MINISTERUL DE INTERNE

ACADEMIA DE POLIŢIE ”ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENŢĂ

DISCIPLINA : DREPT PENAL

TEMA:
ASPECTE TEORETICE ŞI PRACTICE PRIVIND
INFRACŢIUNEA DE VĂTĂMARE CORPORALĂ GRAVĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC :
LECT. UNIV. DR. MIRELA GORUNESCU

ABSOLVENT:
MAXIM MARIUS

BUCUREŞTI
2004

1
 CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND INFRACŢIUNILE

CONTRA PERSOANEI

SECŢIUNEA I : Referinţe istorice şi elemente de drept comparat.

1. Evoluţia reglementărilor privind protecţia persoanei în dreptul

penal.

Omul, cu toate atributele sale, a stat în centrul

reglementărilor juridice penale din toate timpurile, fiind ocrotit
nemijlocit împotriva acelora care au atentat la viaţa, integritatea
corporală, sănătatea, libertatea şi integritatea persoanei.
Fiinţa umană, această unică entitate psiho-morfo-funcţională,
care a evoluat de la primitivul om al cavernelor la complexa şi atât de
puţin înţeleasa fiinţă actuală, în lupta sa împotriva „universalităţii
răului”, a fost nevoită să creeze legi prin care, în mod paradoxal, să
poată fi protejată faţă de semeni. Apărută ca o condiţie sine qua non a
perpetuării şi dezvoltării societăţii umane, legea penală a acordat cea
mai mare însemnătate prezervării vieţii şi a integrităţii fizice ale celui
considerat cea mai desăvârşită formă de viaţă, şi anume omul.1
Măsurile luate împotriva persoanelor care lezau în vreun fel
atributele esenţiale ale existenţei fiinţei umane, au diferit în funcţie de
perioada în care acestea îşi duceau traiul. Astfel, în epocile cele mai
îndepărtate, măsurile împotriva celor care ucideau sau vătămau
persoane din aceeaşi colectivitate, nu erau axate pe ideea de vinovăţie
ci pe necesitatea de apărare şi conservare a echilibrului necesar
supravieţuirii grupului2.

1
Alexandru Boroi, Valentin Iftenie, ”Infracţiunile de lovire şi vătămare a integrităţii
corporale sau a sănătăţii”, Ed. Juridică, Bucureşti, 2004, pag. 36.
2
I. Dobrinescu, „Infracţiuni contra vieţii persoanei”, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1987.

2
 Corectivele care se luau, în aceste condiţii, împotriva aceluia
care se manifesta ostil faţă de alte persoane, erau alungarea din trib şi
numai atunci când nu era în joc securitatea comunităţii, se lăsa părţilor
posibilitatea răzbunării.
Şi într-un caz şi în celălalt, făptuitorul era lipsit de protecţia
tribului şi era, practic, supus pieirii. Treptat, răzbunarea a devenit
nelimitată şi a fost înlocuită cu legea talionului care se baza pe
dictonul ″ ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte″ .
Legea talionului introduce în gândirea oamenilor din acele
vremuri, ideea compensaţiei sub forma incipientă, conform căreia, cel
care face rău, să sufere tot atâta rău cât a făcut.
Caracterul primitiv al acestui complex juridic aflat în faza de
început, este diminuat pe parcurs, odată cu apariţia legilor scrise.
Cea mai veche colecţie de legi scrise este ″ Codul lui
Hamurappi″ din Babilon (1792 - 1750 î.Hr.). La romani apare
Legea celor XII table în secolul V î.Hr. care consacra legea
talionului şi promova ca element de noutate în acel timp distincţia
dintre delicte publice şi delicte private; în acest context, faptele
săvârşite împotriva persoanei erau considerate delicte publice şi se
sancţionau necruţător.
În Evul Mediu, legile care protejau persoana erau dominate
de caracterul consuetudinar, feudal şi canonic. Una dintre cele mai
importante legi era ″ Corpus iuris canonici″ (1140) care a
reglementat infracţiuni sub un dublu aspect: cel al nesocotirii divine şi
cel al leziunii aduse ordinii umane3.
Sub influenţa dinamicii sociale, a evoluţiei spirituale a
umanităţii în ştiinţa penală, apar diferite curente şi teorii care au
implicaţii deosebite asupra apariţiei unor noi culegeri de legi care
apără interesele fundamentale ale omului.
3
I. Dobrinescu, op. cit., pag. 17.
3
 Geto-dacii au beneficiat de legi scrise, aşa cum atestă
izvoarele istorice. Aceste legi scrise nu s-au păstrat însă, ci sunt doar
amintite de Iordanes, care arată că Burebista şi-a luat ajutor pe
Deceneu ″ care se bucura de o putere aproape regească şi a dat
poporului legi scrise”.
Puterea judecătorească era încredinţată preoţilor. După
înfrângerea Daciei de către romani, regulile dreptului roman sunt
extinse şi în noua provincie romană aflată în spaţiul carpato-
danubiano-pontic, însă aceste reguli se aplicau doar parţial, mai ales în
perioada năvălirii popoarelor migratoare, prioritate având obiceiurile
sau normele juridice proprii formate în decursul secolelor în rândul
populaţiei autohtone.
Pedeapsa cea mai aspră, pentru faptele ilicite săvârşite
împotriva persoanei, era alungarea din comunitate.
În perioada stăpânirii bizantine - sec. X-XIII - se aplicau
″ Bazilicalele″ (colecţie de legi civile şi penale elaborate treptat în
capitala Imperiului roman de răsărit). Sancţiunile care se aplicau celui
care atenta la viaţa sau la integritatea corporală a altei persoane erau
moartea sau mutilarea făptuitorului, iar dacă acesta din urmă aparţinea
clasei dominante, aceste sancţiuni erau transformate în plata unor sume
de bani.
Oarecum evoluate erau dispoziţiile referitoare la diferenţa
dintre tentativă şi infracţiunea continuată.4
În această perioadă, cât şi în următoarea, odată cu
declanşarea procesului de cristalizare şi formare a statelor feudale
române, continuă să se aplice dreptul cutumiar sau nescris; el este
confirmat de documentele timpului sub denumirea de ″ ius
Valachio″ sau ″ Valachorum antique lex consuetodo″ .

4
Idem.
4
 Primele legiuiri româneşti sunt ″ Cartea românească de
învăţătură de la pravilele împărăteşti″ , tipărită în 1646 la
Mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi şi ″ Îndreptarea legii″ din 1652
tipărită la Târgovişte, ultimul act normativ tipărit fiind ″ Legiuirea
Caragea″ care a intrat în vigoare în 1818. Aceste acte cu caracter
normativ au o importanţă covârşitoare deoarece normele penale
prevăzute în ele, deşi aveau un caracter primitiv, au stat la baza
apariţiei primului Cod penal, apărut în vremea lui Alexandru Ioan
Cuza, în anul 1864; acesta prevedea infracţiunea de vătămare gravă la
art. 240.
Ulterior, în 1936, apare un nou Cod penal (în continuare
denumit Codul penal anterior)5 care prevedea infracţiunea de vătămare
foarte gravă a integrităţii şi sănătăţii la art. 473 şi 474.
Codul penal din 1864 şi cel din 1936 sunt instrumente
juridice foarte valoroase deoarece au înlocuit vechile legiuiri, cu
dispoziţiile lor arhaice şi uneori confuze, aducând dispoziţii bine
sistematizate, introducând totodată un spirit novator, ştiinţific în
abordarea problemelor de drept penal.
Doctrina ştiinţifică, în perioada de aplicare a acestor coduri,
a fost reprezentată de lucrări de înaltă ţinută ştiinţifică, ce au provocat
discuţii aprinse în legătură cu dreptul de a pedepsi, cu tratamentul
penal cel mai indicat de aplicat persoanelor care săvârşesc infracţiuni
împotriva persoanei.
Într-o perioadă, doctrina a înclinat spre şcoala clasică a
liberului arbitru, cu unele poziţii utilitariste izvorâte din necesitatea
socială a pedepsei. Ulterior, sub influenţa lui Vintilă Dongoroz, este
introdus tehnicismul juridic ce trece la sistematizări după metoda
ştiinţelor exacte.6
5
V. Dongoroz, I. Oancea, C. Bulai şi alţii, ”Explicaţii teoretice ale Codului
penal român. Partea specială”, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1971.
6
I. Dobrinescu, op. cit.
5
 Codul penal din 1936 se aplica în continuare, după
instaurarea puterii populare din august 1944, aducându-i-se treptat
modificări prin legi speciale, modificări necesare pentru adaptarea lui
la cerinţele noii orânduiri. În aceste condiţii, la 1 ianuarie 1969 intră în
vigoare Codul penal al Republicii Socialiste România, care exprima
relaţiile sociale de tip socialist şi avea „rolul de a apăra interesele
imensei majorităţi a populaţiei”, aşa cum se exprima doctrina politică
comunistă.
Preocuparea juriştilor în perioada totalitaristă a fost
reprezentată de problemele izvorâte din principiile etice ale orânduirii
socialiste, cum ar fi: umanizarea pedepsei, necesitatea găsirii unor noi
forme de resocializare. În acest context a fost elaborat Decretul
218/1977 privind unele măsuri tranzitorii. Acest act normativ se
referea la sancţionarea şi reeducarea prin muncă a unor persoane care
au săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Potrivit acestei noi
reglementări, în cazul infracţiunilor pentru care pedeapsa aplicată nu
depăşeşte 5 ani închisoare, instanţa va dispune, de regulă, ca
executarea să se facă prin muncă, fără privare de libertate.7
Victoria revoluţiei române din decembrie 1989 a scos ţara
din coşmarul totalitarismului, deschizând noi orizonturi, idealul
drepturilor omului devenind o realitate a vieţii noastre libere, iar
îmbogăţirea lui în conţinut - o perspectivă a viitorului acestei ţări.8
Noile realităţi social-economice, politice şi culturale
existente în România în această perioadă, au determinat alinierea
României la standardele occidentale, ceea ce a produs schimbarea, în
mare parte, a cadrului legislativ. La Constituţia României adoptată în
1991, se acordă o mare însemnătate ocrotirii drepturilor şi libertăţilor

7
Idem.
8
Irina Moroianu Zlătescu, “Drepturile omului”, Ed. Andre, Bucureşti, 1993,
pag. 5.

6
fundamentale ale omului, se raliază şi noua legislaţie penală, care,
prin titlul II din Partea specială a noului Cod penal, creează cadrul
juridic optim pentru protecţia şi garantarea prevederilor
constituţionale privitoare la apărarea persoanei.
Apărarea persoanei, prin dispoziţiile cuprinse în titlul mai
sus menţionat, priveşte pe om în ansamblul atributelor ce
caracterizează fiinţa umană (viaţa, integritatea corporală, libertatea,
inviolabilitatea sexuală, demnitatea).

2. Elemente de drept comparat.

Datorită importanţei deosebite pe care o prezintă relaţiile

sociale privitoare la persoana umană, legislaţiile tuturor statelor
reglementează într-un capitol distinct infracţiunile contra persoanei. În
cadrul acestui capitol, omul, cu toate atributele privitoare la existenţa
sa (viaţa, integritatea corporală, libertatea, inviolabilitatea sexuală,
demnitatea) este ocrotit de normele dreptului penal.
Spre exemplu, în Codul penal italian, infracţiunile contra
persoanei sunt prevăzute în titlul XII, Cartea a II-a. În cadrul acestui
titlu, sunt prevăzute, în Cap. I, delictele contra vieţii şi integrităţii
sau sănătăţii, în Cap. II - delictele contra onoarei, iar în Cap. III sunt
prevăzute delictele contra libertăţii individuale. Libertatea este
ocrotită penal sub aspect fizic, psihic, al inviolabilităţii domiciliului
şi al secretului9.
Noul Cod penal francez, în Titlul II, denumit “Fapte care
prefigurează persoana umană”, incriminează faptele îndreptate
împotriva vieţii persoanei, în două secţiuni ale Cap. I, şi anume:

9
V. Dobrinoiu şi alţii, op. cit., pag. 91.

7
Fapte voluntare contra vieţii - Secţiunea I - şi fapte involuntare
contra vieţii - Secţiunea a II-a.
În prima secţiune este incriminat omorul (art. 221-1),
omorul agravat (art. 221-2), omorul comis în alte circumstanţe
agravante (art. 221-4), atentatul la viaţa persoanei prin otrăvire (art.
221-5). În cea de-a doua secţiune sunt incriminate omorul
involuntar (art.221-6), răspunderea din culpă a persoanelor morale
(art.221-7).
În Capitolul II sunt incriminate fapte care aduc atingere
integrităţii fizice şi psihice a persoanei, după cum sunt voluntare, de
exemplu actele de tortură şi actele de barbarie (art.221-1 în forma
simplă şi în forma agravată la art. 222-2, 222-3, 222-4), violenţele
simple şi agravate (art. 222-7 - 222-16), ameninţările (art.222-17)
sau involuntare (art.222-19). În Secţiunea a III-a a Cap. II sunt
incriminate agresiunile sexuale, cum ar fi violul (art. 222-23), alte
agresiuni sexuale (art.222-23), iar în secţiunea a IV-a este
incriminat traficul de stupefiante.
Cap. III cuprinde infracţiuni de punere în pericol a
persoanei. Faptele contra libertăţii persoanei sunt incriminate în
Cap. IV (răpirea, sechestrarea, deturnarea de nave, aeronave sau
oricărui alt miloc de transport).
În Cap. V sunt incriminate faptele care aduc atingere
demnităţii persoanei, sub forma infracţiunii de discriminare (art.
225-1), proxenetism (art. 225-5), supunerea la condiţii de muncă şi
de locuinţă incompatibile cu persoana umană (art.225-13), fapte
contrarii respectului datorat morţilor (art.225-17).
Codul penal german reglementează infracţiunile contra
vieţii în Cap. XVI, unde sunt incriminate uciderea unei persoane în
condiţii agravante (paragraful 211), uciderea unei persoane în
8
condiţii neagravante (paragraful 212), uciderea unei persoane în
condiţii atenuante, (paragraful 213), omorul la cererea victimei
(paragraful 216), pruncuciderea (paragraful 217), întreruperea
sarcinii (paragraful 218). În Cap. XVII sunt incriminate faptele
contra integrităţii corporale, cum ar fi vătămarea simplă,
periculoasă, gravă, deosebit de gravă, cauzatoare de moarte,
otrăvire, vătămare din culpă. În Cap. XVIII sunt incriminate fapte
contra libertăţii persoanelor. În Cap. XIII sunt prevăzute faptele care
aduc atingere inviolabilităţii sexuale, în Cap. XIV sunt reglementate
faptele de insultă, calomnie, atingere adusă unei persoane decedate
iar Cap. XV incriminează faptele contra secretului vieţii private şi a
secretului corespondenţei.
Codul penal spaniol cuprinde infracţiunile contra
persoanei în titlurile VIII-XII. În titlul VIII, la Cap. I, sunt
reglementate infracţiunea de paricid - art. 405, asasinatul - art. 406,
omorul simplu - art. 407; în Cap. II este incriminată infracţiunea de
pruncucidere - art. 410; în Cap. III este prevăzut avortul - art. 411;
Cap. IV cuprinde reglementările penale cu privire la infracţiunea de
vătămare. În Titlul IX sunt cuprinse infracţiuni contra libertăţii
sexuale, Titlul X cuprinde infracţiuni contra onoarei: calomnia - art.
453, injuria - art.457; Titlul XI incriminează infracţiunile contra
statutului civil al persoanelor, iar în Titlul XII se regăsesc
infracţiunile contra libertăţii şi securităţii persoanei - art. 489.
Codul penal american incriminează omorul în art. 201-1
şi art. 211-4, în cazul în care făptuitorul a acţionat cu intenţie directă
sau din neglijenţă. De asemenea, în art. 201-5 se incriminează
ajutorul dat victimei pentru a se sinucide. Faptele de vătămare
corporală sunt incriminate în art. 211-1 - 211-3, începând cu
simplele lovituri, până la vătămări foarte grave şi la ameninţările în

9
scopul terorizării victimei (violenţe psihice). Infracţiunile contra
libertăţii sunt incriminate în art. 211-1 şi art. 212-5 iar faptele ilicite
contra vieţii sexuale sunt incriminate în art. 213-1 - 213-5.
Codul penal al Federaţiei ruse cuprinde în Secţiunea a
VII-a infracţiunile contra persoanei. Această secţiune este împărţită
de legiuitorul rus în 5 capitole.
Vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii este
incriminată diferit, după criteriul formei de vinovăţie şi după cel al
gravităţii urmărilor rezultate din comiterea infracţiunii (art. 111-18).
Pentru aprecierea gravităţii, Codul penal rus nu apelează la
stabilirea numărului de zile de îngrijiri medicale necesare pentru
vindecare ci lasă acest lucru la aprecierea instanţelor de judecată.
Pentru vătămarea corporală gravă, în linii mari, urmările sunt
aceleaşi, însă ceea ce ne atrage atenţia este numărul mare de
consecinţe agravante - în general, aceleaşi ca la omucidere.

SECŢIUNEA a II-a: Încadrarea juridică a infracţiunilor contra

persoanei.

În Codul penal român, infracţiunile contra persoanei sunt

reglementate în titlul II, imediat după infracţiunile contra siguranţei
statului.
În cadrul acestui titlu se reglementează infracţiuni contra
vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii, la Cap. I, infracţiuni contra
libertăţii persoanei, la Cap. II, infracţiuni privitoare la viaţa sexuală,
la Cap. III, iar în ultimul capitol sunt reglementate infracţiunile
contra demnităţii persoanei.
Cel mai detaliat capitol, dată fiind importanţa valorii
sociale pe care o ocroteşte, este Cap. I, alcătuit din 3 secţiuni: prima
secţiune se intitulează Omuciderea, unde sunt reglementate:

10
omorul - art. 174, omorul calificat - art. 175, omorul deosebit de
grav - art. 176, pruncuciderea - art. 177, uciderea din culpă - art.
178.
În raport cu subdiviziunea de grup cuprinzând infracţiunile
contra vieţii şi integrităţii corporale şi sănătăţii, acest capitol are, în
mod firesc, un conţinut mai restrâns, iar obiectul juridic special al
acestor infracţiuni este, în mod corespunzător, mai restrâns,
mărginindu-se numai la mănunchiul de relaţii sociale a căror
ocrotire implică apărarea integrităţii corporale şi a sănătăţii.10
Gradul de pericol social pe care îl prezintă faptele prin
care se aduce atingere integrităţii corporale şi sănătăţii este destul de
variat, uneori foarte ridicat, alteori de proporţii reduse, ceea ce
impune un cadru de măsuri de ocrotire penală corespunzătoare. În
toate cazurile, incriminarea unor astfel de fapte este pe deplin
justificată.
În raport cu caracteristicile vătămării aduse integrităţii
corporale sau sănătăţii, aceste infracţiuni sunt împărţite în Codul
penal în 4 categorii: loviri sau alte violenţe - art. 180, vătămarea
corporală - art. 181, vătămarea corporală gravă - art. 182, lovirile
sau vătămările cauzatoare de moarte - art. 183, vătămarea corporală
din culpă - art. 184.
Faptele din prima categorie atrag răspunderea penală
numai când au fost săvârşite cu intenţie, faptele din celelalte
categorii sunt sancţionate şi atunci când au fost comise din culpă,
sau când urmările au depăşit intenţia. Întâlnim, deci, în aceasta
secţiune, infracţiuni săvârşite cu intenţie, din culpă sau cu
praeterintenţie. În cadrul celei de-a III-a secţiuni este prevăzută, la
art. 185, infracţiunea de provocare ilegală a avortului.

10
V. Dongoroz şi alţii , op. cit.
11
 Infracţiunile contra libertăţii persoanei sunt prevăzute
la Cap. II şi cuprind: art. 189 - lipsirea de libertate un mod ilegal,
art. 190 - sclavia, art. 191 - supunerea la muncă forţată sau
obligatorie, art. 192 - violarea de domiciliu, art. 193 - ameninţarea,
art. 194 - şantajul, art. 195 - violarea secretului corespondenţei, art.
196 - divulgarea secretului profesional.
După cum lesne putem observa, această subgrupă din
cadrul infracţiunilor contra persoanei vizează unul dintre cele mai
importante atribute ale existenţei, şi anume, libertatea; incriminarea
unor astfel de infracţiuni a apărut drept o de necesitate de ordin
social-politic, mai ales după răsturnarea regimului totalitar, în care
abuzurile contra libertăţii erau la mare putere.
Tot din seria infracţiunilor contra persoanei fac parte şi
infracţiunile privitoare la viaţa sexuală, incriminate în Cap. III ,
care cuprinde: violul – art. 197, raportul sexual cu o minoră - art.
198, seducţia - art. 199, perversiunea sexuală - art. 201, corupţia
sexuală - art. 202, incestul - art. 203, hărţuirea sexuală – art. 203.1.
Caracterul conservator al infracţiunilor cuprinse în acest
capitol a fost îndelung criticat de organismele internaţionale când,
făcând referire la art. 200 C. penal, au considerat că incriminarea
relaţiilor de natură sexuală este o încălcare flagrantă a drepturilor
omului. Pentru a face un compromis, în scopul promovării unei
imagini favorabile a României în Occident, legiuitorul a sancţionat
doar relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex dacă produc
scandal public.
Cel de-al IV-lea capitol, intitulat Infracţiuni contra
demnităţii, cuprinde insulta - art. 205, calomnia -art. 206; aceste
infracţiuni încheie Titlul II şi incriminează fapte de un pericol social
mai redus, motiv pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la

12
plângerea prealabilă a persoanei vătămate iar împăcarea părţilor
înlătură răspunderea penală.

SECŢIUNEA a III-a: Necesitatea reglementării infracţiunilor

contra persoanei.

1.Omul - suprema valoare a societăţii.

Faptul că imediat după reglementarea infracţiunilor contra
siguranţei statului apar infracţiunile contra persoanei, nu este un
lucru deloc întâmplător. Prin aceasta, legiuitorul redă importanţa
deosebită pe care o prezintă omul, în contextul relaţiilor de orice tip
din societate.
Nu putem să începem această pledoarie pentru om fără a
avea în vedere cuvintele lui William Shakespeare: ″ Ce
capodoperă este omul / Cât de nobilă este inteligenţa lui şi cât de
mari facultăţile sale sufleteşti / Ce minunată este forma trupului său
şi mişcările sale! / Ce lucru desăvârşit este omul / Ce aleasă este
cugetarea / Şi cît de nemăsurate însuşirile / Ce falnic şi minunat în
mişcările sale / Întocmai ca un înger în fapte şi ca un zeu în
năzuinţele lui / Podoaba lumii / Pildă a virtuţilor!″ .
Omul, singura fiinţă înzestrată cu conştiinţă, este creatorul
tuturor bunurilor spirituale şi materiale care, fiind transmise din
generaţie în generaţie, asigură progresul continuu al societăţii.11
Totodată, spre deosebire de celelalte fiinţe, omul este acela care
reuşeşte să-şi domine instinctele, pornirile primare şi să se ridice la
înălţimea unor principii fundamentale de viaţă, tot ceea ce este
adevărat, bun şi drept.

11
O. Loghin, T. Toader, “Drept penal român. Partea specială”, Casa de Editură
şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994.

13
 În aceste împrejurări, este normal ca legea penală să
acorde cea mai mare importanţă ocrotirii omului, atât în ceea ce
priveşte existenţa sa fizică dar şi atributele personalităţii lui, cât şi în
ceea ce priveşte toate drepturile, libertăţile şi interesele pe care
societatea este datoare să i le asigure.
Importanţa omului nu poate nici pe departe să fie descrisă
în câteva cuvinte, ci ea rezidă logic din următoarea întrebare: am
putea vorbi de existenţa, progresul unei societăţi, sau de un stat,
dacă nu ar fi omul? Nu! Am putea vorbi despre om dacă nu am
vorbi despre respectarea atributelor fundamentale ale existenţei
sale? Nu! Şi astfel ni se prefigurează, din înscrierea acestor întrebări
retorice, necesitatea ocrotirii prin norme de drept penal a omului în
plenitudinea caracteristicilor fiinţei sale, aspect ce va fi tratat la
punctul următor.
Chiar dacă, în decursul timpului, omul a fost respectat
numai dacă făcea parte dintr-o anumită categorie socială, iar
persoana umană a fost adesea batjocorită prin existenţa exploatării
omului de către om, valoarea acţiunilor umane, capacitatea sa
creatoare n-a fost niciodată tăgăduită. Creaţiile milenare ca
piramidele, templele greceşti, construcţiile romane, arta
meşteşugarilor medievali ca şi minunatele realizări ale epocii
moderne, sunt mărturii grăitoare despre puterea de creaţie a omului.

2.Ocrotirea vieţii, a integrităţii corporale şi a sănătăţii omului.

Bunul cel mai de preţ al omului, din toate timpurile, este
viaţa. Ea ne este dăruită o singură dată şi trebuie trăită în aşa fel
încât, spre sfârşitul vieţii, să nu ne ruşinăm de nimic ci, dimpotrivă,
să putem spune întocmai ca Pascal: „Dacă ar fi să reîncep, aş
merge pe acelaşi drum”.

14
 Legea penală ocroteşte viaţa persoanei chiar înainte de a
ieşi din pântecele mamei, pedepsind pe cei care ucid pruncul chiar
înainte să se nască, sau pe cei care lovesc, cu bună ştiinţă, o femeie
însărcinată, provocându-i astfel un avort spontan. Nu este permisă
suprimarea vieţii nici dacă noul-născut este diform, căci, aşa cum
prevăd dogmele religioase şi chiar normele de drept care au cârmuit
societatea încă din faza incipientă, toţi suntem egali în drepturi, fără
discriminare şi, prin urmare, toţi avem dreptul să trăim.
Ocrotirea vieţii se extinde până la moarte. Ea are în vedere
atât persoanele sănătoase cât şi pe cele care suferă de o boală
incurabilă, muribunzi, nefiindu-i nimănui îngăduit să suprime viaţa
cuiva, oricât de puţin ar mai avea de trăit, oricât de grele suferinţe îi
pricinuieşte bolnavului traiul în continuare, chiar dacă victima îşi dă
consimţământul.
Mai mult chiar, legea penală sancţionează şi pe cei care
determină sau înlesnesc sinuciderea unei persoane, pornind de la
ideea că viaţa aparţine societăţii şi că individul nu are dreptul să
renunţe la viaţă şi nici altei persoane să-i înlesnească sinuciderea
sau să o determine să se sinucidă.12
În afară de grija pentru viaţa oamenilor, societatea
contemporană se preocupă şi de integritatea corporală, de
sănătatea membrilor ei, valori deosebit de preţioase pentru
menţinerea persoanelor în capacitate de a-şi clădi o carieră, un trai
liniştit fără suferinţe sau necazuri.
În preocuparea de a asigura o maximă ocrotire integrităţii
corporale şi sănătăţii persoanei, legiuitorul în materie penală a
urmărit toate treptele de gravitate a faptelor, începând de la simpla
lovire până la omorârea victimei ca urmare a vătămărilor provocate.

12
Idem, pag. 166.
15
 Grija umanităţii în a ocroti persoana umană s-a
materializat cel mai clar în ″ Declaraţia universală a drepturilor
omului″ , adoptată şi proclamată în cadrul Adunării Generale a
O.N.U., în cuprinsul căreia sunt stipulate toate drepturile
fundamentale, arătându-se printre altele: toate fiinţele umane se
nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi, orice fiinţă umană are
dreptul la viaţă, la libertatea şi securitatea persoanei sale, nimeni nu
va fi ţinut în sclavie nici în servitute, sclavia şi comerţul cu sclavi
sunt interzise sub toate formele lor, nimeni nu va fi supus la
imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul
sau în corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onoarei sau reputaţiei
sale, în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, nici un om nu este
supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul
de a asigura cuvenită recunoaştere şi respectare a drepturilor şi
libertăţilor altora, şi ca să fie satisfăcute justele cerinţe ale moralei,
ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică.13
Afirmarea crescândă a individului şi conştientizarea
faptului că recunoaşterea şi protecţia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului este benefică nu numai afirmării
personalităţii indivizilor ca atare ci şi societăţii şi, într-un sens mai
larg, umanităţii în ansamblul său, reprezintă unul dintre marile
adevăruri ale zilelor noastre.
Promovarea acestor drepturi şi libertăţi indispensabile
fiinţei umane ar fi rămas la stadiul de ideologie dacă nu ar fi
garantate prin acte normative de către legiuitori. Iar garanţia cea mai
puternică nu o puteau reprezenta decât normele de drept penal, şi în
aceasta constă marea lor utilitate. Acest lucru reiese şi din
cuvântarea lui Ralph Cramssow: “Există mai multe raţiuni de ordin
general pentru care este indispensabil ca statul de drept să protejeze
13
V. Dobrinoiu şi alţii, op. cit., pag. 89.
16
drepturile omului. De pildă, acest drept nu s-ar bucura decât de o
protecţie precară dacă ne-am limita la a le enumera ca pe tot atâtea
dorinţe pioase, fără a le integra în textele cu caracter constrângător
din punct de vedere juridic”.14
Din această afirmaţie se naşte o situaţie oarecum
paradoxală, specifică şi necesară oricărui stat de drept, statut la care
şi România tinde de după 1989. Pe de-o parte, protecţia juridică a
drepturilor omului presupune un climat de ordine care nu se poate
realiza decât prin limitarea unor anumite drepturi în virtutea
interesului social general. Această situaţie este oarecum clarificată
prin următoarea prevedere: “În exercitarea drepturilor şi libertăţilor
sale, persoana umană nu este supusă decât acelor limitări prevăzute
de lege exclusiv pentru asigurarea recunoaşterii drepturilor şi
libertăţilor celuilalt şi a satisfacerii justelor exigenţe ale moralei,
ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică”.15
Normele dreptului penal care sunt cuprinse în Titlul II,
intitulat “Infracţiunile contra persoanei ”, au o importanţă
deosebită pentru realizarea unui climat democratic şi armonios de
desfăşurare a relaţiilor inter-sociale, deoarece incriminează exact
acele abateri împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului consfinţite pe plan internaţional prin documente unanim
respectate de întreaga populaţie a globului.

SECŢIUNEA a IV-a : Aspecte comune.

1.Obiectul infracţiunilor contra persoanei.

Obiectul oricărei infracţiuni constă în valoarea socială şi
relaţiile sociale formate în jurul acestei valori, împotriva cărora se
14
”Drepturile omului şi Poliţia”, Actele seminarului de la Strassbourg, 6-8
decembrie 1995.
15
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 29, alin. 2.
17
 îndreaptă fapta ce constituie elementul material al infracţiunii, şi
care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârşirea acesteia.16
În analiza obiectului acestei categorii de infracţiuni vom
distinge între obiectul juridic generic al infracţiunilor contra
persoanei, între obiectul specific fiecărei infracţiuni din cadrul
acestei grupe şi obiectul material al infracţiunii.
Obiectul juridic generic sau de grup desemnează
valoarea socială fundamentală ocrotită de legea penală, vătămată
sau periclitată de un grup de infracţiuni. În cazul infracţiunilor
contra persoanei, aşa cum deducem din titulatură, obiectul juridic
generic îl reprezintă ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi
se desfăşoară în legătură cu apărarea persoanei, privită în totalitatea
atributelor sale (viaţa, integritatea corporală, inviolabilitatea
sexuală, libertatea, demnitatea).17
Este cunoscut că aceste infracţiuni prezintă un grad ridicat
de pericol social şi acest fapt este determinat pe de o parte de
importanţa valorilor sociale ce constituie obiectul protecţiei penale
şi gravele urmări pe care le poate avea pentru societate săvârşirea
unor astfel de infracţiuni, iar pe de altă parte, de faptul că
infracţiunile contra persoanei se realizează, de regulă, prin utilizarea
unor mijloace sau procedee violente şi au o frecvenţă deseori mai
ridicată în raport cu alte categorii de infracţiuni.18
Obiectul juridic în cadrul aceluiaşi grup de infracţiuni îl
reprezintă valoarea socială specifică, subordonată valorii sociale ce
constituie obiectul generic şi aflată faţă de aceasta într-un raport de
la parte la întreg, proprie numai uneia sau unora dintre infracţiunile
componente ale unui grup de infracţiuni.

16
C. Bulai, op. cit., pag. 145.
17
V. Dobrinoiu şi alţii, op. cit., pag. 92.
18
V. Dongoroz şi alţii, op. cit., pag. 171.
18
 La infracţiunile contra persoanei, obiectul juridic generic
este constituit din relaţiile sociale referitoare la fiecare dintre
atributele esenţiale ale persoanei, luate în parte (viaţa, integritatea
corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea) şi privite
ca drepturi absolute ale acestuia, ele sunt opozabile tuturor, erga
omnes.19
Aceste drepturi, denumite şi drepturi personale
nepatrimoniale, sunt inseparabil şi indisolubil legate de persoana
omului; prin ele însele este garantată şi se ocroteşte personalitatea
omului, atât sub aspect fizic, material, împotriva faptelor care aduc
atingere existenţei fiinţei umane ori integrităţii sale corporale, cât şi
sub aspectul drepturilor persoanei de a se manifesta liber în
societate cu respectarea atributelor personalităţii sale.
În doctrina penală se recunoaşte că în sfera protecţiei
penale intră acele drepturi absolute, legate de persoana umană,
denumite şi drepturi ale personalităţii, care sunt garantate prin
relaţiile instituite de stat pentru a apăra diferite atribute
fundamentale ale omului.
Obiectul material al infracţiunii constă în lucrul, bunul
sau persoana fizică împotriva căreia s-a îndreptat acţiunea
incriminată. Obiectul material nu există la toate infracţiunile,
deoarece valoarea socială nu se poate exprima printr-o entitate
materială fizică. Acest lucru nu se poate spune şi despre
infracţiunile contra persoanei, al căror obiect material constă în
corpul victimei, atunci când prin acţiunea sau inacţiunea ilicită sunt
vizate valori precum: viaţa, integritea corporală, sănătatea, libertatea
ori viaţa sexuală.
Este indiferent dacă acea persoană este tânără sau în
vârstă, ori dacă respectiva persoană, care suportă consecinţele

19
O. Loghin, A. Filipaş, ”Drept penal român. Partea specială”, pag. 34.
19
vătămătoare ale faptei penale, este în plenitudinea facultăţilor
mintale sau fizice.20 Cu toate acestea, corpul persoanei, pentru a
putea constitui obiect material al acestei infracţiuni, trebuie să
îndeplinească o condiţie definitorie, şi anume persoana să fie în
viaţă iar făptuitorul să acţioneze asupra corpului acesteia şi nu
asupra propriului corp; această condiţie nu prezintă relevanţă
penală decât dacă se aduce concomitent atingere şi altor valori, de
exemplu în cazul mutilării spre a se sustrage serviciului militar.
Toate activităţile ilicite pe care o persoană le săvârşeşte
asupra corpului altei persoane care deja nu se mai află în viaţă, nu
intră sub incidenţa dispoziţiilor legii penale care reglementează
infracţiunile contra persoanei, ci vor căpăta o altă încadrare juridică,
respectiv art. 319 C. penal - profanarea de morminte.

2.Subiecţii infracţiunilor contra persoanei.

Normele dreptului penal adresându-se, în principiu,
tuturor membrilor societăţii, prin încălcarea acestora, orice persoană
este susceptibilă de a săvârşi o infracţiune; în egală măsură, toţi
membrii societăţii, fiind titulari ai valorilor ocrotite de legea penală,
prin vătămarea sau punerea în pericol a acestor valori, orice
persoană poate fi pusă în situaţia de a suporta consecinţele
dăunătoare ori periculoase produse prin comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală.21
Din formularea de mai sus rezultă două categorii de
persoane: unele care comit fapta prevăzută de legea penală şi altele
care suportă consecinţele dăunătoare ale faptei respective. Prin
urmare, prin subiecţi ai infracţiunii, în general, înţelegem
persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni, fie prin

20
V. Dobrinoiu şi alţii, op. cit., pag. 93.
21
A. Boroi, „Drept penal. Partea generală”.
20
comiterea acesteia, fie prin suportarea consecinţelor, a răului
cauzat prin săvârşirea ei.22
Aceste categorii de persoane determină la rândul lor două
categorii de subiecţi ai infracţiunii, şi anume subiectul activ
(persoana care a comis o faptă ce constituie infracţiune) şi subiectul
pasiv (persoana asupra căreia se răsfrâng consecinţele dăunătoare
ale faptei penale).
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunilor contra
persoanei poate fi orice persoană deoarece, de regulă, legea nu
prevede cerinţa ca subiectul activ să aibă o anumită calitate.
Excepţie de la această regulă fac doar anumite infracţiuni din cadrul
infracţiunilor contra persoanei, şi anume: infracţiunea de
pruncucidere (subiectul activ trebuie să aibă calitatea de mamă a
nou-născutului); la infracţiunea de incest, subiectul trebuie să fie
ascendent, descendent, frate sau soră.23
De regulă, infracţiunile contra persoanei se pot comite şi
în participaţie (pluralitate de subiecţi activi), fie că este vorba de
participaţie proprie sau improprie. Uneori nu este posibilặ
participaţia, cum este cazul infracţiunilor neintenţionate sau nu sunt
posibile decât anumite forme de participaţie, şi aici avem în vedere
coautoratul, care nu este posibil decât la anumite infracţiuni.
Pentru a fi subiect activ al infracţiunilor contra persoanei,
făptuitorul trebuie să îndeplinească anumite condiţii, general
valabile în cazul tuturor infracţiunilor, şi anume: să fie o persoană
fizică, să îndeplinească condiţia de vârstă, să fie responsabilă şi
să aibă libertate de voinţă şi de acţiune. Condiţia specială pe care
trebuie să o îndeplinească subiectul activ al unei infracţiuni este cea
conform căreia el trebuie să îndeplinească o anumită calitate
specială, iar în acest sens am făcut referire mai sus.
22
C. Bulai, op. cit., pag. 148; C. Mitrache, op. cit., pag. 85.
23
V. Dobrinoiu şi alţii, op. cit., pag. 93.
21
b) Subiectul pasiv (victima) este persoana fizică a cărei viaţă,
integritate corporală, sănătate, libertate sau demnitate au fost lezate
prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii incriminate de norma penală.
Uneori şi victima are un rol în producerea rezultatului
infracţional, însă studierea rolului victimei în declanşarea faptei
ilicite nu constituie o preocupare a dreptului penal, ci revine
victimologiei.24 Este vorba de infracţiunea de viol, când
comportamentul vestimentar sau gestica victimei atrage sau instigă
făptuitorul la săvârşirea faptei penale.
Spre deosebire de subiectul activ, subiectul pasiv nu
trebuie să îndeplinească condiţiile generale referitoare la vârstă,
discernământ, ci trebuie să îndeplinească doar anumite condiţii
speciale, cum ar fi: o anumită calitate - la viol în forma agravată
sau la pruncucidere. Alteori, calitatea subiectului pasiv constituie
o agravantă a infracţiunii, de exemplu, calitatea de soţ sau de rudă
apropiată, la infracţiunea de omor calificat.25
Subiectul pasiv al infracţiunilor contra persoanei se
împarte în două categorii: subiect pasiv general şi subiect pasiv
special.
Subiectul pasiv general în cazul acestor tipuri de
infracţiuni este statul, ca reprezentant al societăţii, deoarece orice
infracţiune săvârşită împotriva unei persoane are repercusiuni
negative şi asupra societăţii în general, afectând ordinea de drept şi
influenţând negativ din punct de vedere psihologic pe toţi membrii
societăţii.
Subiectul pasiv special şi principal, în acelaşi timp, este
persoana fizică asupra căreia acţiunea sau inacţiunea care constituie

24
T. Bogdan, I. Sintea, „Analiza psiho-socială a victimei. Rolul ei în procesul
judiciar”, Edit. Ministerului de Interne, 1988, pag.153.
25
V. Dobrinoiu şi alţii, op. cit., pag. 94.
22
elementul material al faptei ilicite se răsfrânge nemijlocit, în mod
efectiv.

3.Latura obiectivă.
Latura obiectivă reprezintă o parte componentă a
conţinutului constitutiv al infracţiunii, care cuprinde totalitatea
condiţiilor privitoare la actul de conduită, cerute de lege pentru
existenţa infracţiunii.26
La orice infracţiune, latura obiectivă a acesteia are în
structura sa, în mod obligatoriu, următoarele elemente: elementul
material, care constă în acţiunea sau inacţiunea incriminată; condiţii
de timp, loc, mod şi împrejurări, când au rol de cerinţe esenţiale sau
elemente circumstanţiale ale formei agravate; urmarea sau rezultatul
socialmente periculos, care constă fie într-o vătămare, într-o
atingere adusă unei valori sociale, ocrotită prin norma de
incriminare, fie într-o stare de pericol, de ameninţare, produsă
valorii sociale pe care norma penală o apără; şi nu în cele din urmă,
raportul de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea săvârşită de
infractor şi rezultatul socialmente periculos.

a)Elementul material.
Sub aspectul elementului material, infracţiunile contra
persoanei se comit, de regulă, prin acţiune, aceste acţiuni fiind de o
mare varietate: ucidere, lovire, ameninţare, raport sexual, atingere
adusă onoarei.
La unele infracţiuni, elementul material nu se poate realiza
decât printr-o acţiune, cum este cazul infracţiunii de viol, calomnie;
la alte infracţiuni, elementul material constă şi într-o inacţiune, şi

26
AL. Boroi, „Drept penal. Partea generală”, Ed. All Beck , Bucureşti, 1999.
23
aici ne referim la infracţiunea de omor, pruncucidere, ucidere din
culpă etc.

b)Urmarea imediată.
În toate cazurile, infracţiunile contra persoanei produc şi o
urmare imediată, prevăzută expres sau implicit în textul de
incriminare.
În raport de existenţa urmării imediate, deosebim
infracţiunile de rezultat şi cele de simplă acţiune.
Infracţiunile de rezultat reprezintă forma tipică a
infracţiunii şi constau în acele fapte ilicite care, după terminarea
actelor de executare, produc rezutatul specific acelui tip particular
de infracţiuni, pe când infracţiunile de simplă acţiune sau
infracţiunea - fapt epuizat o întâlnim în cazul infracţiunilor continue
şi au ca specific faptul că acţiunea care constituie elementul material
al faptei este susceptibilă de prelungire şi după consumare, caz în
care - în mod paralel - are loc şi o amplificare a rezultatului.

c)Condiţii de timp, loc, mod de săvârşire a infracţiunii.

Dacă mijloacele de săvârşire a faptei sunt, în general,
irelevante, pentru existenţa infracţiunilor contra persoanei
(incriminări cu conţinut deschis) totuşi, în unele cazuri, folosirea
anumitor mijloace condiţionează existenţa fie a infracţiunii în forma
simplă (violenţa sau ameninţarea în cazul şantajului) fie existenţa
unor forme mai grave (mijloace care pun în pericol viaţa mai multor
persoane în cazul omorului calificat)27. De asemenea, uneori, locul
şi timpul comiterii faptei condiţionează existenţa infracţiunii ca
atare sau a unei forme calificate (comiterea infracţiunii de calomnie
în public, dacă avem în vedere factorul loc sau săvârşirea

27
V. Dobrinoiu, op. cit., pag. 94.
24
 infracţiunii de violare de domiciliu în timpul nopţii, dacă ne
referim la factorul timp).

d)Raportul de cauzalitate.
Atunci când legea condiţionează incriminarea unei acţiuni
sau inacţiuni ilicite de existenţa unei urmări materiale imediate, va
trebui să se stabilească raportul de cauzalitate dintre faptă şi
rezultat.
Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi
rezultatul consecutiv va fi definită ori de câte ori se poate stabili o
corelaţie între activitatea făptuitorului şi urmarea imediată,
indiferent dacă rezultatul s-a produs ca urmare a acţiunii sau a
inacţiunii acestuia. Nu are relevanţă faptul că la producerea
infracţiunii au concurat şi alţi factori: preexistenţi, concomitenţi sau
ulteriori acţiunii incriminate, atâta timp cât aceştianu întrerup
legătura de cauzalitate între activitatea făptuitorului şi rezultatul
produs, şi nici ponderea acestor factori în producerea rezultatului.28

4. Latura subiectivă.
Latura subiectivă a conţinutului oricărei infracţiuni constă
în totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea
psihică a făptuitorului - sub raportul conştiinţei şi voinţei sale - faţă
de materialitatea faptei săvârşite (acţiune sau inacţiune, rezultat,
raport de cauzalitate) pentru ca acea faptă să constituie infracţiune.29
Elementul de bază, uneori singurul, care intră în structura
laturii subiective a oricărei infracţiuni este vinovăţia. La alte
infracţiuni, pentru completarea laturii subiective, prin textele de

28
A. Boroi, V. Iftenie, ”Infracţiunile de lovire şi vătămare a integrităţii corporale sau
a sănătăţii”, Ed. Juridică, Bucureşti, 2004, pag. 40.
29
V. Dobrinoiu, op. cit., pag. 169.
25
incriminare ale acestora, sunt prevăzute însă şi alte condiţii
referitoare la scop şi mobil.
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a persoanei care,
săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social, a
avut, în momentul executării, reprezentarea faptei şi a urmărilor
socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut
reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale
acesteia, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei
reprezentări.30
Mobilul, ca element al laturii subiective, reprezintă
impulsul intern din care se naşte rezoluţia infracţională şi, pe cale de
consecinţă, punerea în executare a acesteia.
Scopul, ca un ultim component care întregeşte latura
subiectivă, desemnează obiectivul urmărit de făptuitor - de regulă -
schimbarea în realitatea obiectivă, prin săvârşirea acţiunii sau
inacţiunii care constituie elementul material al faptei.

a)Vinovăţia.
Sub aspectul formei de vinovăţie, infracţiunile contra
presoanei pot fi săvârşite cu intenţie (omorul, calomnia), fie cu
praeterintenţie (lovirile, vătămările corporale grave sau loviturile
cauzatoare de moarte), fie din culpă (uciderea din culpă, vătămarea
corporală din culpă). Stabilirea formei de vinovăţie cu care a
acţionat făptuitorul şi a modalităţilor acesteia, corespunzătoare
fiecărei forme, prezintă o importanţă deosebită pentru încadrarea
juridică a faptei şi uneori pentru individualizarea infracţiunii.

b)Mobilul şi scopul.

30
C. Bulai., op. cit., pag. 118.
26
 De regulă, mobilul şi scopul cu care a acţionat făptuitorul,
nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii, ci doar pentru
stabilirea cuantumului pedepsei.
Numai ca excepţie, uneori, legiuitorul cuprinde mobilul
sau scopul fie ca cerinţă a conţinutului incriminării, fie ca
circumstanţă agravantă; de exemplu, omorul calificat prevăzut de
art. 175 lit. d, g, h, C. penal şi omorul deosebit de grav prevăzut de
art. 176 lit. d, C. penal. Omorul calificat este o variantă a omorului
simplu, în al cărui conţinut intră elemente sau împrejurări
agravante.

5.Forme. Modalităţi. Sancţiuni.

a)Forme.
Infracţiunile contra persoanei sunt susceptibile, de regulă,
de o desfăşurare în timp, ca urmare pot avea forme imperfecte, cum
ar fi actele pregătitoare sau tentativa.31
1)Actele pregătitoare sau preparatorii sunt acele acte efectuate în
vederea realizării laturii obiective a infracţiunii pe care subiectul s-a
hotărât să o comită.32 Aceste acte pregătitoare sunt:
♦ procurarea, producerea sau adaptarea mijloacelor sau instrumentelor
necesare comiterii infracţiunii;
♦ culegerea de date sau informaţii de natură să facă posibilă sau să
uşureze săvârşirea infracţiunii;
♦ luarea de măsuri în vederea îngreunării descoperirii faptei ce se va
comite sau în vederea asigurării folosului ce va rezulta din infracţiune.
Delimitarea actelor pregătitoare, în cazul infracţiunilor
contra persoanei, are o importanţă deosebită, deoarece de multe ori,
31
V. Dobrinoiu şi alţii, op.cit., pag. 95.
32
V. Dongoroz, op. cit., pag. 261; I. Oancea în “Explicaţii teoretice ale Codului penal
român”, vol. I, pag. 182.
27
aceste acte trădează intenţia concretă a făptuitorului (omor cu
premeditare), fapt care va ajuta la încadrarea corectă a faptei şi la
individualizarea pedepsei penale.
Actele pregătitoare, deşi sunt posibile la infracţiunile
contra persoanei, totuşi nu sunt incriminate ca atare. Ele ar putea fi
pedepsite dacă sunt efectuate de o altă persoană decât autorul,
devenind acte de complicitate anterioară, însă, dacă autorul comite
acte preparatorii, acestea se absorb în activitatea de autorat.
2)Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi
infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs
efectul din cauze independente de voinţa infractorului.33
La infracţiunile contra persoanei, tentativa este posibilă
aproape în toate cazurile, însă ea nu se sancţionează decât la o parte
din infracţiuni, cum ar fi infracţiunea de omor, viol etc.
3)Consumarea infracţiunilor contra persoanei are loc în momentul
când se produce urmarea imediată descrisă în norma de incriminare
(rezultatul vătămărilor sau starea de pericol).

b)Modalităţi.
Faptele contra persoanei pot fi incriminate sub numeroase
modalităţi normative: simple, calificate (atenuate sau agravate).
Fiecare modalitate normativă poate cunoaşte, la rândul său,
nenumărate modalităţi faptice, de realizare efectivă, determinate de
împrejurările concrete în care fapta a fost comisă, în raport cu
mijloacele folosite, cu locul şi timpul în care s-a săvârşit
infracţiunea, cu relaţiile dintre infractor şi victimă, cu mobilul
infracţiunii.

33
Din acest punct de vedere, putem spune că legislaţia româna s-a raliat legislaţiei
occidentale, dacă avem în vedere că şi Codul penal francez sau cel german definesc
în mod asemănător tentativa.
28
c)Sancţiuni.
Având în vedere că faptele incriminate în acest capitol al
Codului penal protejează cea mai importantă valoare din societate,
şi anume omul, cu toate drepturile şi atributele existenţei sale, este
firesc ca şi pedepsele prevăzute în cazul comiterii unor astfel de
infracţiuni să fie foarte mari în comparaţie cu cele aplicate pentru
alte infracţiuni, acest lucru întâmplându-se tocmai pentru a asigura o
garanţie efectivă a acestor drepturi şi atribute fundamentale ale
fiinţei umane.
Pedeapsa principală pentru infracţiunile contra persoanei
diferă, după importanţa relaţiilor sociale ocrotite de legea penală,
pentru fiecare incriminare34; astfel, omorul deosebit de grav este
sancţionat cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă, pe când insulta - cu
amendă. Pedeapsa cu amendă este prevăzută şi alternativ cu
pedeapsa închisorii (calomnia, hărţuirea sexuală). Pedeapsa
închisorii poate fi prevăzută şi singură, cum este cazul infracţiunilor
de omor, viol, ucidere din culpă etc.
La unele infracţiuni se prevede şi pedeapsa
complementară care constă în interzicerea unor drepturi; la altele,
această pedeapsă se prevede expres, în baza şi în condiţiile art. 65
Cod penal.
În situaţia în care tentativa se pedepseşte, se aplică regulile
generale cuprinse în art. 21 C. penal.

34
V.Dobrinoiu şi alţii, op.cit., pag. 95.
29
30
 CAPITOLUL II

ANALIZA INFRACŢIUNII DE VĂTĂMARE CORPORALĂ

GRAVĂ

Secţiunea I.

1.Conţinutul legal.
Sub denumirea de infracţiune de vătămare corporală
gravă, legiuitorul în materie penală a ţinut să incrimineze la art. 182
C. penal, “fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau
sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri
medicale mai mult de 60 de zile sau care a produs vreuna din
următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea
funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică,
sluţirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieţii persoanei.
Fapta este mai gravă dacă este săvârşită în scopul
producerii consecinţelor prevăzute în aliniatul precedent ”.
Potrivit Legii nr. 169 din 10 aprilie 2002 privind
modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de procedură
penală şi a unor legi speciale, operează o modificare în ceea ce
priveşte sancţiunea; astfel art. 182 modificat are următorul conţinut:
„Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o
vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult
de 60 de zile, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Dacă fapta a produs vreuna dintre următoarele consecinţe:
pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o
infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluţirea, avortul, ori

31
punerea în primejdie a vieţii persoanei, pedeapsa este închisoare de
la 2 la 10 ani.
Când fapta a fost săvârşită în scopul producerii
consecinţelor prevăzute la alin. 1 şi 2, pedeapsa este închisoare de la
3 la 12 ani.
Tentativa faptei prevăzute la alin. 3 se pedepseşte”.
Din reglementarea enumerată mai sus rezultă că ceea ce o
caracterizează, determinând gradul ei ridicat de pericol social, este
producerea unor consecinţe mai grave decât cele pe care le implică
infracţiunea de lovire sau alte violenţe sau infracţiunea de vătămare
corporală.
Această infracţiune se realizează prin producerea unor
rezultate caracterizate fie prin durata mare a îngrijirilor medicale, fie
prin natura vătămărilor produse.35

2.Condiţii preexistente.
a)Obiectul infracţiunii.
Obiectul juridic generic al infracţiunii de vătămare
corporală gravă este identic , în mare parte, cu cel al celorlalte
infracţiuni contra persoanei şi anume, ansamblul relaţiilor sociale
care se constituie şi se desfăşoară în legătură cu persoana privită sub
totalitatea atributelor sale fundamentale, mai ales integritatea
corporală şi sănătatea persoanei, viaţa, inviolabilitatea sexuală,
libertatea sau demnitatea persoanei.
Obiectul juridic special al infracţiunii de vătămare
corporală gravă se referă la relaţiile sociale care se nasc şi privesc
ocrotirea integrităţii corporale sau a sănătăţii fiecărei persoane,
împotriva faptelor care aduc atingere acestor atribute fundamentale,
esenţiale existenţei umane.
35
O. Loghin, A. Filipaş, “Drept penal român. Partea specială”, Cartea de Editură şi
Presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992.
32
 Obiectul material al acestei fapte prevăzute de legea
penală este corpul persoanei privit în integralitatea sa fizică sau
psihică.
b)subiecţii infracţiunii.
Subiectul activ al infracţiunii de vătămare corporală gravă
poate fi orice persoană, deoarece legea nu îi cere acestuia nici o
calitate specială. Totuşi calitatea persoanei, dacă se răsfrânge asupra
faptei sale, interesează, trebuind să se ţină seama la individualizarea
pedepsei (cum ar fi în cazul calităţii de profesor sau dacă persoana
respectivă este superior sau inferior ierarhic faţă de victimă)36.
Persoana care constituie subiect activ al acestei infracţiuni
trebuie să îndeplinească condiţiile de vârstă şi responsabilitate
prevăzute de lege.
Fapta se poate comite şi în participaţie, în oricare dintre
formele sale.
Subiectul pasiv este de două categorii, ceea ce semnifică
faptul că, prin realizarea elementului material se prejudiciază două
părţi: pe de o parte, corpul victimei asupra căruia se exercită efectiv
şi direct activitatea incriminată în legea penală (ne aflăm în faţa
subiectului pasiv principal); pe de altă parte, prin această infracţiune
se prejudiciază societatea, în general, prin crearea unei stări de
tensiune şi panică în rândul populaţiei, dat fiind faptul că această
infracţiune are un grad ridicat de pericol social (în această a doua
situaţie, societatea desemnează subiectul pasiv general).
O condiţie esenţială a subiectului pasiv principal este ca
acesta să se afle în viaţă, pentru o corectă încadrare juridică a faptei
incriminate de legea penală. Totodată, este indiferent dacă persoana
se află în plină vigoare, este pe moarte sau suferă de o boală
incurabilă.37
36
T. Vasiliu, G. Antoniu şi alţii, “Codul penal - comentat şi adnotat, partea specială”.
37
Idem.
33
 Nu sunt cerinţe esenţiale cu privire la locul şi timpul
comiterii infracţiunii.

Secţiunea a II-a

1.Latura obiectivă.
a)Elementul material al infracţiunii de vătămare corporală gravă îl
constituie acţiunea sau inacţiunea care produce rezultatul arătat la
art. 182 alin. 1 C. penal, rezultat caracterizat prin durata mare de
zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare.
Acest rezultat, care constituie elementul constitutiv
agravant ce diferenţiază infracţiunea mai sus menţionată de
celelalte infracţiuni contra integrităţii şi sănătăţii persoanei, constă
în:
♦ o vătămare ce necesită pentru vindecare mai mult de 60
de zile.
Caracterul grav al vătămării este determinat în această
situaţie de durata mare a îngrijirilor medicale. Această durată, ce
depăşeşte două luni, constituie unul dintre criteriile de delimitare a
acestei infracţiuni de alte infracţiuni de vătămare corporală.
Nu are importanţă dacă durata îngrijirilor medicale
necesară pentru vindecare a fost evaluată înainte de vindecare,
deoarece în stadiul actual de dezvoltare al ştiinţei medicale, o
asemenea evaluare este posibilă. Bineînţeles, o asemenea evaluare
va putea fi corectată pe baza examinării ulterioare a victimei. Nu are
importanţă dacă îngrijirile medicale s-au acordat şi în perioada
ameliorării vătămării, pentru că legea pretinde să se fi produs o
vindecare şi nu o ameliorare.38

38
T. Vasiliu, G. Antoniu, op. cit.
34
 Pentru existenţa infracţiunii, nu are relevanţă că în
perioada în care au loc îngrijirile medicale, persoana vătămată a
efectuat deplasări sau s-a prezentat la locul de muncă. Fapta
constituie infracţiune de vătămare corporală gravă şi dacă durata
îngrijirilor medicale s-a prelungit peste 60 de zile datorită aplicării
cu întârziere a tratamentului medical, dacă nu s-a dovedit că
persoana vătămată a urmărit să întârzie vindecarea leziunilor ce i-au
fost provocate.39
Aceste două concepte, de “durata îngrijirilor medicale”
şi “vătămare corporală”, sunt direct proporţionale şi se află într-un
raport de interdependenţă, în sensul că: cu cât durata îngrijirilor
medicale este mai mare, cu atât creşte caracterul agravant al
vătămării corporale şi, prin urmare, sporeşte gradul de pericol social
al faptei.
Potrivit vechii reglementări erau prevăzute şi alte rezultate
ce caracterizau varianta tip a infracţiunii, acestea regăsindu-se în
noul text de lege ca fiind tipice unei forme mai grave a infracţiunii:
♦ pierderea unui simţ sau organ sau încetarea funcţionării
acestora.
Prin această consecinţă prevăzută de legiuitorul penal în
norma de incriminare, trebuie să avem în vedere pierderea unuia din
cele 5 simţuri ale omului sau lipsirea persoanei vătămate de o parte
a corpului care îndeplineşte o anumită funcţie. Această infracţiune
există chiar dacă organul respectiv se păstrează dar acesta nu poate
să-şi îndeplinească funcţia.
Prin pierderea simţului, victima nu mai poate percepe
senzaţiile din lumea exterioară, iar prin pierderea unui organ,
victima nu mai poate să-şi îndeplinească un atribut fiziologic pe
care un om normal, în aceleaşi condiţii, l-ar putea îndeplini, prin

39
O. Loghin, T. Toader, op. cit.
35
aceasta creionându-se periculozitatea socială care subzistă în
această consecinţă a infracţiunii de vătămare corporală gravă.
Pierderea unui simţ poate fi independentă de pierderea
organului respectiv, adică se poate ca organul să nu fie pierdut, dar
fiziologic să nu-şi mai poată îndeplini funcţia, cum ar fi situaţia
când, datorită unor substanţe nocive, ochii şi-au pierdut aptitudinea
de a mai percepe senzaţii vizuale, caz în care observăm că organul
subzistă dar nu-şi mai poate îndeplini funcţiunea. Pierderea unui
organ, însă, atrage pierderea simţului, atunci când simţul se
realizează exclusiv prin organul pierdut, cum ar fi cazul când
distrugerea ochilor atrage de la sine atât pierderea simţului vederii
cât şi a organului.40
Dacă pierderea simţului este parţială şi nu totală, adică se
produce o slăbire a simţului, ne aflăm în faţa altei consecinţe
prevăzute de legiuitorul român în materie penală, şi anume:
♦ producerea unei infirmităţi fizice sau psihice permanente.
Din textul incriminator putem deduce condiţiile pe care
trebuie să le îndeplinească această infirmitate pentru a putea
constitui elementul material al infracţiunii de vătămare corporală
gravă, şi anume: această infirmitate trebuie să fie permanentă, pe
de o parte, iar pe de altă parte să nu fie susceptibilă de vindecare.
Prin infirmitate se poate înţelege: slăbirea unui simţ
(surzenie parţială), slăbirea unui organ sau alterarea unei funcţiuni
(alterarea aptitudinii normale de masticare în urma unei fracturi a
maxilarului)41.
Drept urmare, prin infirmitate fizică se înţelege o stare
anormală cu caracter permanent, când victima este în imposibilitate
de a se folosi în mod normal de corpul său, sau să se înfăţişeze în
40
V. Dongoroz şi alţii, “Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea
specială”, vol. III, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1971.
41
Idem.
36
acea stare în care s-a aflat înainte de comiterea infracţiunii (ruperea
unui deget de la o mână sau de la un picior, ruperea unui picior sau
slabirea unui simţ, toate nevindecabile).42
Într-o altă opinie, dar care defineşte aceeaşi stare de fapt
ca şi definiţia precedentă, se specifică faptul că infirmitatea fizică
semnifică o stare anormală de inferioritate în care este pusă
persoana, în raport cu celelalte persoane şi chiar în raport cu propria
ei stare, anterior săvârşirii faptei.
♦ sluţirea.
Prin această consecinţă prevăzută de art. 182 alin. 1 C.
penal, se înţelege cauzarea unui grav prejudiciu estetic, schimbarea
înfăţişării normale a persoanei, într-o înfăţişare neplăcută,
respingătoare.43
Nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii dacă aceste
defecte ar putea fi ascunse sau atenuate.
Această urmare poate lua forma unei desfigurări
(schimbarea aspectului feţei), deformări (schimbarea formei
corpului) sau mutilări (desprinderea unei părţi din corp)44.
♦ avortul; cu alte cuvinte, întreruperea cursului sarcinii unei
persoane şi expulzarea produsului concepţiei.45
Ca o condiţie esenţială pentru reţinerea acestei
circumstanţe în sarcina făptuitorului, se cere ca acesta să fi cunoscut
sau să fi putut cunoaşte că victima este o femeie însărcinată. În caz
contrar, există eroare de fapt cu privire la circumstanţa agravantă,
situaţie prevăzută de art. 51 alin. 2 C. penal.
Simpla prezumţie generală şi vagă conform căreia orice
femeie poate fi însărcinată, şi prin urmare o vătămare adusă unei

42
T. Vasiliu, G. Antoniu, op. cit.
43
V. Dobrinoiu şi alţii, op. cit., pag.129.
44
O. Loghin, A. Filipaş, op. cit.
45
Idem.
37
femei poate provoca avortul, nu poate fi admisă deoarece ar
însemna crearea unei răspunderi penale obiective bazate numai pe
rezultatul produs, indiferent de atitudinea subiectivă a făptuitorului,
ceea ce contravine art. 17 combinat cu art. 19 C. penal.46
♦ punerea în primejdie a vieţii persoanei, prin aceasta
înţelegându-se situaţia când făptuitorul a creat prin activitatea sa
posibilitatea reală şi concretă ca victima să înceteze din viaţă. În
această ipoteză, făptuitorul nu urmăreşte moartea victimei şi nici nu
acceptă acest rezultat, altfel fapta ar constitui tentativă de omor.
Subiectul acţionează numai în vederea vătămării corporale a
victimei, dar în condiţii susceptibile de a-i produce moartea. Dacă
acest rezultat se produce, fapta cade sub incidenţa art. 183 C. penal,
constituind infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte.47
Sub aspectul elementului material putem afirma că
infracţiunea de vătămare corporală gravă este o infracţiune de
acţiune (comisivă), dar care poate fi comisă nu numai prin activităţi
pozitive ci şi prin atitudini omisive. Această faptă penală este
totodată o infracţiune materială, instantanee, de daune, de rezultat.
Cu alte cuvinte, pentru existenţa ei este necesar să se producă
urmările prevăzute de art. 182 alin. 1 C. penal.

b)Cerinţe esenţiale.
Nu există împrejurări de loc, timp sau mod care să
condiţioneze incriminarea unei fapte ca fiind vătămare corporală
gravă. Totuşi, existenţa anumitor condiţii de loc, timp sau săvârşire
cu cruzime a acestor fapte, poate ajuta foarte mult organele de
justiţie la individualizarea pedepsei.

c)Urmarea imediată.
46
V. Dongoroz şi alţii, op. Cit.
47
Idem.
38
 Fiind o infracţiune de rezultat, comiterea ei presupune şi
existenţa anumitor urmări, expres prevăzute de legea penală,
cuprinse în art. 182 alin. 1 C. penal.
Producerea mai multor urmări din cele enumerate şi
dezbătute mai sus determină răspunderea făptuitorului pentru o
singură infracţiune dar în forma agravată. Dacă printr-o singură
acţiune sau inacţiune s-a produs ca urmare imediată vătămarea mai
multor persoane, adică ne aflăm în faţa unei pluralităţi de subiecţi
pasivi, făptuitorul va răspunde pentru un concurs de infracţiuni, în
raport cu numărul victimelor a căror integritate corporală şi sănătate
a fost vătămată. Deci, urmarea imediată a acestei fapte este
vătămarea.

d)Legătura de cauzalitate.
Pentru ca o faptă ilicită să cadă sub incidenţa art. 182 C.
penal, trebuie ca între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi
rezultatul vătămător, care poate consta într-una sau mai multe
consecinţe prevăzute expres de legiuitorul penal, să existe legătură
de cauzalitate. Cu alte cuvinte, acţiunea sau inacţiunea săvârşită de
făptuitor trebuie să determine în mod nemijlocit şi fără echivoc
urmarea vătămătoare, sau privită din alt unghi, urmarea imediată
trebuie produsă în concret, efectiv de acţiunile sau inacţiunile
înfăptuite de subiectul activ.
Inexistenţa acestei legături cauzale face ca o persoană să
fie exonerată de răspundere penală, deci să fie declarată nevinovată.

2. Latura subiectivă.

a)Vinovăţia.

39
 În privinţa stabilirii formei de vinovăţie cu care poate fi
comisă infracţiunea de vătămare corporală gravă, părerile sunt
împărţite. Latura subiectivă este specifică însă formei în care este
comisă infracţiunea, şi anume forma simplă prevăzută de art. 182,
alin 1 C. penal sau formele agravate prevăzute de alin. 2 şi 3.
Unii autori susţin că forma de vinovăţie cu care poate fi
comisă această infracţiune, în forma simplă, este praeterintenţia;
făptuitorul va răspunde de consecinţele mai grave ale faptei sale cu
condiţia ca acestea să fi rezultat din activitatea sa de loviri sau
vătămari corporale ale victimei, şi să se stabilească faptul că autorul
putea şi trebuia să prevadă rezultatul mai grav al faptei sale. Autorii
susţin că atunci când făptuitorul se dedă unor acţiuni de loviri sau
vătămări corporale ale persoanei, se naşte prezumţia, relativă de
altfel, că acesta şi-a asumat şi riscul unor consecinţe mai grave.
Dacă autorul infracţiunii n-a prevăzut şi nu putea să prevadă
rezultatul mai grav al faptei sale, se va reţine în sarcina sa
infracţiunea de loviri sau alte violenţe sau infracţiunea de vătămare
corporală.48
Aceiaşi autori susţin că, dacă făptuitorul a urmărit anume
producerea consecinţelor enumerate de art. 182 alin. 2, el a comis
fapta numai cu intenţie directă iar acest lucru constituie
împrejurarea agravantă, prevăzută în alin. 3, art. 182 C. penal.
Majoritatea autorilor consideră că această infracţiune, sub
aspectul laturii subiective, se poate comite cu intenţie indirectă sau
praeterintenţie.49 În cazul praeterintenţiei, făptuitorul acţionează cu
intenţie numai în ceea ce priveşte fapta de lovire sau vătămare, dar
este totodată în culpă faţă de consecinţa mai gravă produsă.
Dacă nici măcar culpa făptuitorului nu poate fi stabilită,
acesta nu va răspunde pentru consecinţele mai grave ci, după caz,
48
T. Vasiliu, G. Antoniu, op. cit.
49
Trib. Reg. Iaşi, Dec. pen. nr. 2651/1967 în R.R.D. nr. 6/1968, pag. 168.
40
pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe sau pentru
infracţiunea de vătămare corporală, după cum au mai afirmat unii
autori.

b)Mobilul şi scopul.
Prin mobil se înţelege impulsul intern din care se naşte
rezoluţia infracţională şi, pe cale de consecinţă, punerea în
executare a acesteia, iar prin scop se poate defini obiectivul pe care-
l urmăreşte făptuitorul prin producerea faptei.
Ambele elemente ale laturii subiective, cu care a acţionat
faptuitorul, nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii ci
doar pentru stabilirea cuantumului pedepsei.
Ca mobil al acestei infracţiuni putem întâlni: furia,
gelozia, duşmănia, răzbunarea, etc. Aceste impulsuri negative care
direcţionează în mod negativ personalitatea şi mai ales
comportamentul uman, se nasc şi se dezvoltă mai ales când sunt sub
influenţa unor factori activi biologic, cum ar fi consumul de alcool
sau de droguri.
Scopul acestor infracţiuni, finalitatea pe care doreşte să o
confere făptuitorul faptei sale ilicite, este foarte diversificat, fiind
determinat de o serie de condiţii de ordin social, economic sau
cultural.
Statisticile poliţieneşti operative, cât şi practica judiciară
dovedesc faptul că infracţiunea de vătămare corporală gravă şi, de
regulă, infracţiunile comise cu violenţă, sunt specifice păturii
sociale submedii sau familiilor dezorganizate, din această cauză
scopul nu poate fi specific.
După cum observăm, aceste elemente nu au o importanţă
covârşitoare în determinarea sau existenţa elementului material al
acestei fapte însă, cu ajutorul lor se poate realiza o mai bună

41
individualizare a pedepsei, lucru foarte util pentru înfăptuirea
corectă a justiţiei.

Secţiunea a III-a: Forme. Modalităţi. Sancţiuni.

1. Forme.
a)Actele pregătitoare, adică acele activităţi întreprinse de
făptuitor pentru săvârşirea infracţiunii, deşi posibile, nu se
pedepsesc. Ele ar putea fi sancţionate dacă ar fi înfăptuite de alte
persoane decât făptuitorul, caz în care ne-am afla în faţa unei
complicităţi anterioare.
Dacă autorul comite acte preparatorii, acestea vor fi
absorbite de activitatea de autorat iar delimitarea acestor acte are o
importanţă deosebită, mai ales pentru individualizarea pedepsei.
b) Tentativa la infracţiunea de vătămare corporală gravă este
posibilă, însă ea nu cade sub incidenţa legii penale în varianta tipică.
La faptele incriminate de art. 182 alin. 3 C. penal, când infracţiunea
s-a comis cu intenţie directă, tentativa se pedepseşte.
c) Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se
produce rezultatul descris de norma incriminatoare, adică vătămarea
corporală care necesită pentru vindecare cel puţin 60 de zile de
îngrijiri medicale.
În concluzie, din cele enumerate mai sus, rezultă că
infracţiunea de vătămare corporală gravă, sub aspectul formei, este
o infracţiune materială instantanee şi de daună, săvârşită atât printr-
o acţiune cât şi prin inacţiune.

2. Modalităţi.
A. Modalităţi normative.

42
 Infracţiunea de vătămare corporală gravă, ca şi cele
prevăzute de art. 180 şi 181 C. penal, este considerată o infracţiune
de acţiune – comisivă (realizată prin activitatea făptuitorului),
materială (vătămarea corporală se produce instantaneu, la contactul
violent cu corpul victimei) şi de daună.50
Această infracţiune are ca modalităţi normative fapta
descrisă la art. 182 alin. 1 C. penal, pe de o parte, şi modalităţile
agravate prevăzute de art. 182 alin. 2 şi 3 C. penal, pe de altă parte.
a)Varianta tip - este cuprinsă în primul aliniat al art. 182 C. penal,
fiind delimitată de toate consecinţele care constituie elementul
constitutiv al infracţiunii de vătămare corporală gravă:
-o vătămare care necesită spre vindecare îngrijiri
medicale mai mult de 60 de zile;
Prin îngrijiri medicale se înţelege supunerea la un
tratament medical adecvat, aplicat chiar şi empiric, nu neapărat de
către un medic.
În acest sens, prin sentinţa penală nr. 2414/22 iunie 1992,
pronunţată de Judecătoria Constanţa, a fost condamnat la închisoare
pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. 1 C. penal,
inculpatul N.I. Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut
că la data de 15 octombrie 1991, inculpatul i-a aplicat părţii
vătămate lovituri de cuţit, care au necesitat îngrijiri medicale pe o
durată de 60-70 de zile, aşa cum reiese din certificatul medico-legal
nr. 3441/8 noiembrie 1991, eliberat de Serviciul medico-legal
judeţean Constanţa.
Împotriva sentinţei, inculpatul a declarat recurs susţinând,
printre altele, că, deşi conform certificatului medico-legal au fost
necesare 60-70 zile de îngrijiri medicale, totuşi din actele dosarului
rezultă că în această perioadă la care se referă certificatul medico-
50
A. Boroi, V. Iftenie, ”Infracţiunile de lovire şi vătămare a integrităţii corporale sau
a sănătăţii”, Ed. Juridică, Bucureşti, 2004, pag. 58.
43
legal, persoana vătămată a prestat activităţi de muncă în majoritatea
timpului la unitatea la care este angajat, astfel încât se impune o
nouă expertizare pentru a se stabili timpul real necesar pentru
îngrijiri medicale ca urmare a faptei inculpatului.
În aplicarea prevederilor art. 182, alin 1 C. penal, nu
prezintă relevanţă faptul că, în perioada la care se referă certificatul
medico-legal în ceea ce priveşte timpul de îngrijiri medicale
necesare vindecării, persoana vătămată s-a deplasat de acasă, ori
chiar a prestat efectiv muncă, atâta timp cât din probe nu rezultă că
deplasările au avut ca efect o agravare a consecinţelor vătămătoare,
produse prin actul de agresiune. Ceea ce a înţeles legiuitorul să
sancţioneze este numai săvârşirea agresiunii incriminate de
prevederile art. 182, alin. 1 C. penal. Legea nu obligă persoana
vătămată să stea în pat în perioada la care se referă certificatul
medico-legal, întrucât vindecarea leziunilor se face de la caz la caz,
uneori prin, alteori fără imobilizare. În speţă, loviturile fiind aplicate
în abdomen, persoana vătămată a fost în măsură să presteze chiar şi
muncă şi nu rezultă că prin aceasta s-a agravat starea sănătăţii sale
în raport cu cea existentă după aplicarea loviturilor. Împrejurarea că
în perioada îngrijirilor medicale cel vătămat prestează munca ar
putea să aibă relevanţă numai în ceea ce priveşte stabilirea
cuantumului despăgubirilor civile; în speţă, persoana vătămată nu s-
a constituit parte civilă51.
Soluţia Tribunalului Judeţean Constanţa ridică anumite
controverse. Într-o opinie, se susţine că tratamentul medical pentru
vindecare nu presupune, în mod necesar, în toate cazurile, nici
internare în spital, nici imobilizare la pat şi nici măcar repaus
permanent şi obligatoriu la domiciliu. Vindecarea, ca efect al
tratamentului aplicat, nu se poate produce în mod brusc, prin

51
R.R.D. nr. 6/1993.
44
trecerea directă de la starea de vătămare acută la starea de sănătate
completă. Dimpotrivă, ea presupune un proces organic lent care se
înfăptuieşte în decursul timpului şi în care trecerea de la starea de
vătămare corporală acută la cea de sănătate se face treptat,
progresiv. De aceea, regenerarea treptată a forţelor organismului
poate, la un moment dat, în cursul procesului de vindecare, să
determine recăpătarea capacităţii de muncă a persoanei vătămate,
deşi vindecarea nu s-a produs încă.
Nu se poate pune semnul egalităţii între durata îngrijirilor
medicale necesare pentru vindecare şi durata incapacităţii de muncă
determinate de fapta inculpatului cum, de asemenea, nu se poate
pune semnul egalităţii între recăpătarea capacităţii celui vătămat de
a-şi duce munca în cadrul exercitării atribuţiei, funcţiei şi scopul în
vederea căruia se aplică tratamentul medical. Tratamentul se poate
aplica şi concomitent cu activitatea dusă în cadrul serviciului, fără
ca prin aceasta să se înlăture semnificaţia sa sub aspectul încadrării
juridice a faptei care l-a făcut necesar.
Sub aspectul laturii civile, recăpătarea capacităţii de
muncă poate produce anumite efecte juridice, în ceea ce priveşte
determinarea prejudiciului.52
Într-o altă opinie, contrară celei enunţate mai sus, se
susţine că există două moduri prin care se poate stabili durata
îngrijirilor medicale; putem sublinia că este procedura uzuală care
se foloseşte de obicei în cauzele penale. Această modalitate este un
pronostic medical prin care se caracterizează vătămarea produsă,
imediat după săvârşirea faptei, prin care se stabileşte numărul de
zile necesare pentru vindecare, de unde reiese şi gradul de pericol
social al infracţiunii, având un rol determinant la încadrarea juridică
a faptei.

52
Dorin Clocotici, în R.R.D. nr. 3/1973.
45
 Cea de-a doua modalitate de calculare a numărului zilelor
de îngrijiri medicale constă în timpul efectiv necesar îngrijirilor
medicale; acelaşi autor consideră că este sigur că în acest fel se
ajunge la fixarea unor aspecte concrete şi certe reflectând realitatea
faptelor, în materialitatea lor obiectivă.
Atunci când textul de lege emite un criteriu precis pentru
stabilirea gradului de pericol social al faptelor, criteriul constând în
gravitatea urmărilor acestor fapte, gravitate care este determinată de
stabilirea unei durate de îngrijiri medicale, este necesar ca această
durată să fie constatată precis şi concret.
Aprecierea apriorică poate fi infirmată ca efect al unor
împrejurări variabile şi incerte, cum ar fi: natura variată a vătămării,
complexul de caracteristici specifice ale unui anumit organism,
pregătirea neegală a medicilor care fac constatarea, reacţiile
neaşteptate ale organismului faţă de un anumit tratament.
Ca atare, se consideră că prin orice apreciere apriorică
intră un anumit coeficient de incertitudine, în schimb, constatarea
finală, bazată pe aprecieri concrete şi efective reprezintă o apreciere
a realităţii şi, deci, poate sta la baza stabilirii adevărului ca
principiu general valabil al activităţii justiţiei. Din aceste lucruri
rezultă că cererea care se face într-o cauză penală de a se admite o
expertiză medico-legală pentru a verifica, după efectuarea
tratamentului, durata exactă a îngrijirilor medicale necesare pentru
vindecare, nu poate fi respinsă. Admiterea acestei cereri ar constitui
o garanţie concretă a respectării dreptului la apărare şi ar putea
consolida temeiul probatoriu pe care, în cele din urmă, s-ar fi srijinit
soluţia cauzei.
Dintre aceste două opinii, atât practica judiciară cât şi
doctrina au admis ca viabilă pe prima dintre ele, în sensul că, pentru
existenţa infracţiunii, nu are relevanţă că în perioada îngrijirilor

46
medicale necesare pentru vindecare, persoana vătămată a efectuat
deplasări sau s-a prezentat la serviciu. Fapta constituie infracţiune
de vătămare corporală gravă şi în cazul în care durata îngrijirilor
medicale s-a prelungit peste 60 de zile datorită aplicării cu întârziere
a tratamentului medical, dacă nu s-a dovedit că partea vătămată a
urmărit cu bună-ştiinţă să întârzie vindecarea leziunilor ce i-au fost
provocate, în scopul obţinerii unei pedepse mai grele pentru
făptuitor.53
În concluzie, admiterea unei cereri pentru efectuarea unei
expertize medico-legale, survenite după o examinare prealabilă a
persoanei vătămate, în scopul schimbării încadrării juridice a faptei
de vătămare corporală gravă, în condiţiile în care persoana vătămată
a efectuat unele activităţi de serviciu, nu este valabilă.
Suntem în cazul infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. 1
C. penal dacă durata îngrijirilor medicale s-a prelungit datorită
aplicării cu întârziere a tratamentului medical; în speţă, victimei, în
certificatul medico-legal, i se reţinuseră 9 zile de îngrijiri medicale
pentru vindecare. Ulterior, plaga s-a agravat, necesitând spre
vindecare mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale. Prin urmare,
ne aflăm în faţa unei infracţiuni progresive, în sensul că urmările se
prelungesc după consumarea faptei, încadrarea juridică fiind în
funcţie de durata îngrijirilor medicale până în momentul epuizării
faptei, adică până când urmările subsecvente infracţiunii au
încetat.54
Totodată, se reţine infracţiunea de vătămare corporală
gravă şi în împrejurarea în care prelungirea duratei îngrijirilor
medicale a fost favorizată de o leziune preexistentă. Este lipsită de
relevanţă existenţa unei leziuni anterioare, de vreme ce cauza care a
declanşat efectul şi, în consecinţă, îngrijirile medicale - indiferent de
53
O. Loghin, A. Filipas, op. cit.
54
R.R.D. nr. 2/1973, pag. 170.
47
durată - l-a constituit actul de lovire a victimei şi producerea sau
redeschiderea unei fracturi, cu toate urmările medicale ce decurg din
aceasta. În speţă, inculpatul a lovit victima cu un lemn, cauzându-i o
fractură a antebraţului, pentru a cărei vindecare este necesară o
durată de îngrijiri medicale de 80-90 de zile, în loc de 40-50,
datorită unei fracturi mai vechi, la acelaşi nivel, motiv pentru care
procesul de osificare s-a realizat cu mai multă dificultate55.

b)Variantele agravate prevăzute de alin. 2 şi 3 ale art. 182 C. penal:

-provocarea unei boli grave, boală care să nu poată fi
susceptibilă de vindecare în condiţiile evoluţiei contemporane a
ştiinţei medicale. Această consecinţă a fost inclusă în urmarea
descrisă de numărul de îngrijiri medicale.56
-pierderea unui simţ sau organ sau încetarea
funcţionării acestora; trebuie să se înţeleagă unul dintre cele cinci
simţuri pe care le posedă omul încă de la naştere.
În speţă, s-a reţinut existenţa infracţiunii de vătămare
corporală gravă în cazul faptei comise de D.I. Acesta, pe fondul
consumului de băuturi alcoolice împreună cu persoana vătămată -
G.V., au ajuns la anumite controverse care s-au finalizat cu o
confruntare între cele două persoane. De la distanţă relativ mică, 5-6
metri, inculpatul a aruncat cu o piatră în victimă, provocându-i
pierderea unui ochi. Ca urmare a acestui fapt, victima şi-a alterat
considerabil şi vederea, unul dintre simţurile vitale ale persoanei
umane.57
Într-o altă împrejurare, inculpatul M.V., aflându-se în stare
de ebrietate, a început să îşi acuze concubina că îl înşeală. După ce
cearta dintre cei doi s-a agravat, pe fondul tensiunii nervoase care se

55
R.R.D. nr. 5/1996, C.S.J., secţia penală, Decizia nr. 2561/19 octombrie 1995.
56
V. Dongoroz şi alţii, op. cit., vol. III.
57
Judecătoria Vaslui, decizia penală nr. 2157/1997.
48
afla între cei doi, inculpatul a luat un pahar cu apă şi l-a aruncat în
capul victimei provocându-i pierderea vederii la un ochi şi leziuni
ce au necesitat spre vindecare 35 zile de îngrijiri medicale. Fapta
constituie vătămare corporală gravă, chiar dacă nu întruneşte
condiţia îngrijirilor medicale, întrucât s-a produs pierderea nu totală,
ci parţială, a unui simţ, nu şi a organului care exercită acest simţ.58
-o infirmitate permanentă fizică sau psihică. Cu alte
cuvinte, prin consecinţa descrisă de legea penală, se înţelege un
prejudiciu cu caracter permanent care poate fi de ordin strict
morfologic, morfofuncţional sau numai funcţional.
Infirmitatea se asociază şi cu scăderea, tulburarea sau
încetarea unei funcţii a unui organ pereche, compensată de organul
restant (ochi, rinichi). Uneori, caracterul de permanenţă al
infirmităţii încetează prin anumite intervenţii chirurgicale, alteori,
deşi realitatea prejudiciului anatomic nu poate fi contestată, prin
importanţa sa minimă morfologică sau morfofuncţională, nu
constituie o infirmitate (de exemplu, lipsa unei porţiuni mici a
falangei, a unui ţesut tegumentar)59.
În speţă, se reţine infracţiunea de vătămare corporală
gravă prin provocarea unei infirmităţi fizice şi psihice în fapta
inculpaţilor D.L., C.M., B.V. Aceştia, supăraţi de tratamentul
exigent pe care îl aplica profesorul lor, B.E., în seara zilei de 12
decembrie 1997, l-au aşteptat după sfârşitul orelor prevăzute în
programul şcolar, într-un loc întunecos, unde i-au aplicat mai multe
lovituri în zona abdominală, dorsală şi în regiunea capului, după
care l-au aruncat într-o ghenă. În urma căzăturii, victima s-a lovit la
cap, provocându-i-se o fractură a ţesutului osos în zona craniului.
În urma infracţiunii savârşite, din certificatul medico-legal
au rezultat 55 de zile de îngrijiri medicale şi lipsa de ţesut osos la
58
Judecătoria Vaslui, decizia penală nr. 3458/1998.
59
C. Pletea, “Violenţa împotriva persoanei”, Editura “Paralela 45”, Piteşti, 1999.
49
nivelul craniului pe o suprafaţă destul de mare. Deşi prin intervenţia
medicală şi prin tratament, prejudiciul morfologic a fost reparat,
infirmitatea persistă prin localizarea şi gravitatea loviturii iniţiale
chiar dacă s-a aplicat aloplastia. Pe plan psihic, urmările faptei se
caracterizează printr-o stare de nervozitate şi tensiune permanentă.
După cum se observă, fapta, prin pericolul social ridicat pe
care îl prezintă, ar fi putut constitui infracţiunea de tentativă de
omor, dar, din cercetările efectuate, a rezultat intenţia făptuitorilor
de a-i aplica o corecţie, cu scopul de a deveni un profesor mai
indulgent.
Prin urmare, instanţa a hotărât pedepsirea tuturor
infractorilor la 5 ani de închisoare, cu plata despăgubirilor cauzate
ca urmare a încetării capacităţii de muncă pe o perioadă de 1 an.60
Constituie infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. 2 C.
Penal, cu producerea unei infirmităţi, şi fapta persoanei care, din
dorinţa de a lovi anumite persoane, aruncă cu pietre asupra acestora
pe un drum public, pe care se găsesc şi alte persoane, şi loveşte pe
mai multe dintre ele, care nu făceau parte dintre cele vizate de
infractor în mod direct, provocându-le infirmităţi fizice şi reducerea
capacităţii de muncă.
Fapta nu este săvârşită cu intenţie directă, dar nici din
culpă (inculpatul, în mod uşuratic, a sperat că rezultatul nu se va
produce) sau a neprevederii (inculpatul nu a prevăzut rezultatul, deşi
putea şi trebuia să-l prevadă) ci cu praeterintenţie (el şi-a dat seama
că poate lovi şi alte persoane decât cele vizate în mod direct şi, deşi
nu dorea acest rezultat, a acceptat producerea lui).
Aceeaşi infracţiune de vătămare corporală gravă în forma
agravată se reţine şi în cazul în care persoana învinuită a prins
victima de umeri şi a îmbrâncit-o, făcând-o să cadă pe o suprafaţă

Tribunalul Judeţean Iaşi, decizia penală nr. 3571/1998.

60

50
asfaltată. În cădere, victima s-a împiedicat şi a căzut, provocându-i-
se o fractură a apofizei stiloide radiale, persoana vătămată rămânând
cu o limitare a muşchilor articulaţiei mâinii stângi. Fapta de
prindere şi împingere s-a comis cu intenţie iar fapta de împiedicare
şi vătămare s-a produs prin culpa făptuitorului, care trebuia să
prevadă, în împrejurările în care a avut loc fapta, că victima, în etate
de 75 de ani, împinsă cu putere, ar fi putut să se împiedice şi să
cadă, iar în cădere să sufere o vătămare a integrităţii corporale; în
consecinţă, fapta a fost comisă cu praeterintenţie61.
- producerea unei sluţiri.
Această consecinţă vătămătoare se suprapune frecvent cu
noţiunea de infirmitate sau pierdere a unui organ.
Existenţa sluţirii presupune îndeplinirea următoarelor
criterii: vătămarea sau leziunea produsă să aibă un caracter
permanent; deformarea să fie evidentă; să persiste după epuizarea
metodelor de tratament reparator62.
Când persoana vătămată, cu intenţie refuză tratamentul
medical, al cărui rezultat este cert favorabil (cum ar fi repararea unei
edentaţii post-traumatice), nu se poate aprecia că este vorba de o
desfigurare. Această consecinţă capătă un caracter complex,
depăşind graniţa legii penale, în situaţia în care persoana vătămată
are o anumită ocupaţie (actor, crainic, orator) sau funcţie care
presupune contactul direct cu publicul, deoarece existenţa leziunilor
deformatoare impune schimbarea profesiei, astfel încât, pe lângă
pedeapsa cuprinsă în norma incriminatoare, făptuitorul va fi obligat
şi la plata unor despăgubiri considerabile, în raport cu prejudiciul
material şi moral creat (trebuie avut în vedere că victimele îşi

61
Tribunalul Suprem, Colegiul penal, decizia nr. 684/30 martie 1968, în R.R.D. nr.
8/1968.
62
C. Pletea, op. cit., pag. 143.
51
întrerup cariera pentru care au muncit din greu şi care ar fi putut să
le aducă numeroase avantaje materiale).
Soluţiile referitoare la sluţire au, de obicei, ca obiect,
vătămari produse la nivelul feţei, cu preponderenţă fiind afectată
zona maxilo-buco-facială, iar în cadrul acesteia, pierderea dinţilor
ca urmare a violenţelor exercitate de făptuitor ocupă locul principal.
În speţă, se reţine infracţiunea de vătămare corporală
gravă în sarcina inculpatului care a lovit persoana vătămată în zona
feţei, cauzându-i fractura dintelui frontal 22 şi o plagă la buza
superioară ce a necesitat pentru vindecare sub 20 de zile de îngrijiri
medicale. Împotriva hotărârii rămase definitive s-a declarat recurs
extraordinar, susţinându-se că fractura unui singur dinte frontal nu
poate fi considerată sluţire deoarece, prin tratament protetic, poate fi
reparată. Instanţa ierarhic superioară a considerat, pe bună dreptate,
că recursul este neîntemeiat, argumentând că pierderea unui dinte
frontal creează o dizarmonie esenţială în fizionomia persoanei
vătămate, reprezentând un prejudiciu estetic ireversibil. Faptul că
dintele putea fi înlocuit cu o proteză este irelevant deoarece lucrarea
dentară, deşi într-o anumită măsură ascunde prejudiciul estetic
suferit, nu-l poate înlătura63.
Sluţirea prin provocarea pierderii dinţilor nu ar putea fi
condiţionată de numărul şi de poziţia lor ci de consecinţele produse
sub aspect funcţional şi estetic. În mod just, doctrina a apreciat că şi
pierderea unui singur dinte înseamnă adesea sacrificarea altor doi
dinţi laterali pentru a putea monta o proteză, iar aceasta, oricât de
perfectă ar fi, nu va putea substitui niciodată complet înlocuirea
dintelui natural, atât sub aspect funcţional cât şi estetic64. Sub acest

63
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, decizia nr. 1517/1992, în R.R.D. nr.
3/1993.
64
G. Antoniu, C. Breban, “Comentarii. Practica Judiciară penală”, vol. III, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1992.
52
aspect ar fi justificat ca instanţele de judecată din România să
alinieze în fiecare caz în parte consecinţele produse de pierderea
dinţilor (ca urmare a violenţelor exercitate de inculpat) spre a
verifica dacă, în raport de situaţia concretă a victimei, pierderea
unuia sau a mai multor dinţi, indiferent de locul unde erau situaţi, nu
s-a produs sluţirea victimei, după cum prin pierderea unui singur
dinte s-au produs asemenea consecinţe, după cum am putut observa
din speţa descrisă anterior.
În asemenea circumstanţe, practica judiciară a considerat
că nu există infracţiunea de vătămare corporală gravă în teza
privind sluţirea, dacă prin fapta inculpatului s-a cauzat victimei un
traumatism al buzei superioare din care a rezultat necesitatea
extragerii a doi dinţi incisivi ai persoanei vătămate şi a unor îngrijiri
medicale de 14 zile. Sluţirea nu există în situaţia în care cei doi dinţi
ai victimei au fost înlocuiţi de o proteză, ceea ce a restabilit total
funcţia masticatorie a acestora şi aspectul normal al figurii.
De asemenea, nu constituie infracţiunea prevăzută de art.
182 alin. 2 C. Penal, în teza privind sluţirea, dacă prin fapta
inculpatului s-a produs pierderea de către persoana vătămată a
unicului dinte pe care îl avea sau dacă infractorul i-a tăiat victimei
părul sau i-a ras sprâncenele, deoarece ambele sunt supuse unui
proces natural de regenerare, prin urmare pierderea suferită de
victimă în ceea ce priveşte înfăţişarea este numai temporară65.
Într-o altă stare de fapt, inculpatul G.I., aflat în stare de
ebrietate, în timpul unei altercaţii cu E.I., l-a muşcat pe acesta de
nas şi de pavilionul urechii stângi, provocându-i leziuni ce au
necesitat pentru vindecare 30-35 zile de îngrijiri medicale şi un grav
prejudiciu estetic66.

65
R.R.D. nr. 6/1975, pag. 70.
66
T.J. Vaslui, decizia penală nr. 2137/1997.
53
 În astfel de situaţii există sluţire deoarece restabilirea post-
traumatică a aspectului feţei nu se poate realiza printr-un proces
normal de vindecare ci numai prin efectuarea unei lucrări artificiale
prin care defectele estetice pot fi ascunse sau atenuate dar nu
înlăturate complet.
A mai fost considerată sluţire producerea uneia sau mai
multor cicatrici faciale vizibile care alterează înfăţişarea fizică a
victimei. În concluzie, în aprecierea acestei modalităţi sunt esenţiale
urmele ireversibile, atât din punct de vedere funcţional cât şi estetic.
- provocarea avortului.
Pentru aprecierea acestei consecinţe dăunătoare surprinse
de art. 182 alin. 2 C. Penal, trebuie să avem în vedere două criterii,
şi anume: victima să fie însărcinată şi făptuitorul să fie în cunoştinţă
de cauză sau să fi putut să-şi dea seama de această împrejurare.
În speţă, inculpatul V.I., care trăia în concubinaj cu victima
L.D, pe fondul unor sentimente de gelozie, i-a aplicat acesteia mai multe
lovituri în abdomen şi în zona feţei, provocându-i leziuni ce au necesitat
spre vindecare 55 zile de îngrijiri medicale67. Din cercetările efectuate de
organele judiciare şi din constatarea medico-legală a rezultat că victima
era însărcinată în luna a III-a, iar inculpatul cunoştea acest lucru, însă,
după cum a declarat acesta din urmă, el a dorit să-i aplice aceste lovituri
în scop de corecţie, pentru a nu-l mai înşela şi nicidecum în scopul
provocării avortului; de aceea a atacat cu recurs hotărârea instanţei de
fond, pentru a nu se reţine în sarcina sa infracţiunea de vătămare coporală
gravă. Recursul, pe bună dreptate, a fost considerat ca fiind neîntemeiat,
astfel încât făptuitorul a fost condamnat la executarea pedepsei cu
închisoarea pe o perioadă de 4 ani, pentru infracţiunea prevăzută de art.
182 alin. 1 C. penal, în teza privind provocarea avortului, după vechea
reglementare.

67
Tribunalul Municipiului Bucureşti, decizia penală nr. 3747/1996.
54
 Specialiştii în medicina legală au considerat că poate constitui
infracţiunea de vătămare corporală gravă şi avortul post-traumatic, în
anumite condiţii, putând avea drept consecinţă chiar pierderea capacităţii
de procreare (cum ar fi rupturile uterine, infecţii grave necesitând
histeroctomie)68.
- punerea în primejdie a vieţii persoanei.
Această consecinţă vătămătoare cuprinsă în norma de
incriminare a dat naştere la numeroase probleme care trebuie soluţionate
în timpul cercetării, probleme care sunt cu atât mai dificile cu cât privesc
latura subiectivă a făptuitorului. Această dispoziţie se află la graniţa a
două infracţiuni deosebit de periculoase pentru fiinţa umană şi anume
vătămarea corporală gravă şi tentativa de omor. Pentru a se reţine
infracţiunea de vătămare corporală gravă la teza privind punerea în
primejdie a vieţii persoanei, făptuitorul, sub aspectul laturii subiective,
trebuie să acţioneze numai în vederea vătămării victimei dar în condiţii
susceptibile de a-i provoca moartea.
În speţă, fapta inculpatului care a lovit victima în antebraţul
stâng cu un corp contondent ascuţit, provocând secţionarea arterei
radiale, ceea ce a determinat o hemoragie care a pus în pericol viaţa
victimei, constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă şi nu
tentativă de omor. În fapt, inculpatul a comis fapta pentru a-l putea
desprinde pe prietenul său care era trântit jos şi imobilizat de victimă.
Din împrejurările enumerate mai sus rezultă că inculpatul a acţionat nu
cu intenţia de a ucide ci de a determina victima să îl lase în pace pe
prietenul său.69
Într-o altă situaţie, fapta de a lovi fără intensitate puternică
victima asupra tuturor zonelor corpului, şi nu cu precădere asupra
zonelor vitale, victima suferind totuşi leziuni care i-au pus în pericol

68
V. Beliş, “Tratat de medicină legală”, vol. I, pag. 359.
69
G.Antoniu, C.Bulai, op. cit.
55
viaţa, constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută şi
pedepsită de art. 182 alin. 2 C. penal.
În speţă, în luna aprilie a anului 1991, inculpatul M.I. a
cunoscut pe partea vătămată P.D., necăsătorită, cu care a întreţinut relaţii
de prietenie. La iniţiativa lui M.I., cei doi au închiriat o cameră la hotel
unde, în urma unor discuţii şi pe fondul consumului de alcool, inculpatul,
într-un acces de gelozie, a început să aplice lovituri părţii vătămate, la
început cu palmele, cu pumnii, apoi cu picioarele, după care a început să
o lovească cu resturile unei sticle sparte, până a observat că îi curge
sânge, motiv pentru care a dus-o în baie şi a început să o spele.
Din dispoziţiile martorilor rezultă că agresivitatea făptuitorului
la adresa victimei a încetat când administratorul şi paznicul hotelului au
intrat în camera unde se aflau părţile şi, cu ajutorul inculpatului, sesizând
starea gravă a sănătăţii victimei (leziuni pe aproximativ 80% din
suprafaţa corpului), au solicitat intervenţia salvării. Transportată la
spital , victima a fost salvată.
Pentru această faptă, inculpatul a fost trimis în judecată pentru
comiterea infracţiunii de tentativă de omor însă, în baza art. 334 C. pr.
penală, instanţa de judecată a schimbat încadrarea juridică a faptei,
reţinând în sarcina inculpatului comiterea infracţiunii de vătămare
corporală gravă, în varianta punerii în primejdie a vieţii victimei.
Împotriva acestei hotărâri, procurorul a declarat recurs extraordinar, care
a fost considerat de instanţa superioară ca neîntemeiat.70
Din împrejurările prezentate mai sus reiese cu claritate că
intenţia făptuitorului nu a fost de a ucide victima deoarece, din probele
administrate la dosar, a rezultat ca făptuitorul a spălat persoana vătămată
de mai multe ori când aceasta sângera, iar când a realizat posibilitatea
morţii victimei, a încercat să o înlăture, ajutând administratorul şi
paznicul hotelului să ducă victima la spital.
70
C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2142/15 octombrie 1992, în R.R.D. nr. 11/1996,
pag. 117.
56
 Doctrina franceză a stabilit, în raport de intenţia specifică a
făptuitorului de a ucide victima, trei elemente esenţiale: intensitatea,
obiectul şi mobilul. Inculpatul, în vârstă de 32 de ani, bine clădit fizic,
dacă ar fi lovit cu toată forţa, sigur ar fi putut provoca moartea victimei,
însă prin loviturile sale, acesta a produs victimei hematoame, plăgi şi
echimoze şi nu i-a provocat nici o fractură sau traumatisme ale unor
organe interne.
Ori, pentru realizarea infracţiunii de omor, Curtea Supremă de
Justiţie a considerat că victima trebuie să prezinte fracturi multiple,
desprinderi de organe interne, răni adânci şi multiple, lovirea cu mare
intensitate a unor zone vitale (cap, regiunea toracică), arsuri grave, atunci
când infracţiunea se comite în această modalitate. În speţă, aceste
elemente de calificare a intenţiei inculpatului lipsesc, el nefolosindu-se
de nici unul din instrumentele apte să producă moartea victimei,
neacţionând asupra unor zone considerate ca fiind vitale şi fără o
intensitate mare a loviturilor aplicate victimei. Rezultatul socialmente
periculos a fost punerea în primejdie a vieţii, reuşindu-se, în sfârşit, cu
ajutorul făptuitorului, salvarea victimei.
În concluzie, aprecierea Curţii Supreme de Justiţie în ceea ce
priveşte fapta descrisă mai sus este pe deplin justificată deoarece sub
aspectul laturii subiective, sub aspectul probelor administrate în cauză,
putem considera că infracţiunea a fost comisă cu praeterintenţie; cu alte
cuvinte, făptuitorul a acţionat cu intenţie în ceea ce priveşte aplicarea
loviturilor, din dorinţa de a aplica victimei o corecţie, însă rezultatul
infracţiunii, care constă în punerea în primejdie a vieţii victimei, s-a
obţinut din culpă.
-fapta comisă în scopul producerii consecinţelor prevăzute
la aliniatele 1 şi 2, este o altă formă agravată prevăzută de alin. 3 art.
182 C. penal.

57
 Cuvântul cheie al textului normei de incriminare, după cum
lesne putem observa, este “scopul”. În legătură cu acest termen, în
doctrina penală s-au formulat mai multe opinii. Unii autori au argumentat
judicios poziţia subiectivă a făptuitorului prin prisma acestui cuvânt,
susţinând că infracţiunea de vătămare corporală gravă, în forma agravată,
nu se poate comite decât cu intenţie directă (făptuitorul prevede
posibilitatea producerii rezultatului vătămător şi depune toate diligenţele
pentru ca acesta să se producă)71. Alţi autori susţin că infracţiunea
prevăzută la art. 182 alin. 1 C. penal, în varianta agravată, poate fi
comisă atât cu intenţie directă cât şi cu intenţie indirectă, menţionând că
termenul scop este folosit nu pentru a califica intenţia ci pentru a deosebi
ipoteza producerii consecinţelor cu praeterintenţie de consecinţele
produse cu intenţie.
Într-o altă opinie, s-a argumentat complementar că termenul
scop nu are sensul de finalitate ce se situează în afara infracţiunii, ci de
rezultat, şi se înfăţişează ca o cerinţă esenţială a laturii obiective a
infracţiunii, cerinţa ce trebuie efectiv realizată.
Opinia justificată este prima, respectiv cea conform căreia
infracţiunea de vătămare corporală gravă nu poate fi comisă decât cu
intenţie directă. Termenul scop, la care se face referinţă în textul legal şi
care condiţionează existenţa infracţiunii, nu caracterizează decât exclusiv
intenţia directă a făptuitorului, fiindcă cel care urmăreşte acest scop
precis, implicit, fără rezerve de îndoială pe plan psihic, urmăreşte
rezultatul vizat de scop. Aceasta este semnificaţia cuvântului la care se
face referire, deoarece scopul infracţiunii înseamnă “reprezentarea
finalităţii ultime a acţiunii în realizarea căreia subiectul activ urmăreşte
să-şi îndrepte toate eforturile”. Din această afirmaţie rezultă că
infracţiunea de vătămare corporală gravă, în varianta alin. 2, nu se poate
comite cu intenţie indirectă în sensul art. 19 pct. 1 lit. b C. penal:
71
V. Gazdac, “ Diferenţa dintre scop şi urmarea imediată”, în R.R.D. nr. 4/1993,
pag. 68-71.
58
„autorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă
posibilitatea producerii lui”, deoarece scopul urmărit, ca element al
laturii subiective, nu se poate confunda cu urmarea faptei, care este
specifică laturii obiective a infracţiunii.
Aceasta variantă agravată a infracţiunii, care presupune sub
aspectul laturii subiective existenţa intenţiei directe, nu o putem întâlni la
anumite consecinţe vătămătoare dintre cele enumerate în textul legii
penale la art. 182 alin. 2, cum ar fi provocarea avortului sau punerea în
pericol a vieţii persoanei. Infracţiunea de vătămare corporală gravă, în
tezele enumerate mai sus, nu se poate comite decât cu praeterintenţie,
deoarece, dacă ar exista intenţia directă a făptuitorului, s-ar schimba,
implicit, şi încadrarea juridică a faptei în provocarea ilegală a avortului,
faptă prevăzută şi pedepsită de art. 185 C. pen. sau tentativa de omor,
faptă prevăzută şi pedepsită de art. 174 alin. 2 C. penal.
În speţă, instanţa a condamnat pe inculpatul G.V. la 6 ani de
închisoare pentru vătămare corporală gravă, faptă prevăzută şi pedepsită,
potrivit vechii reglementări, de art. 182 alin. 1 şi 2, cu aplicarea art. 37
lit. b C. penal, reţinându-se că la data de 17 octombrie 1994 i-a tăiat
concubinei sale nasul, buza superioară şi obrajii, cauzându-i o sluţire.
Aflând că ea îl înşeală, acesta s-a hotarât să-i provoace o sluţire, de unde
rezultă că a acţionat cu intenţie directă.
Conform art. 188 din Legea 3/1978, „cel care prin fapta sa a
adus daune sănătăţii unei persoane, va suporta cheltuielile ocazionate de
asistenţa medicală a victimei”.
Tribunalul Suceava, prin decizia 24/15.01.1996, a admis apelul
procurorului şi a desfiinţat în parte sentinţa pronunţată, obligându-l pe
inculpat să plătească despăgubiri cu titlu de cheltuieli medicale, cu
dobânda legală de la rămânerea definitivă a hotărârii, până la achitarea
debitelor. Calificarea faptei a fost facută corect de instanţa de fond; ceea

59
ce a omis aceasta a fost plata despăgubirilor, fapt care a fost remediat de
instanţa ierarhic superioară72.

B.Modalităţi faptice.
În raport cu modalităţile normative, există numeroase
modalităţi faptice în care pot fi comise infracţiunile de vătămare
corporală gravă, determinate de datele concrete ale fiecărei fapte,
cum ar fi: locul şi timpul în care s-a comis fapta prevăzută de legea
penală, mijloacele folosite, relaţiile dintre subiecţi.
În funcţie de aceste modalităţi, se ţine seama la
determinarea pericolului social al faptei şi, pe cale de consecinţă, la
încadrarea juridică a faptei şi individualizarea pedepsei.

3.Sancţiuni.
Infracţiunea de vătămare corporală gravă este sancţionată
în modalitatea ei simplă cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 2 şi 7
ani. Dacă se constată existenţa unor circumstanţe atenuante, se
aplică pedeapsa sub minimul special, putând coborî până la minimul
general prevăzut de art. 76 lit. d C. penal.
În modalitatea agravată prevăzută de art. 182 alin. 2 C.
penal, această infracţiune este sancţionată cu pedeapsa închisorii
cuprinsă între 2 şi 10 ani. Aici, dacă se constată existenţa unor
circumstanţe atenuante, această pedeapsă poate coborî sub minimul
special, dar nu mai jos de 3 luni, conform art. 76 lit. c C. penal.
În modalitatea prevăzută de alin. 3, când fapta a fost
săvârşită în scopul producerii consecinţelor prevăzute la alin. 1 şi 2,
pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani.
C. Crişu, N. Crişu, St. Crişu, “Doctrina şi jurisprudenţa română”, Ed. Argessis,
72

1995.
60
 În ambele cazuri, dacă se constată existenţa unor
circumstanţe agravante, se poate aplica o pedeapsă până la maximul
ei special, conform art. 78 alin. 1 C. penal. Dacă aceasta este
neîndestulătoare, se va adăuga un spor de până la 5 ani, care nu
poate depăşi 1/3 din maximul ei special (deci până la 2 ani şi 4 luni
în cazul modalităţii simple şi până la 2 ani şi 8 luni în cazul
modalităţii agravate).
Tentativa, atunci când se pedepseşte, se sancţionează cu
închisoare de la 1 an şi 6 luni la 4 ani.
În comparaţie cu Codul penal anterior (1936), modalitatea
simplă prevăzută de art. 182 C. penal, este defavorabilă
infractorului, în sensul că maximul special al pedepsei este mai
ridicat, în vreme ce minimul special a rămas acelaşi. Dacă se
constată existenţa unor circumstanţe atenuante, dispoziţiile Codului
penal anterior sunt mai puţin favorabile infractorului deoarece
permit coborârea pedepsei până la 3 luni închisoare, conform art. 57
din Codul penal anterior, în timp ce, conform dispoziţiilor noului
Cod penal, pedeapsa poate fi coborâtă până la 15 zile închisoare,
conform art. 76 alin. 1 lit. d.
Dacă infracţiunea s-a comis asupra unui ascendent în linie
directă sau asupra unei persoane ce are vârsta sub 15 ani, aceasta
este considerată circumstanţă agravantă. Dispoziţiile Codului penal
anterior, din acest punct de vedere, sunt mai favorabile infractorului
deoarece prevăd sporirea maximului special până la 8 ani
închisoare, (în comparaţie cu 9 ani şi 4 luni, conform art. 182 alin. 1
combinat cu art. 78 alin. 1 C. penal).
Sub aspectul modalităţii agravate prevăzute de art. 182
alin. 3 C. penal, în comparaţie cu dispoziţiile Codului penal anterior,
sunt mai favorabile, deoarece în Codul penal actual, maximul

61
special al pedepsei este inferior celui din Codul penal anterior,
minimul special fiind acelaşi.
Dacă se constată existenţa unor circumstanţe atenuante,
pedeapsa nu poate coborî sub 3 luni, atât în baza actualului Cod , cât
şi în baza Codului penal anterior.

La modalitatea agravată cuprinsă în actualul Cod penal,

este necesar să semnalăm că este sancţionată şi forma tentativei în
art. 182 alin. 4, în timp ce în vechiul Cod penal, era sancţionată
numai fapta consumată.
Dacă prin acţiunile sau inacţiunile făptuitorului s-au
produs mai multe urmări vătămătoare din cele prevăzute la art. 182,
persoana în cauză răspunde pentru o singură infracţiune în forma
agravată, urmând ca la aplicarea pedepsei să se ţină cont de
gravitatea socială a faptei savârşite.
Datorită gravităţii sporite a acestei infracţiuni, împăcarea
părţilor nu are efect asupra încetării sau scoaterii de sub urmărire
penală a făptuitorului.

62
 CAPITOLUL III

DELIMITAREA INFRACŢIUNII DE VĂTĂMARE

CORPORALĂ GRAVĂ DE ALTE INFRACŢIUNI
PREVĂZUTE DE CODUL PENAL

Infracţiunea de vătămare corporală gravă este o faptă

penală care ocupă un loc distinct în cadrul infracţiunilor contra
persoanei, fiind foarte des întâlnită, practica judiciară penală
demonstrând că nu de puţine ori, omul, sub impactul unor impulsuri
de ordin social sau psihologic, recurge la acte de violenţă şi
agresiune în rezolvarea diferitelor raporturi juridice conflictuale în
care este implicat. Nu puţine sunt situaţiile când această faptă
penală apare în concurs cu alte infracţiuni, este absorbită de alte
fapte prevăzute de legea penală sau se află, sub aspectul
conţinutului constitutiv, la limita încadrării juridice cu alte
infracţiuni.
De aceea apare ca o necesitate prezentarea comparativă a
infracţiunii de vătămare corporală gravă cu alte infracţiuni, în
scopul unei depline înţelegeri a conţinutului constitutiv dar şi pentru
aplicarea cu justeţe a normelor incriminatorii cuprinse în Codul
penal român.

63
1. Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală gravă de
tentativa de omor.
Nu de puţine ori, organele judiciare s-au aflat în dificultate
în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei la art. 182 alin. 2 (în
vechea reglementare alin. 1) sau la art. 174 alin. 2 C. penal.
În speţă, s-a reţinut că la data de 11.11.1999, inculpatul
S.I., în urma unor certuri repetate pe care le-a avut cu socrul său -
partea vătămată T.S., i-a aplicat acestuia o lovitură cu briceagul în
zona coastei, cauzându-i o plagă tăiată-înţepată cu secţionarea
arterei femurale stângi. Din expertiza medico-legală au rezultat 30-
45 zile de îngrijiri medicale necesare vindecării victimei şi punerea
în pericol a vieţii acestuia.
Analizând probatoriul în cauză, instanţa a apreciat că, deşi
instrumentul folosit era apt pentru ucidere iar zona vizată era una
vitală, inculpatul nu a acţionat cu intenţia de a ucide, lovind la
întâmplare, fără a viza în mod special o anumită regiune sau organ
vital, de aceea s-a reţinut împotriva sa comiterea infracţiunii de
vătămare corporală gravă în teza privind punerea în pericol a vieţii
victimei73.
Într-o altă speţă, inculpatul, aflându-se sub influenţa
băuturilor alcoolice, s-a urcat la volan şi a început să conducă în
mare viteză autoturismul proprietate personală, fără a poseda permis
de conducere. Întrucât motorul, fiind ambalat, producea un zgomot
specific, trei poliţişti, aflaţi în exerciţiul funcţiunii, au procedat la
oprirea autoturismului. Inculpatul nu a ţinut cont de semnalizarea
poliţiştilor şi, pe cale de consecinţă, nu a acţionat sistemul de
frânare, lovind frontal unul dintre poliţişti şi a părăsit locul faptei,
împrejurare de unde reiese cu claritate intenţia de a ucide.

73
R.R.D. nr. 10/1993.
64
 Prima instanţă a schimbat încadrarea juridică din tentativă
de omor în cea de vătămare corporală gravă din culpă, faptă
prevăzută şi pedepsită de art. 184 alin. 2-4 C. penal. Curtea de Apel
a admis recursul declarat de procuror şi partea civilă şi a schimbat
încadrarea juridică, revenindu-se la tentativă de omor, soluţie
considerată corectă şi de instanţa supremă74.
Din cele două fapte prezentate mai sus putem concluziona
că ambele infracţiuni, respectiv vătămare corporală gravă în teza
privind punerea în pericol a vieţii persoanei şi cea de tentativă de
omor, au acelaşi obiect juridic şi anume viaţa persoanei. Aceleaşi
infracţiuni au şi o urmare imediată comună şi anume punerea în
primejdie a vieţii persoanei, care prezintă două accepţiuni: a) cea
juridică, ce constă în crearea unui pericol iminent pentru viaţa
persoanei, prin punerea în executare a unei acţiuni apte de a produce
suprimarea acesteia (moartea) şi caracterizată de intenţia de omor;
b)accepţiunea medico-legală care constă în crearea unui pericol
iminent pentru viaţa persoanei, generat de natura şi gravitatea
vătămărilor corporale produse prin fapta comisă, pericol ce poate fi
imediat, tardiv sau potenţial, important fiind ca leziunea să fie
susceptibilă de a provoca moartea victimei, indiferent de
îndepărtarea lui, prin tratament medical sau prin reactivitatea
crescută a organismului.
Infracţiunea de vătămare corporală gravă nu poate avea în
vedere decât cea de-a doua accepţiune, cea medico-legală75.
Punerea în primejdie a vieţii persoanei, în sens medico-
legal, reprezintă în acest fel unicul criteriu de încadrare juridică a
faptei de vătămare corporală gravă, ceea ce la tentativa de omor nu
poate reprezenta decât un element de fapt, fiind necesar să se
coroboreze cu alte circumstanţe reale şi personale - de ordin juridic
74
C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1710/14.06.1995, în R.R.D. nr.6/1996.
75
Gh. Mateut, Micle B., în R.R.D. nr. 10/1993.
65
- cum sunt, de pildă, intenţia, premeditarea, regiunea corporală
vizată şi instrumentul folosit la comiterea infracţiunii.
În unanimitate, doctrina a considerat că acest criteriu
subiectiv care diferenţiază infracţiunile de vătămare corporală gravă
şi tentativa de omor trebuie dedus din elementele obiective ale
faptei: împrejurările concrete în care a fost comisă fapta pot releva
sau nu intenţia de a ucide; natura obiectului vulnerant cu care a fost
lovită victima, cu alte cuvinte, instrumentul folosit, trebuie să fie apt
de a produce leziunile şi, implicit, starea morbidă.
În acest sens, observăm intenţia de a ucide în speţa în care
s-a reţinut că inculpatul a lovit partea vătămată cu un cuţit,
cauzându-i o leziune penetrantă a hemitoracelui, leziune ce pune în
pericol viaţa victimei. Din raportul de constatare medico-legală, s-a
reţinut că victimei i s-a produs o plagă înjunghiată penetrantă în
hemitoracele stâng, cu hemopneumotorax şi emfizem subcutanat
pentru care s-a intervenit chirurgical, leziunile punând în pericol
viaţa victimei. Astfel, instanţa supremă a considerat că fapta comisă
de inculpat, pe bună dreptate, constituie elementul material al
infracţiunii de tentativă de omor şi nu vătămare corporală gravă76.
De asemenea, constituie tentativă de omor şi nu vătămare
corporală gravă, fapta inculpatului de a arunca partea vătămată de
pe podul de peste râu, de la o înălţime de 5,15 metri, în urma căreia
victima a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare 70-80 zile
de îngrijiri medicale, cu punerea în pericol a vieţii acesteia.
În speţă, în mod corect, prima instanţă a apreciat că
făptuitorul a acţionat cu intenţia de a ucide, că a acceptat şi prevăzut
posibilitatea producerii morţii victimei, deşi nu a urmărit acest
lucru, rezultatul letal neproducându-se datorită faptului că victima a
căzut într-o zonă nămoloasă şi cu frunze77.
76
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2259/14.09.1995, în R.R.D. nr. 8/1999.
77
Curtea de Apel Timişoara, dec. pen. nr. 166/23.10.1996 în R.R.D. nr. 12/1997.
66
2. Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală gravă de
infracţiunea de provocare ilegală a avortului.
Infracţiunea de provocare ilegală a avortului este
prevăzută şi pedepsită de art. 185 C. penal, care la alin. 2 prevede
că: "întreruperea cursului sarcinii prin orice mijloace săvârşită în
orice condiţii, fără consimţământul femeii însărcinate, se pedepseşte
cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi”, iar la
alin. 3: “dacă prin faptele prevăzute la alin. 1 şi 2 s-a cauzat femeii
însărcinate vreo vătămare corporală gravă, pedeapsa este închisoare
de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi (…)”.
Ambele infracţiuni aflate în discuţie sunt asemănătoare
sub aspectul urmării imediate şi anume provocarea fără acordul
femeii însărcinate a unui avort. Ceea ce diferenţiază aceste două
infracţiuni este obiectul juridic: la infracţiunea prevăzută de art. 185
este constituit de relaţiile sociale care se nasc şi se dezvoltă în
legătură cu apărarea vieţii şi integrităţii corporale a femeii împotriva
faptelor de întrerupere a cursului sarcinii în mod ilegal, apărarea
dezvoltării intrauterine a fătului şi asigurării natalităţii78 , pe când la
infracţiunea de vătămare corporală gravă, în teza privind provocarea
avortului, obiectul juridic îl constituie protejarea femeii împotriva
actelor de vătămare corporală.
Diferenţierea între infracţiunile prezentate mai sus apare şi
sub aspectul laturii subiective, în sensul că în cazul faptei de
vătămare corporală gravă, acţiunea făptuitorulul se declanşează
nemijlocit asupra corpului femeii, urmărind producerea de vătămari
corporale. Chiar dacă faptuitorul realizează pe plan mintal că femeia
este însărcinată şi că prin activitatea ilicită ar putea provoca avortul,
el nu urmăreşte acest lucru, considerând fără temei că el nu se va

78
V. Dobrinoiu, op. cit., pag. 135.
67
produce. Astfel, fapta de vătămare corporală gravă, în teza privind
provocarea avortului, sub aspectul laturii subiective, se comite cu
praeterintenţie (fapta de vătămare corporală gravă asupra corpului
femeii se produce cu intenţie directă iar provocarea avortului, din
culpă). În cazul infracţiunii de provocare ilegală a avortului,
acţiunea făptuitorului urmăreşte nemijlocit atât corpul femeii
însărcinate cât şi produsul de concepţie; cu alte cuvinte, făptuitorul
urmăreşte să provoace avortul fără a produce femeii vreo vătămare,
alta decât cea inerentă avortului.

3. Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală gravă de

purtarea abuzivă în varianta agravată.
Infracţiunea de purtare abuzivă în forma agravată este
oglindită în art. 250 alin. 2 C. penal şi constă în “loviri sau alte acte
de violenţă săvârşite asupra unei persoane de către un funcţionar
public aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu”.
Asemănarea constă în faptul că ambele infracţiuni vizează
incriminarea unei agresiuni asupra unui subiect pasiv calificat. Dacă
urmările acestei acţiuni ilicite produc victimei leziuni ce necesită
spre vindecare nu mai mult de 20 de zile, faptele de loviri sau alte
violenţe sunt absorbite de infracţiunea de purtare abuzivă.
Dacă asupra subiectului pasiv circumstanţiat se produc
vătămari corporale în sensul art. 182 C. penal, atunci infracţiunea de
purtare abuzivă se află în concurs cu fapta de vătămare corporală gravă.

4. Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală gravă de lovirile

sau vătămările cauzatoare de moarte.
Infracţiunea de loviri sau vătămari cauzatoare de moarte,
cuprinsă în art. 183 C. penal, presupune: „provocarea morţii

68
victimei ca urmare a comiterii vreuneia dintre faptele prevăzute de
art. 180-182”.
Această infracţiune, prin urmarea sa imediată, se
aseamănă mai mult cu infracţiunea de omucidere, însă, prin obiectul
juridic special şi prin cel material cât şi datorită aspectului subiectiv
al ei, această infracţiune se aseamănă cu cea de vătămare corporală
gravă în teza privind punerea în pericol a vieţii victimei, cu
deosebirea că în cazul infracţiunii de la art. 183, rezultatul este cu
mult mai grav decât o vătămare corporală gravă, şi anume constă în
moartea victimei. Comiterea acestei fapte penale cu praeterintenţie
constituie şi raţiunea care a stat la baza voinţei legiuitorului de a
situa această infracţiune în secţiunea faptelor penale care vizează
integritatea corporală şi sănătatea persoanei.

5.Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală gravă de

tâlhărie.
Infracţiunea de tâlhărie, încadrată la art. 211 C. penal,
constă în „furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau
ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau
neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea
unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru
înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi
asigure scăparea”.
În ceea ce priveşte infracţiunea de tâlhărie, în comparaţie
cu cea de vătămare corporală gravă, putem afirma că, fiind o
infracţiune îndreptată împotriva patrimoniului, obiectul material
este un bun mobil, pe când corpul persoanei este un obiect material
adiacent. Prin urmare, vătămările corporale produse unei persoane
în scopul de a o deposeda de anumite bunuri, sunt absorbite de
infracţiunea de tâlhărie, cu condiţia ca aceste vătămări să fie comise,

69
sub aspectul laturii subiective, cu praeterintenţie. Dacă faptuitorul a
acţionat cu intenţie în ceea ce priveşte producerea urmării, adică,
prevăzând-o, a urmărit sau acceptat producerea ei, răspunderea sa
penală se stabileşte nu pentru modalitatea agravată a infracţiunii de
tâlhărie ci pentru un concurs de infracţiuni alcătuit din tâlhărie şi
vătămare corporală gravă, în forma simplă (art. 182 alin. 1) sau în
forma agravată când s-a produs vreuna dintre consecinţele prevăzute
de art 182 alin. 2 C. penal79.
În speţă, nu constituie infracţiunea de vătămare corporală
gravă ci tâlhărie, fapta inculpatului care, cu prilejul comiterii unui
furt, pentru a-şi asigura scăparea, pricinuieşte victimei o vătămare
corporală care ar putea constitui sluţire80.
Încadrarea juridică în speţa prezentată mai sus este
considerată justificată, deoarece făptuitorul a acţionat cu intenţie
numai în vederea comiterii furtului, însă în mod subsidiar s-a folosit
de violenţă pentru a-şi asigura scăparea, a prevăzut urmarea actelor
sale de agresiune, însă nu le-a urmărit, considerând fără temei că nu
se vor produce; deci, din punct de vedere al laturii subiective,
făptuitorul a comis fapta cu praeterintenţie, ceea ce constituie forma
de vinovăţie specifică în cazul tâlhăriei în forma agravată, prin
urmare, soluţia dată de instanţă este pe deplin justificată.

6.Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală gravă de

infracţiunea de viol în varianta agravată.
Violul, în varianta art. 197 alin. 1 C. penal, modificat prin
Ordonanţa de Urgenţă nr. 89 din 29 iunie 2001, constă în “Actul sexual,
de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaţi sex, prin
constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra
sau de a-şi exprima voinţa”. Fapta este mai gravă dacă, potrivit alin. 2 lit.
79
V. Dobrinoiu, op. cit., pag. 228.
80
G. Antoniu, C. Breban, op. cit.
70
c, “s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii”.
Varianta agravată a infracţiunii de viol se reţine numai dacă
vătămarea corporală gravă a victimei a fost comisă din culpă. Prin
urmare, forma de vinovăţie a infracţiunii de viol în varianta agravată
trebuie să fie praeterintenţia, caz în care infracţiunea de vătămare
corporală gravă este absorbită de infracţiunea de viol. Dacă făptuitorul
comite fapta prevăzută la art. 182 cu intenţie directă, el va răspunde
pentru un concurs de infracţiuni, şi anume viol şi vătămare corporală
gravă.
Există, de exemplu, această agravantă, dacă victima, spre
a se salva după ce a fost violată, a escaladat balconul, voind să
coboare un etaj, s-a dezechilibrat şi a căzut, suferind leziuni ce au
necesitat spre vindecare mai mult de 60 de zile de îngrijiri
medicale81.

7.Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală gravă de

infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului
Infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului este
prevăzută de art. 306 C. penal şi constă în “punerea în primejdie
gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice,
intelectuale sau morale a minorului, de către părinţi sau de către
orice altă persoană căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere
sau educare”.
Scopul acestei prevederi este protejarea minorului de fapte
de violenţă menite a prejudicia dezvoltarea sa fizică sau psihică.
Desigur că legea permite părinţilor sau persoanei căreia i-a fost
încredinţat minorul spre creştere şi educare să recurgă, în unele
situaţii, la luarea unor măsuri mai severe, însă cu respectarea
81
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1482/1985, în “Culegere de
decizii”, 1985, pag. 306.
71
anumitor limite pentru a nu dăuna sănătăţii sau dezvoltării fizice,
psihice, intelectuale şi morale a minorului. Aplicarea unor corecţii
minorului nu înseamnă producerea, la adăpostul legii, a unor
vătămări ci, dimpotrivă, dacă prin fapta subiecţilor activi
circumstanţiaţi se produc leziuni ce dăunează integrităţii corporale
şi sănătăţii minorului, există concurs de infracţiuni. Astfel, în
practica judiciară s-a decis că fapta educatorului de a lovi cu un băţ
pe minorul internat în casa copilului ca urmare a unor abateri
comise de acesta şi de a-i produce leziuni ce au necesitat spre
vindecare 60-65 de zile de îngrijiri medicale, nu constituie
infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului ci infracţiunea de
vătămare corporală gravă82.

8.Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală gravă de

infracţiunea de încăierare.
Prin încăierare, în conformitate cu art. 322 C. penal, se
înţelege “participarea la o încăierare între mai multe persoane”.
Fapta prezintă un caracter mai grav dacă în cursul încăierării s-a
cauzat o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei
persoane şi prezintă un maximum de gravitate dacă, în condiţiile
arătate mai sus, s-a produs moartea victimei”.
Există încăierare numai atunci când mai multe persoane
împărţite în grupuri adverse îşi aplică unele altora lovituri sau alte
violenţe, când toţi au calitatea de subiecţi pasivi dar pot avea, în
acelaşi timp, şi calitatea de subiecţi activi83. Astfel, observăm că în
cadrul acestei infracţiuni se poate realiza elementul material al
infracţiunii de vătămare corporală gravă.

82
Tribunalul Judeţean Harghita, decizia nr. 486/1971, în R.R.D. nr. 6/1972, pag.
154.
83
V. Dobrinoiu, op. cit., pag. 596.
72
 Dacă urmarea imediată a infracţiunii de încăierare constă
în vătămare simplă (art. 181), aceasta se absoarbe în conţinutul
infracţiunii care devine o infracţiune complexă faţă de încăierarea
simplă, aceasta indiferent dacă se ştie sau nu cine a comis
vătămarea. Dacă vătămarea corporală este gravă şi nu se cunoaşte
cine a produs această urmare imediată, va exista varianta agravată a
infracţiunii prevăzute de art. 322 C. penal ; dacă se cunoaşte cine a
cauzat vătămarea corporală gravă, se pedepseşte pentru infracţiunea
săvârşită, al cărei maxim se reduce cu un an.

73
 CAPITOLUL IV

ALTE ASPECTE PRIVIND INFRACŢIUNEA DE

VĂTĂMARE CORPORALĂ GRAVĂ.

Secţiunea I: Aspecte de metodică criminalistică privind

infracţiunea de vătămare corporală gravă.

1. Probleme ce trebuie soluţionate cu ocazia cercetării.

Unul din cele mai importante aspecte în ce priveşte
infracţiunea prevăzută la art. 182 alin. 1 C. penal este metodica
investigării ei.
Odată ce s-a primit o sesizare sau după ce organele de
poliţie s-au sesizat din oficiu despre comiterea unei astfel de
infracţiuni, trebuie să se soluţioneze anumite probleme, ca:
♦ Existenţa sau inexistenţa faptei, în sensul dacă făptuitorul a
aplicat victimei lovituri ori nu a luat anumite măsuri care, în final,
au avut drept rezultat vătămarea gravă a integrităţii corporale şi a
sănătăţii victimei;
♦ O altă problemă de o importanţă vitală în stabilirea existenţei
elementului material al acestei fapte este confirmarea legăturii de
cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea vătămătoare a făptuitorului
şi rezultatul socialmente periculos al faptei.
♦ Stabilirea datei şi locului săvârşirii infracţiunii de vătămare

corporală gravă.
Vătămarea corporală gravă, prin natura ei, este o faptă penală
care poate lăsa urme la locul faptei; dacă se stabileşte cu exactitate
locul comiterii infracţiunii, ia naştere posibilitatea efectivă,
concretă de a descoperi urme şi mijloace de probă care pot fi
valorificate prin dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau a

74
expertizelor medico-legale. Cunoaşterea aspectelor legate de locul şi
data comiterii infracţiunii permite stabilirea cu exactitate a
prezenţei făptuitorului sau a victimei în locul precizat în sesizare , a
activităţilor desfăşurate de acesta înainte, în timpul şi după
comiterea infracţiunii şi, de aici, posibilitatea de a fi sesizate
anumite înscenări.
♦ O altă problemă ce trebuie lămurită cu ocazia cercetărilor este
identificarea făptuitorilor, calitatea lor şi contribuţia lor la
comiterea infracţiunii.
În cazul vătămării corporale grave, calitatea făptuitorului
nu prezintă nici un fel de importanţă sub aspectul existenţei
conţinutului constitutiv al infracţiunii sau, cu alte cuvinte, legea nu
cere o calificare a subiectului activ pentru existenţa faptei; în
consecinţă, subiectul activ nu este circumstanţiat, aceasta din punct
de vedere al individualizării faptei, prin prisma legii penale, însă,
sub aspectul metodicii criminalistice, calitatea persoanei are o
importanţă considerabilă din următoarele motive: face legătura cu
victima (cum ar fi situaţia unei răzbunări), pentru a verifica martorii.
Pentru instanţa de judecată, calificarea subiectului activ
priveşte, în special, individualizarea pedepsei, deoarece, dacă fapta
este comisă de un ascendent în linie directă asupra unui urmaş sau
colateral de-al său, calitatea lor constituie o circumstanţă agravantă.
Stabilirea numărului făptuitorilor şi contribuţia lor la
comiterea infracţiunii prezintă relevanţă mai ales în faza de
judecată, în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei.
♦ Stabilirea concursului de infracţiuni.
Atât practica judiciară cât şi doctrina au stabilit că există
atâtea infracţiuni de vătămare corporală gravă câte victime sunt de
pe urma comiterii faptei prevăzute de legea penală.

75
 Nu există concurs de infracţiuni dacă, în urma acţiunii sau
inacţiunii făptuitorului, rezultă mai multe consecinţe dăunătoare
dintre cele prevăzute la art. 182 alin. 2 C. penal, însă acest fapt are o
importanţă sporită la individualizarea pedepsei.
Alteori, infracţiunea de vătămare corporală gravă poate fi
comisă în concurs cu infracţiunea de lipsire de libertate în mod
ilegal (după ce autorul aplică victimei corecţia, o leagă în scopul de
a o împiedica să anunţe organele judiciare) sau cu infracţiunea de
violare de domiciliu (în speţă, s-a reţinut că, fără consimţământul
victimei, făptuitorul a pătruns în apartamentul acesteia care, de
frică, se aruncă de la etajul I, cauzându-i-se leziuni ce au necesitat
spre vindecare 110-115 zile de îngrijiri medicale).
În astfel de situaţii, obligaţiile organelor de cercetare
penală sunt multiple: să adune toate probele cu privire la
infracţiunea în cauză, să stabilească infracţiunile concurente şi să
administreze probele pentru a argumenta existenţa infracţiunilor şi,
totodată, să stabilească, pentru fiecare infracţiune concurentă,
strategia de anchetă84.
♦ Stabilirea consecinţelor dăunătoare ale faptei, sub raportul

prevederilor legii penale şi actelor care demonstrează aceste urmări

dăunătoare. În speţă, este vorba de certificatul medico-legal ce
trebuie eliberat cu operativitate, în cel mai scurt timp posibil de la
comiterea faptei, astfel încât, acest act, care constituie o probă
puternică la dosar, să oglindească cu obiectivitate şi cât mai detaliat
urmările faptei prevăzute de legea penală, atât sub aspectul
numărului de zile de îngrijiri medicale cât şi al consecinţelor
prevăzute de art. 182 alin. 2 C. penal.

V. Berchesan şi alţii, “Tratat de metodică criminalistică”, Editura Carpaţi,

84

Craiova, 1994.
76
2.Activităţi specifice care se întreprind cu ocazia cercetării
infracţiunii de vătămare corporală gravă.
a)cercetarea la faţa locului;
Este una dintre activităţile cele mai importante care se
efectuează odată cu ajungerea echipei de cercetare la faţa locului.
Această activitate, pentru a produce efectele scontate, trebuie să
urmărească anumite reguli, bine stabilite de doctrina criminalistică:
♦ căutarea unor urme de natură biologică:sânge, salivă, fire de
păr, resturi de ţesut; acestea vor fi ridicate, conservate, trimise spre
examinare la specialişti de la Institutul de Medicină Legală sau alte
subunităţi de profil subordonate acestuia;
♦ căutarea de instrumente folosite de infractori şi urmele făcute
de acestea; este vorba de căutarea şi ridicarea obiectelor corp-delict
cu ajutorul cărora s-a comis infracţiunea; importanţa acestor obiecte
rezidă din faptul că se pot preleva de pe ele urme biologice, papilare
care, prin comparaţie, pot duce la identificarea făptuitorului şi la
dovedirea prezenţei sale la locul faptei;
♦ examinarea corpului victimei pentru a se descoperi şi a se
consemna în procesul verbal: leziunile existente, zona corpului în
care acestea se află, natura lor (dacă au fost provocate prin lovire,
tăiere, prin înţepare cu diferite corpuri contondente);
♦ întocmirea schiţei locului faptei, în scopul de a avea o
reprezentare cât mai exactă şi mai detaliată a modului în care s-a
săvârşit fapta;
♦ identificarea martorilor oculari şi ascultarea urgentă a lor, a
celor ce au perceput direct împrejurările comiterii faptei; este vorba
de "luarea la cald" a unor declaraţii de la persoane care au asistat
efectiv la săvîrşirea infracţiunii. Aceste declaraţii sunt foarte
importante mai ales sub aspectul conţinutului infracţional, care ajută
organul de cercetare penală la elucidarea faptei (se pot afla

77
semnalmentele făptuitorilor, numărul lor, cum au acţionat şi, de aici,
poate rezulta intenţia sau praeterintenţia, lucruri esenţiale la
încadrarea juridică a faptei).
b)dispunerea constatării medico-legale pentru a stabili: existenţa
leziunilor, natura lor, mecanismul de producere a acestora,
vechimea lor, numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare pentru
vindecare în scopul încadrării juridice corecte a faptei comise de
infractor.
c)dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice în raport cu urmele
descoperite la faţa locului sau cu prilejul desfăşurării altor activităţi
de urmărire penală (percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri,
reconstituirea, etc.). Dintre aceste constatări, putem aminti:
• constatarea tehnico-ştiinţifică bio-criminalistică;

• expertiza dactiloscopică;

• constatarea tehnico-ştiinţifică grafoscopică;

• constatarea traseologică.

d)efectuarea percheziţiei domiciliare asupra unei persoane

suspecte, atunci când există probe temeinice că ar fi putut comite
infracţiunea. Scopul acestei activităţi este de a descoperi
instrumente sau obiecte cu care a acţionat făptuitorul, obiecte de
îmbrăcăminte de pe care se pot ridica urme biologice, încălţăminte,
pentru a se face comparaţie cu urmele traseologice descoperite la
locul faptei.
e)ascultarea victimei, ocazie cu care se face un plan de ascultare ce
ar trebui să conţină, printre altele, întrebări cu privire la: data şi
locul unde a fost agresată, dacă l-a văzut pe infractor,
semnalmentele acestuia, acţiunile pe care le-a întreprins ulterior
acţiunii, dacă a existat provocare din partea victimei şi în ce a
constat, modul în care a acţionat făptuitorul şi cei care l-au ajutat, în
caz de participaţie, ce activităţi a întreprins victima pentru a se

78
apăra, să numească persoane care cunosc despre împrejurările
comiterii faptei şi modul în care au aflat despre aceasta, să specifice,
dacă ştie, situaţii în care făptuitorul a mai comis astfel de fapte şi
cine sunt victimile.
g)identificarea şi ascultarea martorilor şi anume a celor care au
fost de faţă la comiterea faptei; cei care au cunoştinţă despre
existenţa unor stări conflictuale între infractor şi victimă şi faptul că
făptuitorul s-a exprimat de mai multe ori sub forma de ameninţări la
adresa victimei; persoanele care au descoperit victima şi i-au
acordat primul ajutor; vecinii, în legătură cu modul de comportare
în societate al făptuitorului; persoane care au confecţionat pentru
făptuitor anumite obiecte sau instrumente fără a şti care este precis
destinaţia acestora;
h)ascultarea făptuitorului; i se pun întrebări în legătură cu modul
în care a comis vătămarea corporală, întrebări care să stabilească
provocarea din partea victimei şi a motivelor pentru care învinuitul
a depăşit legitima apărare;
i)prezentarea spre recunoaştere a persoanei - are loc în momentul
în care făptuitorul nu este cunoscut şi este necesară identificarea lui
din rândul cercului de suspecţi.
Stabilirea şi efectuarea acestor elemente de metodică
criminalistică este foarte importantă pentru ştiinţa dreptului penal şi,
în genere, pentru înfăptuirea justiţiei. Dacă dreptul penal
construieşte fundamentul teoretic cu privire la relaţiile sociale ce
trebuie protejate, criminalistica, prin regulile ei bine determinate,
contribuie la dovedirea elementelor constitutive ale infracţiunii şi la
identificarea şi prinderea făptuitorilor.

79
 Secţiunea a II-a: Aspecte de medicină legală privind
infracţiunea de vătămare corporală gravă.

Termenul de vătămare corporală gravă, consacrat pentru

orice prejudicii aduse sănătăţii morale, fizice sau sociale a
persoanei, defineşte, sub aspect juridic, o categorie de fapte
antisociale, clasificate în ceea ce priveşte gravitatea lor, după un
criteriu eminamente medical85. Tocmai acest criteriu ne determină
să acordăm o atenţie deosebită medicinii legale în raport cu
infracţiunea de vătămare corporală gravă, în scopul desluşirii cât
mai juste a conţinutului legal al acestei fapte antisociale.
Vătămarea corporală gravă este provocată prin acţiunea
unor agenţi traumatici mecanici asupra organismului, ce are ca
rezultat producerea unor leziuni caracteristice. Cu unele excepţii,
agresiunile mecanice determină modificări morfologice externe ce
depind de o serie de factori: natura agentului vulnerant, forma,
dimensiunea şi consistenţa acestuia, energia cinetică a corpului în
mişcare86.
Din punct de vedere al mecanismului de producere, se
face deosebire între lovirea activă (agentul traumatic mecanic în
mişcare loveşte corpul aflat în poziţie staţionară) şi lovirea pasivă
(corpul aflat în mişcare se loveşte de un agent vulnerant fix). Au
fost propuse câteva criterii de clasificare a leziunilor traumatice
externe, mai importante fiind criteriul morfologic şi cel care ţine
seama de natura agentului vulnerant. Leziunile traumatice
(primare) pot fi: fără întreruperea continuităţii epidermului
(echimoza, hematomul) şi cu soluţie de continuitate (excoriaţia,
plăgile).

85
Gh. Scripcariu, M. Terbancea, “Patologie medico-legală”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag. 317.
86
Vladimir Belis, op. cit., pag. 313.
80
 La rândul lor, plăgile capătă denumirea agentului
vulnerant. Deosebim în acest sens: 1)plaga zdrobită (contuză), cu
varietăţile: plesnită, sfâşiată, muşcată, scalpare; 2)plaga înţepată;
3)plaga tăiată; 4)plaga tăiată-înţepată (înjunghiată), toate trei
varietăţile fiind produse de obiecte ascuţite; 5)plaga despicată;
6)plaga împuşcată.

A. Leziuni traumatice externe cu păstrarea continuităţii

epidermului.
1)Echimoza.
Este una dintre cele mai importante şi cele mai frecvente
leziuni traumatice externe ce apare în diferite împrejurări, mai ales
în agresiuni, loviri cu sau de un corp dur. Orice traumatism contuziv
sau compresiv are drept consecinţă mici rupturi capilare dermo-
hipodermice şi, în condiţiile existenţei circulaţiei, o extravazare cu
infiltraţie sangvină a ţesuturilor din jur. Ca atare, echimoza este o
leziune care nu poate apărea decât în timpul vieţii, de obicei la locul
unde acţionează agentul vulnerant; ele pot apărea şi la distanţă, prin
difuzarea sângelui de-a lungul fasciilor, tendoanelor şi a altor spaţii
prin propagarea undei de şoc.
Importanţa medico-legală a echimozelor constă în faptul
că atestă realitatea traumatismului, permit uneori aprecierea
mecanismului de producere şi chiar a agentului vulnerant, a
timpului scurs de la producere.
2)Hematomul.
Este o acumulare de sânge în ţesut, fiind urmarea unui
traumatism contuziv puternic, ce determină ruperea unor vase cu un
calibru mai mare decât în cazul echimozelor, dar cu păstrarea, în
general, a continuităţii epidermului.

81
 Fiind acumulări mai mari de sânge, hematoamele pot
determina tulburări, uneori grave, prin compresie. Deasemenea, ele
pot fi generatoare de şoc traumatic, atunci când sunt numeroase şi
întinse pe suprafeţe mari. În aceste cazuri, hematoamele impun
acordarea unui număr mare de zile de îngrijiri medicale şi chiar
punerea în pericol a vieţii, o consecinţă vătămătoare specifică
infracţiunii de vătămare corporală gravă.

B. Leziuni traumatice externe cu soluţie de continuitate

tegumentară.
1)Excoriaţia.
Este produsă prin frecarea de piele a unui corp dur cu o
suprafaţă rugoasă sau a unui obiect ascuţit cu vârf sau lamă,
rezultând o detaşare a epidermului în sensul diecţiei de mişcare.
Denumirea de excoriaţie (zgârietură) corespunde unei
leziuni lineare, în vreme ce întinderea în suprafaţă ar trebui
denumită zona excoriată sau jupuitură. Evoluţia decurge, de regulă,
fără complicaţii, după câteva zile crusta începe să se detaşeze,
începând cu zonele superficial lezate, persistând apoi o urmă
depigmentară care dispare, de regulă, în 7-10 zile fără cicatrizare.
Infecţia posibilă prelungeşte această evoluţie. În general, pentru
excoriaţii nu se acordă zile de îngrijiri medicale.
2)Plaga.
Plăgile sau rănile sunt leziuni traumatice cu soluţie de
continuitate, a căror denumire este dată de instrumentul cu care sunt
produse.
Plăgile pot fi superficiale sau profunde, acestea din urmă,
la rândul lor, pot fi: penetrante (în cavităţi: craniene, toracice,
abdominale) sau nepenetrante.

82
 Din punct de vedere al evoluţiei, plăgile pot fi simple sau
complicate, cea mai frecventă complicaţie fiind infecţia. Evoluţia
plăgilor poate fi modificată de tulburări circulatorii locale sau
generale şi de unele boli metabolice: diabetul.
Plăgile simple, neinfectate, necesită, în general, 7-8 zile de
îngrijiri medicale. De obicei, aceste leziuni se întâlnesc la toate
vătămările corporale care necesită o anumită durată de îngrijiri
medicale pentru vindecare, însă specifică infracţiunii de vătămare
corporală gravă este producerea unor consecinţe enumerate efectiv
în textul incriminator al art. 182 C. penal.
Una dintre cele mai importante probe la dosarul cu privire
la o vătămare corporală gravă este expertiza medico-legală,
obligatorie în toate cazurile în care se aduce atingere integrităţii
corporale şi sănătăţii unei persoane87.

C. Expertiza sau constatarea medico-legală.

Aceste acte procedurale se execută la cererea părţii lezate
sau a organelor judiciare. Ţinând seama de gravitatea leziunilor
prevăzute în art. 182 C. penal şi de faptul că nu mai poate avea loc
împăcarea părţilor, în această împrejurare, medicul legist are
obligaţia - în cazul expertizelor efectuate la cererea părţilor - de a
încunoştiinţa organele judiciare competente în vederea luării
măsurilor prevăzute de lege.
În afara consemnării datelor medicale obiective,
cuprinzând anamneza (rezultată din afirmaţiile victimei), felul
leziunii, localizarea, dimensiunile, profunzimea, modificările
suferite în timp, obiectivele lucrării medicale au scopul de a oferi
justiţiei elementele necesare încadrării corecte a faptei.
Astfel, raportul medicului legist trebuie să consemneze:

87
V.Belis, op. cit., pag. 348.
83
a)realitatea traumatismului - aspectul morfologic şi topografia
leziunilor;
b)mecanismul de producere - lovire activă, cădere, comprimare;
c)tipul obiectului cu care s-au produs leziunile - corp contondent,
tăietor, înţepător;
d)data producerii leziunilor şi dacă aceasta este în concordanţă cu
afirmaţiile persoanei lezate;
e)gravitatea leziunilor traumatice exprimată prin aprecierea duratei
îngrijirilor medicale necesare în vederea vindecării;
f)probabilitatea sau posibilitatea apariţiei de complicaţii, în cazul
examinărilor recente sau realitatea acestora, în examinările la
interval mai mare după traumatism, cu precizarea legăturii de
cauzalitate dintre acţiunea iniţială şi aceste complicaţii;
g)posibilitatea sau confirmarea apariţiei de sechele cu caracter
permanent şi cu producerea unor infirmităţi;
h)pierderea unui organ sau afectarea funcţionării acestuia;
i)existenţa unor leziuni cu potenţial de a produce o sluţire sau
confirmarea acesteia, în cazul examinărilor tardive;
j)producerea unui avort posttraumatic;
k)punerea în primejdie a vieţii victimei;
l)eventualitatea unei autoagresiuni, simularea sau agravarea unor
modificări posttraumatice şi exploatarea unor leziuni mai vechi.
În mod obişnuit, constatarea medico-legală se efectuează
la scurt timp după producerea leziunilor, prin examinarea directă a
victimei iar uneori, cu efectuarea unor exploatări de laborator sau a
unui consultant de specialitate.

84
1.Aprecierea gravităţii unui traumatism după
criteriul duratei îngrijirilor medical.
În cazul leziunilor traumatice produse în cazul agresiunilor
sau din culpă, este obligatorie aprecierea duratei îngrijirilor
medicale, aceasta constituind elementul fundamental necesar la
încadrarea juridică a faptei de vătămare corporală gravă.
Durata îngrijirilor medicale pentru o leziune
posttraumatică reprezintă tratamentul real efectuat sau necesar în
vederea vindecării unor leziuni, aceasta fiind independentă de
durata concediului medical, a spitalizării sau a altor criterii
medicale, dar nu medico-legale88.
Există situaţii când traumatizatul, deşi necesită îngrijiri
medicale, nu le efectuează, vindecarea producându-se spontan sau
după apariţia de complicaţii trăite sau neglijate. În aceste situaţii,
medicul legist trebuie să ţină seama de gravitatea leziunilor iniţiale,
de localizarea şi profunzimea acestora şi să aprecieze necesitatea şi
durata îngriirilor medicale, în raport cu aceste considerente şi nu cu
atitudinea expertizatului.
În cazul în care complicaţiile locale - de obicei septice -
sunt consecinţa nerespectării indicaţiilor terapeutice sau a
întreţinerii voluntare a acestora, este nevoie ca acest fapt să fie
menţionat, arătându-se cauza eventualei prelungiri a îngrijirilor
medicale şi implicit, raportul de cauzalitate cu leziunea iniţială. Tot
în acest context, se poate constata faptul că unele afecţiuni
preexistente (diabet, afecţiuni hematologice, arteriopatii, reactivitate
deosebită) pot constitui cauze de prelungire a duratei îngrijirilor
medicale sau chiar a constituirii unor infirmităţi. Este indicat ca
medicul examinator să consemneze aceşti factori care pot determina

88
V.Belis, op. cit., pag. 350.
85
întârzierea procesului reparator, şi să precizeze durata obişnuită a
tratamentului necesar în cazul unei evoluţii normale.
Leziuni traumatice foarte grave, necesitând mai mult de
60 de zile de îngrijiri medicale, de cele mai multe ori însoţite de
sechele sau alte consecinţe prevăzute de art. 182 alin. 1 C. penal
sunt:
◊ traumatisme cranio-cerebrale cu fracturi multiple, contuzie
cerebrală gravă, comă prelungită, compresie cerebrală prin
hematom extra- sau subdural, care necesită spitalizare mai mult de
40 de zile;
◊ fracturi multiple ale masivului facial, îndeosebi ale
mandibulei;
◊ traumatisme toracice sau abdominale grave cu complicaţii
septice ce necesită intervenţii chirurgicale repetate cu spitalizare de
minimum 40 de zile;
◊ fracturi multieschiloase cu deplasare ale oaselor lungi
necesitând imobilizare de minimum 40 de zile;
◊ în mod obişnuit, fracturile de humerus, femur, tibie (cu
excepţia unor cazuri în care evoluţia clinică şi radiologică este
foarte bună sau a cazurilor care beneficiază de tratament chirurgical,
imobilizarea fiind de până la 30-40 de zile).

2.Aspecte medico-legale privind noţiunea de pierdere a unui

simţ sau organ ori încetarea funcţiei acestuia.
Prin organ se înţelege o formaţie anatomică diferenţiată,
având un ţesut, o vascularizaţie şi o inervaţie proprie, îndeplinind
independent sau împreună cu un alt organ simetric, ori cu un alt
ţesut sau organ, o anumită funcţie.
O situaţie frecvent discutată în practică este cea a
leziunilor dentare. Deşi dintele, ca entitate morfologică, având un

86
ţesut, o vascularizaşie şi o inervaţie proprie, poate fi considerat un
organ, ţinând seama că întreaga dentiţie constituie o parte a
sistemului masticator, se apreciază că „pierderea unui organ”, în
cazul leziunilor dentare, nu poate fi considerată ca atare, decât în
cazurile extrem de rare de edentaţie completă posttraumatică.
Întrucât, chiar în această situaţie, rolul de masticaţie al dinţilor este
reparabil prin protezare, nu poate fi vorba nici de pierderea unei
funcţii89. În schimb, funcţia de masticaţie poate fi pierdută în
anchilozele temporo-mandibulare sau în leziunile mutilante ale
mandibulei.

3.Aspecte medico-legale privind noţiunea de infirmitate fizică

sau psihică.
Această noţiune se suprapune, de obicei, aceleia de
pierdere a unui organ ori a funcţiei acestuia însă se deosebeşte de
noţiunea de invaliditate care include în mod obligatoriu un deficit
funcţional, chiar dacă acesta nu este asociat cu o modificare
anatomică.
Această diferenţiere este foarte importantă pentru a
înlătura anumite confuzii, întâlnite uneori în practica medico-
legală; deşi prevederile Codului penal se referă numai la infirmitate
şi nu la invaliditate, cu eventuale repercusiuni asupra capacităţii de
muncă, apar probleme ridicate de Codul civil. Astfel, o infirmitate
permanentă fără modificări funcţionale sau cu deficite minime,
poate exista în lipsa unei invalidităţi, în timp ce aceasta din urmă
coexistă întotdeauna cu o infirmitate90.
În cazul modificărilor psihice sunt indisensabile
examinarea de specialitate (clinică şi paraclinică) şi examinarea
psihologică precum şi cunoaşterea stării anterioare traumatismului,
89
V. Belis, op. cit., pag. 355.
90
V. Belis, op cit., pag. 355.
87
cunoscut fiind faptul că anumite deficienţe sau afecţiuni psihice
preexistente sunt adeseori atribuite de către victime sau de către
expert, în urma unor examinări superficiale sau incomplete.

4.Aspecte medico-legale privind noţiunea de sluţire.

Prin sluţire se înţelege o deformare evidentă, morfologică
sau estetică a unei regiuni anatomice, indiferent de localizarea sa,
dar care creează victimei un grav prejudiciu fizic şi psihologic.
Astfel, leziunile sechelare cuprinse în această noţiune nu
se limitează numai la faţă, ci la orice modificare anatomică, ce nu
doar prin localizare ci şi prin aspect, întindere şi morfologie
constituie un prejudiciu estetic important, indiferent de regiunea
corporală interesată.
În unele situaţii, noţiunea de sluţire se suprapune cu cea de
infirmitate sau pierderea unui organ (amputarea unor membre sau
părţi ale acestora, lipsa unui glob ocular sau a pavilionului urechii,
cicatrici întinse retractile sau cheloide).
Conform legii, prejudiciul estetic va fi însemnat şi
ireversibil după următoarele criterii: ireversibilitate, dezarmonie
evidentă, gravitate vădită ce schimbă în rău înfăţişarea nativă a
persoanei91.
Caracterul de permanenţă, prin care trebuie să se
individualizeze sluţirea, impune ca aprecierea medico-legală finală
să fie făcută la un interval mai mare de timp de la producerea
traumatismului şi după epuizarea tuturor metodelor terapeutice de
chirurgie plastică şi reparatorie şi de fizio-terapie. Constatarea
existenţei unei sluţiri, în cazuri limită, cu modificări mai mult sau
mai puţin evidente, este de multe ori subiectivă, cu excepţia
91
Decizia de îndrumare a C.S.J., în Gh. Scripcariu şi M. Terbancea, op. cit.,
pag. 318.
88
cazurilor de mutilare efectivă (pierderea unuia dintre membre
prezintă un caracter deformant neîndoielnic).
Un aspect de care trebuie să se ţină seama la aprecierea
unei fapte ca fiind sluţire, îl constituie şi unele criterii legate de
persoana expertizatului, şi anume: sexul, vârsta, profesia.

5.Aspecte medico-legale privind avortul posttraumatic.

Avortul posttraumatic constituie acea consecinţă a
infracţiunii de vătămare corporală gravă care este produsă de un
traumatism mecanic.
Pincipalele pobleme medico-legale în aceste cazuri sunt:
a)felul, localizarea şi intensitatea leziunilor traumatice;
b)prezenţa şi vârsta sarcinii în momentul lovirii;
c)realitatea avortului, data primelor semne şi evoluţia acestuia;
d)dacă există legătura de cauzalitate între leziunile suferite de
victimă şi întreruperea cursului sarcinii.
În cazul examinării la intervale mai mari de la agresiune,
când eventualele leziuni traumatice s-au vindecat sau în cazuri în
care, după producerea avortului, au dispărut semnele de sarcină sau
de stare postabortivă, originea traumatică a avortului este greu de
demonstrat şi poate fi făcută numai pe baza unor date medicale
clinice, obiective şi complete şi prin excluderea altei cauze de
producere a avortului.
Reconstituirea în mod cronologic a datei traumatismului, a
apariţiei primelor semne de avort, a evoluţiei acestuia până la
eliminarea produsului de concepţie, ca şi examenul clinic local şi
general al traumatizatei sunt obligatorii în vederea precizării
raportului de cauzalitate şi în excluderea unei eventuale simulări sau
a unor manopere produse în scop abortiv.

89
 În cazul sarcinilor aproape de termen, declanşarea
prematură a travaliului, urmată de moartea produsului de concepţie
(fie direct prin traumatism fie prin imaturitate) este încadrabilă în
acelaşi articol de lege.

6.Aspecte medico-legale privind noţiunea de punere în

primejdie a vieţii persoanei.
În conformitate cu prevederile art. 182 alin. 1 C. penal,
indiferent de durata îngrijirilor medicale, o leziune poate fi gravă şi
să constituie, în consecinţă, vătămare corporală gravă şi prin
punerea în primejdie a vieţii persoanei.
Acest aspect se cere rezolvat de expertiza medico-legală în
cauze diferite, motivarea concluziei necesitând o bună documentaţie
medicală, o analiză concretă a cazului sub aspect medical şi din care
să rezulte o alterare evidentă a stării generale a bolnavului, cu
modificări care să facă posibilă evoluţia gravă cu iminenţă sau
prezumţie de deces.
În mod concret, noţiunea de „punere în primejdie a vieţii
persoanei” trebuie să se refere fie la gravitatea iniţială a loviturii fie
la iminenţa sau la apariţia de complicaţii care pot duce la moartea
victimei.
Varietatea mare a reactivităţii organismului uman arată că
în unele cazuri, chiar dacă leziunea este gravă, vindecarea se poate
produce fără ca nici un moment viaţa victimei să fie pusă în pericol,
în timp ce în altele, o leziune relativ uşoară, pe fondul unor afecţiuni
preexistente, sau chiar direct, poate determina complicaţii grave
care pun în primejdie viaţa sau chiar duc la decesul persoanei
vătămate. Sub acest aspect, al variabilităţii reactivităţii organice şi
al unor eventuale afecţiuni preexistente, problema periculozităţii

90
pentru viaţă a unei leziuni este de multe ori greu de apreciat, în
general neexistând o unitate de concepţie a medicilor legişti.
Noţiunea de periculozitate pentru viaţa unei persoane,
din punct de vedere medico-legal, poate îmbrăca aspecte deosebite:
unul de certitudine, care poate fi evaluat imediat după producerea
leziunii (stare de şoc, comă, insuficienţă cardio-circulatorie sau
respiratorie acută) sau tardiv (prin examinarea tuturor datelor
medicale consemnate pe parcursul evoluţiei) şi unul de prezumţie
care se referă la aprecierea potenţialului de periculozitate al unei
leziuni în funcţie de gravitatea acestuia şi de evoluţia obişnuită (de
exemplu, plăgile penetrante toracice sau abdominale).
De aceea, pentru aprecierea unei leziuni ca periculoasă
pentru viaţă, aceasta trebuie să constituie un pericol iminent,
imediat sau tardiv ori potenţial, ca vătămarea să determine moartea,
indiferent dacă acest pericol a fost îndepărtat prin tratament
medical sau datorită reactivităţii organice crescute92.
Leziuni sau sindromuri posttraumatice, care pun viaţa în
pericol, sunt:
a)traumatisme cranio-cerebrale cu sau fără fracturi craniene
prezentând modificări neurologice clinice şi paraclinice evidente
care să demonstreze o contuzie cerebrală prin hematom
extra/subdural, hemoragie intracerebrală, comă şi complicaţiile
acestor traumatisme;
b)traumatismul vertebro-medular: leziuni vertebro-medulare înalte,
cervicale sau toracale, cu leziuni neurologice evidente: tetraplegie,
paraplegie, tulburări circulatorii şi respiratorii;
c)traumatisme toracice: leziuni cardiace şi pericardice deschise, cu
contuzie cardiacă cu rănirea miocardului, hemopericardului sau
traumatisme închise, cu contuzie cardiacă, leziuni penetrante

92
V. Belis, op. cit., pag. 361.
91
toracice evidente clinic şi radiologic prin hemotorax, pneumotorax,
emfizem subcutanat sau complicaţii secundare (pleurezie sero-
fibrinoasă purulentă); traumatisme toracice închise cu fracturi
multiple costale determinând insuficienţă respiratorie acută,
hemotorax, pneumotorax, emfizem subcutanat sau complicaţii de tip
hemoragic sau septic;
d)traumatisme abdominale: leziuni penetrante, evidenţiate clinic sau
chirurgical prin hemoperitoneu, leziuni ale organelor
parenchimatoase sau cavitare cu sau fără peritonită; traumatism
abdominal închis cu leziuni vasculare sau ale organelor interne,
complicaţii posibile constând în hemoragie internă şi peritonită.
Modificări clinice generale apărute după traumatisme:
1. starea de vomă verificată clinic;
2. insuficienţă respiratorie acută: asfixie prin aspirat, intoxicaţii;
3. insuficienţă cardio-circulatorie acută: stările de colaps;
4. şocul traumatic, hemoragic, combustional, peritonial;
5. stările toxico-septice;
6. sindromul de strivire;
7. intoxicaţii acute sau cronice;
8. reacţii alergice survenite după aplicarea unui tratament
efectuat pentru o leziune traumatică;
9. leziuni produse prin diferiţi agenţi biologici: muşcături de
animale, toxiinfecţii alimentare, intoxicaţii cu ciuperci, ruperea unui
chist hidatic după lovire.
Este imperios necesar ca fiecare caz să fie examinat
medico-legal cu mare atenţie deoarece fiecare caz are
particularităţile sale şi în cazul în care aprecierea medico-legală se
face după o perioadă de spitalizare a victimei, este obligatorie
studierea tuturor datelor medicale. Numai în acest fel, concluziile

92
medico-legale sunt argumentate, evitându-se noi examinări sau
existenţa de opinii diferite.

Secţiunea a IV-a: Aspecte de psihologie judiciară privind

infracţiunea de vătămare corporală gravă.

Factorul determinant în comiterea unor fapte antisociale îl

desemnează personalitatea umană deoarece ea stă la baza creării
unei diferenţieri fundamentale între infractori şi noninfractori (de
exemplu, unii oameni comit fapte antisociale, alţii nu, deşi trăiesc în
aceleaşi condiţii sociale).
În acest proces de prevenire şi combatere a
infracţionalităţii, flagel social care a atins cote alarmante în zilele
noastre, psihologia judiciară joacă un rol foarte important
contribuind, prin informaţiile pe care le oferă, la aplicarea justă a
normelor penale. Cu ajutorul acestei discipline putem aprecia
elementele de culpă, vinovăţie, intenţie, prevedere, stare emoţională,
conduită simulată, responsabilitate şi, în genere, prin transparenţa
către subiectul existent sub învelişul normei penale, ajută la o bună
dozare a pedepselor şi la o încadrare juridică corespunzătoare a
faptei.
După cum ştim, infracţiunea de vătămare corporală gravă
în forma ei tipică este o infracţiune praeterintenţionată, iar sub
aspectul laturii subiective ea se diferenţiază simţitor de alte
infracţiuni, cum ar fi tentativa de omor sau provocarea ilegală a
avortului. Pentru a desluşi cât mai bine elementele de vinovăţie ale
unei infracţiuni, atenţia organului judiciar, inevitabil, se îndreaptă
către analiza persoanei infractorului, sub aspectul vieţii sale psihice,

93
context în care cunoştinţele lui de psihologie judiciară sunt
indispensabile.

• Personalitatea umană şi actul infracţional.

Prin personalitate se înţelege sinteza tuturor elementelor
care concură la conformaţia mintală a unui subiect, căruia îi dă o
fizionomie proprie, specifică.
Personalitatea se prezintă sub forma unei piramide
biotipologice a cărei bază este formată de ereditate, cele patru
suprafeţe fiind formate din amprenta morfologică, de temperament,
caracter şi inteligenţă, vârful piramidei constituind sinteza globală a
personalităţii.
Condiţiile trecerii la act sunt comandate de un nucleu al
personalităţii ale cărui componente sunt: egocentrismul, labilitatea,
agresivitatea şi indiferenţa afectivă.
Personalitatea este inseparabilă nu numai de organism dar
şi de mediu, unii autori (J.Pinatel) considerând că este necesar să se
studieze personalitatea în cauză, însă există situaţii specifice,
periculoase, în care ocazia nu trebuie să fie căutată. Actul criminal
ce rezultă dintr-o situaţie specifică desemnează răspunsul unei
personalităţi la acea situaţie. Dar există situaţii nespecifice sau
amorfe în care ocazia trebuie căutată. În aceste cazuri,
personalitatea este cea care domină situaţia, iar actul criminal ce
rezultă de aici este o consecinţă directă a activităţii personalităţii
respective. Din această scurtă analiză reiese că factorii de mediu
influenţează atât formarea personalităţilor cât şi a situaţiilor; mediul
poate fi criminogen nu numai prin sporirea ocaziilor de a comite
crime ci, în egala măsură, şi prin faptul ca uşurează structura
personalităţii criminale.

94
 Secţiunea a V-a: Aspecte procesuale privind infracţiunea de
vătămare corporală gravă.

Din punct de vedere al dreptului procesual penal,

infracţiunea de vătămare corporală gravă se individualizează faţă de
celelalte fapte antisociale din grupa infracţiunilor contra integrităţii
corporale şi sănătăţii persoanei, prin faptul că acţiunea penală se
declanşează din oficiu, iar acest lucru oglindeşte cu claritate şi
gradul de pericol social ridicat al acestei infracţiuni.
Fapta este de competenţa judecătoriei, în primă instanţă.
Nu puţine au fost situaţiile în care acţiunea penală s-a exercitat
concomitent cu acţiunea civilă; acest lucru se datorează faptului că
infracţiunea de vătămare corporală gravă este o infracţiune de
rezultat, creând atât prejudicii de ordin moral cât şi material,
prejudicii care nu se pot înlătura decât pe calea acţiunii civile prin
plata unor despăgubiri.
În cauzele penale privind infracţiunea de vătămare
corporală gravă este necesar să se dovedească, fie că a fost necesară
o perioadă de îngrijiri medicale de peste 60 de zile, fie că s-a produs
vreuna dintre consecinţele enumerate de legea penală (pentru forma
agravată). Pentru ilustrarea acestor aspecte, în scopul respectării
principiului aflării adevărului, este necesar ca procurorul sau
avocatul să se folosească de următoarele probe care să ducă la
stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei învinuite. În acest
sens se folosesc următoarele mijloace de probă:
• Declaraţia învinuitului sau inculpatului: această probă
poate duce la aflarea adevărului numai dacă este coroborată cu alte
fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate
în cauză. În cursul urmăririi penale, dacă există pluralitate de
subiecţi activi, fiecare învinuit va fi ascultat separat, după care se

95
consemnează în scris, i se citeşte făptuitorului şi se semnează pe
fiecare pagină atât de organul de urmărire penală care a procedat la
ascultarea învinuitului cât şi de persoana ascultată. Dacă învinuitul
refuză să semneze, se face menţiune în declaraţia scrisă.
• Declaraţia persoanei vătămate, cu deosebirea că, din punct
de vedere al tacticii ascultării, regulile sunt puţin modificate.
• Declaraţiile martorilor au valoare probatorie relativă, putând
duce la aflarea adevărului numai privite în ansamblul probelor
administrate în cauza penală.
Înainte de a fi ascultat, martorul depune jurământul şi i se
pune în vedere de către organul judiciar că, în caz de nerespectare a
acestui jurământ, comite infracţiunea de mărturie mincinoasă.
• Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este o măsură procedurală
ce are o importanţă deosebită în cazul infracţiunii de vătămare
corporală gravă; de exemplu, ridicarea de înscrisuri ce conţin
ameninţări poate reflecta o stare conflictuală preexistentă faptei
prevăzute de legea penală la art. 182 C. penal.
• Efectuarea de percheziţii domiciliare în vederea identificării
şi ridicării mijloacelor materiale de probă şi a corpurilor delicte,
ridicarea de haine pe care se află pete de sânge ale victimei, arma
sau obiectul cu care a fost comisă infracţiunea.
La efectuarea acestor acte procedurale, organul judiciar
trebuie să asigure prezenţa unor martori asistenţi, cel puţin doi, care
trebuie să îndeplinească anumite condiţii prevăzute expres de lege:
să fie în vârstă de peste 14 ani, să nu prezinte interes în cauză, să nu
facă parte din aceeaşi unitate cu organul care efectuează actul
procedural.
Dacă una dintre părţile implicate într-un caz de vătămare
corporală gravă nu cunoaşte limba română sau nu se poate exprima,

96
atunci organul de urmărire penală sau instanţa de judecată îi asigură
prezenţa unui interpret.
• Expertizele sau constatările medico-legale au o valoare
probatorie deosebită deoarece pot dovedi existenţa sau inexistenţa
consecinţelor prevăzute la art. 182 C. penal.
Efectuarea expertizelor şi a constatărilor medico-legale se
cere organului medico-legal de către organul de urmărire penală, în
scopul examinării medicale a corpului victimei pentru a constata
existenţa diferitelor urme ale infracţiunii de vătămare corporală
gravă.
Uneori, aceste constatări pot ilustra existenţa intenţiei nu
numai pentru cauzarea vătămării dar şi pentru producerea
consecinţelor acesteia. Intenţia, cu privire la producerea acestor
urmări vătămătoare prevăzute în norma de incriminare penală, poate
rezulta uneori expres, adică din "modus operandi", care poate reieşi
din examinările medicale (natura loviturilor, profunzimea plăgilor
tăiate sau înţepate, locul unde s-au aplicat aceste lovituri); alteori,
această intenţie va putea fi dovedită folosind în acest scop orice
mijloace de probă (declaraţiile martorilor, înscrisurile).
În tot cursul urmăririi penale dar şi al judecăţii, făptuitorul
infracţiunii prevăzute de art. 182 C. penal are dreptul să fie asistat
de un apărător iar organele judiciare sunt obligate să-l înştiinţeze de
acest lucru.
Sunt cazuri expres prevăzute de lege când asistenţa
judiciară se asigură obligatoriu, cum ar fi statutul învinuitului de
militar în termen sau militar cu termen redus, rezervist concentrat,
elev al unei instituţii militare de învăţământ. Alte cazuri de
obligativitate a asigurării asistenţei judiciare apar când făptuitorul
este minor sau internat într-un centru de reeducare ori într-un
institut medical-educativ sau este arestat într-o altă cauză.

97