Professional Documents
Culture Documents
Personalitatea umană
1. Personalitatea reală
- totalitatea elementelor bio-psiho-soaciale (cum este omul natural)
a) intrapersonală
b) extrapersonală (atitudini, valori)
2. Personalitatea autoevaluată
- ce crede individul despre sine, ce loc îşi atribuie în raport cu ceilalţi
în funcţie ce este sau ce a fost individul
în funcţie de capacitatea de autocunoaştere a individului
3. Personalitatea ideală
- cum şi-ar dori să fie individul, modelul pe care şi-l întruchipează
4. Personalitatea percepută
- imaginea despre alţii în funcţie de care se orientează conduita;
- se formează prin atribuire;
- în funcţie de capacitatea de cunoaştere a individului şi de prejudecăţi.
5. Personalitatea proiectată
- ce crede individul că gândesc ceilalţi despre el (imaginea de sine atribuită lumii)
6. Personalitatea manifestă
- în funcţie de situaţii şi de interioritatea psihică a individului
Tipuri de personalitate
1
3. Personalitate dedublată (duplicitară, mascată)
4. Personalitate accentuată (rigidă, stereotipă)
Maturitate psihologică
Autoactualizarea = un prag la care motivaţia de creştere (comună oricărei fiinţe vii) este
depăşită în cazul omului printr-o metamotivaţie determinată de
metatrebuinţe.
Indicatorii autoactualizării:
- percepţia clară a realităţii şi acceptarea ambiguităţii vieţii;
- acceptarea de sine şi a celorlalţi;
- a privi viaţa cu obiectivitate;
- a fi independent, fără a fi rebel;
- a iubi viaţa, a respecta fiinţa;
- a fi implicat social;
- a avea un sens filosofic propriu;
- a avea umor;
- a nu permite “culturii” să te controleze.
2
Cursul 2
1. Viaţa individului este formată din perioade stabile (6-8 ani9 şi perioade de tranziţie de
4-5 ani) care au rolul de a termina structura existentă şi a iniţia una nouă.
Dacă predomină:
explorarea = viaţa are un aspect de tranziţie perpetuă
3
structura = apare implicarea matură, fără cunoaşterea suficientă a vieţii, a experienţelor.
Tranziţia de la 30 de ani între 28 – 30 ani
- apare tendinţa de a modifica structura creată anterior;
- accentul este pus pe ajustare şi îmbogăţire;
- majoritatea oamenilor traversează o criză (schimbare profesională sau divorţ);
- dacă noile alegeri sunt prost făcute individul va plăti scump în perioada următoare.
Stabilitatea de la 30 – 40 ani
- implicare puternică în profesie şi familie;
- se accentuează nevoia de stabilitate şi securitate;
- sentimentul de bunăstare depinde de propria-i valoare, dar şi a celorlalţi privind
progresul său;
- majoritatea oamenilor se fixează asupra unui eveniment de care-şi evaluează realizările.
Principalele evenimente:
- experienţa declinului personal;
- schimbarea relaţiilor cu celelalte generaţii;
- evoluţia sau involuţia carierei.
Concluzii:
1. Stilul relaţionării se stabilizează odată cu trecerea timpului.
4
2. O serie de dimensiuni ale personalităţii se formează în copilărie (6 – 10 ani) şi rămân
toată viaţa:
- reacţia la stres, dependenţa sau independenţa de familie;
- modelul de conduită socială;
- calmul sau nervozitatea;
- individul construieşte în jurul său o reţea de relaţii sociale de care depinde
emoţional.
3. Propriul Eu este văzut ca o sursă de energie în măsura în care individul este implicat în
mediu, altfel ambianţa este percepută ca o ameninţare.
Cu vârsta creşte preocupările pentru viaţa individului, devine mai puţin dogmatic şi
evită contestările.
Continuitatea şi stabilitatea persoanei este mai evidentă la persoanele cultivate.
Satisfacţia generală a vieţii este legată de relaţii pozitive în primii ani de viaţă.
Indivizii se împart în care aleg şi cei care creează medii care să le confirme
tendinţele care-i caracterizează (stilul personal este determinat de nevoile, trebuinţele
nesatistăcute).
5
Cursul 3
INSECURITATEA
6
- redus doar la familie
- angajare socială
Capacitatea individului de a fi recunoscut ca o personalitate singulară (poate deveni un
obstacol pentru securitate).
Sentimentul de apartenenţă:
- dacă este nerezonabil poate genera intoleranţă faţă de alţii sau o neîncredere
generalizată.
Tipuri de riscuri
Riscul = probabilitatea ca un eveniment dăunător, aleatoriu şi previzibil să se producă.
Delicvenţi = purtător de risc
1. Riscul relaţional-intenţional
- riscul care derivă din exploatarea unui raport de forţă, inerent unei relaţii, formale sau
informale;
- raportul este purtător de risc.
Ex.: raporturile asimetrice (profesor-elev)
raporturi instituţionalizate (gardian-deţinut)
raporturi de dependenţă (soţ-soţie)
raporturi închise (material = închisoarea) sau (simbolic = căsătoria)
2. Riscuri nonrelaţional-nonintenţional
- accidentele
3. Riscuri relaţionale-nonintenţionale
- “câmp” de comportamente care “pot” distinge integritatea altora.
Ex.: severitatea tatălui, hărţuirea sexuală voalată.
4. Nonrelaţional-intenţional
- intenţiile criminale;
- raporturile de forţă se constituie doar în momentul realizării crimei.
7
CRIMA ŞI CURSUL VIEŢII
Vârsta influenţează:
- structura socială;
- distribuţia, poziţia, rolul şi funcţiile sociale;
- calitatea resurselor de muncă,
- configuraţia grupurilor profesionale;
- consumul populaţiei;
- structura şi dimensiunile familiei.
Doar maturitatea poate fi recunoscută ca vârstă socială pentru că este definită de roluri
semnificative (profesionale şi de familie).
Cu cât societăţile sunt mai puţin dezvoltate trecerile la maturitate se face prin ceremonii.
Persoanele în vârstă sunt considerate în societăţile puţin dezvoltate un izvor de
înţelepciune şi experienţă.
Reacţia tinerilor
- devalorizarea bătrânilor;
- consideră vârstnicii un simbol al rutinei;
- se simt excluşi de la poziţiile de putere;
- consideră că doar calităţiile de excepţie pot evita decalificarea.
Reacţia vârstnicilor
- identifică tinereţea cu superficialitatea şi devianţa;
- consideră că vârsta impune de fapt calităţile indivizilor.
8
Perspective de abordare a vârstelor
2. Vârsta funcţională
- se bazează pe calităţile şi capacităţile biologice şi psihice ale indivizilor în raportul în
care aceştia sunt clasificaţi într-o anumită clasă de vârstă.
- există un fundament diferit între schimbarea comportamentului apărută din maturizare şi
cea apărută din experienţă.
3. Cursul vieţii
- existenţa unui individ de-a lungul unei succesiuni de tranziţii create de societate şi
diferenţiate de vârstă;
- succesiunea rolurilor şi poziţiilor sociale dobândite de un individ de la naştere până la
deces.
Diferenţa între grupele de vârstă reflectă schimbările biologice dar şi cele sociale, ele
având 3 efecte:
- efecte de vârstă: sunt determinate de ciclurile vieţii, indiferent de timp şi spaţiu;
- efecte de perioadă: perioada istorică, afectând toţi indivizii dintr-un anumit spaţiu;
- efecte de cohortă: afectează indivizii care împărtăşesc o experienţă comună.
9
Personalitatea
- comportamentul antisocial este dependent de tendinţa fundamentală a unor oameni de a
se comporta în anumite moduri în anumite situaţii;
- căutarea stimulilor excitanţi;
- agresivitate;
- impusivitate.
Eysenck: valori (scoruri) mari la extraversie (nevroză, psihotism) vor ieşi delicvenţi.
Aceşti itemi măsurau impulsivitatea (a face repede fără a gândi la consecinţe)
Temperamentul
- dezinhibare la vârstă mică, lipsa autocontrolului şi agresivitatea timpurie sunt buni
indicatori pentru delicvenţă până la 26 ani.
Empatia
- empatie scăzută este frecvent întâlnită la persoanele delicvente de ambele sexe.
- programele educative de dezvoltare a empatiei au avut ca rezultat diminuarea
delicvenţei.
Alegerea raţională
Individul este un procesor de informaţii, al cărui comportament depinde de:
- procesele cognitive;
- de istoria recompenselor şi pedepselor primite în trecut;
Delicvenţă va fi când:
- este un răspuns la oportunităţi specifice;
- când beneficiile obţinute depăşesc costurile percepute subiectiv.
Impulsivitatea
- cea mai importantă dimensiune a personalităţii, ce prezice delicevenţa;
- inabilitatea de a planifica şi cedarea în faţa satisfacţiei imediate.
se manifestă prin:
- hiperactivitate;
- nelinişte;
10
- neîndemânare;
- neluarea în calcul a consecinţelor;
- inabilitate de a planifica viitorul;
- perspective pe termen scurt;
- căutări de senzaţii tari;
- asumare de riscuri;
- slabă capacitate de a întârzia o satisfacţie.
Teoriile impulsivităţii
- reflectă deficitul funcţiilor executive ale creierului localizat în lobii frontali.
- slaba excitare corticală produce comportamente impulsive şi de căutare a senzaţiilor tari;
- undele cerebrale alfa sunt mai scăzute pe EEG; reactivitatea autonomă este mai scăzută
(rata bolilor inimii mai scăzută la delicvenţi, pulsul scăzut este un predictor al
delicvenţei).
2. Paradigma conflictului
- respingerea reciprocă copii-părinţi ca urmare a unei disciplinări nepotrivite
(tată vitreg).
4. Paradigma destrămării
- părinţi bolnavi, familie destrămată.
11
- separarea de un părinte;
- conflict parental;
- familie numeroasă.
Grupul de prieteni
- grijă părintească ineficace;
- tulburări de comportament;
- eşec şcolar şi respingerea faţă de colegi;
- depresie;
- implicare în grupul delicvent;
- delicvenţa.
- aderarea la grupul de prieteni se face prin selecţie şi influenţă.
Victima şi delicvenţa
Victimizarea duce la infracţiune prin 3 mecanisme:
- învăţare;
- traume – abuzat în copilărie devine abuzator;
- retribuţia – se răzbună pe atacator
Delicvenţii:
- dau prioritate primelor impresii;
- se agaţă de propria lor teorie despre lume;
- sunt refractari la schimbarea propriilor puncte de vedere;
- atribuie intenţiilor ostile semne neutre, dau cele mai proaste interpretări
comportamentului celuilalt;
- se concentrează pe indicatorii agresivi şi mai puţin pe cei nonagresivi;
- atribuie lumii ostilitate pentru că au fost agresaţi în copilărie.
Structură socială
Există diferenţe între cartiere vecine în funcţie de:
- clase sociale;
- trăsăturile mediului fizic (străzi);
12
- tipuri de case;
- niveluri de depravare;
- numărul părinţilor cu venit nesigur (depresivi);
- procesele din familie şi mai ales stilurile educative sunt în mare măsură legate de
caracteristicile cartierului;
- caracteristica cartierului generează comportamentul infracţional, mai ales la indivizii
vulnerabili.
13
Cursul 4
DRAMA POLIŢISTULUI
Tipuri de societate
Societăţile sunt:
- Integrate
- Parţial integrate
- Non-integrate
Societăţile integrate
- Există pace socială (puterea este legitimă în ochii cetăţenilor) şi pace ideologică;
- Instituţiile transmit acel sistem de valori;
- Conflictele dintre ei au ceva de pierdut (ei se “bat” pentru a-şi apăra poziţia în cadrul
sistemului);
- Violenţa nu este justificată decât în cazul nebunuor;
- Legea se aplică sigur şi sever.
Societăţile parţial-integrate
- Aici se regăseşte şi ţara noastră
- Legitimitatea puterii e amplu împărtăşită;
- Legile nu sunt criticate ci modul lor de aplicare;
- Există numeroase subculturi care sunt un teren fertil pentru conflicte;
- Excluderea socială nu e văzută ca o catastrofă;
- Există incertitudini privind alegerea valorilor şi normelor;
- Deţinătorii puterii provin din această societate devizată şi au valori diverse şi uneori
cantradictorii;
- Conflictele sociale sunt frecvente;
- Certitudinile morale sunt erodate;
- Toleranţa faţă de devianţă este destul de mare;
- Utilitatea socială devine criteriu principal de apreciere a persoanelor.
14
Societăţile non-integrate
- Există multiple subculturi cu moravuri foarte variate;
- Principiile şi valorile unificatoare duc la destrămarea sistemului socio-cultural;
- Conflictele se substituie reglementărilor stabilite;
- Legile devin un instrument de opresiune;
- Structurile nu au ecou în conştiinţa cetăţenilor sau grupurilor;
- Există o confuzie totală între: delicvenţă, devianţă şi contestare;
- Toleranţa devine sinonimă cu ipocrizia şi laşitatea.
Poliţia are tendinţa să devină reactivă, adică să-şi schimbe modalitatea de lucru odată cu
criteriile de moralitate ale grupurilor.
Poliţia are de ales între 2 orientări:
- să devină un serviciu în slujba publicului
- să facă jocul unei justiţii care ascultă comandă politică.
1. Modelul autoritar
Când poliţistul asigură în principal siguranţa şi menţinereainstituţiilor, iar
preocupările societale sunt slabe (stat poliţienesc)
2. Modelul comunitar
Poliţia are puternice preocupări societale (susine şi protejează populaţia)
3. Modelul arbitral
Acolo unde există o ruptură între cetăţeni şi elita conducătoare. Unde cererile
popuţiaiei şi cererile politice sunt puternice.
4. Modelul minimal
În societăţile cu coeziune ridicată şi mecanisme de cotrol social eficace.
15
1. Disimularea (a păstra tăcerea în faţa unui străin, a considera toate informaţiile secrete, a
se opune pasiv oricărei iniţiative).
2. Solidaritatea (este generată de contactul cu pericole, de nevoia de “a apăra” un coleg
aflat “într-o situaţie dificilă”, de încercarea de a evita anchetele interne şi de a fi loial
colegilor.
3. Suspiciunea generalizată (este o tehnică de lucru întâlnită permanent, care ţine de
mentalitatea poliţistului, deformare profesională).
4. Viclenia (mint intenţionat pentru “controlul cât mai multor situaţii şi indivizi,
tergiversează intervenţia, nu dau toate informaţiile pe care le ştiu).
5. Conservatorismul (manifestat prin suspiciune şi cinism, văd peste tot conspiraţii).
Poliţiştii are nevoie de această subcultură pentru că trebuie să facă faţă la presiuni
contradictorii.
Ei cunosc toate afacerile murdare comise de persoane cunoscute ca “cinstite2.
Aceasta este drama poliţistului care se află permanent în roluri contradictorii (între toţi şi
pentru toţi).
În general poliţia reacţionează diferenţiat:
- dacă un conflict este dezaprobat de majoritatea populaţiei, poliţia se va alia cu
aceştia.
- dacă părţile în conflict sunt de forţă egală, poliţia se va împărţi în cele 2
tabere.
Cea mai rea situaţie este atunci când societatea transmite un dublu mesaj: Spune “da”
sau “nu” dar de fapt lasă grupele să-şi rezolve conflictele între ele (e neputincioasă să
soluţioneze problema, în această situaţie poliţiştii devin corupţi).
Concluzii
1. În societăţile integrate poliţiştii sunt percepuţi ca orice alţi specialişti, adevăraţi
“profesionişti” cu autoritate.
2. În societăţile parţial-integrate poliţistul va fi tentat să intervină concret şi individualizat.
3. În societăţile non-integrate rolul poliţiei este de a uni şi pune ordine, inclusiv de a
ameliora condiţiile sociale.
Paradoxuri
16
1. Caracterul artificial al opoziţiei prevenire-represiune. O poliţie este preventivă pentru că:
respectă libertăţile publice, prevenirea se fondează şi pe teama de pedeapsă, dar politica
preventivă poate fi şi represivă (legitimarea oamenilor noaptea, sancţionarea alcoolicilor,
prostituţia).
O poliţie preventivă poate să legitimeze intervenţia crescândă în viaţa socială
(neutralizarea elementelor perturbatoare înainte ca ele să se manifeste).
2. Este paradoxul poliţistului integrat (cunoaşte mediul, culege informaţii, este ajutat de
public, răspunde aşteptărilor acestuia) şi separat (se distanţează de mediu pentru a nu
deveni “prizonier” pentru a nu fi paralizat de legături apropiate, uşor de corupt, pentru a
putea arbitra între confruntări contradictorii.
3. Paradoxul libertăţii:
- Poliţia este o instituţie care garantează libertatea individului prin crearea
securităţii sociale;
- Obişnuinţa de a fi în securitate, a devenit a doua natură a oamenilor:
a) ordinea şi securitatea sunt garanţii ale libertăţii;
b) poliţia introduce restricţii ale libertăţii în numele asigurării securităţii.
Maurice Duverger: (1978) “când oamenii nu mai cred în sistemele de valori, societatea nu
se menţine decât prin poliţie”.
17
PERICULOZITATEA DELINCVENŢILOR
1. Etapa ştiinţifică:
Lombrozo (1990) a pledat pentru “necesitatea examenului medico-psihologic a
criminalului” la Congresul de la Sant Petersburg.
R. Galofallo: “Examenul medico-psihologic şi ancheta socială sunt indispensabile”.
2. Etapa penitenciară
Argentina (1907) – înfiinţarea Institutului de Criminologie.
Brazilia (1930) – înfiinţarea Institutului de Criminologie.
Chile (1936) – s-a înfiinţat Institutul de Criminologie în subordinea Direcţiei Generale a
Închisorilor.
Belgia (1919) – a luat fiinţă laboratorul de Antropologie Penitenciară.
Germania (1925) s-a înfiinţat Centrul de Investigaţii Biologice în Bavaria (consiliere,
orientare generală a politicii penale);
Franţa (1950) – centrul Naţional de orientare şi Clasificare a Condamnaţilor cu pedepse
lungi (examinarea - 6 săpt.).
Italia (1954) – Centrul de Criminologie Clinică.
America (1944) – Centrul de Orientare la Penitenciare.
Concluzii
- abordări banale;
- s-a pledat pentru organizarea adecvată a regimului penitenciar;
- promovează ideea că studiul personalităţii delincvente trebuie să fie în centrul oricăror
instituţii de apărare.
18
3. Etapa judiciară
Belgia (1925) – se făcea examen medical, nivelul inteligenţei, trăsături de caracter, vicii,
care riscau să nu fie percepute de personalul obişnuit.
Franţa (1930) – s-au făcut expertize medico-legale în anexele penitenciarelor.
Olanda (1930) – s-a înfiinţat, la Penitenciarul din Utrech, Clinica de de Observaţie.
Suedia (1922) s-a înfiinţat Clinia de Psihiatrie Legală la Închisoarea Centrală.
SUA (1937) s-a înfiinţat Clinica Presentinţă pentru Comportament.
Concluzii
- s-a urmărit ajutarea judecătorului să elaboreze un tratament individual.
- au formulat reforme legislative pentru a integra examenul medico-psihologic şi social în
procedura penală.
4. Etapa legislativă
1951 – ONU a organizat la Bruxelles un ciclu de studiu privind integrarea examenului
med.-psihologic. În procedura penală (scop principal, metode, organizare).
1960 – în Art. 81 din CPP al Franţei au fost trecute:
- tehnica examenului: ancheta socială, examen medical, examen psihiatric., alte examinări
utile.
- autoritate competentă: să ordone examenul (judecătorul de instrucţie).
- câmpul de aplicare: ancheta socială era obligatorie în caz de crimă, iar examenul
medico-psihiatric putea fi cerut şi de procuror, inculpat, avocat.
- aplicarea: constituirea unui dosar de personalităţi, de către experţi numiţi de judecători.
PERICULOZITATEA
19
- capacitate criminală mică-adaptare socială mare (crime pasionale)
- capacitate criminală mică-adaptare socială scăzută (găinări, boschetari)
FORMELE PERICULOZITĂŢII
Diagnoza periculozităţii
20
Cursul 5
SUFERINŢA PSIHOSOCIALĂ
Costatări:
2001
- locuitorii au semnalat amplificarea disperării şi suferinţelor sociale.
2002
- s-a constituit un comitet de coordonare a reflecţiei şi intervenţiei (medici de
sănătate publică şi psihiatrii, asistenţi sociali, psihologi, sociologi, specialişti în
prevenirea criminalităţii, educatori, agenţi de dezvoltare a habitatului);
- s-a stabilit direcţiile de lucru:
- analizarea situaţiilor de viaţă
- grupurile de lucru
- consiliul local de sănătate mintală
2003
- împărţirea activităţii între diferiţi profesionişti
2004
s-au inventariat problemele:
a) probleme semnalate de populaţie:
- izolare, violenţă;
- boli, depresii, alcoolism, toxicomanii,
- creşterea numărului de persoane supraponderale.
b) faptul că aceste probleme se manifestă în momente cheie ale vieţii (adolescenţă,
când apar schimbări în viaţa persoanei);
c) profesioniştii se simţeau izolaţi, deşi aveau şi ei aceleaşi probleme.
Obiectivele studiului
- A realiza o viziune comună privind suferinţa psihosocială şi existenţa dificilă;
- A înţelege suferinţa psihosocială prin intermediul crizelor existenţei;
- A sensibiliza profesioniştii şi instituţiile pentru a promova munca în reţea.
Metodologie
- s-au ţinut mai multe reuniuni cu responsabilii structurilor de îngrijire şi acţiune socială;
- s-au identificat persoanele resursă
- s-a realizat un glosar care a servit ca bază conceptuală şi practică privind:
21
- sănătatea mintală;
- suferinţa psihosocială;
- normal şi patologic;
- crize existenţiale la diferite vârste;
- trecerile şi traiectoriile;
- reprezentările mentale despre suferinţe;
- practica reţelelor.
- s-au înfiinţat 2 grupe de voluntari din reprezentanţi ai unor instituţii publice şi asociative,
care au lucrat câte 8 ore pe lună, timp de 4 luni (ianuarie-aprilie 2005);
- aceste 2 grupuri au discutat probleme privind locurile din oraş unde sunt mai frecvente
situaţii de suferinţă psihosocială, avantajele şi dezavantajele muncii în reţea;
- prezentarea problemelor în septembrie 2004 la primăria oraşului.
Suferinţa psihosocială
- este generată de condiţiile relaţionale şi socio-economice actuale, de dificultăţile vieţii,
situate într-o zonă între patologic, psihologic şi societal (sentiment de inutilitate, nulitate,
lipsa stimei de sine, rupturi succesive, eşecuri personale);
- un sentiment de devalorizare, de urgenţă, o tristeţe difuză, un sentiment de criză şi de
distrugere a stabilităţii, un sentiment de insecuritate şi precaritate, tentative suiccidare.
Sănătate mintală
- nu este doar absenţa maladiilor (“tăcerea organelor”) ci este căutarea unui echilibru
constant între diferite componente ale condiţiei umane:
- corp
- viaţă sentimentală
- interiorizarea progresivă a propriei singularităţi;
- capacitatea de a crea relaţii (în toate mediile).
- sănătatea mintală este o ambiţie, un proces care tinde spre echilibru şi coerenţă, între
fizic-psihic-social (a fi autonom înseamnă aţi putea administra sentimentele);
- legăturile sociale permit relaţii echilibrate dar şi rupturi între sine şi ceilalţi;
Surse de fragilitate:
- căutarea sensului existenţial;
- transmisiile simbolice între generaţii de adulţi;
- condiţiile de acces pe piaţa muncii, condiţii de muncă contemporane,
raporturile între imaginea realităţii
Efectele fragilităţii:
- abandonarea speranţelor, replierea pe sine, supravalorizarea profesiei sau a
familiei, dorinţa de a deveni mai curând decât a avea un viitor;
22
Au apărut boli noi:
- atacuri de panică;
- stres posttraumatic;
- depresii;
- addicţii (alcool, droguri, jocuri, shopping, supraalimentaţii);
- anxietate generalizată;
- patologia excluziunii, conduite de risc.
Normal şi patologic
- Normalitatea şi patologia diferă de la o epocă la alta.
- Bolile contemporane relevă mai mult raportul cu socialul decât cu propriul corp;
- Starea de boală distruge legăturile cu ceilalţi, capacitatea şi rolurile persoanei le
afectează identitatea,
- Uneori boala e trăită ca liberatoare, dacă individul a scăpat de roluri care-i sufocau
personalitatea; el regăseşte adevăratul sens al vieţii aflat dincolo de dimensiunea
profesională sau socială;
- Pentru cei cu o maladie gravă sau cronică bola devine o meserie, un element central al
vieţii.
Reprezentările
- Reprezentările organizează practicile în domeniul educaţiei, acţiunii sociale şi sănătăţii
mintale;
- Se exprimă în cuvinte (devenind prizonierii stigmatelor folosite);
- Folosesc termenii de: nebuni, delincvenţi, devianţi, bolnavi, handicapaţi, vagabonzi,
dezmoşteniţi, imigranţi;
- Instituţiile trebuies să-şi clarifice reprezentările despre cei care suferă ca să poată avea
raporturi adecvate cu ei.
Criza
O schimbare bruscă şi decisivă care generează o dilemă sau este o fază gravă în evoluţia
personală (conflict);
- Crizele societale:
- ameninţări, nefericire, ignoranţă, anxietate;
- copiii îi consideră pe părinţi o generaţie eşuată;
- adulţii transmit anxietăţi şi nu suport relaţional;
- Trecerile (perioade de schimbare)
- Generează o stare morală şi socială care dezorganizează echilibrul individului
provocând rupturi reale sau simbolice.
23
Expl.: - un concurs, examen, probă simbolică
- pierderea serviciului – vid existenţial;
- eşecurile se interiorizează
24
Dezafilierea
- Generează pierderile relaţionale;
- Fragilizează relaţiile, generează sentimente de izolare (plecarea copiilor, părinţi singuri)
Afilierile
- Organizatori ai poziţiilor sociale pentru că permit legarea de alte persoane şi dau
sentimentul de utilitate;
“Individul prin afilieri devine purtător de mândrie”
Lucrul în reţea
- Formarea legăturilor şi menţinerea lor creşte stima de sine şi de ceilalţi;
- În lucrul în reţea este foarte importantă reconsiderarea memoriei colective: (a da valoare
la ce au fost înainte cei care acum suferă!)
25
- Sărăcia legăturilor sociale;
- Dificultatea de a găsi timp pentru găsirea legăturilor.
Pentru profesionişti:
- impresia de separare, neputinţă şi izolare;
- situarea la limita intervenţiilor;
- timpul insuficient de intervenţie;
- diferenţe în înţelegerea diferenţelor calificate.
Propuneri şi perspective
- s-au reţinut ca metode eficiente: munca în grupuri mici, mese rotunde, analizarea
elementelor neclare;
26
- munca în reţea este eficientă doar dacă se stabilesc reguli de funcţionare, se clarifică
problema secretelor, necesită un climat şi un contract de încredere, implică voinţa
sinceră de schimbare, timp necesar pentru a cunoaşte oamenii şi instituţiile, clarificarea
problemelor care nu vor fi abordate.
- operaţionalizarea reţelei:
- educatori specializaţi;
- medicul şcolar;
- asistentul social;
- psihologul şi psihiatrul.
- s-a dovedit foarte utilă înfiinţarea unui secretariat, susţinerea politică şi financiară;
- abordarea sănătăţii mintale ca o problemă de sănătate publică.
27
Cursul 6
PSIHOLOGIA RECIDIVEI
28
Modelul criminologiei penale (ştiinţa pedepselor şi a efectelor lor)
- recidiva este un rezultat determinat de neîncrederea în pedeapsă;
- acest model consideră invariante predispoziţiile delincvente dar variabile condiţiile în
care trecerea la acţiune este sancţionată;
- uneori sancţiunile penale au efecte perverse, amplificând probabilitatea delincvenţei
(pedepse similare poat avea efecte opuse).
Tipuri de recidivă
- naturale – este delincvenţa repetată fără a fi condamnată;
- recidivă socială – implică o pedeapsă anterioară;
- recidiva penitenciară – implică o şedere anterioară în penitenciar.
pentru pedepse:
- până la 3 ani s-a considerat că recidiva este mai mare de 50%;
- între 3-5 ani – recidiva este mai mică de 50%;
- mai mari de 5 ani – recidiva este sub 20%;
- recidiva persistentă (multirecidivismul) – în libertate, tipul ideal de recidivist este cel
“rebel”.
Curba renunţării
- s-a constatat că renunţarea este determinată de 3 elemente:
- efectele graduale ale maturizării;
- disuasiunea (descurajarea) sancţiunilor primite;
- dificultăţile intrinseci de a reuşi într-o activitate cu minim de satisfacţii;
- raritatea ocaziilor infracţionale determinate de măsurile de prevenire a criminalităţii.
S-a constatat că:
- 50% din delincvenţi abandonează înainte de a fi arestaţi.
- 75% după a doua condamnare;
- 87% după a cincea condamnare.
29
Gacomo Caneppa – în 1974 – a făcut un studiu privind nucleul personalităţii la deţinuţii
recidivişti între 18-25 ani.
- 4 trăsături la 7,31% din toţi deţinuţii recidivişti;
- 3 trăsături la 16,24%
- 2 trăsături la 32,70%;
- 1 trăsătură la 34,50%;
- 0 trăsături la 9,10%.
Riscul la recidivă
- Abordarea teoretică se face prin 3 teorii:
- teoria asociaţiilor diferenţiale;
- teoria controlului social;
- teoria învăţării sociale.
- Trecerea la acţiune în cazul recidiviştilor denotă faptul că personalitatea e dominantă în
raport cu situaţia de viaţă.
Instigatori şi făptuitori
30
1. Instigatorii (au o vârstă mai mare decât ceilalţi, au experienţă), suscită
încredere şi au un rol strategic în alegerea şi coordonarea delictelor;
2. Executanţii puri (execută iniţiativele prietenilor.
Mărimea medie a reţelelor de recidivişti este de 6 subiecţi.
Reţelele care “inovează” în timpul sau pe parcursul delictelor au câştiguri mai mari.
Traiectoria de recidivă este o succesiune de secvenţe de adaptare şi ucenicie.
Traiectoriile pot fi de 2 feluri:
1. De la tactici de confruntare la tactici de viclenie şi de piaţă (delicte mai multe dar mai
puţin grave);
2. Delicte mai puţine dar câştiguri mai mari: traiectoria devine ascendentă spre vise mai
bune (individul devine importator, distribuitor etc.).
Soluţii la recidivă
tradiţionale: - întărirea represiunii, liminarea şi prevenirea;
moderne: - depistarea precoce a delincvenţilor potenţiali înainte de pubertate şi tratarea
lor adecvată;
- tratarea delincvenţilor minori în instituţii specializate.
31
Cursul 7
Clima este normală pentru că este indisociabilă de condiţii necesare funcţionării oricărei
societăţi sănătoare:
- apărarea valorilor;
- variaţiile individuale;
- un minim de pasticitate pentru a lăsa câmp inovaţiei (rigiditatea socială ar
împiedica originalitatea oamenilor);
- vie reprobare a variaţiilor îndepărtate de valorile apărate.
Omorul este normal pentru că omul este conflictual iar conflictele au tendinţa la escoladă.
Omul intră în competiţie cu ceilalţi pentru că doreşte mai multă bogăţie, putere, prestigiu,
dar omul are şi tendinţa de a şicana (a sâcâi, a căuta subtilităţi).
32
Concluzie:
- banalitatea conflictului şi logica implacabilă a escaladei ne obligă să
considerăm violenţa ca normală;
- barierele sociale ridicate contra criminalităţii nu sunt etanşe, fapt care face ca
omul să fie o fiinţă moralmente fragilă;
- calculul oportunist şi plăcerea imediată îl fac pe om să treacă uşor peste
principii şi corectitudinea morală;
- orice societate emite interdicţii morale şi juridice care transformă
comportamentele agresive în acte criminale.
Concluzie
Este normală o criminalitate pe care cei vizaţi sau interesaţi nu vor să o împirdice sau nu
vor să plătească prevenirea ei.
33
- este realizată “cu ştiinţă” pe baza experimentărilor anterioare
- mijloacele sunt coerenteîntre ele şi în raport cu scopurile urmărite.
Agresiunea sexuală – studiu
Concluzii
- non-iraţional înseamnă în domeniul criminalităţii că delincventul nu are o boală mintală
aşa de gravă care să-i afecteze discernământul;
- preferinţele sexuale nu pot fi calificate nici raţionale şi nici iraţionale;
- raţionalitatea se referă la mijloacele utilizate şi nu la scop în sine;
- delincvenţii cronici funcţionează raţional pe termen scurt; tulburările nu le sunt afectate
la situaţii imediate ci adaptarea la situaţii pe termen lung;
- delincventul este raţional în sensul eficacităţii, strategiilor şi vicleniei pe termen scurt,
dar când trece la act deseori decurge la violenţe intime.
34
17. 12. 2006
Teoria Contrariilor.
I
stare telică
stare paratelică
telos = sfârşit / scop (greceşte)
individul urmăreşte întotdeauna un scop
satisfacţia este determinată de realizarea scopului
excitaţia este trăită ca anxietate (teama de a nu realiza scopul)
o infracţiune va fi comisă pentru un scop important ( „scopul scuză mijloacele”)
para = extins / dincolo de ( greceşte)
individul este orientat spre activitate, nu spre scopul acesteia
satisfacţia vine din plăcerea acţiunii
excitaţia redusă este trăită ca plictiseală
chiar emoţiile negative sunt plăcute (furie, teamă, groază)
o infracţiune va fi comisă pentru că aduce plăcere prin excitaţie ( furt din magazine, incendiere,
consum de droguri, supunere la perversiuni, agresiune la un beţiv scandalagiu, suicidul accidental,
suporteri sportivi violenţi, delicvenţi adolescenţi, impostori).
II
starea de dominare
starea de compasiune
individul luptă pentru putere, pentru deţinerea controlului sau pentru dominare
toate tranzacţiile sunt percepute ca acumulări, posesiuni
insatisfacţiile provin din sentimentul de neputinţă
o infracţiune este comisă pentru ca individul să se simtă puternic, deţinător al controlului ( tâlhărie,
escrocherie, furt prin efracţie, şantaj)
individul consideră interacţiunile sale dovezi de grija,preocupare,dăruire.
satisfacţia provine din sentimentul de a fi plăcut şi apreciat de ceilalţi
o infracţiune va fi comisă ca o formă de grijă ( eutanasia, crima pasională, reacţia la lipsa de
preocupare a celorlalţi)
III
starea conformistă
starea negativistă
35
individul simte nevoia să se supună unor presiuni
plăcerea derivă din supunere
o infracţiune va fi comisă conform presiunii exterioare ( membrii mafiei, viol în grup)
individul simte nevoia să se opună presiunii din afară
plăcerea constă în a încălca regulile, a fi rebel, necooperant
o infracţiune va fi comisă din plăcerea de a sfida legea ( vandalism, depăşirea vitezei legale)
36
14.01.2007
Trecerea la act
2. Modelul drift sau modelul de derivă (tinerii oscilează o anumită perioadă in viaţa lor între
activităţi corecte şi comportamente marginale - depinde dacă vor primi un ajutor de a rămâne intr-o
zonă sau alta). Tinerii oscilează intre acţiuni intracţionale şi acţiuni convenţionale şi fixarea lor este
realizată in funcţie de tehnicile de neutralizare invăţate.
Tehnicile de neutralizare sunt un fel de justificări morale şi ideologice.
Există cinci tehnici:
1. negarea responsabilităţii (ex.: nu eu sunt de vine că a lăsat poşeta deschisă)
2. negarea prejudiciului
3. negarea victimei (ii atribuie vina victimei)
4. candamnarea celor cei condamnă
5. apelul la loialitate
Infracţiunea este produsul unui alegeri la capătul unui proces de abandon „in derivă” către
delincvenţă. Contactul cu polţia şi justiţia prin etichetare ii schimbă imaginea de sine, considerăndu-
se delincvent.
Conţinutul noţiunii de drift are trei componente:
a. subcultura ce autorizează relaxarea contrângerilor morale (negarea culpabilităţii, nagarea
responsabilităţii, sentimentul de injustiţie suportată)
b. utilizarea de către delincvenţi a justificărilor legale privind tulburăriule psihice, forţa majoră
c. principiile tradiţionale ale delincvenţilor: loialitatea, onoarea, bărbăţia.
Trecerea la act presupune voinţă, ce este activată în două moduri:
perioada de ucenicie când au loc infracţiuni repetate şi individul are succes tehnic şi susţinere
morală
disperarea care are locin situaţii neobijnuite iar individul are un sentiment de fatalism (că nu poare
controla circumstanţele şi destinul său)
37
3. Modelul antideterminist
Delictul se dezvoltă in timp şi etapizat prin tatonări care nu sunt strict determinate de trecut şi se pot
modifica funcţie de autor şi situaţia precriminală
Caracteristicile procesului de trecere la act:
acţiunea umană nu apare brusc ci are o istorie
comportamentele situaţionale au feed-back pentru autor
circumstanţele cuprind particularitaţile persoanei şi la e situaţiei in interacţiune
etapele delincventului sunt strict ordonate
Atitudinile delincventului dupa trecerea la act sunt revelatoare pentru personalitatea sa (permit
diagnosticul periculozităţii sale)
38
14.01.2007
Tipologia crimelor
39
5.delictul revendicativ autorul se erijează în apărător într-o afacere în care nu e direct implicat (din
prietenie, din datorie, din generozitate, în timpul războiului civil)
6. delictul liberator sau de aventură – se naşte din insatisfacţia faţă de viaţă, uneori din plictiseală,
monotonie, angoasă, sunt comise în bandă, noaptea şi se pot complica cu beţie, scandal, viol, omor,
etc.
7. delictul autopunitiv sau ptin sentiment de culpabilizare (Freud – determinarea actului justţiar
către sine). Individul se pune în valoare prin astfel de conduite. Este o formă de masochism.
4. Crimele organizate
- ocaziile sunt căutate (pregătire, complici, planuri, bază tehnică)
- întotdeauna au scop achizitiv
Forme:
1.în lumea infractorilor obijnuiţi: spargeri, falsuri, exploaterea viciilor, escroci
2.în afara lumi delincvenţilor obijnuiţi (gulerele albe, fraudele fiscale, corupţia, marii bancheri, etc.)
40
21.01.2007
Prevenirea criminalităţii
DLS stabileşte pentru o zonă dată, raportul între nevoile de securitate şi mijloacele şi acţiunile
existente pentru ai face faţă.
DLS este un instrument care permite formularea strategiei, orientarea strategiei şi întâlnirea
parteneriatelor. Nu este o reţetă şi este valabil doar o perioadă de timp. „Oglinda în mişcare” -
Canada.
Permite profesionalizarea domeniului prevenirii.
Oferă informaţii în amănunt pentru a putea face comparaţii în timp.
FRANŢA – în 1997, Ministerul de Interne a dat o Circulară în care vorbea despre Contractul Local
de Securitate (CLS).
În 1999 s-a dat o altă Circulară privind înfăţişarea Consiliilor Locale de Securitate şi prevenirea
delicvenţei.
CLS, orientări principale:
prevenirea delicvenţei şi a incivilităţilor;
întărirea represiunilor;
intervenţii vizibile ale poliţiei şi jandarmeriei (în special lupta contra factorilor favorizanţi ai
criminalităţii :droguri, trafic rutier, economie subterană.)
DLS - nu e un document public;
- cel mai bun diagnostic este realizat de universitari sau de servicii private specializate;
- el presupune realizarea unui ghid foarte detaliat;
- recomandări: coordonatorul DLS trebuie să fie recrutat dintr-o firmă specializată, el va
primi sprijinul profesioniştilor (poliţişti, jandarmi, magistraţi);
DLS va fi focalizat pe zonele sensibile, vor fi utilizate chestionare pentru agenţii din prima linie
şi pentru populaţie, vor fi făcute reuniuni şi dezbateri în cartierele apropiate.
Structura DLS:
Capitolul I – Prezentarea socio - demografică a zonei (harta criminalităţii)
Capitolul II – Analiza profilului delicvenţei ( ce infracţiune predomină)
Capitolul III – Analiza rezultatelor reuniunilor ( percepţiile şi solicitările)
Capitolul IV – Recomandări de politici şi acţiuni concrete
41
lupta contra infracţiunilor comise asupra sau cu ajutorul vehiculelor;
tratarea incivilităţilor şi a comportamentelor antisociale;
tratarea eficace a delicvenţei minorilor;
tratarea eficace a criminalităţii adulţilor;
ajutarea şi protecţia victimelor şi a martorilor.
O strategie locală de prevenirea criminalităţii cuprinde următoarele:
Capitolul I- un studiu privind starea locală de lucruri
Capitolul II- analiza rezultatelor acestui studiu
Capitolul III- publicarea raportului de către primărie (specific englez)
Capitolul IV- consultarea persoanelor şi organizaţiilor din zonă (dezbateri în cadrul unor
reuniuni).
Recomandări:
abordarea domeniilor neglijate în general: violenţa familială, crimele din ură, crimele produse de
bolnavi mintali;
analiza „zonelor calde”, care deseori au case părăsite, nelocuite;
analiza profilului incivilităţilor;
analiza situaţiei din teren se face din 2 în 2 ani pentru a se sesiza schimbările dorite;
angajarea unui expert consultant în analiza datelor;
compararea programelor utilizare şi a eficacităţii lor;
„Eficienţă” nu este sinonimă cu „eficacitatea”. Deosebirea o face costul. Costurile cele mai
convenabile la eficienţă, iar la eficacitate nu interesează costurile.
AUSTRALIA- În 1994 a fost realizată strategia naţională contra criminalităţii. S-a înfiinţat forumul
ministerial pentru prevenirea criminalităţii – prevenirea are un rol cheie în întărirea coeziunii
sociale şi a comunităţilor.
În 1997, primul ministru promovează „Programul Naţional de Prevenirea Criminalităţii”.
În 2000, anchetă telefonică pe 7800 de persoane, referitoare la problemele de criminalitate.
În 2001, anchetă telefonică pe 11481 persoane ( date despre securitate în diferite locuri pe o
scală de la 1 la 10). S-a stabilit o hartă a locurilor sensibile în fiecare oraş.
CONCLUZIE:
Model posibil de DLS:
Etape de realizare:
I- Organizarea metodologică şi studiul explorator ( constituirea echipei, definirea teritoriului de
diagnostic, identificarea persoanelor resursă, observaţii pe teren, studiu documentar, pregătirea
instrumentelor de investigaţie – chestionare, ghiduri, fişe de observaţie, fixarea calendarului pentru
reuniuni cu locuitorii – crearea unui comitet de pilotaj care va urmării acţiunea de diagnoză.)
42
II- Strângerea şi analiza datelor - 3 luni
4 feluri de date:
a) cantitative: statistici ale poliţiei, primăriei, statistici privind incivilităţile şi dezordinea,
devianţe subînregistrate ( accidente rutiere, incendiile, prostituţia, consumul de alcool şi droguri),
oferta de securitate şi cererea de securitate.
b) date calitative: discuţii, directive, semidirective cu specialişti, reuniuni, observaţii de teren.
c) inventarierea acţiunilor preventive de securitate si de justiţie existente: prevenirea
situaţională, acţiuni în şcoli, ameliorarea cartierelor în dificultate, ajutorarea victimelor, securitatea
rutieră, tribunale de minori specializate, medierea, acţiuni pentru diminuarea consumului de alcool
sau droguri.
d) analiza şi sinteza informaţiilor. Se fac hărţi, grafice, o bancă de date.
III- Realizarea diagnosticului durează o lună, care cuprinde:
sinteze şi grafice
percepţiile populaţiei
problemele detectate
dificultăţile existente
forţele neutilizate
IV- Restituirea diagnosticului - 1 lună – a face diagnosticul cunoscut publicului.
V- Formularea strategiei şi a planului de acţiune – 1 lună: priorităţi, programe, parteneriate,
perspective de viitor.
VI- Evaluarea şi urmărirea diagnosticului şi a strategiei.
43
21.01.2007
Psihologia personalităţii criminale.
Profilajul
Definiţii:
Este un procedeu care permite identificarea caracteristicilor psihologice generale ale unui individ pe
baza analizei crimei comise.
Deducerea ştiinţifică a portretului psiho social a unui individ, plecând de la analiza informaţiilor,
privind circumstanţele crimei, scena crimei, dosarul de anchetă.
(1998 CIA) „ Tentativa de a deriva ipoteze privind criminalul pe baza analizei scenei crimei, a
victimologiei şi a stării actuale a cunoştinţelor despre agresor provenind din cercetări anterioare.”
Justificarea interesului pentru profilaj:
înţelegerea victimelor şi martorilor
o mai bună orientare a anchetelor
concentrarea forţelor de intervenţie
adaptarea anchetatorului la profilul celui anchetat
punerea n relaţie a crimelor în serie şi a dispariţiilor de persoane
centralizarea informaţiilor privind diferitele cazuri
predicţia rezonabilă a comportamentului (tipul de victimă ales în viitor, momentul şi locul trecerii la
act, interogarea suspecţilor,
relansarea cazurilor nerezolvate,
misiunile de securitate a puterilor publice (pentru a câştiga timp şi a economisi mijloace)
Structura Profilajului:
profilajul psihologic: prin stagii de audiere se verifică dacă individul corespunde tipologiei stabilite
profilajul agresorului: metodă de clasificare empirică pe baza analizei unui mare număr de cazuri
profilajul geografic (localizarea agresorului): evaluarea zonelor în care trăieşte, unde lucrează şi
riscă să treacă la act după toate probabilităţile
analiza morţii echivoce (autopsie psihologică): reconstruirea profilului de personalitate ale
persoanei decedate dar cu intenţie cunoscută.
profilajul de investigaţie: strategie care permite forţelor de ordine să restrângă câmpul de acţiune şi
să emită supoziţii
Concluzii:
profilajul deduce personalitatea din fapte şi nu invers
este un efort sistematic de a valida profilurile derivate din clasificări
Domenii de aplicare:
identificarea ucigaşilor în serie
omoruri
crime rituale
acte sadice şi perverse
droguri
incendieri, explozii
tortura, barbarie
spargeri în serie
terorism, luări de ostateci, optimizarea tehnicilor de negociere
gestiunea deţinuţilor periculoşi şi a crizelor în penitenciare
44
alcoolici înarmaţi
agresiuni asupra copiilor
dispariţiile unor persoane
hărţuite sexuală, la telefon
revendicări, ameninţări, denunţuri
escrocherii
în cazul blocării unor investigaţii
Formarea specialiştilor în profilaj:
nu este considerată o profesie, ci o specializare ( Monte „ este o meserie de artizan”)
se formează în universităţi sau în şcoli de poliţie, unde cursurile durează cel puţin 4 ani
în Europa – „Institut de profilaj şi analiză criminală” la Universitatea Paris II
Etapele abordării în profilaj:
I Elementele profilajului:
- analiza scenei crimei
- analiza elementelor criminalistice
- analiza profilului victimologic
II Clasificarea criminologică
tipul autorului ( bărbat, femeie, minor, major)
factorii spaţiu/timp (ziua, noaptea)
gradul de risc asumat de criminal
gradul de risc asumat de victima
escalada criminală
clasificarea crimei utilizate de alte poliţii
cunoaşterea modelelor universale / internaţionale
III Evaluarea crimei
semnătura psihologică şi modul de operare
Semnătura psihologică este un fapt realizat de criminal fără a avea nevoie de el pentru a comite
crima. Rămâne mereu acelaşi. Îi satisface fantasmele care dau sens vieţii sale. Se regăseşte în
antecedente şi în faptele viitoare.
poziţionarea corpului şi punerea în scenă
reconstituirea scenariului criminal
IV Sinteza personalizată privind profilul criminalului:
sexul şi rasa
vârsta
caracterul
situaţia familială
relaţii sentimentale
viaţa socială
puncte forte ale biografiei
profilul fizic probabil
criminali asemănători cunoscuţi
Datele obţinute în profilaj sunt redate în raportul de expertiză.
45