Moartea fără de groază1*

Walter Kaufmann

1
Titlul original: Death without dread, http://taimur.org/kaufmann/death-without-dread/
 *conceput pentru o conferinţă despre “Valorile umane şi
senectutea: Noi provocări pentru stiinţele umaniste,”
Noiembrie 1975.

Moartea a ajuns să fie asociată cu vîrsta înaintată.

Însă acestă idee este de dată recentă. În multe părţi ale
lumii oamenii mor îndeobşte la naştere şi nu la bătrîneţe, iar
pînă nu de mult moartea era în general atribuită oricărui
moment al vieţii. Nicicînd nu puteai simţi imun în faţa ei.

Moartea a fost dintotdeauna o marotă a religiei şi a

literaturii. Toate scrierile despre moarte nu trebuie să
contenească să compare atitudinile antinomice asupra morţii
în religii diferite. Într-o mare măsură, frica de moarte, ori
angoasa care o însoţeşte, este un produs al creştinismului;
întîlnim cu totul alte atitudini la crematoriile de pe malul
rîului din Varanasi, India, şi din ţările budiste .

Oricît de importantă şi de fascinantă ar fi această

chestiune nu poate fi definită cu succes într-o manieră
succintă, întrucît marile religii nu sunt făcute ca un monolit.
Neîndoios, creştinismul a răspîndit groaza de moarte prin
ameninţările sale cu iadul şi prin încercările lui perene de a
înfricoşa oamenii să se pocăiască lîngă hăul eternităţii. Cu
toate acestea în creştinismul timpuriu foarte mulţi creştini au
rîvnit după martiraj şi, pe cale de consecinţă, certitudinea
raiului, astfel încît un proconsul roman nu s-a simţit
îndeajuns de capabil să satisfacă o asemenea multitudine cu
toate că romanii nu se sfiiau prea mult în ce priveşte moarte
şi cu atît mai puţin în ceea ce priveşte uciderea. Nu numai că
au existat peste secole schimbări majore în marile religii, dar
există de asemenea şi o sumedenie de secte şi variante
regionale în creştinism, dar şi în islam, hinduism şi budism.

Diversitatea atitudinilor religioase este enormă, dar este

nevoie să ne dăm seama că poziţiile noastre nu sunt
datorate constituţiei durabile a minţii noastre, ci
condiţionărilor istorice şi culturale. Immanuel Kant, scriind în
ultimile două decenii ale secolului XVIII, ne a lăsat moştenire
ideea că certitudinile noastre se datorează structurii minţii
umane şi nu sunt afectate de schimbări. Aproape cu 150 de
ani mai tîrziu, Martin Heidegger se ocupa esenţialmente de
acelaşi joc, dar îl juca mai prost. Kant a căutat un fundament
temeinic în geometria euclidiană, stiinţa newtoniană şi
imperativul categoric şi încă mai putem sesiza de ce un om
al înţelepciunii, din acea perioadă, şi din acel loc, ar fi putut
presupune că istoria şi psihologia, ori într-un cuvînt,
determinismul, nu şi-ar avea aici rostul. Însă Heidegger
apare la puţin timp după progresul rapid al conştiinţei
istorice în Germania şi la foarte puţin timp după Freud şi
explozia interesului în antropologie şi sociologie, iar prin
urmare nu mai putem găsi nicio scuză pentru presupunerea
că atitudinile faţă de moarte şi păcatul original, în care a fost
crescut Heidegger ca un bun romano-catolic, sunt trăsături
imuabile ale existenţei umane, ori Dasein. Mulţi oameni
rămîn sub influenţa afirmaţiilor sale, deşi n-au citit vreodată
ceva din Heidegger. Întrucît e consolator să fii asigurat că
propriile atitudini sunt singurele potrivite şi că nu-i necesar
să optezi între alternative – ori, în cel mai rău caz, doar între
două, dintre care una e autentică, iar cealaltă nu. Asemenea
scheme simpliste, maniheiste, au constituit întotdeauna o
atracţie, iar dacă eşti cuprins de angoasă este plăcută să ţi
se spună că este nevoie de curaj pentru a-ţi fi frică, iar cei
care sunt netemători sunt inautentici.

Ceea ce spune Nietzsche despre Kant nu este mai puţin

potrivit pentru Heidegger şi, vai, pentru mulţi, alţi filosofi: El
„vroia să dovedească de o manieră ofensatoare pentru
„toată lumea”, că „toată lumea” ar avea dreptate.1” Iar
definiţia lui F.H. Bradley pentru metafizică se aplică de
asemenea şi altor ramuri ale filozofiei: „ găsirea de temeiuri
proaste pentru ceea ce credem din instinct.” Pînă şi cuvîntul
„instinct” sugerează din nou ceva imuabil şi ar fi mai precis
să spunem că o mare parte a filozofiei este o cale de a
raţionaliza ceea ce filosofii au ajuns să creadă prin felul în
care au crescut, ori prin circumstanţe – bunul simţ pentru
teapa lor. „Dacă, aşa cum adaugă Bradley, găsirea acestor
temeiuri nu este mai puţin decît un instinct, scopul filozofiei
ar trebui să fie de a educa pe aceşti oameni să-şi stăpîneasc
instinctul şi să devină mai liberi în gîndire.”

1
Traducere Liana Micescu, Ştiinţa voioasă, Humanitas, pag. 158-9.
 În acest scop studenţilor le-ar fi necesar un curs foarte
bun de comparatistică a religiilor. Cursurile de literatură şi
istorie a artei ar trebui de asemenea să fie proiectate cu
intenţia de a stîrni un şoc cultural, diversificat, expunîndu-i
pe cei ce studiează unor alternative tulburătoare. În ceea ce
priveşte materialele scrise, poeziile scurte au un avantaj
enorm asupra tuturor celorlalte forme; acestea reuşesc să
surprindă uneori o trăire ori o atitudine într-o manieră
extrem de concentrată. Istoria şi religia sunt, într-un anumit
sens, infinite. Dacă citez dintr-o anumită scriere sfîntă, ori
relatez vreun eveniment istoric, cercetătorii sunt constrînşi
să contracareze cu un mare DAR. O operă de artă necesită o
anumită interpretare şi odată ce ai prezentat-o pe a ta, cei
pe care ai încercat să-i conteşti pot să spună iarăşi DAR.
Poezii scurte au cîteodată o anumită tendinţă.

Desigur că masa materialului este prea vastă pentru a fi

examinată aici. Chiar dacă toate poeziile sunt foarte scurte,
sunt pur şi simplu prea multe. În 1962 am publicat Douăzeci
de poeţi germani,1 carte republicată anul următor la The
Modern Library. În ea figurau poeţi de la Goethe pînă la
Hermann Hesse, care la acel moment era prea puţin
cunoscut în lumea anglofonă. Dintre ei, cîţiva erau prezenţi
doar cu cîte un poem; Goethe şi Rilke, fiecare cu mai mult
de zece poezii. M-am străduit să înfăptuiesc o selecţie a
celor mai buni poeţi şi a unora dintre cele mai bune poeme

1
Twenty German Poets
ale lor, publicînd textul original şi propria mea tălmăcire a
versurilor, în juxtă, oferind o introducere, precum şi o prefaţă
distinctă, pentru fiecare poet. În 1974 pregăteam deja o
versiune mai amplă a cărţii, 25 de poeţi germani, adăugînd
trei poeţi dinaintea lui Goethe, doi la sfîrşit şi cîteva poezii
suplimentare la ceilalţi 20 de poeţi, cînd am realizat cît de
multe poezii aveau ca subiect moartea. Majoritatea acestor
poeţi şi-au exprimat atitudinea în faţa morţii într-una sau mai
multe poezii scurte şi ceea ce frapează este că în toată
diversitatea lor niciuna nu dădea grai anxietăţii şi nici măcar
o poezie nu făcea legătura între moarte şi vîrsta înaintată.

Iniţial aceste poezii au fost alese pentru măiestria lor

artistică şi nu pentru a încropi o antologie despre moarte, ori
a demonstra vreo teză. Dar s-a întîmplat ca cele mai reuşite
poezii scurte din literatura germană să aibă ca subiect
moarte. Şi pare necesar să observăm cît sunt de diferite faţă
de platitudinile îndrugate de atîţia scriitori de astăzi a căror
revendicări sunt bazate, aşa cum se întîmplă îndeobşte cu
dogmele, pe o desconsiderare voită a experienţei. Voi începe
în 1779 şi voi sfîrşi în 1923, cuprinzînd o perioadă de 144 de
ani care reprezintă considerabil mai puţin decît dublul
lungimii vieţii unei persoane în etate. Departe de a considera
că acest eşantion minuscul de poezie germană ar fi
reprezentativă pentru integralitatea literaturii universale, aş
dori să lansez o invitaţie celorlalţi de a lărgi această sferă în
cel puţin două direcţii.
 Mai întîi, ar fi interesant să avem nişte exemple similare
din autorii greci şi latini, francezi şi englezi, indieni şi chinezi,
precum şi din alte literaturi. În al doilea rînd, am putea
purcede, poate într-un stadiu ulterior, să aranjăm materialul
pe teme, cum ar fi sinuciderea, moartea în luptă, moartea de
tuberculoză, cancer, ori vreo altă boală, moartea de
bătrîneţe, moartea de foarte tînăr. Dar pentru început am să
mă ocup de micul meu eşantion care din începuturi nu a fost
selectat pentru a demonstra ceva anume. Bineînţeles, toate
aceste poeme mi-au făcut plăcere şi ne putem întreba prin
urmare dacă atitudinile pe care eu le găsesc congeniale nu
ar fi cumva reprezentate disproporţionat. Cu toate că nu ar fi
surprinzător, mă îndoiesc că cineva ar putea găsi un număr
consistent de poezii nemţeşti, scurte, de aceiaşi calitate,
care să dea grai angoasei în faţa morţii, ori care să asocieze
moartea cu vîrsta înaintată.

II

Friedrich Gottlieb Klopstock (1724-1803) era, înainte ca

tînărul Goethe să-l eclipseze, cel mai faimos poet al
Germaniei, iar poezia care urmează este, foarte probabil,
creaţia lui cea mai reuşită:

Despărţirea

Te-ai făcut aşa serios decum leşul

a trecut pe lîngă noi;
Ţi-e teamă de moarte? „O, nu de ea!”
Atunci de ce ţi-e teamă? „De a muri.”
 Mie nici de ea. „N-ai teamă de nimic atunci?”
Vai, mi-e frică, mi-e frică. „Dumnezeule, de ce?”
Că am să mă despart de ai mei prieteni!
şi nu doar pentru mine, ci şi de a lor plecare!

De aceea am devenit mai sobru pînă şi decît tine;

În adîncul sufletului, cînd leşul
a trecut pe lîngă noi1.

Lui Klopstock, rima îi displăcea, iar această scurtă poezie

fără pretenţii este un exemplu timpuriu de vers liber. Poetul
admite, desigur, că îi este teamă, însă insistă că nu îi este
frică de moarte, ci de agonie. Corul celor care susţin că
tututor oamenilor le e frică de moarte îl vor acuza de
inautenticitate şi de o înşelare clară a sinelui. Ar trebui să
argumentez din contră că înfăptuieşte nişte distincţii
priincioase şi revelatoare. Are dreptate să facă distincţia
între a-ţi fi frică de moarte şi a-ţi fi frică de agonie şi are
deopotrivă dreptate cînd sugerează că mai există şi alte
posibilităţi, menţionînd două dintre ele: despărţirea de
prieteni precum şi despărţirea lor de noi. Pentru mulţi dintre
noi pare firesc să ne întrebăm ce se va alege de copii nostri,
de părinţii nostri bătrîni, de soţia, ori soţul nostru după ce noi
am murit, iar frica de acest gen trebuie distinsă de frica de
moarte şi groaza de a muri încet şi în mari suferinţi.
1
Pentru varianta originală, die Trennung, : http://www.joergalbrecht.de/es/deutschedichter.de/werk.asp?
ID=1445
 Matthias Claudius (1740-1815) a scris două poezii scurte,
minunate, despre moarte. Primul, “Fecioara şi moartea,” a
fost pus pe muzică de Franz Schubert şi interpretat
nepieritor de Marian Anderson.

Fecioara şi moartea

Fecioara:
Du-te! Ah, du-te!
Monstru de ciolane!
Tînără îs, tu du-te!
Lasă-mă pe mine!

Moartea:
Dă-mi mîna ta, prea gingaşă fată!
Prieten îş, n-aduc pedeapsă.
Curaj, nu-s fiară neîmblînzită!
Dormi, în braţu-mi, omenoasă1!

Iarăşi frica de moarte nu este pur şi simplu ignorată, dar

întregul scop al poeziei este să sugereze o alternativă.
Suntem îndemnaţi să simţim că angoasa este iraţională chiar
atunci cînd suntem foarte tineri şi ne putem simţi furaţi de o
viaţă lungă şi fericită fiindcă moartea este asemeni unei oi
blînde.

O altă poezie de acelaşi poet ne transmite că este

iraţional să plîngem moartea unei femei, ori a unei fete pe
1
Der Tod und das Mädchen, http://gutenberg.spiegel.de/?
id=5&xid=320&kapitel=34&cHash=b5bc55560atodmaedc#gb_found
care am iubit-o. Dar de data aceasta imaginea constrastantă
este alta, nu somn, ci mai degrabă o trezie. Moartea invocă
eliberarea de pămînt. Poezia se ridică de la sol şi prinde aripi
doar doar în ultimile cîteva versuri; dar ţinînd cont de text,
faptul este bine motivat, iar imagina din final este evocativă.
Se păstrează sugestia ce duce cel puţin pînă la Platon şi la
orfismul din înaintea lui că, aşa cum se exprimă ei, trupul
(soma) este mormîntul (sema) sufletului, iar viaţa este o
perioadă de exil.

Semănătorul1

Semănătorul seamănă seminţa

Pămîntul o primeşte şi nu după
Mult, floarea răsare.

Ai iubit-o. Ce viaţa are

Să îţi mai ofere, puţin îţi este,
Şi somnu adînc ţi-a luat-o.

Ce faci plîngînd lîngă mormînt

Şi mîinile-ţi ridici spre norul
Morţii şi al putrezirii?

Aşijderea ierbii pe cîmpie, îş oamenii

Luaţi ca frunzele, umblăm puţine zile
Pe aici cu deghizare.

Vulturul vizitează pămîntul

1
Der Sämann, http://www.gedichte-garten.de/forum/ftopic1780.html
 Dar nu-l însămînţează, îşi scutură
Colbul aripilor şi se întoarce la Soare.

Goethe (1749-1832) n-a contemplat prea mult moartea.

Chiar şi la o vîrstă înaintată mai scria încă poezii despre
dragoste, şi nu despre moarte. Nici nu asocia dragostea cu
moartea – cu excepţia unui singur poem excepţional care a
apărut în Divanul său apusean-răsăritean în 1819, cînd avea
şaptezeci de ani. Aici avem o noapte de dragoste şi moarte,
dar eroul pare să fie, destul de ad literam, un fluture.

Dor ferice1

Înţelepţilor s-o spuneţi,

Dar mulţimii niciodată:
Vreau să preamăresc viaţa
Ce în flăcări moartea-şi cată.

Noaptea, unde-ncerci iubirea,

Te pătrunde o simţire
Stranie, cînd lumînarea
Se zăreşte-n pîlpîire.
Nu mai stai cuprins de umbră,
Un îndemn mai nou te saltă
De la joasa zămislire
Spre unirea mai înaltă.

Prin hotare dus de-un farmec

Zbori spre punctul purpuriu.
1
Selige Sehnsucht, traducere Lucian Blaga, Goethe Poezii lirice, editura Grai şi suflet, pagina 297.
 Si apoi, poftind lumina,
Fluture, eşti ars de viu.

Dar cît timp nu-ţi este dată

După vorbă : mori şi-nvie !
Pe pămînt eşti jalnic oaspe,
Umbră doar tu-i faci, pustie.

Pentru majoritatea cititorilor, « fluturele » din finalul

penultimei strofe apare ca o surpriză care lămureşte tot ce s-
a petrecut mai devreme, şi fiind mulţumiţi că am înţeles,
puţini merg într-adevăr mai departe să se întrebe de ce mai
degrabă un fluture decît o molie. Pînă la urmă, moliile şi nu
fluturii sunt cele care sunt atrase de lumînările aprinse
noaptea. Dar Goethe ştia că sintagma grecească pentru
sufletul uman, psyche, însemna în acelaşi timp fluture. Şi
ceea ce l-a atras pe Goethe în această imagine a fost aceea
că nu există un exemplu mai uimitor de metamorfoză decît
acela al transformării unei omizi în fluture. Ultima strofă face
o aluzie la aceasta prin omida care « Pe pămînt eşti jalnic
oaspe. » Totuşi sugestia nu face referire în principal la faptul
moartea ar putea fi de asemenea începutul unei noi
existenţe ; ci mai ales că viaţa cea mai îmbelşugată este un
şir de morţi succesive şi de transformări. Orice existenţă în
care acestea lipsesc este şearbădă şi plicticoasă.
 Această temă care răsună puternic în ultima strofă a
poemului a fost dusă mai departe de Nietzsche care,
probabil singular printre filozofi, putea spune pînă şi de
proza sa : « … ambiţia mea este să spună în zece propoziţii
ceea ce spune oricare altul într-o carte – ce nu spune oricare
altul într-o carte… 1» În timp ce Kant este exemplul unei
influenţe enorme asupra unei verbozităţi fără precedent,
Nietzsche reuşeşte iar şi iar să scrie fraze la fel de pregnante
ca cele mai reuşite poezii scurte ; de pildă : « Plătim scump
faptul ca suntem nemuritori, murim pentru asta de mai
multe ori in timpul vieţii2.» Ori : « Unii se nasc postum. » Şi
încă un pasaj oarecum diferit, cu relevanţă pentru această
temă :

« Secretul unei vieţi pline e să trăieşti periculos »

Contextul exprimă cît se poate de clar că Nietzsche nu se
referă la o vînătoare de zile mari, ci la aceea să nu te agăţi
de viaţa, vederile, şi lumea, care ne sunt familiare şi emană
siguranţă. Aceasta este o temă centrală a filosofiei lui, iar
mai tîrziu a fost preluată de Rilke care a celebrat-o în poezia
sa tîrzie. Îşi au locul aici amîndouă deoarece au fost inspirate
de exemplul măreţ al lui Goethe şi de asemenea pentru că
exprimă o atitudine diferită faţă de moarte. Celor care le e
cea mai mare teamă să le fi lipsit ceva sunt şi cei cărora le e
cel mai frică să le lipsească atunci cînd mor. Aceasta precum
şi inversa au fost spuse cu mult mai frumos de către
1
Amurgul idolilor, editura ETA, aforismul 51, pag. 69.
2
Ecce homo
Hölderlin (1770-1843). Deşi cu douăzeci şi unu de ani mai
tînăr decît Goethe încetase să scrie cu mult înainte ca « Dor
ferice » să apară ; dar cu puţin timp înainte ca nebunia să-i
anuleze capacităţile mentale, a scris acest poem :

Către Parce1

Numai o vară, îngăduiţi-mi, Amarnicelor!

Şi o toamnă-n care să se pârguie cântu-mi,
Ca inima mea, bucuroasă, de dulcele
Joc săturată, să-mi moară apoi.

Sufletul, care zeiescul său drept nu şi-l primeşte

Pe pământ, nici jos nu-şi află odihna în Orcus.
Ci mie, odată Divinul, ce-n inimă-mi
Zace, Poemul mi-a fost izbutit,

Fii lăudată, deci, pace din lumea duhurilor!

Mulţumit voi fi, chiar dacă-al corzilor sunet
Cu mine-n adânc n-a căzut; căci o dată ca
Zeii-am trăit, şi mai mult nu râvnesc.

Friedrich Schiller (1759-1805), pe care Hölderlin l-a

admirat nespus, a încercat să exprime ceva asemănător,
chiar mai succint, deşi oarecum prozaic. A trăit cu
certitudinea unei morţi relativ timpurii, suferea de
tuberculoză, dar a trăit intens şi a lăsat o operă vastă şi
valoroasă.

Nemurire2

1
An die Parzen, traducere St. Augustin Doinaş
2
Unsterblichkeit, http://www.wissen-im-netz.info/literatur/schiller/horen/1795/09/17.htm
 De moarte ţi-e teamă? Ţi-ai dori de-a pururi să trăieşti?
Trăieşte din plin! Cînd moartea te ia, asta rămîne.

Multe s-au făcut de la începutul secolului XIX pentru a

prelungi viaţa de parcă aceasta ar fi un scop în sine. Mulţi
oameni au atît de puţină fantezie şi sunt atît de nechibzuiţi
încît se gîndesc că are să le placă să trăiască o eternitate. Cu
moartea puţin probabilă înaintea unei vîrste înaintate, au
căpătat prostul obicei de a trăi fără să aibă habar că au atîta
de trăit şi fără să se întrebe cum ar fi mai bine să profite de
el. Ei socotesc că ceilalţi o duc ca şi ei şi înghit dogma că, în
adîncul inimii, nimeni nu crede în propria moarte şi că
fiecare consideră că are să trăiască veşnic şi e încîntat cu
această eventualitate în timp ce contemplarea propriei morţi
e prea dureroasă pentru a fi înfruntată cu toată onestitatea.
Ceea ce mi se pare uimitor este că pînă şi cele mai
omenoase cadre universitare nu se înduplecă, în lumina
acestei evidenţei, să cerceteze asemenea dogme. De fapt
există şi cazuri în care unii au scris dovezi care dezmint
propriile dogme, dar continuă să le etaleze cu lipsa de
judecată care revine unui ritual. Ar părea mult mai rezonabil
ca la început să presupui că există o sumedenie de atitudini
antinomice şi să te întrebi mai pe urmă dacă este îndreptăţit
să le reduci pe toate la una singură.

Friedrich von Hardenberg (1772-1801) a murit de

tuberculoză înainte de a împlini treizeci de ani, cu cîţiva ani
înaintea lui Schiller. A făcut parte din cercul select al primilor
romantici germani care, cît de mult i-ar fi datorat lui Schiller,
tot prefereau să-l denigreze. Reacţiunea lui faţă de propria
soartă, cît şi asupra propriei personalităţi şi creaţii a fost cu
totul distinctă de cea a lui Schiller. La vîrsta de douăzeci şi
doi de ani a făcut cunoştinţă cu o fată de doisprezece ani ; s-
au îndrăgostit şi s-au logodit ; dar în 1797 ea moare la
cinsprezece ani. « Faptul că în Imnurile sale către noapte îşi
duce cîntarea pînă la moarte – ajutat şi de tuberculoză -
este mai bine cunoscut decît acela că într-un an de la
moartea logodnicei sale s-a logodit cu o altă fată pe care
ales-o să-i ţină companie în această lume pînă cînd v-a reuşi
să se reunească după moarte cu dragostea lui adevărată.
Imnurile apar în 1800, cu doi ani înaintea morţii poetului, şi
introduc pentru prima oară glorificarea romantică a morţii
care-şi atinge apoteoza în “Liebestod” a lui Richard Wagner,
în Tristan şi Izolda.

Rămîne de remarcat că ceea ce regăsesc a fi o anumită

afectare a « Imnurilor » mă face refractar. Tonul nu este
întrutotul autentic. Dar de aici nu reiese că poetului i-ar
plăcea să trăiască pînă la adînci bătrîneţi. Departe de asta.
Baza sentimentului mi se pare credibilă întrutotul. Voi cita
doar fragmentul ritmat al celui de al patrulea imn închinat
nopţii :

Plec dincolo
Si fiece durere
 Va fi-ntr-o zi un spin
Al încîntării.
Puţin timp încă,
Si liber sunt,
Si stărui beat
In a iubirii poală.
Viaţa infinită
tare năvăleşte în mine ;
Privesc de sus
In jos spre tine.
Splendoare-ţi se va duce
La dîmbul acela
O umbră aduce
Coroana, ce îi rece.
Sorbeste-mă tu, iubită
Cu forţă înspre tine
Ca adormind în fine
Iubirea-mi e-n putinţă.
Eu simt al morţii
Rîu de-ntinerire,
În balsam şi-n eter
Sîngele-mi se schimbă –
Vieţuiesc în zile
Plin de credinţă şi curaj
Şi mor nopţile
În sfîntă-nflăcărare1.

1
http://gutenberg.spiegel.de/?id=5&xid=1968&kapitel=5&cHash=3b9c9487672#gb_found
 Aceasta este expresia unui sentiment voluptos al morţii
care astăzi s-a demodat. Poate ne va fi de ajutor să
reamintim că există mode şi în asemenea chestiuni şi că
atitudinile care unor oameni de astăzi par că se înţeleg de la
sine, considerînd, pe lîngă aceasta, că sunt o parte a naturii
umane sunt de fapt o chestiune de modă. Desigur Novalis –
pentru a rosti numele lui de scriitor întipărit în istorie – era
departe de a fi o voce singulară; nu a făcut decît să dea grai
cu o intensitate puţin întîlnită fascinaţia morţii şi a murit-ului.

În loc să mai dau alte exemple din poezia romantică

dedicată morţii, am să trec direct la Heinrich Heine (1797-
1856), care era cu douăzeci şi cinci de ani mai tînăr decît
Novalis şi în vîrstă de doar patru ani atunci cînd acesta muri.
Heine, asemeni lui Goethe, era un maestru al nuanţelor
romantice, dar întocmai lui Goethe era încîntat să înţepe
efuziunile lui Faust cu spiritul sardonic al lui Mefistofele.
Heine făcea adesea exact acelaşi lucru, chiar şi în poeziile lui
scurte. Următorul poem nu ilustrează acest aspect, ci dă
dovadă de sobrietate dintr-un capăt în altul. A fost scris în
timpul anilor parizieni cînd Heine zăcea, fără nicio speranţă
în revenire, în ceea ce el numea Matratzengruft, salteaua-
criptă, ori sicriu. Există vreo îndoială că moartea îi părea
adesea dezirabilă?

Morfina1
1
Morphine, http://colecizj.easyvserver.com/pgheimor.htm
 Mare este asemănarea între aceste două
Tinereşti făpturi, deşi una din ele arată
Cu mult mai palidă decît cealaltă,
Şi mai severă încă; să spun - se poate –
chiar mai nobilă decît aceea care, afectuos,
mă ţinea în braţe – şi cît de scump şi gingaş
zîmbetu-i era atunci, iar în priviri ce desfătare!
Apoi pesemne că ar fi că de pe a capului coroană
Din flori de mac, să îmi atingă are, şi a mea frunte
Şi are să gonească cu stranie mireasmă durerea toată
Din al meu suflet – o astfel de alinare însă,
Durează prea puţin; refacerea-mi completă
Nu pot s-o am decît atunci cînd acel frate,
Atît de palid şi serios, îşi coboară torţa. –
Bun e somnul, moartea-i mai bună - fireşte
Cel mai bine e să nu te fi născut vreodată.

Ultimul vers este practic un citat din corul lui Sofocle din
ultima lui tragedie Oedip la Colonos :

Nimic nu-i mai bine decît ca pe lume

Să nu fi venit niciodată,
Ori dacă a zilei lumină-ai văzut-o,
Să faci cît mai grabnic tu cale/ întoarsă în beznă1

Poetul, care a scris aceste versuri, cu puţin înainte de

moartea sa, avea nouăzeci de ani şi putea să îşi revadă
opera de-o viaţă care include o sută şi douăzeci de lucrări
1
Traducere George Fotino, editura pentru literatura universal, 1969 (pag. 398)
dramatice dintre care nouăzeci şi şase au cîştigat premiul
întîi (şi anume douăzeci şi patru de tetralogii), iar restul
premiul al doilea. Nu s-a plasat niciodată al treilea, era
îndrăgit de locuitorii Atenei şi a cules o mulţime de alte
onoruri. Tragediile lui însă oferă expresia neegalată a
disperării şi cu toate că aceste rînduri sunt recitate de un cor
într-o piesă, o cercetare a celor şapte tragedii rămase
demonstrează limpede cum Sofocle nonagenar nu resimţea
nicio groază-n faţa morţii.

Aproape cu două sute de ani înainte Ieremia exclamase

(20:14): Blestemată fie ziua în care m-am născut!

Iar în cartea lui Iov întîlnim aproape aceiaşi exclamaţie

(3.3).1 Nu toţi şi-au iubit întotdeauna vieţile atît de mult ori
şi-au închis ochii la necazurile celorlalţi pînă într-acolo încît
să aibă senzaţia că nicio soartă nu poate fi mai rea ca
moartea. Pretenţia, popularizată de Heidegger, că cei care
nu sunt îngroziţi, nu sunt autentici închizînd ochii în faţa
propriei anxietăţi se potriveşte poate unora, dar foarte mulţi
dintre cei cărora le e frică de moarte şi-au închis ochii asupra
condiţiei noastre mizerabile şi asupra suferinţelor umane.

[...]

Cu toate că Nietzsche (1844–1900) a avut o profundă

influenţă asupra existenţialismului, nu a făcut mare caz de
moarte, iar în Stiinţa Veselă, în secţiunea 278, intitulată
„Gîndul la moarte,” spune următoarele:
1
„Piară ziua în care m-am născut şi noaptea care a zis: un prunc de parte bărbătească s-a zămislit!”
 „Cît e de ciudat că această singură certitudine şi acest
singur punct comun nu au aproape nicio putere asupra
oamenilor şi că ei sunt atît de departe de a simţi această
fraternitate a morţii. Sunt fericit cînd văd că oamenii nu vor
să se gîndească defel la moarte! Mi-ar fi drag să-i pot ajuta
în a le face ideea de viaţă de o sută de ori mai demnă de a fi
gîndită!1”

Şase ani mai tîrziu, Nietzsche include în Amurgul idolilor o

secţiune numită „Morală pentru medici.” Este interesantă în
întregime, însă voi cita aici doar un scurt fragment:

„Să mori în mîndrie, cînd nu mai este posibil să trăieşti în

mîndrie. Moartea aleasă de bună voie, moartea la timpul
potrivit, împlinită cu luciditate şi voioşie în mijlocul copiilor şi
al martorilor: astfel încît să mai fie posibil un autentic rămas
bun, cînd cel care îşi ia rămas bun este încă aici, de
asemenea cînd mai este încă posibilă o autentică evaluare a
ceea ce a fost urmărit şi atins, un bilanţ al vieţii – spre
deosebire de comedia deplorabilă şi oribilă pe care
creştinismul o pune în scenă în ceasul morţii. Nu ar trebui să
se uite nicicînd că creştinismul a abuzat de slăbiciunea
muribundului pentru a-i violenta conştiinţa...2”

Nietzsche nu a reuşit să se împuşte asemeni lui Van Gogh,

iar cînd s-a prăbuşit, înnebunind, în ianuarie 1889, mama lui,
iar mai tîrziu, sora îl vor menţine în viaţă pentru încă

1
Traducere Liana Micescu, Ştiinţa voioasă, Humanitas, pagina 177
2
Amurgul idolilor, editura ETA, secţiunea 36, pag 57-8.
unsprezece ani şi jumătate. Dar cu puţin înainte de
decăderea sa, a reuşit să scrie o poezie şi a reuşit să termine
patru cărţi splendide, în cele cîteva luni puţine pe care le mai
avea. Poemul lui este unul din aşa numiţii Ditirambi către
Dionysos care au influenţat Elegiile lui Rilke, dar nu e
dionisiac în oricare sens crud al termenului. Este vocea unui
om care şi-a găsit pacea şi care părăseşte viaţa fără regrete:

Soarele apune1

1
Nu mult vei mai înseta
Inimă mistuită
Făgăduinţă e în aer,
Din guri neştiute suflă spre mine
- răcoarea mare vine...

Soarele meu stătea fierbinte deasupra-mi in amiază:

Fiţi bineveniţi voi cei care sosiţi
Voi vînturile bruşte.
Voi spiritele friguroase ale după-amiezii!
Aerul umblă straniu şi curat.
Nu îmi aruncă o ochiadă cu piezişa-i
Privire îmbietoare, noaptea?...
Te ţine tare, inimă cutezătoare!
Nu întreba: de ce?

1
Die Sonne sinkt., http://www.nietzschesource.org/texts/eKGWB/DD-Sonne-1
Ziua vieţii mele!
Soarele apune.
Deja linul şuvoi
Stă poleit cu aur.
E caldă răsuflarea stîncii:
Oare la amiază
Bucuria şi-a dormit somnul deasupra-i?
În luminişuri verzi
Bucuria se mai joacă peste cafeniu abis.

Ziua vieţii mele!

Umblă spre amurg!
Deja ochiul îţi străluceşte
Pe jumătate frînt
Deja roua lacrimilor tale
Curge şiroaie
Deja se-alungă liniştit pe dalba mare
Al tău purpur de iubire
A ta ultimă, şovăitoare desfătare.

3
Veselie de aur vino!
Tu a morţii, înaintasă,
Prea tainică şi dulce încîntare!
- Prea iute am fugit pe calea-mi?
De abia acum obosindu-mi piciorul,
Mă ajunge a ta privire,
Mă ajunge şi a ta fericire.
 Împrejuru-mi doar val şi joc.
Ce greu a fost odată
se scufundă în uitare albastră,
barca mi-e acum trîndavă.
Furtuna şi parcursul – cum i-au pierit din minte!
S-au înecat dorinţa şi speranţa!
Lin rămîne sufletul şi marea.

Singurătate a şaptea!
Nicicînd n-am simţit
Mai aproape dulcea siguranţă
A caldei priviri de soare.
- Nu străluceşte încă gheaţa piscurilor mele?
Argintiu, uşor, asemeni unui peşte,
Aste clipe, luntrea-mi înoată în afară...

Ultimii doi poeţi pe care doresc să-i pomenesc fac parte

din generaţia părinţilor mei şi astfel, întrucîtva, din vremea
noastră. Să începem cu Rilke care a scris mai multe poezii
scurte, splendide decît oricare alt poet german de după
Goethe şi rămîne unul dintre cei mai mari maestrii ai
genului. Un poem frumos din die Neue Gedichte (1907)
tratează coborîrea lui Orfeu în lumea subterană pentru a-şi
aduce înapoi soţia moartă, Euridice; El coboară însoţit de
zeul Hermes, fiind stabilit ca în cazul în care el se uită în
spate, fie şi pentru o clipă, pentru a vedea dacă soţia îl
urmează, aceasta va stărui în moarte. Deşi acest poem este
cel mai lung pe care îl prezint îl voi cita în întregime. Întrucît
dorinţa de a readuce morţii este o parte tot la fel de
importantă a subiectului nostru şi una din cele mai răspîndite
atitudini faţă de moarte.

Orfeu. Euridice. Hermes1

Era-n ciudata sufletelor mină.

Şi ei mergeau ca vine de argint
in intuneric. Printre rădăcini,
sangele care curge-apoi in oameni
ţaşnea in umbră roşu ca porfirul.
Şi altceva nimic nu era roşu.
Stanci erau pe-acolo şi
păduri fără fiinţă. Şi poduri peste vid,
şi-o baltă mare, cenuşie, oarbă,
intinsă peste fundul ei adanc
ca peste-un peisaj un cer ploios.
Şi printre pajişti apăru, domoală
şi blandă, dunga albă-a unui drum,
asemeni unei lungi faşii de panză.
Şi-acuma ei veneau pe drumu-acela.
Intai bărbatul zvelt in mantie albastră,
privind, nerăbdător, tăcut, in zare;
şi pasul lui manca in grabă drumul,
nemestecat, cu mari imbucături;
şi mainile ii atarnau, inchise
şi grele, dintre faldurile hainei
1
http://www.scribd.com/doc/3726637/Versuri-Rainer-Maria-Rilke, traducerea Al. Philippide
şi nu mai cunoşteau uşoara liră
crescută-n mana stangă ca un lujer
de trandafir pe-o creangă de măslin.
Şi simţurile-i parcă se-nvrăjbeau:
pe cand privirea-n faţă ca un cane
fugea, se intorcea şi iar pleca,
oprindu-se s-aştepte la prima cotitură,
– ca un miros auzul ii rămanea in urmă.
I se părea de multe ori c-ajunge
pană la mersul celorlalţi doi, care
veneau urcand suişul după el.
Apoi ştia din nou că-i doar ecoul
paşilor lui şi falfairea hainei.
El insă işi spunea că vin şi ei;
spunea cu voce tare şi-şi asculta ecoul.
Da, vin şi ei (numai să fie doi!),
dar merg cumplit de-ncet. Dacă i-ar fi
ingăduit o dată măcar să-ntoarne capul
(şi dacă o privire in urmă n-ar strica
tot ce de-abia a fost infăptuit),
el i-ar vedea pe ceilalţi doi cum vin
atat de-ncet şi de tăcuţi in urmă:

Zeul călătoriei şi-al soliei,

cu pălăria peste ochii limpezi,
purtandu-şi varga-n mana dreaptă-ntinsă
şi falfaind din gleznele cu aripi;
iar langă el, ţinand-o cu mana stangă, ea.
Ea care-atat de mult a fost iubită
incat de dragul ei a izvorat
mai multă tanguire dintr-o liră
decat vreodată dintr-o bocitoare;
atat de multă-ncat s-a zămislit
o-ntreagă lume-a tanguirii, unde
au fost create toate din nou: pădure, vale,
camp, drum şi sat şi rau şi vietate;
şi peste-această lume de tanguiri, la fel
ca peste celălalt pămant, un soare
şi-un paşnic cer cu stele atarna,
un cer de tanguire cu stelele sluţite:
– şi totul pentru ea cea multiubită.
Acum mergea, de zeu călăuzită,
cu paşi impiedicaţi de giulgiul stramt,
şovăitoare, blandă şi fără nerăbdare.
Şi era singură-n ea insăşi;
şi, plină parcă de-o nădejde-naltă,
nu se gandea nici la bărbatul care
mergea in faţa ei şi nici la drumul
care urca spre viaţă şi lumină.
Şi singură-n ea insăşi era. Şi moartea ei
o implinea ca un belşug.
Ca fructul de dulceaţă şi-ntuneric
era şi ea de vasta-i moarte plină,
atat de nouă-ncat nu pricepea.

O-nvăluia o feciorie nouă;

şi sexul ei era inchis, asemeni
cu-o floare tanără cand vine seara;
şi-atat era de dezobişnuită
de-mpreunare mana ei, incat
pană şi-atingerea atat de lină
a sprintenului zeu o supăra
ca o mişcare prea familiară.
Nu mai era acuma femeea-aceea blondă
care de-atatea ori cantase-n versul
poetului, nu mai era mireasma
patului larg, nici avuţia
bărbatului nu mai era.
Se destrămase ca un păr bogat,
ca o căzută ploaie se surpase,
ca o merinde-n sute de fărame!

Era chiar de pe-acuma rădăcină.

Şi cand deodată zeul o opri
şi cu durere mare-n glasul lui
Ii spuse: “A-ntors capul”, nu-nţelese
nimic şi intrebă in şoaptă: “Cine?”
Şi-acum, departe-n faţa luminoasei
ieşiri, sta cineva al cărui chip
nu se putea cunoaşte. Sta privind
cum pe-o potecă albă printre pajişti
zeul soliei, cu priviri mahnite,
se inturna urmand pe-aceea care
chiar şi pornise inapoi la drum,
cu paşi impiedicaţi de giulgiul stramt,
şovăitoare, blîndă şi fără nerăbdare.
 Acestui poem îi reuşeste să ne transporte într-o altă lume
şi face uşoară uitarea lumii noastre, moartea şi agonia. Şi cu
toate acestea niciun poem nu este mai semnificativ pentru
tema noastră. Ce se izbuteşte în aceste versuri este
împăcarea cu moartea şi contrastul cu lipsa păcii ce ne
străbate existenţele. Orice altceva este speculaţie, iar
articularea lor pare inoportună aidoma intruziunii lui Orfeu în
meleaguri unde nerăbdarea lui nu îşi are loc. Suntem mînaţi
să înţelegem că el nu îi face nicio favoare fetei, că dorinţa de
a readuce morţii este egoistă ca atunci cînd ai trezi o
persoană bolnavă, în mari dureri, care de-abia reuşise să-
adoarmă – trezirea ei pentru că ne simţeam singuri şi
căutam companie.

Aceasta îmi aminteste de o scenă măreaţă din „Cartea

întîi a regilor” unde Saul pe cale de a intra în ultima lui
bătălie o roagă pe vrăjitoarea din Endor să-l aducă înapoi pe
Samuel cel mort al cărui sfat Saul îl doreşte. Primele cuvinte
ale lui Samuel sunt: „Pentru ce mă tulburi ca să ies?” (28.15)
Suntem îndemnaţi să ne întrebăm dacă nu cumva oamenii
proiectează chinurile vieţii şi ale supravieţuirii dincolo de
moarte, unde, în cuvintele cîntate atît de mişcător de Marian
Anderson, totul e pace. Nu are o mai mare noimă ca Orfeu să
i se alăture lui Euridice decît ca el să-şi dorească ca ea să i
se alăture?

Totuşi poezia lui Rilke în ansamblul ei nu glorifică moartea

şi nu este un blestem la adresa vieţii. Rilke, asemeni lui
Nietzsche, celebrează această lume şi această viaţă. „ Nimic
din exterior nu dă sens vieţii noastre, iar, văzută din afară,
viaţa care sfîrşeşte în moarte este fără sens. Nu există nicio
valorizare în afară, dar Rilke şi Nietzsche proclamă un
anumit fel de a trăi care îşi este o răsplată în sine” şi că „un
anumit fel de simţire răscumpără viaţa într-un mod
neţărmurit.” Într-adevăr, Rilke, în Elegia a Noua, răspunde
la întrebarea dacă Orfeu nu ar trebui să-şi dorească să i se
alăture lui Euridice şi să-şi caute moartea. „De ce,” începe el
prin a întreba, „eşti legat să fii om?” Replica lui este: nu
pentru fericire, ori „din curiozitate,” ci – şi am să citez doar
cîteva pasaje din acest poem1:

Ci fiindcă a fi aici e mult, şi, pesemne,

tot ce-i aici are trebuinţă de noi, pieritorul acesta
ce-n chip ciudat ne este hărăzit. Nouă, celor mai pieritori.
O singură dată totul, numai o dată. O dată, nu mai mult.
Şi noi, aşijderea, o singură dată. Nicicand incă o dată. Da
această
o singură dată să fi fost, chiar dacă numai o dată:
pămanteneşte să fi fost,
nu pare cu putinţă s-o retrăieşti din nou.
Astfel, cu toată ravna, vroim implinirea aceasta,
vroim să o păstrăm in mainile noastre, supusele,
in căutătura mai plină şi in inima fără grai.
Ea insăşi să devenim vroim. – Cui să o dăruim? Mai bine e
să păstrăm totul mereu... in cealaltă fiinţare,

1
http://www.scribd.com/doc/3726637/Versuri-Rainer-Maria-Rilke, traducere Dan Constantinescu.
 vai, oare ce duci cu tine dincolo? Nu privirea, deprinsă-
ncet
aici, nimic din ce ai dobandit aici. Nimic.
Durerile deci. Deci, inainte de toate, greul, deci
lunga-nvăţătură a iubirii, deci
ce nu incape-n cuvant. Dar, mai tarziu,
printre stele, ce insemnătate mai are aceasta:
ele sunt mai deplin, mai curand de nespus.
Neindoios, pribeagul, la şes, chiar de pe coasta muntelui
nu coboară un pumn de pămant, nimănui cuvantător, ci
un cuvant cucerit prin luptă,
unul pur, galbena şi azuria genţiană.
Suntem noi oare aici, ca să spunem: casă,
punte, fantană, poartă, urcior, pom, fereastră –
cel mult: coloană, turn... dar să o spunem, inţelege-mă,
aşa să o spunem, cum niciodată lucrurile,
insele, n-au năzuit să fie inlăuntrul lor. Nu-i oare din
partea tăcutului pămant
ascunsă viclenie, cand ii indeamnă pe indrăgostiţi
să se incinte, in dragostea lor, de orişice lucru?
Pragul: pentru o pereche de
indrăgostiţi, ce-şi tocesc puţin pragul mai vechi al uşii
la randul lor, după cei mulţi inapoi,
şi inaintea celor ce o să mai vie...,
cat e de prietenos.
Aici este vremea rostirii, aici patria ei.
Cuvantă şi recunoaşte. Mai mult ca oricand
pier lucrurile, cele menite să fie trăite de tine,
căci, ceea ce le inlocuieşte, măturandu-le, este
 faptul orb, fără suflet.
O săvarşire sub cruste, ce volnic crapă
de-ndată ce impulsul inăuntru slăbeşte spre a se ingrădi
altcum.
Inima noastră dăinuie
intre ciocane, ca limba
intre dinţi, ce, impotrivă-le, totuşi
slăvitoare rămane.
Slăveşte ingerului lumea, nu cea de nerostit, pe el
nu-l poţi ului cu simţiri grandioase; in cosmos,
unde el simte mai deplin, eşti doar un novice. De-aceea
arată-i simplitatea, care, făurită din tată in fiu,
trăieşte ca un bun al nostru, la indemană şi in raza privirii.
Rosteşte-i lucrurile. Il va ţintui uimirea pe loc; cum te-a
oprit pe tine
impletitorul de funii la Roma, ori, pe malul Nilului, olarul.
Arată-i cat poate fi de fericit un lucru, cat de neprihănit,
cat de al nostru
cum insuşi jeluitorul chin se-ntruchipează pur,
slujeşte luand chipul unui lucru, sau moare intr-un lucru –,
şi
dincolo de trupul viorii se pierde cu răpirea. Iată,
lucrurile-aceste trăind din petrecere, inţeleg că tu le
preamăreşti;
trecătoare fiind, se incred in noi ca-ntr-un mantuitor,
in noi, cei mai trecători.
Atat e nevoie: să vroim! Lucrurile, toate, trebuiesc
preschimbate
in inima nezărită, in – o, nesfarşit – in noi inşine!
Oricine, la urma urmelor, am fi noi.
 Pămantule, oare nu asta e voia ta: nevăzut
in noi să renaşti? – Nu-i oare visul tău
candva să ajungi nevăzut? – Pămantule! nevăzut!
Ce alt, dacă nu preschimbarea, e arzătoarea-ţi menire?
Pămantule, dragule, eu o voiesc, o, crede-mă,
nu-s de folos toate primăverile tale pentru a mă caştiga,
una, ah, una singură e sangelui chiar prea mult.
Fără de nume, m-am alipit de tine din depărtări şi
adancuri.
Totdeauna dreptatea a fost de partea ta, şi sfanta-ţi
simplitate
e moartea pe care poţi să te bizui.
Uite, trăiesc. Din ce anume? Nici copilăria şi nici viitorul
nu se impuţinează... Viaţa, imbelşugat,
imi irumpe in inimă.

În această preamărire extatică a vieţii, moartea este

inclusă nu doar în sfîrşit, aproape ca un gînd ultim, ci de la
început. “O singură dată totul, numai o dată. O dată, nu mai
mult./Şi noi, aşijderea, o singură dată. Nicicînd incă o dată.”
Această negare implicită a reîncarnării ne conduce la opusul
acelei oboseli a lumii care este punctul de pornire al
budismului şi al letargiei şi resemnării atît de răspîndite în
felul de a trăi al Indiei. Cea mai intensă iubire de viaţă scoate
ghimpele morţii şi distrugerii. Aşa cum se exprimase
Hölderlin cu mai mult de o sută de ani în urmă:

căci o dată ca
Zeii-am trăit, şi mai mult nu râvnesc.
 Mai mult nu rîvnesc; mai mult ar însemna mai puţin.
Perfecţiunea este finită; durata infinită un iad.Ceea ce este
mai frumos nu s-ar amplifica prin veşnicie; s-ar preschimba
curînd în supliciu.

În viaţă precum şi în artă nu cantitatea este cea care

contează, ci calitatea. Este o prostie colosală să asociezi
fericirea cu o viaţă îndelungată adusă pînă la absurd de
mizeria bătrîneţii avansate. Cultura noastră a făcut de mult
greşeala de a plonja în cultul fără minte al cantităţii, luînd în
calcul creşterea progresivă a speranţei de viaţă ca un succes
de la sine înţeles, de parcă moartea ar fi singurul vrăjmaş al
omului. Această nesăbuinţă este cauzată de ofilirea
semnificaţiei vieţii şi intensităţii sentimentului. Doar atunci
cînd viaţa îşi pierde orice sens pier orice standarde de
evaluare cu excepţia celui de durată. Însă o scurtă poezie,
splendidă, nu ar avea nimic de cîştigat prin adăugări,
adăugări şi iarăşi adăugări şi, dacă e posibil, pînă la infinit.
Un auto-portret de Rembrandt n-ar devenit mai reuşit dacă
ar căpăta dimensiuni din ce în ce mai mari. Perfecţiunea
rezidă în intensitate, iar ceea ce e mai intens nu trebuie să
fie resimţit prea îndelungat.

Dacă pare cumva că am alunecat pe panta estecismului

extrem, ultimul nostru poet loveşte o clapă cu totul diferită.
Gottfried Benn (1886-1956) avea cu nouă ani mai mulţi ca
Rilke, dar a trăit cu treizeci de ani mai mult. Poeziile lui
ultime îmi par prea similare celor ale lui Rilke din perioda sa
cea mai tîrzie pentru a le considera de primă clasă. Unele din
poeziile lui foarte timpurii sunt cu mult mai originale şi au o
voce singulară, inconfundabilă. Benn a fost doctor, i-ar prima
lui colecţie de versuri, Morga, apare în 1912, cu cîteva zile
înainte ca mama lui să moară de cancer. Mai tîrziu, în acelaşi
an, îşi publică poemul despre cancer într-o revistă. Un
constrast mai mare faţă de Rilke şi în acelaşi timp faţă de
celelalte poezii citate aici ar fi greu de imaginat. Primele trei
poezii provin din Morga:

Tinereţe frumoasă
Gura unei fete, ce zăcu mult timp în stuf,
Părea mîncată cu totul.
Cînd pieptul îi fu deschis,
eşofagul era doar găuri.
În sfîrşit într-un cotlon sub diafragmă
Găsirăm cuibul unor şoareci mici.
O tînără surioară zăcea moartă.
Ceilalţi îşi duceau traiul din ficat şi rinichi,
beau sînge rece şi se bucurau aici
de o tinereţe frumoasă.
Frumoasă şi grabnică le-a fost şi moartea :
Au fost zvîrliţi în apă toţi.
Oh, cum mai schelăiau din boturile mici!.

1
Circuit
Singurateca măsea a unei prostituate,
care a murit necunoscută,
avea o plombă de aur.
Celelalte au ieşit ca-n urma unei paşnice învoieli,
1
http://www.poezie.ro/index.php/poetry/170302/Circuit
Pe asta a smuls-o paznicul cadavrelor
o lăsă amanet şi apoi plecă la dans
Căci, spunea el,
numai pământul trebuie să devină pământ.

1
Negresa soaţă

Apoi, aşternut pe perne de sînge-ntunecat,

Zăcea capul blond al unei femei albe.
Soarele făcea ravagii în părul ei
Şi o lingea de-a lungul luminoaselor ei coapse.
Şi îngenunchie împrejurul sînilor ei mai cafenii,
Încă nedeformaţi de viciu ori de naşteri.
Alături de ea o negresă: de o copită de cal
Ochii şi fruntea sfîşiate. El sfredeli
Cu două degete ale piciorului lui stîng murdar
În interiorul urechii ei mici, albe.
Dar ea zăcea dormind ca o mireasă:
La marginea bucuriei primei ei iubiri,
Ca în ajunul multelor ridicări la ceruri
Ale sîngelui tînăr, cald.
Pînă cînd i-au cufundat
Cuţitul în gîtu-i alb, lăsînd să cadă
un şort de purpură din sînge mort
în jurul şoldurilor ei..

Bărbat şi femeie
străbat pavilionul canceroşilor2

1
Titlul original: Negerbraut, http://supervert.com/elibrary/gottfried_benn/
2
Mann und Frau Gehn Durch die Krebsbaracke, http://supervert.com/elibrary/gottfried_benn/
Bărbatul:
Aici, pe acest rînd sunt pîntece descompuse
Şi pe acest rînd sunt sînii descompuşi.
Pat pute lîngă pat. Surorile medicale
Schimbă în fiecare oră.
Vino, ridică liniştit acest cearşaf.
Vedeţi, aceste gîlme de grăsime şi umori infecte
erau măreţe odată pentru un oarecare om.
şi le spunea extaz şi casă.
Vino, uită-te la astă cicatrice pe acel piept.
Simţi rozariul făcut din noduri moi?
Nu ezita să-l simţi. Carnea-i moale şi nu doare.
Acesta de aici sîngerează parcă din treizeci de trupuri.
Nu există om să aibă sînge atît.
Din aceasta mai întîi au tăiat să scoată
un copil din pîntecul canceros.
Sunt lăsaţi să doarmă. Zi şi noapte. – Celor noi
Li se spune: aici te însănătoşeşti dormind. –
Duminica doar, sunt lăsaţi, pentru vizite, puţin mai trezi.
Prea multă hrană nu consumă. Spatele
Îi doare. Vezi muştele. Surorile
Îi spală uneori. Cum ai spăla bănci.
Aici ţărîna se umflă deja în jurul fiecărui pat.
Carnea se bătuceşte pîn’ la sol. Ardoarea-i mistuită.
Umorile se pregătesc să curgă. Pămîntul cheamă.
 Aceste poeme nu exprimă împăcarea, ci stîrnesc furia. O
modalitate de a înfrunta această furie este să o azvîrli
asupra celor care credeau că Brecht est cel care a inventat
pentru prima oară o nouă tonalitate anti-romantică –
cinsprezece ani mai tîrziu, la mulţi, mulţi ani după ororile
Primului război mondial. Şi Hemingway pare un copilaş prin
comparaţie cu Benn. Nu ne mai putem ocupa de moarte de
parcă ar fi mai ales un fenomen literar, un eveniment al
poeziei. Trebuie să conştiientizăm urîtele realităţi care
majoritatea poemelor nici nu s-au aventurat să le
plăsmuiască. Dar aceste ultime poezii ne ajută să
demonstrăm că pînă şi în apropierea de moarte şi de a muri,
prin intermediul poeziei, aşa cum am făcut aici, nu trebuie să
ignorăm aceste realităţi. Trebuie să fim doar precauţi să nu
ne restricţionăm prea mult materialul.

Cu toate acestea, în cele din urmă, aceste poezii ale lui

Benn nu invalidează ceea ce am spus mai devreme. Ba din
contră. Am susţinut de la început că nu trebuie să închidem
ochii la mizeria umană şi la realităţile bolii şi vîrstei înaintate.
Nu ar trebui să aspirăm să trăim cît de mult posibil, mai ales
atunci cînd devenim o povară pentru noi şi ceilalţi. Nici nu ar
trebui să le inculcăm copiilor şi tinerilor noţiune pernicioasă
că viaţa este neapărat o binefacere, moartea un blestem, iar
sinuciderea un păcat. Ar trebui să-i facem receptivi la o
varietate cît mai mare de atitudini şi să încercăm să-i facem
imuni la curentele prosteşti de gîndire.
 Dacă e cu puţinţă, să ştiu chiar mai puţine despre vîrsta
înaintată decît despre moarte; însă nimeni nu pare să ştie
prea multe despre moarte în timp ce cu bătrîneţea sunt
foarte mulţi familiarizaţi. Îl cred pe Sofocle cînd la vîrsta de
nouăzeci de ani sugerează că e cu mult mai bine să mori
înainte să îmbătrîneşti. E cît se poate de firesc să nu mai
prelungim lupta cu bolile dureroase şi degenerative, nu are
niciun sens să continui neîncetat cu prelungirea vieţii. Ar
trebui să le explicăm celor din jurul nostru să trăiască mai
degrabă bine, decît mult şi să nu se îngrozească gîndidu-se
la moarte. Dar celor care au atins vîrste înaintate cea mai
bună asigurare contra deznădejdii este cu siguranţă aceea
de a fi avut o viaţă îmbelşugată, de fi trăit din plin, de fi uzat
de timpul lor atît de bine încît n-ar mai avea nicio noimă să
se simtă furaţi ori să simtă că mai au nevoie încă de puţin
timp. Ar trebui să ne gravăm în minte cît de tineri şi-au găsit
sfîrşitul atît de mulţi compozitori, pictori, poeţi şi scriitori, iar
în tinereţea noastră ar trebui să ne stabilim o întîlnire cu
moartea, făgăduind să fim pregătiţi pentru ea la vîrsta de
treizeci de ani, iar atunci, dacă trăim atît, să stabilim o altă
dată, la patruzeci de ani. Dăruiţi cu atîta viaţă, am putea
foarte bine să simţim orice depăşire drept un cadou şi că de
aici înainte ar trebui să ne pregătim pentru oricare clipă.
Acest lucru ar trebui să-l percepem pînă la împlinirea a cel
mult cincizeci de ani. Ar trebui de asemenea să renunţăm la
învăţătura neavenită a creştinismului despre sinucidere şi s-
o acceptăm ca o modalitate decentă şi demnă de a pune
capăt vieţilor noastre.

În adîncul inimii cultura noastră încă mai crede în iad şi îi

este teamă de ce s-ar putea afla dincolo de moarte şi de
pedeapsa cruntă pentru sinucidere. Este timpul să ne dăm
seama că această credinţă în iad a făcut din pămînt un iad;
că cei care au crezut că Dumnezeu este atît de crud nu s-au
dat în lături de la pedepse crunte, torturi şi Inchiziţie; iar cei
care tot au prelungit viaţa adesea aduc iadul asupra unor
pacienţi neajutoraţi. Eliberarea de frică rămîne o visare
deşartă atît timp cît continuăm să ne fie frică de moarte.