Arta Bizantină

Lumea antică pătrundea în Biserică lent şi cu mari dificultăţi. Arta constituia acum, o moştenire, din care
Biserica prelua constant anumite elemente, ce puteau sluji la exprimarea revelaţiei creştine, pentru a le sfinţi. Pătrund
in Biserică, astfel, elemente incapabile de sacralitate, care nu se conformau sau chiar contraziceau sensul artei
sacre, dar care totuşi o influenţau, marcând-o prin caracterul lor profan, introducând aspectul carnal şi senzual sau
naturalismul iluzionist al artei antice, specifice păgânismuui dar străine de ortodoxie. [ ]
Arta profană introducea, astfel, în Biserică nişte elemente care înjoseau revelaţia, care căutau să o facă mai
accesibilă dar care deformau învăţătura Bisericii, deturnându-i scopul. Biserica aduce lumii imaginea lui Hristos,
imaginea unui om şi a unui univers înnoite prin Întrupare, în timp ce lumea încearcă să introducă în Biserică propria
imagine, cea a lumii căzute, a păcatului, a corupţiei, încercând să o distrugă din interior, calea prin care oamenii
pătrund în Biserică fiin tocmai arta. [ ]
În Bizanţ, influenţa exercitată de arta antică asupra imaginii creştine era atât de considerabiilă încât i-a determinat pe
unii savanţi să vorbească despre o renaştere a antichităţii; de altfel, atitudinea credincioşilor faţă de imagine
constituia o armă puternică în mâinele celor care se opuneau venerăii imaginilor, existând în afara Bisericii atacuri
împotriva imaginii care au contribuit la dezvoltarea şi consolidarea curentelor iconoclaste.[ ]
Semnificaţia şi miza luptei contra iconoclasmului ne-o relevezează Leonid Uspensky: Catastrofa iconoclasmului a
necesitat un efort de rezistenţă considerabil, reunirea tuturor forţelor Bisericii, sângele martirilor şi al mărturisitorilor
ei, experienţa spirituală şi întelepciunea Părinţilor apărători ai icoanelor, credinţa de neclintit a poporului
dreptcredincios, tăria şi curajul Episcopilor rămaşi fideli Ortodoxiei. A fost realmente un efort al Bisericii în ansamblul
ei. Dar miza luptei nu era arta şi nici rolul didactic sau decorativ al icoanelor; nu era vorba nici de vreo
“suprastructură” teologică, nici de vreo discuţie despre rituri, sau despre un oarecare obicei creştin. Adevărata miză a
luptei era mărturisirea dogmei Întrupării şi, implicit, antropologia creştină. Era în mod clar o discuţie dogmatică, prin
care s-au dezvăluit anumite profunzimi teologic.[ ]
Adevarul istoric era adesea falsificat. Fericitul Augustin ne lasă deja să înţelegem că pe vremea lui, anumiţi artişti Îl
reprezentau pe Hristos în chip arbitrar, după propria imaginaţie, exact cum se întâmplă adesea în zilele noastre.
Anumite imagini îi scandalizau pe credincioşi prin senzualitatea lor rafinată, care nu se potrivea deloc cu sfinţenia
persoanei reprezentate. Imaginile de acest tip îl făceau pe omul obişnuit să se îndoiască de sfinţenia icoanei sau
chiar de necesitatea ei în Biserica. Mai rău, ele ofereau iconoclaştilor o armă redutabilă împotriva artei sacre în
general. În ochii lor, arta era incapabilă să reflecte slava lui Dumnezeu şi a sfinţilor, adică lumea spirituală. Arta părea
ca o adevarată blasfemie, iar prezenţa ei în Biserică părea a fi o concesie facută pagânismului.
Cea mai revoltatoare latura a cultului icoanelor pentru iconoclaşti nu era totusi abuzul, totdeauna posibil, ci faptul ca
icoanele erau de fapt respectate. Semnele exterioare ale acestui cult: lumânările sau candelele, tamâia, sărutarea,
închinarea, toate aceste forme vazute ale cultului sfintelor icoane aduceau aminte într-un mod îngrijorător de
practicile păgâne ale idolatriei. Puteau oare simplii credincioşi să înţeleagă subtilele distincţii teologice între cinstire şi
adorare cu care teologii se apărau împotriva reproşului potrivit căruia cultul icoanelor era o adorare a chipurilor
materiale? Apărătorii icoanelor, teologii şi preoţii, aveau datoria să amintească şi să explice în mod repetat, atât
laicilor cât şi călugărilor, că icoanele trebuiau sa fie cinstite, iar adorat putea fi numai Hristos, Cel reprezentat în
icoană. Toate acestea întăreau pe adversarii cultului icoanelor în convingerea lor conform căreia cultul icoanelor era
incompatibil cu puritatea creştinismului.[ ]
Arta bizantină s-a evidenţiat prin capacitatea de a reda proporţiile supraomeneşti, de a sublinia forme şi de a vehicula
un sentiment al sublimului, toate acestea reflectându-se în estetica bizantină. Astfel, în bisericile bizantine colaborau
toate artele – arhitectura monumentală, mozaicurile şi frescele murale din bolţi, icoanele, podoabele şi veşmintele
liturgice, ritualul şi cântările, cuvintele şi melodiile – având menirea de a produce desfătarea estetică şi de a înălţa
sufletul la Dumnezeu.[ ]
Ritualul bizantin se caracterizează prin materialismul mistic, splendoarea materială fiind utilizată pentru a vehicula
ideile mistice şi pentru a ajunge la Dumnezeu prin intermediul experienţei estetice. Mistică şi simbolică, arta bizantină
izvorăşte dintr-o estetică spirituală, transcendentă.[ ]