Iluzii

Richard Bach
Aventurile unui Mesia recalcitrant

Prefata autorului

După ce a fost publicat ,,Pescăruşul Jonathan” am fost adeseori întrebat: ,,Ce vei scrie după aceasta, Richard? Ce?”
Am răspuns atunci că nu voi mai scrie nimic, nici măcar un cuvânt, şi că toate cărţile mele împreună spun tot ceea ce eu am
avut de spus. Răbdând de foame pentru un timp, cu maşina de scris scoasă din funcţiune şi renunţând la obiceiurile de scriitor,
a fost amuzant sş nu am de lucru până la miezul nopţii.
Totuşi, aproape în fiecare vară, îmi iau vechiul biplan şi mă duc într-o pajişte verde din vestul mijlociu al Americii, zburând
cu pasageri pentru curse de trei dolari. Treptat am început să simt din nou o tensiune cunoscută – mai rămăsese ceva de spus,
pe care nu-l spusesem.
Nu-mi place deloc să scriu. Dacă aş putea să întorc spatele unei idei, acolo în întuneric, dacă aş putea să am grijă să nu-i
deschid uşa, nici măcar nu m-aş atinge de creion. Dar deodata a fost o mare explozie de dinamită, de sticlă care zbura, de
cărămizi şi aşchii prin peretele din faţă, şi cineva a păşit cu aroganţă peste moloz, m-a apucat de gât şi mi-a spus cu
blândeţe, ,,Nu te voi lăsa să pleci până când nu mă vei pune în cuvinte pe hârtie.” Aşa m-am întâlnit eu cu ,,Iluziile”.
Acolo în vestul mijlociu, seară, mă întindeam pe spate, practicând vaporizarea norilor, şi nu puteam să-mi scot această
poveste din minte… ce s-ar întâmpla dacă ar veni cineva care s-ar pricepe într-adevăr la aceasta, care ar putea sa ma înveţe
cum funcţionează lumea mea şi cum să o controlez? Ce ar fi dacă aş întâlni o fiinţă foarte avansată ce ar fi dacă un Siddharta
sau un Iisus ar veni în timpurile noastre, cu putere asupra Iluziilor lumii, deoarece el ştie realitatea ce se ascunde în spatele lor?
Si ce ar fi dacă eu aş putea să îl intâlnesc, dacă el ar zbura într-un biplan şi ar ateriza pe aceeaşi pajişte cu mine? Ce ar spune el,
cum ar arăta, cum s-ar purta?
Poate că el nu ar fi deloc precum acest Mesia din paginile pătate de ulei şi de iarbă ale jurnalului meu, poate că nu ar spune
nimic din ceea ce spune această carte. Dar dacă lucrurile pe care acesta mi le-a spus sunt adevărate; că noi atragem în vieţile
noastre orice dorim sau menţinem în gândurile noastre, de exemplu – atunci eu am trait acest moment pentru un anumit motiv,
şi tu cititorule de asemenea. Nu este o coincidenţă faptul că tu ţii în mână această carte; poate că există ceva adevărat în aceste
aventuri, pe care tu le citeşti acum pentru a-ţi reaminti. Am ales că gândesc aşa şi am ales să gândesc că Mesia al meu este
prezent acolo, undeva într-o altă dimensiune, deloc fictivă, privindu-ne pe amândoi, şi distrându-se de ceea ce ni se întâmplă,
exact în modul în care noi ne-am dorit să fie.
Richard Bach.
1.
1. A fost odatã un Maestru care a venit pe Pãmînt; s-a nãscut în Tara Sfîntã a Indianei si a crescut pe dealurile mistice de la
rasarit de Fort Wayne.
2. Maestrul a invatat despre aceastã lume in scolile publice din Indiana, si cand a crescut a invatat meseria de mecanic de
automobile.
3. Insa Maestrul avea invataturi din alte tari si alte scoli, din alte vieti pe care le-a trait. El si le-a amintit pe acestea, si
amintindu-si-le a devenit intelept si puternic, astfel incat ceilalti i-au vazut puterea si au venit sa-i ceara sfaturi.
4. Maestrul credea ca are suficienta putere ca sa se ajute pe el si intreaga omenire, si asa cum credea, asa si era pentru el,
astfel incat ceilalti I-au vazut puterea si au venit la el ca sa fie vindecati de necazurile si bolile lor nenumarate.
5. Maestrul credea ca este bine pentru fiecare om sa se gandeasca la el insusi ca la un fiu de Dumnezeu, si asa precum
credea, asa si era, iar magazinele si garajele unde lucra au devenit intesate de cei care ii cautatu invataturile si atingerea, si
strazile erau pline de cei care sperau ca macar umbra trecerii sale sa cada asupra lor, si sa le schimbe vietile.
6. Si in cele din urma, din cauza multimii, sefii si administratorii atelierelor I-au ordonat Maestrului sa-si paraseasca uneltele
si sa plece pe drumul lui, pentru ca atat de mare era imbulzeala in jurul lui, incat nici el, nici ceilalti mecanici nu mai aveau loc
sa repare automobile.
7. Asa ca el a plecat din oras, si oamenii care l-au urmat au inceput sa-l numeasca Mesia si facator de minuni; asa cum
credeau ei , asa si era.
8. Daca se pornea furtuna in timp ce el vorbea, nici o picatura de ploaie nu cadea pe capul vreunui ascultator; cel mai din
spate din multime ii auzea cuvintele la fel de clar ca si cel mai din fata, indiferent de fulgerele sau tunetele ce veneau din cer.
Si totdeauna el le vvorbea in parabole.
9. Si el le-a spus: ,,In fiecare din noi sta puterea de a accepta sanatatea si boala, bogatia si saracia, llibertatea si sclavia. Noi
suntem cei care le controlam pe acestea, si nu altcineva.”
10. Un morar a vorbit si a spus: ,,E usor pentru tine sa spui asta, Invatatorule, caci tu esti calauzit asa cum noi nu suntem
si nu ai nevoie sa trudesti asa cum trudim noi. Omul trebuie sa munceasca pentru ca sa traiasca in lumea aceasta.”

1
 11. Maestrul a raspuns si a spus: ,,Odata, traia un sat de creatori de-a lungul fundului unui mare rau de cristal.”
12. ,,Curentul raului curgea in liniste peste ei toti – tineri si batrani, bogati si saraci, buni si rai, curentul mergand pe
drumul lui, necunoscand altceva decat fiinta sa cristalina.”
13. ,,Fiecare creatura – in felul sau – se tinea strans agatata de plantele de pe fundul raului, pentru ca modul lor de a trai
era agatatul, si a rezista curentului era ceea ce fiecare invatase de cand s-a nascut.”
14. ,,Dar o creatura a spus in cele din urma:<<Am obosit sa ma tot agat. Desi nu pot vedea cu ochii mei, am incredere ca
acest curent stie unde se duce. O sa-mi dau drumul si fie ca el sa ma duca unde vrea. Tot agatandu-ma, o sa mor de
plictiseala.>>”
15. ,,Celelalte creaturi au ras si I-au spus: <<Nebunule! Da-ti drumul, si curentul caruia I te inchini o sa te arunce de-a
rostogolul si o sa te sfarame de stanci, si o sa mori mai repede decat de plictiseala!>>”
16. ,,Dar acesta nu I-a luat in seama, si rasufland, si-a dat drumul, si dintr-o data a fost dat de-a rostogolul si aruncat de
curent pe stanci.”
17. ,,Insa dupa un timp, cum creatura refuza sa se agate din nou, curentul a ridicat-o libera de la fund, asa ca nu mai era
lovita si ranita.”
18. ,,Si creaturile din josul raului, pentru care acela era un strain, au strigat: <<Uite o minune! O creatura ca si noi, si
totusi zboara! Uite-l pe Mesia, vine sa ne salveze pe toti!>>”
19. ,,Si acela purtat de curent a spus: <<Eu nu sunt mai mult Mesia decat voi. Raul e incantat sa ne ridice pe toti in
libertate, daca indraznim doar sa ne dam drumul. Adevarat noastra menire este aceasta calatorie, aceasta aventura>>”
20. ,,Dar ei strigau si mai tare: <<Salvatorule!>>, in tot acet timp agatandu-se de pietre, iar cand s-au uitat din nou dupa
el, acesta plecase, si ei au ramas singuri facand legende despre Salvator.”
21. Si odata Maestrul a vazut ca multimea il inghesuia din ce in ce mai mult pe zi ce trecea, mai strans si mai aproape si
mai patimas ca niciodata. Cand a vazut ca il fortau sa-i vindece fara incetare, si sa-i hraneasca intotdeauna cu minunile lui, sa
invete in locul lor si sa le traiasca vietile, a plecat singur in acea zi pe un varf de deal departe de ei, si acolo s-a rugat.
22. Si el si-a spus in inima lui: ,,Infinita Fiinta Stralucitoare, daca vrei acceasta, ia aceasta cupa de la mine si lasa-ma sa
pun deoparte aceasta sarcina imposibila. Nu pot sa traiesc viata unui alt suflet, si totusi zeci de mii striga catre mine pentru
viata. Imi pare rau ca am lasat lucrurile sa ajunga aici. Daca voiesti, lasa-ma sa traiesc ca orice om.”
23. Si o voce I-a vorbit pe acel varf de deal, o voce nici de barbat, nici de femeie, nici puternica nici slaba, o voce infinit
de buna. Si vocea I-a spus: ,,Nu voia mea, ci a ta să se facă. Pentru că ceea ce vrei, este vointa mea pentru tine. Mergi pe
drumul tău ca orice alt om, şi fie ca tu să fii fericit pe Pământ.”
24. Şi auzind aceasta, Maestrul s-a bucurat, şi a adus mulţumiri, şi a coborât de pe vârful dealului fredonând un cântecel
de-al mecanicilor. Şi când lumea l-a asaltat cu nenorocirile ei, rugându-l cu stăruinţă să-i vindece în locul lor şi să înveţe pentru
ei şi să-i hrănească non-stop din cunoaşterea lui şi să-i încânte cu minunile lui, el a zambit catre multime si le-a spus pe un ton
glumet: ,,Plec”.
25. Pentru o clipa multimea a ramas cu gura cascata de uimire.
26. Si el le-a spus: ,,Daca un om ii zice lui Dumnezeu ca doreste mai mult ca orice sa ajute lumea suferinda, nu conteaza
cu ce pret pentru el, si Dumnezeu ii raspunde si ii spune ce trebuie sa faca, trebuie acela sa faca precum I s-a spus?”
27. ,,Desigur Invatatorule!” au raspuns cei mai multi, ,,Ar fi o placere pentru el sa sufere chiar torturile iadului, daca
Dumnezeu I-ar cere-o!"
28. ,,Indiferent cat de mari sunt aceste torturi, indiferent cat de dificila este sarcina lui?”
29. ,,E o onoare sa fii spanzurat, o glorie sa fii batut in cuie de un copac si ars, daca asta e ceea ce a cerut Dumnezeu”, au
spus ei.
30. ,,Si ce-ati face voi”, a spus Maestrul multimii, ,,daca Dumnezeu v-ar vorbi direct in fata si ar spune: <<VA ORDON
SA FITI FERICITI IN LUME, ATAT TIMP CAT TRAITI!>>. Ce ati face atunci?”
31. Si multimea tacea, nici o voce, nici un sunet nu se auzea pe dealuri, in vaile unde se aflau.
32. Si Maestrul a spus tacerii: ,,Pe calea fericirii noastre vom gasi invatatura pentru care am ales sa traim aceasta viata.
Asa am invatat astazi, si am hotarat sa va las acum sa mergeti fiecare pe calea voastra, dupa cum doriti.”
33. Si si-a vazut de drum prin multime si I-a parasit, si s-a intors la lumea de fiecare zi a oamenilor si a masinilor.

2.
Era spre mijlocul verii cand l-am intalnit pe Donald Shimoda. In patru ani de zbor, nu mai intalnisem niciodata un alt
pilot care sa faca ce faceam eu, zburand odata cu vantul din oras in oras, si luand pasageri in curse intr-un biplan vechi, cu trei
dolari pentru zece minute de zbor. Dar, intr-o zi, exact la nord de Ferris, Illinois, privind in jos din carlinga Fleet-ului meu am
vazut un vechi Travel Air 4000, alb-auriu, aterizand incetisor, in fanul galben-verzui.
Desi viata mea e foarte libera astfel, uneori ma simt destul de singur. Am vazut biplanul acolo, m-am gandit la el cateva
secunde, si am decis ca nu s-ar supara nimeni daca as cobori. Alimentarea inchisa si manevra de aterizare odata realizata, iata-
ne, aparatul si cu mine, indreptandu-ne vertiginos spre pamant. In bataia vantului rasuna doar sunetul bland si usor al unui
motor vechi ce isi invartea alene elicea. Mi-am ridicat ochelarii de protectie pentru a observa mai bine imprejurimile. O jungla
verde de tulpini de porumb stralucea in apropiere, iar in departare se deslusea imaginea vaga a unui gard si apoi doar fan
proaspat cosit, oricat puteam cuprinde cu privirea. O usoara miscare a mansei, pentru a realiza un mic tur deasupra tinutului, cu

2
iarba periind rotile si apoi obisnuitul scrasnet al pamantului de sub roti, incetisor, incetisor, si acum un mic zgomot scurt si
iata-ne opriti, exact langa celalat avion. Alimentarea fiind oprita, contactul inchis, doar silentiosul clak-clak al elicii ce se rotea
din ce in ce mai incet mai tulbura linistea totala de iunie.
Pilotul acelui Travel Air era asezat in iarba, cu spatele rezemat de roata stanga a avionului sau, privindu-ma.
Timp de o jumatate de minut l-am privit si eu, fermecat de misterul calmului sau. Nu mai fusesem niciodata atat de
indiferent, doar sa stau acolo si sa privesc un alt avion aterizat in acelasi camp cu mine, care era parcat doar la zece metri
departare. Am inclinat capul, placandu-l fara sa stiu de ce.
,,Pari singur”, am spus peste distanta dintre noi.
,, Si tu la fel.”
,, Nu vreau sa te plictisesc. Daca prezenta mea inseamna prea mult, imi vad de drum.”
,, Nu. Te-am asteptat.”
Am zambit auzind aceasta
,, Imi pare rau ca am intarziat.”
,, Este in regula.”
Mi-am dat jos casca si ochelarii si strecurandu-ma afara din cabina am sarit pe pamant. Este o senzatie placuta dupa ce ai
petrecut mai multe ore in avion.
,, Sper ca nu te deranjeaza niste oua si niste branza”, a spus el. ,,Oua si branza si poate o furnica.”
Nici o strangere de mana , nici o introducere de nici un fel.
Nu era un om gras. Parul ii cadea pe umeri, mai negru decat cauciucul anvelopei pe care se sprijinea. Avea ochii
intunecati ca ai unui soim, genul de ochi care imi plac la un prieten, si care la oricine altcineva ma fac sa ma simt inconfortabil.
Ar fi putut fi un Maestru de karate pregatindu-se sa faca o tacuta demonstratie violenta.
Am acceptat sandwich-ul si o cana de apa din termos.
,, Apropos, tu cine esti?” am intrebat. ,,De ani de zile de cand fac aceste curse, nu am intalnit niciodata un alt pilot afara
in camp.”
,, Nu prea sunt potrivit pentru altceva”, a spus el aproape fericit. ,,Stiu putina mecanica, sudura, ma pricep putin la
caroserii; daca stau prea mult intr-un loc, am probleme. Asa ca am luat acest avion si acum am intrat pe aceasta linie. “
,, Ce fel de masini cunosti? Eu ma jucam cu tractoarele Diesel de cand eram un pusti.”
,, D-8, D-9, am lucrat putin timp cu ele in Ohio.”
,, D-9, e mare cat o casa. Sunt angrenaje joase dublu compuse care pot intr-adevar sa miste un munte?”
,, Exista cai mai bune de a deplasa muntii”, a spus el cu un zambet care a durat poate o zecime de secunda.
M-am inclinat pentru o clipa sub aripa joasa a avionului sau, privindu-l. Un joc al luminii… era greu sa privesti omul de
aproape. Ca si cum ar fi avut o lumina in jurul capului, fundalul pierzandu-se in acea lumina neclara, misterioasa, argintie.
,, E ceva in neregula?” a intrebat el.
,, Ce fel de probleme ai avut?”
,, O! Nu prea mari. Doar ca imi place sa ma deplasez in aceste zile, la fel ca si tie.”
Mi-am luat sandwich-ul si m-am plimbat in jurul avionului sau. Era un aparat din 1928 sau 1929, si era complet
nezgariat. Fabricile nu fac niciodata avioane care sa arate atat de noi cum era acesta, parcat acolo pe camp. Arata de parca ar fi
fost vopsit cu douazeci de straturi de vopsea pe baza de ulei butilic, lustruite din plin, astfel incat totul stralucea ca o oglinda pe
structura de lemn a aparatului. Pe cadrul carlingii se putea citi <<Don>>, scris cu vechile foite de aur englezesti si mai exista
de asemenea inregistrarea de pe bord ce spunea D.W.SHIMODA. Instrumentele erau toate noi, instrumente de zbor originale,
din 1928. Nici o zgarietura nicaieri, nici o pata, nici macar o singura picatura de ulei de motor de la alimentare. Nici un fir de
pai pe dusumeaua carlingii sale, ca si cum aceasta masina nu ar fi zburat niciodata, ci pur si simplu s-ar fi materializat pe loc,
printr-o bucla temporala ce se incrucisa cu jumatatea secolului. Am simtit un frison rece de-a lungul gatului.
,, De cat timp iei pasageri?” l-am intrebat peste avion.
,, Cam de o luna, cinci saptamani.”
Mintea. Cinci saptamani in camp, oricine ai fi fost tu, ar fi trebuit sa te murdaresti si sa ai ulei pe avion, si fire de paie sau
praf pe dusumeaua carlingii, indiferent cum ar fi. Dar aceasta masina era ciudata… nici un pic de ulei pe aparatorile de vant,
nici un fel de scame agatate in aripioarele terminale si pe coada, nici macar un gandacel strivit de elice. Acestea nu erau
posibile pentru un avion care sa fi zburat vara prin Illinois. Am mai studiat acel Travel Air inca cinci minute, si apoi m-am
intors si m-am asezat pe camp sub aripa avionului, in fata pilotului. Nu-mi era teama, inca imi placea individul, dar ceva nu
mergea.
,, De ce nu-mi spui adevarul?”
,, Ti-am spus adevarul Richard”, a spus el. Numele este de asemeni inscris pe avionul meu.
,, Nimeni nu transporta pasageri timp de o luna intr-un Travel Air, fara a avea macar putin ulei pe avion, prietene, sau
macar putin praf. Nici macar o pata sau lipitura din fabrica? Hei, pentru numele lui Dumnezeu, macar pe dusumea? “
El mi-a zambit calm.
,, Exista niste lucruri pe care tu nu le sti.”
In acel moment parea o fiinta ciudata de pe o alta planeta. Am crezut ce mi-a spus, dar asta nu-mi putea explica in nici un
fel avionul sau bijuterie parcat afara in campul varatic.

3
 ,, Este adevarat. Dar intr-o zi le voi sti pe toate. Si atunci vei putea lua si avionul meu, Donald, deoarece nu voi mai avea
nevoie de el pentru a zbura.”
El m-a privit interesat, ridicandu-si sprancenele sale negre.
,, Oh, spune-mi!”
Am fost incantat. Cineva dorea sa-mi asculte teoria!
,, Oamenii nu pot sa zboare pentru ca ei gandesc ca aceasta nu este posibil, asa ca ei bineinteles, nu invata primul
principiu al aerodinamicii. Eu doresc sa cred ca exista undeva in alta parte un alt principiu: nu avem nevoie de avioane pentru a
zbura, sau pentru a trece prin pereti, sau pentru a merge pe alte planete. Noi putem invata cum sa facem aceasta oriunde, fara
ajutorul masinilor. Daca dorim aceasta.“
A zambit, pe jumatate serios, inclinand din cap.
,, Si crezi ca vei invata ceea ce doresti sa inveti realizand curse de trei dolari deasupra campului.”
,, Singura invatatura care conteaza este cea pe care am dobandit-o prin propriile mele forte, facand ceea ce am dorit sa
fac. Daca ar fi un singur suflet pe Pamant care sa ma poata invata ceea ce eu doresc sa stiu, mai mult decat o pot face avionul
meu si cerul, as fi chiar acum in cautarea lui.”
Ochii aceia intunecati m-au privit egali.
,, Nu crezi ca esti ghidat, daca doresti cu adevarat sa inveti aceste lucruri?”
,, Sunt ghidat, da. Nu este oricine? Am simtit intotdeauna un fel de supervizare asupra mea, sau ceva de genul acesta. “
,, Si crezi ca vei fi condus catre un invatator care te va putea ajuta.”
,, Daca nu cumva invatatorul sunt eu, da.”
,, Poate ca exact aceasta se intampla”, a spus el.


Un camion nou si modern cobora linistit spre noi, ridicand o perdea subtire de praf maroniu, si s-a oprit apoi in camp. Usa
s-a deschis, si o persoana in varsta a iesit, impreuna cu o fetita cam de zece ani. Praful parea sa fi incremenit in aer, atata
nemiscare era.
,, Faceti curse, nu-i asa?” a spus omul.
Campul era descoperirea lui Donald Shimoda; asa ca eu am ramas tacut.
,, Da, domnule”, a spus el luminos. ,,De-abia astept sa zbor, vreti sa incercati?”
,, Daca vin, faci niste acrobatii acolo sus cu mine, virezi si faci niste looping-uri?” Ochii omului sclipeau, in timp ce se
uita sa vada daca intelegem dialectul sau de om de la tara.
,, Fac ce vrei, si nu fac daca nu vrei.”
,, Si doresti o multime de bani, presupun.”
,, Trei dolari cash, domnule, pentru 10 minute de zbor in aer. Asta inseamna 33,3 centi pe minut. Si merita, multi mi-au
spus asta.”
Aveam un sentiment ciudat fiind spectator, stateam acolo trandavind si ascultand modul in care acest individ incheia
afacerea. Imi placea ce spunea, totul pe un ton jos. Ma obisnuisem atat de mult cu propriul meu stil de a-mi vinde cursele (,,Va
garantez un frig de 10 grade acolo sus, baieti! Haideti, veniti acolo in aer unde numai pasarile si ingerii zboara! Toate acestea
doar pentru trei dolari, o cota foarte mica pentru punga sau buzunarele voastre…”), uitasem ca ar putea exista si un altul.
Este oarecare tensiune in a zbura si a vinde curse de unul singur. Eram obisnuit cu ea, dar tot o mai simteam: daca nu
zburam cu pasagerii, nu mancam. Acum, cand puteam sta deoparte, cina mea nedepinzand de aceasta iesire, m-am relaxat
dintr-o data si am privit scena.
Fetita statea in spate si ne privea. Blonda, cu ochi caprui, cu o fata solemna, era acolo pentru ca bunicul ei era. Ea nu
dorea sa zboare. Mult mai adesea intalneai cealalta varianta, copii nerabdatori si batrani mai prevazatori, dar oricine capata o
intuitie pentru aceste lucruri atunci cand este vorba despre propriul sau mod de viata, si eu stiam ca acea fetita nu ar zbura cu
noi, nici daca am astepta intreaga vara.
,, Care dintre voi, domnilor…?” a spus omul.
Shimoda si-a turnat o cana cu apa.
,, Richard va zbura cu tine. Eu sunt inca la ora mesei, doar daca nu vrei sa astepti.”
,, Nu, domnule, sunt gata sa merg. Putem zbura peste ferma mea?”
,, Sigur, am raspuns. Trebuie sa imi spui doar pe unde vrei sa mergem.”

4
 Mi-am scos sacul de dormit, geanta cu scule si vasele de gatit din partea din fata a carlingii avionului, l-am ajutat pe om
sa se instaleze pe locul pasagerilor si I-am pus centura de siguranta. Apoi m-am strecurat in spatele carlingii, punandu-mi si eu
centura.
,, Fa-mi un vant la elice, vrei, Don?”
,, Da.”
Si-a luat cana de apa cu el si s-a apropiat de elice.
,, Cum doresti?”
,, Impinge usor, impulsul se va genera singur, prin mana ta. “
Intotdeauna cand cineva impinge elicea Fleet-ului, o impinge prea tare, si din motive complicate, motorul nu porneste.
Dar acest om a impins-o, rotind-o foarte incet, ca si cum ar fi facut aceasta dintotdeauna. Impulsul a fost prins imediat,
scanteile au tasnit in cilindri si vechiul motor a inceput sa vibreze, si toate acestea foarte usor. El s-a indreptat catre avionul
sau, s-a asezat si a inceput sa vorbeasca cu fetita.
Intr-o explozie de cai putere si paie zburand, avionul s-a ridicat in aer, urcand la treizeci de metri (daca motorul s-ar opri
acum, am ateriza in porumb), apoi la 150 de metri (acum ne putem intoarce si putem ateriza pe camp…acum, catre vest iata o
pasune), 240 de metri inaltime si platou, urmaream degetul aratator al omului ce-mi indica prin vant directia sud-vest.
Trei minute de zbor si iata ca ne invarteam pe deasupra unei ferme, peste hambarele de culoarea carbunilor incandescenti,
peste casa de culoarea fildesului, intr-o mare de menta, si o gradina cu zarzavaturi in spate: porumb si laptuca si rosii.
Pasagerul meu privea in jos in timp ce ne roteam prin aer pe deasupra fermei, pe care o vedeam incadrata de aripile si de
corzile avionului.
Pe veranda a aparut o femeie, alba pe fundalul albastru al rochiei, gesticuland. Omul i-a facut si el semn. Vor vorbi mai
tarziu probabil despre cum s-au putut vedea unul pe altul atat de bine, peste cer. S-a uitat inapoi spre mine cu incuviintare,
spunandu-mi ca a fost destul, ca-mi multumeste si ca acum ne putem intoarce. Am facut un cerc larg peste Ferris, pentru ca
oamenii sa stie ca facem zboruri cu pasageri, si am coborat in spirala catre pajiste, pentru a le arata unde se intampla aceasta.
Tocmai coboram pentru a ateriza, cand Travel Air-ul s-a rotit maturand pamantul, indreptandu-se catre ferma pe care tocmai o
parasisem.
Zburasem odata cu o nava de circ si pentru un moment am trait acum exact acelasi sentiment… un avion ridicandu-se cu
pasageri, in timp ce altul aterizeaza. Am atins solul cu un usor scrasnet, si am rulat pana la capatul pajistii, pe sosea.
Motorul s-a oprit, omul si-a desprins centura si l-am ajutat sa iasa; si-a scos portofelul din salopeta si a numarat dolarii,
scuturand din cap.
,, A fost un zbor pe cinste, fiule.”
,,Suntem convinsi. Noi nu vindem decat marfa buna.”
,,Prietenul tau este cel care vinde!”
,,O!”
,,Iti spun, prietenul tau ar putea vinde si cenusa diavolului, pun pariu, nu crezi?”
,,Ce ti-a venit sa spui asta?”
,,Din cauza fetitei, bineinteles. Un zbor cu avionul pentru nepoata mea, Sarah!”
In timp ce vorbea el privea Travel Air-ul, care era acum ca un fir de praf argintiu la distanta in aer, rotindu-se in jurul
fermei. Vorbea asa cum vorbeste un om calm, observand in curte o tufa uscata care a inmugurit, a inflorit si a rodit mere.
,,De cand s-a nascut, aceasta fetita a avut o teama de moarte de locurile inalte. Tipa, era terifiata. Sarah mai curand ar
intra cu mainile goale intr-un viespar decat sa se catere intr-un copac. Nu s-ar catara in pod, nici daca ar veni Potopul. Aceasta
fetita este atrasa de masini, nu se poarta rau cu animalele, dar in ce priveste inaltimile, este foarte prudenta! Si iat-o acum acolo
sus in aer.”
A continuat sa vorbeasca despre aceasta si despre alte ocazii speciale; si-a amintit de vremurile cand pilotii obisnuiau sa
vina la Galesburg, cu ani in urma, si la Monmouth, zburand aripa langa aripa, la fel cum faceam si noi, si facand tot felul de
salturi nebunesti cu avioanele lor.
Am privit la Travel Air-ul aflat la distanta, ce devenea tot mai mare, coborand in spirala catre camp, ametitor, asa cum eu
nu o facusem niciodata, impreuna cu o fetita careia ii era frica de inaltime, alunecand pe deasupra porumbului si a gardurilor si
atingand iarba intr-o aterizare uluitoare. Donald Shimoda zbura probabil de mult timp, daca isi putea permite sa aterizeze cu un
Travel Air in acest fel.
Avionul a rulat si s-a oprit langa noi, fara nici o interventie exterioara, si fara huruitul obisnuit al elicei care se opreste.
Am privit mai atent. Nu erau nici un fel de insecte pe elice. Nici macar o singura musca omorata pe acea lama de doi metri si
jumatate.
Am alergat sa ajut, sa scot centura de siguranta de pe micuta fetita, sa deschid usa carlingii si sa-i arat unde sa paseasca
astfel incat piciorul ei sa nu treaca prin golul aripei.
,,Cum ti-a placut?” am intrebat-o.
Dar ea nu a observat ca I-am vorbit.
,,Bunicule, nu-mi este frica. N-am fost speriata, pe cuvant! Casa arata ca o jucarie micuta si bunica mi-a facut semn, iar
domnul a spus ca am fost speriata doar pentru ca odata am cazut de la inaltime si am murit, si ca nu trebuie sa-mi mai fie frica
niciodata! O sa ma fac pilot, bunicule. Voi avea un avion si voi lucra eu singura la motor, si voi zbura pretutindeni si voi face
curse! Pot sa fac aceasta?”

5
 Shimoda a zambit catre om si a ridicat din umeri.
,,Ti-a spus el ca vei fi pilot, nu-i asa, Sarah?”
,,Nu, eu o spun. Ma pricep deja la motoare, tu stii asta!”
,,Bine, vei putea vorbi despre aceasta cu mama ta. E timpul pentru noi sa ne intoarcem acasa.”
Cei doi ne-au multumit si omul a inceput sa mearga, iar fetita sa alerge spre camion, ambii schimbati de ceea ce se
intamplase pe camp si in aer. Au sosit doua automobile, apoi un altul, si apoi am avut parte de o multime de oameni care
doreau sa vada Ferris-ul din aer. Am facut doisprezece sau treisprezece zboruri cat mai rapide, si dupa aceasta am dat o fuga la
statia de benzina din oras pentru a-i cumpara combustibil Fleet-ului. Apoi inca vreo cativa pasageri, si inca mai multi, si s-a
facut dupa amiaza, iar noi am zburat fara oprire pana la apusul soarelui.
Un semn indica undeva ,,Populatia: 200 locuitori” si spre inserat ne-am gandit ca au zburat cu totii, si de asemenea si
cativa din afara orasului.
In graba aceea am uitat sa intreb despre Sarah si despre ce-i spusese Don ei, daca el inventase acea poveste sau daca ceea
ce-i spusese despre moartea sa era adevarat. Din cand in cand ii priveam avionul mai de aproape, in timp ce pasagerii isi
schimbau locurile. Nici macar un semn pe el, nici o picatura de ulei. Aparent el zbura evitand insectele pe care eu trebuia sa le
curat de pe aparatorile mele de vant la cel putin o ora sau doua.
Cerul mai era foarte putin luminat atunci cand ne-am oprit. Intre timp eu am adunat cateva tulpini de porumb uscate in
micutul meu cuptor improvizat, le-am acoperit cu caramizi de carbune, si am aprins focul; era intuneric deplin, si lumina
focului facea sa straluceasca culorile de pe avioanele parcate in apropiere si pe paiele aurii din jurul nostru.
Am aruncat o privire in cutia cu alimente.
,,Avem supa sau ghiveci sau spaghete,” am spus eu. ,,Sau pere sau piersici. Vrei niste piersici fierbinti?”
,,Nu-i nici o diferenta,” a spus el bland. ,,Orice sau nimic”
,,Omule, nu ti-e foame? A fost o zi grea!”
,,Nu mi-ai oferit prea multe care sa ma atraga, cu exceptia acelui ghiveci.”
Am deschis cutia cu ghiveci ajutandu-ma de cutitul meu de aviator, si am facut la fel si cu cutia cu spaghete, apoi am
apropiat ambele vase de foc. Buzunarele mele erau grele de bani… acesta a fost unul dintre cele mai placute momente ale zilei
pentru mine. Am scos hartiile afara si le-am numarat, nestraduindu-ma prea mult sa le indrept. Erau 147 de dolari, si am
incercat sa mi-i reprezint, ceea ce nu a fost usor pentru mine.
,,Asta inseamna… asta inseamna… sa vedem… patruzeci si inca… patruzeci si noua de zboruri astazi. Am depasit o zi de
o suta de dolari, Don, doar eu si Fleet-ul. Tu probabil ca ai depasit cu usurinta doua sute… ai zburat mai ales cu doi pasageri
deodata?”
,,Mai ales” a raspuns el.
,,In legatura cu acel invatator pe care il cautai, “ a spus el.
,,Acum nu mai caut nici un invatator”, am spus eu ,,acum numar banii! As putea trai o saptamana din asta, sau ar putea
ploua o saptamana intreaga!”
M-a privit si a zambit.
,,Acum cand inoti in banii tai, “ a spus el, ,,daca nu te deranjeaza, imi dai si mie ghiveciul?”

3.

Multimi si mase si aglomerari de oameni, torente de umanitate, revarsandu-se catre un singur om aflat in mijlocul tuturor.
Apoi oamenii au devenit un ocean pe cale de a ineca acel om, dar in loc de a se ineca el a inceput sa mearga pe deasupra
oceanului, fluierand, si a disparut. Oceanul de apa s-a preschimbat intr-un ocean de iarba. Un Travel Air 4000 alb-auriu tocmai
ateriza si pilotul a deschis carlinga scotand un stegulet pe care scria: ,,Zbor – trei dolari – Zbor”
Era trei dimineata cand m-am trezit din vis, reamintindu-mi-l in intregime si pentru un anumit motiv, fiind fericit datorita
lui. Am deschis ochii pentru a ma uita in lumina lunii, la acel Travel Air parcat langa avionul meu. Shimoda statea pe sacul sau
de dormit asa cum statea cind l-am intilnit prima data, rezemat de roata stanga a avionului sau. Nu il distingeam foarte clar,
insa stiam ca este acolo.
,,Buna, Richard,” a spus el bland in intuneric. ,, Acest vis, iti spune ce se petrece?”
,,Ce sa imi spuna?” am zis naucit. Inca imi aminteam visul si nu m-am gandit sa fiu surprins ca el era treaz.
,,Visul tau. Individul acela, si multimile si avionul,” a spus el cu rabdare. ,,Ai fost curios in legatura cu mine, asa ca acum
stii, este in regula? Au aparut niste relatari in ziare: Donald Shimoda, cel pe care obisnuiau sa-l numeasca mecanicul Mesia,
Avatarul american, care a disparut intr-o zi din fata a 25.000 de martori?”
Imi aminteam aceasta, citisem intr-un ziar local din Ohio, deoarece era pe pagina intai.
,,Donald Shimoda?”
,,La dispozitia ta,” a spus el. ,,Acum stii, asa ca nu trebuie sa ma mai bati la cap. Du-te si te culca inapoi.”
M-am gandit mult timp la aceasta inainte de a adormi.

6
 
,,Ti s-a dat voie… nu cred… daca ai obtinut o misiune ca aceasta, cea de Mesia, se presupune ca trebuie sa salvezi lumea,
nu-i asa? N-am stiut ca un Mesia poate pur si simplu sa se intoarca astfel pe calcaie si sa plece.”
Eram catarat sus pe avion si ma gandeam la ciudatul meu prieten.
,,Arunca-mi o cheie de 9-16, vrei, te rog, Don?”
A rascolit in geanta de scule si mi-a aruncat-o. Ca si celelalte instrumente in acea dimineata, cea pe care el mi-a aruncat-o
a incetinit si s-a oprit la 30 de centimetri de mine plutind ca si cum nu ar fi avut greutate, si intorcandu-se lenes in aer. In
momentul in care am atins-o, totusi, a devenit grea in mana mea, o cheie de avion de crom-vanadiu de toate zilele. Ei bine, nu
chiar de fiecare zi. Mereu, de cand o cheie ieftina de 7-8 mi se rupsese in mana, imi cumparam cele mai bune unelte pe care un
om le poate avea.
,,Bineinteles ca poti pleca! Poti parasi orice doressti, daca te razgandesti, si nu doresti acel lucru. Iti poti opri respiratia,
daca doresti sa faci aceasta!” a spus el si a lansat in zbor un surub Philips, spre propriul sau amuzament. ,,Asa ca am renuntat
sa mai fiu un Mesia, si daca am ales aceasta alternativa defensiva, poate ca am facut-o pentru ca eu sunt putin defensiv. E mai
bine decat sa ai de indeplinit o misiune si sa o urasti. Un bun Mesia nu uraste nimic si este liber sa mearga pe orice cale
doreste. Ei bine, acest lucru este adevarat pentru oricen, bineinteles. Toti suntem fiii lui Dumnezeu, sau copiii lui Iisus, ssau
idei ale Mintii sau oricum altfel doresti sa spui.”
Am lucrat la strangerea piulitelor cilindrului de baza a motorului Kinner. Acest vechi B5 este o buna pompa hidraulica,
dar piulitele doresc sa se desurubeze la fiecare 100 de ore de zbor, sau cam asa, si este intelept sa le impiedici ssa sara. Prima
fiind stransa destul, am impins cheia inca un sfert de tura, si am fost multumit de intelepciunea mea de ale verifica pe toate in
aceasta dimineata, inainte de a zbura cu alti clienti.
,,Ei bine, da, Don, dar sarcina unui Mesia este diferita de alte meserii, stii? Iisus mergand inapoi sa bata cuie pentru a
trai? Suna bizar.”
El s-a gandit putin la asta inncercand sa vada punctul meu de vedere.
,,Nu pot sa te inteleg! Ciudat a fost faptul ca El nu a renuntat atunci cand ei au inceput pentru prima data sa-L numeasca
Salvator. In loc de a pleca, la aceasta veste proasta, El a incercat pe cale logica: <<Foarte bine, Eu sunt Fiul lui Dumnezeu, dar
asa suntem cu totii; Eu sunt salvatorul, dar la fel sunteti si voi! Lucrurile pe care eu le fac, le puteti face si voi!>> Orice om in
deplinatatea capacitatilor sale mentale poate intelege aceasta.”
Era cald acolo sus pe carlinga, dar nu ma simteam. Cu cat doresc mai mult sa fac ceva, cu atat mai putin pot numi aceasta
munca. Eram satisfacut sa stiu ca am impiedicat cilindrii sa zboare de pe motor.
,,Spuneai ca vrei o alta cheie”, a spus el.
,,Nu vreau o alta cheie si, din intamplare, sunt suficient de avansat spiritual incat sa consider aceste trucuri ale tale,
Shimoda, niste simple jocuri ale unui suflet insuficient evoluat sau ale unui hipnotizator incepator.”
,,Un hipnotizator! Ei, te infierbanti repede! Dar mai bine hipnotizator decat un Mesia. Ce misiune plicticoasa. Oare de ce
nu am stiut ca va fi o misiune plicticoasa?”
,,Ai stiut, “ am spus eu cu intelepciune. El doar a ras. ,,Te-ai gandit vreodata, Don, ca s-ar putea sa nu fie atat de usor sa
renunti, la urma urmei? Ca s-ar putea sa nu poti sa nu te intorci pur si simplu la viata unei fiinte umane obisnuite?”
De data aceasta el nu a mai ras.
,,Ai dreptate, bineinteles” a spus el, trecandu-si degetele prin parul sau negru. ,,Daca stau in orice loc prea mult, mai mult
de o zi sau doua, oamenii vor stii ca e ceva neobisnuit cu mine. O usoara atingere pe mana si esti vindecat de un cancer
terminal si inainte de sfarsitul saptamanii, voi fi din nou inconjurat de multime. Acest avion ma mentine in miscare, si nimeni
nu stie de unde vin si unde ma voi duce mai departe, ceea ce mi se potriveste foarte bine. “
,,Poate vor veni timpuri mai grele pentru tine, mai grele decat iti imaginezi, Don.”
,,Oh?”
,,Da, da, intreaga orientare a timpului nostru este totusi de la material catre spiritual… asa inceata cum este, este totusi o
frumoasa miscare uriasa. Eu nu cred ca lumea te va lasa singur.”
,,Nu pe mine ma vor ei, ci miracolele! Si acestea le poate invata si altcineva, sa fie el Mesia. Nu-i voi spune ca e o treaba
plicticoasa. Si pe langa aceasta, <<Nu exista nici o problema atat de mare incat sa nu poti fugi de ea.>>”
M-am lasat sa alunec in jos de pe carlinga pe iarba si am inceput sa strang piulitele de la cilindrii 3 si 4. Nu toate dintre
ele se pierdusera, dar cateva da.
,,Il citezi probabil pe Snoopy catelul?”
,,Citez Adevarul, oriunde il gasesc, multumesc.”
,,Nu poti sa fugi, Don! Ce-ar fi daca as incepe sa te elogiez chiar acum? Ce-ar fi daca as obosi sa mai lucrez la motorul
meu si as incepe sa te rog sa il repari tu in locul meu? Uite, iti voi da toate monedele de zece centi pe care le voi castiga de
acum inainte, pana la apusul soarelui, doar daca ma inveti cum sa plutesc in aer! Daca nu faci aceasta, atunci voi sti ca va
trebui sa incep sa ma rog tie, Fiinta Sfanta, trimisa pentru a-mi usura povara.”
El doar a zambit. Tot nu cred ca intelesese ca nu putea fugi astfel. Cum putem eu sa stiu aceasta, cand el nu stia?
,,Ai trait intregul spectacol, asa cum il vezi in filmele din India? Multimi in strada, bilioane de maini care te ating, flori si
cenusa, platforme aurite cu tapiserii de argint pe care sa stai atunci cand vorbesti?”

7
 ,,Nu. Chiar inainte de a cere o misiune, am stiut ca n-as putea suporta asta. Asa ca am ales Statele Unite, si am avut doar
multimea.”
Era dureros pentru el sa-si reaminteasca, si mi-a parut rau ca am rascolit toate acestea. Statea pe iarba si imi vorbea,
privind spre mine.
,,Tot ce voiam sa spun, in numele Iubirii lui Dumnezeu, este ca daca doresti atat de mult libertatea si bucuria, nu poti
intelege ca ele nu sunt nicaieri in afara ta? Trebuie sa crezi cu tarie ca le ai, si le vei avea! Actioneaza ca si cum ar fi ale tale, si
ele sunt! Richard, ce este atat de greu de inteles in asta? Dar majoritatea dintre ei nici macar nu aud. Ei vad doar miracolele –
seamana cu mersul la cursele auto pentru a vedea ciocnirile – ei vin la mine doar pentru a vedea miracole. Mai intai aceasta
este frustrant si dupa un timp devine chiar plictisitor. Nu pot sa-mi dau seama cum alti Mesia pot sa reziste.”
,,Daca privesti lucrurile astfel, ele isi pierd din farmecul lor”, am spus eu. Am strans si ultima piulita si am pus la o parte
cheia. ,,Incotro ne indreptam astazi?”
El a privit carlinga mea, si in loc de a incepe sa curete insectele de pe aparatorile mele de vant, si-a trecut doar mana peste
ele, si micile creaturi sstrivite au revenit la viata si au zburat. Propria lui aparatoare de vant nu avea niciodata nevoie sa fie
curatata, bineinteles, si acum am stiut ca motorul sau nu va avea niciodata nevoie de nici un fel de intretinere, de asemenea.
,,Nu stiu”, mi-a spus el. ,,Nu stiu unde ne vom indrepta”
,,Ce vrei sa spui? Tu cunosti prezentul, trecutul si viitorul tuturor lucrurilor. Poti sa stii exact unde vom merge!”
El a oftat.
,,Mda. Dar incerc sa nu ma gandesc la aceasta”
Pentru un timp, cum lucram la cilindrii, mi-a trecut prin cap ca tot ceea ce aveam de facut era sa stau cu acest individ, si
nu vor mai fi nici un fel de probleme, nimic rau nu se va intampla si totul va merge bine. Dar modul in care spusese: ,,Incerc sa
nu ma gandesc la aceasta”, ma facea sa-mi aduc aminte despre ce se intamplase cu ceilalti Mesia-si trimisi in lume. Ceva striga
in mine sa ma intorc catre sud dupa ce voi decola si sa ma indepartez cat mai mult de acest om. Dar asa cum am spus, parea
singur, zburand asa in modul sau particular, si am fost bucuros sa il intalnesc, doar ca sa am pe cineva cu care sa vorbesc, care
sa deosebeasca un eleron de un stabilizator vertical.
Ar fi trebuit sa ma intorc catre sud, dar dupa ce am decolat am ramas cu el si am zburat catre nord si est, catre acel viitor
la care el se straduia sa nu se gandeasca.

4.
“Unde ai invatat toate acestea, Don? Stii atat de multe, sau poate cred eu ca stii. Nu. Tu chiar stii multe. Sunt rezultatul
practicii? Nu ai primit nici o initiere specciala pentru a deveni un Maestru?”
“Mi-au dat o carte sa citesc.”
Am atarnat o esarfa de matase proaspat spalata pe sarma si m-am uitat fix la el.
,,O carte?”
,,Manualul Mantuitorului”: este un fel de Biblie pentru maestri. Am o copie a ei pe aici pe undeva, daca esti interesat.”
,,Da, da! Vrei sa spui o carte normala care iti spune…”
A rascolit un tip in spatiul pentru bagaje din spatele suportului pentru cap din Travel Air si s-a intors cu un volum mic,
legat in ceva asemanator pielii de caprioara.

Ghidul Mesia-silor
tiparit in caractere negre

Memento-uri pentru
Sufletul Avansat

,,Cum adica Manualul Mantuitorului? Aici scrie Ghidul Mesiasilor.”

,,Ceva de genul acesta”, mi-a raspuns el si a inceput sa isi adune lucrurile din jurul avionului, ca si cum s-ar fi gandit ca
era timpul sa plecam.
Am rasfoit cartea, era o colectie de maxime si paragrafe scurte.

Perspectiva-
Foloseste-o sau pierde-o
Daca ai deschis la aceasta pagina,
Inseamna ca ai uitat ca ceea ce se intimpla

8
 In jurul tau nu este real.

Gandeste-te la aceasta.

Adu-ti aminte de unde vii,

Unde te duci si de ce ai creat
Mizeria pe care tu singur ai pus-o pe primul loc.
Adu-ti aminte, vei muri de o moarte groaznica.
Totul este un antrenament util si iti va place mai mult
daca nu vei uita nici o clipa aceasta.

Totusi, ia-ti moartea in serios.

A rade pe drumul catre executie
nu este ceva ce sa poata intelege
formele de viata mai putin avansate, si ei
te vor crede cu totii nebun.

,,Ai citit aceasta, despre pierderea perspectivei, Don?”

,,Nu.”
,,Spune ca vei muri de o moarte ingrozitoare.”
,,Nu trebuie neaparat. Depinde de circumstante si de cum simti ca se aranjeaza lucrurile.”
,,Tu vei muri de o moarte cumplita?”
,,Nu stiu. Nu-i de mirare, vei gandi acum, ca nu mi-am dus mai departe misiunea? O ascensiune tacuta ar fi suficienta.
Voi decide in cateva saptamani, atunci cand voi termina lucrul pentru care sunt aici.”
Am considerat ca glumeste, asa cum facea din cand in cand, si nu am stiut ca vorbise serios in legatura cu aceasta decat
dupa cateva saptamani. Am continuat sa citesc din carte; erau genul de cunostinte de care are nevoie un Maestru.

A invata
inseamna a afla
ceea ce deja stii.

A face inseamna a demonstra

ca stii.

A explica invatatura inseamna a reaminti celorlalti

ca ei stiu la fel de bine ca si tine.

Sunteti cu totii cei ce invata,

cei ce actioneaza si invatatorii.

Singura ta obbligatie
in orice perioada a vietii
este sa-ti fi credincios tie insuti.
A fi credincios altcuiva sau
oricarui lucru nu este doar
imposibil, ci si semnul unui fals
Mesia.

Intrebarile simple
sunt cele mai profunde.
Unde te-ai nascut? Unde este casa ta?
Unde vei merge?
Ce faci?
Gandeste-te

9
 la toate acestea din cand in cand, si
observa cum se modifica in timp
raspunsul tau.

Vei preda
cel mai bine ceea ce
ai cea mai mare nevoie
sa inveti.

,,Esti ingrozitor de tacut acolo, Richard”, a spus Shimoda, ca si cum ar fi dorit sa vorbeasca cu mine.
,,Mda”, am raspuns si am continuat sa citesc. Daca aceasta era o carte doar pentru maestri, nu doream sa o pierd.

Traieste
astfel incat niciodata
sa nu-ti fie rusine
daca orice din ceea ce faci
sau spui este publicat
de jur imprejurul globului –
chiar daca
ceea ce este publicat
nu este adevarat.

Prietenii tai
te vor cunoaste mai bine
in primul minut in care ii vei intalni
decat
te vor cunoaste
cunoscutii tai
in 100 de ani.

Cea mai buna cale

de a evita responsabilitatea
este de a spune ,,Eu am
responsabilitati.”

Am observat ceva ciudat in legatura cu cartea.

,,Paginile nu au numere pe ele, Don.”
,,Nu”, a spus el. ,,Trebuie doar sa o deschizi si vezi acolo lucrul de care ai cea mai mare nevoie.”
,,O carte magica!”
,,Nu. Poti sa faci aceasta cu orice carte. Poti sa faci aceasta si cu un ziar vechi, daca citesti suficient de atent. Nu ai facut-
o niciodata, sa te gandesti intens la o anumita problema si apoi sa deschizi orice carte ai la indemana si sa vezi ce iti spune?”
,,Nu.”
,,Ei bine, sa incerci odata.”
Am incercat. Am inchis ochii si am intrebat ce se va intampla cu mine daca voi ramane in continuare impreuna cu aceasta
persoana ciudata. Ma simteam bine in prezenta sa, dar nu puteam sa ma impac cu ideea ca ceva deloc amuzant avea sa I se
intample in curand, si nu vroiam sa fiu prin jur cind acel ceva se va intampla. Gandindu-ma la aceasta, am deschis cartea cu
ochii inca inchisi, apoi I-am deschis si am citit.

Esti condus
pe parcursul vietii
de catre fiinta interioara inteleapta,
jucausa fiinta spirituala
care este Sinele tau real.

Nu intoarce spatele
viitorului posibil

10
 inainte de a fi sigur
ca nu ai nimic de invatat de la el.

Esti intotdeauna liber

sa te razgandesti si sa alegi
un viitor diferit,
sau
un trecut
diferit.

Sa alegi un trecut diferit? Literal sau figurat sau cum…?

,,Imi simt mintea sovaind, Don. Nu stiu cum ar fi posibil sa invat acest material.”
,,Practica. Putina teorie si o multime de practica”, a spus el. ,,Iti va lua cam o saptamana si jumatate.”
,,O saptamana si jumatate.”
,, Mda. Trebuie doar sa crezi ca stii toate raspunsurile, si vei sti toate raspunsurile. Sa crezi ca esti un Maestru, si chiar
esti.”
,,Nu am spus niciodata ca vreau sa fiu un Maestru.”
,,Este in regula”, a spus el. ,,Nu esti.”
Dar am pastrat manualul ssi el niciodata nu mi l-a cerut inapoi.

5.
Fermierii din Mid West au nevoie de terenuri bune pentru ca munca lor sa prospere. La fel si pilotii de curse mici, cum
eram noi. Ei trebuie sa fie aproape de clientii lor. Sa gaseasca campuri in apropierea oraselor, campuri plantate cu iarba sau fan
sau ovaz sau grau, a caror iarba sa fie taiata scurt; sa nu existe vaci prin apropiere care sa pasca iarba; sa existe in apropiere un
drum pentru masini; o poarta in gard pentru oameni; terenurile sa fie astfel dispuse incat avioanele sa nu trebuiasca sa zboare
prea jos pe deasupra caselor nimanui; terenul sa fie suficient de neted astfel incat aparatele sa nu hurducaie dezmembrandu-se
in bucati in timp ce ruleaza cu 75 de km/ora pe sol; si suficient de lung pentru a ateriza si a decola in siguranta in zilele calme
ale verii. Si mai ales au nevoie de permisiunea proprietarului pentru a zbura acolo chiar si o zi.
Ma gindeam la toate acestea in timp ce zburam catre nord in dimineata de sambata, Mesia si cu mine, verdele si auriul
tinutului defiland incet, la 300 de metri dedesubt. Travel Air-ul lui Donald Shimoda plutea fara zgomot langa aripa mea
dreapta, imprastiind lumina soarelui in toate directiile prin fuselajul sau stralucitor ca oglinda. Un aparat incantator, m-am
gandit, dar prea mare pentru aceste timpuri grele. Putea intr-adevar sa transporte doi pasageri odata, dar de asemenea cantarea
de doua ori mai mult decat Fleet-ul, si de aceea avea nevoie si de mai mult teren pentru a decola si a ateriza. Am avut odata un
Travel Air dar l-am schimbat in cele din urma pentru acest Fleet, care se poate folosi pe terenuri minuscule, astfel de campuri
fiind de altfel mult mai usor de gasit in apropierea oraselor. Eu ma puteam descurca cu acest Fleet pe teren de 150 de metri, in
timp ce Travel Air-ul avea nevoie de cel putin 300 sau 400 de metri. Te legi tu insuti de acest individ, am gandit, si de
asemenea te legi tu insuti de limitele avionului sau.
Si chiar in momentul in care am gandit aceasta, am observat o pasune mica si curata, in apropierea orasului peste care
tocmai trecusem. Era un camp de ferma standard de 500 de metri, taiat in jumatate, celalta jumatate fiind vanduta orasului
pentru un teren de basseball.
Stiam ca avionul lui Shimoda nu putea ateriza acolo, dar m-am avantat cu micuta mea masina zburatoare, deasupra aripii
sale stangi, cu botul in sus, si reducand motorul mi-am dat drumul in jos de unul singur a terenului si am rulat pina la oprire, in
putinul spatiu ramas. Vroiam doar sa ma dau in spectacol putin, sa-i arat ce poate un Fleet sa faca, referitor la zbor.
Am deschis din nou alimentarea si oscilam usor, gata sa-mi iau zborul, dar atunci cand m-am intors pentru a pleca, Travel
Air-ul se pregatea, acolo, pentru aterrizarea finala. Cu coada in jos, cu aripa dreapta ridicata, arata ca un condor glorios
rotindu-se plin de gratie in jurul pamantului, gata sa aterizeze pe un pai de matura.
Zbura atat de jos si de incet, incat simteam parul zbarlindu-mi-se. eram pe punctul de a vedea o ciocnire. Un Travel Air
care ar fi trebuit sa se mentina la peste 60 de mile pe ora deasupra terenului de aterizare, si care mergea atat de incet incat l-ai
fi putut ascunde intr-un balon. Vedeam acel biplan auriu si de culoarea zapezii, oprit in aer. Ei bine, nu vreau sa spun chiar
oprit, dar nu zbura cu mai mult de 30 de mile pe ora, gandeste-te, oprit in aer si intr-un fel doar pe trei sferturi in aer. Utilizase
jumatate, poate trei sferturi din spatiul pe care eu il utilizasem pentru a ateriza cu Fleet-ul.
Pur si simplu stateam in carlinga si ma uitam, in timp ce el a parcat langa mine, oprindu-se. atunci cand am oprit motorul,
inca uitandu-ma fix la el, mut de uimire, el a spus, ,,Frumos camp ai gasit! Suficient de aproape de oras, hei?”
Primii nostri clienti, doi baieti sositi pe o motocicleta Honda, deja intorceau pentru a vedea ce s-a intamplat.
,,Ce vrei sa spui, aproape de oras?” am strigat peste zgomotul de motor care inca imi rasuna in urechi.
,,Ei bine, este doar la o jumatate de bloc distanta.”
,,Nu, nu aceasta! CE A FOST ACEASTA ATERIZARE? Intr-un Travel Air. Cum ai aterizat aici?”
El mi-a facut cu ochiul ,,Magie!”

11
 ,,Nu, Don…, am vazut cu ochii mei modul in care ai aterizat!”
Putea sa vada ca eram socat si chiar putin infricosat.
,,Richard, vrei sa stii secretul plutirii si zborului in aer, secretul vindecarii tuturor bolilor, al transformarii apei in vin si al
mersului pe valuri, si al aterizarii unui Travel Air pe 30 de metri de pamant? Vrei sa stii secretul tuturor acestor miracole?”
Ma simteam ca si cum ar fi indreptat un laser asupra mea. ,,Vreau sa stiu cum ai aterizat aici…”
,,Asculta!” a spus el peste prapastia dintre noi. ,,Aceasta lume? Si tot ce este in ea? Iluzii, Richard! Fiecare particica din
ea este o Iluzie! Intelegi aceasta?” Nu era nici o clipire, nici un zambet; ca si cum ar fi fost deodata furios pe mine ca nu stiam
aceasta de mai mult timp.
Motocicleta s-a oprit la coada avionului lui; baietii uitandu-se nerabdatori sa zboare.
,,Mda,” a fost tot ceea ce am putu sa spun. ,,Fac ceva pe iluzii”. Atunci cand I-am cerut sa faca o cursa, a ramas in seama
mea sa-l gasesc pe propietarul campului si sa-i cer permisiunea de a zbura peste pasunea sa.
Singurul mod de a descrie decolarea si aterizarea Travel Air-ului din acea zi, este de a spune ca arata ca un fals Travel
Air. Ca si cum avionul ar fi fost intr-adevar un pui de E3, sau un elicopter imbracat intr-un costum de Travel Air. Cumva imi
era mai usor sa accept o cheie de 9-16 care plutea fara greutate in aer, decat sa privesc calm acel avion la desprinderea lui de pe
pamant, cu pasageri la bord la 30 de mile pe ora. Este un lucru sa crezi in levitatie atunci cand o vezi, dar este cu totul altceva
sa crezi pe deplin in miracole.
Am continuat sa ma gandesc la ceea ce spusese cu atata inversunare. Iluzii. Cineva imi mai spusese aceasta mai inainte…
atunci cand eram un pusti, invatand magia – magicienii spuneau aceasta? Ei ne spuneau precauti: ,,Priviti, nu este un miracol
ceea ce veti vedea; nu este adevarata magie. Ceea ce vedeti este un efect, este Iluzia unei magii.” Apoi ei preschimbau o nuca
intr-un candelabru si schimbau un elefant intr-o racheta de tenis.
Urmandu-mi instinctul, am luat manualul Mesiasilor din buzunar si l-am deschis. Doua propozitii se aflau singure pe o
pagina.

Nu exista
un lucru pe care sa-l numesti problema
care sa nu poarte un dar pentru tine
in mainile sale.

Cauti problemele
deoarece ai nevoie
de darurile lor.

Nu stiu exact de ce, dar citind aceasta, confuzia mea a disparut. Am citit-o din nou, pana cand am stiut-o pe de rost.
Numele orasului era Troy, si pajistile de aici promiteau sa fie la fel de bune pentru noi cum fusesera si lanurile din Ferris.
Doar ca in Ferris simtisem mai mult calm, iar aici plutea in aer o tensiune care nu-mi placea deloc.
Zborul ce constituia pentru pasagerii nostri o aventura unica in viata, era pentru mine o rutina, umbrita acum de acea
ciudata stare de apasare. Aventura mea era o fiinta misterioasa alaturi de care zburam… modul imposibil in care el isi facea
avionul sa mearga si lucrurile ciudate pe care le spunea pentru a expliva aceasta.
Oamenii din Troy nu au fost mai mirati de miracolul unui Travel Air care zbura astfel decat as fi fost eu daca as fi auzit
sunand clopotul orasului, care nu mai sunase de saizeci de ani, ziua in amiaza mare… ei nu stiau ca este imposibil sa se
intample ceea ce se intampla.
,,Multumesc pentru zbor!” spuneau ei, si, ,,Asta-i tot ce faci pentru a trai… nu lucrezi si in alta parte?” si, ,,Jerry, ferma ta
nu este mai mare decat o cutie de pantofi!”
Am avut o dupa amiaza ocupata. O multime de oameni au venit sa zboare si eram pe punctul de a face o multime de bani.
Totusi, o parte din mine incepuse sa spuna: ,,Renunta, renunta, pleaca din acest loc.” Imi igorasem presentimentele si alteori
inainte, si intotdeauna imi paruse rau.
Pe la trei dupã amiazã, mi-am ooprit mortorul pentru alimentare, mergând de douã ori, dus întors pânã la staţia Skelly cu
douã bidoane de cinci galoane de gaz pentru automobil, când deodatã mi-am dat seama cã nu vãzusem niciodatã Travel Air-ul
realimentat cu combustibil. Shimoda nu pusese benizinã în avionul sãu, cel puţin dinainte de Ferris, şi îl vãzusem zburând cu
acel aparat timp de cel puţin şapte ore, aproape opt, fãrã sã adauge nici o picãturã de benzinã sau ulei. Şi deşi ştiam cã era un
om bun, şi nu îmi va face nici un rãu, am fost din nou înspãimântat. Dacã tragi de el, închizând la minimum alimentarea, şi
fãcând cât mai puţine acrobaţii în timpul zborului, poţi eventual sã faci un Travel Air sã meargã cinci ore de zbor. Dar nu opt
ore de decolãri şi aterizãri.
El continua sã zboare cursã dupã cursã, în timp ce eu am turnat combustibilul în tancul meu de alimentare, şi am adãugat
un sfert de ulei de motor. O coadã de oameni aşteptau sã zboare…era ca şi cum el nu ar fi dorit sã âi dezamãgeascã.
L-am strigat, totuşi, în timp ce ajuta un bãrbat şi pe soţia sa sã urce în partea din faţã a carlingii avionului sãu. Am
încercat ca voca mea sã sune cât mai calmã şi mai normalã cu putinţã.
„Don, cum stai cu combustibilul, ai nevoie de benzinã?“ M-am uitat la el cu coada ochiului, ţinând în mânã un bidon gol
de cinci galoane.

12
 M-a privit drept în ochi şi s-a încruntat, încurcat, ca şi cum l-aş fi întrebat dacã are nevoie de aer sã respire.
„Nu,“ a spus el, şi m-am simţit ca un şcolar greu de cap şi codaş. „Nu, Richard, nu am nevoie de combustibil.“
Mã uimea. Ştiam câte ceva despre motoarele de avion şi despre combustibil. „Ei bine atunci,“ I-am spus cu ostentaţie,
„ce-ai spune de nişte uraniu?“
El a râs şi mi-a rãpuns imediat „Nu mulţumesc, l-am umplut anul trecut.“ Şi apoi s-a urcat în carlinga sa şi a plecat
împreunã cu pasagerii sãi în acea decolare supranaturalã, extrem de înceatã.
Mi-am dorit mai întâi ca acei oameni sã meargã acasã, şi apoi ca noi sã terminãm acolo rapid, cu oameni sau fãrã, şi apoi
sã am un motiv sã plec de acolo singur, imediat. Tot ce îmi doream era sã decolez şi sã gãsesc un câmp mare şi gol departe de
aici şi de orice oraş, unde doar sã stau şi sã mã gândesc şi sã scriu ceea ce s-a întâmplat în jurnalul meu, încercând sã desprind
un înţeles din toate.
Am rãmas afarã din avion, odihnindu-mã, pânã când Shimoda a aterizat din nou. M-am îndreptat spre carlinga sa, acolo,
în conul de curent al elicii.
„Am zburat destul, Don. Eu îmi voi vedea de drum, voi ateriza undeva departe de oraşe şi o sã fiu mai liber pentru un
timp. A fost amuzant sã zbor cu tine. Poate te voi revedea cândvva. E în regulã?“
El nu a clipit: „Încã un zbor şi voi veni cu tine. Oamenii mã aşteaptã.“
„În regulã.“
Un individ aştepta într-un scaun cu rotile uzat cu care venise pânã acolo în câmp. Arãta ca şi cum ar fi fost zdrobit în
scaun, rãsucit de vreo forţã gravitaţionalã extrem de mare, dar era acolo deoarece dorea sã zboare. Mai erau şi alţi oameni în
jur patruzeci sau cincizeci. Unii în maşini, alţii afarã, uitându-se curioşi sã vadã cum îl va lua Don pe acel om din scaunul sãu
şi îl va duce în avion.
El nu s-a gândit la aceasta deloc. „Doreşti sã zbori?“ Omul din cãruciorul pe rotile a zâmbit strâmb şi a încuviinţat dând
din cap.
„Haide sã mergem, haide sã o facem!“ a spus Don liniştit, ca şi cum ar fi vorbit cu cineva care ar fi aşteptat pe margine
mult timp, şi pentru acum care sosise timpul sã intre din nou în joc. Dacã a existat ceva ciudat în acel moment, realizez acum
când privesc înapoi, a fost intensitatea cu care el a vorbit. A vorbit nepãsãtor, da, dar în acelaşi timp cu un ton de comandã,
care presupunea ca acel om sã se ridice şi sã meargã în avion, fãrã nici o scuzã. Ceea ce s-a întâmplat atunci, a fost ca şi cum
omul ar fi jucat teatru, şi tocmai terminase ultima scenã a rolului sãu de infirm. Totul pãrea teatral. Gravitaţia intensã a
dispãrut, nemaiacţionând asupra sa, ca şi cum nu ar fi acţionat niciodatã; el şi-a pãrãsit scaunul, pe jumãtate alergând, uimit de
el însuşi, cãtre Travel Air.
Eram aproape, şi l-am auzit. „Ce ai fãcut?“ a spus el. „Ce ai fãcut cu mine?“
„Ai de gând sã zbori sau nu vrei sã zbori?“ a spus Don. „Preţul este trei dolari. Te rog sã-mi plãteşti acum, înainte de
decolare.“
„Zbor“ a spus el. Shimoda nu l-a ajutat sã urce în partea sin faţã a carlingii, aşa cum fãcea în mod obişnuit cu ceilalţi
pasageri. Oamenii care erau în maşini au ieşit farã, s-a auzit un murmur scurt din partea privitorilor şi apoi a urmat o tãcere
datoritã şocului. Omul nu mai mersese de când camionul sãu cãzuse de pe pod, cu unsprezece ani înainte.
Precum un puşti ce-şi face aripi din cearceafuri, s-a cãţãrat pânã la carlingã şi a alunecat în jos cãtre scaun, mişcându-şi
excesiv braţele, ca şi cum tocmai i-ar fi fost date braţe cu care sã se joace.
Înainte ca cineva sã poatã vorbi, Don a tras manşa, decolând. Travel Air-ul s-a rotit în aer, virând deasuprs copacilor şi
urcând ca o furtunã.
Poate o clipã sã fie în acelaşi timp fericitã şi înspãimîntãtoare? Au urmat o mulţime de momente ca acesta. Simţeam
uimirea în faţa a ceea ce se poate numi vindecarea miraculoasã, a unui om care pãrea sã o merite, şi în acelaşi timp, simţeam cã
ceva neplãcut urma sã se întâmple atunci când cei doi aveau sã se întoarcã. Mulţimea devenise un grup strîns, în aşteptare, şi
un nod strâns de oameni este o gloatã, ceea ce nu este bine deloc. Minutele treceau, toţi ochii fiind fixaţi pe acel biplan mic
zburând atât de lipsit de griji în lumina Soarelui, şi ceva violent plutea în aer.
Travel Air-ul a fãcut câteva opturi lente în aer, o spiralã strânsã, şi apoi a zburat pe deasupra gardului ca o farfurie
zburãtoare cu zgomot extrem de redus, pentru a ateriza. Dacã ar fi avut puţin bun simţ şi-ar fi lãsat pasagerul departe de câmp,
ar fi decolat repede şi ar fi dispãrut. Veneau din ce în ce mai mulţi oameni; şi un alt scaun cu rotile era mpins de o doamnã care
alerga.
El s-a oprit lângã mulţime, a rotit avionul pentru a avea elicea îndreptatã într-o parte, şi a oprit motorul. Oamenii au fugit
cãtre carlingã, şi câteva clipe am crezut cã vor sfâşia fuselajul, rupându-l în douã.
A fost laşitate? Nu ştiu. M-am îndreptat cãtre avionul meu, am deschis supapa la combustibil şi am învârtit elicea pentru a
porni motorul. Apoi m-am urcat în carlingã şi am întors Fleet-ul în vânt, decolând. Ultima datã când l-am vãzut pe Donald
Shimoda, el stãtea pe cadrul carlingii sale şi mulţimea îl înconjurase.
M-am întors cãtre est, apoi cãtre sud, şi dupã un timp am vãzut un câmp mai mare, cu copaci care dãdeau umbrã şi un
izvor din care sã beau, şi am hotãrât sã înnoptez acolo. Era la mare distanţã de orice oraş.

6.

13
 Nici în ziua de azi, n-aş putea spune ce se întâmplase cu mine. Presentimentul dominãrii mã fãcuse sã plec de acolo,
îndepãrtându-mã chiar şi de acel individ neobişnuit care era Donald Shimoda. Dacã ar trebui sã fraternizez cu moartea, nici
Mesia însuşi nu ar fi suficient de puternic sã mã ţinã pe loc.
Era linişte pe câmp, o uriaşã pajişte tãcutã deschisã cãtre cer… Singurul sunet venea de la un izvor pe care-l auzeam
numai dacã eram atent. Din nou, eram singur. Chiar atunci când o persoanã este obişnuitã cu singurãtatea, dacã renunţã la
aceasta chiar şi pentru o zi, va trebui apoi sã se obişnuiascã din nou sã fie singurã, luând-o întotdeauna de la început.
„OK. Deci ne-am distrat pentru un timp“, am spus adresându-mã pajiştii. „A fost nostim şi poate cã am avut multe de
învãţat de la acel individ. Dar m-am sãturat suficient de mulţimi chiar şi atunci când ele sunt fericite… şi cu atât mai mult dacã
au de gând sã crucifice pe cineva sau sã îl elogieze. Îmi pare rãu, aceasta este prea mult!“
Am rãmas surprins. Cuvintele pe care le spusesem ar fi putut fi exact cuvintele lui Donald Shimoda. De ce a rãmas el
acolo? Eu fusesem destul de lucid ca sã ştiu cã trebuie sã plec, şi eu nu eram un Mesia.
Iluzii. Ce voise sã spunã prin iluzii? Intuiam cã aceasta era mult mai important decât orice altceva spusese sau fãcuse
el – fusese îndârjit, atunci când spusese „Totul este iluzie!“. Ca şi cum s-ar fi gândit sã fixeze aceastã idee în capul meu. Era o
problemã, de acord, şi aveam nevoie de darul sãu, dar deocamdatã nu-I înţelegeam sensul.
Am fãcut mai târziu un foc, gãtindu-mi un fel de gulaş cu bucãţele de soia şi cu dovleac uscat. Trusa de scule stãtea
lângã cutia de alimente, şi fãrã nici un motiv am luat din ea cheia de 9-16 am privit-o, am şters-o şi am amestecat gulaşul cu ea.
Eram singur, imaginaţi-vã, nu era nimeni care sã mã vadã, aşa cã pentru distracţie am încercat sã o fac sã pluteascã în
aer, aşa cum fãcuse el. Dacã o aruncam în sus şi-mi acopeream ochii cu mâna atunci când ea îşi înceta ascensiunea şi începea
sã coboare, aveam timp de o jumãtate de secundã cã pluteşte. Dar apoi ea cãdea înapoi în iarbã sau pe genunchii mei şi efectul
dispãrea imediat. Dar aceeaşi cheie…Cum fãcuse el?
Dacã totul este iluzie, domnule Shimoda, atunci ce este real? Şi dacã aceastã viaţã este o iluzie, de ce mai trãim? Am
renunţat într-un târziu, aruncând cheia încã de câteva ori şi apoi oprindu-mã. Şi atunci m-am simţit deodatã mulţumit, fericit
dintr-o datã cã eram acolo unde eram şi ştiam ceea ce ştiam, chiar dacã nu acesta era rãspunsul la întreaga existenţã sau mãcar
la câteva iluzii.
Când sunt singur, uneori cânt. „Oh, eu şi vechiul Tablou!…“ am cântat, lovind uşor aripa avionului, fãcându-mi cu
adevãrat plãcere acest lucru (amintindu-mi cã nu era nimeni ssã mã audã). „Vom hoinãrii prin cer…Rotindu-ne pe deasupra
câmpurilor pânã când unul dintre noi se va da bãtut…“ Inventam muzica şi cuvintele pe mãsurã ce cântam. „Nu eu voi fi
acela care va capitula. Doar dacã nu îmi vei rupe lonjeronul…şi dacã o faci te voi lega cu sârmã…şi apoi vom continua…
VOM CONTINUA SÃ ZBURÃM…„
Versurile nu aveau sfârşit, şi puteam sã continui sã le cânt fericit, ritmul nefiind atât de critic. Nu mã mai gândeam
acum la problemele lui Mesia; nu puteam cu nici un chip sã realizez cine era el sau ce voia sã-mi spunã, aşa cã am încetat sã
mai încerc sã înţeleg, şi bãnuiesc cã asta mã fãcuse fericit.
Târziu, pe la ora 10 seara, focul s-a stins şi la fel şi cântecul meu.
„Oriunde ai fi, Donald Shimoda“, am spus eu, pregãtindu-mi culcuşul sub aripa avionului, „îţi doresc un zbor fericit şi
fãrã mulţimi. Dacã aceasta este ceea ce îţi doreşti. Nu, retrag totul. Îţi doresc, dragul meu Mesia singuratic, sã gãseşti acel lucru
pe care doreşti sã-l gãseşti.“
Manualul sãu a cãzut din buzunarul pantalonilor atunci când mi-am scos tricoul, şi am citit ce scria acolo unde se
deschisese.

L egãtura
care uneşte adevãrata ta familie
nu este una de sînge, ci
de respect şi bucurie
pe care fiecare le aduce
în viaţa celuilalt.
Rareori membrii
aceleiaşi familii cresc
sub acelaşi acoperiş.

Nu pricepeam cum se putea aplica aceasta în cazul meu, şi mi-am reamintit cã niciodatã nu trebuie sã las o carte sã
înlocuiascã propria mea gândire. M-am foit un pic pe pãturã, şi apoi am adormit aşa cum se stinge un bec, cald şi fãrã de vise,
sub cerul liber şi sub miile de stele care poate cã erau iluzii, dar cu siguranţã erau unele frumoase.

14
 Am devenit din nou conştient chiar în momentul rãsãritului; eram înconjurat de o luminã rozalie cu umbre de aur. M-
am trezit nu din cauza luminii, ci pentru cã ceva îmi atingea capul, foarte uşor. Am crezut cã era un pai, plutind pe acolo. Apoi
am ştiut cã era un obiect tare, cãci m-a lovit zdravãn, aproape rupându-mi mâna. O cheie de 9-16 este o bucatã considerabilã de
fier şi nu este tocmai plãcut sã te lovveascã puternic, aşa cã m-am sculat foarte repede. Cheia s-a lovit de balamaua eleronului,
a rãmas pentru un moment îngropatã în iarbã, începând apoi sã planeze din nou în aer. În timp ce o priveam, acum foarte treaz,
a coborât încet cãtre sol şi a rãmas nemişcatã. Atunci când am ridicat-o am vãzut cã era aceeaşi cheie de 9-16 pe care o ştiam şi
pe care o iubeam, la fel de grea, la fel de potrivitã pentru strânsul şuruburilor şi piuliţelor.
„La naiba!“
Nu obişnuiesc sã spun „La naiba“ sau „Afurisit“ – datoritã unei prejudecãţi aproape copilãreşti. Dar eram cu adevãrat
uimit, şi nu puteam spune nimic altceva. Ce se întâmpla cu cheia mea? Donald Shimoda era la cel puţin şaizeci de mile
depãrtare dincolo de orizont. Am ridicat acel lucru, l-am examinat, l-am întors pe toate pãrţile, simţindu-mã ca o maimuţã
preistoricã care nu poate sã înţeleagã o roatã care se învârtea înaintea ochilor sãi. Trebuia sã existe un motiv simplu…
Într-un târziu am renunţat, plictisit, am pus-o în geanta de scule şi am aprins focul pentru micul dejun. Nu era nici o
grabã sã plec nicãieri. Puteam sã stau acolo întreaga zi, dacã aşa doream.
Pâinea se prãjise destul de bine în tigaie, era tocmai gata sã fie întoarsã, când am auzit un zgomot în cer spre vest. Nu
era posibil ca sunetul sã fie fãcut de avionul lui Shimoda, era imposibil ca cineva sã-mi prindã urma tocmai în acest câmp, între
milioane de alte câmpuri din vestul mijlociu, dar am ştiut cã era el şi am început sã fluier…privind pâinea şi cerul şi încercând
sã mã gândessc la ceva foarte calm pe care sã I-l spun atunci când va ateriza.
Era Travel Air-ul, desigur, zburând la joasã înalţime pe deasupra Fleet-ului, ridicând praful prin aer şi aterizând la
nouãzeci de km/orã, viteza normalã la care un Travel Air trebuia sã aterizeze. A tras alãturi şi a închis motorul. I-am fãcut un
semn dar nu I-am spus nici un cuvânt. Nu m-am oprit din fluierat.
A ieşit din carlingã şi s-a îndreptat cãtre foc. „Bunã, Richard.“
„Ai întârziat“, am spus eu. „Aproape cã s-a ars pâinea.“
„Îmi pare rãu.“
I-am întins o micã farfurie cu pâine prãjitã şi cu puţinã margarinã.
„Cum îţi merge?“, am spus.
„Îmi merge bine“, a spus el cu jumãtate de zâmbet. „Am scãpat cu viaţã.“
„M-am îndoit cã vei reuşi.“
El a mâncat un timp pâinea în tãcere. „Ştii“, a spus el în sfârşit, completându-şi dejunul, „mâncarea aceasta este de-a
dreptul îngrozitoare.“
„Nimeni nu spune cã trebuie sã mãnânci pâinea mea prãjitã“, am spus eu supãrat. „De ce nimãnui nu-I place pâinea
mea prãjitã? NIMENI NU IUBEŞTE PÂINEA MEA PRÃJITÃ! De ce este aşa, venerate maestre?“
„Ei bine“, a zâmbit el, „ - vorbesc ca un Maestru acum – aş spune cã tu consideri cã ea este bunã şi de aceea ea are
gust bun pentru tine. Încearc-o fãrã sã mai crezi cu tãrie ceea ce crezi despre ea, şi ţi se va pãrea ca un fel de… un foc…dupã o
inundaţie într-o moarã de mãcinat grâu, nu crezi? Inteţionai sã pui şi iarbã în ea, ghicesc?“
„Îmi pare rãu. Mi-a cãzut iarbã de pe mânecã probabil. Dar nu crezi cã pâinea de bazã ea însãşi – nu iarba sau mica
parte arsã de acolo – pâinea în sine, nu crezi cã…?“
„Groaznic“, a spus el, întinzându-mi înapoi totul, cu excepţia unei mici pãrţi din ceea ce îi dãdusem. „Mai bine mor
de foame. Mai ai piersici?“
„În cutie.“
Cum mã gãsise acolo? Nişte aripi cu o deschidere de zece metri în zece mii de kilometri de preerie nu sunt o ţintã
uşoarã. Dar am jurat sã nu îl întreb. Dacã dorea sã îmi spunã, îmi va spune.
„Cum m-ai gãsit?“ am spus. „Aş fi putut sã aterizez oriunde.“
Deschisese compotul de piersici şi mânca piersici cu un cuţit…ceea ce nu este ddeloc uşor.
„Cine se aseamãnã se adunã“, a zâmbit el, scãpând o bucatã de piersicã.
„Oh?“
„Legea cosmicã.“
„Oh.“
Mi-am terminat pâinea şi apoi am frecat tigaia cu nisip din râu.
„Te deranjeazã dacã-mi explici? Cum se face cã mã asemãn cu preţioasa ta fiinţã? Sau prin asemãnare vrei sã înţelegi
cã avioanele se aseamãnã, sau ceva de genul acesta?“
„Noi, fãcãtorii de miracole, trebuie sã luptãm împreunã“, a spus el. Aceastã frazã era atât de drãguţã cât şi
înfricoşãtoare în modul în care o spusese.
„Ah…Don? În ceea ce priveşte ultimul tãu comentariu, poate ai de gând sã-mi spui şi mie ce înţelegi prin: noi
fãcãtorii de miracole?“
„Dupa poziţia pe care o are cheia de 9-16 în geanta ta de scule, aş spune cã te-ai jucat cu vechiul truc de levitaţie a
cheii în aceastã dimineaţã. Spune-mi dacã greşesc.“
„Nu m-am jucat cu nimic! M-am trezit…acel lucru m-a trezit, s-a petrecut de la sine!“
„Oh, de la sine.“ Râdea de mine.
„Da, de la sine!“

15
 „Înţelegerea ta despre modul în care se fac miracolele, Richard, este la fel de profundã ca şi cunoştinţele tale despre
coacerea pâinii.“
Nu am rãspuns, ci doar m-am aşezat pe sacul meu de dormit şi am rãmas cât se poate de tãcut. Dacã avea ceva de
spus, avea s-o spunã atunci când dorea.
„Unii dintre noi încep sã înveţe aceste lucruri subconştient. Mintea noastrã treazã nu le acceptã, aşa cã noi realizãm
miracole în somn.“ A privit cerul, şi primii nori ai zilei. „Nu fi nerãbdãtor, Richard. Suntem cu toţii pe cale de a învãţa mai
mult. Ţie ţi se va întâmpla foarte curând, şi vei deveni un Maestru spiritual înţelept chiar înainte de a+ţi da seama.“
„Cum adică, înainte să-mi dau seama? Eu nu vreau să ştiu! Eu nu vreau să ştiu nimic!“
„Tu nu vrei să şti nimic.“
„Ei bine, vreau să ştiu de ce există lumea şi ce este ea şi de ce trăiesc aici şi unde voi merge după aceea…aceste
lucruri eu vreau să le ştiu. Cum să zbor fără un avion, dacă asta doresc.“
„Îmi pare rău.“
„Îţi pare rău de ce?“
„Lucrurile nu stau chiar aşa. Dacă înveţi ce este această lume şi cum funcţionează ea, în mod automat vei începe să
faci miracole, sau ceea ce ei numesc miracole. Dar bineînţeles nimic nu este miraculos. Dacă înveţi ceea ce ştiu magicienii,
acele lucruri nu ţi sse mai par supranaturale.“ Acum nu mai privea la cer. „Eşti ca toţi ceilalţi. Tu deja şti aceste lucruri; doar că
încă nu eşti conştient că le şti.“
„Nu-mi amintesc“, am spus eu, „nu-mi amintesc să mă fi întrebat dacă vreau să învăţ acest lucru, oricare ar fi fost el,
care ţi-a adus acele mulţimi şi ţi-a ruinat întreaga viaţă. Se pare că mi-a scăpat din minte.“ Imediat ce am spus aceste cuvinte
am ştiut că el era pe punctul de a-mi spune că-mi voi aminti mai târziu, şi ar fi avut dreptate.
S-a întins pe iarbă, folosind punga cu restul de făină drept pernă. „Uite ce e, nu trebuie să te nelinişteşti în privinţa
mulţimilor. Ele nu te pot atinge dacă tu nu doreşti. Ţine minte, eşti magician: FOOF! – eşti invizibil şi poţi ieşi pe uşă.“
„Mulţimea te-a prins la Troy, nu-I aşa?“
„Am spus eu că nu îi doream? Am permis aceasta. Mi-a făcut plăcere. În fiecare din noi se ascunde you cabotin, sau
nu am reuşit niciodată să o facem ca nişte adevăraţi maeştri.“
„Dar nu ai renunţat la asta? Nu am citit eu…?“
„Uite cum au mers lucrurile, ei m-au transformat în Unicul şi Singurul Mesia, şi la această îndatorire eu am renunţat.
Dar nu pot să mă dezvăţ de ceea ce am ajuns să ştiu învăţând câteva vieţi la rând.“
Am închis ochii şi am început să ronţăi un pai. „Uite, Donald, ce încerci să îmi spui? De ce nu-mi explici pur şi
simplu ce se petrece?“
A rămas tăcut mult timp, şi apoi a spus, „Poate că tu ar trebui să-mi spui. Spune-mi tu ceea ce încerc să-ţi spun, şi eu
te voi corecta dacă greşeşti.“
M-am gândit un minut, şi m-am decis să îl surprind.
„OK. Îţi voi spune.“ Apoi am făcut o pauză lungă, pentru a vedea câtă răbdare are cu mine, dacă nu mă exprim foarte
fluent. Soarele se ridicase suficient de sus pentru a fi acum cald, şi undeva într-un câmp ascuns un fermier lucra pe un tractor
diesel, cultivând porumb duminica.
„În regulă, îţi voi spune. Mai întâi că nu a fost nici o coincidenţă când te-am văzut pentru prima dată atunci când am
aterizat în câmpul de la Ferris, nu-I aşa?“
Era atâta linişte încât puteai auzi iarba crescând.
„Şi în al doilea rând, tu şi cu mine avem un fel de înţelegere mistică pe care aparent eu am uitat-o şi tu nu.“
Doar un vânt uşor adia, aducând cu sine din când în când sunetul tractorului care lucra. O parte din mine asculta şi nu
credea că ceea ce spuneam era ficţiune. Construiam o poveste adevărată.
„Şi afirm chiar că ne-am mai întâlnit cu trei sau patru mii de ani înainte, plus minus o zi. Iubim acelaşi fel de aventuri,
probabil urâm acelaşi fel de distrugători, suntem la fel de bucuroşi să învăţăm şi o facem cu aproape aceeaşi viteză. Tu ai o
memorie mai bună. Reîntâlnirea noastră a fost ceea ce tu numeşti prin „Cine se aseamănă se adună“ aşa cum ai spus.“
Am cules un pai. „Cum mă descurc?“
„Pentru un timp am crezut că vei face o manevră lungă“, a spus el. „Chiar asta faci, dar cred că există o mică şansă să
reuşeşti de această dată. Spune mai departe.“
„Pe de altă parte eu nu trebuie să vorbesc, deoarece tu deja ştii cât ştie fiecare om. Dar dacă eu nu voi spune aceste
lucruri, tu nu vei şti ce anume cred eu că ştiu, şi fără aceasta nu pot să învăţ nici unul din lucrurile pe care doresc să le învăţ.“
Mi-am lăsat la o parte paiul. „La ce-ţi foloseşte asta ţie, Don? De ce îţi pierzi timpul cu oameni ca mine? Ori de câte ori cineva
este atât de avansat cum eşti tu, el obţine aceste puteri miraculoase ca aspecte secundare. Tu nu ai nevoie de mine, tu nu ai
nevoie de nimic din această lume.“
Mi-am întors capul şi l-am privit. Ochii săi erau închişi. „Cum ar fi combustibilul în Travel Air?“, a spus el.
„Exact“, am spus. „Aşa că tot ce a rămas în lume este plictisitor, nu există nici un fel de aventuri atunci când nu poţi fi
tulburat de nimic pe acest pământ. Singura ta problemă este că tu nu ai nici un fel de problemă!“
Acesta, m-am gândit, era un mod discurs teribil.
„Aici ai greşit“, a spus el. „Spune-mi de ce am renunţat la misiunea mea… Şti de ce am renunţat la misiunea de
Mesia?“
„Mulţimile, ai spus tu. Fiecare dorind ca tu să faci miracole în locul lor.“

16
 „Mda, nu primul motiv e valabil, ci al doilea. Teama de mulţimi este crucea ta, nu şi a mea. Nu mulţimile sunt cele
care mă deranjează pe mine, ci felul de mulţime căruia nu îi pasă deloc de ceea ce eu am venit să spun. Poţi să mergi de la New
York şi până la Londra pe ocean. Poţi să dematerializezi monede de aur pentru totdeauna, şi tot nu-I vei să le pese, ştii asta?“
Când a spus aceasta, arăta mai singur decât orice om în viaţă pe care l-am văzut vreodată. El nu avea nevoie de hrană
sau de adăpost sau de faimă. El murea de nevoia de a spune ceea ce ştia, şi nimănui nu-I păsa suficient ca să-l asculte.
M-am încruntat la el, ca să nu strig. „Ei bine, tu ai vrut-o“, am spus. „Dacă fericirea ta depinde de ce face altcineva,
ghicesc că şi tu ai o problemă.“
Şi-a ridicat brusc capul şi ochii săi m-au privit fix ca şi cum l-aş fi lovit cu cheia. M-am gândit imediat că nu am fost
înţelept să îl determin pe acest tip să se înfurie pe mine. Apoi a zâmbit cu acel zâmbet de jumătate de secundă. „Ştii ceva,
Richard?“ a spus el încet. „Tu…ai…dreptate!“
Apoi a rămas din nou tăcut, aproape în transă, în urma celor spuse de mine. Fără să observ, am continuat să vorbesc
ore întregi cu el despre cum ne-am întâlnit şi despre ce aveam de învăţat in această întâlnire, toate aceste idei trecându-mi prin
cap, precum nişte comete în zori sau nişte meteoriţi în lumina zilei. S-a aşezat nemişcat în iarbă, fără să spună un cuvânt. Către
amiază mi-am terminat versiunea asupra universului şi asupra tuturor lucrurilor care există în el.
„…şi mă simt de parcă de-abia am început, Don, sunt atât de multe de spus. Cum de ştiu toate acestea? Cum s-a
întâmplat aceasta?“
El nu a răspuns.
„Dacă te-aştepţi să răspund singur la această întrebare, îţi mărturisesc că nu ştiu. De ce pot să spun toate aceste lucruri
acum, când înainte nici măcar nu am încercat vreodată să o fac? Ce s-a întâmplat cu mine?“
Nici un răspuns.
„Don? Acum poţi să vorbeşti, te rog.“
Nu a spus nici un cuvânt. I-am explicat întreaga panoramă a vieţii, dar Mesia al meu, ca şi cum ar fi auzit tot ceea ce
avusese nevoie în acele cuvinte spuse la întâmplare despre fericirea sa, a adormit imediat.

7.
Miercuri dimineaţa, la ora şase, încă nu mă trezisem când WHOOM!! am auzit deodată un zgomot extrem de puternic
şi violent, precum o simfonie în explozie; instantaneu o mie de voci într-un cor vorbind în latină, viori, tobe şi trompete într-un
zgomot de sticlă sfărâmată. Pământul se cutremura, avionul tremura pe roţile sale şi eu am ieşit de sub aripa lui ca o pisică
electrocutată la patru sute de volţi, cu blana ridicată toată în semne de exclamare.
Cerul era îmbrăcat în culoarea roşie a răsăritului, norii se conturau ca nişte pete vagi, dar frumuseţea era stricată de
acest crescendo de dinamită.
„OPRIŢI! OPRIŢI! OPRIŢI MUZICA, OPRIŢI-O!!„
Shimoda striga atât de tare şi de furios încât l-am putut auzi peste acel vacarm, şi sunetul s-a oprit imediat, ecoul
rostogolindu-se din ce în ce mai departe. Apoi s-a auzit un duios cântec sfânt, aproape la fel de tăcut ca briza, cum ar fi
Beethoven într-un vis.
El nu a fost impresionat. „ OPRIŢI, AM SPUS SĂ OPRIŢI!!“
Muzica s-a oprit.
„Uf!“ a spus el.
Eu doar l-am privit.
„Există un timp şi un loc ptrivit pentru fiecare lucru, nu-I aşa?“ a spus el.
„Ei bine, un timp şi un loc, bine…“
„Puţină muzică celestă este binevenită în spaţiul privat al propriei tale minţi, şi poate cu anumite ocazii speciale, dar
primul lucru într-o dimineaţă, şi încă atât de tare? Ce faci?“
„Ce fac? Dorm. Dorm buştean…ce vrei să spui prin ’ce fac’?“
Şi-a scuturat capul, a ridicat din umeri a neajutorare, a strâmbat din nas şi s-a dus înapoi în sacul său de dormit, sub
aripă. Manualul era răsturnat deschis în iarbă, acolo unde căzuse. L-am întors cu grijă şi am citit.

Susţine-ţi limitările
şi în mod sigur
ele îţi vor aparţine.

Erau multe lucruri pe care nu le înţelegeam în legătură cu un Mesia.

17
 8.
Am terminat acea zi de luni în Hammond, Wisconsin, zburând cu câţiva pasageri, apoi ne-am dus în oraş să mâncăm,
iar acum ne întorceam.
„Don, cu siguranţă că viaţa noastră poate fi interesantă sau plictisitoare sau oricum ne vom decide noi să o facem. Dar
nici în cele mai strălucitoare momente ale mele nu am fost capabil să înţeleg de ce suntem aici şi nu altundeva. Spune-mi ceva
despre asta.“
Am trecut pe lângă magazinul de piese (închis) şi pe lângă sala de spectacole (deschisă): Butch Cassidy şi Sundance
Kid, şi în loc să-mi răspundă el s-a oprit, întorcându-se pe loc pe trotuar.
„Ai bani, nu-I aşa?“
„O mulţime. Ce s-a întâmplat?“
„Hai să vedem spectacolul“, a spus el. „Cumperi tu?“
„Nu ştiu, Don. Du-te tu. Eu mă voi întoarce la avioane. Nu-mi place să le las singure prea mult timp.“ Ce putea fi
deodată atât de important la un film?
„Avioanele sunt în regulă. Hai să mergem la spectacol.“
„A început deja.“
„Deci suntem în întârziere.“
Deja îşi cumpăra biletul. L-am urmat în întuneric şi ne-am aşezat în partea din spate a cinematografului. Erau cam 50
de oameni în jurul nostru în sală.
După puţin timp am uitat pentru ce venisem şi am fost prins de naraţiune, pe care de altfel o ştiam, fiind un spectacol
clasic; era a treia oară când vedeam Sundance. Timpul în acea sală a început să curgă în spirală şi să se dilate aşa cum se
întâmplă într-un film bun. La început am privit filmul din prisma tehnicii cinematografice…modul în care fiecare scenă era
construită şi legată de următoarea, de ce se derula mai întâi această scenă şi de ce se derula această scenă acum şi nu mai
târziu. Am încercat să privesc în acest fel, dar am fost prins din nou de poveste şi am uitat.
Cam spre partea în care Butch şi Sundance sunt înconjuraţi de întreaga armată boliviană, aproape de sfârşit, Shimoda
mi-a atins umărul. M-am înclinat spre el, continuând să privesc, dorindu-mi ca el să se fi abţinut să îmi spună ceea ce avea de
spus până când filmul s-ar fi terminat.
„Richard?“
„Mda.“
„De ce eşti aici?“
„Este un film bun, Don. Sst.“ Butch şi Sundance, murdari peste tot de sânge, vorbeau despre motivele pentru care ar fi
trebuit să meargă în Australia.
„De ce este bun?“ a spus el.
„Este amuzant. Sst. Îţi spun mai târziu.“
„Rupe-te din el. Trezeşte-te. Totul este iluzie.“
Am fost supărat. „Donald, mai sunt doar câteva minute şi după aceea putem să vorbim despre tot ce doreşti. Dar lasă-
mă să privesc spectacolul, bine?“
El a şoptit cu intensitate, dramatic. „Richard, de ce eşti aici?“
„Uite, sunt aici deoarece tu mi-ai cerut să intru aici!“. M-am întors înapoi şi am încercat să privesc sfârşitul.
„Dar tu nu vroiai să vii, ai fi putut spune nu, mulţumesc.“
„ÎMI PLACE SPECTACOLUL…“ Un om din faţă s-a întors să ne privească pentru o secundă. „Îmi place spectacolul,
Don; este ceva în neregulă cu aceasta?“
„Nimic“, a răspuns el, şi nu a mai spus nici un alt cuvânt până când nu s-a terminat şi noi am ieşit mergând prin
întuneric către câmpul unde erau avioanele. Urma să plouă în curând.
M-am gândit la comportamentul său ciudat din timpul spectacolului. „Tu faci totul dintr-un anumit motiv, Don?“
„Uneori.“
„De ce filmul? De ce dintr-o dată ai vrut să vezi Sundance?“
„Ai pus o întrebare.“
„Da. Ai un răspuns?“
„Acesta este răspunsul meu. Am fost la spectacol deoarece tu ai pus o întrebare. Spectacolul a fost răspunsul la
întrebarea ta.“ Râdea de mmine, ştiam eu.
„Care a fost întrebarea mea?“
A fost o tăcere lungă şi dureroasă. „Întrebarea ta, Richard, a fost că nici în cele mai strălucitoare momente ale tale nu
ai fost niciodată capabil să realizezi de ce suntem noi aici.“
Îmi aminteam. „Şi spectacolul a fost răspunsul pe care mi l-ai dat.“
„Da.“
„Oh.“
„Nu înţelegi“, a spus el.
„Nu.“

18
 „A fost un film bun“, a spus el, „dar chiar şi cel mai bun spectacol al lumii este tot o iluzie, nu-I aşa? Imaginile nici
măcar nu se mişcă; ele doar par să se mişte. Lumină schimbătoare ce pare să se deplaseze pe un ecran plat, fixat undeva în
întuneric?“
„Ei bine, da“; începeam să înţeleg.
„Ceilalţi oameni, orice oameni, de oriunde, de ce merg ei la un spectacol, de ce sunt ei acolo, când este vorba doar de
iluzii?“
„Ei bine, pentru că este amuzant, este o distracţie,“ am spus eu.
„Distracţie. În regulă. Unu.“
„Ar putea fi educativ.“
„Bine. Este întotdeauna aşa. Deci învăţarea. Doi.“
„Fantezie, evadare.“
„Aceasta este de asemenea distracţie. Unu.“
„Motive tehnice. Pentru a vedea cum este făcut filmul.“
„Învăţare. Doi.“
„Evadarea din plictiseală…“
„Evadare. Ai mai spus asta.“
„Social, pentru a fi cu prietenii,“ am spus eu.
„Motiv de a merge, dar nu de a vedea un film. Aceasta este distracţie, oricum ai lua-o. Unu.“ ori de câte ori veneam cu
un motiv ridica unul dintre cele două degete; oamenii vedeau filme pentru a se distra şi pentru a învăţa, sau pentru ambele
motive.
„Şi un spectacol este precum viaţa, Don, este adevărat?“
„Da.“
„Atunci de ce ar alege cineva o viaţă grea, un film de groază?“
„Ei nu numai că vin la un film de groază doar pentru a se distra, ci şi ştiu dinainte că va fi un spectacol de groază
atunci când se duc acolo,“, a spus el.
„Dar de ce?…“
„Ţie-ţi plac filmele de groază?“
„Nu.“
„Te uiţi vreodată la ele?“
„Nu.“
„Dar unii oameni cheltuiesc o mulţime de bani şi o mulţime de timp pentru a vedea un film de groază sau alte
spectacole ieftine care pentru alţi oameni sunt seci sau plictisitoare…“ El a lăsat răspunsuul în seama mea.
„Da.“
„Tu nu trebuie să vezi filmele lor, şi ei nu trebuie să le vadă pe ale tale. Aceasta se numeşte <<libertate>>.“
„Dar de ce ar dori cineva să fie îngrozit? Sau plictisit?“
„’Deoarece ei cred că ei merită aceasta pentru că au îngrozit pe altcineva, sau le place excitarea pe care l-o provoacă
groaza, sau această plictiseală este modul în care ei cred că trebuie să fie filmele. Poţi să crezi că multor oameni, din motive
care sunt foarte serioase pentru ei, le place să creadă că ei sunt neajutoraţi în propriile lor filme? Nu, nu poţi.“
„Nu, nu pot,“ am spus eu.
„Până ccând nu vei înţelege aceasta, vei continua să te miri că unii oameni sunt nefericiţi. Ei sunt nefericiţi deoarece
au ales să fie nefericiţi, şi, Richard, aceasta este firesc!“
„Hm.“
„Suntem cu toţii nişte pioni de joc, nişte creaturi care se distrează. Noi suntem marionetele Universului. Noi nu putem
muri, nu ne putem lovi pe noi înşine mai mult decât pot fi rănite iluziile de pe un ecran. Dar putem crede că suntem răniţi,
imaginându-ne orice fel de detaliu agonizant dorim. Putem crede că suntem victime, ucişi sau ucigaşi, înfioraţi şi tremurând de
teama norocului sau nenorocului.“
„Multe vieţi?“ am întrebat eu.
„Câte filme ai văzut?“
„Oh.“
„Filme despre viaţa pe această planetă, despre viaţa pe alte planete; orice exită în spaţiu şi timp este în întregime un
spectacol şi în întregime o iluzie,“ a spus el. „Dar pentru moment putem învăţa enorm şi ne putem distra foarte bine cu iluziile
noastre, nu-I aşa?“
„Cât de departe poţi împinge acest spectacol, Don?“
„Cât de departe doreşti? Ai văzut acest film în seara aceasta în parte pentru că eu am dorit să-l văd. O mulţime de
oameni îşi aleg un anumit drum al vieţii, deoarece le place ssă facă lucruri împreună. Actorii din filmul din această seară au
jucat împreună şi în alte filme – înainte sau după, depinde ce film ai văzut mai întâi, sau le poţi vedea în acelaşi timp pe toate
pe ecrane diferite. Noi cumpărăm bilete la aceste filme, plătind intrarea prin faptul că încuviinţăm să credem în realitatea
spaţiului şi realitatea timpului…nici una nu este adevărată, dar nimeni care nu doreşte să plătească acest preţ nu poate săă
ajungă pe această planetă, şi în nici un alt sistem spaţio-temporal.“
„Există oameni care nu au trăit niciodată în sistemul spaţiu-timp?“

19
 „Există oameni care nu merg niciodată la spectacole?“
„Am văzut astfel de oameni. Ei învaţă în alte moduri?“
„Ai dreptate,“ a spus el, încântat, „spaţiul-timp este o şcoală primitivă. Dar o mulţime de oameni se mulţumesc doar
cu iluzia, chiar dacă ea este plictisitoare şi nu doresc ca luminile să se aprindă prea curând.“
„Cine scrie aceste spectacole, Don?“
„Nu este ciudat cât de multe ştim dacă pur şi simplu ne întrebăm pe noi înşine în loc de a întreba pe altcineva? Cine
scrie aceste spectacole, Richard?“
„Noi,“ am spus eu.
„Cine joacă în ele?“
„Noi.“
„Cine este cameramanul, operatorul, managerul teatrului, vânzătorul de bilete, distribuitorul, şi cine priveşte tot ceea
ce se întâmplă? Cine este liber să iasă la mijlocul spectacolului, sau oricând, să schimbe oricând scenariul sau intriga, cine este
liber să revadă acelaşi film din nou şi din nou?“
„Lasă-mă să ghicesc,“ am spus eu, „oricine doreşte?“
„Înseamnă aceasta destulă libertate pentru tine?“ a spus el.
„Şi din această cauză filmele sunt atât de populare? Pentru că noi ştim în mod instinctiv că ele sunt o paralelă a
spectacolului vieţii noastre?“
„Poate că da…poate că nu. Nu contează prea mult, nu-I aşa? Ce este aparatul de proiecţie?“
„Mintea,“ am spus eu. „Nu. Imaginaţia. Este imaginaţia noastră indiferent ce spui tu.“
„Ce este filmul?“ a întrebat el.
„Mai prins.“
„Orice consimţim să ne imaginăm?“
„Poate este aşa, Don.“
„Poţi să ţi o bobină de film în mâinile tale,“ a spus el „şi totul este acolo terminat şi complet – începutul, mijlocul,
sfârşitul sunt toate acolo, în aceeaşi secundă, în aceeaşi fracţiune de secundă. Filmul există dincolo de perioada de timp pe care
a înregistrat-o, şi dacă ştii ce este spectacolul, poţi să ştii în general ce se va întâmpla cu el, înainte să te duci la cinematograf :
vor avea loc bătălii şi scene palpitante, vor exista câştigători şi învinşi, scene romantice, dezastre; ştii că totul va fi acolo. Dar
pentru a fi captivat şi pentru a te implica în el la modul în care îţi place ţie cel mai mult, trebuie să îl pui într-un proiector şi să
îl laşi să se deruleze, minut cu minut,…orice iluzie necesită spaţiu şi timp pentru a fi experimentată. Aşa că tu îţi vei plăti
moneda de cinci cenţi şi îţi vei obţine biletul, te vei aşeza pe un scaun, vei uita ce se petrece în exteriorul teatrului şi
spectacolul va începe pentru tine.“
„Şi nimeni nu este cu adevărat rănit? Este doar sânge din suc de roşii?“
„Nu, este sânge adevărat,“ a spus el, „dar ar putea fi la fel de bine suc de roşii pentru efectul pe care îl produce asupra
vieţii noastre reale…“
„Şi realitatea?“
„Realitatea este o detaşare divină, Richard. O mamă nu este interesată de rolul pe care copilul său îl are în jocurile
sale; într-o zi este un băiat rău, în a doua zi un băiat bun. Sinele nostru nu este afectat de iluziile şi jocurile noastre. El se
cunoaşte pe sine însuşi, şi pe noi asemenea lui, perfecţi şi desăvârşiţi.“
„Nu sunt sigur că eu mă pot considera perfect şi desăvârşit. Spune-mi despre plictiseală…“
„Priveşte cerul, “ a spus el, schimbând atât de brusc subiectul încât am privit chiar atunci cerul. Erau câţiva nori foarte
sus, cu marginile irizate în lumina lunii.
„Un cer frumos,“ am spus eu.
„Este un cer perfect?“
„Ei bine, cerul este întotdeauna perfect, Don.“
„Deci îmi spui că, deşi se modifică în fiecare secundă, cerul este întotdeauna un cer perfect?“
„Ei, sunt isteţ. Da!“
„Şi marea este întotdeauna o mare perfectă, deşi este întotdeauna schimbătoare, de asemenea,“ a spus el. „Dacă
perfecţiunea ar însemna stagnare atunci paradisul ar fi doar o mlaştină!“
„Perfect, şi mereu în schimbare. Mda. Îmi convine aşa. O cumpăr.“
„Ai cumpărat-o cu mult timp înainte, dacă insişti aupra timpului.“
M-am întors către el în timp ce mergea. „Nu este plictisitor pentru tine, Don, să stai doar în acestă dimensiune?“
„Oh. Stau eu oare numai în acestă dimensiune?“ a spus el. „Dar tu, tu stai?“
„Cum se face că tot ce spun este greşit?“
„Este tot ceea ce spui greşit?“ a spus el.
„Eu cred că sunt pe o cale greşită.“
„Te-ai gândit că poţi fi în poziţia corectă?“ a spus el.
„Într-o stare autentică sau sigură.“
„Există un viitor al acestei stări, dacă doreşti unul.“
„Îmi pare rău.“ am spus eu. „Eu nu doresc un viitor. Sau un trecut. Se pare că voi deveni în curând un Maestru al
acestei lumi a iluziei. Poate săptămâna viitoare?“

20
 „Ei bine, Richard, sper că nu atât de târziu!“
L-am privit cu atenţie, dar nu zâmbea.

9.
Zilele se succedau una după alta. Zburam ca întotdeauna, dar încetasem să mai apreciez trecerea verii după numele
oraşelor sau după banii pe care îi câştigam de la pasageri. Am început să simt cum trece vara după lucrurile pe care le învăţam,
după discuţiile pe care le aveam atunci când terminam zborul, şi după miracolele care se întâmplau când şi când pe drumul
către clipa când am ştiut în sfârşit că ele nu sunt deloc miracole.

I
maginează-ţi
Universul frumos
şi just
şi perfect,

mi-a spus manualul odată.

Apoi fii sigur

de un lucru:
Sinele şi l-a imaginat
puţin mai bine
decât ai făcut-o tu

10.
După amiaza era tăcută … doar câte un pasager ocazional când şi când. Între timp eu exersam vaporizarea norilor.
Am fost instructor de zbor, şi ştiu că studenţii fac întotdeauna ca lucrurile uşoare să pară grele; şi m-am convins încă o
dată de aceasta, acum când eram din nou un student, încruntându-mă cu supărare la ţintele mele cumulus. Aveam nevoie de
mai multă învăţătură dintr-o dată, decât de practică. Shimoda se întinsese sub aripa Fleet-ului, pretinzând că doarme. L-am
bătut uşor pe braţ, şi el a deschis ochii.
„Nu pot să o fac,“ I-am spus.
„Ba da, poţi“ a spus el şi a închis din nou ochii.
„Don, am încercat! Exact atunci când mă gândesc, ceva se întâmplă, norul se retrage înapoi şi deodată se ridică mai
mare ca niciodată.“
A oftat uşor şi s-a ridicat. „Alege-mi un nor. Unul uşor, te rog.“
Am ales norul cel mai mare de pe cer, de o mie de metri înălţime, din care ţâşnea un fum albicios. „Cel de peste siloz,
de acolo,“ am spus eu. „Cel care se retrage acum.“
El m-a privit în tăcere. „De ce mă urăşti?“
„Deoarece te plac, Don, îţi cer aceste lucruri“, am zâmbit. „Ai nevoie de o provocare. Dacă chiar doreşti să-ţi aleg
unul mai mic … “
A oftat din nou şi s-a întors cu spatele către cer. „Voi înccerca. Acum, care urmează?“
Am privit, şi norul, monstrul cu milioanele sale de tone de ploaie, dispăruse; lăsând în urmă o gaură neîndemânatică
de cer albastru în locul unde fusese el mai înainte.
„Hm“ am spus încet.
„O treabă care a meritat…“ a citat el. „Nu, oricât de mult mi-ar plăcea să-ţi accept elogiile, trebuie să-ţi spun cu toată
onestitatea că este uşor.“
A arătat către un mic pufişor de nor peste deal. „Acolo. E rândul tău. Gata? Dă-I drumul.“
M-am uitat la acea fărâmă de lucru, şi el s-a uitat înapoi către mine. Am mentalizat faptul că aplecat, am vizualizat un
loc gol acolo unde fusese, îndreptând viziunea unor raze calde asupra sa, I-am cerut să reapară în altă parte, şi încet – încet,
într-un minut, în cinci, în şapte, în sfârşit norul a dispărut. Ceilalţi nori deveneau din ce în ce mai mari, al meu dispăruse.
„Nu eşti foarte rapid, nu-I aşa?“ a spus el.

21
 „A fost prima dată când am reuşit! Sunt doar un începător! Prima dată când am reuşit împotriva imposibilului… ei
bine, a improbabilului, şi tot ceea ce tu găseşti de cuviinţă să spui este că nu sunt foarte rapid! A fost strălucit şi tu ştii asta!“
„Uimitor. Erai atât de ataşat de el, şi cu toate acestea tot a dispărut pentru tine.“
„Ataşat! Am atacat acel nor cu tot ce am avut! Fulgere globulare, raze laser, pompă de vid de înălţimea unui bloc…“
„Ataşamente negative, Richard. Atunci când vrei cu adevărat să înlături un nor din viaţa ta, nu faci din aceasta un
mare spectacol, doar te relaxezi şi-l îndepărtezi din gândirea ta. Asta este tot ce trebuie făcut.“

U n nor nu ştie
de ce se deplasează exact în direcţia
în care se deplasează şi cu viteza
cu care se deplasează,

a fost ceea ce mi-a spus manualul.

El simte un impuls…acesta este locul

în care trebuie să merg acum.
D ar cerul ştie
motivul şi modelele
din spatele tuturor norilor,
şi tu vei şti de asemenea, atunci
când te vei ridica pe tine însuţi
suficient de sus
pentru a vedea
dincolo de toate
orizonturile.

11.

N u ţi se da
niciodată o dorinţă
fără a ţi se da de asemenea
puterea de a o face să devină adevărată.

Totuşi
s-ar putea să trebuiască să munceşti
pentru ea.

Am aterizat într-o păşune urişă, în apropierea unui iaz pentru cai de trei acri, departe de oraşe, undeva de-a lungul
liniei de graniţă dintre Illinois şi Indiana. Nici un pasager: m-am gândit că era ziua noastră liberă.
„Ascultă,“ a spus el. „Nu asculta, stai doar în linişte şi priveşte. Ceea ce vei vedea nu este nici un miracol. Citeşte
manualul de fizică atomică…un copil poate să meargă pe apă.“
După ce mi-a spus aceasta, ca şi cum nu ar fi observat că apa era chiar acolo, s-a întors şi a mers la câţiva metri
depărtare de mal, pe suprafaţa iazului. Arăta ca şi cum iazul ar fi fost un miraj produs de căldura verii pe o suprafaţă de piatră.
Stătea foarte ferm pe acea suprafaţă, nici măcar un val sau o undă nu-I stropea ghetele sale zburătoare.
„Aici,“ a spus el, „vino să o faci şi tu.“
Am văzut-o cu ochii mei. Era posibil, în mod evident, deoarece el stătea acolo, aşa că am mers către el. Mă simţeam
ca şi cum aş fi umblat pe un linoleum albastru, şi am râs.
„Donald, ce îmi faci?“
„Îţi arăt doar ceea ce fiecare învaţă, mai devreme sau mai târziu,“ a spus el, „şi pentru tine este momentul potrivit
acum.“

22
 „Dar eu sunt…“
„Priveşte. Apa poate fi solidă“ – a lovit cu piciorul şi sunetul a fost ca de minge lovită de piatră - „sau nu“. A lovit din
nou şi apa ne-a stropit pe amândoi. „Ai prin ideea? Încearcă.“
Cât de repede ne obişnuim cu miracolele! În mai puţin de un minut am început să cred că mersul pe apă este posibil,
este natural, este…ei bine, şi ce-I cu asta?
„Dar dacă apa este solidă acum, cum putem să o bem?“
„În acelaşi fel în care putem merge pe ea, Richard. Ea nu este solidă, şi nu este nici lichidă. Tu şi cu mine decidem
cum va fi ea pentru noi. Dacă tu doreşti ca apa să fie lichidă, atunci gândeşte-te că este lichidă şi acţionează ca şi cum ar fi
lichidă, bea-o. Dacă tu doreşti să fie aer, acţionează ca şi cum ar fi aer, respir-o. Încearcă.“
poate că este ceva legat de prezenţa unui suflet evoluat, m-am gândit. Poate că acele lucruri se pot întâmpla în
apropierea lor, de exemplu de pe o rază de un metru… Am îngenunghiat pe suprafaţă şi mi-am scufundat mâna în adăpătoare.
Lichid. Apoi m-am întins şi mi-am pus faţa în albastrul ei şi am respirat cu încredere. Puteam respira ca într-un cald oxigen
lichid, fără să mă înăbuş sau să mă înec. M-am ridicat şi l-am privit întrebător, aşteptându-mă ca el să ştie ce era în mintea
mea.
„Vorbeşte,“ a spus el.
„De ce trebuie să vorbesc?“
„Pentru ceea ce ai de spus, este mult mai precis să te exprimi în cuvinte. Vorbeşte.“
„Dacă putem merge pe apă, şi o putem respira, şi o putem bea, atunci de ce nu putem face la fel şi cu pământul?“
„Da. Bine. Vei vedea…“
S-a îndreptat cu uşurinţă către mal ca şi cum ar fi mers pe un lac pictat. Dar atunci când picioarele sale au atins
pământul, nisipul şi iarba de pe margine, el a început să se scufunde, până când, după câţiva paşi era scufundat până la umeri în
pământ şi iarbă. Era ca şi cum bazinul cu apă devenise deodată o insulă şi pământul se transformase în mare. A înotat pentru
câteva clipe în pajişte, stropindu-se cu picături întunecate de pământ, plutind apoi pe suprafaţa lui, şi apoi s-a ridicat şi apoi s-a
ridicat şi a mers pe el. Era deodată miraculos să vezi un om mergând pe pământ!
M-am aşezat pe bazinul cu apă şi I-am aplaudat performanţa. El s-a înclinat şi a aplaudat-o pe a mea. Am mers către
marginea bazinului, m-am gândit intens că pământul este lichid şi l-am atins cu piciorul. Vălurelele s-au risipit în iarbă în inele.
„Cât de adânc este pământul?“ îmi venea să întreb. Pământul va fi atât de adânc cât mă voi gândi eu că este. O jumătate de
metru adâncime, m-am gândit, va avea o jumătate de metru adâncime, şi eu voi merge prin el. Am păşit cu încredere pe mal şi
m-am scufundat până peste cap dintr-o dată. Era negru sub pământ, înspăimântător, şi m-am avântat către suprafaţă ţinându-mi
respiraţia, întinzându-mă după nişte apă solidă, după marginea bazinului, de care să mă ţin.
El stătea pe iarbă şi râdea.
„Eşti un student remarcabil. Ştii asta?“
„Nu sunt nici un fel de student! Scoate-mă de aici!“
„Scoate-te singur.“
Am încetat să mă mai lupt. Mi-l voi imagina solid şi voi putea să mă ridic imediat. L-am vizualizat solid…şi m-am
căţărat afară, acoperit de o crustă de praf negru.
„Hei, chiar te-ai murdărit grozav făcând aceasta!“
Pantalonii şi cămaşa sa albastră erau fără de pată, fără nici o urmă de praf.
„A!“ Mi-am scuturat praful de pe păr, încercând să-l scot şi pe cel din urechi. În final, mi-am pus portofelul pe iarbă,
am intrat în apa lichidă şi m-am curăţat, udându-mă în modul tradiţional.
„Ştiu că este o cale mai bună de a curăţa toate acestea.“
„Există o cale mai rapidă, da.“
„Nu-mi spui, fireşte. Doar stai acolo şi râzi, şi mă laşi să descopăr totul de unul singur.“
„OK.“
În final a trebuit să merg plescăind către avion şi să îmi schimb hainele, agăţându-le pe cele ude de cablurile avionului
pentru a se usca.
„Richard, nu uita ce ai făcut astăzi. Este uşor să uiţi momentele de cunoaştere, să te gândeşti că ele au fost doar
visuri sau miracole, petrecute cândva. Nimic din ceea ce este bun nu este un miracol. Nimic din ceea ce iubim nu este un
vis.“
„Lumea este un vis, ai spus tu; şi uneori este demnă de iubit. Apusul. Norii. Cerul.“
„Nu. Imaginea este un vis. Frumuseţea este reală. Poţi să vezi diferenţa?“
Am încuviinţat, aproape înţelegând. Mai târziu am aruncat o privire în manual.

L umea
este caietul tau de exercitii,

23
 în paginile căruia
tu îţi faci adunările.
Ea nu este reală,
cu toate că tu poţi
să exprimi realitatea
acolo dacă doreşti.

Eşti de asemeni liber

să scrii nonsensuri,
sau minciuni, sau să rupi
paginile.

12.

Pacatul originar este

De a limita Sinele.
Nu face aceasta.
Era o după amiază uşor călduţă, între două ploi torenţiale, şi noi mergeam pe trotuarul ud, către ieşirea din oraş.
,,Poţi să treci prin pereţi, nu-I aşa, Don?”
,,Nu.”
,,Atunci când spui nu la ceva ce eu ştiu că este da, dar că nu-ţi place modul în care am pus eu întrebarea.”
,,Eşti cu siguranţă atent, nu-I aşa?” a spus el.
,,Problema este cu mersul sau cu pereţii?”
,,Da, şi chiar mai mult. Întrebarea ta presupune că eu exist într-un spaţiu-timp limitat şi mă deplasez către un alt
spaţiu-timp. Astăzi nu sunt dispus să accept presupunerile tale despre mine.”
Am oftat. El ştia ceea ce îl întrebasem. De ce nu îmi răspundea pur şi simplu, ca să pot afla cum realiza acele lucruri?
,,Aceasta este mica mea contribuţie de a te ajuta să fii precis în modul în care gândeşti,” a spus el blând.
,,OK. Poţi să faci să pară că mergi prin pereţi, dacă doreşti. Este mai bine pusă întrebarea aşa?”
,,Da. Mai bine. Dar dacă doreşti să fii precis…”
,,Nu-mi spune. Ştiu cum să exprim ceea ce gândesc. Iată întrebarea mea. Cum se face că tu poţi să deplasezi iluzia
unui simţ limitat al identităţii, care este concretizată în această credinţă a unui spaţiu-timp continuu sub forma ,,corpulu” tău,
prin iluzia unei restricţii materiale care este numită perete?”
,,Bine spus!” a răspuns el. ,,Atunci când pui o întrebare corect ea răspunde singură, nu-I aşa?”
,,Nu, întrebarea nu şi-a răspuns singură. Cum faci să mergi prin pereţi?”
,,RICHARD, ai spus totul aproape aşa cum trebuia şi apoi ai sfărâmat totul în bucăţele! Eu nu pot să merg prin
pereţi… Atunci când spui asta, presupui lucruri pe care eu nu le presupun deloc, şi dacă le-aş presupune, răspunsul ar fi, ,,Nu
pot”.”
,,Dar este atât de greu să exprimi totul atât de precis, Don. Tu chiar nu şti ce vreau eu să spun?”
,,Deci doar pentru că este ceva greu, nu încerci să-l faci? Mersul a fost greu la început, dar l-ai exersat, şi acum îţi pare
foarte uşor.”
Am oftat. ,,Da, în regulă. Uită întrebarea.”
,,Am uitat-o. Întrebarea mea este, tu poţi?” S-a uitat la mine ca şi cum nu ar fi avut nici o grijă în această lume.
,,Deci tu ai spus că acest corp este o iluzie şi peretele este iluzie, dar identitatea este reală, şi astfel ea nu poate fi
înlănţuită de iluzii.”
,,Eu nu am spus aceasta. Tu o spui.”
,,Dar este adevărat.”
,,Bineînţeles,” a spus el.
,,Cum faci aceasta?”
,,Richard, tu nu faci nimic, tu vezi deja totul făcut, şi este.”
,,Ei, asta sună uşor.”
,,Este ca şi cu mersul. Te miri ccum de ţi-a venit vreodată greu să înveţi.”
,,Don, a merge prin pereţi nu este greu pentru mine acum; este imposibil.”
,,Crezi că poate dacă vei spune imposibil din nou şi din nou de o mie de ori, lucrurile grele vor deveni deodată uşoare
pentru tine?”

24
 ,,Îmi pare rău. Este posibil, şi o voi face, atunci când va veni timpul pentru mine să o fac.”
,,Ei băieţi, el a mers pe apă, şi este descurajat deoarece nu poate să meargă prin pereţi.”
,,Dar aceea a fost uşor şi aceasta…”
,,Argumentează-ţi sau susţine-ţi limitările şi va trebui să le păstrezi,” mi-a recitat el.
,,Nu ai înotat oare cu o săptămână în urmă chiar în pământ?”
,,Am făcut aceasta.”
,,Şi nu este zidul doar un pământ vertical? Contează oare chiar atât de mult în ce direcţie se manifestă iluzia. Iluziile
orizontale sunt cuceribile, dar iluziile verticale nu?”
,,Cred că mă vei promova, Don.”
El s-a uitat la mine şi a zâmbit. ,,În momentul în care te voi promova va trebui să te las singur pentru un timp.”
Ultima clădire din oraş era o magazie de alimente şi cereale, o incintă imensă clădită din cărămidă portocalie. A fost
ca şi cum s-ar fi hotărât să o ia pe un drum diferit pentru a se întoarce către avioane, îndreptându-se spre o scurtătură secretă.
Scurtătura a fost prin peretele de cărămidă. S-a întors brusc către dreapta, a intrat în perete şi a dispărut. M-am gândit că dacă
m-aş fi întors odată cu el, aş fi putut şi eu să trec prin perete. Dar eu m-am oprit pe trotuar şi am privit locul în care stătuse el
doar cu o clipă mai înainte. Atunci când am ridicat braţul şi am atins cărămizile, erau cărămizi solide.
,,Într-o zi, Donald,” am spus, ,,într-o zi…”
Am mers singur pe calea cea lungă înapoi către avioane.




,,Donald,”am spus când am ajuns în câmp, ,,am ajuns la concluzia că tu nu trăieşti în acestă lume.”
M-a privit surprins din vârful aripii avionului său, acolo unde învăţase să pună benzină în tanc. ,,Bineînţeles că nu.
Poţi să îmi spui vreo persoană care face aceasta?”
,,Ce vrei să spui, dacă pot să-ţi spun vreo persoană care face aceasta. EU! Eu trăiesc în această lume!”
,,Excelent, “ a spus el, ca şi cum prin studiu independent aş fi descoperit un mister ascuns. ,,Adu-mi aminte să-ţi
cumpăr de mâncare astăzi… Sunt uimit de modul în care nu încetezi niciodată să înveţi.”
Eram foarte încurcat. El nu fusese niciodată sarcastic sau ironic; şi spunea întotdeauna exact ce gândea. ,,Ce vrei să
spui? Bineînţeles că trăiesc în această lume. Eu şi aproximativ 4 bilioane de alţi oameni. Tu eşti cel care…”
„Oh, Doamne, Richard! Vorbeşti serios! Anulează cina. Nici un sandwich, nici malţ, nici nimic! Ccrezusem că ai
dobândit această cunoaştere majoră.“ – S-a întrerupt şi s-a uitat în jos către mine uşor mânios şi în acelaşi timp cu mine. „Eşti
sigur de asta. Tu trăieşti în aceeaşi lume, nu-I aşa, ca şi un… agent de schimb…? Viaţa ta tocmai a fost dezorganizată şi
schimbată, presupun, de noua politică SEC. Revizia obligatorie a portofoliilor care a făcut ca investiţia acţionarilor să piardă
mai mult de 50% din procente. Tu trăieşti în aceeaşi lume ca un jucător de şah la concurs, da? Turneul deschis se desfăşoară
săptămâna aceasta la New York, şi concurezi cu Petrosian şi Ficher şi Browne în Manhattan pentru un premiu de cinci sute de
mii de dolari, atunci ce cauţi în câmpul de la Maintland, Ohio? Tu şi cu biplanul tău din 1929 cu care ai aterizat pe un câmp de
fermă, necesităţile tale majore fiind permissiunea fermierilor, oamenii care doresc să facă curse de 10 minute cu avionul,
întreţinerea motorului de avion Kinner şi teama mortală de furtuni cu grindină… Câţi oameni crezi tu că trăiesc în lumea ta? Ai
spus patru bilioane de oameni ce trăiesc în lumea ta? Stai cu picioarele pe pământ şi îmi spui mie că patru bilioane de oameni
nu trăiesc în patru bilioane de lumi separate, ai de gând să susţii aceasta în faţa mea?“ Apoi şi-a tras sufletul după acest discurs
rapid.
„Aproape că simţeam gustul acelui sandwich cu brânza topindu-se…“ am spus eu.
„Îmi pare rău. Aş fi fost atât de fericit să ţi-l cumpăr. Dar, ah. S-a terminat şi a trecut acum, mai bine să uităm.“
Cu toate că a fost ultima dată când l-am acuzat că nu trăieşte în această lume, mi-a trebuit mult timp să înţeleg
cuvintele la care s-a deschis manualul.

D acă
vei practica ficţiunea
pentru un timp, vei înţelege
că acele caractere fictive sunt
uneori mai reale decât
oamenii care au corpuri
şi a căror inimă bate.

25
 13.

C onştiinţa ta este
măsura onestităţii
egoismului tău.

Ascult-o
Cu atenţie.

„Suntem cu toţii liberi să facem tot ceea ce dorim să facem,“ a spus el în acea noapte. „Nu este aceasta simplu şi curat
şi clar? Nu este aceasta un mod măreţ de a conduce Universul?“
„Aproape. Ai uitat o mică parte importantă,“ am spus eu.
„Oh?“
„Suntem cu toţii liberi să facem ceea ce dorim să facem, atât timp cât nu rănim pe altcineva,“ l-am dojenit eu. „Ştiu că
asta ai vrut să spui, dar trebuia să spui exact ceea ce ai vrut să spui.“ Deodată s-a auzit un sunet târşâit în întuneric, şi m-am
uitat la el imediat. „Ai auzit?“
„Mda. Sună ca şi cum ar fi cineva.“ S-a ridicat, mergând în întuneric. A râs deodată, spunând un nume pe care nu am
putut să îl prind. „Este în regulă,“ l-am auzit spunând. „Vom fi încântaţi să fii cu noi… nu este nevoie să stai la distanţă…
vino, eşti binevenit, cu adevărat…“ Vocea avea un accent greu, nu chiar rusesc, nici cehoslovac, dar ceva asemănător.
„Mulţumesc, nu vreau să-mi impun prezenţa…“
Omul pe care l-a adus cu el la lumina focului, era, ei bin, o apariţie neobişnuită într-o noapte din vestul mijlociu. Un
individ mic, slab ca un lup, înspăimântător la vedere, îmbrăcat în haine de seară, cu o manta neagră brăzdată de dungi de satin
roşu, şi se simţea inconfortabil în lumină.
„Treceam pe aici,“ a spus el. „Câmpul este o scurtătură către casa mea.“
„Chiar aşa?“ Shimoda nu îl credea pe om, ştia că minţea, şi în acelaşi timp făcea tot ce putea să se abţină să nu
izbucnească în râs. Speram să înţeleg şi eu mai târziu.
„Fă-te comod,“ am spus eu. „Te putem ajuta cu ceva?“ Nu mă simţeam cu adevărat caritabil, dar era atât de
contractat, încât aş fi dorit să se simtă mai în largul lui, dacă ar fi putut.
S-a uitat la mine cu un zâmbet disperat care m-a îngheţat.
„Da, mă puteţi ajuta. Am nevoie de aceasta foarte mult, astfel nici un v-aş fi cerut. Pot să vă beau sângele? Doar
puţin? Este hrana mea, am nevoie de sânge uman…“
Poate că de vină era accentul, el nu ştia engleză atât de bine sau eu nu am înţeles cuvintele sale, dar am fost imediat în
picioare, mai repede decât oricând în ultimul timp, fânul zburând în foc datorită repeziciunii mele.
Omul a păşit înapoi. Sunt în general inofensiv, dar nu sunt o persoană micuţă şi pot să arăt ameninţător. El şi-a întors
capul. „Domnule, îmi pare rău! Îmi pare rău! Vă rog să uitaţi că am spus ceva despre sânge! Dar vedeţi…“
„Ce-ai spus?“ Eram şi mai fioros pentru că îmi era frică. „Ce Dumnezeu ai spus, domnule? Eu nu ştiu ce eşti, eşti
vreun fel de Vam…?“
Sshimoda mi-a tăiat-o înainte de a termina cuvântul. „Richard, oaspetele nostru vorbea, şi tu l-ai întrerupt. Te rog
continuă, domnule; prietenul meu este puţin pripit.“
„Donald,“ am spus eu „acest individ…“
„Taci din gură!“
Aceasta m-a surprins atât de mult încât am tăcut, şi am privit într-un fel de întrebare îngrozită la acel om, prins de
întunecimea sa nativă în lumina focului nostru.
„Vă rog să înţelegeţi. Nu eu am ales să mă nasc vampir. Este un ghinion. Eu nu am mulţi prieteni. Dar trebuie să beau
o anumită cantitate de sânge proaspăt în fiecare noapte sau mă zvârcolesc într-o durere teribilă, şi simt că nu mai pot să trăiesc!
Vă rog, voi fi profund rănit – voi muri – dacă nu îmi veţi permite să vă sug sângele… Doar o mică cantitate, nu am nevoie de
mai mult de o jumătate de litru.“
A avansat un pas către mine, lingându-şi buzele, gândindu-se că Shimoda mă controlează cumva şi mă va face să mă
supun.
„Încă un pas şi va curge într-adevăr sânge. Domnule, dacă mă atingi vei muri…“ Nu doream să-l omor, dar doream
să-l leg, cel puţin, înainte să continuăm discuţia.
Probabil că m-a crezut, deoarece s-a oprit şi a suspinat. S-a întors către Shimoda. „Ţi-ai atins scopul?“
„Cred că da. Mulţumesc.“
Vampirul s-a uitat la mine şi a zâmbit, complet destins, bucurându-se din plin de sine, ca un actor pe scenă atunci
când spectacolul se sfârşeşte. „Nu îţi voi bea sângele, Richard,“ a spus el, într-o perfectă engleză prietenoasă, fără nici un
accent. Cum îl priveam a început să dispară, ca şi cum s-ar fi transformat în propria sa lumină…în cinci secunde a dispărut.
Shimoda s-a aşezat din nou în apropierea focului. „Sunt întotdeauna încântat că nu spui exact ceea ce crezi!“

26
 Încă tremuram, cu adrenalina crescută, pregătit pentru bătălia cu un monstru. „Don, nu sunt sigur că sunt făcut pentru
asta. Mai bine mi-ai spune ce se întâmplă. Cum ar fi, de exemplu, ce…a fost aceasta?“
„Creatura a fost un vampir,“ a spus el în cuvinte mai groase chiar decât cele ale creaturii. „Sau ca să fiu mai precis,
acea creatură a fost o formă-gând a unui vampir. Dacă vrei vreodată să explici ceva, şi vezi că nu eşti ascultat, construieşti o
mică formă-gând pentru a demonstra ceea ce vrei să spui. Crezi că am exagerat cu el, cu acea manta şi cu colţii şi cu accentul
pe care îl avea? Te-a speriat prea tare?“
„Mantaua era de primă clasă, Don, dar a fost cel mai stereotip, ciudat…nu am fost speriat de loc.“
El a oftat. „Ei bine. Dar te-am prins, în sfârşit, şi asta contează.“
„Cum m-ai prins?“
„Richard, fiindu-ţi atât de frică de vampirul meu, tu ai făcut ceea ce ai dorit să faci, chiar dacă ştiai că eşti pe cale de a
răni pe altcineva. El chiar ţi-a spus că va fi rănit dacă…“
„Dar avea de gând să îmi sugă sângele!“
„Ceea ce noi facem oricui, atunci când spunem că vom fi răniţi dacă celălalt nu face ceea ce vrem noi să facă.“
Am rămas tăcut o perioadă lungă de timp, gândindu-mă. Am fost întotdeauna convins că suntem liberi să facem ceea
ce ne place, doar dacă nu rănim pe altcineva, şi aceasta nu se potrivea. Mai era ceva care lipsea.
„Ceea ce te frământă ,“ a spus el „este un lucru în general acceptat, care din întâmplare este imposibil. Greşeala
provine din aceste cuvinte…a răni pe altcineva. Noi alegem, noi înşine, să fim răniţi, sau să nu fim răniţi, indiferent cum. Noi
suntem cei care decidem. Nimeni altcineva. Vampirul meu ţi-a spus că va fi rănit dacă nu îl vei lăsa? Era decizia lui să fie
rănit, era alegerea lui. Ceea ce faci tu într-o astfel de situaţie este decizia ta, alegerea ta: să îi dai sânge; să îl ignori, să îl legi; să
treci o ţepuşă de stejar prin inima sa. Dacă el nu dorea acea ţepuşă, era liber să se opună, în orice mod dorea. Şi putem continua
aşa la nesfârşit, alegeri, alegeri“.
„Dacă pui problema astfel…“
„Ascultă,“ a spus el, „este important. Noi suntem liberi cu toţii. Liberi. Să facem. Orice. Dorim. Să facem.“

14.

Fiecare persoană,
toate evenimentele vieţii tale
sunt acolo deoarece tu
le-ai atras acolo.

Ce vei alege
să faci cu ele,
depinde de tine.

„Nu te simţi singur, Don?“ Eram la o cafenea în Ryeson, Ohio, când s-a întâmplat să îl întreb.
„Sunt surprins că tu…“
„Stt,“ am spus eu. „Nu mi-am terminat întrebarea. Nu te simţi niciodată măcar puţin singur?“
„Ceea ce tu gândeşti ca…“
„Aşteaptă. Toţi aceşti oameni, pe care îi vedem doar câteva minute. Câteodată există o faţă în mulţime, o drăgălaşă
femeie strălucitoare care mă face să doresc să stau şi să-I spun bună, doar să stau acolo puţin, şi să vorbesc un timp cu ea. Dar
ea zboară 10 minute cu mine sau nu, şi apoi pleacă, şi în ziua următoare eu plec la Shelbyville şi nu o voi mai revedea
niciodată. Aceasta înseamnă singurătate. Dar ghicesc că nu îmi pot face prieteni de durată, atunci când eu însumi nu stau prea
mult într-un loc.“
El a rămas tăcut.
„Sau pot?“
„Pot să vorbesc acum?“
„Cred că da.“ Sandwich-urile de acolo erau învelite pe jumătate într-o hârtie subţire îmbibată în ulei, şi atunci când le
despachetam, împrăştiam seminţe de susan pretutindeni – mici lucruri nefolositoare. El a mâncat în tăcere pentru un timp şi la
fel am făcut şi eu, întrebându-mă ce va spune.

27
 „Ei bine, Richard, noi suntem ca nişte magneţi, nu-I aşa? Nu magneţi, suntem nişte bucăţi de fier, înfăşurate în sârmă
de cupru, şi putem să ne magnetizăm ori de câte ori dorim. Dacă ne conectăm voltajul nostru interior la acel înveliş din sârme
de cupru, putem să atragem orice dorim să atragem. Un magnet nu-şi pune niciodată problema modului în care el funcţionează.
Este el însuşi, şi prin natura sa, atrage unele lucruri, şi lasă altele neatinse.“
Am mâncat un cartof prăjit şi am suspinat către el. „Ai uitat un singur lucru. Cum să fac aceasta?“
„Tu nu faci nimic. Legea cosmică, îţi aminteşti? Lucrurile asemănătoare se atrag. Fii doar tu însuţi, calm şi curat şi
strălucitor. În mod automat, atunci când noi radiem prin noi înşine, întrebându-ne pe noi înşine în fiecare clipă dacă aceasta
este cu adevărat ceea ce vrem să facem, şi făcând doar atunci când răspunsul este „Da“, în mod automat aceasta îi îndepărtează
pe cei care nu au nimic de învăţat de la ceea ce noi suntem şi îi atrage pe aceia care au, şi de la care noi avem de învăţat, în
egală măsură.“
„Dar pentru aceasta esste necesară foarte multă credinţă, şi între timp eşti foarte singur.“
S-a uitat la mine ciudat peste sandwich-ul său. „Falsă credinţă. Nu este necesară nici o credinţă. Tot ce este necesar
este imaginaţia.“
El a măturat masa, lăsând-o curată între noi, împingând sarea şi cartofii prăjiţi la o parte, ketchup-ul, furculiţele şi
cuţitele, astfel încât mă întrebam ce se va întâmpla, ce se va materializa sub ochii mei.
„Dacă ai imaginaţie cât o sămânţă de susan,“ a spus el, aducând o sămânţă de susan ca exemplu în mijlocul acelui loc
curat, „toate lucrurile sunt posibile pentru tine.“
M-am uitat la sămânţa de susan, şi apoi la el. „Aş dori ca vo, Mesiaşii să vă strângeţi împreună şi să cădeţi de acord.
Am crezut că lucrul cel mai necesar este credinţa, atunci când lumea se ridică împotriva mea.“
„Nu. Am încercat să corectez această idee falsă, pe vremea când lucram, dar a fost o luptă lungă şi obositoare. Acum
două mii de ani, cinci mii, ei nu aveau cum să desemneze imaginaţia, şi credinţa a fost cel mai bun cuvânt pe care l-au putut
găsi pentru un grup frumos şi solemn de admiratori. De asemenea, ei nu aveau seminţe de susan.“
Ştiam foarte bine că ei aveau seminţe de susan, dar am lăsat această minciună să treacă. „Presupun că trebuie să-mi
imaginez această capacitate de atracţie? Să îmi imaginez o drăguţă doamnă înţeleaptă, cu un aer mistic, apărând într-un câmp
de porumb în Tarragon, Illinois? Pot să fac aceasta, dar asta este tot ce este, este doar imaginaţia mea.“
El s-a uitat disperat către cer, reprezentat pentru moment de tavanul placat cu cositor, şi luminile reci de la cafeneaua
Em & Edna. „Doar imaginaţia ta? Bineînţeles este imaginaţia ta! Această lume este imaginaţia ta, ai uitat? Acolo unde este
gândirea ta, este şi experienţa ta; Aşa cum gândeşte un om, aşa devine el; De ceea ce ţi-e teamă, nu vei scăpa; Gândeşte şi
îmbogăţeşte-te mereu interior; Vizualizarea creatoare pentru distracţie, dar şi cu folos; cum să găseşti prieteni, fiind ceea ce
eşti. Imaginaţia ta nu-ţi schimbă esenţa nici un pic; nu afectează deloc realitatea. Dar noi vorbim despre lumile fraţilor Warner,
în timpurile lui MGM, fiecare secundă din acestea sunt iluzii şi imaginaţii. Sunt în întregime vise cu simbolurile pe care noi
visătorii din starea de veghe ni le impunem singuri.“
Şi-a aliniat cuţitul şi furculiţa ca şi cum ar fi construit un pod de la locul său până la al meu. „Te întrebi ce îţi spun
visele tale? La fel de bine uită-te la lucrurile din viaţa ta, din starea de veghe, şi întreabă-te ce rol au ele. Tu cu avioane peste
tot în viaţa ta, oriunde te întorci.“
„Ei bine, Don, da.“ Aş fi dorit să o ia mai încet, să nu-mi aducă toate acestea pe cap deodată; o milă pe minut este o
viteză prea mare pentru ideile noi.
„Dacă visezi despre avioane, cum interpretezi acest vis?“
„Ei bine, libertate. Visurile cu avioane sunt ca o evadare, un zbor şi mă fac să mă simt liber.“
„Şi cât de clar vrei să ţi-o spun? Visul în stare de veghe este acelaşi lucru: gândirea ta trebuie eliberată de toate
aspectele care te trag înapoi – rutină, autoritate, înlănţuire, inerţie. Ceea ce tu nu ai realizat încă, este că eşti deja liber, şi că
întotdeauna ai fost. Dacă înţelegerea ta ar fi doar pe jumătate cât această sămânţă de susan, ai fi deja stăpânul suprem al vieţii
tale de magician. Doar imaginaţie! Ce spui despre asta?“
Ospătăriţa se uita la el ciudat din când în când, spălând vase, ascultând, curioasă să afle cine era.
„Deci tu nu te simţi niciodată singur, Don?“ am spus eu.
„Doar dacă vreau. Am prieteni în alte dimensiuni care mă înconjoară din când în când. La fel şi tu.“
„Nu. Vreau să spun în această dimensiune, în această lume imaginară. Arată-mi ce vrei să spui, dăruieşte-mi un mic
miracol al puterii magnetice de atracţie…chiar vreau să învăţ asta.“
„Tu o să-mi arăţi,“ a spus el. „Pentru a aduce orice în viaţa ta, imaginează-ţi că este deja acolo.“
„Cum ar fi ce? Cum ar fi doamna mea încântătoare?“
„Orice. Nu doamna. Ceva mic, la început.“
„Presupun că trebuie să exersez acum?“
„Da.“
„OK…. O pană albastră.“
S-a uitat la mine inexpresiv. „Richard, o pană albastră?“
„Ai spus orice, care să nu fie o doamnă, ceva mic.“
El a ridicat din umeri. „Bine. O pană albastră. Imaginează-ţi pana. Vizualizeaz-o, fiecare linie şi marginea ei, şi vârful.
Deschiderea în formă de V unde se întoarce, şi puful din jurul cotorului. Doar pentru un minut. Apoi las-o să dispară.“
Am închis ochii pentru un minut şi am văzut o imagine în mintea mea, de cinci centimentri lungime, albastră cu irizări
argintii către margini. O pană foarte clară putind acolo în întuneric.

28
 „Înconjoar-o cu lumină aurie, dacă doreşti. Acesta este un lucru curativ, care te ajută să o faci reală, dar lucrează şi în
magnetism, de asemeni.“
Am înconjurat pana mea în lumină aurie. „OK.“
„Asta este. Acum poţi să deschizi ochii.“
Am deschis ochii. „Unde este pana mea?“
„Dacă ai avut-o clar în gândul tău, chiar în acest moment ea se îndreaptă către tine ca un camion.“
„Pana mea, ca un camion?“
„La modul figurat, Richard.“
În toată acea după-amiază am aşteptat ca pana să apară, şi nu a apărut. Era seară, în timpul cinei când stăteam în faţa
unui sandwich fierbinte, când am văzut-o. O imagine mică imprimată pe cutia de lapte. Împachetat pentru Lăptăriile Scott de
către ferma Pana Albastră, Brian, Ohio. „Don! Pana mea!“
El a privit, şi a ridicat din umeri. „Am crezut că vrei o pană adevărată.“
„Ei bine, orice pană e bună pentru începători, nu crezi?“
„Ai vizualizat doar pana singură sau ţi-ai imaginat-o că o ţii în mână?“
„Singură.“
„Aşa se explică. Dacă vrei să fii împreună cu ceea ce atragi, trebuie să te vizualizezi şi pe tine în imagine, de
asemenea. Îmi pare rău că nu ţi-am spus asta.“
Un fantomatic sentiment ciudat. A mers! Am atras magnetic conştient primul meu lucru! „Astăzi o pană,“ am spus eu,
„mâine lumea!“
„Fii atent, Richard,“ a spus el îngrijorat, „sau o să-ţi pară rău…“

15.

A devărul
pe care îl rosteşti
nu are nici trecut,
nici viitor.

El doar există,
Şi aceasta este tot ceea ce
Trebuie el să fie.

Întins pe spate, sub avionul meu, curăţam uleiul din partea de jos a fuselajului. Cumva motorul meu împrăştia mai
puţin ulei decât înainte. Shimoda zbura cu un pasager, apoi a venit şi s-a aşezat pe iarbă, în timp ce eu lucram.
„Richard, cum speri tu să impresionezi lumea când oricine altcineva lucrează pentru a se întreţine iar tu alergi peste
tot, iresponsabil, de la o zi la alta, în biplanul tău nebun, vânzând zboruri pasagerilor?“ Mă testa din nou. „Iată o întrebare cu
care te vei mai întâlni.“
„Ei bine, Donald, partea întâi: Eu nu exist pentru a impresiona lumea. Eu exist pentru a-mi trăi viaţa într-un mod care
să mă facă fericit.“
„OK. Partea a doua?“
„Partea a doua: Oricine altcineva este liber să facă orice va simţi imboldul să facă, pentru a trăi. Partea a treia:
Responsabilul este Capabil să Răspundă, capabil să răspndă pentru modul în care noi alegem să trăim. Există o singură
persoană în faţa căreia noi trebuie să dăm socoteală, bineînţeles, şi aceasta este…?“
„…noi înşine,“ a spus Don, răspunzând mulţimii imaginare de căutători ce stătea împrejur.
„Nu trebuie să dăm socoteală nici măcar faţă de noi înşine, dacă nu vrem. Dar majoritatea dintre noi găseşte că este
mai interesant să ştie motivaţia fiecărei acţiuni şi decizii pe care o luăm – indiferent că alegem să privim o pasăre sau să
călcăm pe o furnică sau să lucrăm pentru bani la ceva pe care mai bine nu l-am face.“
M-am crispat puţin. „Am dat un răspuns prea lung?“
El a încuviinţat. „Calea este prea lungă.“
„OK… tu cum speri să impresionezi lumea…“ m-am rostogolit afară de sub avion şi m-am odihnit un timp la umbra
aripilor. „Dar ce spui despre faptul că eu îi permit lumii să trăiască aşa cum a ales, şi mi-am permis şi mie să trăiesc aşa cum
am ales.“
Mi-a aruncat un zâmbet vesel, era mândru. „Vorbeşti ca un adevărat Mesia! Simplu, direct, demn de a fi citat, şi nu
răspunde direct la întrebare, dacă cineva nu-şi acordă timpul de a se gândi atent asupra ei.“
„Mai încearcă-mă.“ Era delicios să îmi privesc propria minte lucrând, când el mă testa.

29
 „«Maestre»,“ a spus el, „«Vreau să fiu iubit, sunt bun, fac altora ceea ce aş dori să-mi facă ei mie, dar încă nu am
prieteni şi sunt singur». Cum vei răspunde?“
„Bate-mă,“ am spus eu. „Nu am nici cea mai mică idee ce să spun.“
„CE?“
„Doar puţin umor, Don, pentru a anima seara. O mică şi nevinovată schimbare de pas sau de viteză acolo.“
„Mai bine ai fi foarte atent la modul în care îţi animi serile. Problemele nu sunt glume şi jocuri pentru oamenii care
vin la tine, chiar dacă sunt ei înşişi foarte avansaţi, ştiind că sunt proprii lor ghizi. Tu exişti pentru a da răspunsurile, aşa că
vorbeşte. Încearcă să le spui «Bate-mă», şi vei vedea cât de repede poate mulţimea să pună un om la zid.“
M-am ridicat mândru. „Căutătorule, tu ai venit la mine pentru un răspuns, şi eu îţi răspund în faţă: REGULA DE AUR
nu funcţionează. Cum ţi-ar place să întâlneşti un masochist care face altora ceea ce I-ar place lui să I se facă? Sau un adorator
al Zeului crocodililor, care tânjeşte după onoarea de a fi aruncat de viu în gura lor? Nici chiar Samariteanul, de la care a pornit
totul…ce l-a determinat pe el să creadă că omul pe care l-a găsit întins pe marginea drumului dorea să I se toarne ulei pe răni?
Ce s-ar fi întâmplat dacă omul ar fi folosit acele momente tăcute pentru a se vindeca el însuşi spiritual, bucurându-se de ele?“
Suna convingător pentru mine.
„Chiar dacă REGULA a fost schimbată în fă altora ceea ce e doresc să li se facă, noi putem şti doar ceea ce noi
înşine dorim să ni se facă. Ceea ce înseamnă această regulă, şi cum ar trebui să o aplicăm noi cu sinceritate, este: fă altora,
ceea ce cu adevărat simţi că ţi-ar place să faci altora. Dacă întâlneşti un masochist şi repeţi această regulă, nu va trebui să îl
baţi cu biciul, doar pentru că asta este ceea ce ar dori el să îi faci. Şi nici nu va trebui să îl arunci pe adorator crocodililor.“ M-
am uitat la el. „E prea banal?“
„Ca de obicei, Richard, vei pierde 90% din auditoriu până când vei învăţa să te exprimi concis!“
„Ei bine, ce este rău în a pierde 90% din auditoriu?“
M-am năpustit din nou la el. „Ce este rău în a-mi pierde TOT auditoriul? Eu ştiu ceea ce ştiu şi spun ceea ced spun! Şi
dacă aceasta este greşit, atunci cu atât mai rău pentru ce este just. Cursele cu avionul costă trei dolari, cash!“
„Ştii ceva?“ Shimoda s-a ridicat, scuturându-şi paiele de pe blue-jeans.
„Ce?“ am spus eu cu suspiciune.
„Tocmai ai absolvit. Cum te-ai simţi să fi un Maestru?“
„Extrem de frustrat.“
S-a uitat la mine cu un zâmbet infinitezimal. „Va trebui să te obişnuieşti cu aceasta,“ a spus el.

Iată un test
pentru a vedea
dacă misiunea ta pe pământ
s-a încheiat:

Dacă eşti în viaţă,

ea nu s-a încheiat.

16.

Magazinele de piese sunt întotdeauna locuri foarte lungi, cu rafturi ce merg spre înapoi şi par a nu se mai termina.
Am plecat să pescuiesc în întuneric în magazinul de piese din Hayward, deoarece aveam nevoie de piuliţe de zece, de
şuruburi şi de piese pentru saboţii de frână ai avionului. Shimoda frunzărea nerăbdător o carte în timp ce eu priveam, deoarece
bineînţeles că el nu avea nevoie de nimic din magazin. Întreaga economie va da faliment, m-am gândit, dacă fiecare ar fi ca el,
materializând orice ar dori dintr-o formă – gând şi aer pur; reparând lucrurile fără să aibă nevoie de piese sau de muncă.
În sfârşit am găsit o jumătate de duzină de şuruburi de care aveam nevoie şi m-am îndreptat cu ele către casă, unde
proprietarul ascultă muzică în surdină, Greenleeves; era o melodie care mă făcea fericit de când eram copil, cântată acum la
chitară de vreun sistem sonor ascuns…Ciudat să o auzi ascultată într-un oraş de patru sute de suflete.
Şi s-o auzi în Hayward era ciudat de asemenea, deoarece nu exista nici un sistem sonor. Proprietarul stătea înclinat pe
spate pe scaunul său de lemn de la casierie, ascultându-l pe Mesia ce-I cânta notele la o chitară ieftină cu şase corzi, luată din
raftul pentru vânzare. Era un sunet dulce, şi am rămas tăcut acolo, plătindu-mi cei şaptezeci şi trei de cenţi şi fiind urmărit de
sunet. Probabil că acel instrument ieftin nu era de calitate, dar totuşi suna ca venind din Anglia unui alt secol.
„Donald, este foarte frumos! Nu ştiam că ştii să cânţi la chitară!“

30
 „Tu nu ştii? Atunci înseamnă că tu crezi că dacă cineva s-ar fi îndreptat către Isus Cristos întinzându-I o chitară, el I-
ar fi răspuns «Nu pot să cânt la acest instrument». Ar fi spus el aceasta?“
Shimoda a pus chitara înapoi la locul său şi a ieşit cu mine în lumina Soarelui. „Sau dacă ar fi venit la el cineva care
să vorbească rusa sau persana, crezi că orice Maestru veritabil nu ar înţeles ce spune? Sau dacă ar fi vrut să pornească un motor
sau să zboare cu un avion, crezi că nu ar fi putut să o facă?“
„Tu ştii într-adevăr toate lucrurile, nu-I aşa?“
„Şi tu deasemenea, bineînţeles. Doar că eu ştiu că ştiu toate lucrurile.“
„Înseamnă că eu pot să cânt aşa ca tine la chitară?“
„Nu, tu ai propriul tău stil, diferit de al meu.“
„Cum aş putea să o fac?“ Nu aveam de gând să mă întorc înapoi şi să cumpăr chitara, eram doar curios.
„Renunţă doar la toate inhibiţiile tale şi la orice convingere pe care o ai, cum că nu poţi să cânţi. Atinge chitara ca şi
cum a fost o parte a vieţii tale, ceea ce de fapt şi este, într-o altă circumstanţă de viaţă. Trebuie să ştii că este perfect natural
pentru tine să cânţi chiar foarte bine, apoi lasă-ţi subconştientul să aibă singur grijă de degetele tale şi cântă.“
Am citit despre asta, învăţare hipnotică, în care studenţilor li se spunea că sunt maeştrii ai artei, şi astfel ei cântau şi
pictau şi scriau precum adevăraţi maeştrii ai artei. „Este un lucru greu, Don, să renunţ la convingerea mea că nu ştiu să cânt la
chitară.“
„Atunci va fi greu pentru tine să cânţi la chitară. Îţi va lua ani de exersare înainte ca tu însuţi să-ţi acorzi permisiunea
de a o face bine, înainte ca mintea ta conştientă să îţi spună că ai suferit suficient pentru a merita dreptul de a cânta bine.“
„De ce nu mi-a trebuit mult timp să învăţ să zbor? Aceasta se presupune că este greu, dar eu am prins desstul de
repede.“
„Doreşti să zbori?“
„Nimic altceva nu contează pentru mine! Mai mult decât orice! Mă uitam în jos către nori, şi către fumul care ieşea
din coşuri dimineaţa, apoi urcam drept în sus în tăcerea calmă şi puteam vedea…Oh! Înţeleg unde baţi. Vei spune, «Nu ai
simţit niciodată aşa ceva despre cântatul la chitară, nu-I aşa?»
„ Nu ai simţit niciodată aşa ceva despre cântatul la chitară, nu-I aşa?“
„Şi acest sentiment de scufundare îl am chiar acum. Don, spune-mi că aşa ai învăţat să zbori. Pur şi simplu te-ai urcat
într-o zi în Travel Air şi ai zburat. Nu te-ai mai urcat niciodată într-un avion înainte.“
„Ei, ai intuiţie.“
„Nu ţi-ai dat testul de zbor pentru licenţă? Nu, aşteaptă, nu ai licenţă, nu-I aşa? O licenţă de zbor obişnuită.“
El s-a uitat la mine ciudat, cu o şoaptă de zâmbet, ca şi cum aş fi îndrăznit să îi pretind o licenţă şi el ştia că ar putea să
facă cu uşurinţă aceasta.
„Vrei să spui acea foaie de hârtie, Richard? Acel fel de licenţă?“
„Da, acea foaie de hârtie.“
Nu s-a căutat în buzunar, şi nici nu şi-a scos portofelul cu acte. El doar a deschis mâna dreaptă şi acolo a apărut o
licenţă de zbor, ca şi cum ar fi ţinut-o în mână, aşteptându-se să I-o cer. Nici nu dispăruse, şi nici nu se înclinase, şi am ştiut că
acum zece secunde ea nici măcar nu existase.
Dar am luat-o şi m-am uitat la ea. Era un certificat oficial de pilot de la Departamentul de transport, cu parafă pe ea,
pe numele Donald William Shimoda, cu o adresă din Indiana, o licenţă de pilot comercial cu ratificări pentru avioanele single
şi cu mai multe motoare, zbor instrumental şi planoare.
„Nu ai permis pentru avioane maritime sau elicoptere?“
„Le am şi pe acestea, dacă am nevoie de ele,“ a spus el atât de misterios încât am izbucnit în râs înaintea lui. Omul
care mătura trotuarul în faţa lui International Harwester s-a uitat la noi şi a zâmbit şi el.
„Cum rămâne cu mine?“ am spus eu. „Vreau un permis de transport aerian.“
„Va trebui să-ţi falsifici singur propriul tău permis“, a spus el.

17.

La emisiunea radiofonică a lui Jeff Sykes am văzut un Donald Shimoda pe care nu-l mai văzusem niciodată înainte.
Emisiunea a început la ora 21 şi a durat până la miezul nopţii, desfăşurându-se într-o cameră nu mai mare decât cea a unui
ceasornicar, încărcată de reclame şi spoturi publicitare.
Sykes şi-a deschis emisiunea întrebând dacă este ceva ilegal în a zbura de-a lungul ţării într-un avion vechi, luând
pasageri pentru curse.

31
 Răspunsul era nu, nu este nimic ilegal în aceasta, avioanele sunt inspectate atent, la fel de atent ca orice avion cu
reacţie. Sunt chiar mai sigure şi mai puternice decât multe din avioanele moderne îmbrăcate în metal, şi tot ce este necesar este
o licenţă de zbor şi permisiunea proprietarului terenului. Dar Shimoda nu a răspuns astfel. „Nimeni nu ne poate opri să facem
ceea ce dorim să facem, Jeff“, a spus el. Aceasta era perfect adevărat, dar nu o spusesecu tactul necesar atunci când vorbeşti cu
o audienţă de la radio, care se întreabă ce se întâmplă cu toate aceste avioane care zboară prin jur. La un minut după ce a spus
aceasta, telefonul principal de pe biroul lui Sykes a început să sune.
„Avem o convorbire pe linia 1,“ a spus Sykes. „Daţi-I drumul, doamnă.“
„Sunt pe fir?“
„Da, doamnă, sunteţi în transmisie directă şi oaspetele nostru este domnul Donald Shimoda, pilotul de avion.
Continuaţi, sunteţi în legătură directă.“
„Ei bine, aş vrea să îi spun acestui individ că nu oricine poată să facă ceea ce doreşte să facă, şi că unii oameni trebuie
să muncească pentru a trăi şi să-şi asume chiar mai multă responsabilitate decât a zbura prin jur ca la carnaval!“
„Oamenii care muncesc pentru a trăi fac ceea ce doresc cel mai mult să facă,“ a spus Shimoda. „La fel ca oamenii care
se joacă pentru a trăi…“
„Scriptura spune că prin sudoarea frunţii trebuie să-ţi meriţi pâinea şi cu mâhnire trebuie să mănânci din ea.“
„Suntem liberi să facem şi aceasta de asemenea, dacă dorim.“
„«Fă ce-ţi place»! Am obosit să tot ascult oameni ca tine care spun mereu, fă ce-ţi place, fă ce-ţi place! Voi lăsaţi pe
fiecare să o ia razna şi ei distrug lumea. Ei distrug lumea chiar acum. Uite ce se întâmplă cu viaţa verde a planetei şi cu râurile
şi oceanele!“ Ea I-a oferit cincizeci de ocazii diferite pentru a replica, şi el le-a ignorat pe toate. „Este în regulă dacă lumea este
distrusă,“ a spus el. „Mai există un bilion de alte lumi pentru noi, pentru a le crea şi din care să alegem. Atât timp cât oamenii
vor dori planete, vor exista planete pe care să trăiască.“
Aceasta cu greu ar fi putut să o liniştească pe cea care telefonase, şi m-am uitat la Shimoda uimit. El vorbea din
punctul de vedere, al perspectivelor peste o mulţime de vieţi, cunoaştere pe care doar un Maestru este de aşteptat să o deţină.
Cea care telefonase presupunea în mod natural că discuţia se referă la realitatea acestei unice lumi, în care naşterea este
începutul şi moartea sfârşitul. El ştia aceasta…de ce o ignora?
„Totul este în regulă, nu-I aşa?“ a spus în receptor cea care sunase. „Nu există nici un rău în această lume, nici un
păcat care se petrece în jurul nostru? Asta nu te deranjează, nu-I aşa?“
„Nu există nimic aici care să mă deranjeze, doamnă. Noi vedem doar o părticică minusculă a întregului care este viaţa,
şi această părticică minusculă este doar o păcăleală. Totul este echilibrat, armonios şi just, şi nimeni nu suferă şi nimeni nu
moare fără propriul său consimţământ. Nimeni nu face ceea ce nu doreşte să facă. Nu există nimic bun şi nimic rău, în afară de
ceea ce ne face pe noi fericiţi şi ceea ce ne face nefericiţi.“
Nimic diin toate acestea nu au reuşit să o calmeze pe doamna de la telefon. Dar ea s-a întrerupt deodată şi a spus
simplu. „De unde ştii toate aceste lucruri pe care le spui? De unde ştii că ceea ce spui este adevărat?“
„Nu ştiu că este adevărat,“ a spus el. „Eu cred în ele deoarece este amuzant să cred în ele.“
Mi-am îngustat ochii. Ar fi putut să spună că a încercat şi că a mers…vindecările, miracolele, experienţa practică îi
dădeau voie să gândească că este adevărat şi că funcţionează. Dar el nu spusese aceasta. De ce?
Trebuia să existe un motiv. Îmi ţineam ochii pe jumătate închişi, camera părând mai cenuşie, vedeam doar o imagine
confuză a lui Shimoda aplecat pentru a vorbi la microfon. Spunea toate aceste lucruri răspicat, neoferind alegere, nefăcând nici
un effort de a-I ajuta pe bieţii ascultători să înţeleagă.
„Oricine care a avut vreodată vreun necaz, oricine care a fost vreodată fericit, oricine care a dat vreodată un dar în
această lume a fost un suflet egoist, trăind pentru propriul său interes. Fără excepţii.“
A urmat telefonul unui bărbat, în timp ce se lăsa înserarea. „Egoist! Domnule, tu ştii ce este Anticristul?“
Pentru o secundă Shimoda a zâmbit şi s-a relaxat în scaun. Era ca şi cum l-ar fi cunoscut personal pe cel care sunase.
„Puteţi să-mi spuneţi dumneavoastră,“ a spus el.
„Cristos spunea că trebuie să trăim pentru aproapele nostru. Anticristul spune să fii egoist, să trăieşti pentru tine insuţi
şi să-I laşi pe ceilalţi să se ducă în iad.“
„Sau în paradis, sau în orice altă parte doresc să se ducă.“
„Eşti periculos, ştii asta, domnule? Ce s-ar întâmpla dacă toţi cei care te ascultă ar face exact aşa cum ar dori ei să
facă? Ce crezi că s-ar întâmpla atunci?“
„Cred că aceasta ar fi cea mai fericită planetă din această parte a galaxiei,“ a spus el.
„Domnule, nu sunt sigur că doresc ca copiii mei să audă ceea ce spui.“
„Ce ar dori copiii tăi să audă?“
„Dacă suntem cu toţii liberi să facem tot ce dorim să facem, atunci eu sunt liber să vin acolo în câmp cu puşca mea şi
să te împuşc în capul tău tâmpit.“
„Bineînţeles că eşti liber să faci aceasta.“
A răsunat un ţăcănit greu pe linie. Undeva în oraş era cel puţin un om furios. Ceilalţi aşteptau probabil la telefon, căci
fiecare buton de pe panou era aprins şi luminos.
Nu vroiam să continuăm astfel; el ar fi putut să spună aceleaşi lucruri dar într-un mod diferit şi nu ar mai fi iritat pe
nimeni. Analizându-mă şi rememorând, am realizat că aveam acelaşi sentiment pe care îl avusesem la Troy, atunci când
mulţimea s-a dezlănţuit şi l-a înconjurat. Era timpul. Era în mod clar pentru noi timpul să plecăm.

32
 Manualul nu mi-a fost de nici un ajutor acolo în studio.

Pentru a trăi
liber şi fericit,
trebuie să sacrifici
înlănţuirea.

Nu este întotdeauna un
sacrificiu uşor.

Jeff Skyes spusese tuturor cine suntem, că avioanele noastre erau parcate în câmpul lui John Thomas, la staţia 41, şi
că noaptea dormim acolo sub aripile avioanelor. Am simţit acolo undele de mânie, provenind de la oamenii înspăimântaţi
pentru moralitatea copiilor lor, şi pentru viitorul modului american de viaţă, şi nici una dintre ele nu m-a făcut prea fericit.
Trecuse doar o jumătate de oră din emisiune, şi lucrurile mergeau din ce în ce mai rău.
„Ştii ceva, domnule, eu cred că eşti un şarlatan,“ a spus următorul interviator.
„Bineînţeles că sunt un şarlatan. Cu toţii suntem şarlatani în această lume, cu toţii pretindem că suntem ceva ce în
realitate nu suntem. Noi nu suntem doar corpuri care umblă, noi nu suntem atomi şi molecule, noi suntem idei indestructibile,
esenţă nemuritoare de Eternitate, indiferent cât de mult credem în aparenţele noastre…“
El ar fi trebuit să fie primul care să îmi reamintească că eram liber să plec dacă nu-mi plăcea ceea ce spunea, şi tot el
ar fi râs de teama mea de mulţimea gata de a-l linşa, ce ne aştepta cu torţe la avioane.

18.

Nu fi mâhnit
de bun rămas.
Un bun rămas este întotdeauna necesar
înainte de
a ne putea întâlni din nou.

S i întâlnirea,
După numai câteva momente
Sau după mai multe vieţi,
Este sigură pentru cei care sunt
Prieteni.

La amiaza zilei următoare, înainte ca oamenii să vină să zboare, Shimoda s-a oprit lângă aripa avionului meu. „Îţi
aminteşti ce mi-ai spus atunci când mi-ai descoperit problema, că nimeni nu mă ascultă, indiferent câte miracole fac?“
„Nu.“
„Îţi aminteşti acea perioadă, Richard?“
„Mda, îmi amintesc acea perioadă. Păreai atât de singur deodată. Dar nu îmi amintesc ce am spus.“
„Ai spus că a depinde de faptul că oamenilor nu le pasă de ce le spun eu, însemnă a depinde de altcineva pentru a fi
fericit. Eu am venit aici tocmai pentru a învăţa aceasta: nu contează dacă comunic sau nu. Am ales această viaţă pentru a
împărtăşi oricui modul în care lumea este construită şi aş putea la fel de bine să aleg să nu spun absolut nimic. Sinele nu are
nevoie de mine pentru a fi revelat.“
„Dar este evident, Don. Aş fi putut să îţi spun eu aceasta.“
„Mulţumesc foarte mult. Am trăit în această viaţă doar pentru a găsi această idee. Mi-am terminat întreaga operă a
vieţii şi el spune «Dar este evident, Don»“ Râdea, dar era şi trist de asemenea, şi în acel moment nu mi-am dat seama de ce.

33
 19.

S emnul
ignoranţei tale este profunzimea
credinţei tale în injustiţie
şi tragedie.

Ceea ce omida
numeşte sfârşitul lumii,
un Maestru numeşte
fluture.

Cuvintele din ziua anterioară au fost singurul avertisment pe care l-am primit. Scena era obişnuită: mulţimea
aşteptând să zboare, cu avionul lui parcat în apropiere, înconjurat de vârtejul de praf generat de elice, o scenă familiară pentru
mine, care mă aflam pe vârful aripei avionului meu unde puneam benzină în receptor. În următoarea secundă s-a auzit un sunet
precum cel al unei anvelope care explodează şi mulţimea însăşi s-a răspândit ca într-o explozie. Travel Ai-ul nu a fost afectat
de explozie, motorul a continuat să ticăie, aşa cum o făcuse şi cu un moment mai înainte, doar că acum exista o gaură largă
cam de treizeci de centimetri în structură, sub carlinga pilotului şi Shimoda era presat de partea cealaltă, cu capul aruncat în
jos, corpul său părând deodată mort.
Mi-au trebuit câteva secunde să realizez că Donald Shimoda fusese împuşcat, şi o aşta să las rezervorul de benzină şi
să sar de pe aripă, alergând. Era ca într-o scenă de cinema, ca într-un joc de amatori, un om cu o puşcă, fugind împreună cu toţi
ceilalţi, suficient de aproape de mine încât l-aş fi putut tăia cu o sabie. Mi-am amintit apoi că nu îmi păsase de el. Nu eram nici
furios, nici şocat, nici terifiat. Singurul lucru care conta era să ajung la carlinga Travel Air-ului cât de repede puteam şi să
vorbesc cu prietenul meu.
Arăta ca şi cum ar fi fost lovit de o bombă; partea stângă a corpului său era în întregime strivită, un amestec de piele
şi haine şi carne şi sânge, o masă umedă de un roşu stacojiu. Capul său atârna, prins parcă în bulonul de alimentare, în colţul de
jos al panoului de bord, şi m-am gândit că dacă ar fi purtat centura nu ar fi fost aruncat înainte astfel.
„Don! Eşti în regulă?“ Cuvinte de nebun.
El a deschis ochii şi a zâmbit. Propriul său sânge era răspândit încă ud pe faţa lui. „Richard, cum arăt?“
Am fost enorm de uşurat să-l aud vorbind. Dacă putea vorbi, dacă putea gândi, va fi în regulă.
„Ei bine, dacă nu aş şti mai bine dragă prietene, aş spune că ai o mică problemă.“
El nu s-a mişcat, cu excepţia capului, foarte puţin, şi dintr-o dată am fost speriat din nou, mai mult de nemişcarea lui
decât de mizerie şi de sânge. „Nu am crezut că ai duşmani.“
„Nu am. A fost …un prieten. Mai bine să nu ai…Unii oameni mânioşi îşi fac tot felul de probleme…în viaţa lor…
murdărindu-mă pe mine.“
Locul şi panourile laterale şi carlinga erau acoperite de sânge – era o treabă serioasă să faci Travel Air-ul să arate
curat din nou, cu toate că avionul însuşi nu fusese rău stricat. “Trebuia să se întâmple aceasta, Don?“
„Nu…“ a spus el istovit, de-abia respirând, “dar cred că îmi place drama…“
„Ei bine, haide să trăncănim puţin! Vindecă-te singur! Cu mulţimea care vine, vom avea o mulţime de zboruri de
făcut!“
Dar în timp ce eu glumeam cu el, în ciuda întregii sale cunoaşteri şi a înţelegerii sale asupra realităţii, prietenul meu
Donald Shimoda a mai alunecat încă câţiva centimetri până la manetă, şi a murit.
Un strigăt îmi vuia în urechi, lumea se curtremura, şi eu am alunecat din locul unde stăteam pe fuselaj, în iarba udă şi
roşie. Simţeam ca şi cum greutatea manualului din buzunar m-ar fi rostogolit pe o parte, şi când am lovit solul, a alunecat,
vântul răsfoindu-I uşor paginile.
L-am ridicat indiferent. Oare aşa trebuia să se sfârşească, m-am gândit, tot ce spune un Maestru nu reprezintă decât
cuvinte frumoase care nu îl pot însă salva de primul atac al unui câine turbat în curtea unui fermier?

A trebuit să citesc de trei ori înainte ca să pot să cred că acestea erau cuvintele din pagină.

T otul
în această carte

34
 poate să fie
greşit.

Epilog

Spre toamnă, am zburat spre sud împreună cu aerul cald. Erau puţine terenuri bune, dar mulţimile erau din ce în ce
mai mari. Oamenilor le place întotdeauna să zboare într-un biplan, şi în acele zile mulţi dintre ei stăteau la o discuţie, aliniaţi în
rând în tabăra mea.
Câteodată cineva care nu era cu adevărat foarte bolnav spunea că se simte mai bine în urma discuţiei şi oamenii din
ziua următoare se uitau la mine curioşi, dorind să măă privească mai de aproape. De mai multe ori amplecat din acele locuri
dimineaţa devreme.
Nu s-a întâmplat nici un miracol, deşi Fleet-ul mergea mai bine decât oricând şi cu mai puţină benzină. Încetase să
mai împrăştie uleiul, încetase să mai ucidă insecte pe elice şi pe apărătorile de vânt. Datorită aerului cald, fără nici un dubiu,
sau micile insecte deveniseră suficient de deştepte pentru a le evita.
Nemişcată, curgerea timpului se oprise pentru mine din acea după-amiază de vară când Shimoda fusese împuşcat. A
fost un sfârşit în care nu am putut niciodată să cred şi nici să –l înţeleg; era blocat acolo şi eu l-am retrăit de o mie de ori,
sperând cumva că finalul s-ar putea schimba. Dar niciodată nu a făcut-o. Ce ar fi trebuit să învăţ în acea zi?
Era o noapte târzie în octombrie, când speriat fiind, tocmai părăsisem o mulţime în Mississippi. Am ajuns într-un mic
teren descoperit, exact cât îmi era suficient pentru a ateriza cu Fleet-ul. Încă o datăă, înainte de a adormi, m-am gândit la acel
ultim moment – de ce a murit el? Nu exista nici un motiv pentru aceasta. Dacă ceea ce a spus era adevărat…
Nu mai exista nimeni cu care să vorbesc aşa cum vorbisem cu el, nimeni de la care să învăţ, nimeni pe care să îl
urmăresc şi să îl atac cu cuvintele mele, pe care să îmi ascut noua mea minte strălucitoare. Eu însumi? Da, dar nu eram nici pe
jumătate atât de amuzant cum era Shimoda, care mă învăţa ţinându-mă întotdeauna în defensivă cu tactica sa spirituală.
Gândind aceasta am adormit, şi dormind, am visat.


El era îngenunchiat pe iarba unei pajişti, cu spatele către mine, cârpind gaura din fuselajul Travel Air-ului acolo pe
unde trecuse glonţul. Pe genunchii săi era un sul purtând emblema fabricii de avioane de gradul A şi o canistră de ulei.
Ştiam că visam, şi ştiam de asemenea că visul era real. „Don!“
El s-a ridicat încet şi s-a întors cu faţa către mine, zâmbind în faţa mâhnirii şi bucuriei mele.
„Bunăă, colega“ a spus el.
Nu puteam să mai văd din cauza lacrimilor. Nu există moarte, nu există moarte de loc, şi acest om era prietenul meu.
„Don!…Eşti în viaţă! Ce încerci să faci?“
Am alergat şi l-am îmbrăţişat şi el era real. Am putut să-l simt prin jacheta sa de zbor, aşa cum stătea cu braţele
încrucişate în interiorul ei.
„Bună“, a spus el. „Te superi? Ceea ce încerc să fac este să peticesc această gaură de aici.“
Eram atât de bucuros să îl văd, nimic nu era imposibil.
„Cu …materiale de la fabrică?“ am spus eu. „Încerci să o repari cu materiale de la fabrică?“ „Nu trebuie să o faci
astfel, trebuie doar să o vezi perfectă, deja reparată…“ Şi când am spus aceste cuvinte, mi-am trecut mâna ca peste un ecran
prin faţa acelei găuri zdrenţuite şi pline de sânge şi atunci când mâna mea s-a mişcat, gaura a dispărut. Rămase doar avionul a
cărui vopsea strălucea precum oglinda, de la elice şi până la coadă, ca proaspăt ieşit din fabrică.
„Deci aşa faci tu!“ a spus el, ochii săi întunecaţi fiind mândri de învăţăcelul său greoi care în sfârşit devenise un
mecanic mental. Nu mi s-a părut ciudat; aşa se fac lucrurile în vis.
Era un foc de dimineaţă în apropierea aripei, şi deasupra lui se legăna o tigaie. „Găteşti ceva, Don! Ştii, nu te-am
văzut niciodată gătind ceva. Ce faci?“
„Pâine – pane. Ultimul lucru pe care doresc să îl fac în viaţa ta este să-ţi arăt cum se face aceasta.“
A tăiat două bucăţi cu cuţitul său de buzunar şi mi-a întins mie una. Mai simt şi acum când scriu savoarea ei…gustul
de rumeguş şi de pastă vechi de lipit, încălzită în ulei.
„Ce crezi?“ a spus el.
„Don…“
„Răzbunarea fantomelor,“ a zâmbit el către mine. „Am făcut-o cu mortar.“ A pus partea sa la loc în tigaie. „Pentru a-ţi
reaminti, dacă vreodată doreşti să pui pe cineva să înveţe, fă-o cu cunoaşterea ta şi nu cu astfel de pâine, în regulă?“
„Nu! Iubeşte-mă, iubeşte-mi pâinea-pane. Este o materie a vieţii, Don!“

35
 „Foarte bine. Dar îţi garantez, prima ta masă, cu oricine, va fi şi ultima, dacă îi vei hrăni cu aşa ceva.“
Am râs şi rămas tăcuţi, şi eu l-am privit în tăcere.
„Don, eşti în regulă, nu-i aşa?“
„Te aşteptai să fiu mort? Ei haide, Richard.“
„Şi acesta nu ete un vis? Nu voi uita că te-am văzut acum?“
„Nu. Acesta este un vis. Este un spaţiu –timp diferit şi orice spaţiu-timp diferit este un vis pentru un pământean cu
mintea normală, aşa cum vei fi şi tu încă un timp. Dar ţi-l vei minti, şi aceasta îţi va schimba gândirea şi viaţa.“
„Te voi vedea din nou? Te vei întoarce?“
„Nu cred. Vreau să merg dincolo de timp şi spaţiu… de fapt sunt deja acolo. Dar există această legătură între noi,
între tine şi mine şi alţii din familia noastră. Tu ai fost oprit de anumite probleme, menţine-le în minte şi du-te să te culci. Ne
vom întâlni mai târziu aici lângă avioane şi vom discuta despre ele, dacă doreşti.“
„Don…“
„Ce?“
„De ce acea împuşcătură? De ce s-a întâmplat? Nu văd nici un fel de putere şi glorie în a fi omorât de o împuşcătură.“
S-a aşezat jos în iarbă sub aripă. „Deoarece nu eram un Mesia de primă pagină, Richard, şi nu trebuia să dovedesc
nimănui nimic. Şi atât timp cât ai nevoie de practică pentru a nu fi frustrat de aparenţe, şi întristat de ele,“ a adăugat el
subliniind, „poţi să utilizezi anumite aparenţe glorioase pentru antrenamentul tău. Şi acesta va fi distractiv şi pentru mine de
asemeni. A muri este ca şi cum te-ai scufunda într-un lac adânc într-o zi fierbinte. Există şocul acelei bruşte schimbări reci,
durerea lui pentru o secundă, şi apoi acceptarea este ca şi cum ai înota în realitate. Dar după atât de multe dăţi, chiar şi şocul
dispare.“
După un lung moment s-a ridicat. „Doar puţini oameni sunt interesaţi de ceea ce ai să le spui, dar nu este nici o
problemă. Nu poţi aprecia calitatea unui Maestru prin mărimea mulţimilor de oameni pe care le atrage, adu-ţi aminte.“
„Don, voi încerca, îţi promit. Dar voi fugi pentru totdeauna imediat ce acest lucru va înceta să mă mai distreze.“
Nimeni nu a atins Travel Air-ul, dar elicea sa s-a învârtit, motorul său a răspândit un fum rece albăstrui, şi zgomotele
sale au umplut pajiştea. …„Promisiune acceptată, dar…“ şi el s-a uitat la mine şi a zâmbit ca şi cum nu m-ar fi înţeles.
„Acceptaă, dar ce? Vorbeşte. În cuvinte. Spune-mi. ce nu este în regulă?“
„Ţie nu-ţi plac mulţimile,“ a spus el.
„Nu mă certa, acum. Îmi place să vorbesc şi să susţin ideile, dar idolatrizarea prin care treci, şi dependenţa… am
încredere că nu mă vei întreba…am fugit deja…“
„Poate că sunt doar năucit, Richard, şi poate că eu nu văd ceva evident pe care tu îl vezi foarte bine, şi dacă nu îl voi
vedea, te rog să îmi spui, dar ce este rău în a scrie toate acestea pe hârtie? Există vreo regulă prin care un Mesia nu poate scrie
ceea ce gândeşte el că este adevărat, lucrurile care I-au făcut plăcere, metodele care au fost eficiente pentru el? Şi atunci poate
că dacă oamenilor nu le place ceea ce el spune, în loc de a-l împuşca, ar putea săă-I ardă cărţile, împrăştiind cenuşa cu un băţ?
Şi dacă vor face astfel, vor putea să citească cărţile altădată, sau să le scrie pe o uşă de congelator, sau să se joace cu orice idei
ar avea sens pentru ei? Este ceva rău în a scrie? Dar poate că eu sunt doar orb.“
„Într-o carte?“
„De ce nu?“
„Ştii cât de multă muncă…? Am promis să nu mai scriu niciodată vreun cuvânt în viaţa mea!“
„Oh. Îmi pare rău,“ a spus el. „Asta este. Nu am ştiut aceasta.“ A păşit pe aripa joasă a avionului, şi apoi în carlingă.
„Bine. Ne vom mai vedea…Nu lăsa mulţimile să se apropie de tine. Eşti sigur că nu vrei să o scrii?“
„Niciodată,“ am spus eu. „Niciodată vreun alt cuvânt.“
A ridicat din umeri şi şi-a pus mânuşile de zbor şi odată cu el curentul ce se învârtea în jurul meu, până când m-am
adăpostit sub aripa Fleet-ului cu ecourile visului încă în urechi. Eram singur, câmpul era la fel de tăcut ca zăpada unei toamne
verzi căzând blând peste zorii zilei şi peste lume.
Şi apoi, pentru distracţie, înainte de a mă trezi pe deplin, mi-am căutat jurnalul şi am început să scriu, un Mesia într-o
lume a celorlalţi, despre prietenul meu:

1. A fost odată un Maestru care a venit pe pământ; s-a născut în ţara sfântă a Indianei şi a crescut pe
dealurile mistice de la răsărit de Fort Wayne,

36