Professional Documents
Culture Documents
REFERAT
Profesor coordonator:
Student:
CONŢINUTUL
DREPTULUI DE AUTOR
CUPRINS
Dreptul de divulgare
Dreptul la paternitate
Dreptul la nume
Dreptul de retractare
Dreptul de suită
1
Viorel Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs universitar, Editura Global Lex,
2001, p. 106.
Dreptul de divulgare
Întâlnit în doctrină şi sub denumirea de dreptul la prima publicare, dreptul de
divulgare reprezintă dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod şi când va fi
adusă opera la cunoştinţa publică. Este un drept absolut şi exclusiv, în sensul că
aparţine numai autorului operei, singurul în măsură să aprecieze dacă opera va fi
adusă sau nu la cunoştinţa publicului.
Totodată, dreptul de divulgare are un caracter discreţionar, numai persoana
autorului putând decide dacă opera a atins nivelul „idealurilor şi aşteptărilor” sale,
dacă-l reprezintă ca personalitate, care sunt limitele şi modalităţile în care opera va
fi publicată. Astfel, în virtutea caracterului discreţionar al dreptului de divulgare,
autorul unei piese de teatru care a autorizat reprezentarea nu este obligat să
accepte şi editarea operei, regula discreţionarităţii purtând şi asupra modalităţii în
care opera va fi adusă la cunoştinţă publică. Caracterul discreţionar al acestui drept
este întărit şi de includerea în lege a aşa-numitului drept de retractare al autorului
în mod necondiţionat.
Acest drept prezintă un aspect pozitiv, constând în posibilitatea autorului de a
decide aducerea în orice mod la cunoştinţa publică a operei sale, când consideră că
opera a atins nivelul unei anumite maturităţi, în sensul că poartă amprenta
3
Viorel Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs universitar, Editura Global Lex, 2001., p.
125.
4
A se vedea art. 96 şi 97 din Legea nr.8/1996.
Dreptul la paternitate
Dreptul la paternitatea operei, întâlnit în doctrină şi sub titulatura de dreptul de a
pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei, îşi are izvorul în însuşi actul
creaţiei, reprezentând o recunoaştere oficială a originalităţii şi a altor merite ce
aparţin creatorului.
Recunoaşterea se justifică prin necesitatea de a respecta legătura firească dintre
autor şi opera sa, îngăduind realizarea corelaţiei dintre opera şi spiritul care a creat-
o şi punând în evidenţă elementele de identitate specifice ale creaţiei.
La fel ca dreptul la divulgare, dreptul la paternitatea operei conţine două categorii
de aspecte: prima, categoria aspectelor pozitive, constând în posibilitatea autorului
de a revendica oricând calitatea de autor şi a doua, categoria aspectelor negative,
reprezentând posibilitatea titularului dreptului de a se opune oricărui act de
contestare a acestei calităţi de către terţi.
În practică, recunoaşterea şi respectul dreptului calităţii de autor se materializează
prin îndeplinirea obligaţiei corelative a tuturor terţilor de a indica numele,
prenumele sau pseudonimul autorului în cazul citării şi utilizării de fragmente
extrase din operă, atunci când acest lucru este permis fără consimţământul
autorului. Totodată, dreptul la paternitate se realizează şi prin posibilitatea
autorului de a pretinde restabilirea dreptului său ori de câte ori acesta ar fi încălcat.
Numai persoanelor fizice le este recunoscut dreptul la calitatea de autor, nu şi
persoanelor juridice.
În cazul operelor anonime, dreptul la paternitate va fi respectat prin indicarea
faptului că opera aparţine unui autor anonim, precum şi a formei originale, a datei
realizării şi a locului de păstrare a acesteia. Însuşirea, fără drept, a calităţii de autor
constituie infracţiune, fapta fiind încriminată şi pedepsită de art. 141 din Legea nr.
8/1996.
Este interzisă transmiterea dreptului la paternitatea operei prin acte între vii. În
schimb, prevederea din art. 11 alin. 2, care constituie o noutate a legii, precizează
că, după moartea autorului, exerciţiul acestui drept se transmite prin moştenire
legală sau testamentară succesorilor pe o durată nelimitată. În ipoteza în care nu
există moştenitori, exerciţiul dreptului revine organismului de gestiune colectivă
care a administrat drepturile autorului sau, după caz, organismului cu cel mai mare
număr de membri din domeniul respectiv de creaţie.
Dreptul la nume
Consacrat distinct în lege prin dreptul autorului de a decide sub ce nume va fi adusă
opera la cunoştinţa publică, dreptul la nume apare uneori în lucrările de specialitate
ca fiind parte componentă a dreptului la calitatea de autor.6
Tratarea de sine stătătoare în lege a dreptului la nume s-a impus din raţiuni de
logică juridică. Într-adevăr, dreptul autorului de a decide dacă opera pe care o
divulgă va apare sub numele său, sub pseudonim sau fără indicare de nume este
diferit de dreptul de autor.
Astfel, în primul rând, exerciţiul dreptului la nume nu se transmite prin moştenire, în
vreme ce exerciţiul dreptului la calitatea de autor se transmite succesorilor prin
moştenire. În al doilea rând, dreptul la calitatea de autor aparţine întotdeauna
persoanelor fizice creatoare ale operei, pe când dreptul la nume poate să aparţină şi
persoanelor juridice sau fizice, altele decât autorul, din iniţiativa şi sub numele
cărora a fost creată opera.
6
FLOREA BUJOREL,DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE DREPTUL DE AUTOR, Bucureşti,
Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2006,pag 79
În fine, publicarea unei opere sub numele altui autor (de regulă cunoscut) constituie
o încălcare a dreptului la nume şi nu a dreptului la calitatea de autor.
Numele sub care autorul a decis publicarea operei, fie că este al său, fie că este un
pseudonim, trebuie reprodus pe coperta operei în forma cerută de autor. Prin
urmare, dreptul la nume presupune nu doar respectul numelui sub care este
publicată opera, ci şi protejarea formei în care autorul a cerut ca numele să fie
reprodus.
Potrivit art. 141 din Legea nr. 8/1996, fapta persoanei care aduce la cunoştinţa
publică o operă sub un alt nume decât acela decis de autor constituie infracţiune..
Dreptul la inviolabilitatea operei Cunoscut în doctrină şi sub numele de dreptul la
respectul operei sau de dreptul la integritatea operei, dreptul la inviolabilitatea
operei vizează protejarea creaţiei şi posibilitatea juridică a autorului de a se opune
oricărei modificări, „deformări sau mutilări”7, precum şi oricărei atingeri aduse
operei care prejudiciază onoarea sau reputaţia autorului.
Dreptul inviolabilităţii operei este un corolar al dreptului de divulgare, aşa că forma
de aducere la cunoştinţa publică hotărâtă de autor trebuie să rămână nemodificată.
Conţinutul complex al dreptului la inviolabilitatea operei cuprinde două laturi:
1) dreptul autorului de a pretinde pur şi simplu respectarea integrităţii operei prin
interzicerea, fără acordul său, a oricăror suprimări, completări sau modificări, chiar
dacă acestea nu alterează valoarea sau conţinutul operei şi indiferent dacă
afectează sau nu imaginea autorului.
Simplele corecturi nu constituie modificări ale operei, dar citatele din operele
străine sunt licite cu condiţia reproducerii fidele a textelor citate şi cu încadrarea lor
în contexte care să nu le denatureze sensurile;
2) dreptul autorului de a se opune oricărei atingeri de natură a prejudicia onoarea şi
reputaţia autorului.
Soluţia limitării dreptului la inviolabilitatea operei numai la atingerile de natură a
prejudicia onoarea şi reputaţia autorului este conformă cu prevederile Convenţiei de
la Berna. Determinarea atingerilor care întrunesc aceste trăsături este apanajul
judecătorului a cărui activitate în acest sens nu este lipsită de dificultăţi, trebuind să
se pronunţe în lipsa unor criterii de apreciere prevăzute de lege.
Dreptul la inviolabilitatea operei nu încetează în cazul cesionării pe cale
convenţională sau legală a exerciţiului drepturilor patrimoniale asupra operei.
Legea română prevede că exerciţiul dreptului de a pretinde respectarea integrităţii
operei se transmite, după moartea autorului, prin moştenire, pe durată nelimitată,
potrivit legislaţiei civile, iar în lipsa moştenitorilor, exerciţiul revine organismului de
gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului sau, după caz,
organismului cu cel mai mare număr de membri din domeniul respectiv de creaţie.
Dreptul de retractare
Dreptul de a retracta opera constă în posibilitatea recunoscută de lege autorului de
a-şi retrage opera publicată.
Acest drept poate fi exercitat în orice moment care survine divulgării, autorul
nefiind ţinut de îndeplinirea anumitor motive care determină decizia de retragere a
operei. Altfel spus, dreptul de a retracta are caracter exclusiv şi nu este supus
cenzurii instanţei de judecată.
Legea recunoaşte însă şi terţilor care exploatează o operă, prejudiciaţi prin
exercitarea retractării, dreptul de a fi despăgubiţi.
7
Art. 6 bis alin. 1 din Convenţia de la Berna.
Există situaţii când dreptul de retractare poate intra în conflict cu alte drepturi.
Astfel, în cazul coautoratului, dreptul de retractare exercitat de un autor se poate
afla în conflict cu dreptul de divulgare al celorlalţi autori şi cu principiul forţei
obligatorii a contractelor. Soluţia în această situaţie va fi pronunţată de instanţa de
judecată care, prin excepţie de la regulă, va examina justeţea motivelor care stau la
baza exerciţiului dreptului de retractare.
Totodată, în cazul operelor de artă plastică, dreptul de retractare poate intra în
conflict simultan cu principiul forţei obligatorii a contractelor şi cu dreptul
proprietarului suportului material al operei (drept absolut şi opozabil erga-omnes).
Doctrina împărtăşeşte opinia potrivit căreia după ce opera de artă plastică a fost
predată dobânditorului, care a acceptat-o, autorul nu mai poate exercita dreptul de
a-şi retrage opera.8 În caz contrar, ar însemna o încălcare a dreptului de proprietate
pe care legea nu o îngăduie. Potrivit art. 77 al. (3) din Legea nr. 8/1996, dreptul de
retractare nu poate opera în cazul programelor pentru calculatoare.
9
Viorel Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs universitar, Editura Global Lex, 2001, p.
31., p. 128.
10
FLOREA BUJOREL,DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE DREPTUL DE AUTOR, Bucureşti,
Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2006,pag 81
11
FLOREA BUJOREL,DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE DREPTUL DE AUTOR, Bucureşti,
Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2006,pag. 82
12
FLOREA BUJOREL,DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE DREPTUL DE AUTOR, Bucureşti,
Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2006,pag.84
- transmiterea unei opere sau a reprezentării acestora, prin fir, prin cablu, prin fibră
optică sau prin orice alt procedeu similar, (cu excepţia reţelelor de calculatoare), în
scopul recepţionării de către public.Radiodifuzarea unei opere trebuie să fie
autorizată de autor în condiţiile în care comunicarea este publică ori prezentarea
operei radiodifuzate sau televizate se face într-un loc public.
Prin difuzarea programelor sau emisiunilor audiovizuale se înţelege transmisia
acestora iniţială prin fir sau prin unde radioelectronice, inclusiv prin satelit, în forma
codată sau necodată, precum şi comunicarea acestora între persoanele fizice sau
juridice deţinătoare de licenţă audiovizuală sau aviz de retransmisie, în scopul
redifuzării către public.13
Este interzisă prin lege (art. 39 din Legea audiovizualului) difuzarea de programe
sau emisiuni audiovizuale care pot afecta grav dezvoltarea fizică, mentală sau
morală a minorilor, în special programele care conţin pornografie sau violenţă
nejustificată. Difuzarea acestora se poate face numai dacă minorii nu au acces
audio sau video la programele respective (prin alegerea intervalului orar de difuzare
sau datorită mijloacelor tehnice necesare recepţiei), precum şi numai după
prezentarea unei atenţionări acustice sau grafice pe toată durata programului,
asigurânduse prezenţa unui simbol de avertizare.
Totodată, Legea audiovizualului (art. 40) interzice în mod absolut difuzarea de
programe care conţin orice formă de incitare la ură pe considerente de rasă, religie,
naţionalitate, sex sau orientare sexuală. Autorul unei opere radiodifuzate sau
televizate poate fi artistul interpret sau executant, producătorul înregistrării sonore
ori organismul de radiodifuziune sau televiziune.
Autorizarea este cerută de lege şi pentru programele radiodifuzate ori televizate
prezentate consumatorilor într-un local public de proprietarul acestuia în scopul
atragerii clientelei.
V. Închirierea sau locaţiunea reprezintă modalitatea de utilizare a operei prin care
autorul pune la dispoziţia altei persoane, spre utilizare, originalul sau copiile operei,
pentru o perioadă determinată, în schimbul unor avantaje de ordin economic sau
comercial, direct şi indirect. Locaţiunea nu este permisă decât cu autorizarea
prealabilă a autorului operei.
VI. Împrumutul constituie modalitatea de utilizare a operei prin care se pune la
dispoziţia unei persoane, pentru utilizare, cu titlu gratuit, originalul sau copiile
operei, pe o perioadă de timp limitată, prin intermediul unei instituţii care permite
accesul publicului în acest scop. În cazul împrumutului prin biblioteci nu este
necesară autorizarea autorului, dar acesta are dreptul la o remuneraţie echitabilă,
fixată de stat. Remuneraţia nu se acordă în situaţia în care împrumutul este realizat
în scop educativ ori cultural prin intermediul bibliotecilor de drept public.
VII. Importul constă în introducerea pe piaţa internă, în scopul comercializării, a
originalului sau a copiilor legal realizate ale unei opere, fixate pe orice suport.
Dreptul de suită
Consacrat în dreptul român prin Legea nr. 8/1996 (art. 21-23), dreptul de suită,
denumit şi dreptul pecuniar la un partaj echitabil, reprezintă posibilitatea autorului
de a primi o parte din preţul revânzărilor ulterioare ale operei sale, precum şi
dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa. Este recunoscut
numai în cazul operelor originale de artă grafică sau plastică şi al operelor
13
A se vedea art.1 lit. a din Legea audiovizualului nr. 54/2002, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 22 iulie 2002.
fotografice. Acest drept are la bază ideea de echitate: autorul care s-a desistat de
opera sa pentru un preţ derizoriu poate să beneficieze de o parte din sporul de
valoare pe care acesta îl dobândeşte ulterior.
Potrivit legii, dreptul de suită se compune din două elemente:
- dreptul autorului unei opere de artă grafică sau plastică ori al unei opere
fotografice, revândută ulterior primei înstrăinări a ei de către autor, de a primi o
cotă procentuală fără a depăşi 12.500 euro, din preţul de vânzare obţinut la orice
act de revânzare;
- dreptul autorului operei de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa.
Terţii care intervin în vânzarea ulterioară a operei sunt obligaţi să vireze sumele
calculate potrivit legii şi să informeze autorul în termen de două luni de la data
vânzării. Aceste obligaţii pot fi îndeplinite şi de către organele de gestiune colectivă
(art. 125 al. 3).
Dreptului de suită îi corespund obligaţii corelative ale proprietarilor sau posesorilor
de opere:
de a permite accesul autorului la opera sa în vederea exercitării dreptului de autor
în condiţiile legii;
de a oferi opera autorului la preţul de cost al materialului ori de a permite autorului
să facă o copie a acesteia, înainte ca opera să fie distrusă.
Dreptul de suită nu se transmite prin moştenire şi nu poate face obiectul vreunei
renunţări sau înstrăinări, având caracter inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil.
Fundamentul juridic al dreptului de suită constă, pe de o parte, în aplicarea
principiului echităţii şi al echivalenţei prestaţiilor ce trebuie să guverneze raporturile
juridice civile şi comerciale. Pe de altă parte, dreptul de suită reprezintă o situaţie
legală de impreviziune, a cărei finalitate este restabilirea echilibrului dintre valoarea
actuală a operei şi folosul ce i se cuvine autorului acesteia.
Deşi acest drept este recunoscut prin Legea nr. 8/1996 doar pentru autorii operelor
de artă grafică, artă plastică sau fotografică, opinăm că poate fi extins şi la cazul
manuscriselor originale ale scriitorilor şi compozitorilor, astfel cum prevede
Convenţia de la Berna. Soluţia este în conformitate cu dispoziţiile constituţionale
privind raportul dintre tratatele internaţionale la care România este parte şi dreptul
intern (art. 20 din Constituţia României).
BIBLIOGRAFIE