Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Save to My Library
Look up keyword
Like this
5Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Sp 06Erori Statistice,Puterea Testului Statistic,Marimea Efectului

Sp 06Erori Statistice,Puterea Testului Statistic,Marimea Efectului

Ratings: (0)|Views: 403 |Likes:
Published by Cella Dan

More info:

Categories:Types, Research
Published by: Cella Dan on Feb 11, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/03/2014

pdf

text

original

 
Erori statistice Puterea testului statistic Mărimea efectuluiIntroducere
Procedura urmapentru a spunde la întrebarea cercetării cu privire la nivelulinteligenţei elevilor participanţi la olimpiade este definită ca „testarea ipotezei statistice”. Privindretrospectiv, am efectuat un proces derulat în şase etape succesive: (1) enunţarea ipotezeicercetării (H1); (2) enunţarea ipotezei de nul (H0); (3) alegerea pragului de semnificaţie (alfa);(4) colectarea şi analiza descriptivă a datelor; (5) raportarea la un criteriu pentru evaluarearezultatului pe eşantion (valoarea corespunzătoare pragului alfa), (6) adoptarea deciziei statisticede reţinere sau respingere pentru H0.Aplicând această procedură am putut concluziona că probabilitatea de a avea omedie QI=106, pentru un eşantion de elevi participanţi la olimpiade, este mai mică decât pragulalfa critic=0.05. Ca urmare, am respins ipoteza de nul şi am considerat confirmată ipotezacercetării, conform căreia elevii olimpici au un nivel de inteligenţă peste media populaţiei deelevi. Este însă acest rezultat expresia unui adevăr cert? Putem afirma fără nici o îndoială că oriceeşantion de elevi olimpici am selecta, nivelul lor de inteligenţă este peste media populaţiei? Din păcate, nu. Rezultatul obţinut şi concluzia asumată reprezintă o decizie de tip probabilistic. Mai precis, am estimat probabilitatea ca ipoteza de cercetării să fie falsă.Pentru a înţelege mai uşor acest raţionament putem apela la o analogie. Să presupunem căavem un munte în care bănuim să se află aur (populaţia), şi ca dorim să dovedim prezenţa lui pe baza unei cantităţi de pământ extrase dintr-un loc ales la întâmplare (eşantion) din acest munte.Ipoteza de nul în acest caz afirmă că aurul nu este prezent în acest munte mai mult decât în oricealt loc. Mai departe, determinăm cantitatea de aur din eşantionul recoltat şi descoperim oanumită concentraţie de metal preţios. În final, trebuie să hotărâm dacă această concentraţiediferă de concentraţia „naturală”, pe care ne putem aştepta să o găsim oriunde. Dacă nivelulconcentraţiei de aur din eşantion este mai mare decât cel al concentraţiei pe care ne aşteptăm săgăsim în cel mult 5% (pragul alfa) din eşantioanele recoltate „din orice loc de pe pământ, ales laîntâmplare”, atunci suntem îndreptăţiţi să concluzionăm că aurul din eşantionul cercetării nu este„întâmplător” (respingem H0) şi, implicit, că „foarte probabil” muntele nostru conţine aur într-oconcentraţie mai mare decât cea naturală (acceptăm H1).Am spus mai sus „foarte probabil”, fiindcă este evident faptul că nu putem fi absolutsiguri de rezultatul nostru. În conformitate cu legea distribuţiei normale, dacă am recolta laîntâmplare eşantioane de pământ, ne putem aştepta să avem situaţii în care concentraţia de aur săfie oricât de mare, fără ca acest lucru sa însemne neapărat că „muntele” (populaţia cercetării) esteun zăcământ aurifer (poate exista doar o zonă limitată, cu concentraţie mare, iar restul munteluisă nu conţină aur). Aceasta înseamnă că asumarea deciziei cu privire la ipoteza de nul presupuneimplicit asumarea riscului unei anumite erori. Chiar dacă respectăm rigorile raţionamentului şideciziei statistice, nu avem garanţia că decizia noastră reflectă „realitatea vieţii”. Cercetărilestatistice au un caracter probabilist şi, ca atare, conţin o anumită cantitate de eroare.
Erori statistice
În raport cu „realitatea vieţii”, decizia cu privire la ipoteza de nul poate fi corectă saugreşită dar, din păcate, cercetătorul care a efectuat studiul privind inteligenţa elevilor olimpici nuare cum să ştie cu certitudine dacă decizia pe care o ia este cu adevărat corectă sau este greşită. Oimagine sintetică, frecvent utilizată pentru a ilustra relaţiile posibile între decizia statistică şi„adevărul vieţii”, este prezentată în mod clasic prin următorul tablou:
 
„Adevărul vieţii”(necunoscut)H
0
este adevărată
(olimpicii NU SUNT maiinteligenţi)
H
0
este falsă
(olimpicii SUNT maiinteligenţi)
DeciziastatisticăAcceptarea H
0
(olimpicii NU SUNTmai inteligenţi)1.decizie corectă p =1-
alfa
4. eroare de tip II p =
beta
Respingerea H
0
(olimpicii SUNT maiinteligenţi)2
. eroare de tip
 
I
P =
alfa
3. decizie corectă p = 1-
beta
(
power)
Aşa cum observăm, decizia statistică este corectă în două din celulele tabelului de maisus: celula 1, acceptarea ipotezei de nul când ea este şi în realitate adevărată, şi celula 3,respingerea ipotezei de nul atunci când ea este şi în realitate falsă. În acest din urmă caz ne plasăm într-o situaţie statistică „ideală”, în care decizia confirmă ipoteza cercetării, atunci cândaceasta este adevărată şi în viaţa reală. Capacitatea unui test statistic de a susţine o astfel dedecizie, se numeşte „puterea testului statistic” (sau „puterea cercetării”), pe care o vom analiza pe larg puţin mai târziu. La rândul lor, erorile sunt ilustrate în celelalte două celule: celula 2,când respingem, ipoteza de nul, deşi ea este adevărată şi celula 4, când acceptăm ipoteza de nul,deşi ea este falsă. Pentru început, vom detalia situaţiile de eroare.În continuare, vom analiza în detaliu situaţiile de eroare statistică.
 Eroarea de tip I 
Cercetătorul ştie că, chiar şi în cazul în care testul diferenţei dintre media eşantionului şimedia populaţiei este mai mare decât valoarea critică corespunzătoare lui alfa, hazardul ar putea produce o diferenţă chiar mai mare decât cea constatată, fără nici o legătură cu prezenţa laolimpiadă. Rezultă de aici că, dacă pe baza rezultatului la testul statistic respingem ipoteza de nulşi acceptăm că participarea la olimpiade se asociază cu un nivel mai ridicat al inteligenţei, ofacem asumându-ne conştient riscul unei erori. Dacă diferenţa dintre cele două medii rezultă a fisemnificativă şi respingem ipoteza de nul, deşi conform „adevărului vieţii” ea este adevărată, secomite o eroare de tip I. Probabilitatea acesteia este egală cu valoarea pragului alfa, al cărui nivelmaxim acceptabil este fixat convenţional la 0.05. Atunci când fixăm valoarea lui alfa (0.05 saumai mică) drept criteriu de respingere a ipotezei de nul, definim, de fapt, cantitatea de eroare pecare suntem dispuşi să ne-o asumăm în a respinge ipoteza de nul, chiar dacă în realitate aceasta ar  putea fi adevărată. Altfel spus, riscul de a decide că muntele conţine un zăcământ aurifer, cândde fapt acest lucru nu este adevărat. Din acest motiv, eroarea de tip I se concretizează într-unrezultat fals pozitiv.Decizia statistică se bazează pe măsura în care eşantionul reprezintă în mod rezonabilcaracteristicile populaţiei. Chiar dacă selecţia eşantionului s-a făcut în condiţii ideale, există oanumită probabilitate (cu atât mai mare cu cât eşantionul este mai mic) ca valorile sale să seabată de la parametrii populaţiei („adevărul vieţii”). Ca urmare, putem să ne imaginăm o situaţieîn care, chiar şi un eşantion selecţionat aleatoriu să prezinte valori neobişnuit de îndepărtate de parametrii populaţiei, fără nici o legătucu condiţia cercetării. Într-o astfel de situaţie,supunându-ne în mod corect regulilor convenţionale ale deciziei statistice, respingem ipoteza denul, făcând o eroare de tip I şi asumându-ne un rezultat fals pozitiv. Desigur, putem reduce probabilitatea erorii de tip I prin asumarea unei valori mai mici pentru alfa dar, aşa cum vomvedea mai departe, acest lucru nu este lipsit de consecinţe.Dacă privim în cvadrantul 1 din tabelul de mai sus, vom observa că probabilitatea de adecide corect, prin acceptarea ipotezei de nul atunci când ea este într-adevăr adevărată este egalăcu 1-alfa. Acest lucru înseamnă că prin asumarea unei valori alfa=0.05, de exemplu, avem o probabilitate de 0.95 (1-0.5) de a accepta H0 când aceasta este în mod real adevărată. Din acestmotiv valoarea din cadranul 1 se numeşte nivel de încredere. Ca să înţelegem şi mai bine, să neimaginăm că am efectua exact acelaşi studiu de 100 de ori, utilizând eşantioane diferite, dar 
 
similare sub aspectul vârstei copiilor, volumului grupurilor şi procedurii etc. În cazul unei deciziistatistice care respectă criteriile impuse, cu alfa=0.05 (implicit, 1-alfa=0.95), ne putem aştepta caîn 5% dintre aceste cercetări (100x0.05) să respingem în mod greşit ipoteza de nul (aceasta fiind,în realitate, adevărată). Acest lucru este echivalent cu a spune că avem un nivel de încredere de95% (100x0.95) să acceptăm corect ipoteza de nul, dar şi că avem 95% şanse să acceptăm oipoteză de nul care este în realitate adevărată. Cu alte cuvinte, valoarea lui alfa ne spune care este probabilitatea de a respinge în mod nejustificat o ipoteză de nul, adevărată în viaţa reală, eroare pe care însă cercetătorul este dispus să o tolereze.
 Eroarea de tip II 
Dar dacă, deşi muntele la care am făcut referire conţine în mod real un zăcământ de aur, iar eşantionul nostru nu conţine dovada acestui fapt şi ne sileşte să admitem ipoteza de nul? În acestcaz comitem o eroare de tip II, care descrie un rezultat fals negativ.Să presupunem că participarea la olimpiadă este asociată în mod real cu un nivel deinteligeă mai ridicat dar, ca urmare a hazardului antionării, diferea dintre mediaeşantionului cercetării şi media populaţiei nu atinge pragul semnificaţiei statistice. Aceasta estesituaţia în care, deşi elevii olimpici sunt mai inteligenţi, cercetarea noastră are un rezultatnesemnificativ. nu uităm cercetătorul nu cunoaşte care este „adevărul vieţii” (daolimpicii sunt mai inteligenţi) şi, drept urmare, chiar şi atunci când admite o ipoteză de nul îşiasumă un risc de eroare. Aceasta este o eroare de tip II, codificată cu beta. Admiterea existenţeierorii de tip II nu este lipsită de controverse. Fisher, unul dintre teoreticienii marcanţi ai statisticiimoderne, considera atunci când nu decidem respingerea ipotezei de nul, nu decidemacceptarea ei, ci doar consemnăm „eşecul de a o respinge”, ceea ce nu este propriu-zis o decizie.Abia mai târziu, Neyman şi Egon Pearson (fiul lui Karl Pearson, autorul coeficientului decorelaţie care îi poartă numele) au dezvoltat teoria modernă a deciziei statistice, în prezent largacceptată de comunitatea ştiinţifică (B. Cohen, 2001).Stabilirea nivelului probabilităţii erorii de tip II nu este uşor de înţeles, mai ales că ea esteîn legătură cu puterea testului, probabilitatea deciziei corecte, fixată în cadranul 3 al tabelului.Aceste două valori sunt complementare, puterea testului fiind egală cu 1-beta. În general, ovaloare acceptabilă pentru eroarea de tip II este beta=0.20, deoarece, aşa cum vom vedea maitârziu, valoarea recomandabilă pentru puterea testului este 0.80.Atunci când iniţiază studiul privind relaţia dintre inteligenţă şi participarea la olimpiadeleşcolare, cercetătorul este interesat mai ales să evite admiterea ipotezei de nul atunci când aceastaar fi, în realitate, falsă. Altfel spus, cercetătorul este interesat cu precădere în asumarea uneivalori cât mai mici pentru eroarea de tip II (evitarea acceptării ipotezei de nul când ea este falsă),deoarece ar însemna că nu poate confirma ipoteza a cercetării. Micşorarea erorii de tip II ar însemna însă asumarea implicită a unei valori mai mari pentru riscul erorii de tip I. Se poatestabili o ierarhie între cele două tipuri de eroare? Este una mai „periculoasă decât alta? În modobişnuit, „societatea” îşi impune punctul de vedere, declarând eroarea de tip I ca fiind mai„periculoasă”, prin fixarea limitei maxime pentru eroarea de tip I (alfa=0.05). Dar de ce ar fiadmiterea greşită a ipotezei de nul mai „rea” decât respingerea ei greşită? Aici trebuie să fim înconsens cu Hack (2004) care afirmă că, deşi există o tendinţă de considerare a erorii de tip I cafiind mai „rea” decât eroarea de tip II, în realitate ambele tipuri de erori pot fi la fel de „rele”, prin consecinţele practice care decurg din rezultatele cercetării. Nu avem nici un motiv să credem că vreunul dintre cele două tipuri de eroare este mai„rău” sau mai „bun” decât celălalt. Dacă avem în vedere un criteriu moral, înainte de toate ar trebui să nu ne asumăm un rezultat pozitiv al cercetării, fără ca acest lucru să fie adevărat. Pe dealtă parte, respingerea unui adevăr ştiinţific numai pentru că cercetarea nu a fost în măsură săaducă dovada acestuia, este de asemenea de nedorit. Dacă am concluziona că muntele conţine unzăcământ de aur, iar acest lucru s-ar dovedi fals, eroare de tip I, ar rezulta pierderi mari deorganizare a unei exploatări ineficiente. La rândul ei, o eroare de tip II, care presupune admitereaipotezei de nul şi negarea existenţei unui zăcământ real, ar conduce la pierderi prin neexploatareaaurului existent. La fel, în plan psihologic, dacă obiectul testului statistic ar fi efectul unei noi

Activity (5)

You've already reviewed this. Edit your review.
1 thousand reads
1 hundred reads
Sim Ge V liked this
rodicasept1967 liked this

You're Reading a Free Preview

Download
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->