DISLALIA

Dislalia este tulburarea de articulaţie – pronunţie şi se manifestă prin deformarea, omiterea, substituirea, înlocuirea
şi inversarea sunetelor.
Etimologic termenul de dislalie vine de la dis – lipsă, deficienţă şi lalie – vorbire, glas, voce.
Însuşirea limbajului se realizează printr-un efort îndelungat. La început vorbirea copilului se dezvoltă pe baza unor
activităţi nesistematice, pentru satisfacerea unor necesităţi imediate. Odată cu înaintarea în vârstă el trebuie să înţeleagă şi
să răspundă corect la o serie de solicitări, îmbogăţindu-şi treptat vorbirea impresivă şi expresivă. Pronunţarea sunetelor se
realizează pe bază de imitaţie şi prin joc, apoi se realizează primele cuvinte, propoziţii şi fraze.
În această perioadă apar şi primele handicapuri vizibile de vorbire care pot fi menţinute atât de influenţele
educative, mediul de viaţă, deficienţele din structura psiho – fizică a copiilor, cât şi de acţiunea unor factori nocivi.
La copii se întâlnesc relativ frecvent tulburări de pronunţie constând în deformarea, substituirea, omiterea,
inversarea unor sunete în vorbirea spontană sau reprodusă. Această deficienţă se numeşte dislalie.
Dacă este afectat un singur fonem sau grupă de articulare, dislalia este simplă sau monomorfă. Dacă sunt afectate
mai multe grupe de foneme, dislalia este polimorfă. Dacă majoritatea sunetelor sunt înlocuite prin sunetul „ t ” este vorba
de tetism.Precizarea modului greşit în care se face alteraţia se face adăugând la denumirea defectului fonematic, locul greşit
de articulare. Ex. sigmatism interdental, lateral, nazal, rotacism velar, uvular, faringian, lateral, etc.
Alterările s – z, ş – j, ce – ge – t poartă denumirea de sigmatisme.
La unii copii apar greutăţi în pronunţarea grupelor de consoane, deşi izolat le pot pronunţa, omiţând una din ele.
Acelaşi lucru se poate observa şi la diftongi, triftongi, aceştia fiind reduşi la o singură vocală.Sunetele cele mai puţin
afectate sunt cele care apar primele în vorbirea copilului, iar dacă apar se corectează foarte repede. Cel mai des afectate
sunt sunetele r, s, z, ş, j, ţ, ce, ci, ge, gi, c, g.
În general dacă dislalia nu este însoţită de alte deficienţe, se păstrează integritatea funcţiilor limbajului şi nu ridică
probleme serioase la corectare. În formele severe de dislalie polimorfă, tetism sau dislalie generalizată, pe lângă
dificultăţile de pronunţie apar şi dificultăţi în modul de organizare a cuvintelor în propoziţii, în respectarea formelor
gramaticale, în înţelegerea vorbirii celor din jur.
Frecvenţa dislaliei este în funcţie de vârstă, nivel de dezvoltare psihică, anturaj, condiţii de educaţie, condiţii
economice, particularităţi de limbă, etc.
Dislalia pote fi periferică sau centrală.
Dislalia periferică este provocată de afecţiuni organice sau funcţionale ale organelor periferice ale vorbirii şi
constă în imposibilitatea emiterii corecte a unuia sau mai multor sunete ( combinaţii de sunete ).
Dislalia centrală constă în incapacitatea de a pronunţa corect anumite sunete sau grupuri de sunete şi se manifestă
prin : alterarea, înlocuirea sau omiterea unor foneme sau prin inversarea locului pe care îl ocupă alcătuirea silabelor sau
cuvintelor.Termenul de “evoluţie” indică faptul că dislalia centrală are un caracter dismaturativ; ea regresează spontan cu
vârsta şi în mod deosebit prin asistenţa pedagogică acordată copilului dislalic.
TERAPIA DISLALIEI
Metodele şi procedeele folosite în corectarea dislaliei, ca şi a celorlalte tulburări de vorbire, trebuie selectate şi
adaptate specificului fiecărei tulburări şi copil în parte. Dacă dislalia este severă şi dacă sunt şi alte modificări, senzoriale,
neurologice, de motricitate, afective, etc, atunci se impune într-o primă etapă efectuarea unor exerciţii suplimentare.
În corectarea dislaliei se aplică, la început o serie de metode cu caracter general în funcţie de gravitatea tulburării.
Acestea urmăresc să pregătească şi să faciliteze aplicarea metodelor şi procedeelor logopedice individualizate în funcţie de
caz şi de natura dialaliei.
Pentru corectarea dislaliei se pot distinge două categorii mari de metode şi procedee şi anume :
A. Metode şi procedee de ordin general
În categoria metodelor şi procedeelor generale sunt cuprinse : 1. gimnastica şi miogimnastica corpului şi a
organelor care participă la realizarea pronunţiei; 2. educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre expir şi inspir; 3. eeducarea
auzului fonematic; 4. educarea personalităţii, înlăturarea negativismului faţă de vorbire şi a unor tulburări
comportamentale.
1. Pentru îmbunătăţirea motricităţii generale şi a mişcărilor fono-articulatorii se pot indica o serie de exerciţii
care au o importanţă deosebită nu numai pentru dezvoltarea limbajului dar şi pentru sănătatea organismului. Exerciţiile
fizice generale au scopul de a uşura desfăşurarea unor mişcări complexe ale diferitelor grupe de muşchi care i-au parte la
activitatea de respiraţie şi la funcţionarea aparatului fonoarticulator.
Se disting două categorii mari de exerciţii şi anume : unele cu scopul de a relaxa organismul şi musculatura
aparatului de emisie, exerciţii utile în pronunţarea majorităţii sunetelor limbii române şi a altele de încordare care se
folosesc în special în timpul pronunţării sunetelor surde.
Pentru dezvoltarea organelor fonoarticulatorii se recomandă o serie de exerciţii ce se referă la dezvoltarea
mişcărilor expresivităţii faciale, linguale, mandibulare, labiale etc.
2. Educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre inspir şi expir are un rol important nu numai în asigurarea unor
funcţii biologice dar şi în pronunţie. În timpul expirului, suflul face să vibreze coardele vocale necesare pentru producerea
sunetelor. Presiunea expirului şi a inspirului se modifică în funcţie de fiecare sunet.
Unii logopaţi încearcă să vorbească şi în timpul inspirului nu numai al expirului (cum este normal). În felul acesta
pronunţarea devine defectoasă prin deformarea sunetelor, omisiunea sau înlocuirea lor în cuvânt şi mai ales prin apariţia
unor tulburări ale ritmului şi cadenţei vorbirii.
 Exerciţiile de respiraţie se desfăşoară în funcţie de vârsta dislalicului : la copiii mici ele se pot desfăşura sub forma
jocului utilizându-se o serie de jucării în care să se sufle; la copiii mai mari se pot utiliza materiale didactice vizuale,
spirometrul, cât şi exersarea expir-inspir pe baza apelării la înţelegere.
Se recomandă ca exerciţiile de respiraţie să fie efectuate odată cu pronunţarea şi să se realizeze la început cu
ajutorul cântului şi al recitării de poezii ritmice.
3. Auzul fonematic, adică capacitatea de a identifica şi diferenţia sunetele limbii contribuie alături de alte elemente
la realizarea unei pronunţări corecte. Prin activitatea de dezvoltare a auzului fonematic se creează un sistem relaţional între
modalitatea senzorială de percepe şi crearea unor imagini ideale la niveluri superioare. Deficienţele auzului fonematic fac
imposibil autocontrolul auditiv şi dislalicul face eforturi de îndreptare a vorbirii pe baza motrico-kinestezică a aparatului de
emisie.
În general, la dislalici sunt eficace pronunţarea, diferenţierea şi identificarea cuvintelor sinonime şi paronime.
Considerăm că pentru dezvoltarea auzului fonematic sunt mai importante exerciţiile în cuvinte decât pronunţarea sunetelor
izolate, aşa cum în corectarea dislaliei cuvântul joacă un rol hotărâtor. Astfel, în realizarea pronunţiei corecte dislalicul
reuşeşte să efectueze o comparaţie între propria sa pronunţie recepţionată de la persoanele din jurul său şi să realizeze un
autocontrol, pe baza auzului, asupra emisiei vocale.
4.Educarea personalităţii dislalicului trebuie să înceapă odată cu corectarea dislaliei indiferent de vârsta
dislalicului. Educarea personalităţii trebuie să urmărească :
a) redarea încrederii în propriile posibilităţi;
b) crearea convingerii că dislalia nu presupune un deficit intelectual;
c) crearea convingerii că dislalia este o tulburare pasageră care poate fi corectată;
d) crearea încrederii în logoped;
e) înlăturarea negativismului şi redarea optimismului.
Astfel, corectarea tuturor tulburărilor de limbaj este condiţionată nu numai de eficacitatea metodelor logopedice, ci
şi de o serie de factori ce ţin de particularităţile psihoindividuale ale handicapaţilor de limbaj.
Rezultatele cele mai bune în educarea personalităţii le are psihoterapia.
Psihoterapia foloseşte o serie de metode şi tehnici psihopedagogice în vederea restabilirii echilibrului psiho-fizic al
logopatului, încercând să şteargă din mintea copilului cauzele care au declanşat tulburarea de limbaj, să înlăture şi să
prevină unele simptome creînd în felul acesta, condiţii favorabile pentru acţiunea procedeelor logopedice din cadrul unui
tratament complex.
Psihoterapia se constituie dintr-un complex de metode terapeutice prin care se urmăreşte întărirea personalităţii ,
întărirea conştiinţei şi îmbogăţirea afectivă.
În practica logopedică, psihoterapia urmăreşte restabilirea psihicului logopatului prin :
1) educarea personalităţii;
2) educarea unei aprecieri corecte a propriului defect şi al mediului social;
3) influenţarea micromediului social.
B. Metode şi procedee specifice logopedice
Această categorie de metode şi procedee se folosesc pentru formarea deprinderii de a articula corect. Dacă este
nevoie, o parte din aceste exerciţii vor fi reluate.
La început se va încerca emiterea corectă a sunetelor pe bază de onomatopee sau prin coarticulare. Dacă nu se
reuşeşte se vor face exerciţii speciale. În faţa oglinzii, logopedul va demonstra care este poziţia limbii, buzelor, obrajilor,
deschiderea gurii, actul respirator, intensitatea vocii. Prin imitaţie se va cere şi copilului să realizeze articularea corectă a
sunetului. La nevoie este ajutat şi mecanic.
După această etapă de articulare a sunetelor, urmează pronunţarea sunetelor (mai întâi cele surde apoi cele sonore
). Se vor introduce apoi sunetul în silabe directe, indirecte între vocale, apoi asociat cu consoane, ocupând diferite
poziţii( iniţial, median, final ). Cuvintele vor fi introduse în propoziţii urmărindu-se consolidarea şi automatizarea lor în
vorbire. În acest scop se vor memora la început versuri sub forma frământărilor de limbă, urmărind să predomine sunetul
impostat. Tot în această etapă a consolidării sunetelor, se vor folosi mult povestirile, începându-se cu repovestirile,
deoarece acestea sunt mai uşoare. Prin ele se va urmări corectarea vorbirii sub aspect articulator, dar şi formarea deprinderii
de a se exprima în propoziţii scurte, corecte sub aspect gramatical şi de a povesti cursiv şi logic. Se va urmări exercitarea
vorbirii sub toate aspectele ( fonetic, lexical, gramatical ), exersând în acelaşi timp memoria, gândirea, atenţia. La început e
bine să se folosească povestirile ilustrate, pe tablouri, care vor fi comentate pe rând şi apoi se va închega o povestire scurtă,
respectând succesiunea momentelor principale înfăţişate prin ilustraţii.
Urmează apoi etapa de verificare a sunetelor impostate şi a gradului de automatizare în vorbirea curentă. La baza
acestei etape vor sta tot povestirile, care vor fi însă mai ample, mai bogate în conţinut, care să ofere posibilităţi de
interpretare, de apreciere proprie. La clasele II – IV se pot folosi şi repovestiri după texte citite de ei sau de logoped ( scris
sau oral, compuneri după plan dat sau după tablouri ).
Se recomandă ca primele lecturi să fie făcute pe texte prelucrate.
Ultima etapă este introducerea sunetuluiîn texte obişnuite, în vorbirea curentă. Preocupaţi de conţinutul povestirii,
logica vorbirii, sensul celor spuse, se poate întâmpla copilul să nu mai acordă suficientă atenţie sunetului impostat,
putându-se verifica astfel gradul de consolidare a pronunţiei corecte. La nevoie se revine cu exerciţii efectuate în etapele
anterioare.
Pentru corectarea grupului de consoane unde pot să apară omisiuni sau schimbarea locului, datorate unei slabe
capacităţi de analiză sau de diferenţiere din zona verbo – motorie, se fac exerciţii de analiză fonetică. Se despart în silabe
cuvintele care conţin grupul deficitar, se analizează grupul de consoane, se articulează sunetele separat pentru
conştientizarea locului şi modului de articulare, se articulează apoi pe silabe, prelungind primul sunet, apoi se unesc
silabele în cuvintele respective.