Partea I

Capitolul X. BIODISPOZITIVE ŞI BIOSENZORI

10.1. Introducere
10.1.1. Introducere în domeniul “bio-engineering”

Într-o primă etapă dorim să subliniem importanţa domeniului bio-

ingineresc, în contextul actual. Vom porni de la câteva motive de ordin
social şi economic. Se ştie că populaţia globului este în creştere numerică.
În diverse rapoarte sociologice se specifică o creştere a mediei de vârstă. În
Europa, se prognozează că până în anul 2020 peste 30% din populaţie va
avea o vârstă mai mare de 60 de ani, în timp ce procentul persoanelor cu
handicap va tinde spre 20%, [66]. Este de la sine înţeles că rata bolilor
cronice va fi în continuă creştere. În schimb, numărul limitat de medici nu
va mai putea satisface o cerere atât de numeroasă. Serviciile de sănătate
publică au reacţionat la acest fapt. În cadrul unui program de sănătate
publică internaţional [66, 67], s-au lansat trei direcţii principale de lucru în
următorii zece ani:

(1) sporirea accesului individual la actul medical decizional, prin

intermediul “telemedicinei” şi “internetului”. Pacientul se poate
informa despre boala sa, se autourmăreşte în timpul tratamentului (cu
ajutorul unor biodispozitive, biosenzori) şi poate fi monitorizat “de la
distanţă” de către medic.
(2) creşterea rolului geneticii în depistarea precoce, prevenirea şi
corectarea unor boli.
(3) “Electronic healthcare” sau orientarea noilor tehnologii electronice –
micro şi nano – spre îngrijirea sănătăţii.

În scopul îndeplinirii acestor trei deziderate se va lucra intens în

următoarele arii, [68]:
a) Telemedicina – se referă la crearea unei reţele de comunicaţii de tip
Internet, între: unitatea medicală, unitatea farmaceutică şi pacient. Acest
sistem poate servi la îngrijiri medicale la domiciliul pacientului, permite
 consultaţii profesionale de la distanţă, ori rezolvă cazuri de urgenţă
pentru
pacienţii aflaţi în locuri izolate.
b) Analize biologice. În acest sens, se doreşte realizarea unor biosenzori ce
pot fi utilizaţi direct de către pacient. Momentan există sisteme de
monitorizare individuală a glicemiei şi ureei. Din punct de vedere al
plasării biodispozitivelor, există două metode de abordare: (1) metode
invazive (“in vivo”), când biodispozitivul este implantat în corpul
pacientului (aici elementul cheie este găsirea de materiale
biocompatibile); (2) metode ne-invazive (“in vitro”), când se prelevează
sânge sau alt biolichid (printr-o puncţie spre exemplu), iar apoi analiza
se efectuează în afara corpului.
c) Monitorizarea pacienţilor – are în vedere totalitatea metodelor de
transmitere în timp util, a tuturor parametrilor măsuraţi cu ajutorul
biosenzorilor, spre un centru medical decizional (fizic sau virtual).
Interpretarea analizelor se va face fie de către o persoană fizică, fie de
către un software specializat.
d) Crearea de dispozitive implantabile pentru: regenerarea funcţiei unor
organe, tratamentul bolilor cronice, înregistrarea de semnale biologice,
proteze pentru diferite organe.
e) Chirurgie cu invazie minimă. Tehnica laparoscopică a minimizat mult
invazia în actul chirurgical. Finalul acestei curse ar fi intervenţia
chirurgicală la nivel celular. Acest domeniu reprezintă o cerere continuă
pentru industria de micro- şi nano-componente electronice.
f) Succesul geneticii, care este condiţionat de existenţa unor nano-
instrumente şi nano-dispozitive, necesare manipulării materialului
genetic.

Acum câteva detalii de ordin economic. În 1996, se estima valoarea

desfacerilor de produse medicale pe plan internaţional la 130B$ [68].
Dintre acestea, microsistemele din aparatura medicală valorau 120M$ [68].
Asta înseamnă că microsistemele sunt prezente în majoritatea aparatelor
medicale. Pentru produse în valoare de 73B$ a rezultat următoarea
repartiţie, [68]: 37B$ pentru instrumentar medical şi chirurgical, 19B$
pentru analize de sânge efectuate cu biosenzori, 12B$ pentru sisteme
furnizoare de medicamente, 2.5B$ pentru aparate necesare bolilor cardiace,
2.5B$ pentru proteze auditive.

Se observă că piaţa biosenzorilor este o provocare pentru micro- şi nano-

electronică. Aici nu mai există delimitări clare între domeniile: electronic,
biologic, chimic, fizic. În final, toate elementele componente ale
biosenzorului sunt integrate pe un singur cip sau pe un multicip hibrid [68].
În continuare se va descrie principiul senzorial din lumea vie. Înţelegând
bine aceste mecanisme, proiectanţii de biosenzori au căutat să aducă cât
mai aproape de natură principiul de funcţionare al senzorilor.

10.1.2. Principiul senzorial în lumea vie

Biosenzorii au fost realizaţi după o atentă observaţie a receptării

substanţelor în lumea vie. La scară microscopică, vorbim despre
recepţionarea substanţelor la nivel celular. Cuplarea unor substanţe de
celule provoacă schimburi de sarcini ionice, eliberare de substanţe
semnalizatoare etc. Aceste "impresii" sunt transmise mai departe pe cale
biochimică. Să vedem în continuare cum captează o celulă vie doar o
anumită substanţă din mediul înconjurător.

Celulele vii au posibilitatea să se adapteze la modificările mediului exterior

cu ajutorul receptorilor. Receptorul constă dintr-o proteină ce este legată la
membrana celulei. El posedă o înaltă afinitate de a se cupla doar cu
anumite substanţe ce pot fi: hormoni, enzime, anticorpi, produşi de
metabolism, ioni - denumite liganţi. Un receptor este specializat strict pe o
substanţă. Spre exemplu, în sistemul nervos uman s-au evidenţiat două
tipuri de receptori pentru neurohormonul acetilcolină: nicotinici - constau
în proteine cu proprietăţi ionofore şi muscarinici - receptori cuplaţi de
proteina G şi bazaţi pe sistemul mesagerilor secundari, [69, 70].

Ligant Biolichid
Mediu extern
celular Na (purtător de
+ liganţi)

Proteină - Receptor

K+

Mediu intern
celular

Membrană
celulară
Fig. 10.1. Captarea unui ligant în receptorul celulei.

Legarea ligantului de proteina receptor cauzează schimbări structurale ale

receptorului. Aceste modificări permit deschiderea temporară a unui canal
prin membrana celulei, pentru ionii cu mobilitate mare: Na+, K+ (vezi
fig.10.1). Influxul de ioni pozitivi Na+, K+, modifică puternic potenţialul
membranei (chiar o singură legătură produce o creştere detectabilă de
potenţial). Se obţine astfel amplificarea substanţială a semnalului incident.
După transmiterea semnalului, cel mai adesea, complexul receptor-ligant se
degradează în interiorul celulei. De aceea, regenerarea unui nou receptor în
membrană necesită ceva timp. Cele mai simple proteine receptor utilizate
în domeniul biosenzorilor, au fost enzimele.

10.1.3. De la celula vie la biodispozitiv

De multe ori “tehnica" a împrumutat principii de funcţionare din principii

similare biologice. Există dispozitive electronice ce pot fi considerate
dualele unor simţuri: fototranzistorul "simte" semnalul luminos şi-l
transmite amplificat, iar dispozitivele acustice cu cristal piezoelectric
echivalează cu celulele receptoare de sunet, etc.

Biosenzorii sunt biodispozitive sau părţi ale acestora, care recepţionează

substanţe. Deci clasa biodispozitivelor este o clasă mai largă, care o include
pe cea a biosenzorilor.

Definiţie: Vom înţelege prin biodispozitiv un ansamblu de părţi electrice,

biologice, mecanice, optice – ca elemente active – (traductoare,
amplificatoare, de caracterizare, etc) şi a unor elemente de interconectare,
capsule, terminale, microcanale de alimentare cu biolichid – ca elemente de
conectare cu mediul extern.

Biodispozitivul poate avea funcţii complexe. Atunci când el este construit

doar pentru a detecta o anumită substanţă, poartă numele de biosenzor. Dar
există biodispozitive create şi în alte scopuri: caracterizarea unor materiale
biologice, furnizarea unui medicament, sau detectarea multor substanţe
(biodispozitiv de tip multisenzor) combinată cu furnizarea de substanţe,
vehicularea şi manipularea de substanţe, ţesuturi, etc.

Un exemplu de biodispozitiv este cel utilizat pentru furnizarea insulinei la

diabetici. Acest dispozitiv conţine ca elemente active: structuri traductoare
care detectează nivelul glicemiei şi o micropompă pentru insulină, [68]. În
continuare ne vom focaliza atenţia mai mult asupra biodispozitivelor ce au
ca unică funcţie recepţionarea de substanţe – biosenzorii.

10.2. Biosenzor - definiţii, clasificări

Definiţie: Biosenzorul constă în cuplarea spaţială între un substrat biologic
activ (receptorul) imobilizat pe un traductor de semnal (dispozitiv
electronic) şi un circuit electronic de amplificare. Toate aceste elemente
integrate într-o singură capsulă poartă numele de biocip. În figura 10.2 este
prezentată schematic structura bloc a unui biosenzor.

O problemă specifică a biosenzorilor este imobilizarea receptorilor pe

suprafeţele dispozitivelor electronice. Doar cu titlu informativ, dăm ca
exemple câteva metode: a) adsorbţia biomoleculelor pe suprafeţe (ce
utilizează forţele de adeziune, iar alteori forţele de atracţie electrostatică);
b) captarea biomoleculelor în geluri din polimeri (fixarea moleculelor este
mai sigură); c) crearea unor reacţii chimice prin care biomoleculele se leagă
covalent de elementele traductorului.

O altă problemă specifică este refacerea substratului biologic (după

consumarea complexului receptor-ligant) pentru o nouă măsurătoare.
Timpul de regenerare al receptorului este un parametru important în
alegerea unui biosenzor de către un utilizator.

Fig. 10.2. R TRADUCTOR

E Circuit
Prezentarea C Semnal electronic
schematică E (DISPOZITIV electric de
a unui P ELECTRONIC) (I, V) amplificare
biosenzor. T
O
R

Substanţe
purtătoare de
diverşi liganţi

Substanţa purtătoare a diverşilor liganţi, poate fi: ser, limfă, sânge; generic
o vom denumi biolichid. Spre exemplu în sânge există o multitudine de
liganţi. Receptorii au rolul de a extrage din acel amestec o singură
substanţă, pentru care au afinitate. Această substanţă, pentru analiza căreia
a fost conceput biosenzorul, o vom numi analit. Spre exemplu dacă se
doreşte măsurarea concentraţiei de glucoză din sânge, se foloseşte ca
receptor enzima GOD (glucozoxidază), iar analitul este glucoza.
Modificările ce au loc în biosenzor la reţinerea analitului, pot fi:
modificarea grosimii unui strat, schimbarea indicelui de refracţie, a
temperaturii, modificări în absorbţia luminii, creşterea sarcinii electrice,
modificări de potenţial electric sau de curent electric.
Clasificarea biosenzorilor.
1) Biosenzori de afinitate. Analitul nu se modifică chimic în timpul
măsurătorii. El doar se leagă de receptor. La sfârşit el poate fi îndepărtat
chimic sau prin spălare.
2) Biosenzori de metabolism. Aici substratul biologic se consumă printr-o
reacţie chimică cu analitul. Se formează un nou produs. Starea iniţială se
poate reface după completa consumare a analitului. Exemplu: se doreşte
detectarea microorganismului Helycobacter Pylor în substanţa
purtătoare - suc gastric. În metabolismul său, acest microb produce NH3
(amoniac). Aşadar, senzorul nu va detecta microbul în sine, ci
concentraţia de amoniac.
3) Imunosenzori. Detectarea substanţelor de tip antigen (Ag) se face cu
ajutorul anticorpilor (Ac), pe principiul "lacăt-cheie". Anticorpii sunt
proteine cu molecule în formă de Y (numite imunoglobuline). În
vârfurile Y-ului sunt doar două locuri, unde se poate leaga un singur tip
de antigen. Aceşti anticorpi sunt produşi de organism ca răspuns la o
anumită substanţă străină (antigen), pe care nu o poate elimina prin
fagocitoză şi căreia, în ultimă instanţă, îi "încurcă planurile", legându-se
de ea: Ac+Ag → AcAg.
Exemplu: În referinţa [2] se descrie un biosenzor cu material piezoelectric
acoperit cu anticorpi pentru Candida Albicans (microorganism din familia
fungilor). În timp de aproximativ o oră celulele receptoare au captat între
106 şi 108 celule de Candida A., având ca rezultat scăderea frecvenţei de
rezonanţă a cristalului piezoelectric cu 0,5...1,4kHz.
4) Senzori biomimetici. Cu ajutorul acestor senzori se detectează semnale
fizice (sunet, stres mecanic, lumină) pe baza interacţiunii lor cu
substratul biologic activ (receptorul).

10.3. Structura şi funcţiile traductorilor

Traductorii trebuie să convertească în mărimi electrice parametri generali

ca: entalpia de reacţie (termistorul), modificări ale masei depuse (cristal
piezoelectric), grosimi ale unor straturi transparente (dispozitive
optoelectronice), concentraţii de substanţe sau ioni (traductoare ISE).

10.3.1. Traductori termici

La senzorii de metabolism există reacţii chimice între analiţi şi anumiţi
receptori enzimatici cu degajare / absorbţie de căldură. În acest caz nu se
măsoară cantitatea analitului, ci variaţia de temperatură, ∆ T. Tabelul 10.1
prezintă entalpiile molare, ∆ H, a câtorva reacţii catalizate de enzime.
Tabelul 10.1. Entalpiile molare a câtorva reacţii catalizate de enzime.

Enzima receptor Analit -∆ H (kJ/mol)

Catalază H2O2 100.4
Cholesterol-oxidază (COD) Cholesterol 52.9
Glucoz-oxidază (GOD) Glucoză 80
Urează Uree 6.6
Enzima-receptor se imobilizează pe sticlă poroasă pe suprafaţa unui
termistor. Se imersează totul în soluţia de măsurat. Termistorul joacă rolul
traductorului şi furnizează ∆ T. De aici rezultă numărul de moli de analit,
conform relaţiei:
∆H = ν ⋅ C ⋅ ∆T (10.1)
unde ν este numărul de moli de analit, C este căldura molară a
dispozitivului (ce se determină anterior prin măsurători calorimetrice).
Dezavantajul principal este schimbul de căldură ce apare între diversele
componente ale experimentului, ceea ce va induce erori mari în evaluarea
lui ∆ T. Optimizările vizează izolarea calorimetrică a biosenzorului într-un
reactor.
10.3.2. Traductori optoelectronici

Cu ajutorul traductorilor optici se poate indica variaţia unor parametri

precum: coeficient de absorbţie a luminii, lungime de undă, indice de
refracţie, grosimi ale unor straturi transparente. Ca exemplu, în figura 10.3,
este prezentat principiul de detectare a albuminei serice cu un senzor
optoelectronic, [2].
Biolichid
purtător
de
analit A Rec.
Membrana
de
A Rec. bromocresol

A Rec.

A Rec.

Rec. Fotodioda
LED

Rec.
 Fig. 10.3. Principiul de detectare a albuminei serice cu un senzor optoelectronic.
Receptorul a fost imobilizat pe o membrană de bromocresol transparent.
Curgerea biolichidului purtător de albumină a determinat captarea ei pe
receptori. Creşterea grosimii stratului de analit se face între o sursă de
lumină (led) şi un detector de lumină (fotodiodă). Curentul prin fotodiodă
scade pe măsură ce creşte grosimea stratului de albumină depus pe
receptor.
10.3.3. Traductori piezoelectrici

Principiul pe care se lucrează aici urmăreşte scăderea frecvenţei de

rezonanţă a unui cristal piezoelectric când se absoarbe un material străin la
suprafaţa sa şi-l comprimă, [71]. Cristalul este acoperit cu un material
receptor. Efectele zgomotului electric au putut fi înlăturate prin utilizarea
de cristale pereche. Aceşti traductori au fost utilizaţi pentru detectarea:
NOx, COx, H+, microorganisme, [2].

10.3.4. Traductori electrochimici

Reacţiile electrochimice se produc la interfaţa electrod – soluţie, iar

reacţiile biologice cu transfer de electroni se produc la interfaţa enzimă –
soluţie. Se utilizează potenţiometria, când se determină variaţia
potenţialului electric al unui electrod receptor în funcţie de concentraţia
ionilor de analit dintr-o soluţie. Metoda tradiţională de detecţie a unor ioni
într-o substanţă purtătoare foloseşte ISE (Ion Selective Electrodes). Din
punct de vedere electronic ISE poate fi privită ca o sursă de tensiune
electromotoare (de sute de milivolţi pentru biosenzori) şi cu o impedanţă de
ieşire mare (până la sute de MΩ ), [72]. Masa electrică este soluţia, iar
ieşirea sursei este electrodul de referinţă. Dacă concentraţia ionilor de analit
din soluţie se modifică, atunci potenţialul electrodului sensibil la aceşti ioni
(receptorul) se modifică după relaţia lui Nerst, (9.8). Spre exemplu, în
cazul pH-ului (concentraţia ionilor de H+), o scădere a acestuia cu o
unitate, determină creşterea tensiunii furnizate cu circa 55mV, [72].

Mulţi biosenzori electrochimici folosesc amperometria. În acest caz au loc

reacţii chimice de oxido-reducere cu transfer de electroni în medii
electrolitice. În domeniul biosenzorilor, această tehnică a însemnat
detectarea unui analit prin măsurarea concentraţiei unui produs de
metabolism, mult mai uşor de determinat. Pentru aceasta se folosesc
electrozi cu enzime receptor aşezate în unul sau mai multe straturi. Pentru
măsurarea concentraţiei de glucoză se foloseşte enzima GOD care
accelerează foarte mult procesul de oxidare al glucozei, în urma căruia
rezultă şi H2O2. Este mult mai uşor să se măsoară concentraţia de H2O2,
după care se calculează din reacţie concentraţia de glucoză. Curenţii care se
stabilesc în aceste straturi sunt de natura unor curenţi de difuzie, [2].
Curentul, Ilim este proporţional cu concentraţia substanţei care se determină
mai uşor, ci, (i=H2O2, în exemplul anterior cu glucoza), conform modelului
(9.14), (9.15).

10.3.5. Traductori biologic intacţi

Pentru determinarea unui analit, aceste traductoare folosesc

chemoreceptori direct din lumea vie. Spre exemplu, s-a realizat un receptor
de acetilcolină, utilizând organul electric al peştelui Torpedo şi un senzor
capacitiv, [2]. Când biolichidul purtător conţinea acetilcolină în
concentraţie mărită, creştea tensiunea electrică furnizată de traductorul
organic al peştelui, ceea ce încărca senzorul capacitiv. S-au putut face
măsurători în domeniul 1....100µ mol/l concentraţie de acetilcolină în
biolichidul purtător prin tehnici de C-V-metrie.

Altă direcţie de lucru este cuplarea unor celule receptoare vii cu una sau
mai multe fibre nervoase. Stimularea unor celule olfactive sau gustative cu
un anumit analit conduce la generarea unui impuls nervos detectabil către
neuronii din fibră.
Ca exemplu, s-a realizat un senzor pentru determinarea concentraţiei de
aminoacizi, utilizând drept traductor organul olfactiv din antenulele
crabului Calinectes Sadipus. Antenulele, legate de o unică fibră nervoasă,
au fost conectate cu o sondă de platină. Stimularea receptorilor olfactivi cu
aminoacidul L-glutamat, în concentraţia 0,01...1mmol/l, a creat impulsuri
nervoase măsurabile, cu valori cuprinse între 10-1000µ V. În plus, s-a
obţinut o linearitate bună în această gamă de măsură, [2].

Observaţie: Au fost amintite şi exemplificate o serie de substanţe ca:

acetilcolina, dopamina, ioni de Na+, Ca+, K+. Ele participă ca
neurotransmiţători la propagarea impulsului nervos. De reţinut, că
transmiterea unui impuls nervos se face pur electric: prin deplasare de
sarcină electrică. Datorită acestei comportări "electronice" a sistemului
nervos uman, s-a dezvoltat o ramură nouă în ştiinţele biologice:
neuroelectrofiziologia, [2].

10.4. Dispozitive Bio-FET

Prin Bio-FET vom înţelege totalitatea dispozitivelor biologice ce conţin ca
element traductor activ un tranzistor cu efect de câmp. Ele pot fi biosenzori
(precum tranzistoarele ISFET, ENFET, etc) sau dispozitive de testare şi
investigare a materialelor biologice, sau dispozitive create în alte scopuri.

10.4.1. Tranzistoarele ISFET

Tranzistoarele ISFET (Ion Sensitive Field Effect Transistor) au derivat

direct din ISE (electrozii sensibili la ioni). Din punct de vedere constructiv,
dispozitivul ISFET este un MOSFET, pentru care receptorul - un electrod
ce sezizează doar anumiţi ioni (de exemplu de Ca+, K+…) - este un metal
special (Pt, Pd, Ir). Regiunea porţii este imersată într-o soluţie biologică cu
analit. Modelarea se face analog cu cea a MOS-FET-ului, doar că tensiunea
de poartă VG depinde de concentraţia ionilor de analit conform relaţiei lui
Nerst. O categorie aparte o reprezintă tranzistoarele MEM-FET
(MEMbrane-FET), la care electrodul receptor este o membrană organică
depusă în dreptul porţii tranzistorului, şi care captează selectiv sarcina
ionică. În figura 10.4. este prezentată structura şi simbolul ales pentru
tranzistorul ISFET.

G
Biolichid cu ioni ISE
de analit

S D
n+ . . . SiO
. . .2/. Si
. .3N
. 4. . n+ G

D
Canal de electroni
SB

S
p-substrat
SB (Substrat)
(a) (b)
Fig. 10.4. a) Structura tranzistorului ISFET; b) Simbol.

Tensiunile aplicate: VS=VSB=0, VG>0 şi VD>0 se menţin constante. Când

concentraţia ionilor de analit creşte, se modifică diferenţa de potenţial
metal-semiconductor, conform cu relaţia (9.8). Deci variază VFB şi în
consecinţă potenţialul porţii. Rezultă o îmbogăţire a canalului în electroni,
iar în final o creştere a curentului de drenă. Fluctuaţiile concentraţiei de
ioni de analit se traduc prin fluctuaţii ale curentului ID.

Adoptând pentru curentul de drenă al tranzistorului ISFET modelul

simplificat în regim cvasiliniar (5.52), plus efectul tensiunii de poartă
asupra mobilităţii purtătorilor din canal, (5.61), în care neglijăm termenul
VDS2, la tensiuni VDS mici, avem:
β ( VGt − VT ) VDS
ID = (10.2)
1 + θ G ( VGt − VT )

Tensiunea de poartă totală, VGt este suma tensiunii, VG, aplicată de la o

sursă externă şi a potenţialului de electrod ΔΦME, dat de relaţia lui Nerst:

RT
VGt = VG + ∆ Φ0 + ⋅ ln c A (10.3)
zF

Prin înlocuirea relaţiei (10.3) în relaţia (10.2), rezultă dependenţa

curentului de drenă, ID, de concentraţia de analit, cA:
 RT 
β VG − VT + ∆ Φ0 + ⋅ ln c A VDS
 zF 
ID = (10.4)
 RT 
1 + θ G  VG − VT + ∆ Φ0 + ⋅ ln c A 
 zF 

Observaţie: Ne dorim o sensibilitate curent-concentraţie de analit cât mai

mare. Relaţia (10.4) arată că este mai favorabil un regim de lucru la
tensiuni VGt mici, astfel încât să se poată neglija efectul atenuării mobilităţii
sub influenţa câmpului electric transversal. Rezultă astfel, o dependenţă
logaritmică curent-concentraţie. În plus, dacă s-ar lucra sub prag, unde ID
depinde exponenţial de VG (vezi relaţia 5.94), prin compunere cu relaţia lui
Nerst ar rezulta o dependenţă polinomială curent-concentraţie, net
superioară funcţiei logaritmice.

Observaţie: ISFET-urile care determină concentraţia ionilor de H+ se mai

notează prin pH-FET-uri, ţinând cont că pH=-lg [cH+]. O soluţie apoasă este
neutră când pH=7, moment în care concentraţia ionilor de H+ o egalează pe
cea a ionilor negativi de OH-. Soluţia apoasă este acidă pentru pH<7 şi
bazică pentru pH>7. Pentru electrolitul complex al organismului uman
neutralitatea are loc de asemenea când cH+=cOH-, dar aceasta se întâmplă la
temperatura de 370C pentru un pH=6,75. Sângele are pH=7,36, deci se
comportă slab bazic.

Cu acest gen de tranzistor s-au făcut experimente pentru determinarea

concentraţiei ionilor de H+ şi K+. National Company Japan a realizat un
biosenzor integrat pe cip de tipul Silicon On Sapphire, conţinând un K+-
FET cu membrană de GOD şi două H+-FET cu membrană de urează. Cu
acest biosenzor se pot face simultan analize de glucoză şi uree în sânge [2].

Alt exemplu. S-a realizat un dispozitiv ISFET, ca senzor de metabolism, ce

măsoară concentraţia de amoniac, ca în figura 10.5, [2]. Receptorul care
sesizează NH4- este Paladiu (Pd). El este depus peste oxidul de poartă. Se
constată o creştere majoră a sensibilităţii biosenzorului dacă peste Paladiu
se depune un strat de Iridiu (Ir). Se obţine o creştere a tensiunii VG de la
20mV în cazul electrodului de Pd, la 400mV în cazul acoperirii Pd cu Ir,
când concentraţia de NH4- este 400ppm. De reţinut aceste două materiale:
paladiu, iridiu, în construcţia biosenzorilor.

VG NH3
biolichid
Ir Ir Ir Ir Ir
Pd
S D
SiO2
Fig. 10.5. Dispozitiv
n+
............ n+
MOS pentru detectarea
ionului de amoniu.

p-substrat

SB

Un alt dispozitiv specific măsurătorilor de potenţiometrie este prezentat în

figura 10.6. Scopul acestui Bio-FET este caracterizarea electrică a unor
biolichide, [2]. ID(µ A
Semiconductor organic )
VG 80

60
VS VD
~ ~ ~ ~ 40
~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~
~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~
~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~
Suport izolator 20
0 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 VG(V)
(a) (b)
Fig. 10.6. a) Dispozitiv Bio-FET microelectrochimic; b) Caracteristica ID-VG măsurată.

Primul dispozitiv microelectrochimic studiat deţinea semiconductori

organici (polimeri) depuşi între sursă şi drenă. Se obţineau caracteristici ca
de diodă. Dacă în plus intervenea al treilea electrod - poarta, se obţineau
caracteristicile din figura 10.6.b., pentru semiconductorul organic din
polianilină. Ca şi la tranzistoarele MOS, s-a constatat că în vecinătatea
"pragului", rezistenţa între sursă şi drenă variază cu peste 6 ordine de
mărime la variaţii foarte mici ale tensiunii VG (cu 0,1...0,3V). Spre
deosebire de tranzistoarele pe Siliciu, la tranzistoarele Bio-FET de acest
gen, după atingerea unei valori maxime curentul scade. Acest dispozitiv
este potrivit pentru studierea proprietăţilor diverselor materiale biologice.
Dacă se înlocuieşte semiconductorul organic cu o soluţie neutră, în care se
creşte concentraţia unui neurotransmiţător (adrenalină, noradrenalină,
acetilcolină, dopamină, serotonină etc) se pot obţine caracteristici ID-VG,
furnizoare de parametri de model. Modelele tranzistoarelor MOS pot fi
extinse şi aici, pe anumite subdomenii de măsură. Acest lucru permite
extragerea unor parametri echivalenţi (tensiune de prag - concentraţie de
prag, tensiune de nivel mare - concentraţie de neurotransmiţător de nivel
ridicat). Aceşti parametri ar putea fi deosebit de utili în stabilirea unor
concentraţii limită între care se face transmiterea impulsului nervos.

10.4.2. Tranzistoare EN-FET, IM-FET, Microbial-FET

Denumirea de ISFET este generică. Prin tranzistoare ISFET trebuie să se

înţeleagă doar acele FET-uri care determină concentraţia ionilor într-o
soluţie pe baza unui electrod selectiv prin metoda potenţiometrică. Din
această clasă de tranzistoare au derivat şi IMuno-FET, ENzime-FET,
Microbial-FET, a căror denumire sugerează tipul relaţiei analit-receptor.
De aceea, termenul generic de "Bio-FET" acoperă orice tranzistor cu efect
de câmp folosit ca element traductor în domeniul biosenzorilor.

M. Gotoh şi colaboratorii săi, [73] a realizat un senzor pentru acetilcolină

cu un tranzistor ISFET. Receptorii au fost fixaţi pe poarta tranzistorului cu
ajutorul unei membrane de polivinilbutirat. Legarea acetilcolinei de
receptori în concentraţie de 0,1....10µ mol/l a produs creşteri detectabile
ale potenţialului porţii (zeci de mV).

Tamya şi colaboratorii, [74] au realizat un senzor de metabolism cu

tranzistor Bio-FET pentru determinarea alcoolului. Microorganismul
Gluconobacter, care prin metabolismul său produce alcool, a fost prins într-
o peliculă de arginat de calciu pe poarta tranzistorului. Astfel de dispozitive
fac parte din categoria aşa numitelor Microbial-FET-uri.
IMmuno-Fet-uri sunt tranzistoare cu efect de câmp, a căror poartă este
acoperită cu o membrană ce conţine anticorpi. În 1987, D. Begreld, [75] a
realizat o astfel de probă pentru detectarea imunoglobulinei umane IgG cu
ajutorul albuminei. S-au detectat concentraţii de analit de ordinul 10-11..10-7
mol/l, [2, 75]. Avantajul major al unor astfel de dispozitive este
recepţionarea sigură doar a analitului dorit (deoarece se lucrează pe
principiul lacăt-cheie). Dezavantajele sunt legate de dificultatea realizării
unei membrane receptoare perfect izolatoare, dar şi imuno-responsivă şi
suficient de subţire pentru a transmite creşterile de potenţial cauzate de
cuplarea Ag-Ac, la suprafaţa semiconductorului.

Cea mai consacrată aplicaţie în medicină a metodei potenţiometrice a fost

măsurarea ureei sangvine. Ureea, în prezenţa catalizatorului urează, dă
anumiţi ioni ca produşi de reacţie: NH4+, OH-, HCO3-. Concentraţia acestor
substanţe încărcate electric a fost uşor de măsurat cu ISE. Această clasă
tranzistoarelor Bio-FET, ce utilizează o membrană enzimatică receptivă
pentru ionii de analit (amoniu, în cazul de faţă) poartă numele de EN-FET
(ENzime-FET). Enzima receptoare - urează - se depune fie pe capacitoare
MOS cu straturi de Ir/Pd, fie în poarta tranzistorului peste un strat de Si3N4.
Răspunsul neliniar al unui astfel de senzor va fi studiat în paragraful 10.9.

Întrebare: Care este diferenţa între ISFET şi ENFET ?

Rǎspuns: La tranzistorul ISFET, metalul porţii (Pt, Pd, Ir) este elementul
receptor. El reacţioneazǎ electrochimic cu ionii (de H+, K+, Ca+) şi
formeazǎ la echilibru termic un ‘’material cu un alt EF’’, conform relaţiei
lui Nerst. Variaţiile de concentraţie de analit (ioni în cazul nostru) se traduc
în variaţii ale φ MS. La tranzistoarele ENFET, pe metalul porţii se depune o
enzimǎ receptoare (de exemplu acetilcolinesterază - AcChE). Ea va
favoriza hidroliza acetilcolinei în colină, acetat şi H+. În urma reacţiei
rezultă 1 mol de H+ per 1 mol de reactant de acetilcolină. EN-FET-urile
sunt în majoritate senzori de metabolism, iar în cazul de faţă se măsoară
concentraţia ionilor de H+. Acesta este rolul enzimei specifice – că
accelerează foarte mult o reacţie catalitică (hidroliza în exemplul nostru), şi
se obţin ioni de H+ cu preponderenţă din hidroliza doar a analitului
(acetilcolină în exemplul nostru). Concentraţia de analit se traduce în
concentraţie de sarcinǎ acumulatǎ în poarta tranzistorului şi deci în variaţii
de curent prin tranzistor.

10.4.3. Optimizări ale tranzistoarelor Bio-FET

Să considerăm un tranzistor Bio-FET care măsoară concentraţia ionilor de

K+ captaţi de o membrană permeabilă. De fapt este vorba de un tranzistor
MIS-FET care are, în locul oxidului de poartă, biolichid ce conţine ioni.
Receptorii se pot depune fie lângă metalul porţii, fie lângă suprafaţa
semiconductorului, fie sunt dispersaţi în volumul respectiv. Când
biolichidul curge prin acest spaţiu, receptorii captează ionii de K+ (în
aceeaşi manieră în care celulele vii reţin analiţii din sânge, când acesta
curge prin capilare foarte înguste). Ionii se vor aglomera lângă receptor.
Receptori
ρ Receptor
Receptor ρ
ρ sa ρ sb
ρ ρ sc
K+ K+ K+ K+ K+ K

K+ K+ K+ K+ K+ K+ K+ K

K+ K+ K+ K+ K+ K+ K+ K+ K+ K
0 xG x 0 xG x 0 xG x
M I S M I S M I S

(a) (b) (c)

+
Fig. 10.7. Distribuţia sarcinii ionice de analit (K ) captat de receptori (liniile punctate)
ce au fost plasaţi: (a) superior, (b) inferior, (c) uniform în volum.

Metalul porţii deţine un φ MS cunoscut. Sarcina ionilor de potasiu, captaţi

din lichidul purtător de către receptor, polarizează poarta tranzistorului.
Acelaşi lucru îl făceau ionii de sodiu şi potasiu în cazul tranzistoarelor
MOS, atunci când calculam tensiunea de benzi netede.

Se studiază în continuare poziţia de amplasare optimă a unei membrane cu

receptori în spaţiul porţii tranzistorului Bio-FET, astfel încât efectul ionilor
să fie cât mai puternic resimţit la suprafaţa semiconductorului, [76]. În
figura 10.7 sunt prezentate trei variante de distribuţie a sarcinii electrice
ionice în dreptul porţii tranzistorului, când receptorii sunt plasaţi: superior
(la x=0), inferior (la x=xG) şi dispersaţi uniform în volumul porţii (vezi şi
fig. 10.8).
G
K+
curgere K+
receptor Metal
K+
Biolichid cu ioni 0
K+
Izol.
(Bio-
S receptor D lichid)
n+ n+ xG
Fig. 10.8. Structura
Bio-FET.
Semic.

p-substrat x
Prin integrarea ecuaţiei Poisson în spaţiul x ∈ (0, x G ) , se calculează
tensiunea echivalentă indusă pe poartă de către ionii K+. Se aproximează
distribuţia de sarcină ca fiind liniară în cele 3 situaţii. Dacă se notează cu
CG = ε is/xG capacitatea specifică a izolatorului de deasupra porţii şi cu ρ sa,
ρ sb, ρ sc, densităţile de sarcină de suprafaţă în cele 3 cazuri (vezi fig.
10.7.a, b, c), se deduc următoarele expresii pentru tensiunea indusă pe
poartă:
1 ρsa 1 ρ ρ
VGa = ⋅ ; VGb = ⋅ sb ; VGc = sc (10.5)
6 CG 3 CG CG

Se poate presupune că ρ sa=ρ sb=ρ sc pentru receptori identici, ce atrag

aceeaşi cantitate de analit la suprafaţă, indiferent de poziţie. Un răspuns
maxim se obţine în cazul c. Dacă nu este posibilă plasarea receptorilor
uniform în volum, atunci preferabilă este situaţia b, adică plasarea
receptorilor cât mai aproape de suprafaţa semiconductorului.

10.5. Biodispozitive de tip MEMS

Sunt biodispozitive care combină structuri mecanice (micropompe,

actuatori) cu structuri microelectronice. În cazul Sistemelor Micro-Electr-
Mecanice (MEMS) problemele sunt legate de vehicularea biolichidului în
spaţiul porţii tranzistorului. În mod clasic, acest lucru se face cu o
micropompă cu membrană şi valve, acţionată de un actuator, figura 10.9.a.

Actuator
Actuator
deformată
deformată
membrana membrana
în repaus în repaus

Difuzor Confuzor
Valva Valva
V1 V2

Camera Camera
de de Camera Camera
admisie refulare de de
admisie refulare
 (a) (b)
Fig. 10.9. Metode de vehiculare a biolichidului: a) micropompă cu membrană şi valve;
b) micropompă cu membrană şi difuzor-confuzor.
Prin actuator se înţelege dispozitiv de acţionare. Proiectarea actuatorilor se
studiază la automatizări. Dezavantajele acestei micropompe sunt:
fiabilitatea scăzută (deoarece valvele fiind elemente în mişcare se pot
bloca, defecta uşor), posibilitatea deteriorării unor componente biologice
prin închiderea / deschiderea valvelor. De aceea este preferată micropompa
cu difuzor-confuzor din fig.10.9.b, fără părţi în mişcare, [77]. Este adevărat
că atunci când actuatorul ridică membrana, se absoarbe lichid atât prin
difuzor din camera de admisie (un flux mare), cât şi prin confuzor din
camera de refulare - fapt nedorit - (dar un flux mic). Oricum, marele
avantaj vine din simplitatea tehnologică: microstructurile difuzor-confuzor
se realizează uşor prin corodare anizotropă a siliciului; în plus nu au părţi în
mişcare.
Actuator

Gfront
S oxid poartă faţă
D
Si-film, p = membrana micropompei
n+ = corp tranzistor n+
canal de inversie
M e m b r a nOxid
a îngropat
cu Receptori

Si
Si K+

Si, p Si, p Si, p

Camera de admisie
Camera de refulare
Biolichid
Gback Biolichid
 Fig. 10.10. Structură Bio-FET cu tranzistor SOI-MOSFET.

În figura 10.10 este prezentată o variantă constructivă de tranzistor Bio-

FET pe structură SOI şi alimentare prin micropompă cu difuzor-confuzor.
Filmul de siliciu reprezintă sediul tranzistorului, dar şi membrana pe care o
acţionează actuatorul. Elementul traductor din fig. 10.10 este un tranzistor
SOI-MOSFET clasic. Pentru a avea canalul de inversie cât mai aproape de
membrana cu receptori, se recomandă polarizarea porţii din spate, Gback.
Poarta din faţă, Gfront, poate fi utilizată doar pentru conexiunea mecanică cu
actuatorul. Analiza făcută cu formulele (10.5) recomandă plasarea
membranei cu receptori pe partea inferioară a filmului de siliciu (cât mai
aproape de zona activă a tranzistorului). Microcanalele difuzor-confuzor au
o formă în trunchi de piramidă şi se obţin uşor prin corodare (spre exemplu
pentru Si <111>, unghiul de corodare este 54,740). Membrana cu receptori
poate fi depusă sub stratul îngropat. Acest izolator îngropat reprezintă un
excelent strat de stopare a corodării siliciului.

S D
Si-film, n = membrana micropompei =
= corp tranzistor
canal de acumulare
Oxid îngropat
Membrana cu Receptori

Si
Si K+

Si, p Si, p Si, p

Camera de admisie Camera de refulare

Biolichid Biolichid
Gback

Fig. 10.11. Structură SOI-BioFET optimizată.

Tehnologiile SOI permit realizarea unor filme de siliciu de grosimi
variabile. Ele trebuie astfel proiectate încât să reziste din punct de vedere
mecanic. Aceasta deoarece din punct de vedere electric, se doreşte un film
cât mai subţire pentru o sensibilitate maximă a senzorului. Este nevoie ca
traductorul să fie sensibil la tensiuni foarte mici (proporţionale cu
concentraţii mici de analit). De aceea, se poate utiliza aici tranzistorul
pseudo-MOS ca element traductor, deoarece are avantajul faţă de
tranzistorul SOI-MOSFET, că "simte" tensiuni de poartă în orice regim de
lucru. Astfel, se elimină o grijă suplimentară: aducerea tranzistorului în
regim de inversie. Avem următoarele simplificări tehnologice: nu mai sunt
necesare difuziile n+ în filmul de siliciu, nici depunerile de oxid şi metal
pentru poarta din faţă, Gfront.

Mai putem face încă un pas în optimizarea structurii: eliminarea

actuatorului. El avea rolul de a ridica şi coborâ membrana de siliciu.
Acelaşi efect îl poate avea poarta din spate (care ea însăşi nu este mobilă),
dar acţionează un film de siliciu “suspendat”, care se poate arcui. Se pot
adapta aici principiile de la tranzistorul MOS cu poartă mobilă, dar având
grijă ca deformarea filmului de siliciu să nu ducă la spargerea sa. De fapt,
nu este nevoie de o deformare prea amplă a filmului. Mici pulsuri negative-
pozitive (de cca ± 8V), aplicate pe Gback, pot produce încovoieri suficiente
ale filmului pentru a recircula biolichidul prin dreptul membranei cu
receptori.
Figura 10.11. prezintă structura optimizată a SOI-BioFET. Pentru
recircularea biolichidului este necesar să se fixeze VS=VD=0V, iar pe
terminalul Gback să se aplice într-un timp tr, pulsuri de tensiune de +8V şi
respectiv –8V. Această manevră arcuieşte în jos filmul de siliciu la tensiuni
pozitive, iar prin confuzor se elimină vechiul fluid; apoi, la tensiuni
negative, filmul se arcuieşte în sus şi prin difuzor se absoarbe noul fluid.
După timpul de recirculare, tr, (calculat din considerente de microfluidică)
se poate presupune că s-a împrospătat tot biolichidul în spaţiul porţii.
Urmează măsurătorile electrice.

Pentru măsurarea concentraţiei de analit captat în spaţiul porţii de către

receptor, se monitorizează curentul de drenă, ID. Se procedează astfel: se
aplică tensiuni constante, de referinţă pe cele 3 terminale: VS=0, VD>0,
VGback>0. În acest mod, tranzistorul pseudo-MOS este în regim de
acumulare, unde curenţii sunt mai mari şi deci mai uşor de măsurat. Se lasă
dispozitivul în repaus un timp de captare, tc, (calculat din considerente
biologice: captarea analitului pe receptor). Se citeşte curentul ID. Cu
ajutorul acestui curent, dintr-o relaţie de tipul (10.4) se calculează
concentraţia de analit, cA.
 10. 6. Biodispozitive pentru caracterizare

Spre deosebire de biosenzori, care sunt biodispozitive destinate

determinării concentraţiei unui analit într-un amestec de substanţe,
biodispozitivele concepute pentru caracterizarea proprietăţilor fizico-
chimice ale unor compuşi biologici pot măsura alte mărimi decât
concentraţiile (curenţi, capacităţi electrice). Prin măsurători polarografice
se determină curentul în funcţie de tensiunea aplicată pe biodispozitiv.

Diferenţa dintre polarografia clasică, utilizată în chimie, şi cea aplicată aici

constă în faptul că biodispozitivul lucrează cu o cantitate mult mai mică de
substanţe. Spre exemplu, dacă într-o instalaţie chimică de polarografie se
utilizează 100-500 ml soluţie între doi electrozi metalici, la biodispozitive
cantitatea de soluţie ajunge la 0,1-0,5 ml. Uneori această cantitate infimă de
biolichid este încapsulată în cadrul unei structuri complexe pentru a evita
evaporarea sau reacţiile chimice secundare nedorite. Alteori este închisă
într-o cavitate ce comunică cu exteriorul sau cu un microrezervor prin
intermediul unei membrane semipermeabile.

În fig.10.12.a este prezentat un biodispozitiv pentru caracterizarea soluţiei

de epinefrină (adrenalină) de concentraţie 1 mg/ml, de uz farmaceutic.
Această substanţă este un neurotransmiţător (sau un neurohormon) din
familia catecolaminelor. Ambele denumiri provin fie din latinescul “ad-
renes” fie din grecescul “epi-nephros” şi înseamnă literal acelaşi lucru: “pe
rinichi”, sugerând prin aceasta, glanda suprarenală care secretă acest
neurotransmiţător. Din punct de vedere chimic adrenalina, C9H13NO3,
conţine un lanţ aromatic (“catecol”), la care se leagă un grup ce conţine
nitrogen (“amina”), fig.10.12.b.

(a) (b)
Fig.10.12. Structura biodispozitivului, (b) formula chimică a epinefrinei ca ion.

Cei doi electrozi metalici, Met1 şi Met2, au fost denumiţi sursă şi drenă
(notaţi S şi D), iar tensiunea pe biodispozitiv a fost notată cu VDS. Volumul
de biolichid utilizat a fost de aproximativ 0,2 ml (1 picătură), iar distanţa
dintre electrozi d=1mm. Izolatorul 1 a fost plexiglassul, iar izolatorul 2
aerul. Cei doi electrozi metalici au fost realizaţi din aliajul Sn 60 Pb38 Cu 2
ISO – 9453 (25), [78].

În figura 10.13 sunt prezentate rezultatele experimentale. Biodispozitivul

înseriat cu o rezistenţă de valoare mare, R=110 kΩ, a fost alimentat la o
sursă de tensiune US. În figura 10.13.a sunt prezentate rezultatele
măsurătorilor în curent continuu, sub forma caracteristicilor ID – VDS.
Apariţia regiunilor cu rezistenţă diferenţială negativă demonstrează
amorsarea unei surse interne de tensiune inversă, bazată pe reacţia
electrochimică de reducere a adrenalinquinonei în adrenalină, [79]:

Pe porţiuni, caracteristica poate fi modelată cu relaţia Butler – Volmer,

dacă predominant este procesul de electrod sau cu legile de difuzie ale lui
Fick, dacă predominant este procesul de difuzie a ionilor de analit. Oricum
ambele relaţii descriu dependenţe neliniare, exponenţiale pe porţiuni ale
caracteristicii statice a biodispozitivului, care prin logaritmare dau relaţia
Tafel de legătură dintre curent şi potenţialul pe dispozitiv:
q ⋅ VDS
ln I D ≅ ln I 0 + α ⋅ z ⋅ (10.6)
kT

unde: ID este curentul prin biodispozitiv, VDS – tensiunea între Sursă şi

Drenă, α∈(0,1) este coeficientul de transfer, q – sarcina electrică
elementară, z – numărul de electroni schimbaţi în reacţia de oxido –
reducere (z = 2 în cazul de faţă), k – constanta lui Boltzmann, I0 – curentul
de saturaţie pentru reacţia de oxido-reducere, sau curentul limită pentru
procesul de difuzie (ce depinde de constanta de difuzie a moleculei de
epinefrină). Presupunând procesul redox predominant, se poate determina
rata reacţiei de oxidare a adrenalinei, KAdr+ , din relaţia, [62]:
 350 NaCl Ad r1 25Ad r2 Us (V) 2000
20 U adren.
300 U NaCl

Tensiune biodispozitiv ( m V )
20 1500

Tensiune sursa Us ( V )
250
Curent [uA], (Adr1, NaCl)

200 15 1000

Curent [uA], (Adr2)

10
150 10 500
100
5 0
50

0 0
0 -500
0 1 2 -100 400 tim p ( s ) 900
Po ten tia l, [ V ]

Fig. 10.13. (a) Caracteristicile ID -VDS ale biodispozitivului cu 2 terminale în curent

continuu; (b) Curbele de comutaţie.
I 0 = F ⋅ z ⋅ K Adr ⋅ [c Adr + ] (10.7)

La nivelul sinapsei neuronale aceşti neurotransmiţători asigură transmiterea

impulsului nervos (care este o supratensiune de la -30mV la 70mV).
Aşadar, fiziologic predomină un regim de comutaţie. De aceea, în
fig.10.13.b au fost studiate curbele VDS – timp în regim de comutaţie pentru
două biolichide: soluţii apoase de adrenalină (caz în care VDS s-a notat cu
Uadren) şi de NaCl cu aceeaşi concentraţie de 1mg/ml (caz în care VDS s-a
notat cu UNaCl în figura 10.13.b). Adrenalina este mult mai sensibilă la
variaţii de tensiune electrică decât clorura de sodiu. Astfel, se observă în
fig.10.13.b că atunci când tensiunea sursei externe US a comutat de la 0V la
2V, tensiunea pe biodispozitivul cu soluţie de adrenalină a atins 320mV, în
timp ce tensiunea pe biodispozitivul cu soluţie de NaCl a atins doar 90mV,
[79].

Semiconductoarele organice tind să înlocuiască clasicele joncţiuni pn pe

Siliciu, în măsura în care prezintă conducţie electrică neliniară. Biolichidele
şi în special cele utilizate de sistemul nervos în propagarea influxului
nervos pot fi candidaţi demni de luat în seamă, aşa cum rezultă
experimental. Întrucât în biodispozitive conducţia electrică prin soluţie este
şi ionică şi electronică, se poate pune problema obţinerii unor separări de
sarcini prin acţiunea unui al treilea electrod.
 20 Vg ( V)

-20 0 10 20 30
Vd=1V
Vd=2V

Id ( u A)
)
-60

-100

-140
Met3

-180

(a) (b)
Fig.10.14. (a) Structura biodispozitivului de test cu trei terminale; (b) caracteristica ID –
VGS în curent continuu.

În fig.10.14.a este prezentat un biodispozitiv de caracterizare cu trei

terminale ce utilizează aceleaşi materiale ca şi cel anterior prezentat.
Metalul de poartă Met 3 a fost Al plasat pe spatele izolatorului1, iar
biolichidul soluţie de epinefrină 1mg/ml. În fig. 10.14.b sunt prezentate
curbe ID – VGS măsurate la tensiunile VDS= 1V, 2V. Liniaritatea acestor
curbe în gama de măsură abordată, infirmă instalarea unor canale de
inversie/acumulare; dar dezalinierea lor pentru cele două valori distincte ale
lui VDS probează experimental că al treilea terminal influenţează curentul
prin biodispozitiv, probabil datorită segregării ionilor pozitivi şi negativi
care circulă prin soluţia lichidă.

10.7. Biodispozitive pentru furnizarea de substanţe active

Toate biodispozitivele utilizate ca proteze auditive, ca implant sub-retinal,

biostimulatoare cardiace, detectoare de uree – declanşatoare de dializă,
detectoare de glucoză – declanşatoare de insulină, micropompe de
dozare/microdozare de medicamente reprezintă câteva exemple de
biodispozitive concepute în scopul substituirii unor deficienţe organice. De
cele mai multe ori ele includ un sistem de biosenzori multifuncţionali,
integrat cu circuitul electronic de prelucrare într-un biocip, sau structuri
MEMS obţinute prin micro ori nanotehnologii. În prezent, convergenţa
dintre ştiinţa materialelor biocompatibile şi microtehnologii au direcţionat
aceste biodispozitive spre aplicaţii in vivo. Aşa au apărut biodispozitivele
implantabile în ţesut, oferind platforme pentru terapeutică, precum livrare
de substanţe active la momentul oportun.
În fig.10.15 este prezentat un biodispozitiv implantabil pentru furnizarea
insulinei. El face parte dintr-o clasa mai largă, bazată pe aşa numitele
biomicrocapsule, care au scopul de a asigura un spaţiu sigur pentru o specie
de celule închise într-o cavitate şi plasate în interiorul unui organism gazdă.
Se creează o cameră imunoizolantă reprezentată de două membrane
semipermeabile, care să permită schimbul de nutrienţi cu exteriorul.
Urmează închiderea camerei după introducerea celulelor. Materialele
membranei trebuie să asigure o funcţionare normală a celulelor încapsulate,
fără să permită recunoaşterea lor din partea corpului, deci evitarea
funcţiilor de respingere.

Din punct de vedere tehnologic se porneşte de la corodarea anizotropă a

două plachete de siliciu până la obţinerea unor membrane subţiri cu grosimi
de circa 10 μm. Aceste membrane sunt porozificate astfel încât se obţin
microcanale cu lungimi între 6-9 μm şi diametre nanometrice. Se creează
camera imunoizolantă. Se acoperă marginile plachetelor cu colagen sau
albumină serică, se introduc celulele în cavitate şi apoi se lipesc plachetele
de siliciu, închizând camera. Membranele semipermeabile din Si poros
permit celulelor să funcţioneze normal (absorb nutrienţi din exterior şi
furnizează insulină prin membrana poroasă), fig.10.15, [80]. S-a
demonstrat că celulele producătoare de insulină au o viabilitate de
aproximativ 8 zile pe substrat de Si poros, dar prezintă o proliferare
superioară în aceste 8 zile pe Si poros faţă de substratul de latex, clasic
utilizat în biochimie, [81].

Fig.10.15. Dispozitiv de furnizare a insulinei prin încapsularea celulelor secretoare de

insulină între două membrane de Si-poros.
 10.8. Biodispozitive pentru prelevare individuală a celulelor
vii

Principiile de funcţionare ale acestor biodispozitive sunt bazate pe legi

fizice, chimice şi biologice în general. Dar fabricaţia lor este posibilă doar
prin utilizarea micro şi nanotehnologiilor. Acesta a fost motivul esenţial,
pentru care dezvoltarea acestor biodispozitive a putut fi pusă în practică
mai mult de către ingineri microelectronişti decât de către biologi.

1. Biodispozitive pentru încapsulare individuală a celulelor vii

În acest domeniu s-a căutat un material suport, biocompatibil cu celulele
vii, prelucrabil prin metode MEMS/NEMS, pentru a furniza locaşuri
individuale pentru celule. O celulă izolată în această capsulă poate fi
alimentată cu nutrienţi, iar în final i se pot măsura unii parametri biologici
precum: ratele de asimilaţie/dezasimilaţie, timpul de viaţă, proliferarea.

Unul dintre mediile de implantare unicelulară a fost siliciul nanoporos cu

pori de dimensiuni cuprinse între 7 şi 49nm, [81, 82]. Celulele depuse pe
acest substrat au fost celulele secretoare de insulină (insulinome). În paralel
s-a studiat comportamentul acestor celule pe suporturi binecunoscute în
biologie: (a) suport din latex şi (b) suport dintr-un material de referinţă
(“petri dishes”). După 8 zile, procentajul de supravieţiure al celulelor
insulinome a fost cuprins între 90-100% pe materialul de referinţă, dar şi pe
membrana de siliciu poros, iar pe membrana de latex de doar 70%. După 4
zile proliferarea celulelor insulinome a fost de acelaşi ordin de mărime,
5×105celule/ml, pe membranele de Si-poros şi de “petri dishes” şi mult mai
mică pe suportul de latex, 2×104celule/ml. După încă 4 zile (deci 8 zile în
total), proliferarea pe suportul de referinţă a ajuns la 4,5×106celule/ml, pe
Si-poros a ajuns la 2×106celule/ml, iar pe latex a ajuns doar la
2,2×104celule/ml, [81].

Următorul pas a fost căutarea unor substraturi cu microcapsule, cu ajutorul

cărora să se studieze in vitro celulele vii, menţinându-le aceeaşi stare
morfofuncţională ca în mediul in vivo. Au fost studiate trei tipuri de
substraturi: (a) siliciu, (b) strat de Au depus peste Si, (c) sticlă, toate cu
forme ce mimează “cuiburile” in vivo, în care cresc celulele eucariote. În
cele 3 substraturi s-au realizat microcavităţi de 1-40μm prin tehnici de
corodare anizotropă, [83].
 Membrana
Citoplasma
Nucleu

Fig.10.16. Comportarea celulelor pe substrat de Siliciu.

S-au folosit măşti hexagonale, pătrate şi circulare pentru creearea unor

capsule cu diverse forme. Celulele au fost plasate în cavităţi şi introduse
într-un incubator, unde au fost alimentate cu nutrienţi, astfel încât condiţiile
lor de viaţă să fie cât mai apropiate de cele in vivo. Celulele depuse în
aceste mirocavităţi au fost celulele fibroblaste dermice, prelevate prin
biopsia pielii, [83]. Experienţele au demonstrat că:
- celulele fibroblaste aderă bine la toate cele 3 materiale utilizate;
- comportamentul celulelor nu depinde de forma capsulei (haxagonală,
circulară, etc.); celulele caută să ia forma capsulei;
- comportamentul celulelor în timp a dovedit însă o dependenţă de
materialul substratului. Cultura de fibroblaste s-a înmulţit şi a supravieţiut
cel mai mult pe suportul de sticlă;
- prin microscopie optică s-a observat că histologia (structura) membranară
şi citoplasmatică a celulei a fost identică cu cea observată la culturile aflate
pe materialul de referinţă “petri dishes”;
- tendinţa generală a celulelor a fost să iasă puţin din alveole pentru a
genera un film coerent peste substrat; în special zona celulei ce conţinea
nucleii se bomba deasupra substratului.

2. Micro şi nano instrumente de manevrare celulară

În acest scop au fost împrumutate o serie de dispozitive din diverse
domenii şi adaptate, miniaturizate pentru scopuri biologice: micropompe cu
difuzor/confuzor [77], microdoze, microgrippere mecanice [84],
micropipete [85], pulsuri laser pentru aducerea/eliminarea celulelor din
microcavităţi [86].
 Fig. 10.17. Secţiune transversală printr-un microgripper tactil.

Gripperele sunt instrumente de manevrare şi asamblare utilizate în tehnică.

Microgripperele utilizate în domeniul biologic trebuie să manipuleze
materiale de dimensiuni micronice sau submicronice. În aceste cazuri
actuarea se face utilizând forţe electrostatice sau piezoelectrice, care erau
inutilizabile la scară macroscopică. Adăugând sistemului micromecanic un
senzor piezoelectric, ce sesizează “atingerea” şi eventual o microcameră de
luat vederi, se poate obţine un microgripper ca în figura 10.17, care nu
numai că manevrează microelementele, dar şi “pipăie” şi “vede”, [84].
Principiul de funcţionare al actuatorului bio-termic se bazează pe
coeficienţii de dilatare diferiţi ai aluminiului şi siliciului. Când structura
este încălzită consola se încovoaie. Datorită senzorului piezorezistiv
incorporat, rezistenţa electrică a stratului de siliciu este puternic dependentă
de stresul mecanic. Astfel, forţa tactilă mecanică este “citită” cu uşurinţă,
graţie unei punţi Wheatstone integrată în consolă.
De asemenea au fost împrumutate din electrochimie tehnici de separare a
unor componente celulare: electroforeza, electroosmoza, dielectroforeza,
[87]. Proteinele sunt formaţiuni globulare aranjate în aşa manieră încât
zonele hodrofobe sunt orientate spre interior, iar zonele hidrofile sunt în
contact direct cu mediul apos exterior. De asemenea, aranjamentul
grupărilor acide şi bazice ale proteinei este puternic influenţat şi de pH-ul
mediului exterior, adică de concentraţia ionilor de H+. Toate aceste
considerente duc la modelarea globulară a proteinelor. Lanţul proteic are
diverse dimensiuni şi diverse încărcături electrice. Electroforeza proteinelor
este influenţată de sarcina electrică, de dimensiuni, de solubilitate şi de
activitatea biologică, fig.10.18.a, [87]. Mobilitatea μ, se defineşte similar,
ca fiind raportul dintre viteza unui segment proteic v, per intensitatea
câmpului electric aplicat din exterior, E, deducându-se formula:
µ = v/E = Q/{6(π ) η r} (10.8)
unde se poate constata că mobilitatea creşte cu sarcina globală Q, şi scade
cu raza r a proteinei globulare, depinzând de asemenea de coeficientul de
vâscozitate η. Ca aplicaţie la acest studiu se poate observa electroforeza
Acidului Dezoxiribo Nucleic (ADN) în fig.10.18.b.

(a) (b)
Fig. 10.18. (a) Electroforeza unui lanţ proteic este influenţată şi de încărcătura electrică
a segmentelor proteice, dar şi de masa lor; (b) exemplu – electroforeza ADN-ului.

Micropipetele sunt alte intrumente clasice miniaturizate, fig.10.19.

Fig. 10.19. Micropipete: (a) de dimensiunea firului de păr; (b) pentru manevrări ale
organitelor celulare
Pentru a manevra membrana unei celule vii, se utilizează o micropipetă ca
în fig. 10.19.b. După o încălzire bine controlată a unui tub capilar de sticlă
sau cuarţ cu diametrul de aproximativ 1 μm se plasează pe membrană.
După răcire, prin conracţia aerului din capilar se poate trage de celulă.

Pentru a măsura activitatea celulară a celulelor miocite prelevate de la

broască, cercetătorii au utilizat o micropipetă ca în figura 10.20, [87]. Este
necesar un contact foarte bun pipetă-celulă pentru măsurători corecte (spre
exemplu măsurători ale deschiderii canalelor ionofore de pe pereţii
celulari). Acest contact este obţinut prin sucţiune, când celula miocită
(prezentată în stânga) este prinsă de pipetă.
 Fig. 10.20. Micropipete ce acţionează asupra membranei unei celule miocite.

10.9. Analiza răspunsurilor neliniare ale biosenzorilor

Deoarece biosenzorii conţin elemente traductoare active în combinaţie cu

receptori biologici, este de aşteptat ca răspunsul lor să fie neliniar. În figura
10.21. este prezentat răspunsul tensiune - concentraţie de uree a unui senzor
cu Ir/Pd pe capacitor MOS, raportat de Winquist în 1985, [88]. Analitul
măsurat aici este ureea sangvină. Se observă că răspunsul senzorului
prezintă o pantă de aproximativ 0,7mV/µ mol/l între 1...20µ mol/l
concentraţie de analit. La concentraţii mari de uree se constată o drastică
scădere a sensibilităţii senzorului (explicat prin creşterea pH-ului în stratul
de receptori enzimatici). Întrucât însăşi producătorii acestui senzor constată
comportări diferite la nivele "mari" şi nivele "mici" ale concentraţiei de
analit, ar fi de dorit: 1) modelarea acestui răspuns neliniar; 2) stabilirea unei
graniţe (unei concentraţii de prag) între cele două nivele.
Pentru a nu fi tributari nici unei convenţii, cea mai generală metodă, pentru
aflarea concentraţiei de prag, ar fi aplicarea teoremei conducţiei electrice
neliniare.
 35

30 V_experim.

Tensiune ( mV )
V_analitic
25

20

15

10

0
0 50 100 150 200 250 300
Concentratie uree (umol / l )

Fig. 10.21. Dependenţa experimentală tensiune-concentraţie de uree (după Winquist

[88]); alegerea unui model analitic prin metoda celor mai mici pătrate (curba punctată).

În acest scop, pentru răspunsul experimental din fig. 10.21, a fost ales ca
model de fitare relaţia (2.81):

a ⋅c
V (c ) = , c>0 (10.9)
1 + θ ⋅ cα

unde V este tensiunea măsurată, c - concentraţia de analit (uree), θ - are

semnificaţia unui factor de atenuare a sensibilităţii la nivele mari ale
concentraţiei de analit, α - un parametru ce caracterizează neliniaritatea
receptorului şi a - un factor ce caracterizează nivelele mici ale concentraţiei
de analit.

Observaţie: Curba experimentală din figura 10.16 a fost trasată prin

interpolare (cu funcţii splain de gradul I), iar curba analitică a fost trasată
prin metoda curbelor de regresie, adoptând criteriul celor mai mici pătrate.

Întrebare: În ce constă interpolarea şi în ce constă metoda curbelor de

regresie? Când se foloseşte fiecare metodă pentru trasarea unei curbe?
Indicaţie: Interpolarea trasează graficul funcţiei prin punctele date, dar ne
“forţează mâna” la anumite forme standard pentru funcţie. Regresia
trasează graficul printre punctele date şi putem alege noi modelul funcţiei.
Alegând un criteriu de regresie (spre exemplu metoda celor mai mici
pătrate), obţinem parametrii modelului ales de noi.

Din criteriile de regresie ale curbei analitice au rezultat următoarele valori

pentru parametrii de model: a=0,95mV/µ mol/l, θ =0,098(µ mol/l)-0,78,
α =0,78. Deoarece modelul (10.9) ales pentru răspunsul biosenzorului se
supune condiţiilor TCEN (vezi clasa acestor funcţii prezentate în paragraful
2.7) se poate aplica direct rezultatul (2.85) pentru determinarea
concentraţiei de prag:
1/ α
1
cT =   (10.10)
θ

Rezultă cT=19,01717µ mol/l. Aflarea unei graniţe cT, poate fi un avantaj

pentru descompunerea domeniului de măsură în două game: una cu
sensibilităţi mari (pentru c<cT) şi una cu sensibilităţi mici (pentru c>cT).

În figura 10.22 sunt prezentate răspunsurile curent-concentraţie de Oxigen

înregistrate de un Microbial-FET ce conţine microorganisme producătoare
de oxigen: Bacillus Subtilis şi Trichosporon Cutaneum, [89].

600 1400

1200
500

1000
400
Curent Id ( n A )

800
I( n A ) B a c il lu s S u b t il li s
Curent Id ( nA )

300

I c a lc ( n A ) B a c ill u s S u b t illis 600

Imas(nA ) Trichosporon
200
cutaneum
400

Icalc(nA ) Trichosporon
100
cutaneum
200

0
0
0 50 100 150 200 250
0 50 100 150 200 250
m g O 2 /l
mg O2/l

(a) (b)
Fig. 10.22. Curbe experimentale şi analitice pentru răspunsul unui microbial-FET: (a)
necesar depistării Bacillus S.; (b) necesar depistării Trichosporon C.

Celulele de Bacillus S. şi Trichosporon C. au fost fixate cu un strat de

nitroceluloză în poarta tranzistorului. Aceste microorganisme au fost puse
în contact cu o soluţie conţinând glucoză. Prin metabolismul lor, ele au
generat oxigen, a cărui cantitate a fost măsurată. S-a adoptat tot modelul
analitic (10.9). Au rezultat următorii parametri de model de fitare:
Pentru Bacillus S. : a=18nA/mg, θ =2,8*10-2(mg/l)-1, α =1.
Pentru Trichosporon C.: a=15nA/mg, θ =9,9*10-3(mg/l)-0,94, α =0,94.
Prin aplicarea rezultatului (2.85) au rezultat conform TCEN următoarele
concentraţii de prag: cT-BacillusS=35,71mgO2/l, cT-TrichosporonC=135,61mgO2/l.

Aceste exemple vor să arate că teorema conducţiei electrice neliniare poate

fi aplicată şi în cazul biosenzorilor. Valorile concentraţiilor de prag ce
rezultă din această teoremă pot reprezenta graniţe utile, ce despart
domeniile de măsură în două game - cu sensibilitate mare şi cu sensibilitate
mică.

10.9. Perspective de cercetare în domeniul bioelectronicii

O direcţie vizează continuarea combinaţiei de succes dintre biotehnologie

şi microelectronică. Se urmăreşte integrarea pe acelaşi cip a biosenzorului
şi a sistemului digital de prelucrare a semnalului. Scopul ar fi obţinerea
unor actuatoare integrate complet şi controlate de nivelul analitului în
sânge. S-ar putea realiza actuatoare, care să furnizeze automat anumite
medicamente în sânge, sau micropompe de declanşare a dializei, [2].

O altă direcţie de cercetare se bazează pe observaţia făcută de Scheller [2]

în legătură cu procesarea de semnal făcută la nivel enzimatic. Există două
tipuri distincte de enzime ce pot realiza suma matematică a semnalelor
generate de doi senzori distincţi [2]. De asemenea, s-a realizat diferenţa şi
produsul de convoluţie a două semnale cu ajutorul a două enzime distincte.
Dacă acest lucru va fi făcut în viitor la o scală mică de integrare şi cu o
viteză de răspuns superioară circuitelor digitale, vom asista în viitor la
dezvoltarea biocalculatoarelor.

Modelarea răspunsurilor biosenzorilor prezentată aici este doar o

provocare. Dacă un biosenzor are un comportament neliniar, cu atât mai
mult un organism viu are. Modelarea răspunsurilor în lumea biologică şi în
special în medicină este un teren neatins încă. Utilitatea lor ar fi imensă. Un
exemplu: medicul analizează răspunsul unui electrocardiograf doar
calitativ. Acest răspuns s-ar putea modela cu parametri ce ar indica
elasticitatea vaselor de sânge, timpi de comutaţie, amplitudini - parametri
ce ar putea duce la un diagnostic optimizat.

Aplicaţii ale TCEN sunt interesante mai ales în analiza răspunsurilor lumii
vii. Spre exemplu, dozarea medicamentelor ar putea fi făcută pe baza
stabilirii concentraţiei de prag. Organismul uman prezintă o anumită
reactivitate biologică la un medicament. Dacă se administrează în
concentraţii prea mici, organismul nu "simte" nimic. Peste o doză "prag"
reactivitatea începe să se facă simţită. În viitor s-ar putea dovedi o
reactivitate chiar şi sub prag. Parţial s-a demonstrat acest lucru. Scăzând
concentraţia medicamentului foarte mult, s-a ajuns la stabilirea unor diluţii
foarte înalte (homeopatice), la care reactivitatea organismului creşte din
nou. Aceste concentraţii, sau în celălalt caz, diluţii prag, ale unor
medicamente, ar putea fi extrase cu TCEN.

Dezvoltări în direcţia electrofiziologiei. Proprietăţile fundamentale ale

neuronilor constau în generarea şi conducerea impulsurilor electrice
nervoase. Un stimul cu intensitatea sub prag nu se propagă. Asemănarea
conducţiei electrice intraneuronale cu dispozitivele MOS este frapantă.
Între doi neuroni conducţia se face prin intermediul mediatorilor chimici şi
a neurotransmiţătorilor (substanţe ca acetilcolina, dopamina etc). Iată de ce
aceste substanţe sunt atât de intens cercetate cu ajutorul biosenzorilor. Dar
nu numai neuronii, ci toate celulele au comportamente electrice: conducţia
prin canalele ionofore, încărcătura electrică a mediului micelar,
electroforeza proteinelor sunt doar câteva exemple.

De asemenea, deosebit de interesantă ar fi modelarea în domeniul

electronicii celulare şi a transmiterii semnalelor biologice. Există o
transmisie la nivel intracelular (prin mesagerii secunzi spre receptorii
nucleari), o transmisie intercelulară (prin circulaţia sangvină a analiţilor) şi
apoi o transmisie globală între organe. Electrofiziologii au avansat mult în
ultimele decenii, reuşind prin observaţii directe să explice unele fenomene
electrice ce apar în funcţionarea celulelor. Şi instrumentele puse la
dispoziţie de nanotehnologii i-au ajutat. Însă ceea ce lipseşte în acest
domeniu este modelarea. O stăpânire cantitativă a fenomenului la nivel
celular şi apoi globală, ar fi cheia unei medicini moderne. Este de aşteptat
ca această modelare să fie extrem de dificilă, întrucât organismul are
diverse metode de adaptare printr-un număr extrem de mare de feed-back-
uri. De aceea ele trebuie să debuteze treptat: mai întâi la nivel celular şi în
cele din urmă la nivelul ansamblului organismului viu.

Părerea personală a autorului acestei cărţi este că în viitor vom asista la o

convergenţă a ştiinţelor într-un mod surprinzător. Dacă în trecut, materia
acestei lumi a fost studiată din unghiul chimistului, al fizicianului, al
biologului, al electronistului, astăzi asistăm la o superspecializare pe
domenii extrem de înguste: electronişti specializaţi doar pe tranzistoare
SET, sau doar pe nanotuburi de carbon, ori biologi care studiază doar un
anumit organit celular. Ironia soartei este că electronistul care aprofundează
mult nanotuburile le redescoperă printre proteinele din canalele ionofore
celulare, iar biologii sunt forţaţi să dea explicaţii despre fenomene electrice
celulare. Probabil că doar conlucrarea acestor cercetători va asigura
succesul în viitor.