Istoria drogurilor

Istoria drogurilor se duce in cele mai indepartate vremuri pentru ca omul a fost
intotdeauna preocupat de gasirea unor mijloace prin care sa-si creeza placeri de
moment. La inceput, aceste substante erau procurate din plante, iar primul drog
folosit a fost opiul, inca din perioada neolitica, obtinut din capsulele de mac.
O mentionare celebra despre folosirea opiului se gaseste in “Odiseea” lui homer care
aminteste despre o bautura capabila, sa duca la uitarea durerii si a necazurilor” “Popescu
Achim, Popescu,2004,p.89)
Romanii cunosteau atat macul cat si opiumul. Poetul Virgiliu aminteste despre
aceasta in “Eneida” si in “georgice”. Pliniu , autorul unei vaste enciclopedii a
timpului explica cum se poate obtine opiumul din mac(Rascanu,2004,14).
Alchimistii la sfarsitul dinastiei Han din China, (intre secolele II-IV), posedau
“pudra celor cinci pietre”. Acest drog era in totalitate de origine minerala, iar in
combinatie cu cannabisul s-a raspandit masiv in China.
In civilizatia islamica, canepa Indiana era foarte urilizata, odata ce Coranul a interzis
cinsumul de alcool
A. Invatarea sociala
Teoria invatarii sociale propune ca consumul si abuzul de substante psihoactive sa
fie explicat de diferita expunere a grupurilor in care consumul este premiat. Aceste
grupuri asigura mediul social in care are loc expunerea la definitii, invitatii a
modelelor, si reintarirea sociala a consumului sau a abstinentei de o anumita
substanta. Definitiile sunt invatate prin imitatie, si reintarirea sociala a lor prin
membrii grupului cu care cineva este asociat.
Teoria invatarii sociale propune ca dimensiunea cu care substantele vor fi folosite
sau ? depinde de nivelul la care comportamentul a fost reinfortat in mod diferential
asupra comportamentului alternativ si este definit ca dezirabil
B. Teoria controlului
O teorie majora in sfera criminologiei si a comportamentului deviant este teoria
controlului.
Teoria controlului social are mai multe similaritati cu teoria subculturii, dar sunt
si mai multe diferente. In timp ce teoria subculturii ia in discutie consumul de droguri
din punctul de vedere al felului in care grupul faciliteaza consumul de droguri; teoria

1
controlului social urmareste factorii care ii impiedica pe oameni sa adopte un
comportament deviant. Astfel, ceea ce cauzeaza consumul de droguri, ca cele mai
multe comportamente deviante, este absenta controlului social care genereaza
conformarea. Cei mai multi dintre noi nu manifestam acte deviante sau criminale din
cauza unor stranse legaturi cu institutiile sociale conventionale. Daca aceste legaturi
sunt slabite sau rupte, vom fi eliberati de regulile societatii si vom putea intreprinde
actiuni deviante – inclusiv sa consumam droguri. Nua tat legaturile consumatorilor de
droguri cu o subcultura neconventionala ii atrage catre droguri, ci lipsa legaturilor cu
cultura conformatoare care ii lasa liberi catre consumul de droguri. (idem, p. 66)
Principala ipoteza a teoriei controlului social este aceea ca cu cat esti mai atasat de o
societate conventionala, cu atat mai putin este posibil sa savarsesti un comportament
care violeaza valorile si normele unei asemenea societati. (idem, p. 66)
C.Teoria subculturii
Teza principala a teoriei subculturii este aceea care presupune faptul ca implicarea
intr-un anumit grup social cu atitudini favorabile catre consumul de droguri este
factorul cheie in incurajarea cuiva in propriul sau consum de droguri, si ca implicarea
intr-un grup care manifesta atitudini negative catre consumul de droguri tinde sa
descurajeze un asemenea consum. Consumul de droguri este asteptat si incurajat in
anumite cercuri sociale si virulent descurajat, chiar pedepsit in altele
Aceasta teorie sustine ca sunt mai multe subculturi. Exista diviziuni in functie de rasa
si etnie, varsta repara membrii unei anumite subculturi de droguri ( subculturi de
droguri ale liceenilor, a studentilor si a tinerilor adulti). Dar poate cea mai importanta
clasificare a subculturilor tine de tipul sau tipurile de drog care este consumat.
Astfel, sunt cel putin subcultura abuzului de alcool, a marijuanei, a cocainei, a
heroinei injectabile si a consumului multiplu de droguri. Totusi, unii indivizi sunt
membri a doua sau a mai multor subculturi, si astfel, ceea ce se intampla cu el sau ea
afecteaza ceea ce se intampla cu ceilalti
D. Teoria interactiunii selective / socializarii
Termenul de “interactiune selectiva” se refera la faptul ca consumatorii potentiali
de droguri nu cad la intamplare in cercurile sociale ale consumatorilor; ei sunt atrasi
de anumiti indivizi si cercuri – grupuri subculturale – pentru ca valorile si activitatile
lor sunt compatibile cu acelora care sunt actuali consumatori. Exista un element
dinamic al consumului : Chiar inainte ca cineva sa consume un drog pentru prima
data, el sau ea este “pregatit” pentru sau “initait” in consumul acestuia – sau, intr-un
2
fel, socializat anticipativ – pentru ca valorile sale sunt deja in concordanta cu acelea
ale subculturii drogurilor. Ca rezultat, cineva isi alege prieteni care impartasesc
aceleasi valori, si care sunt foarte posibil sa fie atrasi de consum si de actualii
consumatori. Cand cineva isi face prieteni care sunt consumatori de droguri, acesta
devine socializat de grupul subcultural al consumatorilor, atat in valorile compatibile
cu consumul cat si cu valorile ce constau in consum.
In urma mai multor cercetari s-au ajuns la mai multe idei care sustin ca cu cat adolescentii
sunt mai izolati si alienati de subcultura parentala, si cu cat ei sunt mai implicati in relatii cu
subcultura adolescentilor de aceeasi varsta, cu atat sunt sansele
mai mari ca ei sa experimenteze si sa consume o varietate de diferite droguri.
Subcultura celor de aceeasi varsta determina tranzitia dintre subcultura parentala si
cea a drogurilor. In cea mai mare parte, generatia parentala este conventionala si
antidrog, se de asemenea se opune altor activitati neconventionale si “deviante”.
Adolescentii care sunt puternic atasati si influentati de subcultura parentala tind sa
adere mai aproape de valorile ei si sa-si urmeze normele de conduita; ca o consecinta,
ei sunt mai predispusi sa se abtina de la droguri decat adolescentii care sunt izolati de
parintii lor si sunt in legatura stransa cu cei de varsta asemanatoare, care sunt inclinati
mai mult spre normele neconventionale, si astfel este mai probabil sa accepte forme
ale consumului de droguri.)

Scurte consideraţii teoretice privind toxicomania

Printre numeroşii factori care se înscriu în etiologia criminalităţii, un rol deosebit îl are
toxicomania. Criminologia studiază toxicomania, care include consumul de stupefiante şi
alcoolismul, din punct de vedere al rolului criminogen al acestui fenomen.
Studiind cauzele care duc la apariţia toxicomaniei şi modul în care consumul de droguri şi
alcoolismul îl afectează pe individ împingându-l spre „trecerea la act", criminologia îşi realizează
funcţiile sale, descriptivă şi explicativă, iar prin prevederea evoluţiei criminalităţii datorate
toxicomaniei şi prin propunerea unor măsuri de prevenire şi control a criminalităţii, îşi îndeplineşte şi
rolul său anticipativ şi profilactic.
Autoadministrarea mai mult sau mai puţin îndelungată a unui drog, de către o persoană duce
în mod inevitabil la toxicomanie. Prima consecinţă marcantă a consumului de droguri o constituie
starea de dependenţă fizică şi uneori şi psihică a persoanei consumatoare faţă de acel drog.
În literatura de specialitate se arată că termenul de toxicoman „nu defineşte o anumită stare
provocată individului de consumul unui anumit drog şi de lupta lui pentru a-l obţine prin mijloace

3
frauduloase". Dimpotrivă, se consideră că" toxicomania este o consecinţă şi simptom al unei serii
întregi de deranjamente , tulburări nevrotice, psihiatrice sau psihopatice". Organizaţia Mondială a
Sănătăţii defineşte toxicomania ca fiind o pasiune sau dependenţă de o stare de intoxicaţie periodică
sau cronică, stare ce a fost provocată de consumul îndelungat al unui drog. Aşa cum s-a subliniat în
literatura de specialitate, în cazul toxicomanului înclinaţia de a consuma droguri conduce la o stare
de subordonare a acestuia fată de un drog care îi condiţionează comportamentul, existenţa, relaţiile
familiale şi sociale. Astfel pentru mulţi dintre consumatori, drogul devine singura raţiune a vieţii şi
pentru a-l procura sunt capabili de orice.
După cum se cunoaşte din practica medicală, toxicomania prezintă drept caracteristici
principale necesitatea imperioasă de a continua consumul de droguri, tendinţa de a mări doza, o
dependenţă fizică şi câteodată psihică faţa de drog, efecte nocive pentru individ şi societate.
Faţă de folosirea unui drog în mod repetat creşte şi toleranţa organismului. Cu cât un drog
este folosit mai mult cu atât creşte şi capacitatea de absorbţie a organismului. Aşa se ajunge la
situaţia ca un toxicoman să-şi administreze o cantitate de drog care luată de o persoană
neintoxicată i-ar fi fatală. Întreruperea administrării drogului sau amânarea acesteia peste
limitele suportabile de către organism duce la sindromul de sevraj care are pentru organism
consecinţe extrem de neplăcute, iar pentru a fi înlăturate, toxicomanul trebuie să recurgă la o
nouă administrare.
Nesatisfacerea obiceiului de a lua droguri se manifestă printr-o suferinţă fizică şi
mentală, printr-un complex de simptome caracteristice care constituie şi elementele cele mai
sigure de identificare a unui toxicoman.
Din punct de vedere juridic, în legislaţia noastră toxicomanul este persoana care se află
în stare de dependenţă fizică şi sau psihică cauzată de consumul de droguri, constatată de una
din unităţile sanitare abilitate în acest sens de Ministerul Sănătăţii şi Familiei.
Dependenţa psihică sau psihodependenţa, constă în starea mentală particulară a
toxicomanului ce se manifestă printr-o dorinţă imperioasă şi irezistibilă de a continua
utilizarea drogului pentru a înlătura disconfortul psihic. Psihodependenţa se recunoaşte după
atitudinea subiecţilor toxicomani care continuă să folosească drogul deşi sunt conştienţi că le
dăunează sănătăţii, situaţiei lor familiale şi sociale.
Deşi aparent, consumul de stupefiante sau alcool nu prezintă pericol decât pentru cel
care apelează la asemenea practici distrugându-i sănătatea fizică şi mentală, trebuie avut în
vedre faptul că toxicomanului i se modifică personalitatea, devenind un individ cu o
agresivitate ieşită din comun, labil din punct de vedere psihic, gata oricând să săvârşească
orice act abominabil numai pentru a-şi dobândi porţia de morfină sau de a aspira fumul de
opui sau marijuana.
Ca orice fenomen, toxicomania nu apare din senin. El are la bază cauze de ordin
economico-social cum ar fi accentuarea crizei sociale şi morale din ţările industrializate, cu
4
tot ansamblul ei de consecinţe grave: şomaj, inflaţie, nesiguranţa zilei de mâine, înstrăinarea
umană generată de inechitate, inegalitate şi injustiţie socială, goana febrilă după câştiguri
fabuloase cu orice preţ. Alte cauze complementare vizează propaganda violenţei şi tentaţiilor
necontrolate pe micul şi marele ecran, stimularea instinctelor primare prin diferite moduri,
atitudinea de mai multe ori îngăduitoare a autorităţilor unor state în privinţa traficului şi
consumului de droguri, neajunsurile şi ineficienţa metodelor folosite în educaţia copilului, a
tineretului în general, existenţa unor puternice organizaţii criminale interesate în traficul de
droguri.
O altă serie de cauze ale toxicomanie ţin de personalitatea individului, cum ar fi
curiozitatea, carenţele de educaţie, lipsa de voinţă, deficienţe de natură psihologică, etc.
Cercetarea indică motive multiple care pot duce la consumul de droguri, împărţite în trei
grupe principale(aşa zisul triunghi al dependenţei):personalitatea celui afectat; însuşirile şi
posibilităţile de procurare a drogurilor; mediul social (familia, cercul de prieteni dar şi
societatea).
Cunoaşterea tuturor acestor cauze este necesară pentru realizarea ansamblului de măsuri
menite să ducă la prevenirea şi controlul acestui flagel social.

Cauzele consumului de droguri

Motivele pentru care oamenii se îndreaptă spre narcotice sunt dintre cele mai diverse.
Uneori, începutul poate fi făcut prin prescrierea în scopuri terapeutice a unui somnifer sau a
unei substanţe psihotrope. Dar pentru majoritatea toxicomanilor, la început a fost vorba de
căutarea unei plăceri sau dorinţa de a se identifica cu un grup în care drogul era ridicat la
rangul de zeu.
Presiunea grupului, curiozitatea, ignoranţa, alienarea, modificarea structurilor sociale, cu
urbanizarea şi şomajul sunt toţi atâtea factori care pot declanşa ireparabilul.
Fiinţa umană este fragilă. Pentru un individ care se simte izolat în familie, într-un grup
sau în comunitate, drogul poate constitui un refugiu temporar sau tragic. Dacă se modifică
structurile sociale care au constituit sprijinul unor membrii ai societăţii, unii dintre ei pot fi
incapabili să se adapteze şi vor căuta un liman, fie şi în droguri. Exodul către lumea oraşelor, în
căutarea unei vieţi mai bune şi mai uşoare sfârşeşte uneori în fărădelegea drogurilor. Lipsa unui
loc de muncă, lipsa unei educaţii adecvate, distrugerea celulei familiale sau diverse probleme
personale pot împinge o fiinţă slabă spre consumul de droguri.
Lumea interlopă, cu strălucirea ei înşelătoare (automobile luxoase, femei superbe, bijuterii,
sfidarea autorităţilor şi a legilor) constituie un exemplu. Cel incapabil să adapteze lumea reală
la aspiraţiile sale îşi creează, drogându-se o lume de vis în care speră să-şi împlinească
destinul. Euforia, efectul „agreabil" al drogurilor corespund unei prime etape. Când drogul
continua să fie luat plăcerea scade şi individul va fi ; constrâns să consume doze din ce în ce

5
mai mari, în speranţa obţinerii aceluiaşi efect. Este începutul toleranţei. Administrarea
regulată şi repetată te droguri adaptează organismul atât de bine încât privarea de drog devine
suferinţă cu simptome dureroase, grave şi uneori mortale. A apărut, în iazul acesta,
dependenţa de narcotice. Individul va decădea, va încerca să facă cu orice preţ de dozele
necesare, va fi capabil să săvârşească fărădelegi de orice fel, devenind o jucărie în mâinile
traficanţilor şi sfârşind adesea, după degradarea totală la morgă sau intr-un caz fericit va fi
primit >au trimis într-un centru de tratament şi reeducare, unde refacerea şi desprinderea de
droguri sunt nu numai costisitoare dar şi extrem de îndelungate.
Fără îndoială, fenomenul nu a apărut peste noapte. Multe din drogurile care înspăimântă
astăzi lumea sunt consumate de foarte multă vreme. Consumul lor era însă limitat la mici comunităţi,
în cadrul unui anume perimetru geografic sau cultural. Odată cu dezvoltarea comerţului şi a
comunicaţiilor, drogurile şi utilizarea lor s-au răspândit depăşind lesne rentierele. Uneori s-au comis
regretabile erori, din aceeaşi sete de profit are, în deceniile din urmă a alimentat traficul cu
stupefiante: la mijlocul secolului al XIX „războaiele opiului" vizau să deschidă pieţele chineze în aţa
opiului provenit din India stăpânită de englezi; flagelul s-a răspândit ca m incendiu într-o pădure
uscată dar decenii mai târziu, „răzbunarea" avea să fie mai cumplită.

Cauzalitatea toxicomaniei

La întrebarea „cheie" de ce un om ajunge dependent fata de un drog iar concomitent

fata de mai multe substanţe sau produse cu proprietăţi toxicomanogene, de-a lungul anilor
„vina „a fost aruncata rând pe rând asupra cauzelor psihologice, factorului economic, deci a
condiţiei precare de existenta ori asupra celui social, asupra uşurinţei si iresponsabilităţii cu
care se oferă drogurile naivilor de către traficanţi, şi unii şi alţii făcând parte dintr-o lume
pusa sub semnul neîmplinirii. Problema este insa mult mai complexa si presupune o
subordonare multidisciplinara.
Unii cercetători afirma ca toate aceste „vinovaţii" sunt de fapt, doar condiţii favorizante ale
principalei cauze : agentul toxicomanogen, adică drogul propriu-zis. Alţi cercetători considera
culpabila de inducerea dependentei numai personalitatea toxicomanului, situat în mijlocul tuturor
acestor circumstanţe.
Cert este ca in lumina ultimelor cercetări întreprinse in scopul stabilirii de ce unii oameni
fac apel la droguri de care, ulterior, nu se mai pot disocia, iar alţii nu-i solicita favorurile, ori
daca recurg la aceasta soluţie disperata si desconsiderata, reuşesc, totuşi sa scape din ghearele
sale, continuându-si existenta de oameni normali. Sub aspectul comportamentului socio-

6
cultural, apariţia dependentei incumba mai multe cauze sociale, economice, culturale si
psihologice.
Printre motivaţiile de natura psihologica ce stau la baza apariţiei
toxicomaniei pot fi enumerate :
- curiozitatea adolescentina-care este o stare de spirit sănătoasă când doreşte sa descopere
lumea cu propriile sale simţuri, dar atunci când se îndreaptă spre"cunoaşterea lumii prin
intermediul drogurilor se poate dovedii cu adevărat dăunătoare;
- şomajul, factor de natura economica, atunci când este grefat pe un teren familial minat:
neînţelegerile dintre membrii acesteia, despărţirea, divorţul părinţilor, care creează la copii
adevărate psihoze, are o incidenţa mare asupra etiologici dependentei.
Nu trebuie neglijat nici rolul prozelitismului in materie de droguri care,
de asemenea, prezintă un pericol extraordinar.
Referitor la etiologia toxicomaniei, s-a constatat ca toţi consumatorii manifesta anumite
tipuri de instabilităţi emoţionale. Veritabilii toxicomani sunt cvasineputincioşi in marea de
relaţii fireşti, semnificative, cu alte persoane, fiind pur si simplu fiinţe care nu au puterea si
curajul necesar sa înfrunte evenimentele, nu toate fericite, pe care viata le aşează in calea lor.
Concluzionând, se poate spune ca influenţa mediului, curiozitatea, necunoaşterea pericolelor datorate
drogului, urbanizarea, şomajul, alienarea, lipsa unor capacităţi intelectuale sunt tot atâţia factori
determinatori, dar cheia enigmei se afla tot in structura personalităţii fiecărui drogat

Toxicomania şl degradarea umană

În ultima vreme tot mai mulţi specialişti - medici, sociologi - şi diverse organisme,
asociaţii, instituţii, studiază asiduu modul în care drogurile acţionează asupra fiinţei umane,
luată în totalitate, sau asupra unor organe ale acesteia. Trebuie precizat că, având structuri chimice
diferite, fiecare categorie de drog se repercutează într-un mod specific asupra fizicului şi psihicului
uman . Cu toate acestea există trăsături comune tuturor drogurilor.
Toxicomania este cuvântul care presupune obişnuinţa morbidă a unor oameni de a
folosi doze repetate şi crescânde de substanţe toxice între care stupefiantele ocupă un loc
central. Categoria de toxicomani cuprinde pe morfinomani, opiomani, heroinomani,
cocainomani, pe consumatorii de haşiş şi marijuana, precum şi cei ce folosesc substanţe
psihotrope în abuz, de regulă fără prescripţie medicală.
Pentru îngrădirea şi eradicare flagelului toxicomaniei, pentru prevenirea efectelor
nocive ale „exploziei” de droguri se impune prevenirea abuzului, dezintoxicarea
consumatorilor şi reinserţia lor socială.
Fostul secretar al Organizaţiei Naţiunilor Unite, Javier Perez de Cuellar, afirma:
„drogurile ilicite, oriunde ar fi produse şi consumate, contaminează, corup şi slăbesc chiar
ţesutul social, în întreaga lume abuzurile crescute distrug nenumărate şi preţioase vieţi.
Aceste probleme rănesc deja în mod profund toate regiunile lumii.”

7
 Abuzul de droguri este contagios, iar drogul însuşi este un factor de contaminare a
celor din jur. Specialiştii care au analizat fenomenul proliferării drogurilor confirmă că, în
medie, un toxicoman îşi face lunar 3-5 adepţi. Se mai ridică şi problema dacă o persoană care
a abuzat de droguri şi de alcool devenind narcomană ori alcoolică va rămâne până la finele
existenţei sale biologice aservită acestor aşa-zişi ZEI: drogul şi alcoolul. Răspunsul este unul
negativ. Toxicomanii şi alcoolicii pot fi recuperaţi. Afirmaţia este îmbucurătoare în sine, dar
nu este completă dacă nu se menţionează şi faptul că această izbăvire este posibilă numai cu
participarea efectivă a celui în cauză. Dezintoxicarea acestor persoane este un parcurs dificil
de parcurs, care constă în cura de dezintoxicare propriu-zisă, îngrijirea post-cură şi reinserţia
socială, toate fiind activităţi deosebit de importante şi dedicate, presupunând creşterea
rezistenţei psihice şi morale a individului, prevenirea, cu alte cuvinte, a realunecării celui abia
salvat de pe panta abuzului de droguri sau a alcoolismului. Tratamentul ales de medic va fi
distinct, după cum diferită este şi etiologia toxicomaniei şi a alcoolismului.
În pofida eforturilor de până acum, toxicomania nu a marcat niciodată un recul, în cea
mai mare parte a lumii, ea, dimpotrivă a câştigat teren, îndeosebi în ţările care au o mare
producţie ilicită de materii prime pentru stupefiante, acolo unde măsurile de control,
tratament sau represiune nu sunt afectate, traficul de narcotice nefiind suficient de bine
contracarat.
După cum s-a demonstrat, toxicomania se manifestă mai ales în ţările dezvoltate din
punct de vedere economic, dar, în ultima vreme, începe să câştige teren şi în ţările mai puţin
dezvoltate. Ar trebui ca toxicomania să provoace o îngrijorare cu totul deosebită în rândul
tinerei generaţii, şi mai ales al copiilor. De aceea pentru a se putea obţine rezultate majore în
prevenirea şi controlul acestui fenomen, este necesar să se desfăşoare o luptă energică şi
concentrată împotriva tuturor factorilor care îl favorizează.
Rolul principal în prevenirea şi combaterea toxicomaniei revine statelor libere şi
independente, interesate în a-şi asigura propria apărare în faţa acestui pericol, mobilizând în
acelaşi timp toate mijloacele de care dispun: organizaţiile sociale, asociaţiile profesionale,
şcolile, universităţile, instituţiile medicale, mijloacele de informare în masă etc. este necesar
să se realizeze conştientizarea celor mai largi pături ale opiniei publice din fiecare ţară faţă de
pericolul şi riscurile care şi le asumă cei ce alunecă pe calea, adesea fără întoarcere, a
toxicomaniei.

Prevenirea consumului de droguri

Programele de preventie actioneaza fie la nivelul colectivitatii - programe generale, fie

intr-o populatie selectionata dupa factorii de risc - programe selective, fie focalizat pe

8
persoane ce manifesta deja un risc crescut - programe tintite.
Informatia preventiva despre efectele negative ale consumului de droguri este in concurenta
permanenta cu faptul ca tendinta de a se droga este simptomul unor tulburari mai generale,
care implica particularitati psihologice foarte bine individualizate, cum sunt: inabilitatile de
adaptare; gestionarea insuficienta a hetero- sau autoagresivitatii; inabilitatile de comunicare;
dificultatea de a alege, de a decide; sugestibilitatea crescuta la influentele din mediu;
incapacitatea de a se confrunta cu stresul si de a rezolva problemele de viata; tendintele
hedonice; mecanismele psihologice de autoaparare insuficiente. La acestea se adauga factorii
biologici si sociali care induc comportamentul disfunctional de consum.
Daca dificultatile personale amintite mai sus nu pot fi depasite prin comportamentul obisnuit,
atunci sunt de dorit, pentru consumator, efecte precum euforia, excitatia, halucinatiile,
alterarea perceptiei timpului si spatiului, obtinute prin drogare, ele diminuând sentimentul
neadaptarii. Acestea reprezinta o motivatie intrinseca foarte serioasa.
Preventia primara se adreseaza celor ce nu prezinta comportament adictiv.
Primul factor de preventie este informarea asupra efectelor negative exercitate de consumul
moderat, respectiv de excesul de drog, la care se adauga constientizarea factorilor de risc
personali (de exemplu, contagiunea sociala, bagatelizarea efectelor, ignorarea propriilor
probleme de adaptare).
Al doilea factor de preventie presupune angajarea prealabila a persoanelor cu risc de consum
(mai ales a adolescentilor) in activitati care sa le satisfaca anumite trebuinte psihologice,
experiente si sentimente de recompensa morala, pentru ca, ulterior, sa aiba o atitudine de
evitare sau de indiferenta fata de tentatia drogurilor.
Sugeram astfel de activitati:
 exercitii de relaxare, dans, sport, antrenare a miscarilor, instruire dietetica si
nutritionala (favorizeaza experienta starii de bine fiziologic);
 masaj, exersarea coordonarii miscarilor, constientizarea echilibrului, pozitiei corpului,
controlul micromuscular, inclusiv exprimarea privitor la activitatea sexuala
(imbogatesc experienta senzoriala);
 exercitii de autocunoastere, consiliere psihologica (amplifica experienta emotionala);
 implicarea in activitati comunitare, in discutii, activitati de grup, vizand increderea in
ceilalti si in sine, respectul reciproc, valorile sociale (pentru o experienta sociala
corecta);

9
  practicarea picturii, muzicii, exprimarii, comunicarii artistice, in general, activitati tip
hobby, jocuri, lecturi (pentru a experimenta recompensele intelectuale si creatoare);
 rugaciune, meditatie, contemplare, literatura religioasa sau filosofica, cursuri de etica
si morala pentru clarificarea propriului sistem de valori (pentru a avea experiente
spirituale, filosofice).
Al treilea factor este consilierea psihologica a membrilor familiei. Atitudinea adecvata
preventiva sau fata de un membru de familie deja suspectat de consum va tine cont de
urmatoarele recomandari :
 a nu reactiona exagerat la banuieli, amplificand problemele;
 a deschide subiectul despre drog intr-o discutie rationala, linistita, cu tact si rabdare;
 a utiliza tehnici eficiente de comunicare si interactiune intre membrii familiei pe baza
unor atitudini consecvente, suportive;
 a avea expectante clare de comportament, conforme cu posibilitatile reale ale
membrilor familiei;
 a monitoriza, mai ales comportamentul copiilor, extrafamilial;
 a corecta conceptiile gresite, "miturile" achizitionate de la colegi sau mass-media;
 a favoriza autoevaluarea pozitiva, laudând eforturile, realizarile, fixarea unor scopuri
realiste, evitand comparatiile nefavorabile;
 a sprijini dezvoltarea unor valori solide, pentru a lua decizii corecte in raport cu
presiunile mediului;
 a dovedi intelegere, interes si ajutor, criticand faptele negative, nu persoana;
 a evita conflictele, ostilitatea, pedepsele, perfectionismul in educatie;
 a nu oferi chiar in familie modele de consum care sa influenteze indirect perceptia
despre droguri in general;
 a incuraja exersarea atitudinilor de refuz;
 a contacta familii cu probleme similare si persoane recuperate;
 a dezvolta abilitatea psihologica de a recunoaste din timp momentul aparitiei unei
disfunctionalitati in familie
Toate aceste recomandari cer un antrenament psihologic de consiliere.
Observatia atenta este mai obiectiva si mai discret facuta de un mediator, medic de familie,
medic sau psiholog scolar. El va evalua atat efectele obiective ale consumului, cat si
anamnestic motivatia consumatorului, precum si posibilitatile de interventie, pornind de la
conditiile psiho-sociale. In cazul adolescentilor, este de mentionat ca suportul parental

10
favorizeaza scaderea consumului de droguri mai mult la baieti. Fetele, mai ales daca au
rezultate scolare slabe, sunt influentate preponderent de parerea colegilor.
Preventia secundara
In fazele initiale ale consumului, pacientul va fi incurajat sa solicite ajutorul terapeutic pentru
a nu progreseza spre dependenta. Psihologii, psihiatrii, asistentii sociali pot fi antrenati pentru
a acorda un asemenea ajutor. In prezent, in Romania, acesta este un sector prea putin
organizat.
In cazul fazelor initiale este important ca pacientul sa doreasca sa se schimbe si sa nu fie
pasiv, trimis la terapie fara voia lui. Chiar si un dependent de drog simte nevoia sa aiba un
anumit grad de libertate.
Terapia de grup
Terapia de grup este o forma de psihoterapie în care 7–8 persoane se intâlnesc
saptamânal, sub îndrumarea unui lider de grup, de obicei un psiholog cu pregatire în terapia
de grup, pentru a discuta despre anumite probleme, comune tuturor participantilor (depresie,
anorexie, divort, alcoolism, dependenta de droguri, dificultati interpersonale, abuz fizic si
sexual, decesul partenerului, etc.). De ce ar alege cineva sa participe la o terapie de grup în
locul unei psihoterapii individuale, în care se întâlneste doar el/ea cu un psihoterapeut? In
primul rând pentru ca e mai ieftin, taxa de participare într-un grup fiind în general pe
jumatatea celei percepute pentru o terapie individuala. Apoi, pentru ca terapia de grup este o
modalitate terapeutica de sine statatoare care are propriile avantaje, unele dintre ele
inaccesibile terapiei individuale. Cum reuseste terapia de grup sa ajute? Care ar fi "factorii
terapeutici" implicati în ameliorarea psihologica? Potrivit lui Irvin Yalom, autorul celei mai
populare carti despre terapia de grup (am numit aici "Teoria si practica psihoterapiei de
grup"), acesti factori sunt în numar de unsprezece. Iata-i prezentati aici, nu neaparat în
ordinea importantei lor.

•  Inducerea sperantei. Oamenii aleg sa participe la o terapie de grup pentru ca spera ca viata
lor sa se îmbunatateasca. Ei vin de-acasa cu un dram de speranta iar terapia de grup îi ajuta sa
tina în viata aceasta flacaruie si, mai mult, sa o faca sa creasca. Cum? În primul rând, pentru
ca au facut ceva pentru ei însisi: si-au luat inima în dinti si s-au inscris într-un grup terapeutic.
Nu poti sa faci ceva pentru tine fara ca speranta de mai bine sa nu prinda aripi. În al doilea
rând, într-un grup terapeutic, compus în general din oameni cu probleme similare, exista
indivizi care deja fac fata unei situatii mai bine decât ceilalti, iar exemplul lor este datator de

11
speranta pentru acestia din urma. "Daca altii au reusit, poate voi reusi si eu" rasuna în mintea
celor care învata sa spere.

•  Universalitate . Multi dintre cei care intra în terapie sunt covinsi ca sunt unici din punct de
vedere al inadecvarii lor, ca numai ei au anumite probleme, gânduri si sentimente care îi
tortureaza si le fac viata mizerabila. Dar, vorba unei reclame inteligente, "nu uita ca esti unic,
la fel ca toti ceilalti." Suntem unici si totusi atât de asemanatori. Nu exista sentiment, fie el
cât de greu de definit si de pus în cuvinte, pe care numai un singur om sa-l fi avut. Ceea ce ne
aseamana este mult mai consistent decât ceea ce ne separa si ne diferentiaza. La urma urmei,
suntem toti oameni. Si nicaieri nu se vede mai bine acest adevar decât într-un grup terapeutic.
Atunci când constatam ca si altii se confrunta cu aceleasi probleme, ne simtim parca mai
usurati si mai capabili sa le facem fata caci, nu-i asa, "suntem cu totii în aceeasi barca".

•  Informarea inlude instruirea didactiva referitoare la anumite conditii, sfaturi si sugestii din
partea terapeutului sau a celorlalti membri ai grupului. Uneori procesul educational este
implicit, membrii grupului învatând direct din activitatea grupului despre dinamica proceselor
interpersonale, despre semnificatia unor simptome si metode de a le face fata, despre viata
psihica în general. De exemplu, în cadrul unui grup pentru cei care sufera de atacuri de
panica, se pot dispensa informatii despre aspectele fiziologice ale unui atac de panica, despre
ciclul vicios indus de interpretarea catastrofica a simptomelor corporale, despre natura
benigna a conditiei si despre modalitatile de a ameliora si apoi de a preveni astfel de atacuri
de panica.

•  Altruismul . "Daca vrei sa ajuti un om, lasa-l sa te ajute" a spus cândva un celebru prizonier
american. Prin partile noastre, se spune ca "daruind, vei dobândi". Cei care intra în terapia de
grup se simt adesea demoralizati si simt ca nu au nimic valoros de daruit celorlalti. Atunci
când descopera ca pot fi totusi de ajutor, se simt revigorati si stima lor de sine creste.
Oamenii se pot ajuta unii pe altii ascultându-se, oferind confort si sfaturi, încurajându-se
reciproc, împartasind cu ceilalti experientele lor similare sau prin simpla lor prezenta lipsita
de criticism si prejudecati.

•  Recapitularea corectiva a relatiilor din familia de origine . Cei mai importanti oameni în
viata oricarui om sunt membrii familiei în care s-a nascut. Modul în care interactioneaza cu
acestia va ramâne "sapat" în mintea viitorului adult pentru tot restul vieti sale ca un model de
interactiune cu toti ceilalti oameni. Atunci când fac parte dintr-un grup, oamenii au tendinta

12
de a se raporta la ceilalti membri ai grupului într-un mod oarecum asemanator cu modul în
care se raportau la parinti si frati. Ceea ce, în sine, nu e nimic deosebit care sa merite a fi
subliniat. Numai ca relatiile unora cu membrii familiei din care provin nu au fost tocmai în
regula si atunci exista posibilitatea, sau chiar certitudinea, ca aceste relatii sa se repete cu
actualul partener de viata, cu colegii de munca, cu copiii, prieteniii, etc. Ce e de facut?
Grupul terapeutic este ca un mic laborator fotografic în care modul defectuos de a te raporta
la ceilalti se developeaza în fata propriilor ochi. Când devii constient de felul în care îi tratezi
pe ceilalti, de modul în care te raportezi la ei sau de modul în care te folosesti de ei, atunci
întelegi de unde provin multe din necazurile prezente în relatiile cu acestia si, în consecinta,
poti schimba ceva.

•  Îmbunatatirea aptitudinilor de socializare . Un grup terapeutic este, înainte de toate, un

grup social, în care mai multi indivizi interactioneaza respectând niste norme. Spre deosebire
însa de alte grupuri sociale de care poate apartine cineva (de exemplu, grupul colegilor de
munca), grupul terapeutic are niste reguli clare stabilite de la început, menite a facilita
interactiunea onesta. Cea mai importanta dintre aceste reguli este oferirea de feedback , adica
oferirea unei pareri oneste despre afirmatiile sau comportamentul celuilalt, ceea ce în alte
grupuri se întâmpla arareori. De exemplu, daca cineva are tendinta de a-i privi de sus pe
ceilalti, de a-i trata cu superioritate, e putin probabil ca vreunul dintre colegii de munca (mai
ales daca îi sunt subalterni), sa îi spuna "Vezi ca ai tendinta sa ne privesti de sus." În schimb,
într-un grup terapeutic, e foarte posibil si chiar de dorit ca un astfel de feedback sa aiba loc.
Astfel, "arogantul" are ocazia sa învete ceva despre sine si eventual sa corecteze ceea ce este
de corectat pentru a-si îmbunatati aptitudinile de socializare.

•  Comportamentul imitativ . Se spune adesea despre copii ca îi imita pe adulti. Ceea ce se

spune mai rar este ca si adultii învata prin imitatie. Observându-i pe altii cum vorbesc, cum se
comporta, cum îsi rezolva anumite probleme, noi toti putem învata de la ceilalti. Învatam de
la cei care au mai mult succes în viata personala sau în interactiunile cu ceilalti, învatam de la
cei pe care îi respectam, fie ei membri ai grupului sau psihoterapeutul care conduce grupul
respectiv. Nu subestimati niciodata puterea exemplului!

•  Învatarea interpersonala . E un factor deosebit de complex si de aceea dificil de explicat în

câteva cuvinte. S-a spus ca omul este un animal social. Adica, ceea ce ne deosebeste
esentialmente de animale este capacitatea de a avea relatii sociale. Mai mult, aceste relatii
sociale, care le includ pe cele cu familia din care provenim, ne formeaza si ne transforma în
13
permanenta. Cazurile de copii crescuti de animale demonstreaza faptul ca fara o ambianta
umana, fara contact cu alte fiinte umane, un copil nu poate deveni un om în sensul cel mai
larg al cuvântului si dezvoltarea acestuia se opreste la un nivel subuman. Nu realizam
importanta relatiilor cu cei din jurul nostru, si în primul rând cu membrii familiei în care ne-
am nascut, asa cum nu realizam cât de multa nevoie avem de oxigenul pe care îl respiram.
Specialistii spun ca jumatate din ceea ce suntem se datoreaza zestrei genetice si jumatate
modului în care am fost crescuti. Si acesta componenta educativa se refera nu numai la
aspectele evidente cum ar fi "cei sapte ani de acasa", ci si la acelea mai subtile ale modului în
care cei din jur se raporteaza la noi si noi la ei. De exemplu, orice copil are nevoie de un
sentiment de securitate si obtine acest lucru prin cultivarea si accentuarea acelor trasaturi sau
aspecte ale sinelui care sunt apreciate de ceilalti si prin negarea sau transformarea acelora
care sunt dezaprobate de ceilalti. În cele din urma, individul îsi va forma un concept de sine
bazat foarte mult pe aprecierile celorlalti. Acest proces de învatare interpersonala este un
proces continuu, ale carui baze se pun în copilarie, dar care continua de-a lungul intregii vieti.
În terapia de grup, oamenii descopera modul în care obisnuiesc sa se raporteze la ceilalti,
constientizeaza asteptarile pe care le au de la ceilalti si învata sa relationeze într-un mod mai
realist si mai echilibrat, în care avantajele si dezavantajele relationale sunt mai echitabil
distribuite.

•  Coeziunea grupului . Multi oameni se simt izolati de semenii lor, incapabili sa stabileasca
niste relatii cu adevarat semnificative, care sa treaca dincolo de o interactiune de suprafata.
Asa cum spuneam mai sus, avem nevoie de ceilalti, sa ne simtim intelesi si apreciati si, în
egala masura, sa învatam de la ei. Dar acest lucru nu este posibil decât în mica masura în
cadrul unor relatii superficiale, cum ar fi discutiile de cinci minute la o cafea cu colegii de
serviciu. Pentru multi, prietenii sunt cei care reusesc sa suplineasca aceasta nevoie de
comunicare ceva mai profunda. Din pacate însa, sunt mult prea multi oameni lipsiti de
prieteni. Si mai avem nevoie de ceva, pe lânga aceasta legatura mai adânca: avem nevoie de
sentimentul de apartenenta, care înseamna sentimentul de bine si de siguranta pe care îl avem
atunci când ne stim parte a unui grup care ne protejeaza si ne valorizeaza. Aceasta nevoie sta
la baza tuturor asociatiilor profesionale, sindicatelor, cluburilor, cercurilor sportive etc. si
chiar la baza ideii de natiune si de tara. Pentru cei care se simt deprivati de o comunicare
umana cu adevarat semnificativa si pentru cei lipsiti de sentimentul de apartenenta, grupul
terapeutic poate suplini exact ceea ce le lipseste. Coeziunea grupului nu se refera numai la
suportul si incurajarile pe care un membru al grupului le poate primi din partea celorlalti

14
participanti, ci si la feedback -ul onest pe care îl primeste si, în general, la toate acele aspecte
care contribuie la sentimentul ca "celorlalti le pasa."

•  Catarsisul . E bine stiut ca adesea confesarea necazurilor noastre catre prieteni, doctor sau
preot, ne ajuta sa ne simtit mai bine. Acesta este catarsisul si despre asta este vorba, în
principiu, si în terapia de grup. Numai ca aceasta forma de terapie nu ne ajuta numai sa
scapam de "piatra de pe suflet", dându-ne un sentiment de eliberare momentana, ci ne mai
învata ceva, un ingredient crucial pentru un beneficiu de durata: ca a exprima ceea ce simtim
ne apropie de ceilalti, ceea ce duce la cresterea sentimentului de coeziune si la îmbogatirea
relatiilor noastre interpersonale. Cu alte cuvinte, a spune ceea ce avem pe suflet ne face sa ne
simtim mai liberi dar si mai apropiati de ceilalti. Si asta numai într-un grup se poate învata.

•  Factorii existentiali . Se refera la acceptarea de catre membrii grupului a unor adevaruri nu

intotdeauna evidente, cum ar fi faptul ca durerea si moartea sunt inevitabile, ca indiferent cât
de mult as încerca sa ma apropii de ceilalti sunt practic singur, ca viata nu are un sens daca nu
îi dau eu un sens, ca am libertatea sa dau vietii mele orice sens doresc, ca eu si numai eu sunt
responsabil pentru viata mea indiferent cât de mult ajutor cer si primesc de la ceilalti, etc.
Acesti factori existentiali joaca un rol important în terapia de grup, ca si în cea individuala,
întrucât reusesc, sau cel putin ajuta în acest sens, sa împace omul cu datele inexorabile ale
existentei sale.

Nu toti avem nevoie de toti acesti factori pentru a ne bucura de beneficiile terapiei de grup.
Pentru unii cele mai importante aspecte sunt învatarea interpersonala, catarsisul si factorii
existentiali, iar pentru altii altruismul, universalitatea si cultivarea sperantei. Probabil acesti
factori curativi actioneaza în functie de nevoile fiecaruia. Un lucru este însa cert: ca terapia de
grup, indiferent de factorii terapeutici pe care îi pune în joc, este benefica tuturor celor care
considera ca mai au înca ceva de învatat de la viata si de la oamenii din jurul lor.

Iniţial, psihoterapia s-a constituit ca un demers individual, care presupunea relaţia faţă în faţă
dintre terapeutşi pacientul său. Pe măsura acumulării de experienţă în acest domeniu, s-a constatat
că multe dintre problemele emoţionale ale persoanelor aflate în dificultate sunt legate de
dificultăţile de relaţionareşi de comunicare ale acestora. Problemele de interacţiune cu ceilalţi se
asociază adesea cu sentimente de izolare, de nesiguranţă, de respingereşi cu incapacitatea
individului de a intra în relaţii semnificativeşi stabile. Astfel de situaţii pot fi, desigur, abordate

15
şi depăşite în cursul unei psihoterapii individuale, terapeutul ajutându-l pe client să înţeleagă
ş i să lucreze asupra acestor comportamenteşi trăiri, să înveţe noi modalităţi de reacţieşi de
relaţionare cu ceilalţişi, în final, să testeze noile atitudinişi răspunsuri în viaţa de zi cu zi, în
afara cadrului terapeutic.
O altă variantă de lucru, care atinge într-o manieră mai directă acest tip de dificultăţi, este terapia
de grup. În această for- mulă, un terapeut sau o echipă terapeutică lucrează simultan cu mai multe
persoane, reunite în vederea aceluiaşi scop: rezolvarea unor probleme de natură psihică. Un grup
terapeutic este format de obicei din 6-8 per- soane; dimensiunile grupului pot varia însă, în funcţie
de obiectivele propuseşi de componenţa sa, putând ajunge până la un număr de 12-20 de persoane
(de exemplu, grupurile de terapii creative, de artterapieş.a.). În grup, clienţii au ocazia să lucreze
asupra propriilor probleme în pre- zenţa celorlalţi participanţi, să observe reacţiile acestora la
comporta- mentele, ideile sau relatările lorşi, de asemenea, să-şi exprime opiniile de persoane (de
exemplu, grupurile de terapii creative, de artterapieş.a.). În grup, clienţii au ocazia să lucreze
asupra propriilor probleme în pre- zenţa celorlalţi participanţi, să observe reacţiile acestora la
comporta- mentele, ideile sau relatările lorşi, de asemenea, să-şi exprime opiniile
şi sentimentele faţă de ceilalţi şi faţă de reacţiile lor. De multe ori, psihoterapia de grup se
foloseşte combinată cu sau ca un supliment al terapiei individuale.
Grupul terapeutic dă ocazia individului să constate că nu este singurul care se află într-o
situaţie de dificultate, că ş i alte persoane traversează perioade dificileşi trăiesc o stare de
disconfort psihic, ca alţii au probleme la fel de grave sau poate chiar mai grave. Aceste constatări
sunt de natură să estompeze sentimentele de singurătate, deznădejde, lipsă de speranţă Mai mult,
contactul cu alte persoane aflate în suferinţă îi poate da ocazia unui participant la grup să îşi
mobilizeze resursele personale pentru a-l sprijini pe celă- lalt, să îşi reconsidere propria situaţie
observând cu mai multă obiecti- vitate aspectele pozitive din viaţa personală, să înveţe noi
strategii de a face faţă dificultăţilor provocate de situaţia comună. Efecte de acest tip se obţinşi în
grupurileheterogene, alcătuite din pacienţi cu probleme di- ferite (depresivi, anxioşi, persoane cu
tulburări emoţionale etc.). Raţiunea pentru care se formează grupurile heterogene este aceea de a
compensa în cadrul relaţiilor intragrupale excesele comportamentale, atitudinale, afective ale
participanţilor. Aceştia au ocazia de a interacţiona cu per- soane foarte diferite de ei înşişi, de a
observa patternurişi strategii de acţiune complet nefamiliareşi de a testa noi modalităţi de a intra în
contactşi de a comunica (pacientul depresiv are ocazia, de exemplu, de a prelua ceva din excesul
de energie al expansivuluişi de a tempera prin atitudinea sa unele porniri năvalnice ale acestuia;
impulsivul poate învăţa din supracontrolul obsesionalului, oferindu-i, în schimb, ceva din
detaşarea saş.a.m.d.).
16
 Psihoterapia de grupşi-a dovedit eficacitateaşi a fost preluată de toate orientările
terapeutice (psihanalitică, cognitiv-comportamentală, umanist-experienţială). Terapeuţii
aparţinând diverselorşcoli au prelu- cratşi modificat tehnicile de lucru pentru a putea fi
aplicate în grup. Pe de altă parte, mari nume din domeniul psihoterapiei ( precumJ .L.
Moreno, F. Perls) au creat metodologii specifice de intervenţie în grup (psihodrama,
gestaltterapia) care, la rândul lor, au fost adaptate pentru a putea fi folositeşi în lucrul
individual. Există variante de terapie de grup în care se lucrează în principal asupra dinamicii
de grup, asupra relaţiilor dintre participanţişi a patternurilor de interacţiune dintre aceştia.
Alte forme de terapie folosesc grupul ca spaţiu în care se lucrează pe rând, focalizat, cu
fiecare persoană, ceilalţi participanţi intervenind doar ca adjuvanţi pentru clarificareaşi
rezolvarea conflic- telor individuale. Adeseori, cele două variante de lucru se combină în
grupurile psihoterapeutice

Psihoterapia de grup in toxicodependenta

Majoritatea cercetătorilor şi terapeuţilor care lucrează în domeniul dependenţei de

substanţe psihoactive sunt de acord în ceea ce priveşte adaptarea formelor de psihoterapie de
grup la necesităţileclinice particulare ale dependentului. Toţi sunt de acord ca abstinenţa este
crucială, este considerată cafiind elementul esenţial în procesul recuperării
toxicodependentului. Grupurile de terapie sunt abordate
dintr-o perspectivă interpersonală, fundamentată pe modelul teoretic al grupului de terapie
interacţională al lui Irvin Yalom(1975).
În scopul eficientizării psihoterapiei de grup a pacientului dependent este deosebit de
importantăo abordare a tratamentului în trei etape distincte. John Wallace afirma în 1978 ca
tratamentul unuialcoolic sau dependent de droguri este un proces „dependent de timp”.
Modul în care pacientul toxicodependent va fi abordat psihoterapeutic depinde de o serie de
factori, cum ar fi: forţa Ego-ului, trăsături psihopatologice, motivaţie, negare şi istoricul de
consum.
Sarcina cea mai dificila în etapa iniţială a terapiei constă în contracararea şi
dezamorsareadefensei de negare în timp ce este provocată autodezvăluirea şi conştientizarea,
simultan cu menţinereaanxietăţii în limite tolerabile.
Structura şi metodologia procesului psihoterapeutic de grup cu toxicomani

17
1. Etapa iniţială de tratament
În acest stadiu tratamentul psihoterapeutic se confruntă cu precontemplarea,
contemplarea şifazele preparatorii pentru schimbare conform ciclului Prochaska – Di
Clemente. Direcţia de lucru aterapeutului presupune provocarea persoanei dependente astfel
încât să recunoască, să accepteproblema şi să avanseze dincolo de ambivalenţă şi negare.
Majoritatea pacienţilor se află în aceasta etapă de tratament datorita presiunilor
exterioare, eiexperimentând stări emoţionale de vină, ruşine, depresie şi revoltă. Deşi
recunosc ca au nevoie de tratament, complianţa lor la terapie este motivată de evitarea în
viitor a condamnării, blamării saucriticilor celor din jur. Terapeutul se va confrunta în această
perioadă cu 2 nivele de rezistenţă:
- dacă membrii grupului nu sunt ostili şi rezistenţi la tratament, comportamentul lor este de
falsă complianţă cu scop manipulativ pentru evitarea sancţiunii sociale dar
- exista si pacienţi ostili si rezistenţi în mod activ, manifest, a căror complianţă, deşi redusă ,
este autentică.
Există şi persoane care intră în tratament din initiativa proprie, pentru a stopa
consumul, dar şi la aceştia există dificultăţi în avansarea la nivelul acţiunii, datorită
modificării de natură patologică din structura personalităţii.
Tratamentul psihoterapeutic presupune anticiparea şi dezamorsarea structurilor defensive
puternic consolidate, manifestate activ/pasiv, de care dispun pacienţii dependenţi.
Se folosesctehnici ca : presiunea, confruntarea, autoritatea terapeutică, dar acestea au anumite
limite în aplicarea lor.
* Presiunea
În prima etapa de tratament, strategia presiunii intervine înainte ca tehnicile de
confruntare să fie introduse în terapie. Rolul acestei strategii este de a oferi într-un mod
directiv, chiar cu ameninţareasancţiunii, orientarea către tratament a pacienţilor
toxicodependenţi, mai ales atunci când aceştia neagă realitatea condiţiei lor de adicţie. Pot să
apară însă dificultăţi legate de libertatea şi drepturile individului cu privire la refuzul terapiei
şi probleme serioase de etică profesională.
Ruth Fox afirma ca nu este necesar să aşteptăm ca un alcoolic să atingă nivelul de jos
al degradării psihice înainte ca noi să luăm anumite măsuri. Chaftez, Blane şi Hill arată că
persoane apropiate(alţi toxicodependenţi, membrii familiei, prieteni) pot motiva pacienţii
pentru a se înscrie în programul de tratament.
Raţionalizarea şi negarea reprezintă defense ale Eului, care devin aproape sinonime cu
tulburarea de dependenţă. Sunt defense care camuflează o stima de sine scăzută şi un puternic
18
sentiment de ruşine şi vină, care alimentează comportamentul adicvtiv în speranţa ca
dispoziţia generală de disconfort va dispărea definitiv. Persoanele apropiate camuflează la
rândul lor problema dependenţei, întărind la rândul lor rezistenţa la schimbare.
Alături de presiunea realizată de membrii familiei, se pot implica în programul de
tratament şi colegii de muncă, mai ales persoanele cu autoritate din organizaţia unde lucrează
pacientul. Alcoolicii sunt motivaţi pentru schimbare atunci când sunt în criza profesională.
Un efect pozitiv sau negativ asupra succesului terapiei îl au expectanţele sau atitudinile
psihoterapeutului raportate la strategia de presiune. Neîncrederea psihoterapeutului în metoda
utilizată sau în capacitatea de recuperare a pacientului va genera în client sentimentul
pierderii definitive a oricărei speranţe de vindecare şi va afecta sever eficienţa psihoterapiei .
* Autoritatea terapeutică
Alcoolul şi drogul afectează gândirea, raţionamentul şi determină deteriorări severe ale
nivelului cognitiv, ceea ce face ca mulţi pacienţi să sufere de o reducere a capacităţii de
înţelegere, interpretare şi percepere a riscurilor de consum. Este important ca terapeutul să
înţeleagă necesitatea utilizării autorităţii terapeutice în scopul ghidării pacienţilor prin aceasta
etapă iniţială de tratament.
Utilizarea autorităţii terapeutice presupune aducerea de dovezi concrete ale efectelor
distructive şi autodistructive produse de consumul unei substanţe şi prezentarea lor
membrilor grupului. Se pot provoca discuţii despre probleme de sănătate; dificultăţi în relaţia
de cuplu, separare, divorţ; dificultăţi la locul de muncă, cu ameninţarea pierderii locului de
muncă.
* Confruntarea este o metoda care se adresează structurilor defensive ale pacientului şi care
trebuie aplicată în momentul în care pacientul are suficientă forţă personală şi resurse
alternative pentru a substitui rolul mecanismelor de apărare ale Eului.
Confruntarea are drept ţintă „ceva” neconştientizat sau negat. Ea provoacă pacientul la
experienţa trăirii acelui „ceva” evitat în mod frecvent.
Washton (1992) sugerează următoarele direcţii pentru o confruntare eficientă
Confruntarea înseamna a oferi cuiva un feed-back realist asupra comportamentului acestuia a
fi o oglinda pentru cineva în vederea conştientizării modului în care este perceput de către
ceilalţi;
Confruntarea se realizează cu empatie, grijă şi suport emoţional, pe un ton al vocii respectuos
şi securizant;

19
Confruntarea presupune anumite observaţii, oferirea de exemple de comportament şi nu
include ghicitul, explicaţia, interpretarea, sfatul şi critica cu privire la modul de manifestare al
unei persoane;
Confruntarea include declaraţii de îngrijorare la defensele Eului unei persoane şi când este
posibil, exemple din propria experienţă. Este important de reţinut că:
-tehnica de confruntare este mai eficientă când terapeutul va limita utilizarea ei la
evenimentele observabile din cadrul grupului
Confruntarea este mai puternică dacă se sprijină pe declaraţii concrete;
-terapeutul trebuie să menţină un echilibru între confruntare şi suport.
2. Etapa de mijloc a tratamentului
Este etapa de acţiune a procesului de recuperare. Sarcina principală a terapeutului este
de a menţine membrii grupului activ implicaţi în tratament. Dacă strategiile terapeutice sunt
adecvat aplicate şi gestionate, atunci anxietatea şi tensiunea din grup va descreşte, permiţind
instalarea unei atmosfere propice evoluţiei grupului către etapa finală de tratament.
Este important ca terapeutul să evalueze cu acurateţe stadiile de dezvoltare ale grupului,
pentru a determina modalitatea de abordare optimă a membrilor grupului.
Matano si Zalom sugerează cinci direcţii pentru integrare AA şi a principiilor recuperării
în 12 trepte în contextul terapiei de grup:
-întotdeauna trebuie acordată prioritate abstinenţei şi recuperării;
-pacientul acceptă să fie numit alcoolic sau dependent;
-anxietatea trebuie să fie gestionată cu atenţie;
-trebuie cunoscute cu claritate responsabilităţile participanţilor;
- terapeutul să fie familiarizat cu limbajul, paşii de recuperare şi tradiţiile AA.
Cele opt obiective ce trebuie atinse de-a lungul etapei de mijloc a procesului de recuperare:
1.Pacientul identifică consecinţele consumului de droguri, modul cum afectează diferitele
segmente ale vieţii sale.
2.Pacientul identifică obiectivele personale ale terapiei sale.
3.Pacientul conştientizează propria sa condiţie de abstinenţă, care impune oprirea consumului
de alcool sau droguri pentru tot restul vieţii.
4.Pacientul identifică alternative la consum şi de ce are nevoie pentru a rămâne abstinent.
5.Când este posibil se introduce în tratament suportul socio-emoţional
6. Dezvoltarea unei atmosfere securizante şi suportive, necesară experienţei de manifestare a
trăirilor afective.
7.Educarea membrilor grupului în ceea ce priveşte conceptul de tulburare de dependenţă.
20
8.Asigurarea desfăşurării şedinţelor de terapie într-un climat de abstinenţă va motiva
pacientul pentru urmarea psihoterapiei şi după perioada de internare.
3. Etapa finală de tratament
Această etapă are două direcţii de acţiune, distincte, dar intercorelate. Pe de o parte
este nevoiede menţinerea abstinenţei, iar pe de altă parte necesitatea transformării
personalităţii dependentului. Grupul de terapie apare ca fiind mai puţin restrictiv şi structurat
şi se va centra pe schimbări de lungă durată în comportamentul şi personalitatea pacientului.
De obicei, pacienţii toxicodependenţi nu consideră că au o problemă, ci că dificultăţile
întâmpinate se datorează unor cauze exterioare; prezintă o capacitate limitată de a respecta
reguli; tind să-şi reducă anxietatea prin manifestări impulsive şi abuz de substanţe; au
dificultăţi serioase cu intimitatea în relaţii interpersonale. Alonso şi Rutan (1983) identifică
cinci categorii principale de dificultăţi frecvente la acest tip de pacient:
1. conştienţa limitată;
2. se percepe ca „acesta sunt eu” când devine conştient;
3. rezistent la schimbare, chiar dacă doreşte să se schimbe;
4. repetă compulsiv până depăşeşte problema;
5. dificultăţi în schimbare, chiar şi în cazul existenţei motivaţiei.
Modelul Yalom şi psihologia Sinelui în terapia de grup a toxicomanilor
Există o interacţiune externă între membrii grupului şi oamenii din afară şi, simultan, o
interacţiune internă, experimentată în lumea interioară a individului. Modelul interacţional al
lui Yalom (1983) este cel mai bun model sistematic în înţelegerea şi explicarea conduitei
exterioare a membrilor grupului. Psihologia Sinelui oferă cea mai bună înţelegere a
experienţelor interne, neobservabile, legate de evenimente externe ce au loc în contextul „aici
şi acum” al grupului. Aici amintim Terapia deficienţelor structurale interne şi Terapia
introiecţiilor.
Factorii terapeutici a lui Yalom sunt în nr. de 12:
1. altruismul;
2. catharsis-ul;
3. factori existenţiali (individul învaţă că există limite în lume şi că este el însuşi responsabil
de propria viaţă);
4. coeziunea grupului;
5. orientarea (sfătuirea, înpărtăşirea informaţiilor);
6. inocularea speranţei;
7. identificarea;
21
8. input-ul interpersonal (se observă cum o persoană relaţionează cu ceilalţi şi invers şi se
lucrează în direcţia obţinerii unor relaţii interpersonale mai satisfăcătoare);
9. output-ul (pacienţii dobândesc o perspectivă mai obiectivă asupra conduitei
interpersonale);
10. insight-ul (pacienţii dobândesc o perspectivă mai obiectivă asupra conduitei
interpersonale);
11. reconsiderarea familiei primare(problemele nerezolvate legate de familie sunt reluate şi
soluţionate);
12. universalitatea (sentimentul că un individ nu este atât de diferit de ceilalţi).

22
 Concluzii
Autoadministrarea mai mult sau mai puţin îndelungată a unui drog, de către o persoană
duce în mod inevitabil la toxicomanie. Prima consecinţă marcantă a consumului de droguri o
constituie starea de dependenţă fizică şi uneori şi psihică a persoanei consumatoare faţă de acel
drog.
Toxicomania este cuvântul care presupune obişnuinţa morbidă a unor oameni de a
folosi doze repetate şi crescânde de substanţe toxice între care stupefiantele ocupă un loc
central.
Terapia de grup este o forma de psihoterapie în care 7–8 persoane se intâlnesc
saptamânal, sub îndrumarea unui lider de grup, de obicei un psiholog cu pregatire în terapia
de grup, pentru a discuta despre anumite probleme, comune tuturor participantilor (depresie,
anorexie, divort, alcoolism, dependenta de droguri, dificultati interpersonale, abuz fizic si
sexual, decesul partenerului, etc.)
Psihoterapia de grup in toxicodependenta are trei etape.
Etapa iniţială de tratament se confruntă cu precontemplarea, contemplarea şifazele
preparatorii pentru schimbare conform ciclului Prochaska – Di Clemente. Direcţia de lucru
aterapeutului presupune provocarea persoanei dependente astfel încât să recunoască, să
accepteproblema şi să avanseze dincolo de ambivalenţă şi negare.
Etapa de mijloc a tratamentului este etapa de acţiune a procesului de recuperare. Sarcina
principală a terapeutului este de a menţine membrii grupului activ implicaţi în tratament
Etapa finală de tratament are două direcţii de acţiune, distincte, dar intercorelate. Pe de o
parte este nevoiede menţinerea abstinenţei, iar pe de altă parte necesitatea transformării
personalităţii dependentului.
Mecanismele schimbării şi „vindecării” în terapia de grup sunt în nr de trei:
1. Imitaţia – în grup învăţarea iniţială este imitativă, indivizii putând observa multe
interacţiuni, stiluri de relaţionare şi tehnici de rezolvare a problemelor. .
2. Identificarea – proces inconştient prin care indivizii intră în emulaţie sau imită
persoanele pe care le admiră, le respectă sau cu care vor să semene.
3. semnalul unei deplasări autentice înspre sănătatea psihologică
Rutan şi Stone consideră că mecanismele schimbării sunt valorificate optim într-un proces
terapeutic care reclamă confruntare, clarificare, interpretare şi experimentare aici şi acum.
Intr-un grup de terapie sunt impartasite sentimente, experiente, ganduri.

23
 Psihoterapia de grup se adreseaza unei game variate de probleme si dificultati, si
utilizeaza diverse tehnici care pot fi verbale, expresive, etc.
Un grup terapeutic este format de obicei din 6-8 per- soane; dimensiunile grupului pot varia însă,
în funcţie de obiectivele propuseşi de componenţa sa, putând ajunge până la un număr de 12-20
de persoane (de exemplu, grupurile de terapii creative, de artterapieş.a.).
În grup, clienţii au ocazia să lucreze asupra propriilor probleme în pre- zenţa celorlalţi
participanţi, să observe reacţiile acestora la comporta- mentele, ideile sau relatările lorşi, de
asemenea, să-şi exprime opiniile şi sentimentele faţă de ceilalţi şi faţă de reacţiile lor.
De multe ori, psihoterapia de grup se foloseşte combinată cu sau ca un supliment al terapiei
individuale.
Psihoterapia de grup şi-a dovedit eficacitateaşi a fost preluată de toate orientările
terapeutice (psihanalitică, cognitiv-comportamentală, umanist-experienţială).

24
 Bibliografie

1. ANGELA IONESCU- PSIHOTERAPIE NOTIUNI INTRODUCTIVE, ED. FUNDATIEI

ROMANIA DE MAINE 2005
2. IOLANDA MITROFAN- PSIHOTERAPIE REPERE TEORETICE METODOLOGICE SI
APLICATIVE, ED. SPER 2008
3. SORIN M. RADULESCU- SOCIOLOGIA SI ABUZUL CONSUMULUI DE DROGURI, ED.
LUMINA LEX 2006

4. JOSE GUIMAN- INTRODUCERE IN TERAPIA DE GRUP, TEORII, TEHNICI, PROGRAME;

ED. POLIROM 2006

5. DR. ANDRE MOREAU- PSIHOTERAPIE METODE SI TEHNICI, ED. TREI 2007

25