Istoria Religiilor Valeriu Andreiescu 1

Introducere
Istoria Religiilor ca disciplină teologică

Religie şi istorie
După germanul Tillich: “Religia este ceea ce ne interesează în mod final”.
După americanul Yiner: “Religia este un sistem de credinţe prin care oamenii se luptă cu
problemele finale ale vieţii”.
Francezul Durkheim, unul din cei mai importanţi sociologi timpurii scria: “O religie este un
sistem unificat de credinţe şi practici cu privire la lucrările sacre, adică acele lucruri puse
deoparte şi interzise, credinţe şi fapte care unesc într-o singură comunitate morală, numită
Biserică, pe toţi aceia care aderă la ele”.
Religia are rolul determinat in dezvoltarea unei civilizaţii. După Spengler, Tonybiee
şi alţii, civilizaţia este un organism social care se naşte, creşte, se maturizează, îmbătrâneşte
şi moare.
Sociologul Max Weber (1864-1920) arată că, de prin sec. VIII î. Hr., tradiţia
religioasă apuseană (din care, după el, face parte şi Israelul) a inclus un “element profetic” de
critică socială. De aceea mişcările reformatoare moderne îşi au obârşia în Occident, mai
curând decât în Orient, unde nu există o asemenea tradiţie religioasă. În lucrarea sa clasică
“Etica protestantă şi spiritul capitalismului”, Weber a dezvoltat teoria că morala lui Calvin şi
Luther, în contrast cu învăţăturile religioase anterioare este larg răspunzătoare de creşterea
spiritului capitalismului în Occident. Ei arătau că este o datorie să alegi cea mai profitabilă
ocupaţie disponibilă, considerând bogăţia ca un har. R.H. Towney în lucrarea “Religia şi
naşterea capitalismului”, scria că industrializarea a avut loc în Europa în condiţiile libertăţii
protestanţilor se a da bani cu împrumut şi de a se deda comerţului. Biserica Catolică
interzisese acordarea de împrumuturi băneşti cu dobânzi mari, ca fiind păcatul cămătăriei,
înăbuşind prin aceasta comerţul, în vreme ce, la protestanţi, ca de pildă la calvinişti, succesul
în afaceri era considerat ca un semn al harului lui Dumnezeu.
Fiecare civilizaţie are sistemul ei de valori care explică tot ce a creat ea. Aceste valori
sunt de fapt sunt de fapt un sistem de credinţe privind rostul omului prin lume. Aici nu este
vorba de un sistem de idei, adică de o explicaţie filosofică, ci de o înţelegere a realităţii
integrată adânc în conştiinţa omului. Aceste credinţe justifică mai mult sau mai puţin
existenţa omului, fiind pentru el lucruri sfinte. Mircea Eliade scria: Conştiinţa unei lumi reale
şi semnificative este strâns legată de descoperirea sacrului” (adică a sensului sfânt). Opusul
sacrului este profanul care este nereal şi nesemnificativ.
Căutarea şi găsirea de semnificaţiei sfinte este caracteristică de ne înlocuit a omului:
“ a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios”. Religia face parte, deci, din structura
omului, reprezintă valorile supreme valorile supreme pentru care trăieşte el: “ a fi, sau mai
degrabă a deveni om, înseamnă a fi religios”. Am putea parafraza spunând că, a pierde
calitatea de om sau a deveni neom, înseamnă a pierde religia. Omul religios “homo
religiosus” cunoaşte prin înseşi structura lui că Dumnezeu există.
Singurul argument al existenţei lui Dumnezeu se găseşte în însuşi numele lui
Dumnezeu: “Eu sunt” sau “Eu sunt Cel ce sunt”. A căuta alte argumente înseamnă a începe
desacralizarea sau de sfinţirea. Ea este aceea ce au făcut în cultura occidentală teologia şi
filosofia. (vezi Rom.1:19-22; Fapte.17:26-29)
Reducţionismul este o modalitate de explicare sau interpretare a realităţii, prin
inventarea unei realităţi simplificate, deduse din principii şi structuri simple. Civilizaţia
occidentală s-a desacralizat, printr-un şir de reducţionisme, cum ar fi cele care se întind de la
2 Istoria Religiilor Valeriu Andreiescu

Marx şi Neitzsche, până la Freud. Sacrul şi experienţa religioasă sunt însă ireductibile iar
reducţionismele nu pot oferi nimic corespunzător .Pierderea sensurilor sacre goleşte pe om
chiar de umanitatea sa şi caracterizează pe omul fără religie (homo areligiosus).
Homo areligiosus dă valoare de sacru elementelor profane (ştiinţa, arta, familia,
munca, sportul, divertismentul, alcoolul, drogurile, sexualitatea etc.). El este, de fapt,
conştient că nu primeşte astfel răspuns la problemele finale ale vieţii, că se închină de fapt, la
nişte idoli, chiar dacă ar fi vorba de nişte filosofii înalte, umanismul, comunismul etc. Simte
că este lipsit de o experienţă religioasă autentică, singura care poate da răspuns problemei
morţii. Dar el refuză sensurile sacre vechi şi este conştient că viaţa sa ajunge fără sens. El va
trebui fie să se întoarcă la o religie clasică, fie să piară. Andre Marlaux şi este conştient că
viaţa sa ajunge fără sens. El va trebui fie să se întoercă la o religie clasică, fie să piară. Andre
Marlaux şi este conştient că viaţa sa ajunge fără sens. El va trebui fie să se întoarcă la o
religie clasică, fie să piară. Andre Marlaux, este un mare scriitor ateu, a spus: Secolul XXI fie
va fi religios, fie nu va fi de loc”, adică umanitatea va pieri. Filosofia modernă a
existenţialismului, prefigurată de cartea “Eclesiastul” din Vechiul Testament, are să fie o
direcţie creştină (ex. Heidegger), fie o direcţie ateistă (Sartre, Camus), care afirmă că
sinuciderea este singura soluţie logică. Această filosofie a absurdului a inspirat textul lui
Samuel Becket sau a lui Eugene Ionesco. Ca un paliativ, ei încearcă să dea un sens sacru
umanismului profan, în spiritul filosofiei antice a stoicismului.
Astfel, cum spunea Mircea Eliade “homo areligiosus” modern a ajuns identificarea
sacrului cu profanul, camuflarea perfectă a sacrului în ultima etapă a desacralizării, singura
creaţie religioasă a civilizaţiei de astăzi a Occidentului. Adrian Năstase a scris chiar o carte
onorabilă: “Drepturile omului – religia secolului XXI”
“Homo areligiosus” contemporan este, deci, un om pervertit şi chiar “homo
religiosus”, în măsura în care mai există azi, sufere procesul de desacralizare, în momentul în
care şi-a atrofiat simţul sacrului. În termeni creştini se poate vorbi de slăbirea credinţei din
cauza civilizaţiei tehnologice. Fapt este că “homo areligiosus” a înlocuit o religie cu o
antireligie, bazată tot pe o credinţă dar de sens contrar, ajungând însă “Pe culmile
desperării”, conform titlului uneia din cărţile vestite ale existenţialismului român ateu Emil
Cioran, celebru ca filosof francez.
Mircea Eliade este cel mai important istoric al religiilor pe plan mondial. În cartea sa:
“Tratat de istorie a religiilor” este de fapt o morfologie a religiei iar nu o istorie.
Compendiul sau de istorie a religiilor, în trei volume, se numeşte :”Istoria credinţelor şi
ideilor religioase”. Scrierile lui Eliade au reînviat credinţa în Dumnezeu a mii de intelectuali
din Occident, deşi Eliade nu a scris dintr-un punct de vedere teist. Scrierile sale sunt
necreştine, deşi la un moment dat, afirmă că , “din punct de vedere al istoriei religiilor,
întruparea (lui Dumnezeu în Hristos)reprezintă ultima şi cea mai desăvârşită hierofanie”.
Eliade a arătat că fiecare om are propria lui credinţă religioasă, de care- de multe ori-
nici nu este conştient. De obicei, este vorba de adorarea propriului “eu”. Religia copiilor este
jocul, religia tinerilor este dragostea firească, religia bătrânilor este înţelepciunea
pământească. Sau- după cugetarea lui Geothe- “Dragostea şi înţelepciunea copilului este
jocul; jocul şi înţelepciunea tânărului este dragostea; dragostea şi jocul bătrânului este
înţelepciunea”.
Religia este concepţia cea mai generală despre lume şi viaţă, bazată nu numai pe
revelaţie, ci şi pe credinţă şi pe aplicarea ei totală în practică. Din acest punct de vedere şi o
concepţie care nu este bazată pe revelaţie poate deveni religioasă.
 Istoria Religiilor Valeriu Andreiescu 3

Filosofia este socotită cea mai generală concepţie despre lume bazată exclusiv pe
raţionament dar poate deveni un sistem filosofico-religios, pe baza credinţei. Ideologiile
social-politice, cum a fost, de pildă, fascismul, pot pot deveni false religii, pe baza credinţei
oarbe în ele şi a încercării de a le pune în practică, indiferent de urmări.
Lipsa evenimentului supranatural într-o falsă religie lasă însă un gol în sufletul
credinciosului. Setea de supranatural duce la apariţia unor credinţe religioase bizare, cum ar
fi religia “farfuriilor zburătoare”. Aceasta este şi cauza credinţei în superstiţii a omului de azi.
Setea de supranatural se explică prin nevoia omului de a reface legătura cu
divinitatea. Fiecare om are înăuntru său un gol de forma lui Dumnezeu. În latină “religare”
înseamnă “a fi legat de”. Astfel “religie “- înseamnă reluarea legăturii cu divinitatea.
Împletirea dintre istorie şi religii are loc, după Sherman Barnes, sub teroarea timpului.
În esenţă, “istorie” înseamnă “desfăşurare în timp”, după cum geografia este desfăşurarea în
spaţiu. Religiile antice ale Orientului Apropiat ofereau căi magice şi mitice de scăpare din
timp, pe baza credinţei în zeii naturii, a căror existenţă s-ar fi desfăşurat într-un timp fără
istorie. Greco-romanii antici vedeau istoria ca recepţie, cu o puternică notă de tragedie
manifestată în lipsa de perspectivă istorică (vedeau instabilitatea şi zădărnicia creaţiei
omeneşti.).
Vechii evrei sunt cei care au produs prima povestire istorică vastă şi precisă.
“Concepţia modernă asupra istoriei îşi are rădăcinile în istoria biblică a lui Yahweh
(Dumnezeu) şi a lumii pe care a creat-o, ca scenă pentru desfăşurarea unui plan divin. Biblia
dă istoriei o semnificaţie religioasă, fiindcă în istorie a intrat Dumnezeu în legământ cu Israel.
Întâmplări ca Exodul, robia asiriană, robia Babilonică au fost prezentate ca evenimente unice
într-un plan divin. În timp şi în istorie, Dumnezeu desăvârşeşte planul Său de mântuire a
omenirii în confruntări dramatice. Biblia decupează istoria în două ere, având ca punct de
despărţire venirea lui Mesia.
Criza sensurilor sacre în civilizaţia Occidentului de astăzi se exprimă şi în noua teamă
de istorie, pe baza sentimentului că timpul nu este de partea omenirii. Vechile interpretările
istoriei se bazau pe “religia progresului” care reprezenta de fapt, o viziune necreştină a
împărăţiei biblice de o mie de ani, pe baza ideii că omul va realiza fără Dumnezeu. Viziunea
unei istorii incoerente se întâlnise şi înainte, de exemplu în sec. XVIII, la Ed. Gibbon şi
Voltaire, dar în prezent majoritatea istoricilor necreştini au o conştiinţă crescândă despre
lipsa de sens a istoriei.
Lăsând la o parte doctrinele teologice asupra istoriei, există şcoli de interpretare
bazate pe teorii din domeniul ştiinţelor, filosofiei, artei şi ideologiei.
O interpretare a istoriei bazată pe psihologie şi pe teoria lui Feud se datoreşte lui
Oswald Spengler (1880-1975). El pune la baza istoriei cultura. “Morfologia culturii”, care
formează, după Spengler, oiectul cercetării istorice, are un caracter psihologist şi biologizant.
Carte lui Spengler “Der Untergang des Ablandlandes” (Declinul Occidentului)- 1918-1922,
reprezintă un efort de explicaţie a culturilor lumii.
Din punctul de vedere al interpretărilor filosofice, istoria apare ca un ciclu de
civilizaţii. După Arnold Toynbee (1889-1975). “A study of History” (Un studiu al istoriei),
istoria reprezintă un ciclu de 30 de civilizaţii, din care a analizat 21. El afirmă că mişcarea
civilizaţiei ar fi cilindrică şi recurentă, pe când mişcarea religiei ar fi pe o singură linie
continuă, orientată în sus.
Economia şi ştiinţa despre societate au furnizat şi ele interpretări economizante şi
sociologizante ale istoriei, cea mai cunoscută fiind interpretarea istoriei de către Marx, ca o
succesiune a modurilor de producţie, fiecare fiind considerat superior celor precedente. Alţi
4 Istoria Religiilor Valeriu Andreiescu

istorici au tratat mai echilibrat factori economici şi sociali: Max Weber, R.H. Tawney, M.V.
Rostovtzev.
Personalităţile culturale cu temperament artistic, cum au fost istoricii romantici
Thomas Carlyle (1844-1900), Nicolae Bălcescu (1819-1852) sau filosoful şi poetul
Friederich Neitzshe (1844-1900), au considerat că istoria este făcută de eroi, cum ar fi eroii
Revoluţiei Franceze (1789-1794), Mihai Viteazul sau “supraomul” lui Nietzsche.
Prin ideologie se înţeleg atât totalitatea ideilor unei epoci, unei societăţi, unui grup
sau unei persoane, cât şi sistemele de idei care reprezintă unele interese naţionale, sociale,
politice, economice sau religioase. În acest sens din urmă, ideologia vulgarizează pentru uzul
popular o concepţie despre lume mai adâncă. De aici, dispreţul faţă de ideologiilor elitelor
culturale şi lupta lor pentru dezideologizarea interpretării istoriei.
Concepţiile complexe, filosofice şi ştiinţifice despre specificul naţional îşi găsesc
forme degradante în ideologiile naţionaliste. Fascismul îşi are originea in naţionalism dar şi
în teoriile lui Darwin despre legile biologice ale luptei pentru existenţă şi ale selecţiei
naturale, care au fost aplicate oamenilor, împărţindu-i în rase superioare şi rase inferioare.
Dacă marxismul filosofic este o caricatură a realităţii, ideologia comunistă este o caricatură a
marxismului filosofic, foarte eficientă în apelul ei de clasă. Ideologia drepturilor omului este
promovată în prezent de O.N.U. pe plan mondial. Ea îşi are originea în umanismul filosofic
secular.
În viziunea teologilor protestanţi asupra istoriei, există trei epoci: dispensaţiunea lui
Dumnezeu Tatăl sau epoca Legii vechi-testamentale; dispensaţiunea lui Dumnezeu Fiul,
Domnul Isus Hristos, care cuprinde jertfa Sa ispăşitoare; dispensaţiunea Sfântului Duh, epoca
viitoare, în această viziune, sunt: perioada necazului celui mare, dominat de persoana
Anticristului, când harul se va întoarce de la Israelul după duh, (Biserica răpită la cer) către
Israelul după trup; apoi împărăţia milenară a lui Isus Hristos pe pământ, urmată de judecata
finală; apoi, ceruri noi şi pământ nou, între care – Noul Ierusalim.
Chiar dacă este convins de această dreptate teologică, deşi nu întotdeauna se întâmplă
aşa, istoricul creştin îşi fixează obiective mult mai modeste în interpretarea istoriei, conştient
însă că există un plan al lui Dumnezeu în istorie şi că momentul- cheie al întregii deveniri
istorice este jertfa de pe cruce a Domnului Isus Hristos.
Există în prezent şi ideologii religioase islamice sau mosaice care, influenţează soarta
omenirii. Ideologia religioasă a fundamentalismului islamic care are ca obiectiv extinderea
islamului prin violenţă. Conflictul său cu sionismul evreiesc, care vrea să realizeze profeţiile
vechi-testamentale privind măreţia viitoare a Israelului ameninţă să atragă civilizaţia de
tradiţie creştină într-un conflict global. Acest aspect ilustrează şi el importanţa studierii
istoriei religiilor.

Obiectul cursului de istorie a religiilor

Religiile lumii în perspectivă creştină
Pentru Mircea Eliade, istoria religiilor este o istorie a căutării de Dumnezeu a omului.
Din punctul său de vedere, toate religiile au momente creatoare şi crize. Din punct de vedere
a istoricului creştin, istoria religiilor oferă cheia pentru înţelegerea formării, înfloririi şi pieirii
civilizaţiilor necreştine, chiar şi civilizaţiile bazate pe creştinism şi-au încetat existenţa, deşi
acest lucru nu a afectat fundamental Biserica reală.
Pentru istoricul creştin nu există decât două religii adevărate: iudaismul vechi-
testamental, care şi-a pierdut valabilitatea odată cu jertfa de pe cruce a Domnului Isus Hristos
- şi creştinismul. Pentru înţelegerea istoriei acestor două religii este foarte importantă
 Istoria Religiilor Valeriu Andreiescu 5

cunoaşterea lor cu alte religii. De asemenea, cunoaşterea sistemului general al religiilor şi a

naturii fiecărei religii ne ajută să evităm influenţele rele ale religiilor necreştine şi să
marturisim credinţa noastră mai eficient.
Există multe cărţi creştine al căror scop să combată religiile false iar la şcolile biblice
se predau adesea cursuri împotriva religiilor false. Combaterea religiilor necreştine este
corectă din punct de vedere teologic, dar cursul de istorie a religiilor nu este în mod direct
nici apologetic, nici polemic. Fără a renunţa la poziţia teologică justă a creştinismului, acest
curs să fie cât mai nepărtinitor cu putinţă iar superioritatea absolută a creştinismului în raport
cu celelalte religii să reiasă de la sine. Istoria religiilor şi istoria creştinismului s-au scris până
nu de mult în spirit polemic şi combativ, dar aceasta ne împiedică să-i iubim şi eventual sa-i
câştigăm pe cei de altă credinţă. Polemica ridică noi bariere, pe lângă cele deja existente între
culte. Este demn de urmat exemplul fruntaşului evanghelic Richard Wurbrand şi al ucenicilor
săi cu care au părtăşie cu romano-catolici şi cu ortodocşi, găsind poziţiile fundamentale
comune.
Unul din cei mai de seamă fruntaşi ai mişcării penticostale de azi, pastorul argentinian
de la Buenos Aires, Juan Carlos Ortiz spunea că îl iubeşte în Hristos pe un frate creştin, preot
catolic, atât de mult, încât şi-ar fi dat şi viaţa pentru acesta iar preotul respectiv îl iubea la fel
pe fratele penticostal. Chiar dacă unul din cei doi, indiferent care, ar face erori teologice
fundamentale, este biblic să afirmăm că o asemenea dragoste creştină îi acoperă o sumedenie
de păcate.
Dar şi budiştii manifestă o dragoste spirituală profundă, extinsă chiar la orice formă
de viaţă animală. Pot oare şi religiile necreştine să conducă la Dumnezeu şi la mântuire? Nu
putem răspunde afirmativ; dar în multe religii necreştine se întâlnesc şi scântei sau frânturi de
revelaţie autentică, insuficiente pentru mântuire, însă care reprezintă portiţe, ferestre, căi de
contact pozitiv cu religia autentică pe care cei pierduţi o pot înţelege şi primi mai uşor dacă le
folosesc corect aceste puncte de contact.
De exemplu, strămoşii noştri, geto-daci, au avut condiţii favorabile decât popoarele
politeiste pentru a primi creştinismul datorită unor coincidenţe ale religiei lor cu iudaismul şi
creştinismul. Iosefus Flavius făcea, de exemplu, o paralelă tulburătoare între secta evreiască a
eseilor şi preoţii dacilor.
Creştini pot şi ei înţelege unele amănunte ciudate ale credinţei lor, folosind scântei de
revelaţie din alte religii, de exemplu în limba sumeriană, cuvântul care înseamnă «coastă»
înseamnă şi «viaţa». O povestire sumeriană se referă la o zeiţă care a fost creată din coasta
(viaţa) unui zeu. Această ne duce cu gândul la Eva, al cărei nume înseamnă «viaţă» şi pe
care Dumnezeu a făcut-o din coasta lui Adam şi care ar putea să fi fost făcută şi din viaţa lui
Adam. Să nu uităm că strămoşii evreilor au trecut prin Sumer, numit în Biblie, Şinear sau mai
des cu numele ulterior Chaldeea. Evident, coasta lui Adam va rămâne în Biblie şi în teologie
cu toate implicaţiile ei vechi dar înţelesul de «viaţă» este atât de frumos! Îl putem reţine
măcar ca o figură de stil. Scopul cursului de istorie a religiilor este şi acela de a lărgi
studentul orizontul cunoaşterii interculturale, deoarece ignoranţa nu trebuie să caracterizeze
pe nici unul din copiii lui Dumnezeu (mai ales când este vorba de fenomenul religios).
Studierea asemănărilor şi diferenţelor dintre religii (istoria comparată a religiilor)
prezintă o mare importanţă pentru competiţia dintre religii, permisă de libera circulaţie a
ideilor. Musulmanii sunt, de exemplu, apăsaţi de povara păcatelor. În religia lor, păcatele nu
pot fi anulate, ci doar contrabalansate prin fapte bune. Dar păcatele se înmulţesc mai repede
decât faptele bune. Cât de minunat este harul acordat creştinilor! Ben Akiba, unul din
întemeietorii iudaismului târziu, acorda aşa de puţină valoare vieţii veşnice, încât aprecia mai
6 Istoria Religiilor Valeriu Andreiescu

mul două ore de fapte bune în viaţa pământească, decât toată viaţa veşnică. Fără a dispreţui
faptele bune, este limpede că afirmaţia lui Akiba dovedeşte o necunoaştere totală a lui
Dumnezeu.
Uneori creştinii s-au întrecut însă de râvna arzătoare pentru Dumnezeu a
credincioşilor musulmani. Istoria religiilor nu este deci, pentru creştini, numai un prilej de
automulţumire, ci şi o provocare de a creşte spiritual, este şi o ocazie de a aprecia pe toţi cei
care-L caută pe Dumnezeu, cu mai multă sau mai puţină pricepere.