Încotro(II)

Flori intermediare; Asfaltaţii;

Vântul ne suflă orbeşte din faţă,
până ajungem să nu mai vedem
drumul de-ntoarcere către casă,
ne mătură umbrele, urmele
lăsate în treacăt pe zăpadă,
ne lustruieşte scutul de ţurţuri
din jurul inimii,
să strălucească mai abitir
pieptul plin de „medalii” la soare,
de lacrimi ne şterge la ochi
şi ne îndeamnă
să privim numai şi numai înainte.
Legaţi de mâini şi de picioare,
stăm nemişcaţi, spate în spate,
şi ascultăm cum suflarea lui
ne buzunăreşte venele,
preschimbându-ne încet
pulsul jugularelor într-o tăcere de cristal
roşu cu-albastre irizaţii.
Respiraţia lui tot mai amplă
şi moartea noastră
din ce în ce mai pitică şi mai calică
purtând pe umerii săi anonimi,
ca pe nişte epoleţi,
capetele demonilor dostoievskieni,
răstigniţi undeva,
între cer şi pământ,
pe o cruce de carne îngheţată.
Ostatici ai uraganului,
la răscruce de drumuri,
stăm nemişcaţi, spate în spate,
şi nălucim cu ochii deschişi
poveşti de adormit copiii durerii,
istorioare cu fericite sfârşituri,
în timp ce vântul ne răsfoieşte anii
ca pe un roman
cu finalul îngheţat în aşteptare.
Din când în când, mai batem pasul pe loc,
ca să ne încălzim, alteori,
ne încălcăm
dreptul la singurătate
sau pe cel de a face măcar
un singur pas înainte.
Dar nu uităm niciodată
că trebuie să privim numai şi numai înainte.
Ce mai contează că ne uităm, în acelaşi timp,
în două direcţii diametral opuse
şi că fiecare din noi nu vede decât
ceea ce vrea să vadă,
sau poate că nu vede nimic,
ori poate că vede cu totul şi cu totul altceva?!
Importantă e aşteptarea. Ea este totul.
Aşteptăm cu răbdare momentul prielnic
pentru-nmugurirea şi creşterea
pe spatele vertebrelor noastre
a marilor flori intermediare
de culoarea asfaltului.
Degeraţi din cap până-n picioare,
în inima unui continent adormit,
nu mai găsim drumul de-ntoarcere acasă
(printre umbrele dragi, bine cunoscute de suflet),
nici pe cel care să ne întoarcă faţa către străini.
Paloarea vorbitoare-a hârtiei
Amiaza lui 23 aprilie – varianta 3
Sictirită de minutele orei de vârf
cu biciul solar al amiezii
ea trece pe corso grăbită
cu mintea aiurea
şi speranţele înghesuite
în buzunarul interior
al gecii sale negre de piele
se-aruncă-nainte nebuna
din mers îşi pune căştile în urechi
impasibil ascultă vocile lumii
şi strigătul teraselor goale: La muncă!
în timp ce scrutează
cu tăişul privirilor treze
inima de cameleon a metropolei
reclamele ei luminoase
care pulsează
în ritmul paşilor săi
pe panourile cu afişaj electronic.
Intră apoi într-o braserie
şi solicită o ceaşcă de cafea tare
(cu o concentraţie vădit crescută
de amar negru şi aromă braziliană)
şi o licoare de culoarea soarelui
pe care să scrie că ar conţine
o cantitate suficientă de ingrediente
necesare pentru o viziune optimistă şi anume:
zahăr acid citric arome naturale CO2
substanţe uscate – 9gr. 74 Kcal/200gr.
termen de valabilitate – 20 de zile însorite
temperatura de păstrare – între 0 şi 5 grade Celsius
Îi plăteşte chelnerului contravaloarea
acestui amestec energizant (8 lei-putere)
iese afară cu sângele meu între palme
şi face slalom printre stâlpii de cafenea
îndreptându-se
către aripa stângă-a terasei
se-aşează la una din mesele ei
roşii de plastic
îşi dă ochii peste cap şi capul pe spate
îşi pune ochelarii negri pe privirea sa
şi-aşa întunecată
îşi smulge pe urmă flegmatic
soarele din febra agoniei
şi îşi aprinde o ţigară
de la mănunchiul lui de raze fumegânde
îl face sul într-un târziu
şi-l introduce
în recipientul de sticlă
al ochiului său din umbră
savurându-l îndelung după aceea
ca pe-o băutură exotică
răcoritoare
Mai dă-o dracului de cafeluţă!
îi strig eu deodată
în timp ce scrutez
cu tăişul privirilor piezişe
inima de cameleon a metropolei
nu ne-au mai rămas decât
11 bonuri de masă
pentru un cartuş de ţigări
şi câteva cărţi cu poeme.
Abia după această ispravă
astenia mea de primăvară
vom putea spune şi noi
(cu o mână pe inimă
şi cu cealaltă mângâind
paloarea vorbitoare-a hârtiei)
că ziua a trecut de partea noastră
şi cu folos pentru umanitate.
autor Bot Eugen Iulian