by FAO and IFOAM, Rome, November 2005.
Întrebări şi răspunsuri

1. Care este principala măsură pentru menţinerea şi sporirea viabilităţii

economice a unităţilor producătoare de bunuri ecologice ?
a. Reducerea cheltuielilor de producţie;
b. Creşterea volumului de produse agricole şi alimentare;
c. Participarea la târguri naţionale şi internaţionale de profil;

2. Care este cauza principală a creşterii pieţei produselor ecologice?

a. Pierderea încrederii consumatorilor în produsele alimentare convenţionale;
b. Diversificarea producţiei de bunuri agro-alimentare ecologice;
c. Îmbunătăţirea mediului înconjurător;

3. Care este cea mai importantă activitate comercială în cazul unei ferme
ecologice de succes?
a. Sporirea şi diversificarea producţiei;
b. Planificarea riguroasă a tuturor activităţilor de aprovizionare şi desfacere;
c. Creşterea numărului de furnizori şi clienţi;

4. Care sunt principalii furnizori de inputuri ecologice?

a. Furnizorii specializaţi;
b. Supermarket-urile;
c. Magazinele cu produse ecologice;

5. Care este nivelul de risc în cazul aprovizionării de pe internet?

a. Mare;
b. Mic;
c. Mijlociu;

6. Care sunt consumatorii majoritari de bunuri ecologice în Europa?

a. Autorităţile publice;
b. Firmele private;
c. Orăşenii;

7. Care este documentul de bază pentru achiziţiile publice de bunuri ecologice în

U.E.?
a. Regulamentul (CE) 834/2007;
b. Regulamentul (CE) 889/2008;
c. Ghidul (CE) privind achiziţile publice prietenoase cu mediul;

8. Care este cea mai importantă măsură de (in)formare a consumatorului de

produse ecologice:
a. Organizarea de seminarii, mese rotunde, workshopuri etc. tematice;
b. Introducerea de meniuri ecologice în cantinele şcolare, muncitoreşti şi din instituţii
publice şi în restaurante;
c. Popularizare radio şi TV;

9. Care este cel mai important canal de distribuţie a bunurilor ecologice?

R1. Vânzarea în supermarket-uri;
R2. Vânzarea directă, de la producător;
R3. Vânzarea în magazine specializate;

10. Care sunt elementele cheie pentru vânzarea cu succes a produselor

ecologice?
a. Trasabilitatea şi transparenţa;
b. Calitatea şi cantitatea;
c Diversitatea şi disponibilitatea;
 MODULUL III. NORME DE CULTIVARE A VIŢEI DE VIE ÎN SISTEM ECOLOGIC

3.1. DE CE VITICULTURĂ ECOLOGICĂ?

Fermierii care se angajează să treacă de la metodele de cultură convenţională a viţei
de vie la cele ecologice ar trebui sa-şi revizuiască punctul de vedere cu privire la
managementul multor operaţiuni din plantaţie. Procesul de reînvăţare a culturii viţei
de vie ecologice presupune înţelegerea şi aplicarea conceptului de agricultură fară
îngrăşăminte şi pesticide chimice de sinteză. Mai presus de toate, implementarea
unei filozofii a managementului ecologic necesită un sistem adecvat care să
integreze plantaţia în ecosistemul înconjurător. Aptitudininea de bun observator al
unui manager furnizează o excelentă bază pentru întelegerea interacţiunilor
complexe din natură. Această înţelegere devine fundamentul dezvoltării sistemului de
management ecologic.
O abordare filozofică diferită: unele dintre metode care devin parte ale acestui
sistem par să contrazică conjceptul cu privire la cultivarea tradiţională a viţei de vie.
O minte deschisă, receptivă la idei noi, este crucială pentru introducerea unei
abordari diferite. Ceea ce se întamplă în plantaţiile de viţă de vie are implicaţii dincolo
de pământul plantaţiei. Managerul trebuie să creadă că metodele ecologice vor
proteja mai bine resursele naturale prin reducerea contaminării aerului, solului şi a
apei cu substanţe sintetice şi materiale greu degradabile pe cale naturală. Implicit,
muncitorii vor avea un mediu de lucru mai sănătos şi va rezulta un produs finit mai
sigur pentru consumatori.

3.1.a Importanţa culturilor multiple

Natura fucţionează ca o policultură, în care, pentru supravieţuire, fiecare organism
este dependent de multe altele. În orice sistem natural există un echilibrului, care
împiedică un organism de a-l elimina pe altul. Adesea, în cultura de viţa de vie
convenţională, plantaţia este tratată ca o monocultură care nu poate coexista cu
dăunatorii sau cu alţi factori negativi din zonele înconjuratoare.
Un sistem agroecologic caută să copieze modelul (tiparele) naturii în care fiecare
parte contribuie la întreg. Diversitatea în natură furnizează un ecosistem echilibrat
unde mulţi factori contribuie la sănatatea fiecărei părţi componenteindividuale. Acest
fel de diversitate poate fi promovată în plantaţiile de viţa de vie pentru a realiza un
ecosistem mult mai stabil. Dezvoltarea culturilor multiple este importantă pentru
îmbunataţirea fertilitaţii solului şi pentru managementul dăunatorilor.

3.1.b Fertilitatea solului

Pentru a crea un sol ecologic şi fertil, acesta nu trebuie tratat ca şi „gunoi”. Solul
reprezintă unul dintre cele mai fragile medii ale entitaţilor vii. Biodiversitatea solului
este caracterizată atât prin prezenţa macroorganismelor ca de ex. râmele şi insectele
cât şi de existenţa a multe alte microorganisme. Aceste organisme transformă
materia organică şi compuşii minerali ai solului într-o formă pe care viţa o poate
folosi. Dr. Robert Parnes, un fizician care a studiat solul ani de-a rândul, descria
această relaţie după cum urmează: „solul este un furnal al vieţii unde materia
organică reprezintă combustibilul, microorganismele solului reprezintă focul care
consumă combustibilul şi nutrienţii plantelor reprezintă cenuşa combustiei”.
Crearea unei bune fertilităţi a solului este fundamentală pentru sistemele ecologice,
iar aprovizionarea cu materie organică este probabil cel mai important mijloc de
îmbunatăţire a fertilităţii solului. O tehnică importantă de sporire a conţinutului de
materii organice din sol este folosirea culturilor intercalate, care previn degradarea
solului prin eroziune solară. Canalale rădăcinilor create de culturile intercalate crează
deasemenea căi pentru eliminarea gazelor şi pentru penetrarea apei în sol.
Compostul reprezintă o altă sursă excelentă de materie organică. Organismele din
sol consumă această materie organică, generând un reziduu care furnizează nutrienţi
plantelor şi creşte capacitatea actiunii de schimb a solului. Fertilitatea solului şi
activitatea biologică sunt deasemenea sporite atunci cand nu se fac arături excesive
şi nu se administrează în exces aditivi puternici, ca de ex. îngraşaminte sintetice.
Imbunătăţirea fertilităţii naturale a solului crează plante mai sănatoase care sunt mult
mai rezistente la atacul dăunătorilor şi al bolilor.

Figura 3.1.a.1. Plantaţii cu culturi multipe comparate cu o plantaţie monocultură (centru

stânga)
Sursa: Hofmann, Köpfer, Werner “Ökologischer Weinbau” 1995
3.1.c Managementul dăunătorilor
Multe probleme din trecut cu privire la dăunatorii din plantaţiile de viţă de vie pot fi
efect al modelului de management monocultural. Un sistem mult mai diversificat
încurajează prădătorii naturali ca de ex. acarienii şi presupune întelegerea şi
încurajarea controlului natural al populaţiilor. Făcând din plantaţia de viţă de vie o
extensie a vecinataţilor sale naturale, mediul pentru insectele şi acarienii utili poate fi
îmbunătăţit, multe culturi intercalate furnizând habitat şi sursa de hrană pentru aceşte
insecte utile. Deoarece izbucnirea atacului de dăunatori poate apărea înainte ca cei
utili să se instaleze, este posibil să fie nevoie de pesticide naturale în perioada de
tranziţie – conversie la agricultura ecologică. Aceste pesticide sunt diferite faţa de
cele convenţionale, prin aceea că cele ecologice au un efect rezidual minim. Astfel
termenul limită de aplicare devine mult mai critic. Indiferent de tehnicile folosite, este
rolul fermierului să decidă daca acest echilibru trebuie mentinut pentru a evita
pierderi majore.

3.2. PROIECTAREA, REALIZAREA ŞI CONTROLUL PRODUCŢIEI

In tranziţia la cultivarea sustenabilă sau ecologică a plantaţiilor de viţă de vie este
necesară o conversie graduală. Schimbarea într-un sistem mult mai natural poate
implica pierderi în timpul tranziţiei, iar conversia rapidă prin eliminarea bruscă a
chimicalelor sintetice nu reprezintă o strategie înţeleaptă. Mulţi cultivatori
convenţionali care au realizat cu succes conversia au început prin a folosi tehniciile
de management integrat al daunătorilor înainte de a adopta în totalitate o abordare
sustenabilă sau ecologică. De asemenea, pentru ca ecosistemul fermei să ajungă la
echilibrul ecologic dorit e nevoie de timp pentru a căuta şi aplica sisteme diferite de
abordare a fermei. Poate fi de ajutor experimentarea a noi tehnici într-o mică parte a
fermei. Conversia la practici agricole sustenabile nu reprezintă o problemă dacă
schimbarile din fermă sunt abordate la scară mică şi, apoi, extinse cu atenţie.

3.2.a Evaluarea cerinţelor plantei

Diversitatea: Fermele diversificate sunt mai adaptabile din punct de vedere
economic si ecologic. Prin cultivarea mai multor varietaţi, fermierii înlătură riscul
economic fiind mai puţin susceptibili la fluctuaţiile radicale ale preturilor, asociate cu
schimbari în cerere si oferta. In timp ce multi fermieri din ziua de azi duc lipsa de
experientă şi echipament pentru a gestiona alte culturi, intr-un caz extrem, această
strategie poate preveni pierderile în eventualitatea unei calamitaţi în plantaţia de
vie. Un exemplu de acest fel este filoxera la viţa de vie, care a distrus viile în trecut,
în prezent menţinându-se majoritatea viilor doar prin altoire pe portaltoi rezistenţi.
De asemenea, gestionată corespunzator, diversitatea echilibra ferma viticolă din
punct de vedere biologic. De exemplu, culturile intercalate pot furniza habitate şi o
sursa alternativă de hrană pentru insectele utile, care ajută la controlul dăunătorilor
importanti ca de exemplu lăcustele şi acarienii (exista puţine informaţii care
demonstrează rolul culturilor alternative în managementul dăunătorilor la viţa de vie).
Utilizarea diversităţii este, de asemenea, importantă în protejarea împotriva
creşterii buruienilor şi atragerea unei game mai largi de insecte utile. Culturile
intercalate necesită însă multă apă, dar în anumite perioade ale anului se seceră şi
se lasă pe sol ca mulci pentru păstrarea umiditaţii solului.
 Biodiversitate într-o podgorie în funcţie de sezon
(Sursa : Hofmann, Köpfer, Werner “Ökologischer Weinbau” 1995)

3.2.b Rezistenţa soiurilor de viţă de vie la condiţii climatice şi la boli

 Tabelul 3.2.1
Rezistenţa relativă a principalelor soiurilor de viţă de vie din Romania la factorii climatici şi la
atacul bolilor
SOIUL RG RS MA FA PC
Alb aromat 4
Alicante Bousche 3 5 +++ + +
Aligote 4 4 +++ ++ ++
Aromat de Iasi 4 4 +++ + +++
Astra 4 ? +++ ++ ++
Babească neagră 4 2 +++ +++ +++
Blauerzweigelt 4 ? +++ + +++
Burgund mare 3 4 +++ + +++
Busuioacă de Bohotin 3 ? +++ +++ +
Cabernet Sauvignon 5 5 ++ + +
Cadarca 4 3 +++ + +
Chardonnay 3 5 +++ +++ +++
Chasselas Dore 2 3 ++ + +
Columna 4 5 ++ +++ ++
Crâmpoşie 2 ? +++ +++ +
Creaţa 3 5 ++ +++ +++
Fetească albă 4 ? +++ ++ +++
Fetească neagra 4 4 +++ + +++
Fetească regala 5 2 +++ + +++
Frâncusa 4 2 +++ + +
Furmint 2 2 +++ +++ +++
Galbenă de Odobesti 3 2 +++ + +++
Grasă de Cotnari 4 2 +++ + +++
Gros Sauvignon 3 5 +++ +++ +++
Iordana 2 4 +++ + +++
Majarcă alba 3 4 +++ + +
Mamaia ++ +++ ++
Merlot 3 3 +++ + +++
Mioriţa 5 ++ ++ +
Muscat de Hambug 2 2 +++ ++ ++
Muscat Ottonel 4 2 +++ +++ ++
Mustoasă de Maderat 3 4 +++ +++ +++
Neuburger 2 5 +++ ++ ++
Oporto 4 5 +++ +++ +++
Plăvaie 2 3 +++ +++ +++
Pinot gris 5 5 +++ +++ +++
Pinot noir 4 5 +++ + ++
Rcatiteli 5 +++ ++ +
Riesling italian 3 2 +++ +++ +++
Roşioară 3 ? +++ ++ +++
Saint Emilion 2 ? +++ ++ ++
Sangioveze 2 5 +++ +++ +++
Steinschiler roz 4 4 +++ ++ ++
Tămâioasă românească 2 2 +++ + +++
Traminer roz 3 2 +++ + +
Zghihara 3 5 +++ ++ +++
RS = rezistenţă la secetă şi RG = rezistenţă la ger: 1 – foarte sensibil, 2 – sensibil, 3 – uşor rezistent,
4 – moderat rezistent, 5 – rezistent, 6 – foarte rezistent; MA – rezistenţă la mană (Plasmopara
viticola); FA – rezistenţă la făinare ( ); PC – rezistenţă la putregaiul cenuşiu (Botrytis): + uşor sensibil,
++ moderat semsibil şi +++ foarte sensibil;
3.2.c. Înfiinţarea plantaţiei de viţă de vie

Alegerea locaţiei şi a soiului;

Motivele economice impun adesea ce soi trebuie cultivat şi unde poate fi cultivat.
De exemplu, în selectarea unui soi de struguri de vin, nevoile cramelor şi cerinţele
pieţei determină adesea alegerea de catre cultivator a soiului. Când este posibil,
soiurile şi/sau portaltoii ar trebui alese dupa rezistenţa la dăunători şi toleranţa la
condiţiile solului şi ale zonei. Se au în vedere rezistenţa la: mană, molie, acarieni,
cerinţe nutriţionale (in special de N, P, K, Zn) şi data dezmuguritului /recoltarii.

Istoricul culturii din zonă

Istoricul precedent al cultivarii: infiinţarea unei noi plantaţii de viţă de vie pe un
amplasament unde cultura anterioară a permis creşterea filoxerei, nematozilor sau a
buruienilor perene, va necesita mai târziu măsuri corective de control. Cultura
anterioară poate de asemenea să fi epuizat nutrienţii din sol sau să favorizeze
spalarea acestora.
Urmatorii factori ai amplasamentului ar trebui luaţi în calcul înainte de plantare:

Amplasarea corectă
Amplasamentul ideal pentru vii este în general în plin soare, cu cea mai bună
ciculaţie a aerului. Locaţia ideală nu este întotdeauna de gasit şi nici nu este
întotdeauna identică, în toate situaţiile. De exemplu, în locaţiile sudice, unde
intensitatea luminoasă este mai mare şi temperaturile pot atinge niveluri care
afectează negativ viile, expunerea totală la soare nu este de dorit. Poate fi necesară
furnizarea umbrei de dupa amiază sau de pozitionarea şi tăierea viţelor în aşa fel
încât propriul furnizor să reducă efectele căldurii şi luminii solare asupra fructelor.
Ales corect, amplasamentul are un efect important asupra sănătăţii viţei de vie. In
cazul când un cultivator plantează viţe pe două amplasamente, într-o zonă înaltă în
pantă cu o bună circulaţie a aerului şi într-o zonă joasă unde aerul nu circulă, deşi
viţele sunt separate doar de căţiva metri, via de pe pantă a fost mai sănătoasă,
nefiind nevoie de stropiri împotriva bolilor cu excepţia anilor nefavorabili, în timp ce
via din locaţia joasă a fost bolnavă în majoritatea timpului, în afară de anii cei mai
favorabili.
Care a fost diferenţa? Buna circulaţie a aerului din via de pe pantă a menţinut lipsa
de umezeală pe frunze, mediu favorizant pentru dezvoltarea ciupercilor patogene,
precum şi a îndepartat sporii datorită circulaţiei aerului înainte de fixarea lor pe
plante. Via din locaţia joasă este situată într-o zonă fără aer care permite ca roua şi
umiditatea să persiste pe frunze şi sporii ciupercilor să se fixeze pe plante foarte
uşor. Tratarea bolilor cu fungicide a constituit o soluţie posibilă, desigur, dar
deoarece scopul cultivatorului a fost să evite stropirea, amplasamentul din zona
joasă a fost nepotrivit.
In mod similar, există o limită între permiterea circulaţiei libere a aerului şi
amplasarea viilor în zone unde vânturile excesive pot rupe sau distruge lăstarii.
Zona cu vânturi poate fi totuşi folosită în funcţie de perioada din an când vântul este
cel mai activ şi cât de puternic suflă. Viile sunt foarte susceptibile la distrugerile
provocate de vânt primavara şi vara timpuriu, când lastarii sunt fragili şi foarte uşor
de rupt. Pe la mijlocul sezonului totuşi lăstarii sunt mai duri şi ataşaţi mult mai
puternic de lemnul bătrân. Odată ce lăstarii au început să devină mai viguroşi,
frunzele pot fi rupte de vânturile puternice înainte ca lastarii să fie rupţi. In general
vânturile stabile rănesc mai puţin viţele decât cele instabile, în rafale, deoarece viţele
se adaptează la suflul stabil prin producerea de lăstari elastici şi mai viguroşi. De
exemplu unele dintre cele mai bune vii din Europa sunt localizate în zone unde
există o briza aproape constantă în timpul perioadei de creştere.
Dacă amplasarea intr-o zonă cu vânturi este singura opţiune, sau dacă alţi factori îl
fac de preferat, una dintre soluţii este înfiinţarea de perdele (agro)forestiere, de
exemplu, din salcâm sau altă specie cu creştere rapidă. Această perdea poate fi
plantată în acelaşi timp cu via, astfel încât copacii să fie îndeajuns de mari pentru a o
proteja până când viţele tinere sunt gata de a fi susţinute de şpalieri. Dacă vântul
reprezintă o problemă doar într-o anumită perioadă a anului, se are în vedere doar o
barieră temporară (vezi mai jos). Construirea de bariere împotriva vântului este o
optiune care permite cultivatorului să ridice rapid un obstacol împotriva vânului,
putând fi dezasamblată când nu mai este nevoie de ea. Depinzând de mărimea
zonei care trebuie protejată, stâlpi înalţi de 5 metri sau mai înalţi pot fi amplasati în
partea dinspre care bat cele mai putenice vânturi. Dacă vântul vine din est, de
exemplu, bariera trebuie să fie pusă de-a lungul laturii de est, având de obicei
extensii pe laturile de nord şi sud. Un perete solid nu este întotdeauna o barieră
eficientă împotriva vântului.
Scopul nu este de o opri vântul în totalitate, ci de-al încetini. Viteza vântului este
redusă proporţional cu apropierea de barieră, de aceea viţele situate in partea
îndepartată faţa de barieră pot simţi aproape întrega forţa a vântului. In unele cazuri,
construirea de sectiuni de bariere scurte care se suprapun reciproc, produce un efect
care incetineste vantul mai mult decat o bariera continua.
In zonele cu climat temperat, viile de pe pante au expunere sudică sau estică.
Expunerile vestice sau nordice ale pantelor primesc soare prea târziu în cursul zilei.
Roua şi aerul rece vor persista mai mult în vii, ceea ce poate facilita atacul bolilor
interferând uneori şi cu polenizarea. In climatele extrem de calde, subtropicale şi
tropicale situaţia poate fi inversă, locaţia de dorit fiind la adapostul unei pante
nordice, necesară pentru a proteja viile de vânturile uscate şi arsurile luminii solare.
Dacă este posibil, se observă o zonă cel puţin un an înainte de plantare. Se observă
unde se colectează apa în timpul perioadelor ploioase şi unde se usucă pământul în
perioadele de vreme uscată. Se cercetează parcelele unde iarba şi alte plante se
usucă şi îşi schimbă culoarea în maron mai repede decât în alte parcele (aceasta
poate indica superficialitatea solului). Observarea drenării apei poate ajuta la
cunoaşterea în unele locuri, a curenţilor de aer. Locurile joase unde se colectează
apa, tind să fie mai reci, cu curenţi de aer şi cu stagnări ale acesteia.
Pentru analizarea şi corectarea problemelor potenţiale ale amplasamentului trebuie
gândit că aerul rece acţionează ca un râu. De exemplu un pâlc de arbuşti şi pomi
situaţi pe partea joasă a unui deal poate acţiona ca un zăgaz de aer rece
„împiedicând aerul de pe pantă să curgă şi de aceea acesta va stagna în zona
viţelor, de pe partea inferioară a pantei. Facând nişte deschizături în aceste
„zăgazuri” se poate permite aerului rece să fie drenat în afară, conducând la
reducerea şi eliminarea cavitaţilor îngheţate. Pe un teren plat, nivelarea terenului
poate elimina cavităţile îngheţate local, înainte de a nivela (umple) aceste zone,
trebuie verificat faptul că zona nu are probleme cu privire la sol, ca de exemplu
multe gropi sau straturi dense care pot ţine suprafaţa solului umedă sau inundată
chiar şi după nivelare.
Observarea din timp a tipurilor de umbră şi de însorire este deasemenea importantă
pentru evaluarea zonei. Dacă există pomi sau alte obiecte care înconjoară via,
acestea pot face umbră în timpul unei perioade critice din an. O podgorie amplasată
unde se ştie că sunt probleme datorită umbrei trebuie aşezată pe o pantă estică. In
timpul primăverii soarele nu ajunge în varful dealului decât dimineaţa târziu. Datorită
umbrei din cursul diminetii viţelor le-a luat mai mult timp să se usuce de ploaie şi de
rouă. Umiditatea excesivă a interferat cu polenizarea în mai mulţi ani, iar viţele din
zona de umbră au avut ciorchini nedezvolaţi sau slab fixaţi pe coarde. Apar diferenţe
între ciorchinii viţelor care sunt la mai puţin de 2 metri distantă între ele . In timpul
verii zona afectată a fost expusă în plin soare mai toată ziua, dar la acel timp efectele
negative aparuseră deja Cultivatorul ar fi putut evita această problemă prin
observarea zonei cu un an întreg înainte de plantare. In cele din urmă, trebuie
verificat dacă zona este frecventată de cerbi, iepuri, etc., se caută urme de copite,
baligă de cerbi sau pomi cu coaja ruptă. De exemplu, o vie situată pe o terasa care
se învecinează cu padurea în partea superioară şi cu apa în partea de jos este foarte
probabil să facă parte din traseul regulat al cerbilor şi mistreţilor deoarece aceştia
traversează via pentru a se adăpa
Dacă se bănuieşte că animalele au un drum regulat prin zona ta va trebui facut un
plan de control al lor de la bun început (animale ca dăunatori).
Locaţia: trebuie luată în consideraţie orice problemă legată de circulaţia aerului,
restrictionarea sau fertilitatea solului în partea inferioară, factori care pot creşte
incidenţa bolilor sau pot cauza creşteri viguroase excesive.

In zona de pantă aerul rece este capturat de copaci şi arbuşti stagnând deasupra viei
dar acesta se poate scurge în afară atunci când aceştia sunt înlăturaţi.

Panouri intrerupte pentru “ruperea” vantului

Perdea permanenta de arbori.

Evaluarea solului

Tipul de sol şi adâncimea: tipul de sol influenţează dezvoltarea nematozilor, a

filoxerei şi nutriţia viţei. Solurile superficiale sau cele cu drenaj slab, pot cauza
probleme creşterii viţei şi măresc susceptibilitatea la boli şi dăunatori.
Solul ideal pentru o mai bună creştere şi producţie a viţei de vie, în special pentru
soiuri de masă, este format din humus, uşor lutos sau uşor nisipos. Solurile luto
nisipoase din viile clasice sunt adesea invers: scheletice, mai degrabă soluri sărace
care fac viţa să se „lupte”, de aceea vinurile vor dezvolta mai mult caracter şi aromă
mai intensă.
Totuşi strugurii se pot adapta la o mare varietate de soluri, de la nisipos la argilă
grea, depinzând de soiul de struguri, climat şi de cum este lucrat solul. Nici solul
pietros nu este un impediment. De fapt, solul pietros poate constitui un avantaj unde
climatul este la limită; deschiderile sau suprafaţa pietrelor absorb căldura din timpul
zilei eliberând-o noaptea, moderând temperatura ambientală a viţelor .
Dacă esti un viticultor de mici dimensiuni şi în special dacă casa ta este nouă intr-o
zonă cu construcţii noi, verifică starea solului înainte de a finaliza zona pentru plantat.
Constructorii de case sunt renumiţi că lasă în urmă „mine de teren”. Constructorii
scobesc adesea stratul de sus al solului, în timpul procesului de producţie şi
împraştie un fel de „înlocuitor” deasupra solului rămas.
Dacă pământul a fost greblat şi nivelat excesiv, poţi avea alternativ sol fertil atât la
adâncime cât şi superficial sau fertil peste subsol sărac. Se pot descoperi cavitaţi ce
conţin orice, de la stânci sau pietriş la globuri şi resturi de ciment. Pe scurt, trebuie
săpate câteva gropi pentru testare, de 1-2 metri adâncime în jurul proprietaţii pentru
a cunoaştre ce sol ai cu adevărat. Un bun magazin de închiriere ar trebui să aibă
utilaje de putere pentru a săpa gropi sau burghie de sol care vor face munca
îndeajuns de simplă, cu excepţia existenţei stâncilor .
Când se evalueaza solul, trebuie să ai în vedere că nu toate soiurile de struguri
tolerează acelaşi tip de sol, de exemplu: Columna, un soi de struguri alb tolerează
pentru cea mai bună creştere solul luto-nisipos uşor şi fertil. Dacă cresc pe soluri
care nu sunt pe placul acestor soiuri ele vor avea o vigoare slabă, boabe mici şi
ciorchini mai puţin atractivi.
In contrast, strugurii de vin Merlot sunt un exemplu de sortiment care va produce
numai pe sol sărac şi nisipos capabil să extragă azot din orice sol fertil. Merlot va
creşte luxuriant pe toate solurile în afară de cele mai sărace, dar va rodi puţin sau
deloc pe solurile uşoare.
Mai mulţi factori sunt implicaţi în a ajuta viţele să se adapteze la solurile „mai puţin
ideale”. Adâncimea solului poate face o mare diferenţiere. Odată ce rădăciniile viţelor
au ajuns la cel puţin 1,5 – 2,5 metri în jos, nu mai este nevoie de irigaţie, deoarece
solul conţine apă suficientă pentru a o furniza viţei de vie. In comparaţie cu solurile
glaciale care sunt destul de sărace cu roca la 0,7 – 1,5 metri de la suprafaţă, în
soluri aşa de sărace, încât nu există loc pentru un rezervor natural al soluţiei solului,
irigaţia reprezinta o necesitate dacă în zonă nu există ploi regulate în timpul
sezonului de creştere.
Cei mai importanţi factori care ajută viţele să se adapteze sunt dezvoltarea si
menţinerea structurii solului. Aceasta implică conservarea structurii solului si a
fertilitaţii, şi în aceşi timp să se facă cât mai puţine pagube mecanice. Cea mai bună
cale de a realiza aceasta este reducerea sau eliminarea cultivării solului, folosirea de
mulci (sau posibilitatea folosirii erbicidelor pentru controlul buruienilor de sub rândul
de vie) sau plantarea de covoare permanente între rânduri. Numai echipamentele
mici şi uşoare vor fi folosite pentru secerare şi stropire. Toate acestea pot duce la
reconstruirea structurii si fertilitaţii solului.

Analiza solului
Se face numai dacă aveţi motiv să credeţi că este ceva în neregulă cu privire la sol,
testarea solului având valoare limitată. De exemplu, plantele de pe solurile cu
conţinut de fosfor scazut sunt ajutate îndeajuns de biologia bună din sol, ca exemplu
de ciuperca mycorrhiza, pentru că ea poate ajuta mai bine decât în cazul plantaţiilor
cu niveluri de fosfor adecvate dar cu o viaţă scurtă a solului .
Dacă vrei să testezi, foloseşte rezultatele ca pe o bază de comparaţie, după ce s-a
dat atenţie mai mulţi ani stimularii biologice a formării solului şi materiei organice din
via respectivă. Vei descoperi probabil faptul că performanţele viţelor întrec ceea ce
testele solului spun că acestea ar fi capabile să facă.

Cerinţele de pH
Unele tipuri de viţe tolerează îndeajuns solurile acide (pH 5,5 sau mai mic) deşi în
soluri cu aciditate înaltă viţele cresc încet şi pot să nu fructifice. Pe de altă parte,
unele soiuri pot tolera condiţiile alcaline păna la pH = 8,0, dacă nu chiar şi peste.
In general pH-ul cel mai bun este 6,5 – 7,2.

Amenajarea zonei.
Intr-o lume ideală, amplasamentul pe care l-ai ales pentru podgorie ar fi deja plantat
cu covoare de culturi ce construiesc structura solului, iar tu ai fi capabil sa-ţi plantezi
via cu pagube mici pentru sol. Insă, în cele mai multe cazuri, vei avea de-a face cu o
vegetaţie existentă, nedorită, fapt care va implica un volum considerabil de săpături
sau alte munci. Dacă amplasamentul nu a fost niciodată cultivat sau nu a fost
desţelenit ani de-a randul, primul pas în pregatirea pentru plantare este de a scăpa
de plantele perene existente.
Dacă plantele perene sunt arbuşti sau pomi şi daca sunt doar câţiva, va trebui sa-i
înlături prin săpare. Dacă sunt specii care nu lăstaresc din rădăcini sau cioturi şi sunt
îndeajuns de mici poţi să le tai sau sa le tunzi cu cositoarea.
E bine să foloseşti maşina de tuns iarba de câte ori este posibil deoarece macină
cele mai multe vegetale într-o formă ce poate fi lăsata acolo pe loc, pentru a se
adăuga materiei organice din sol. O strategie diferită este necesară pentru plantele
perene care lăstaresc din cioturi sau rădăcini. Dacă nu poţi petrece mai mult de 2 ani
pentru a pregati pământul, opţiunile uzuale sunt tunderi repetate ale ierbii, arătura,
graparea şi aplicarea de ierbicide.
Dacă tunzi iarba repetat la fiecare apariţie a lăstarilor sau a mugurilor, rădăciniile vor
fi epuizate, iar plantele vor muri. Folosind un plug rotativ la cultivare, se aduc la
suprafaţă rădăcinile permiţând uscarea şi moartea lor, omorându-le deasemenea pe
cele care au început să lăstărească. Erbicidarea sistematică poate ajuta la
eradicarea plantelor lemnoase agresive. De exemplu, în unele zone coacăzului
himalaian, Rubs Procerus, este o plantă extraordinar de dificil de înlăturat. Capabilă
să se regenereze chiar şi din cele mai mici bucaţi de rădăcină, braţele rădăcinii
putând atinge 6 metri sau mai mult în lungime se pot propaga ele însele prin
întindere, permiţând chiar unei singure plante să acopere o foarte mare suprafaţă de
teren în doar câţiva ani. Ai în vedere că, chiar şi ierbicidele cu spectru larg nu omoară
întotdeauna plantele perene în întregime printr-o singură aplicare. Tunderea ierbii,
cultivările repetate, săparea manuală, toate aceste operaţiuni iau mai mult de un an
pentru a asigura o eradicare completă a acestor ierburi.
Dacă vrei să petreci până la trei ani pentru pregătirea amplasamentului poţi îngradi
capre pe amplasament pentru a mânca vegetaţia nedorită. Pentru aceasta, de obicei
este necesar ca mai întâi să secerăm suprafaţa pentru a avea plante tinere - caprele
pot ignora plantele mature.
Pentru viile în suprafaţă de o jumătate de hectar sau mai puţin, solarizarea poate fi
o optiune. Acest proces foloseşte căldura solară pentru a omori plantele şi seminţele.
In timpul perioadelor însorite de vara, seceră iarba sau buruienile cât mai scurt
posibil. Irigă bine zona. Acoperă amplasamentul cu folie de plastic transparentă şi
fixeaz-o jos prin îngroparea capetelor. Aceasta nu este o treabă uşoară. Manual,
este nevoie de doi oameni pentru a întinde o rola lată de 2,5 metri, 6 ml. plastic şi să
o ţină pe poziţie în timp ce alţi doi muncitori îngroapă capatele. Maşinăriile din comerţ
sunt capabile să întindă plasticul şi să acopere capetele cu o aratură de pămant
astfel încât plasticul poate fi întins de unul sau doi oameni. Costul de închiriere a unei
asemenea maşinării poate să merite comparând cu timpul şi munca economisite.
Odată plasticul întins, soarele încalzeşte solul şi plasticul reţine căldura în masura în
care plantele, seminţele şi micoorganismele sunt omorâte pâna la o adancime de 8 –
10 cm sau mai mare. Pentru acest proces e nevoie de 4 – 6 săptămâni sau mai mult
pentru a asigura o eradicare totală, dar după ce este terminat, plantele pot fi plantate
direct pe iarba moartă care va acţiona ca un mulci. In continuare dacă viţele sunt
plantate direct prin plastic reţinerea căldurii solului ajutând viţele să înceapă să
crească rapid. Tăiaţi un x în plastic şi plantaţi prin acesta. Ventilaţia se va face prin
taietură astfel ca viţa să nu se supra-încălzească. Dacă plasticul este unul obişnuit,
care nu opreşte razele ultraviolete, în mod normal se înlătură în sezonul urmator.
Pregatirea terenului pentru plantare prin solarizare poate constitui un proces de 2-3
ani depinzând de climatul din zonă. In climatele reci terminarea sterilizarii solului se
poate face târziu pentru a se şi planta, cu excepţia cazului în care plantarea de
toamnă este posibilă în zona respectivă (sau dacă viţele au fost ţinute în ghivece
nutritive gata de a fi plantate în cazul în care solul este pregătit). In sud ar fi posibil
să fie solarizată la timp zona de plantare, dacă se plantează în ultima parte a
primaverii. In asemenea caz, irigarea este probabil necesară. Irigarea cu picătura ar
trebui să fie prima alegere, deoarece permite o udare profundă, care favorizează
dezvoltarea rădăcinilor adânci.

Orientarea rândurilor
Direcţia rândurilor este foarte importantă (vezi desenul urmator). Dacă este posibil,
rândurile ar trebui să fie paralele cu direcţia vânturilor dominante. Aceasta permite
brizei să zvânte repede viţele după ploaie, reducând umiditatea şi îndepărtând
umezeala de pe suprafaţa frunzelor, care ar putea ajuta sporii ciupercilor să
germineze. Astfel, daca vânturile dominante sunt din vest, rândurile ar trebui
orientate est-vest pentru a lăsa vântul să sufle printre ele. Dacă ai ambele orientari
est-vest şi nord-sud, în anii neobişnuiţi de reci şi umezi, rândurile orientate nord-sud,
perpendiculare pe vânturile dominante vor prezenta mai multe daune datorită
putregaiului cenusiu, faţa de cele orientate est-vest. Dacă în zonă sunt veri
călduroase, rândurile orientate est-vest vor avea nevoie de un sistem de palisare
care crează o acoperire de frunze peste fructe, în special pe partea sudică, pentru a
preveni arsura solară.
Pe un teren în pantă , încercaţi să plasaţi drumuri şi poteci în zona joasă; acestea vor
acţiona ca şi canale de evacuare a aerului rece în afara viei. Rândurile de viţă pe
conturul unui deal fară deschizături, căi de acces, poteci, vor avea tendinţa de a
acţiona ca şi zăgaze, menţinând aerul rece, de aceea rândurile din partea mai joasă
vor fi mult mai susceptibile la îngheţ decât în cazul în care ar exista canale de
evacuare pentru aerul rece.

Rândurile viei trebuie orientate paralel cu vânturile dominante. Aceasta ajută viţele să
se usuce mai repede după ploaie

Distanţele de plantare
Distanţa standard este de 1-1,2 metri între butuci pe rând şi de 2,0 – 3.0 metri între
rânduri. Distanţele mai mari sunt de preferat pentru o mai buna cirulaţie a aerului cât
şi pentru activitaţi ca de ex. cârnitul, în special dacă viţele sunt viguroase şi au
tendinţa de a creşte în afara rândului în timpul verii. Dacă distanţa dintre rânduri este
mai mare de 2,5 metri, este mai puţin probabilă prinderea lăstarilor şi ruperea lor în
momentul când se lucrează printre rânduri (aceasta înseamnă adoptarea unui sistem
de creştere în care lăstarii sunt aplecaţi sau li se permite creşterea în afara sârmelor
de susţinere). Unii cultivatori palisează lastarii într-o “cortina” verticală pentru a prinde
toate razele solare disponibile; ei pot aşeza rândurile la un metru distanţă. Oricum
abordarea aceasta reprezintă un sistem avansat, intensiv de muncă, care necesită
echipament specializat atât pe timpul tăierilor intense de vară cât şi ploilor. Nu este
recomandat pentru cultivatorii casnici.
Este posibil ca viţele să crească pâna la sârmă în acelaşi an în care au fost plantate,
folosind irigarea cu picătura şi îngraşământ obişnuit, dar pentru crescătorul casnic
este mai bine să lase viţa să crească nederanjată în primul an, pentru o vigoare mai
bună. In anul doi, poate fi tăiată la doi ochi la sfarşitul iernii, lăsând ca vigoarea viţei
să fie canalizată în acei noi lăstari care se vor fixa pe sistemul de susţinere în acest
sezon.

Plantarea
Cei mai mulţi cultivatori gasesc că este mult mai uşor de a planta noile viţe înainte de
instalarea sistemului de susţinere, deoarece poate fi mult mai greu să lucrezi în jurul
sârmelor şi stâlpilor odată pozitionaţi. Deasemenea, odată plantată viţa, tutorii pot fi
puşi mai aproape de viţe decât dacă viţele ar fi fost plantate după fixarea lor.
Plantaţi viţele încât să fie aliniate pe rând. Dacă te uiti în josul rândului, butucii ar fi
ascunşi în spatele stâlpilor. Dacă rândul este direcţionat est-vest viţele ar trebui să fie
ascunse în aşa fel încât toate ar fi atât pe partea estică cât şi vestică a tutorilor.
Aceasta face cultivarea mai uşoară, iar tutorii ajută la protecţia butucilor de rănile
cauzate de tractorul care trece pe acolo în timpul lucrărilor.
Cele mai multe viţe sunt vândute altoite pe portaltoi şi au nevoie de atenţie imediată
la sosire. Inspectaţi viţele. Ele ar trebui să aibă un bun sistem radicular cu cel puţin
două rădăcini mari şi un numar de rădăcini mici. Ar fi cel mai bine să fie netăiate, dar
şi rădăcinile tăiate la 15 cm sunt acceptabile dacă sunt foarte multe şi dacă nu
prezinta zone decolorate sau stricăciuni. Taie una pentru a vedea dacă este fermă şi
uşor colorată în interior. Rădăciniile moi şi spongioase care prezintă culoare negru-
maroniu sau aspect apos în interior pot să fi fost înghetate. O astfel de viţa ar putea
să nu crească. Starea corditei tinerei viţe e mai puţin critică. O viţa poate avea la
plantare o creştere a vârfului mai mica de 5 cm dar totuşi creşte bine dacă are un
sistem radicular sănătos.
Viţele noi nu au nevoie de altă operaţie decât tăierea rădăcinilor rupte şi a lăstarilor
rupţi. Dacă rădăcinile rupte şi lăstarii sunt vii, se taie doar partea distrusă. Dacă viţa
nu poate fi plantată imediat, se pune în sol sau la umezeală, în rumeguş vechi
(rumeguşul proaspăt ar putea arde rădăcinile). Se înmoaie viţa în apă cu mai multe
ore înainte de plantare pentru a înlocui pierderile de apă din timpul transportului şi
depozitarii. Dacă plantarea din toamnă este posibilă în zona în care locuieşti va
permite rădăcinilor viţei să crească până la înghetarea pământului, fortificând-o mai
bine pentru o creştere rapidă în primăvara. Oricum, viţele nu sunt adesea disponibile
decât iarna târziu pentru plantarea de primavară.
Groapa de plantare ar trebui să fie îndeajuns de largă pentru a cuprinde toate
rădăcinile şi viţa se plantează cu rădăcinile răsfirate uniform peste un mic muşuroi de
pământ. Cât de adânc se plantează? Cultivatorii din climatele reci au descoperit că
plantarea unui viţe adânc, la aproximativ 45 cm ajută la asigurarea ca unele radăcini
şi muguri vor supravieţui chiar şi iernilor mai aspre care omoară partea superioară a
viţei. Aceasta reprezintă deasemenea o bună strategie pentru alte climate, deoarece
ajută vitele să-şi trimită rădăcinile în adâncime. Viţele inrădăcinate mai adânc
supravieţuiesc mai bine secetei şi pot absorbi minerale din solul din profunzime.
Nu se plantează viţele altoite foarte adânc. Punctul de altoire trebuie sa fie deasupra
solului; în caz contrar, portaltoiului pe care e altoit soiul îi vor creste rădăcini proprii şi
va anula efectul de altoire. Nu puneţi compost sau amendamente similare în groapa
de plantare. Aceasta poate face viţa să-şi ţină rădăcinile acolo, ca şi cum a fost
plantată într-un vas, rădăcinile devenind leneşe în a se extinde în zona
înconjuratoare care conţine pământ netratat. In schimb, se folosesc doar cantitaţi
mici de îngrăşământ solubil în groapă, punând amendamentele în partea superioară
a solului ca şi mulci. Mai bine se adaugă puţin inocul de ciuperci, împrăştiindu-l pe
rădăcini şi în groapă. Una sau două linguriţe la fiecare viţă este suficient. Aceste
ciuperci încurajează creşterea rădăcinii, ajută la absorbţia nutrienţilor şi ajuta la
protecţia rădăcinilor de boli.
Se umple groapa, se tasează solul cu piciorul sau un baţ şi se udă şi fixează ferm în
jurul rădăcinii. Acum este momentul de a folosi materie organică, aşa cum este
compostul ca un mulci în jurul plantei atât pentru a ţine departe buruienile cât şi
pentru a menţine umezeala solului. Nimic nu este mai greu pentru noile plante decât
fluctuaţia de umiditate. Mulciul reprezintă o excelentă cale pentru a ajuta la
asigurarea nivelului de umiditate între udări. Mai departe, materia organică de la
suprafaţă favorizează dezvoltarea râmelor care transportă material organic în
profunzimea solului, aerându-l şi reconstruind structura sa.

Viţa nealtoită Viţa altoită

Plantarea vitei
Udarea viţelor tinere
Fertilizarea pentru viţele tinere nu este atât de importantă precum udarea. Cele mai
multe viţe au nevoie de minim 2,5 -5 cm de apă pe săptămână în perioada de
fixare. Se udă în adâncime pentru a încuraja rădăcinile să crească în jos. Rădăcinile
adânci ajută la asigurarea viabilitatii viţelor, de a rezista la secetă mai târziu şi vor
ajuta la accesarea mineralelor din profunzimea solului.
Dacă trebuie să-ţi uzi vitele, alege irigarea prin picurare sau un umezitor al
pământului. Evită udarea excesivă care udă frunzele si creşte umiditatea, doi factori
care încurajează creşterea ciupercilor. Se înceteaza udarea pe la mijlocul verii sau
cu minim o luna înainte de înghet, astfel încât viţele se pot matura şi coacerea
fructelor nu va fi întârziată.
Dacă ai de gând să nu irigi via, vei avea nevoie de o cale de a te asigura că vitele
tinere nu se usucă pâna când sunt bine dezvoltate şi rădăcinile lor pot ajunge la
umiditatea subsolului. Există mai multe căi de a face acest lucru.
In primul rând în zonele unde iernile sunt blânde este îndeajuns să se planteze din
toamnă. Aceasta implică de obicei folosirea stocului pentru plantare care a fost ţinut
în pepinieră, deoarece stocul în stare latentă din seră nu este totdeauna disponibil la
timp. Viţele sunt plantate când încep ploile, de obicei când viţele devin inactive chiar
dacă pot avea încă frunze. In acea perioadă, solul este încă îndeajuns de cald
pentru ca rădăcinile să îşi continue creşterea şi ajută viţa la fixare, de aceea viţele
sunt de obicei gata pentru palisare în primăvara următoare. Se poate economisi timp
crescând viţe în ghivece şi palisând lăstarii în sus pe araci din bambus în interiorul
vasului. Atunci când viţa este gata, lăstarii sunt de obicei îndeajuns de înalţi să
ajungă la primul rând de sârme pentru palisare şi pot fi lăsaţi ca şi un nou butuc.
Dacă iarna este rece lăstarul poate îngheţa, caz în care se reconstruieşte tulpina din
doi ochi în primăvara. Aceasta tehnică de obicei economiseşte timp.
A doua metodă este numita “driWater” apa este distribuită într-un container de tipul
cutiei de lapte. Materialul este reprezentat de apa combinată cu un gel de îngroşare
biodegradabil. Cartonul este deschis iar capătul este împins în sol lângă viţa tânără.
Atunci când gelul se degradează se eliberează apa menţinând umiditatea viţei
îndeajuns pentru a continua să crească până la 6 săptămâni.
A treia cale este pur şi simplu de a transporta apa la viţa de vie. Puneţi un rezervor
de apâ cu o ţeavă ataşată pe tractorul dvs. Cu acesta puteţi uda 40 de viţe per oră
incluzând timpul de reumplere al rezervorului

Fertilizarea (ecologică)
Nu se dau îgrăşăminte decât în cazul în care simptomele deficienţei de nutrienţi
încep să se arate (simptomele sunt prezentate ulterior). Fertilizarea corectă ajută
lemnul viţelor să se matureze, făcându-le mai capabile de a rezista climatelor aspre.
Există de asemenea dovezi îndeajuns de multe cu privire la faptul că viţele
luxuriante, suprafertilizate atrag mai usor animalele şi insectele.
Când fertilizaţi, aplicaţi cantităţi mici. Hrănirea abundentă se foloseste de obicei în
creşterea viţelor tinere pentru a le aduce la dimensiuni normale. Viţele mature hrănite
cu prea mult azot devin prea viguroase. De asemenea, azotul în exces „sfărâmă”
inflorescenţele (cad florile), reducând fixarea boabelor. De fapt, viţele mature nu ar
trebui să aibă nevoie de azot suplimentar când cresc pe un sol sănătos şi bogat în
materie organică.
O regulă bună, generală de fertilizare este folosirea unui mulci din compost bine
descompus, care va furniza cantităţi mici dar regulate de nutrienţi esenţiali.
Adăugarea regulată de materie organică în acest mod va transforma solul sărac
întrunul cu un nivel foarte bun de nutrienţi. Dacă se cultiva viţe pe sol foarte greu,
argilos care nu ar fi potrivit pentru aceasta, totusi viţele pot să prospere şi să suporte
bine totul cu ajutorul aplicării regulate de mulci din compost.
Nu se folosesc îngrăşăminte chimice în vii tratate cu ciuperci mycorrhizae;
îngrăşămintele vor inhiba sau omorî ciupercile. Se folosesc doar îngrăşăminte
ecologice moderate ca de exemplu emulsia sau granulele de peşte. Nu va fi
niciodată nevoie să fertilizaţi viţele mature. Dacă o viţă maturată este sănătoasă şi nu
arată semne de deficienţă nutritivă, nu este nevoie să se aplice nici un îngrăşământ,
deşi aplicarea de materie organică, cum este compostul, este întotdeauna benefică
pentru menţinerea structurii şi vieţii solului.
3.2.d. Sisteme de conducere şi susţinere

Două tipuri de stâlpi sunt necesari într-o vie,

unul puternic, care sustine sârmele (spalierii)
şi altul mai delicat care va sustine viţa
(tutorii).
Pentru formarea şi menţinerea în poziţie
verticală a tulpinilor, acestea trebuie
tutorate, iar tutorii viţelor se prind de sârma
portantă, prin legare cu răchită sau alte
materiale.
În multe podgorii, viticultorii preferă folosirea
tutorilor de metal pentru susţinerea
individuală a viţelor. Sunt larg folosiţi, de
durată şi atractivi. În plus, au puncte pentru
ataşarea sârmelor şi sunt uşor de instalat cu
maşina specială. Tutorii din lemn, trataţi la
presiune, rotunzi reprezintă o alternativă la
folosirea celor din metal.

Tutore vie an I
Tutorii din lemn sunt, de obicei, mai ieftini decât cei din metal, dar se rup mai repede.
Tutorii din lemn, trataţi la presiune, rotunzi reprezintă o alternativă la folosirea celor
din metal. Sunt de obicei mai ieftini decât cei din metal, dar se rup mai repede.
Dacă este posibil, înainte de a cumpăra, verificati starea tutorilor privind nodurile şi
crăpăturile diagonale. Defecte ca acestea sunt semn că se pot rupe repede. Dacă
se poate, obţineţi o garanţie de înlocuire de la vânzător.
In ultimii ani s-au folosit în vii tutorii din bambus şi din plastic (tuburi din PVC), lungi
de 1,2 m si cu un diametre cuprinse între 1-1,5 cm.
Metoda cea mai eficientă de rigidizare a sistemului de susţinere cu ajutorul tutorilor a
constat în executarea unui orificiu cu burghiul prin tutore şi apoi trecerea unui laţ de
sârmă prin orificiu şi în jurul sistemului de sârme. Laţul a susţinut sistemul de sârme
ca un ham, permiţând însă sistemului de sârme să alunece liber când era întins.
Ca şi alegerea corectă a locaţiei, un sistem corect de sustinere este foarte important.
In multe vii se întâlneşte sistemul de sustinere cu doua-trei sârme şi cu conducerea
în cordoane. Cordonul este dirijat pe prima sârmă, la 0,6-0,8 metri, urmat de a doua
sârmă la 40 cm deasupra acesteia. Pe masură ce lăstarii cresc, se agaţă de a doua
sârmă. Lăstarii se pot lega de a doua sârmă pentru a nu se rupe. In continuare se va
face o descriere detaliată a instalării sistemului de susţinere.
Susţinerea viţei de vie se face pe suporţi artificiali: araci, şpalieri de diferite tipuri,
bolţi etc.
Aracii constituie mijlocul de susţinere cel mai vechi, răspândit mult în trecut în cultura
viţei de vie, întâlniţi şi astăzi în multe vii de tip familial. Se folosesc araci cu
lungimea cuprinsă între 1,50 şi 2,50 m, cu grosimea de la 3,0 la 5,0 cm . Aracii
prezintă dezavantajul durabilitaţii lor reduse, precum şi faptul că nu permit o
distribuire raţională a coardelor în spaţiu, mai ales când numarul acestora este mai
mare; ca urmare a îngramadirii lăstarilor, aerisirea la nivelul butucului este deficitară,
fapt ce favorizează atacul bolilor.
Dintre tipurile de susţinere, spalierul a căpătat cea mai mare extindere, datorită
numeroaselor avantaje pe care le prezintă: durabilitatea mare, posibilitatea asigurării
pe butuc a unei încărcături mai mari, ce poate fi repartizată uniform, expunerea la
soare a frunzişului, îmbunătăţirea calităţii strugurilor, uşurarea efectuării lucrărilor de
întreţinere în plantaţie, stabilitatea mai mare faţă de acţiunea vânturilor etc.

Sistem de susţinere în vie an I

Instalarea spalierului devine necesară din primăvara anului al II-lea. In practică se

întâlnesc mai multe tipuri de spalier, în funcţie de forma de conducere a butucilor,
tipul de taiere practicat, numarul de sârme etc.
In general, se recomandă flosirea spalierului cu sârme duble , de o parte şi de alta a
stâlpilor, pentru a uşura operaţia de dirijare a lăstarilor în cursul perioadei de
vegetaţie (aceştia autosusţinându-se cu ajutorul cârceilor) şi a coardelor de rod la
cercuit.
In cazul conducerii semiânalte, primul rând de sârme se fixează la 0,75 m de la
suprafaţa solului, iar urmatoarele la 1,10 si 1,15 şi, respec La conducerea înaltă a
butucilor, amplasarea primului rând de sârme se face la 1,00 m înaltime faţă de sol,
iar urmatoarele la 1,30 şi 1,35 m respectiv , 1,60 si 1,65 m.
Pentru instalarea spalierului sunt necesare urmatoarele materiale : stâlpi
(bulumaci) din beton precomprimat de 2,4 m lungime , sau din lemn, sârmă
galvanizata cu diametrul cuprins între 2,2 si 3,0 mm, bride (coliere) din sârmă sau
scoabe ancore sau contraforţe şi întinzătoare.
Stâlpii pot fi confectionaţi şi din lemn de esenţa tare (stejar, salcam, etc) care au o
rezistenţa mai mare la putrezire, sau din lemn de esenţă moale , plop, salcâm etc.)
Stâlpii fruntaşi din lemn cei fixaţi înclinat , la capetele rândurilor ) au lungimea de
2,4 m, iar cei mijlocaşi (intermediari) – 2,2 m. Stâlpii din lemn au grosimea de 12-15
cm la bază şi 10-12 cm la vârf. Ei sunt tăiaţi oblic la capătul superior pentru a se
scurge apa, iar la bază , pe porţiunea de 60-80 cm si se pârlesc sau se
impregnează cu sulfat de cupru ( 5-6 % ), sau cu alte substanţe , ca şi în cazul
aracilor, pentru a le mari durabilitatea.
Stâlpii pot fi confecţionaţi şi din metal (ţevi cu diametrul de 4-5 cm sau bare cu
secţiunea traversală în forma de ,,T ,,sau dublu T ) Stâlpii din metal se folosesc , în
general , la instalarea pergolelor, bolţilor, sau altor forme artistice de sustinere a viţei
de vie.
Pentru un hectar de vie plantata la 2,2 m între rânduri şi la 1,2 m între viţe avem
nevoie de 765 şpalieri.
Grosimea sârmelor este de 2,8-3,0 mm pentru primul etaj (sârme portante) şi de
2,2-2,5 mm pentru etajele urmatoare. La taierea în verigi de rod, atât la conducerea
joasă a butucilor, cât şi la cea semiînaltă şi înaltă, este bine să se folosească două
sârme portante ,pe care urmeaza să se dirijeze coardele de rod. La tâierea în cordiţe
sau cepi de rod, la primul nivel se instalează o singură sărmă portantă de care se
palisează cordonul.

Intinderea sârmelor – vie an I

Pentru că sarma se vinde la colaci care se cântăresc, e bine de ştiut că într-un colac
de 100 kg avem 1800 metri la sârma de 3.0 şi 2600 metri la cea de 2.5.
Ancorele se folosesc pentru a asigura stabilitatea stâlpilor fruntaşi şi au rolul să
mărească stabilitatea întregului rând al spalierului. Ele sunt formate din blocuri de
piatra sau de beton, cu dimensiunile de 35/15 cm, introduse în sol la o adâncime de
50-60 cm. Aceste blocuri sunt încinse cu două sârme împletite, cu diametrul de 2,8
mm şi ancorate de stâlpul fruntaş. In acest caz, stâlpii fruntaşi se fixează înclinat
spre exterior, sub un unghi de 60-650. In ultima vreme se recomandă utilizarea
ancorei metalice cu rozetă , care asigură o mai bună rezistenţă, se monteaza rapid,
determinând o reducere a necesarului de forţa de muncă pentru instalarea
spalierului.
Ultimul şpalier se poate pune vertical numai în cazul când este fixat cu o sârma
interioară în interiorul rândului (vezi imaginea).
 Spalierul fruntaş fixat cu ancoră trebuie înclinat înafară la 150 faţă de verticală.

Spalierul fruntaş poate fi fixat vertical dacă este întărit printr-o legătură oblică cu un
ţăruş în interiorul rândului.
Prinderea sârmelor duble se face lateral, de o parte şi de alta a stâlpului mijlocaş, cu
ajutorul unor bride (coliere) confecţionate din sârmă şi prevazute cu ochiuri prin care
trece sârma.
Se întind apoi sârmele, care se fixeaza în mod provizoriu cu ajutorul scoabelor (la
stâlpii din lemn) sau bridelor (la cei de beton).In continuare se întind sârmele
începând cu cele de sus şi terminând cu cele de jos. Pentru aceasta, la unul din
capete, sârma se înfaşoară strâns în jurul stâlpului fruntaş, iar la capatul celălalt ,
după întindere, se răsuceşte stâns după stâlp şi se fixează definitiv.

Bride din sârma

Pentru o buna întindere a sârmelor spalierului se recomnadă folosirea unor întinzatori
simple construite pe principiul scripetelor sau al pârghiilor. Intinzătoarele se fixeză
pe sârmă la unul din capete, după ce sârma a fost fixată de stâlpul fruntaş din celălalt
capăt al rândului , cu ajutorul lor se întinde sârma prin înfaşurare.

3.2.e. Lucrările de îngrijire a viţei de vie

Lucrările solului
Este posibil să cultivi viţa de vie ecologic, aceasta însemnând să nu se folosească
substanţe toxice pentru controlul dăunătorilor şi bolilor. Există numeroase strategii
pentru a face aceasta, dar o abordare unitară nu este bună pentru toţi cultivatorii.
Capitolul va acoperi principalele categorii de strategii şi punctează pentru cititor mai
multe metode bune. Oricum, cultivarea ecologică a viţei de vie este un domeniu nou
care se dezvoltă rapid. Noi substanţe şi metode pentru controlul bolilor şi insectelor
sunt dezvoltate la o rată uimitoare, aşa de repede că în mai multe cazuri este posibil
să se cunoască doar o fracţiune din ele.
Baza cultivării ecologice o reprezintă întoarcerea la menţinerea sănătăţii vieţii solului.
Într-un sol echilibrat şi sănătos o uimitoare reţea complexă de viaţă lucrează
constant, creând o serie de procese chimice şi fizice de care depinde viaţa plantelor.
În timp ce viţa de vie are nevoie de apă şi un număr de nutrienţi pentru a supravieţui
şi prospera, cultivatorii gândesc de obicei că aplicarea îngrăşămintelor, mineralelor şi
micronutrienţilor este tot ceea ce viţa de vie are nevoie pentru a creşte bine. Există în
mod natural în sol un sistem multi-organism care furnizează plantelor nutrienţi când
au nevoie într-o formă pe care plantele o pot utiliza. Unele dintre organismele din sol
numite „reţeaua de hrană a solului” constituie pradă unul pentru celălalt. Altele în
relaţie de simbioză, fac schimb de elemente de nutriţie complementare. Unele
ciuperci, precum mycorrhizae fac schimb cu plantele datorită abilităţii lor de a obţine
nutrienţi care altfel nu sunt disponibili pentru plante, luând zaharuri complexe şi alte
substanţe produse de rădăcinile plantelor. În această „metropolă” de sub „podeaua”
podgoriei, organismele din sol îşi trăiesc viaţa lor, se hranesc lor, elimină reziduuri,
se înmulţesc, cresc şi eventual mor şi se descompun. Ei creează o reţea a vietii în
sol. Cunoscând că o podgorie sănătoasă depinde de diversele feluri de organisme
din sol, cultivatorul va reduce sau elimina folosirea pesticidelor şi erbicidelor care ar
putea distruge microbii din sol, în felul acesta perturbând reţeaua de hrană a solului.
Calea alternativă de construcţie a unei diversităţi microbiene corespunzătoare solului,
pare de mare ajutor. Cu un sol sănătos în podgorie, folosirea stropirilor industriale şi
a îngrăşămintelor chimice, poate fi mult redusă. Stropirile se vor face vor fi în doze
mult mai mici care să poată fi consumate de viţe şi descompuse de bacteriile din sol.

Pericolul atacurilor dăunătorilor şi cerinţele de nutriţie

Managementul solului şi nutienţilor: în sistemele viticole durabile solul este văzut ca
un mediu fragil şi viu care trebuie protejat şi hrănit pentru a asigura productivitatea şi
stabilitatea sa pe termen lung. Metodele de protejare şi de îmbunătăţire a solului
includ menţinerea suprafetei acoperită cu plante şi /sau mulci, utilizarea de compost
sau gunoi de grajd, reducerea lucrarilor solului şi evitarea traficului pe cele umede.
Aplicarea regulată de materie organică poate ajuta la îmbunătăţirea caracteristicilor
solului cum ar fi filtrarea apei în stratul arabil şi fertilitatea.
Un scop principal în agricultura durabilă îl reprezintă „micsorarea” ciclului nutrienţilor.
Acesta implică minimizarea folosirii imput-urilor din afara fermei şi a nutrienţilor
hipersolubili şi reducerea circulaţiei acestor nutrienţi la suprafaţă şi catre sursele de
apa. Covorul de culturi de legume (de exemplu: măzăriche, trifoi) poate furniza viţelor
cantitatea de azot adecvata, iar ierburile pot fi folosite pentru a fixa excesul de azot
din sol. Compostul este de asemenea o excelentă sursă de nutrienţi, ce se
eliberează în timp.
Reducerea folosirii imput-urilor din afara fermei: Multe imput-uri şi practici utilizate de
fermierii convenţionali sunt de asemenea folosite în agricultura durabilă. Diferenţele
principale constau în aceea că cultivatorii din agricultura durabilă se străduiesc să
maximizeze folosirea imput-urilor care derivă din surse naturale, ale fermei Oricum,
convertirea la practici durabile nu reprezintă simpla substituţie de materiale. Mai mult
decat atat se cere o inlocuire a managementului şi a cunoaşterii ştiinţifice pentru
imput-urile convenţionale, în special imput-urile chimice. Scopul este de a dezvolta
un sistem în care să nu fie necesar un nivel relativ ridicat de imput-uri din afara
fermei. Cultivatorii întreabă frecvent dacă substantele chimice sintetice sunt potrivite
pentru sistemul de agricultură durabilă. Abordările „durabile” sunt reprezentate de cei
care utilizează substantele mai puţin toxice, cu cele mai mici pagube aduse mediului
înconjurător, care însă menţine productivitatea şi profitul. De aceea, ar putea exista
situaţii unde folosirea substantelor sintetice ar fi mult mai „durabila” decât o abordare
strict non chimică. De exemplu, câteva aplicări ale unui erbicid de contact cu spectru
larg pe rândul de viţă de vie poate folosi mai puţină energie şi poate compacta solul
mai puţin decât trecerile numeroase cu cultivatorul sau praşitorul Mai mult decât
atât, aplicarea vechii tehnologii, poate fi singura metodă practică pentru solurile
pietroase de pe dealuri. Folosirea erbicidelor preemergente pentru buruienele de pe
rând, necesită şi mai puţină energie, dar acestea sunt persistente şi semintele lor se
pot infiltra în apa de adâncime. În orice caz, toate celelalte strategii alternative şi de
prevenire ar trebui să fie exploatate la maximum, înainte de a folosi imput-urile
chimice.
În timp ce fermierii care au adoptat practicile agriculturii durabile s-au confruntat cu
unele trepte de reducere a productivităţii, în multe cazuri costurile imput-urilor sunt de
regula mici sau nule în profitabilitate. Cu toate acestea, în prezent nu există un preţ
bun pentru produsele cultivate în fermele „durabile”. Cultivatorii care aleg să
folosească imput-uri de substante non sintetice, pot compensa de obicei potenţialele
pierderi de producţie prin creşterea ecologică şi primind un preţ mai mare, deşi încă
nu se comercializează suficient de mult vinurile ecologice. Fermierii ecologici
certificaţi au regulamente stricte care le guvernează alegerea materialelor. Cu câteva
excepţii, aceste materiale sunt obtinute doar din substante naturale.
O populaţie sănătoasă de microbi din sol merge dincolo de simpla descompunere a
substantelor aplicate. O populaţie diversă de bacterii, ciuperci şi alte organisme este
de asemenea esenţială pentru prevenirea bolilor şi dăunătorilor plantelor prin
câştigarea unui avantaj în teren. Imediat ce această diversitate este slăbită sau
distrusă, organismele oportuniste ale bolilor preiau repede controlul, favorizand toate
bolile plantelor şi stress-ul acestora. Singura cale de a ieşi din această spirală este
restabillirea abundenţei şi diversitaii populaţiei de microorganisme care a existat şi
care a prosperat în terenurile cultivate.
Într-un sol sănătos, aproape că nu există organisme care declanşează boli: sunt
practic înlăturate de simbioza de acolo. În plus, multe dintre ele produc substanţe
care inhibă sau sunt mortale pentru microorganismele generatoare de boli.
Experimentele arată că stropirea culturilor cu compost de ceai favorizează nivele
înalte de microorganisme benefice care pot practic să blocheze zonele unde
micoorganismele care produc boli ar putea intra. O atentie in plus privind
reconstrucţia reţelei de hrană a solului, e cauzata de faptul ca filoxera nu atinge
niciodată un nivel mare al populaţiei într-un sol cu o buna aprovizionare de compost
(sau nivele ale materiei organice de peste 2,5 %) şi o bună viaţă microbiană.
Un efect al ciupercilor mycorrhize care ţine sub control filoxera este abilitatea
ciupercilor de a stimula dezvoltarea rădăcinilor. Pe când filoxera răneşte viţele prin
omorârea rădăcinilor sau opreste hrănirea rădăcinilor, stimularea viţelor de a
produce mai multe rădăcini noi ar putea contribui la compensarea daunei făcute de
aceste insecte. Un beneficiu adiţional al unei reţele de viaţă sănătoasă din sol este
acela că ajută la stimularea ciupercilor care atacă şi omoară nematozii care distrug
plantele, furnizând în schimb condiţii care conduc la o creştere a populaţiei de
nematozi ucigaşi –care atacă şi omoară insectele şi artopodele periculoase din sol.
În alte experimenţe, s-a descoperit că stropirea merelor cu soluţie de drojdie de
zahăr reduce semnificativ incidenţa putrezirii fructelor. Se pare că celulele de drojdie
le depăşesc numeric pe cele ale bacteriilor şi blochează punctele de intrare a
putregaiului, pe unde acestea ar intra în mod obişnuit în fruct.
În solurile sănătoase ciupercile mycorrhizae stabilesc o relaţie de simbioză cu
rădăcinile plantelor, formând fire numite hife care alcătuiesc o reţea de interconectare
între plante – chiar şi plante din specii diferite.
Săpaţi la o rădăcină proaspătă, cu structură ramificată şi veţi observa că rădăcina
este în mare măsură cuprinsă de o reţea de ciuperci mycorrhizae. Aceste ciuperci se
întreţes şi penetrează rădăcinile, primind zaharuri şi alte molecule complexe în
schimbul posibilităţii de a face disponibili nutrienţii esenţiali plantelor prin rădăcini.
Întradevăr, s-a arătat că plantele care cresc pe sol sărac în fosfor dar care conţine
ciuperci mycorrhizal cresc mai bine decât plantele care trăiesc pe acelaşi fel de sol
dar fără ciuperci. Ciupercile furnizează de asemenea o substanţă pentru bacteriile
care cresc în jurul hifelor, ajutând la preluarea şi conversia nutrienţilor în forme pe
care ciupercile le pot folosi. Microartropodele cum sunt acarienii, călătoresc de-a
lungul hifelor ciupercii, cărând nutrienţii din zone îndepărtate pentru plante în zona
rădăcinilor lor. Ciupercile creează de asemenea condiţii pentru prevenirea distrugeri
plantelor de către bacterii sau ca nematozii care distrug rădăcinile prin inhibarea
dezvoltării lor în zona acestora. De exemplu, ciupercile produc compuşi antibiotici şi
inhibitori care previn cauzele bolilor sau aparitia organismelor dăunătoare.
În timp ce unele plante anuale pot creşte fără ajutorul ciupercilor mycorrhizal, viţele
de vie şi multe alte plante perene cresc cel mai bine pe soluri dominate de ciuperci,
din următoarele motive:
Ciupercile produc acizi organici, care ajută la menţinerea pH-ului solului la 5,5 – 7,0.
Ciupercile sunt mâncate de nematozi, largi specii de amoebae şi microartropode.
Aceşti prădători de ciuperci eliberează azot într-o formă de amoniu pe care plantele o
pot folosi.
Deoarece ciupercile menţin pH-ul solului în zona acidă, bacteriile de nitrificare (cele
care transformă amoniul în nitraţi sau nitriţi) sunt înlăturate din reţeaua trofica. Deci
majoritatea cantităţii de azot din solurile dominate de ciuperci este prezentă sub
formă de amoniu şi nu de nitrat. Viţele de vie cresc mult mai eficient când folosesc
amoniu şi nu nitrat.
Cercetarile de la Scoala de Oenologie a Universitatii din California (UC Davis) au
aratat o relatie intre fermentatia vascoasa, lipicioasa si deficitul de azot al mustului
din struguri. Mai departe, lipsa aromelor poate rezulta adesea din fermentaţia
musturilor cu deficit de azot. Metoda uzuala de corectie a unor astfel de probleme o
reprezintă de obicei aplicarea de azot mai mult în sol.
Oricum, diversitatea microorganismelor din sol poate fi o cale mult mai eficace în a
ajuta viţele să primească tipul de nutritie de care au nevoie. Organismele dintr-un sol
sănătos produc o formă de azot (şi alţi nutrienţi) mai acceptabilă pentru plante
(amoniu), aceasta gasindu-se în vecinatatea rădăcinilor, poate fi luată de plantă si
folosită eficient. Deci, imbunatatirea nutriţiei viţei, ar putea fi mai bine realizată prin
marirea populatiilor de ciuperci benefice, nematozii şi microartropode din sol. Cele
mai bune două căi de realizare a acestora sunt inocularea cu ciuperci mycorrhizae şi
folosirea compostului.
Chiar dacă în toate solurile se gasesc ciuperci mycorhizae native, nivelul de
inoculare poate fi scăzut, mai ales în solurile săracite. Aplicarea de inoculum
asigură faptul că acolo în sol există din belşug această primă legatură de hrană a
solului. Cercetarea a izolat şi cultivat tulpini ale celor mai eficiente specii de ciuperci
mycorrhizae, care pot ajuta la îmbunatătirea retelei de hrană din sol.
Urmatorul pas îl reprezintă furnizarea de hrană şi a retelei de hrană a solului, sub
formă de compost. Cramele produc un excelent material pentru compost din un
semiprodus, ce rezultă din procesul de producere al vinului: tescovina, formată din
rahis, pielite şi seminţe rămase după extracţia mustului. Un material aditional ar
putea include resturi şi bucaţi de lemn provenite de la lucrările de întreţinere a
viţelor, aceste materiale fiind adesea oferite pe gratis când via este aproape de locul
de producere. Viticultorii ar putea de asemenea adauga la amestec resturile
lemnoase de la taierea viţei de vie. Preparat corect prin transformare şi aerare,
compostul ar trebui să se încălzească suficient până la aproximativ 57o C în timpul
stadiilor iniţiale, fapt ce va duce la omorarea celor mai multe seminţe ale buruienilor,
patogenilor umani, patogenii plantelor şi nematozilor care se hranesc cu rădăcini.
Imprăstierea unui strat format din acest compost în plantaţia de viţa de vie înainte de
jumătatea verii, poate întreţine mult timp rezerva de hrană a solului. Chiar dacă
compostul poate fi împraştiat oricând, aplicarea sa mai devreme, în perioada de
crestere,crează timp pentru ca organismele din sol să interactioneze cu el şi să
înceapă eliberarea nutrientilor de care vita de vie are nevoie cel mai mult în perioada
pornirii în vegetatie. Poate deasemenea să fie aplicat toamna, după recoltare, pentru
a furniza viţelor nutrienţi adiţionali pentru îmbunataţirea sănatăţii plantelor şi pentru o
mai bună rezistenţă pe timpul iernii.

Platforma cu compost din tescovina, Bordeaux

Reteaua de hrană din sol pare să recunoască faptul că plantele au nevoie de mai
putin azot şi ajustează nutrientii furnizaţi plantelor, pentru a nu cauza o nouă
creştere în timpul când planta ar fi trebuit să fie în stare latentă.
O alta latură a dezvoltarii şi mentinerii retelei de hrană a solului implică reducerea
sau eliminarea activitatilor care perturbă structura acestuia. Aşa cum microfauna
hraneşte ciupercile, unele fiinţe care se hranesc cu ciuperci formează găuri sau
compartimente pentru ele în sol. Aceste orificii adaugate structurii solului furnizează
spaţii pentru dezvoltarea ulterioară a vieţii solului, iar când solul este cultivat, aceste
zone sunt distruse sau compactate.
In procesul de compactare, oxigenul din sol se epuizează, iar azotul poate fi volatizat
de gazul anaerobic. Initial, aceasta determină o izbucnire în creştere a plantelor, în
principal a buruienilor, iar dupa aceea, o cantitate foarte mică de amoniu este creată
deoarece rezerva de hrană a solului a fost distrusă. Alternativ, când solul este
perturbat, cresterea bacteriilor se amplifică. Dacă compactarea apare, aceasta poate
rezulta din creşterea bacteriilor nitrificatoare, care produc nitrati, schimbând forma
dominantă de azot din sol în una care promovează creşterea vegetativă.
Pe scurt deci, sistemul ideal pentru vii, este cel care lasă solul intact pentru a permite
retelei de hrana din sol să se îmbunătatească şi să se rarefieze structura solului în
beneficiul lui şi al plantei, an dupa an.

Evolutia solului într-o perioadă de tranziţie de 5 ani de la agricultura convenţională

la cea ecologică:

Sursa: Hofmann, Köpfer, Werner

(“Ökologischer Weinbau” 1995)

Fertilizarea
Nu se aplică îngraşăminte decât când încep să se arate simptomele deficitului de
nutrienti. Fertilizarea corectă ajută lemnul viţei de vie să se matureze, făcandu-l mai
rezistent la climatul aspru. Exista multe dovezi că plantele de viţa de vie luxuriante,
suprafertilizate sunt mult mai atractive pentru rozatoare şi insecte.
Când se fertilizează, îngraşamântul se aplică în strat subţire. Hranirea abundentă
este recomandată viţelor tinere pentru a le aduce la maturitate. Viţele mature, hranite
cu prea mult azot devin supraviguroase, iar creşterea densă poate fi greu protejată
de boli.
Deasemenea, excesul de azot produce meierea si margeluirea, reducând greutatea
ciorchinilor. De fapt, viţele mature nu au nevoie de azot suplimentar când cresc în sol
sănătos cu suficientă materie organică.
O regulă generală bună în fertilizarea viţelor o reprezintă folosirea de mulci din
compost foarte bine descompus, care va furniza cantităţi mici, dar regulate de
nutrienţi esenţiali. Aplicarea regulată de materie organică în acest fel va transforma
solul din unul sărac într-unul cu un nivel de nutienţi surprinzător.
Nu se folosesc îngrăşămintele chimice la viţele tratate cu ciuperci mycorrhizae;
îngrăşământul va inhiba sau omorî ciupercile. Folosiţi doar îngrăşăminte ecologice nu
prea puternice precum emulsia de peşte sau pelete. În mod normal, viţele bine
fortificate nu au nevoie de a fi fertilizate. Dacă o viţă matură este sănătoasă şi nu
arată simptome ale deficienţei nutritive, nu este nevoie de a se aplica nici un fel de
îngrăşămint, deşi aplicarea de materie organică, sub formă de compost este
întotdeauna benefică pentru menţinerea structurii şi vieţii solului.
Tulburările de nutriţie ale viţelor nu există dacă viţa creşte pe un sol sănătos.
Microviaţa solului face ca nutrienţii să fie disponibili pentru plante, de aceea aceste
tulburări apar rar. Oricum, atunci când deficienţele sunt posibile, în special în solurile
neechilibrate, este de ajutor să se ştie cum arată simptomele dezechilibrului de
nutriţie, în special pentru că unele simptome ar putea fi confundate cu acelea ale
bolilor.
Nutienţi care pot fi cel mai probabil deficienţi sunt: azot (N), potasiu (K), magneziu
(Mg) şi bor (B). Nutrienţii cu deficienţe mai rar întâlnite sunt sulful (S), fosforul (P),
manganul (Mn), zincul (Zn) şi fierul (Fe). Deficienţele de calciu (Ca), cupru (Cu) şi
molibden (Mo) vor fi probabil neobservate. Toxicităţi probabile dau aluminiul (Al) şi
manganul (Mn) în solurile acide şi borul (B).

Azotul: simptomele asociate deficienţei de azot care se referă la

foliaj sunt culorile verde – pal spre galben verzui. Tipic, frunzele
tinere din apropierea vârfului lăstarilor sunt de culoare galbenă,
iar internodurile sunt scurte.
Dupa Tomoiaga, 2008
Producţia poate fi foarte mult redusă în cazul unei deficienţe foarte serioase. Deficitul
de azot este întâlnit mai des pe soluri cu textură uşoară, unde cantitatea de materie
organică este mică, sau în podgoriile unde între rânduri există covor de iarbă.

Potasiul: simptomele deficitului de potasiu devin evidente la

începutul verii. Zonele galbene apar pe marginile frunzelor şi
progresează în interior printre nervurile principale.
Caracteristica frunzelor este că sunt lucioase. Inflorescenţele
se pot scutura, majoritatea florilor căzând astfel încât ciorchinii
rezultaţi vor fi răzleţi, având doar câteva boabe. Zona galbenă
de pe frunze se poate transforma în brun roşcat sau roşu
(pentru strugurii roşii), putând apărea de asemenea o arsură a
marginilor frunzei cât şi o încreţire a acesteia.
Dupa Tomoiaga, 2008
Deficitul de potasiu se poate manifesta ca şi „frunză neagră”, când pe partea
superioară a frunzei apar pete albastre –negre, pe la jumătatea sezonului. Cu o
deficienţă severă de potasiu, creşterea lăstarilor este redusă şi frunzele pot cădea
devreme. Partea cea mai de jos a rahisului se poate rupe, cauzând căderea
boabelor. Simptomele deficienţei de potasiu pot fi confundate cu cele ale virusului
rasucirii frunzelor .

Magneziul: deficienţa rezultă este cloroza (îngălbenirea)

marginilor frunzelor bazale, în mijlocul sezonului. Cloroza
înaintează spre interior printre nervurile primare şi secundare şi
poate deveni de culoare crem-albă la soiurile de struguri albi.
Arsurile de pe marginile frunzelor, ulterior se pot mări. La soiurile

cu struguri roşii, apare coloritul internervuric roşu, existând

posibilitatea colorării în întregime în roşu, prin asociere cu stresul
hidric. Deficitul de magneziu se întâlneşte se obicei în solurile
nisipoase, îndeosebi unde s-au aplicat mari cantităţi de potasiu.

Este întâlnit de asemenea la viţele altoite, pe portaltoi rezistenţi

la filoxeră, precum SO 4 .

Dupa Tomoiaga, 2008

Borul: simptomele foliare ale deficitului de bor apar la începutul
verii. Frunzele tinere prezintă zone pestriţe decolorate între
nervuri, care se pot dezvolta ca o cloroză severă internervurică.
Când devine severă frunzele mai vechi vor prezenta necroze
internervurice. Vârfurile lăstarilor mor de obicei, dezvoltându-se
creşterea laterală internervurică. Cârceii şi internodurile din
apropierea extremităţii lăstarilor prezintă benzi negre când sunt
privite în lumină.
Dupa Tomoiaga, 2008

Se reduce extinderea rădăcinii, iar extremităţile sunt umflate şi cioturoase. Formarea

ciorchinilor (fructelor) este redusă, iar printre boabele de mărime normală se găsesc
de obicei boabe mici fără seminţe.
Efectul deficitului de bor în deformarea frunzei şi a formării ciorchinelui poate fi
confundat cu virusul rasucirii frunzelor. Crăpăturile longitudinale ale lăstarilor se
asemăna şi cu cele ale virusului scoarţei ”corky bark”. Deficitul de bor se găseşte
de obicei în solurile nisipoase, în special în cele cu pH scăzut. Deficienţa temporară
este adesea asociată cu efectul de secetă.
La viţa de vie limitele dintre cantitatea suficientă de bor şi cea toxică sunt foarte mici.
De aceea, aplicarea îngăşămintelor cu bor ar trebui făcută cu o mare atenţie. Primul
semn al toxicităţii borului sunt apariţia de pete maronii spre negru în jurul părţii din
interior a marginii frunzei, care se pot de asemenea dezvolta spre centrul frunzei,
printre nervuri . Tipic pentru frunzele tinere este forma de cupă. Când toxicitatea este
foarte mare, cad toate frunzele în afară de cele foarte tinere. Se poate ajunge la
nivele toxice ale borului prin apa de irigaţie cu concentraţie mare in bor sau prin
aplicarea excesivă a îngrăşămintelor cu bor.
Alţi nutrienţi: deficitul de sulf şi bor duce la diverse forme de cloroză, în timp ce lipsa
de zinc este numită obişnuit boala „frunzei mici”, deoarece este caracterizată de
lăstari cu frunze mult mai mici decât normal. Remediul obişnuit al deficienţei de zinc
este ca un lucrător care să-i urmeze pe cei care fac tăierile să tamponeze toate rănile
rezultate la tăiere cu o cârpă îmbibată în soluţie de zinc. Astfel, se absoarbe suficient
zinc de către viţe pentru a remedia deficienţa.
Toxicitatea dată de mangan poate să apară pe solurile acide unde baltirea apei
apare frecvent. Printre simptomele cele mai relevante ale conţinutului ridicat de
mangan este dezvoltarea de benzi negre de-a lungul lăstarilor şi peţiolurilor; frunza
este răsucită, cu necroze ale marginilor, iar caderea lor este frecventă. Producţia
poate fi redusă sever.
Nu există simptome caracteristice foliare asociate cu toxicitatea dată de aluminiu în
exces, deşi creşterea rădăcinii este restricţionată, iar plantele tinere pot muri. Atât
toxicitatea manganului cât şi cea a aluminiului pot fi evitate crescând pH-ul solului
peste 6,0.
Un remediu uşor pentru deficitul de potasiu şi bor sau al altor minerale îl reprezintă
presărarea unei ceşti de cenuşă de lemn la baza fiecărei viţe în momentul
înmuguririi. Dacă este nevoie de bor, împrăştiaţi o linguriţă de soluţie de borax sub
fiecare viţă la fiecare 2 sau 3 ani. Aplicarea de borax prea des poate duce la
toxicitate.
Aplicarea de cenuşă de lemn asigură de asemenea o bună disponibilitate a
mineralelor în cele mai multe zone. Dacă nu aveţi cenuşă disponibilă, praful de rocă
şi cel mineral pot fi valoroase, în raport cu conţinutul lor de minerale.
Este bine de cunoscut pH-ul solului şi natura apei folosita înainte de adăugarea de
nutrienţi. În unele soluri, mineralele pot fi prezente, dar pot să nu fie disponibile
pentru plante datorită pH-ului din sol.
Tăierea şi dirijarea

Dacă tot ce doriti să faceţi este menţinerea producţiei constantă în fiecare an, se pot
rări inflorescenţele la începutul sezonului, înainte de înflorire, fără a utiliza tăierile.
Aceasta ar putea ajusta cultura astfel încât viţa nu ar fi supraîncărcată, menţinând
calitatea înaltă a fructelor.

Desigur, după câţiva ani de rărire a fructelor în acest fel, viţa ar arăta ca o enormă
încâlceală; în plus la ajustarea recoltelor tăierile menţin viţele sub control.

De ce este acesta un caz ? Aceeaşi muguri care produc fructe, produc de asemenea
lăstari care vor forma frunze. Pe o viţă tăiată, numărul mai mic de muguri înseamnă
un număr mult mai mic de noi lăstari care vor începe să crească primăvara. Până
când frunzele de pe noii lăstari vor ajunge îndeajuns de mature pentru a produce
hrană, viţele trăiesc din rezervele de hrană stocate. Chiar şi atunci este nevoie de
ceva timp până când pe viţă vor fi îndeajuns de multe frunze mature pentru a
compensa apa de ploaie din rezerva de hrană. De exemplu, o vie tăiată pentru a
avea doar 24 de muguri va trebui să crească cu câteva săptămâni înainte ca primele
frunze să fie gata de a produce hrană.

O viţă netăiată va avea cel puţin de 10 ori mai mulţi lăstari, 250 frunze producând
hrană, faţă de doar 24 ale viţei tăiate. Dacă recolta din viţa netăiată a fost rărită,
fiecare inflorescenţă ar avea de cel puţin 10 ori mai multe frunze care să o hrănească
la începutul sezonului, exact în momentul înfloririi. Acest lucru constituie un salt mare
pentru viţa netăiată faţă de cea tăiată la începutul sezonului. Oricum, lăstarii viţei
netăiate nu vor creşte prea mult în lungime. Energia viţei netăiate este împărţită între
mai mulţi lăstari, astfel fiecare va putea creşte doar câţiva centimetri, în timp ce viţa
tăiată trimite energia în puţinii lăstari, forţându-i să crească la o dimensiune finală
mult mai mare. In final, lăstarii viţei tăiate cresc îndeajuns de lungi pentru a avea tot
atât de multe frunze productive ca şi cea netăiată. Deci, în timp ce viţa netăiată poate
ajunge viguroasă la începutul sezonului, cea tăiată o ajunge din urmă.

Tăierea: Forma joasă

1. Folosind foarfeci de tăiat, lucraţi de-a lungul rândului, tăind orice ştiţi că ar trebui
înlăturat: lastarii lacomi de pe trunchi, lăstarii din rădăcină, lăstarii superiori de pe o
ramificaţie care trebuie să fie înlăturată şi lemnul mort. Asigură-te că ai găsit lăstari
care cresc la baza viţei: ei pot apărea chiar pe sol sau uşor dedesubtul liniei solului şi
pot fi ascunşi de iarbă sau de sol. Omiţând unul, acesta poate creşte în afara
trunchiului principal, redirecţionând energia în afara trunchiului. Când lucraţi, trageţi
resturile de la tăiere pe intervalul dintre rânduri, pentru a nu bloca drumul.

2. Acum puteţi vedea ce a rămas pentru o tăiere finală a vitei, se caută corzi mari şi
sănătoase. Deoarece aceste corzi vor fi îndepărtate după ce rodesc, nu trebuie să
crească direct din trunchi; dacă este nevoie, se pot selecta corzile care cresc
deasupra sfertului inferior al unei corzi roditoare mai vechi. Evitaţi să lăsaţi corzile
foarte lungi şi cele cu diametrul foarte mare care sunt mult mai viguroase decât
celelalte corzi, deoarece de obicei nu fac fructe. Corzile mari pot fi tăiate în scopul de
a înlocui ramificaţiile. Numărul de corzi pe care îl veţi alege va depinde de soi, vârsta
viţei, sănătatea şi vigoarea sa. Tăiaţi fiecare coardă la 10 – 15 ochi, lăsând un
internod în plus dincolo de ultimul nod. Tăiaţi prin nod făcând o secţiune diagonală
pentru a înlătura ochiul, dar lăsaţi o mică protuberanţă la sfârşit.

3. Alegeţi cel puţin un lăstar pentru a constitui un cep pentru fiecare coardă lăsată.
Nu contează dacă lăstarul este mic în diametru, atâta timp cât este sănătos şi este
situat cât mai aproape posibil de trunchi. Puteţi lăsa un al doilea cep dacă doriţi,
pentru a avea mai multe corzi in anul următor. Ramificaţia ar trebui să fie orientată pe
direcţia pe care doriţi să crească noua coardă, deci evitaţi să lăsaţi cepii care cresc în
afara sârmelor. Tăiaţi cepul la doi ochi, cu ochiul superior orientat pe direcţia pe care
vrei să crească viitoarea coardă.

4. Acum vei avea pe viţă rămase doar corzile roditoare şi cepii inlocuitori Încolăciţi
corzile odată în jurul sârmei şi legaţi-o pe fiecare strâns la capătul terminal. Aici este
momentul când protuberanţa lăsată la tăiere este folosită. Capătul corzii poate fi legat
strâns de sârmă iar protuberanţa previne alunecarea sforii de pe capătul corzii. Cu
două viţe alăturate pe acelaşi sistem de sârme, capetele corzilor pot fi adesea
suprapuse şi legate în acelaşi timp. Se leagă cu sfoară sau cu bandă de plastic sau
se foloseşte un pistol cu bandă.
La viţele tăiate în cepi, tăiaţi partea superioară a vechilor ramificaţii şi lăstarii ataşaţi
de ele, lăsând doar un lăstar plasat cât mai jos posibil pe ramificaţie. Câteodată,
lastarii lacomi germinează la baza ramificaţiei, putând fi folosiţi ca o înlocuire
completă a ramificaţiei. Profitaţi de acest lucru pentru a menţine cepul aproape de
lemnul mai bătrân al tulpinii sau de braţul cordonului. Tăiaţi lăstarul la numărul corect
de ochi. Ar trebui să aveţi acum o viţă doar cu lemn permanent şi cepi .
5. Să nu aveţi teamă să tăiati viţa de vie. Veţi cauza mai multe pagube tăind foarte
puţin decât tăind prea mult. Veţi învăţa, dar nu veţi ajunge profesionişti fără
experienţă.

Cepi orintaţi în sus sau în jos?

Cum ar trebui să fie poziţionaţi cepii unei viţe de vie pentru formarea unui sistem de
cordoane. Când lăstarii care vor deveni braţele unui sistem de cordoane sunt palisaţi
prima dată pe sârme, jumătate din ochi sunt îndreptaţi în sus şi jumătate în jos. În
şcoală se credea că cepii ar trebui orientaţi doar în sus, astfel încât toţi lăstarii porniţi
din ochii orientaţi în jos erau înlăturaţi. Dar atunci greutatea noii creşteri ar putea
răsuci braţul, de aceea cepii s-ar răsuci orientându-se în jos. A trebuit să legăm
lăstarii în partea de sus pentru a fixa braţul să nu se rasucească. Aceasta a însemnat
că sistemul a trebuit să includă sârme în plus deasupra cordonului pentru a furniza
un suport de care să se poată lega lăstarii.
Ultimele cercetări au arătat că expunerea părţii bazale a unui lăstar la lumina solară
maximă, determină ca mugurii din aceea zonă să fie mult mai roditori, crescând
potenţialul culturii pentru anul următor. Şi ce sistem furnizează cea mai multă lumină
pentru baza lăstarilor? Cel în care cepii sunt orientati în jos, iar lăstarii tind să
crească în jos ca o cortină.
Ca în multe cazuri un sistem care merge bine este compromis funcţie de unde vor
creşte strugurii. În zone cu o luminozitate a solului foarte mare şi călduri mari ale
verii, este de obicei mai bună folosirea unui sistem cu cepii orientaţi în sus, astfel
acolo va fi un frunziş foarte bogat care va ajuta la dezvoltarea fructelor, protejându-le
de pagubele produse de soare. În zonele nordice, cu lumină slabă, cepii orientaţi în
jos captează mai mult soare pentru a asigura fertilitatea mugurilor din anul următor şi
pentru a permite frunzelor să capteze cât mai multă lumină pentru producerea hranei
necesară coacerii fructelor şi pentru creşterea rezistenţei pe timpul iernii.
Există sisteme pentru viţa de vie care folosesc o combinaţie de cepi orientaţi sus sau
jos. Unul dinte cele mai notabile implică palisarea diferită alternativă a viţelor, una cu
lăstarii orientaţi în sus, următoarea cu lăstarii orientaţi în jos. Asta înseamnă că o viţă
are braţul cordonului la o distanţă mică deasupra solului şi toţi lăstarii sunt palisaţi în
sus într-o cortină verticală. Viţa următoare are braţul cordonului sus, cu cepii orientati
în jos pentru a permite lăstarilor să fie palisaţi în jos. Cu acest sistem, baza lăstarilor
este expusă la maxim luminii pentru a mări potenţialul de rodire al mugurilor pentru
anul următor.

Rasucirea cordonului pe sarma portanta. Taierea oblica a ultimului mugure. Legarea.

Cepi orientati alternativ, in sus si in jos

 Dirijarea cordoanelor cu
cepi

Cordoane dirijate pe
doua etaje

Dirijarea sub forma de

“umbrela” Kniffen

Buruieni, boli şi dăunători – biologie şi control

Controlul buruienilor în vii

Buruienile reprezintă un important competitor al rezervei de apă din sol şi al
nutrienţilor.
Ele au însă şi efecte pozitive: cresc biodiversitatea şi protejează suprafeţele
împotriva eroziunii la viile situate pe terenuri în pantă. Cele din Fam. Fabaceae
(leguminoase) ) contribuie la fertilizarea solului şi îmbunătăţesc structura acestuia.
Managementul buruienilor se realizează prin o combinaţie de tehnici:
1. Controlul mecanic – cu cultivatorul, pe interval şi cu prăşitoarea între plante, pe
rând - se realizează înainte de înfloritul buruienilor
Irigarea – forţează germinarea seminţelor buruienilor şi facilitează controlarea lor.
2. Mulcirea - împiedică fotosinteza
se recomandă lăsarea plantelor tăiate la suprafaţă
poate fi folosit rumeguş sau folie de plastic neagra de 1,5 – 4 mm
3. Masuri de prevenire a apariţei de noi specii de buruieni în vie:
- spalarea maşinilor, daca acestea au fost folosite în alte plantaţii
- curaţarea canalelor de irigat pentru a nu aduce odată cu apa de irigat şi seminţe de
buruieni în vie
- folosirea seminţelor pure de leguminoase pentru îngraşămintele verzi
compostul sa fie facut corect.
4. Reducerea rezervei de seminţe de buruieni : în sol există de regula > 60
semiţe / 100 cm3 sol. Tehnica irigarii si controlul mecanic scade numarul seminţelor
din sol.
5. Arderea - se utilizează când buruienile sunt tinere - 2-3 frunze cu o instalaţie
care funcţionează pe bază de propan :
- nu se utilizează dupa ploaie – are eficienţă mai slabă
- se evită folosirea în lunile foarte calde ,
- viteza de aplicare trebuie să fie mică – 3 – 5 km/h
6. Erbicide ecologice : nu au efect asupra microorganismelor din sol şi se aplică
când plantele sunt tinere. Astfel de solutii sunt oţetul, acidul citric, NaHO3, gluten din
porumb si produsele comerciale cum ar fi Kainite (59 % NaCl, 17 % KCl şi 16 % Mg
SO4).
7. Culturi intercalate – rotaţia culturilor. In viticultură această tehnică este
echivalentă cu utilizarea îngrăşământului verde. Cresc competiţia şi descresc în
multe cazuri efectul allelopatic. Nu se foloseşte acelaşi tip de amestec de plante mai
mulţi ani deoarece burienile au o mare adaptabilitate şi dupa 2-3 ani pot aparea
probleme. E bine de folosit specii care se seamană timpuriu şi să se alterneze cu
altele care se seamănă târziu. Plantele utilizate trebuie să aibă putere de acoperire
mare a solului şi un ritm rapid de creştere încă de la început. Cantitatea de seminţe
ar trebui să fie mai mare cu 20-30 %.

Bolile viţei de vie

Bolile parazitare specifice viţei de vie se împart în trei grupe: boli criptogamice
produse de ciuperci, boli virotice produse de virusuri şi micoplasme şi boli bacteriene
(bacterioze) produse de bacterii.
Bolile criptogamice cuprind o primă grupa de prezenta relativ regulată în ţara
noastra şi pentru care se întreprind an de an masuri de prevenire şi combatere.
Acestea sunt: mana (Plasmopara viticola), fainarea (Uncinula necator) şi putregaiul
cenuşiu al strugurilor (Botrytis cinerea Pers.). A doua grupă de boli criptogamice,
pentru care se întreprind masuri de combatere, numai atunci când acestea devin
necesare, cuprinde: antracnoza (Gleosporium ampelofagum) şi corioza (Pomopsis
viticola Sacc.).
Mana viţei de vie (Plasmopara viticola) este o ciupercă a viţei de origine americană,
care a fost introdusă accidental în
Europa. Astăzi poate fi găsită
oriunde este suficient de cald şi
umed în timpul sezonului de
creştere. Rezistenţa variază pe
scară largă, Vitis Vinifera fiind cea
mai susceptibilă la atac. Muscandia
rotundifolia şi câteva forme ale Vitis
Aestivalis prezintă cea mai mare
rezistenţă la mană.
Simptome: Toate părţile verzi ale
viţei sunt atacate de ciupercă, care
intră prin stomatele mature. Leziuni
verzi-gălbui apar pe suprafaţa
frunzei la 7 -10 zile de la infectare.
Plasmopora viticola, Sursa: Hofmann,
Köpfer, Werner “Ökologischer Weinbau” 1995
Astfel, leziunea creşte, devine de culoare maro, uscată sau marmorată. În acelaşi
timp, sporulaţia alb „pufoasă” a ciupercii apare pe partea inferioara a frunzei urmarind
graniţele leziunii de pe partea superioară.
Frunzele infectate sever se pot încreţi şi cădea pe lastari. Acest tip de defoliere este
periculos deoarece poate afecta mugurii de iarnă, făcându-i mai sensibili la rănile
provocate pe timpul iernii. Leziunile de pe frunzele mai bătrâne de la sfârşitul verii
sunt câteodată uleioase, puţin colţuroase fiind localizate între nervuri.
Leziunile pot deveni maronii, cu timpul necrozandu-se. Lăstarii tineri infectaţi şi
codiţele ciorchinilor se pot deforma şi încreţi. Sunt acoperiţi frecvent cu o masă de
spori albă. Boabele de pe ciorchinii bolnavi se colorează în maro şi eventual se pot
stafidi. Părţile viţei afectate sever de boală se pot zbârci şi muri. Când boabele tinere
sunt infectate pot fi în întregime acoperite de o creştere albă pufoasă a ciupercii.
Astfel, atacul poate semăna cu fainarea, în special când vremea este umedă sau
roua este prezentă. După ce fructele sunt îndeajuns de mature şi stomatele nu mai
funcţionează o infecţie nouă nu va putea să se propage în ţesutul sănătos. Mai târziu
boabele rămân tari şi îşi schimbă culoarea de la verde închis la roşcat purpuriu.
Boabele infectate rămân ferme şi sunt uşor detaşabile de pe codiţe lăsând o cicatrice
uscată.

Managementul bolii: Ploaia şi umiditatea favorizează mana mai mult decât alţi
factori, deci prima linie de apărare ar trebui să consta în practicile culturale care
îmbunătăţesc drenajul din sol şi o bună circulaţie a aerului prin vie şi printre viţe.
Dezvoltând structura solului prin practici ecologice prin aplicarea de compost şi
inocularea cu ciuperci mycorrhizae se pot reduce mult stagnările de apă pe sol şi să
păstreze în general sănătatea viţei de vie. Aplicarea la începutul primăverii de
compost ca şi mulci va îngropa inoculumul pentru a reduce mai mult incidenţa bolilor
care apar la începutul sezonului. Unele tipuri de fungicide sunt încă foarte necesar a
fi utilizate pe toate soiurile, inclusiv pe cele foarte rezistente, în special în podgoriile
unde se face tranziţia la ecologic. Pe viţele vinifera şi alte soiuri foarte sensibile
aplicaţi stropiri de fungicide cu 2-3 săptămâni înainte de înflorire, în timpul înfloririi
(dacă înflorirea este înceată), si după înflorire, 10-14 zile mai târziu şi la intervale de
10-14 zile până la pârga. Pe soiurile mai puţin sensibile, stropirea poate fi începută
chiar înainte de înflorire. În ultimul rând ar trebui să se organizeze folosirea
fungicidelor în funcţie de vreme. Dacă vremea este favorabilă (uscată şi care nu
contribuie la boli), tratamentele pot fi aplicate mai departe separat.

Fungicide ecologice recomandate: Serenade, sulfat bazic de cupru 50%,

substante pe bază de cupru, ca de exemplu Kocide, fară a se depăşi cantitatea de 6
kg Cu/ha/an.

Făinarea: (Uncinula necator) este o boală a viţelor din America care s-a răspândit în
regiunile viticole din Europa. Această ciupercă, afectează toate părţile verzi ale viţei,
dar se observa întâi pe frunze, cuprinzând apoi şi celelalte părţi ale viţei.
 Simptomele: infecţia pe frunze apare pe
partea superioară ca nişte pete prăfoase
albe sau cenuşii. Mai târziu întreaga
suprafaţă a frunzei poate fi acoperită de
ciupercă. Infecţii severe ale frunzei pot
rezulta prin atingerea frunzelor între ele.
Frunzele bolnave se vor veşteji sau îsi
schimbă culoarea în maro şi pot cădea.
Boabele afectate rămân mici, de culoare
mai închisă şi sunt de obicei acoperite cu
pulbere. Infecţia fructului se opreşte atunci
când conţinutul în zahăr ajunge la 8 grade
Brix, la majoritatea fructelor. Când codiţele
ciorchinilor vor fi acoperite de ciupercă, se vor usca ducând la pierderi considerabile de
recolta. Formele hibernante de spori apar ca pete negre pe zonele vechi afectate. Infecţia
ciorchinilor la înflorit poate conduce la afectarea formarii boabelor iar infecţia mai târzie poate
cauza craparea boabelor

Infecţia fructelor reduce calitatea vinului,

lăsând un gust „de must” în vin.
Rezistenţa variază funcţie de soi, nu
numai ca şi severitate, dar de
asemenea şi în privinta localizarii
infecţiei. Rezistenţa afectează de
asemenea mărimea coloniilor de pe
frunze. Varietăţile imune nu vor avea
această boală. Cele foarte rezistente
pot prezenta doar mici pete unde
ciuperca a germinat dar care nu vor
creşte niciodată în mărime.

Dupa Tomoiaga, 2008

Coloniile pot fi de la colonii mici, limitate, care cresc încet ca simpli spori, până la
colonii care acoperă întreaga suprafaţă a frunzei. Chiar şi atunci când unele soiuri
pot avea toate frunzele infectate pot să nu prezinte multe simptome pe planta ca
întreg. Ca mecanism, se pare că este o problemă privind cât de bine viţa poate bloca
abilitatea iniţială a coloniei de a face spori şi de a produce infecţii secundare.

Managementul bolii: Programele de management ar trebui să se desfaşoare

începând din perioada de preânflorire şi până la formarea fructelor, în special dacă
vremea este umedă. După perioada de formare a fructelor, infecţiile frunzelor sunt
mult mai puţin serioase. Un bun management al infecţiilor frunzelor de la sfârşitul
sezonului reduce de asemenea incidenţa bolilor pentru anul următor, prin limitarea
numărului structurilor fertile de ciuperci care iernează în podgorie şi care devin în
primăvară sursă de infecţie. Pentru un management eficace al făinarii, stropirea
poate fi necesară când lăstarii au atins 5-8 cm şi nu ar trebui să fie întârziată dincolo
de perioada preînfloririi la nici un soi.
Nivelele înalte de atac din anul precedent cresc incidenţa bolii de la începutul
sezonului şi consecutiv importanţa stropirilor de la începutul sezonului. Menţineţi
protecţia cel puţin până la parga pentru a asigura calitatea maximă a strugurilor vitis
vinifera şi a soiurilor hibride sensibile, şi pentru a evita defolierea prematură, care ar
putea împiedica viţa de vie sa se pregateasca pentru iarnare. Un instrument adiţional
pentru produsele comerciale împotriva fainarii, este Indexul de Risc al Făinarii al lui
UC Davis - un model de prognoză pe computer, care furnizează producătorilor
informaţii zilnice despre evoluţia bolii. Utilizează temperatura, umiditatea şi parametrii
de timp pentru a permite producătorilor să prevadă cât de severă va fi boala în
viitorul apropiat si să determine care fungicide vor fi cele mai eficiente şi cât de mult
timp să aştepte între stropiri. Cu acest instrument, producătorii pot adesea elimina 2
sau 3 tratamente în timpul sezonului şi pot realiza un control mai bun al bolilor.
Rezumarea practicilor de cultură care pot reduce severitatea făinarii şi adesea să o
prevină sunt:
Plantarea pe amplasamente cu bună circulaţie a aerului şi expunere solară;
Folosirea unui sistem de palisare care permite o bună mişcare a aerului printre viţe şi
previne umbrirea excesivă;
Plantarea de soiuri care au rezistenţă la făinare

Fungicide ecologice recomandate: Serenade, Pulberea neagra a frunzelor, Sulf,

Fungicide de gradina, AQ-10 Biofungicide, Ulei JMS Stylet, Kaligreen.
Dacă folosiţi doar produse pe bază de sulf (praf, umectabil, lichid sau micronizat)
pentru controlul făinării, începeţi tratamentul de la dezmugurit şi până când lăstarii au
ajuns la 5 cm.
Reaplicaţi la intervale de 7 zile dacă trataţi din două în două rânduri sau la intervale
de 10 zile dacă trataţi toate intervalele.
Reaplicaţi dacă sulful este spălat de ploaie sau de apa de irigaţie. Tratamentele pot fi
oprite la strugurii de vin când fructele ating 12 grade Brix, dar ar trebui continuate
până la recoltare la strugurii de masă.
Antracnoza viţei de vie
Boala este produsă de ciuperca Gleosporium ampelophagum . Sunt atacate toate
organele aeriene ale viţei de vie, în special primavara sau la începutul toamnei. Pe
lastar apar pete mici de culoare brună, care pe masură ce cresc, devin unghiuloase
şi capată o culoare roşcată cu o bordură mai închisa. Ţesuturile din dreptul petelor
sunt cufundate, având aspectul unor ulceraţii. Pe frunze boala apare sub forma unor
leziuni punctiforme ca şi pe lăstar. Ţesuturile din dreptul petelor se necrozeaza, se
sfâşie. Pe boabe, simptomele bolii devin vizibile înainte de intrarea în pârgă. Se
observă la început numeroase pete punctiforme, care pe masură ce boala
evoluează, cuprind zone mai mari din suprafaţa bobului, se adâncesc, afectează
miezul, producând uscarea prematură a boabelor.
Masuri de prevenire si combatere. Pentru a preveni atacul de antracnoză, se
recomandă aplicarea în timpul repausului, pâna la umflarea mugurilor, stropiri cu
zeama bordeleză 3% sau cu Dibutox 1%. In timpul perioadei de vegetaţie, după ce
lastarul a atins 5-10 cm lungime, se fac stropiri repetate la avertizare, folosind unul
din produsele: Polyrarn combi (0,2%), Orthocid 50 (0,25%) sau Ortophal-tan (0,2%).
Rezultate bune se obtin şi prin folosirea zemei bordeleze în concentraţie e 0,5-
0,75%.
Putregaiul cenusiu – Botrytis cinerea
 Se manifesta mai agresiv după intrarea în
pârgă, începând cu schimbarea culorii
pieliţei, când boabele au acumulat o
cantitatea mai mare de zaharuri.
Simptomatologie
Botrytisul poate cuprinde porţiuni de
ciorchine, sau strugurii în totalitate.
Primele simptome apar pe boabe, sub
forma de pete galbui-cenuşii, difuze. Apoi
petele se extind, se brunifică şi se acopera
cu un praf cenuşiu-brun-pulverulent (sporii
ciupercii). Produce modificări importante în
compozitia strugurilor şi a mustului.
Managementul boli.
In parcelele mai sensibile se aplică un
tratament la pârgă, cu biopreparatul pe
baza de Trichoderma viridae (micoparazit),
ex.Trichodex 25 WP.

Dupa Tomoiaga, 2008

Boli bacteriene

Bolile bacteriene (bacteriozele) au ca reprezentant de temut cancerul bacterian

(Agrobacterium tumefaciens Smith şi Town/conn).
Crown Gall (Cancerul bacterian): este o boală bacteriană care
apare oriunde în lume la peste 600 specii de plante. Există
diferite biotipuri ale acestei bacterii, biotipul 3 fiind cel mai
întâlnit la viţa de vie. Vitis vinfera reprezintă specia de viţă de
vie cea mai sensibilă la boală, cu nivele variate de
sensibilitate şi rezistenţă. Boala este caracterizată de tumori
dure sau supra - crescute pe rădăcini, tulpină şi braţele
butucului de viţa de vie; cele mai multe tumori se găsesc de
obicei pe porţiunea inferioară a tulpinii, aproape de linia
solului. În unele cazuri tumorile se pot forma rapid şi chiar
cuprinde o tulpină tânără într-un singur sezon.

Dupa Dejeu, 2004

Tumorile de pe rădăcină pot întrerupe circulaţia apei şi a nutrienţilor în interiorul viţei

de vie rezultand o creştere slabă, şi câteodată moartea întregului butuc. Tumorile
sunt foarte comune în condiţiile în care apar răni pe lemn ca de exemplu în climatul
rece unde tulpinile pot fi afectate de frig, sau unde lucrătorii din vie nu îngrijesc pre
mult şi rănesc viţele.
Simptome: cel mai evident simptom al acestei boli îl reprezintă tumorile dure maro.
Cele mai multe tumori apar aproape de linia solului, pe tulpina viţei, dar pot apărea
de asemenea pe lăstarii de mai sus sau pe rădăcini. Tumorile de pe rădăcină pot fi
identificate doar prin creşterea înceată şi slabă a lăstarilor. Dacă o tumoare
înconjoară tulpina viţa poate muri deasupra acelui punct. Dacă viţa este pe rădăcini
proprii poate fi de obicei salvată prin palisarea unui nou lăstar crescut de sub zona
afectată.
Managementul boli. Biotipul 3 este singurul tip întâlnit în mod obişnuit la viţe iar
boala poate fi evitată prin plantarea vitei de vie pe port-altoi, intr-un sol sănătos pe
care nu a mai fost plantată viţă de vie. Bacteria nu poate fi controlată prin chimicale
deoarece trăieşte în sol. Când înfiinţaţi noi vii înlăturaţi toate viţele cu tumori. În viile
deja existente tăiaţi viţele sub tumoare dacă este posibil.
În prezent, doar un control biologic este disponibil Agrobacterium radiobacter, tulpina
84, vândut sub denumirea de Galltrol. Când a fost folosit ca şi soluţie utilizată pe
butaşii înrădăcinaţi controlul acestei boli a fost de 90%, în timp ce rezultatele sale
preventive sunt neconcludente.
Aceasta este de asemenea o zonă în care construirea corectă a reţelei de hrană din
sol care ar trebui să aibă beneficii clare stopând intrarea bacteriei în plantă şi de
asemenea dand posibilitatea de a permite „inocularea” naturală cu A. radiobacter.

Bolile virotice
Bolile virotice sunt adesea dificil de a fi identificate la viţe. Unii viruşi pot infecta viţele
fără o rănire aparentă sau chiar şi fără o afectare a plantei, producând simptome
doar când soiul infectat este altoit pe un al doilea tip care este mult mai sensibil la
acel virus. Alte plante infectate cu virus pot fi foarte viguroase dar au productivitate
redusă.
De cel puţin un secol se credea că singura cale prin care viruşii s-ar putea răspândi,
este îmnulţirea prin altoirea portiunilor de corzi rezultate din taiere. Acum se ştie că
nematozii şi unele insecte care înteapă tesuturile pot împrăştia viruşi, de obicei la o
rată mică. Oricum, rata raspândirii nu este rapidă, deci prezenţa bolii în vie nu este o
cauză de mare îngrijorare deşi ar trebui distrusă dacă este posibil, pentru a preveni
folosirea sa ca şi sursă a resturilor de la tăiere sau să împiedice virusul de a fi
transportat din acea zonă în zone cu viţe sănătoase.
In Românai au fost semnalate, la viţa de vie, o serie de viroze, dintre care cele mai
răspândite sunt scurtnodarea, îngalbenirea aurie, rasucirea frunzelor, boala lemnului
striat, mozaicul nervurian, marmorarea.

Scurt-nodarea viţei de vie scurtează longevitatea butucilor în plantaţii, influenţează

negativ creşterea şi maturarea lăstarilor , iar producţia de struguri este diminuată în
proporţie de 60-70 %.
Simptomele sunt urmatoarele : creşteri reduse ale lastarilor, internoduri scurte,
neuniforme, frecvent dispuse în zigzag, noduri duble, frunze deformate, meierea şi
margeluirea exagerata a boabelor.

Rasucirea frunzelor se manifesta prin răsucirea frunzelor spre faţa interioara,

începând cu luna iulie, prin înroşirea ţesuturilor dintre nervuri, la soiurile cu struguri
negri, rămânând verzi numai zonele din imediata vecinatate a nervurilor. La soiurile
cu struguri albi, pe lânga râsucirea frunzelor apare şi o coloraţie galbenă prematură
a ţesuturilor dintre nervuri. Strugurii ajung târziu la maturitate, acumulează cantităţi
mici de zaharuri şi se colorează slab.
Strierea lemnului determină o pornire tărzie în vegetaţie a butucilor , creşterile
anuale sunt diminuate, în zona punctului de altoire scoarţa altoiului se îngroaşă
anormal şi devine spongioasa; prin îndepartarea scoarţei se observă pe suprafaţa
tulpinii existenţa unor striuri longitudinale adânci şi sinuase.

Mozaicul nervurian determină, începând cu luna iunie, apariţia unor benzi verzi-
deschis sau galbui de-a lungul nervurilor principale ale frunzelor de la baza lăstarilor.
Combaterea virozelor se bazează pe metode indirecte, şi anume: selecţia
fitosanitară în plantaţiile de portaltoi şi în cele de coarde altoi, repaosul terenului
minimum 4 ani, devirozarea materialului săditor viticol prin termoterapie ( supunerea
plantelor la un regim termic de 380C, timp de 100-120 zile ), producerea de material
saditor liber de viroze, prin culturi ,, in vitro,,.
In prevenirea aparitiei si raspindirii virozelor se adoptă masuri indirecte ca: lichidarea
focarelor de infecţie.

Dăunătorii viţei de vie.

Un număr surprinzător de insecte se hrănesc cu diferite părti din fructe sau părţi ale
viţei de vie. De obicei, producătorii au de-a face cu una sau câteva specii în acelaşi
timp. Cunoaşterea ciclurilor de viaţă a insectelor dăunătoare poate ajuta producătorii
să găsească căi sigure şi uşoare pentru a minimaliza problemele apărute datorită
insectelor.
Filoxera (Phylloxera vastatrix) reprezintă unul dintre dăunatorii foarte periculoşi ai
viţei de vie. A fost adusa în Europa din America, în secolul al XIX-lea, odată cu
butaşii din diferite specii de viţe americane.
Atacul ei a provocat distrugerea viilor europene, a căror refacere nu a fost posibilă
decât prin folosirea la plantare a viţelor altoite pe portltoi din speciile americane
rezistente la filoxeră.Trecerea de la înmulţirea prin butaşi la cea prin viţe altoite a
însemnat schimbarea întregului sistem de cultură, fiind o etapă de răscruce în
istoria culturii viţei de vie.
Insecta traieşte şi se înmulţeşe pe radacinile şi frunzele viţelor americane şi
hibrizilor direct producatori şi pe rădăcinile viţelor europene.
Filoxera, forma radicicolă atacă rădăcinile viţelor americane şi ale celor europene.
Aceasta se răspăndeşte cu uşurinţa în solurile grele, argiloase. Raspandirea ei este
mult îngreunată în solurile nisipoase. In aceasta situaţie, soiurile Vitis vinifera se pot
cultiva pe radacini proprii, nealtoite.
Filoxera, forma galicolă, se întălneşte pe frunzele soiurilor de portaltoi şi de hibrizi
direct producatori. Apar pe frunzele lăstarilor tineri,pe care le înţeapă şi le suge seva.
Pe locul înţepaturii, celulele frunzei se înmulţesc neuniform, formăndu-se gale
(excrescenţe) de mărimea unui bob de mazare, pe faţa interioară a frunzei, treptat
frunzele se răsucesc şi se usucă.
Ca masuri de protecţie, la înfiinţarea plantaţiilor de vii roditoare (V. Vinifera) se vor
folosi numai viţe altoite pe portaltoi rezistenţi, cu excepţia viţelor plantate pe solurile
nisipoase.
Controlul biologic: O potenţială metodă este de a reconstrui reţeaua de hrană a
solului astfel încât acolo există ciuperci antagoniste filoxerei, precum şi ciuperci pe
care dăunătorul le poate prefera pentru a se hrăni. Construind viaţa din sol creşte de
asemenea populaţia microfaunei pradatoare pentru filoxera.
Molia strugurelui

Molia bobului de strugure (Endopiza viteana

Clemens), este un dăunător major al culturilor de viţă
de vie, este originar din Europa apărând prima oară
la viţele sălbatice.
Forma adultă Molia adultă se formează din pupa
de peste iarnă de la mijlocul până la sfârşitul lui mai,
înainte de perioada de înflorire în concordanţă cu
soiurile plantate în lume. Apariţia maximă a
generaţiilor din pupe este la mijlocul lui iunie şi
continuă la mijlocul lui iulie. Prima generaţie adultă
începe să zboare la sfârşitul lui iulie, atingând un
maxim la începutul lui august şi continuând să apara
până la începutul lui septembrie. În cea mai mare
parte din zi, moliile se odihnesc pe viţe. Pe la mijlocul sau la sfârşitul după-amiezi
devin active, zborul lor rapid şi în zigzag putând fi observat până după lăsarea serii.

Ouăle
La începutul primăverii ouăle se află singure pe muguri, codiţe sau pe boabele nou
formate. Mai târziu cele mai multe sunt depozitate direct pe fructe. Depinzând de
temperatură, ouăle incubează după 4 până la 8 zile. Ouăle sunt de mărimea unui
bob de grăunte, alb opac, ovale, turtite pe o parte.

Larvele

Dupa Tomoiaga, 2008

Noua larvă formată este alb crem cu un cap maro închis şi cu un scut toracic. Pe
măsură ce larva creşte corpul său devine verzui schimbându-se eventual în purpuriu.
Capul larvei mature este maro deschis dar scutul toracic rămâne de culoare închisă.
Generaţia a 2-a mult mai dezvoltată ajunge pe pământ, unde se va transforma în
pupele care vor ierna între frunzele căzute.

Pupa
Molia strugurelui iernează în stadiu de pupă. Pupa este mai mică de 0,7 cm lungime
fiind de culoare maro deschis cu o tentă verde pe abdomen sau în întregime negru
închis.

Pagube
Răul provocat de prima generaţie de larve poate fi destul de important. O singură
larvă poate distruge o aproximativ o duzină de boabe. Adesea o pată roşiatică
înconjoară punctul de intrare al larvei.

Control ecologic
Dipel (B acillus fhreningiensis), benzile de feromoni care disturbă împerecherea şi
îndepărtarea manuală a ciorchinilor afectaţi sau a altor părţi pot fi de mare ajutor.

Erinoza – boala produsă de acarianul Eriophies vitis – cunoscută sub numele

popular ca băşicarea frunzelor - apare frecvent în toate regiunile viticole ale
României.

Practicile culturale sunt foarte importante în

reducerea rezervei biologice :
- aplicarea corectă a tăierilor în uscat
- strângerea şi arderea coardelor tăiate
- arătura de toamnă cu îngroparea resturilor
vegetale
- menţinerea curată a terenului8
- înierbarea – asigurarea unui microclimat
pentru insectele utile – acarofagi:
Coccinelidae, Tripsi, etc.

Tratamente: efectul secundar al sulfului aplicat

pentru controlul bolilor criptogamice este suficient
pentru limitarea populaţiei sub pragul Economic de
Daunare (PED).

Dupa Tomoiaga, 2008

Insecte utile în plantaţiile viticole

- coleoptere zoofage prădătoare: coccinelidele – larvele şi adulţii consumă

acarieni şi afide
- ploşniţele zoofage: un singur individ poate consuma 4000 de acarieni si 500
de păduchi.
- Urechelniţele – Forficulidaele – redutabil pradător al moliilor.

Dupa Tomoiaga, 2008

Calendarul lucrarilor la vita de vie

Ianuarie
- se procura materialele necesare pentru plantarea vitei de vie, ca: araci, sarma, etc;
- se repara principalele unelte necesare lucrarilor viticole;
- se desfunda terenul pentru plantarile din primavara;
Februarie
- se face controlul viabilitatilor ochilor in viile roditoare si celelalte lucrari din luna
ianuarie care nu s-au facut.
Martie
- daca timpul permite, se face dezgropatul timpuriu, dezmusuroitul sau debilonatul
butucilor;
- se verifica spalierul, aracii, etc.;
- se controleaza starea de viabilitate a mugurilor la cultura vitei de vie in forma joasa
si inalta;
- se incepe taiatul si copcitul vitei de vie;
- se incepe dirijarea si legatul coardelor taiate;
- se face completarea golurilor din plantatiile de vita de vie;
- se asigura mranita necesara pentru plantatul vitelor de vie;
- se executa aratura adanca sau sapa mare.
Aprilie
- se planteaza vita de vie altoita si nealtoita in locul definitiv;
- se termina taiatul si copcitul vitei, dupa care se executa aratul sau sapa mare;
- se face controlul saptamanal al musuroaielor de la vita de vie plantata in primavara
si se intretin pana la aparitia tuturor lastarilor.
Mai
- se continua controlul musuroaielor si spargerea crustei in plantatiile nou infiintate;
- se face plivitul lastarilor de vita de vie fara rod, pentru echilibrarea butucilor;
- se executa primele tratamente impotriva manei, fainarii, precum si pentru moliile de
struguri. In anii cu precipitatii normale si infectii numeroase de mana, tratamentele de
prevenire se executa mai des;
- se face prima legare a vitei de vie, daca lastarii au atins lungimea de circa 40 de
cm;
- se aplica ciupitul lastarilor in preajma infloritului.
Iunie
- se continua tratamentul impotriva manei si fainarii;
- se face primul copcit in plantatiile tinere;
- se face legatul al 2-lea al lastarilor;
- realizarea prasilelor, pe rand si intre randuri
- se continua cu plivitul, ciupitul si legatul lastarilor;
- se aplica primul copilit (cand lastarii au 6-7 frunze se scurteaza la 4-5 frunze);
- se poate executa o fertilizare foliara.
Iulie
- se continua legarea lastarilor;
- se continua tratamentele impotriva manei, a fainarii, a putregaiului cenusiu, a
moliilor si a celorlalti daunatori;
- carnitul la soiurile de masa cu coacere timpurie si extratimpurie;
- repetarea prasilelor de vara;
- copcitul al 2-lea la viile tinere;
- se continua copcitul;
- se poate aplica a 2-a si a 3-a ingrasare extraradiculare (foliara);
- incepe recoltatul strugurilor la soiurile de masa extratimpurii.
August
- se aplica ultimele tratamente in plantatiile de vii;
- se executa ultimele prasile;
- se efectueaza ultimul legat;
- se face carnitul viilor roditoare prin indepartarea varfului cu 8-10 frunze;
- se face al 3-lea copcit in plantatiile tinere, copca ramanand deschisa;
- se executa desfrunzitul partial al soiurilor de masa;
- se recolteaza strugurii de masa la soiurile cu coacere mijlocie;
- se pregateste inventarul pentru culegerea strugurilor si pentru prelucrarea lor;
- se desfunda terenul pentru noile plantatii de vita de vie.
Septembrie
- se continua recoltarea strugurilor de masa si incepe culesul celor de vin;
- soiurile de struguri rosii se culeg la circa 10-15 zile dupa cele albe, iar cele aromate
se culeg cu circa 10 zile mai tarziu decat cele rosii;
- culegerea strugurilor se face pe timp frumos si uscat, dupa ce s-a ridicat roua,
separandu-se strugurii sanatosi de cei stricati.
Octombrie
- se aplica aratura de toamna sau sapa mare;
- se desprind coardele de pe araci sau spaliere si se ingroapa butucii la cultura
clasica, ca si coardele de pe cepii de siguranta la butucii condusi pe forme semiinalte
si inalte.
Noiembrie
- se executa aratura de toamna sau sapa mare;
- se termina ingropatul, musuroitul sau bilonatul butucilor;
- se face plantarea de toamna a vitei de vie.
Decembrie
- se transporta aracii, stalpii, sarmele pentru instalarea mijloacelor de sustinere si,
eventual, se planteaza stalpii si ancorele.

3.2.f. Recoltarea şi transportul produselor viticole ecologice

Recoltarea strugurilor pentru vin se face printr-o singură selecţie. Deci maturarea
trebuie să fie determinată cu exactitate; corectitudinea sa influenţează foarte mult
calitatea produsului – în funcţie si de soi sau soiurile cultivate. Cu cât soiul are
potenţial calitativ, cu atât mai importantă este maturarea corectă. Strugurele pentru
vin este copt atunci când atinge o compoziţia chimică şi fizică care este optimă
pentru soiul şi mediul respectiv, pentru obţinerea unui anume sortiment de vin care
se intentioneaza a se produce.
Strugurii din aceeaşi plantaţie variază în privinţa maturării, diferenţa fiind datorată în
cazul aceleaşi podgorii tipului de sol, fertilităţii şi permeabilitaţii apei. Chiar şi viţele
de aceeaşi vârstă şi vigoare care au fost tăiate diferit vor avea dată de maturare
diferită, datorită tipurilor diferite din cultivare. Dincolo de aceste diferenţe, există
efecte ale condiţiilor de temperatură regionale şi sezoniere care pot afecta foarte mult
echilibrul compoziţional al fructului la un anumit stadiu de maturare; strugurii maturaţi
într-un climat cald sau în sezonul cald conţin mai mult zahăr si au o aciditate mai
mică decât cei maturaţi în zonele reci.

Recoltarea probelor din podgorie

Datorită variabilităţii compoziţiei fructului, este evident că maturitatea trebuie
cercetată în toate zonele podgoriei.
Practic, în aceleaşi condiţii de câmp, fiecare soi trebuie testat separat. Dacă un soi
este plantat în mai multe locuri, maturarea va fi testată în fiecare parcelă.
Recoltarea de probe ar trebui să înceapă cu două sau trei săptămâni înainte de data
probabilă a recoltării. Probele de struguri ar trebui colectate randomizat de la viţele
raspândite de pe toată suprafaţa câmpului. Viţelor de lângă copaci nu ar trebui să li
se recolteze probe. Ar trebui să se determine gradele Brix, aciditatea titrabilă şi pH-
ul. Ar trebui stabilite valori limită pentru fiecare din acestea, cât şi pentru raportul
aciditate – grade Brix. Când se atinge minimul de grade Brix, celelalte valori ar trebui
verificate cu atenţie. Aceasta va asigura faptul că strugurii vor avea zahăr îndeajuns
pentru a furniza conţinutul necesar de alcool în momentul fermentaţiei şi în acelaşi
timp va preveni lăsarea lor in camp până când aciditatea titrabilă va fi prea scăzută
sau pH-ul şi raportul aciditate – grade Brix va fi prea crescut pentru a conduce la
calitatea dorită a vinului. Fiecare cramă ar trebui să determine valorile optime ale
acidităţii, gradele Brix, pH-ul şi proporţia aciditate - Brix pentru condiţiile şi soiurile
proprii.

Criterii pentru recoltare

Aşa cum s-a arătat, cel mai semnificativ criteriu pentru determinarea maturării
strugurilor îl reprezintă determinarea zahărului, acidităţii, pH-ului şi raportul aciditate-
Brix din mustul proaspăt presat. Criteriul cel mai uzual pentru a determina data
recoltării îl reprezintă determinarea conţinutului de zahăr.
Se determină conţinutul de
substanţe solide solubile totale
folosind refractometrul. Chiar dacă
acest test nu este aşa de specific
pe cât s-ar putea dori, este capabil
să furnizeze rezultate consistente
dacă aparatul este corect calibrat;
dacă temperatura este măsurată
şi dacă mustul este limpede şi
este plasat într-un cilindru mare.
Refractometrul trebuie să fie
păstrat curat. Refractometrul cu termometru ataşat facilitează corectarea temperaturii
măsurate. Mustul trebuie să fie limpede. Pieliţele sau resturile vor împiedica
refractometrul de a ajunge la un echilibru corect.
Deşi solidele solubile totale sunt în general importante în determinarea momentului
recoltării, ar trebui să se dea o atenţie şi acidităţii. Poate fi necesar un compromis,
nivelul dorit de compusi solubili totali şi nivelul total al acidităţii la acel timp, pentru a
preveni ca aciditatea să scadă prea mult, în special dacă vremea este variabilă din
punct de vedere al căldurii in timpul perioadei de coacere. Calitatea maximă a vinului
poate fi sigură doar dacă nivelul acidităţii totale este urmărit ca un ghid pe timpul
maturării, pentru a stabili data recoltării.
Într-o măsură limitată pH-ul a fost folosit ca singura informatie pentru determinarea
datei recoltării. Este adevărat că pH-ul este important pentru gustul şi culoarea
strugurilor de masă, dar vinurile sunt făcute pentru a băute, nu doar pentru a fi privite.
Aroma şi conţinutul in alcool reprezintă de asemenea factori critici în determinare
calităţii. Deci dezvoltarea aromelor este de asemenea mai mult sau mai puţin
paralelă cu cea a zahărului şi nici un vin nu atinge aroma completă, caracteristică,
distinctivă până când nu ajunge la 20 grade Brix sau mai mult.
Raportul aciditate - Brix s-a găsit a fi o bază mult mai solidă decât conţinutul în zahăr
luat singur, pentru determinarea momentului recoltării. Din această cauză, este mai
bun decât orice criteriu bazat pe un singur element constituent al strugurelui. Motivul
este că raportul reuneşte doi dintre principalii factori care dau gustul dulce şi acru în
afară de a fi bazat pe doi constituenţi compoziţionali prezenţi în cantitatea cea mai
mare. Aceasta are o valoare care indică relaţia dintre conţinutul în zahăr şi aciditate
pe măsura avansării spre maturitate a strugurilor.
În contrast cu strugurii de masă, cei pentru vin sunt recoltaţi de obicei în momentul
când strugurele a ajuns la maturitate, a atins 200-250 Brix. Majoritatea soiurilor
trebuie să atingă acest nivel al maturităţii, dacă vinurile produse din ele trebuie să
posede aroma, buchetul şi echilibrul caracteristice. Datorită acestei maturări
avansate, în special în regiunile calde şi ca rezultat al prelungirii perioadei calde din
timpul coacerii, conţinutul de acid scade atât de mult încât calitatea fructelor se poate
deteriora. Un efect similar rezultă din supraproducţii care întârzie maturarea. Având
în vedere aceşti factori şi pericolul care îi însoţeşte cu privire la dezechilibrul
principalilor constituenţi, cu cât este mai mare raportul aciditate –Brix (cu o aciditate
favorabilă) cu atât mai bună este calitatea vinului.

Maturitatea corectă
Pentru a fi consideraţi gata de recoltare, strugurii ar fi trebuit să atingă un stadiu de
dezvoltare unde relaţia dintre diferiţii componenţi ai fructului – zahăr, aciditate, pH şi
în special raportul aciditate –Brix, sunt optime pentru producerea unui vin de calitate
de tipul dorit.
Fructul trebuie de asemenea să fie sănătos şi să aibă calităţile necesare pentru a
ajunge la cramă în stare bună. Această apreciere este legată de promptitudinea
recoltării, de faptul că fructele care au ajuns la maturare corespunzătoare în podgorie
trebuie să fie acceptabile când ajung în cramă. Un alt motiv important îl reprezintă
atenţia în manipulare. Strugurii pot fi loviti prin manipulare mai ales la maturitatea
deplina . Desigur gradul de maturare diferă între soiuri, dar supracoacerea strugurilor
tuturor soiurilor îi fac pe aceştia să fie foarte susceptibili la rănile mecanice. Trebuie
să se ia în considerare şi distanţa de transport până la cramă. Strugurii pot fi recoltaţi
când ajung la un stadiu de maturare mai avansat când sunt distanţe mai mici de
transport, decât pe distanţe lungi.

Grijă la recoltat şi manipulat

Procedura prin care se face recoltarea reprezintă un factor important pentru
menţinerea în stare bună a strugurilor. La desprinderea ciorchinelui, boabele ar
trebui rănite nu mai mult decât este necesar. Aceasta, necesită tăierea individuală a
codiţelor, iar ciorchinele să nu fie aruncat în căldarea folosită pentru a-i strânge.
Aruncând ciorchinele, cum se face câteodată, multe din boabe se sparg, creând
condiţii favorabile dezvoltării putregaiului care, ulterior tratat cu neglijenţă pot
împiedica foarte mult producerea vinurilor sănătoase şi de calitate.
Când containerele în care se strâng strugurii sunt încărcate, acestea trebuie duse cât
mai repede posibil la cramă. Relaţia dintre temperatura strugurilor şi dezvoltarea
putregaiului este trecută cu vederea sau neglijată de unii producători. Cu toate ca
facilităţile actuale pot fi excelent utilizate de către proprietarii de crame pentru a
menţine scăzută temperatura de fermentare, ei dau adesea o foarte mică importanţă
pericolului temperaturilor înalte 27-32o C, ale ciorchinilor sparţi sau parţial zdrobiţi,
când strugurii nu sunt protejaţi de microorganismele nedorite. Permiterea acestor
microorganisme de a se înmulţi suficient pe struguri va face sarcina producătorului
mult mai dificilă şi produsul mai puţin bun.
Mărimea remorcii tractorului ar trebui să fie proporţională cu mărimea echipei care
recoltează. Tractoristul ar trebui să ţină pasul cu culegătorii, astfel încât în momentul
în care remorca s-a umplut să ducă strugurii la zdrobitorul din cramă cât de repede
posibil. O remorcă foarte mare induce tentaţia irezistibilă de a aştepta umplerea sa,
în ciuda faptului că livrarea se întârzie şi în conformitate cu cele mai multe condiţii,
strugurilor li se permite preluarea de energie termică suplimentară.

Procedura de recoltare
Au fost dezvoltate numeroase dispozitive pentru mecanizarea recoltatului, iar cu
câteva dintre ele manipularea strugurilor s-a făcut destul de economic, dar încă
destul de brutal. Metodele actuale acceptate angajează în general unul din
următoarele dispozitive vechi sau noi: cutia pentru câmp de 20 kg ; containerul de 1
tonă; containerul detaşabil de 2 tone şi containerul montat de 3-5 tone cu mână de
recoltare.
Cutia pentru câmp: aceasta reprezintă un container tradiţional pentru transportul
strugurilor de la viţe la zdrobitor (presă). Are 53 cm lungime, 35 cm lăţime şi 23 cm
adâncime. Strugurii sunt manipulaţi doar o dată – de la viţe direct în cutii – şi dacă
sunt atent culeşi pot fi livraţi în stare bună. Un alt avantaj al acestui dispozitiv îl
reprezintă dimensiunea sa mică. Este nevoie de o perioadă scurtă de timp pentru a fi
umplută, strugurii putând fi livraţi în scurt timp de la culegere la zdrobitor .
Containerul de 1 tonă: măsoară aproximativ 122 cm / 122 cm , cu o adâncime de
aproximativ 106 cm. Este construit din tablă metalică sudată solid, fiind tratată în
interior cu lacuri rezistente la temperaturi înalte, pentru protecţia împotriva coroziunii.
Acest container a fost în general destul de utilizat în zonele de coastă unde spaţierea
dintre rânduri este prea mică pentru a trece un tractor cu remorcă. În situaţia
aceasta, containerele sunt dispuse din loc în loc, la distanţă convenabilă pentru
primirea strugurilor de pe 8 sau 12 jumătăţi de rânduri. Strugurii celorlalte jumătăţi de
rânduri se depun în containerele dispuse la celălalt capăt. Strugurii sunt culeşi în
căldări largi sau în cutii, fiind transportaţi cu ajutorul acestora la container, golindu-se
în interiorul acestuia.
Containerul detaşabil de două tone: este confecţionat dintr-o tablă nu foarte grea de
oţel, fiind acoperit în interior cu un strat de lac rezistent la temperaturi înalte, pentru
protecţia împotriva coroziunii. Are aproximativ 2,5 m lungime, 1,25 m lăţime şi 1,00
m adâncime. Este prevăzut cu belciuge deasupra părţii superioare în zona de mijloc
a fiecărei laturi, pentru cârligele dispozitivelor de ridicare.
Pentru a fi umplute aceste tancuri sunt fixate pe o remorcă îngustă pe două roţi, care
poate fi trasă printre rânduri de un tractor mic. Cele două rânduri de viţe nelegate pe
sârme situate de-o parte şi de alta a aleii prin care este tras containerul, sunt culese
şi strugurii depozitaţi în el, aceasta deplasându-se de-a lungul lor. Doar un rând de
viţe legate pe sârme situat de aceeaşi parte a containerului este de obicei recoltat o
singură dată. Strugurii sunt culeşi în căldări care apoi sunt golite în container. De
obicei lucrează împreună 5-6 culegători. Când containerul este plin, tractorul pleacă
cu încărcătura, iar un alt cu un container gol reia aceeaşi poziţie.
Containerul montat de 3-5 tone – numit gondolă. Este confecţionat din oţel greu, fiind
permanent montat pe o semiremorcă cu 4 roţi. Remorca este trasă prin vie de un
tractor mic şi de un mic camion pe strada principală; semiremorca necesită un tractor
special care este folosit atât printre rânduri cât şi pe drum. Containerele au 1-2 m
lăţime fiind prevăzute cu roţi sub fiecare colţ, putând să treacă printre rânduri cu
distanţa dintre ele de 2 - 3,5 m fără a distruge viţele. Containerul este montat pentru
a permite golirea sa în zdrobitor cu ajutorul unui dispozitiv de ridicare. O latură
rămâne pe peretele zdrobitorului, iar cealaltă este ridicată de un dispozitiv mecanic.
În unele podgorii, containerele sau benele sunt tractate prin spaţiile dintre rânduri,
pe măsură ce strugurii sunt recoltaţi de pe 3 sau mai multe rânduri adiacente de viţe
nedirijate pe sârmele situate de-o parte şi de alta a lor. Strugurii sunt culeşi în căldări
care se golesc în container. La un container sau gondolă pot lucra 6-8 culegători.
Containerul plin este preluat de tractor şi un altul gol îi ia locul. Containerul plin este
transportat direct la cramă pentru golire.
Când distanţa dintre podgorie şi cramă este mai mică de 20 km, intervalul de timp
scurs intre cules şi zdrobire nu trebuie să depăşească 1-2 ore. In intervalul dintre
culegerea strugurilor si zdrobire, ei trebuie să se păstreze proaspeti. Nu se permite
nici un moment dezvoltarea de rebuturi post-recoltare.
Containerele montate pe remorci cu 2 roţi cu capacitatea de 1-2 tone sunt de
asemenea des folosite în multe vii. Acestea sunt tractate de tractoare uşoare, fiind
umplute aproximativ la fel cu celelalte. După umplerea containerului, acesta este
mutat într-o margine a viei fiind înlocuit de unul gol. Conţinutul micului container plin
este transportat în containerul bena, cu care se transportă strugurii la cramă. Micile
containere sunt ridicate cu un dispozitiv, conţinutul lor fiind golit în containerul
gondolă. În ambele cazuri strugurii sunt descărcaţi pe o bandă transportatoare care
le ridică în containerul gondolă. În ambele cazuri strugurii sunt manipulaţi foarte
brutal, multe boabe spărgându-se sau detaşându-se de pe rahis. Acest tratament nu
favorizează livrarea de struguri în stare foarte bună.

Maşini pentru recoltat strugurii de vin

Recoltarea mecanică a strugurilor a primit atenţie într-un număr de ţări producătoare
- Australia, Franţa, Germania, Italia, Rusia, USA etc. Fiecare a avansat idei, cum ar fi
bara tăietoare, tăietorul rotativ, aspirare, impactori, vibratori. Recoltarea mecanică a
fost acceptată, nu pentru că lumea este mulţumită de performanţele prezentate, ci
datorită necesităţii de a avea o mai mare eficienţă. Atentia asupra folosirii
echipamentelor tehnice inteligente în agricultura ecologică este mai mare decât în
cea convenţională. Tractoare de dimensiuni speciale ar trebui examinate cu
întrebarea ”ce tip de combustibil sau ulei au nevoie?”. Tractorul ar trebui selectat în
funcţie de următoarele aspecte:
Motorul: Motor economic, cu posibilitatea de a funcţiona cu ulei de rapiţă, catalizator,
filtru de funingine, lubrifiant pe bază de plante.
Hidraulica: Ulei hidraulic biologic
Greutatea: Cât mai mică posibil
Tracţiunea: Roţi cu volum mare, cu reglare antiderapare, cu tracţiune pe toate roţile.
Recoltarea ecologică ideală este cea executată manual. Dar în multe cazuri podgoria
este prea mare pentru a ignora folosirea oricărei maşini.

3.2.g. Comercializarea produselor viticole ecologice

Întrebarea „unde să vinzi produsul final al viţei de vie?” este pentru orice manager de
vie, la fel de importantă precum toate întrebările cu privire la producerea vinului. Ca
toate celelalte pieţe economice, sunt valabile următoarele principii de bază ale
pieţei.
Calitatea determină preţul
Cantităţile prea mari conduc la căderea preţurilor
Ca şi producători de vin, trebuie să vă orientaţi singuri spre canalele de distribuţie
existente sau să creaţi portiţe noi pentru a scăpa de regulile de bază ale pieţei
menţionate.
Pentru a găsi noi canale de distribuţie, este necesară o estimare a propriei situaţii,
ca şi o cercetare a pieţei, urmată de o evaluare a acestor date.
Deşi din nefericire cantitatea influenţează preţurile mai mult decât calitatea, vânzarea
poate fi sigură doar cu o calitate stabilă a produsului. Atitudinea producatorilor
trebuie adaptata în aşa fel încât să facă posibilă evadarea din mecanismul de piaţă
existent (cerere şi ofertă).

Selectarea consumatorilor
Câştigarea de noi consumatori este de 10-15 ori mai scumpă decât păstrarea celor
existenţi. Luând în consideraţie aceasta, este înţelept de a investi în relaţiile cu
clienţii existenţi şi de se afla cum pot fi satisfăcuţi mai bine.
Folosirea datelor existente, a facturilor, cardurilor de client, etc. face posibilă aflarea
de lucruri noi cu privire la obiceiurile cumpăratorilor. Transmiterea directa prin poşta
de informaţii către client face posibilă gestionarea mai eficientă a stocurilor.
Pentru a rezuma:
Este mai ieftin de a te îngriji de clienţii existenţi decât de atragerea unora noi;
Clienţii satisfăcuţi ar trebui transformaţi în lideri de opinie;
Aceşti clienţi (lideri de opinie) vor recomanda noi clienţi.

Cum să vinzi struguri de vin ecologici

Piaţa vinurilor depinde în general de tehnicile de producţie folosite de fiecare
producator în parte. Datorită metodelor de producţie şi posibilităţilor de distribuţie
diferite, ar trebui calculată cantitatea disponibilă pentru comercializare.
Exemplu de calcul pentru cantitatea acoperită:
Unitatea = 1 ha de vie
Estimarea cantităţii vandabile
Producţia netă în litri = 9000 kg struguri x 75% = 6750 litri must
- 7% depozitarea - 470 litri
- 0,5 % manipularea - 35 litri

Cantitatea vandabilă 6245 litri

- o,5 % manipularea la îmbuteliere - 35 litri

Cantitatea vandabilă în sticle îmbuteliate 6210 litri

Producţia netă este influenţată de cantitatea recoltei cât şi de schimbările de preţuri

de pe piaţa vinului.

Costurile variabile
Acestea reprezintă totalul intrărilor legate de comercializarea vinului. Aceste costuri
sunt următoarele:
 Îmbogăţirea strugurilor care depinde de legislaţia ţării respective (zahăr).
 Tratamente ale vinului ca sulfitarea, neutralizarea, stabilizarea;
 Sticlele: sticlele pentru vin pot fi folosite de aproximativ 20 de ori, iar 5% revine
sticlelor sparte;
 Costurile pentru spălarea sticlelor pentru vin;
 Costurile pentru umplerea sticlelor;
 Costurile pentru dopuri;
 Costurile pentru etichete;
  Analizarea vinului;
 Costurile pentru maşini şi energie;
 Costurile pentru marketing: dacă vinul este vândut de la producător nu se
calculează costuri de distribuţie.
Dacă vinul este livrat, trebuie avute în vedere următoarele costuri (estimativ):
Sticlele de 2 litri = 80 % din ele sunt livrate către alţi comercianţi;
Sticlele de 1 litru = 50 % din ele sunt livrate utilizatorului final;
Sticle de 0,75 litri = 30% din ele sunt livrate utilizatorului final;

Căi alternative de distribuire a produselor ecologice.

Dacă produceţi vin ecologic, aveţi un produs special în cantitate limitată dar de
calitate „ecologică”. Intrarea pe canalele de distribuţie normală va fi foarte greu de
făcut, iar preţurile vor fi negociate sub aşteptările voastre.
O soluţie o reprezintă construirea propriului canal de distribuţie prin livrări la domiciliu
pentru clienţii voştri. În multe oraşe, legumele ecologice şi alte produse sunt vândute
pe această cale. Stabiliţi un program de livrare, concepeţi un cupon de comandă sau
puneţi un formular de comandă pe website – ul vostru. Dacă vă obişnuiţi clienţii să
primească la domiciliu vinul pe care –l vor la fiecare 2 săptămâni, veţi avea repede o
cerere mai mare pentru produsele voastre atâta timp cât livrarea este demnă de
încredere.
În oraşele mai mari, fermierii ecologici pun într-un coş produsele lor actuale pentru
clienţii lor, în fiecare săptămână, astfel încât clientul nu trebuie să se gândească ce
produs ecologic este gata pentru a fi livrat la acel moment. Puteţi proceda la fel cu
vinul vostru. Faceţi pur si simplu gratis comandarea şi livrarea la domiciliu.

Concluzii finale
Studiile comparative cu privire la viticultura convenţională, bio-ecologică şi bio-
dinamică analizează diferite metode pentru producerea strugurilor (convenţionale,
tratament minim, sistem bio-dinamic, sistem bio-ecologic şi sistem semi-biologic).
Analizează deasemenea, pe lângă calitatea producţiei de must şi vin, atacul bolilor şi
dăunătorilor şi costurile de producţie. Cu privire la ecologie, se poate constata că
viticultura tradiţională poate fi echivalentă cu metodele alternative de producţie.
Costurile de producţie (pe kg de struguri), erau oricum mai mari în sistemele
alternative.

Făcând tranziţia: un program de tranziţie de succes trebuie clădit pe un plan bine

gândit. Ar trebui făcută o evaluare realistă a riscurilor care se pot ivi. Cel mai bine
este a se începe cu o mică porţiune din vie; în acest fel riscurile sunt limitate iar
informaţia se poate dezvolta pentru a ajuta la ghidarea fazelor de tranziţie viitoare.
Este vital ca fermierul să evite tentaţia de “a lasa balta” totul şi să revină la o metodă
non-ecologică în faţa adversităţilor. Trebuie întreprinsă o planificare substanţială
pentru anticiparea şi prevenirea problemelor; ideea este mai degrabă de a controla
problemele decât de a le rezolva. Fermierul trebuie să cunoască via, timpul probabil,
severitatea problemelor şi planul pentru eventualitatea lor. În cele mai multe cazuri,
costul va fi de 750 la 1500 euro/ha pentru trecerea de la convenţional la ecologic.
Deoarece scopul este îmbunătăţirea calitatăţii, protejarea mediului şi furnizarea de
produse garantate (sigure) şi nu simpla reducere a costurilor, planificarea trebuie să
fie completă şi precisă, sau în caz contrar acest scop nu va fi îndeplinit.
Bibliografie:

1. Lon J. Rombough (2003): „Producătorul de viţă de vie: ghid pentru viticultura

ecologică” Universitatea Cornell din New York. Programul de Management Integrat al
Dăunătorilor
2. http://nysipm.cornell.edu/factsheets/grapes/default.asp
3. Dejeu L. (2004): „Viticultura practica”.
4. Tomoioaga L. (2008): „Ghidul fitosanitar al viticultorului”
5. www.gradinamea.ro. Calendarul lucrarilor la vita de vie
6. www.ec.europa.eu/agriculture/organic
7. Hofmann, Köpfer, Werner (1995 ): “Ökologischer Weinbau”
Întrebări şi raspunsuri:

1. Care este rolul microorganismelor din solul unei plantaţii viticole?

a. Afânarea solului;
b. Infestarea solului;
c.Transformarea materiei organice în compusi minerali;

2. Care sunt mijloacele de creştere a fertilităţii naturale a solului?

a. Culturile intercalate şi fertilizarea cu compost;
b. Aplicarea la timp a îngrăşămintelor chimice;
c. Efectuarea de lucrari de întreţinere de calitate;

3. Cum se păstrează biodiversitatea într-o plantaţie viticolă?

a. Plantarea mai multor soiuri de viţă de vie cu coacerea strugurilor eşalonată
b. Inierbarea permanentă, taluzuri cu vegetaţie spontană, pâlcuri de arbuşti
c. Asigurarea sănătaţii plantelor de viţă de vie

4. Ce efect poate avea un pâlc de arbuşti situat la baza pantei unei vii?
a. Pozitiv
b. Negativ
c. Nici un efect

5. Cum se aşează rândurile de viţă de vie faţă de vânturile dominante?

a. Paralel cu direcţia lor
b.Perpendicular pe direcţia lor
c. Indiferent

6. La plantarea viţelor în ce zona a gropii se aplica ingrasamantul organic?

a. La bază, în contact cu rădăcinile
b. La suprafaţă. Printre rânduri
c. Deasupra radacinilor îngropate, la jumătatea înăţimii gropii.

7. Ce rol au tutorii într-o plantaţie de viţă de vie?

a. Susţin tulpina viţei
b. Reprezintă jaloane pentru o corectă plantare a viţelor
c. Susţin sârmele

8. Ce este mulcirea?
a. Tehnică de control a bolilor într-o plantaţie
b. Acoperirea cu resturi vegetale a rândului de viţă de vie
c. Erbicidarea

9. Care sunt principalele boli criptogamice ale viţei de vie?

a. Făinarea. Erinoza, Scurt nodarea
b. Antracnoza. Cancerul bacterian. Mana
c. Mana, Făinarea şi Putregaiul cenuşiu

10. Când este momentul optim de recoltare a strugurilor?

a. Când cantitatea de zahar în must este maximă
b. Când raportul aciditate-grade Brix este optim
c. Când aciditatea este foarte scăzută