BENŢE CRISTIAN

INTRODUCERE
ÎN STUDII EUROPENE
-ediţia a II-a revizuită şi adăugită-

„Vasile Goldiş” University Press

ARAD – 2010
 Referenţi ştiinţifici:
Prof.univ.dr. VESE VASILE
Conf.univ.dr. STIGER SIMONA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BENŢE, CRISTIAN
Introducere în studii europene / Benţe Cristian. – Ed. a 2-a, rev.
şi adăug. - Arad: „Vasile Goldiş” University Press, 2010
Bibliogr.
ISBN 978-973-664-383-5

341.217(4) UE

2
 CUPRINS
ABREVIERI..............................................................................……. 6

PREFAŢĂ..................................................................................…… 8

PARTEA I. CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ…………………… 10

CAPITOLUL 1. NAŞTEREA UNITĂŢII EUROPENE..........….. 12

CAPITOLUL 2. CONSILIUL EUROPEI.....................………….. 19

2.1. Secretariatul Consiliului Europei..........................................…. 20
2.2. Organismele statutare ale Consiliului Europei......................… 20
2.3. Convenţia privitoare la apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor fundamentale din 1950 (Convenţia europeană a
Drepturilor Omului) şi Curtea europeană a Drepturilor Omului
(CEDO)........................................................................................….. 21
2.4. Congresul Puterilor Locale şi Regionale ale Europei
(CPLRE)......................................................................................….. 23
2.5. Aspecte ale activităţii Consiliului Europei în materie socială:
Carta socială europeană...............................................................….. 24
2.6. Aspecte ale activităţii Consiliului Europei în materie de
prevenire a torturii........................................................................….. 24
2.7. Acţiunile Consiliului Europei în domeniul cultural..............… 25

CAPITOLUL 3. ORGANIZAŢIA PENTRU SECURITATE ŞI

COOPERARE ÎN EUROPA (OSCE)............................................... 26
CAPITOLUL 4. NAŞTEREA CELOR TREI COMUNITĂŢI
EUROPENE………………………………………………………... 28
3.1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)...… 28
3.2. Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi EURATOM..… 30

CAPITOLUL 5. COOPERAREA MILITARĂ............................... 33

CAPITOLUL 6. CONSTRUCŢIA PE ORIZONTALĂ A

EUROPEI………………………………………………………….. 35
6.1. Edificarea Europei comunitare................................................ 35
6.2. Construcţia extracomunitară.................................................… 40
CAPITOLUL 7. TRATATUL DE LA ROMA:
CONSTITUIREA PIEŢEI COMUNE.....................................…… 43

3
CAPITOLUL 8. ACTUL UNIC: ÎNFIINŢAREA PIEŢEI
UNICE……………………………………………………………… 49
CAPITOLUL 9. TRATATUL DE LA MAASTRICHT SAU
TRATATUL UNIUNII EUROPENE............................................... 54

CAPITOLUL 10. TRATATUL DE LA AMSTERDAM ŞI

TRATATUL DE LA NISA........................................................….... 65
10.1. Tratatul de la Amsterdam......................................................... 65
10.2. Tratatul de la Nisa.................................................................… 71

CAPITOLUL 11. PROIECTUL PRIVIND STABILIREA UNEI

CONSTITUŢII PENTRU EUROPA................................................ 78

CAPITOLUL 12. TRATATUL DE LA LISABONA...................... 82

PARTEA II. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE………….. 91

CAPITOLUL 1. SISTEMUL EXECUTIV..................................… 92
1.1.CONSILIUL EUROPEAN....................................................… 92
1.2. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE...................................… 94
1.3. COMISIA............................................................................…. 99

CAPITOLUL 2. SISTEMUL LEGISLATIV................................. 104

2.1. PARLAMENTUL EUROPEAN.........................................…. 104
2.2. MEDIATORUL EUROPEAN............................................…. 111

CAPITOLUL 3. SISTEMUL JURIDIC......................................... 112

3.1. CURTEA DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢILOR
EUROPENE………………………………………………………… 112
3.1.1. CURTEA DE JUSTIŢIE.......................................………. 112
3.1.2. TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANŢĂ.............………. 114
3.2. CURTEA DE CONTURI....................................................…. 115

CAPITOLUL 4. SISTEMUL BANCAR.......................................... 117

4.1. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ (BCE)....................…... 117
4.2. BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIŢII (BEI)................…... 118

CAPITOLUL 5. SISTEMUL CONSULTATIV............................. 120

5.1. COMITETUL REGIUNILOR (CR)...................................….. 120
5.2. COMITETUL ECONOMIC ŞI SOCIAL EUROPEAN ……. 121

4
CAPITOLUL 6. VIITORUL INSTITUŢIILOR EUROPENE...... 123
TEST.................................................................................................... 128
BIBLIOGRAFIE................................................................................. 134

5
 ABREVIERI

AELE: Asociaţia Europeană a Liberului Schimb

AUE: Actul Unic European
BCE: Banca Central Europeană
BEI: Banca Europeană de Investiţii
BERD: Banca Europeană de Investiţii
CE: Comunitatea Europeană
CECO: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
CEDO: Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CEE: Comunitatea Economică Europeană
CEEA: Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
CES: Comitetul Economic şi Social
CIG: Conferinţă Interguvernamentală
COREPER: Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi ai Guvernelor Statelor
Membre
CPT: Comitetul European pentru Prevenirea Torturii
CPLRE: Congresul Puterilor Locale şi Regionale ale Europei
CR: Comitetul Regiunilor
CJE, TJCE: Curtea Europeană de Justiţie
ECU: European Currency Unit
FECOM: Fondurile Europene de Cooperare Monetară
FMI: Fondul Monetar Internaţional
GATT: Acordul General pentru Tarife şi Comerţ
JAI: Justiţie şi Afaceri Interne
OCDE: Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică
OECE: Organizaţia Europeană de Cooperare Economică
OSCE: Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
PAC: Politica Agricolă Comună
PE: Parlamentul European
PESC: Politica Externă şi de Securitate Comună
SEBEC: Sistemul European al Băncilor Centrale
SME: Sistemul Monetar European
SMI: Sistemul Monetar Internaţional
TA: Tratatul de la Amsterdam
TCE: Tratatul Comunităţii Europene
TEC: Tariful Exterior Comun
TPI: Tribunalul de Primă Instanţă
6
TR: Tratatul de la Roma
TCECO: Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
TCEE: Tratatul Comunităţii Economice Europene
TCEEA: Tratatul Comunităţii Europene a Energiei Atomice
TUE: Tratatul Uniunii Europene, Tratatul de la Maastricht
UE: Uniunea Europeană
UEO: Uniunea Europei Occidentale

7
 PREFAŢĂ

Cursul de faţă a fost realizat cu intenţia de a răspunde necesităţii tot

mai mari de informare în domeniul pe care îl denumim generic studii
europene. Această disciplină de studiu a apărut relativ recent în peisajul
universitar românesc, adresându-se în principal acelor studenţi care doresc
să se specializeze în problemele legate de Uniunea Europeană. Aria de
acoperire a studiilor europene este una extrem de largă, pornind de la
aspectele legate de naşterea ideii europene şi de procesul de construcţie
europeană, până la aspecte mult mai specializate referitoare la instituţiile şi
politicile Uniunii Europene.
Abordarea, chiar supreficială, a fiecărui aspect mai sus menţionat
necesită elaborarea unor compendii voluminoase. Intenţia mea este de a
oferi studenţilor specializaţi în problema studiilor europene un curs sintetic,
care să reprezinte o bază solidă de informare şi studiu. În acest sens, am
considerat necesar să insist în principal asupra problemelor legate de
procesul de construcţie europeană şi asupra celor referitoare la sistemul
instituţional comunitar. Aceste date pot constitui un fundament
informaţional absolut necesar pentru cel care doreşte să devină un
cunoscător al problemelor europene.
Încercând să respect imperativele acribiei ştiinţifice, am făcut apel
la bogata bibliografie existentă în domeniul studiilor europene, atât în ţară
cât şi în străinătate. De asemenea, am întrebuinţat şi o serie de surse
electronice de informare, accesând mai ales site-ul oficial al Uniunii
Europene.
Rezultatul acestui proces laborios de informare sper să se reflecte în
mod pozitiv în calitatea prezentului curs. Doresc, însă, să atrag atenţia
asupra faptului că procesul de construcţie europeană nu este încheiat,
aflându-se înr-o continuă desfăşurare, ceea ce impune atât specialistului
cât şi studentului care doreşte să devină un cunoscător al realităţilor
Uniunii Europene, un efort de informare continuă. Sper ca acest curs să se
constituie într-un instrument care să faciliteze efortul de informare
permanentă a celor interesaţi de studiile europene.

Autorul

8
9
 PARTEA I

CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ

10
11
 CAPITOLUL 1
NAŞTEREA UNITĂŢII EUROPENE

Identitatea „Europei” a fost dintotdeauna nesigură şi imprecisă,

reprezentând o sursă de mândrie pentru unii, dar şi de ură şi dispreţ pentru
alţii. Asemenea tuturor identităţilor, şi identitatea europeană reprezintă o
construcţie, care este alcătuită dintr-un ansamblu complicat de povestiri,
imagini, amintiri colective şi tradiţii. Definirea identităţii „Europei”
reprezintă o sarcină dificilă şi datorită faptului că, continentele, în mai mare
măsură decât naţiunile, tind să descrie simple realităţi geografice. În epoca
contemporană, identităţile colective au început să se definească din ce în ce
mai precis, mai ales atunci când au intrat în confruntare unele cu altele.
Trebuie să precizăm, însă, că, înainte de secolul al XIX-lea, puţini locuitori
ai Asiei sau Africii s-ar fi prezentat ca fiind „asiatici” sau „africani”. Doar
europenii au fost cei care s-au descris în mod constant, mai ales atunci când
au intrat în contact cu alte culturi străine, ca fiind nu doar germani, britanici,
francezi sau spanioli ci şi europeni: „noi europenii” (nos Europai) după
cum se exprima în mod fericit, în anul 1623, filosoful englez Francis Bacon.
Sunt însă destui sceptici care afirmă că, tocmai datorită caracterului
său colectiv, identitatea „europeană” nu reprezintă decât o iluzie. La ora
actuală „Europa” există ca şi o entitate economică şi din ce în ce mai mult
ca o entitate politică, spun ei, dar acest lucru nu are o implicaţie culturală
sau afectivă mai profundă. Starea prezentă a lucrurilor nu face decât să
reflecte prevederile Tratatului de la Maastricht. Cu toate acestea, dacă
Europa nu a reprezentat şi nu reprezintă încă decât o realitate economică şi
politică, Tratatul de la Maastricht nu ar fi fost semnat vreodată. Nu putem
înţelege evoluţia procesului de construcţie şi integrare europeană dacă nu
acceptăm faptul că în spatele condiţiilor concrete care au determinat după
cel de-al doilea război mondial reunirea mai multor state europene într-o
largă federaţie se află o lungă istorie europeană.
În Antichitate nu se poate vorbi existenţa unei idei europene: Grecia
reprezenta Europa însăşi, iar Imperiul Roman, preluând cultura greacă şi
valorile postulate de elenism, s-a identificat cu aceeaşi realitate. Cu alte
cuvinte, istoria Greciei şi a Romei se identifică cu istoria Europei. Prin
adoptarea creştinismului, Cetatea eternă a consfinţit, Cetatea eternă a
consfinţit o nouă entitate: Christianitas (Creştinătatea).

12
 După prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (476 d. Hr.), unitatea
europeană se destramă şi pe ruinele ei apar regate pe care le uneşte doar
credinţa creştină şi o vagă amintire a ceea ce a fost măreţia romană de
altădată. Acum începe istoria ideii europene prin planuri şi tentative de
refacere a Imperiului Roman, prin încercări de realizare a unei solidarităţi
care se consfinţească din nou Pax Romana (Pacea Romană): renovatio
imperii Romanorum (refacerea Imperiului Roman) devine idealul politic la
ordinea zilei.
În asemenea condiţii, Europa este termenul generalizator prin care se
exprimă o unitate originară pierdută. Preotul irlandez Columbanus îl
numeşte în anul 615 pe papa Bonifacius al IV-lea omnium totius Europae
ecclesiarum caput („căpetenia tuturor bisericilor întregii Europe”). La rîndul
său, Isidor cel Tânăr i-a denumit pe adversarii arabilor de la bătălia de la
Poitiers din 732 cu termenul generic de Europenses. Prima reuşită de
reintegrare a popoarelor de pe continentul european sub un singur sceptru a
fost opera lui Carol cel Mare, numit Rex, pater Europae (Rege, părinte al
Europei), iar Analele de la Fulda vorbesc despre Europa vel regnum Caroli
(„Europa sau regatul lui Carol”).
Încă de la sfârşitul Evului Mediu, au apărut o serie de proiecte de
organizare a statelor europene, care aveau drept scop pacificarea
continentului european. Astfel, la începutul secolului al XIV-lea, marele
poet Dante, îşi dorea ca monarhii să se supună împăratului, pentru a fi
asigurată astfel pacea universală. Dar această concepţie era deja depăşită,
având în vedere că suveranii nu îşi mai doreau nici arbitrajul papei, nici cel
al împăratului. Funcţia de arbitru era concepută deja într-o cu totul altă
manieră: astfel, ea ar fi trebuit excercitată de către un ansamblu de delagaţi
ai prinţului. Aceasta era concepţia exprimată de către avocatul francez
Pierre Dubois la începutul secolului al XIV-lea şi de către regele Boemiei
Georges de Podebrady în 1464. Obiectivul unei asemenea propuneri era de
a-i apăra pe suverani de pretenţiile imperiale.
Din secolul al XVI-lea până în secolul al XVIII-lea, propunerile
privind unificarea europeană au vizat, în mod constant, problema
reglementării conflictelor şi cea a asigurării păcii pe continent.
În 1623, Emeric Crucé, contemporanul lui Ludovic al XIII-lea,
preot şi profesor de matematici, a publicat lucrarea Noua Cynee, în cadrul
căreia preconiza organizarea păcii universale prin arbitraj. Funcţia de arbitru
trebuia îndeplinită de către o adunare permanentă, cu sediul la Veneţia, care
ar fi vegheat atât la menţinerea păcii, cât şi la dezvoltarea schimburilor
economice. Toţi prinţii ar fi fost reprezentaţi în această adunare. Mai mult

13
decât atât, adunarea ar fi trebuit să dispună şi de o armată proprie, care
trebuia să asigure respectarea deciziilor acesteia.
La rândul său, Sully, fostul ministru al lui Henric al IV-lea, în
lucrarea sa Grand Dessein (Marele proiect), sugera crearea unei Republici
prea creştine condusă de către un „Mare Consiliu al Europei”. Potrivit
acestui proiect, Europa ar fi trebuit reorganizată în 15 state, cu forţe egale.
Delegaţii acestor state urmau să formeze un consiliu general, însărcinat cu
arbitrajul şi care dispunea de forţe armate.
În 1625, juristul olandez Hugo Grotius propunea crearea unei
Societăţi a Naţiunilor. Tot lui îi aparţine şi ideea înfiinţării unor „adunări în
cadrul cărora litigiile dintre puterile creştine să fie judecate de către acelea
dintre ele care nu sunt implicate în conflict, cu scopul de a găsi mijloacele
prin care părţile aflate în litigiu să fie obligate să încheie pace în condiţii
rezonabile”. Putem constata, astfel, faptul că ideea arbitrajului a apărut
pentru a evita apelul la forţa armată în cazul unor conflicte. De asemenea,
trebuie reţinută promovarea noţiunii novatoare de societate a naţiunilor,
care se va materializa doar în secolul al XX-lea.
William Penn, cel care va fi legislatorul viitorului stat american
Pennsylvania, propunea în al său Eseu pentru pacea prezentă şi viitoare a
Europei (1693), un proiect extrem de modern. În primul rând, el preconiza
existenţa unei Diete europene compusă din reprezentanţii statelor de pe
continent. Deciziile trebuiau luate cu o majoritate de trei sferturi, ceea ce
dădea o lovitură ideii de suveranitate naţională. Dieta dispunea de o forţă
armată, care garanta respectarea deciziilor luate în cadrul acesteia.
Cheltuielile cu înarmarea trebuiau reduse, în timp ce comerţul trebuia
încurajat.
Abatele de Saint-Pierre a urmat aceeaşi linie, atunci când a
prezentat, în 1713, Proiectul pentru instaurarea păcii perpetue în Europa.
În cadrul proiectului se propunea crearea unei “uniuni pemanente şi
perpetue între suveranii semnatari, cu scopul de a asigura o pace
neschimbată în Europa”. Acesta promova, de asemenea, ideea unui Senat
european cu competenţe legislative şi judiciare, care dispunea de o armată
comună. Meritul Abatelui de Saint-Pierre a fost acela de a fi proiectat un
sistem de securitate colectivă care să garanteze existenţa şi integritatea
statelor participante.
Jeremy Bentham a redactat în anul 1789 (şi publicat în 1839)
Planul unei păci universale şi perpetue. Autorul sublinia în cadrul acestei
lucrări importanţa presiunii exercitate de către opinia publică internaţională.
De aceea el sugera crearea unei Diete, care ar fi trebuit să se mărginească la
a da sfaturi şi a emite opinii despre problemele de interes comun, presiunea
14
opiniei publice fiind considerată suficient de puternică pentru a transpune
aceste sfaturi în realitate.
La rândul său, filozoful german Immanuel Kant propunea, de
asemenea, un Proiect de pace perpetuă, în anul 1795. El preconiza
înfiinţarea unei Societăţi a Naţiunilor bazată pe un „Stat de drept”
internaţional. Kant este primul care întreprinde un studiu ştiinţific asupra
cauzelor războiului. De asemenea, prin faptul că “impune exigenţa
conformităţii constituţionale statelor membre a Societăţii Naţiunilor, el
leagă pentru prima dată democraţia şi internaţionalismul”. El întrevedea, ca
un prim pas pentru realizarea proiectului său, constituirea unei alianţe
confederative între statele suverane. Această alianţă trebuia să se bazeze pe
o constituţie indisolubilă, astfel ca membrii alianţei să nu se disperseze.
În momentul prăbuşirii Imperiului napoleonian (1814), contele de
Saint-Simon îşi publica celebra operă Despre reorganizarea Societăţii
europene sau despre necesitatea şi mijloacele necesare grupării popoarelor
Europei într-un singur corp politic, păstrând independenţa naţională a
fiecăruia. Prin această operă, autorul se afirmă ca un precursor al
federalismului european, el anticipând înfiinţarea de „instituţii comune” la
nivel european.
Conceptul de Statele Unite ale Europei a fost formulat în anul 1847
pentru a fi reluat mai apoi Victor Hugo. După cum îi scria Saint-Simon
acestuia: „va veni o zi când bombele vor fi înlocuite […] cu venerabilul
arbitraj al unui Mare Senat suveran, care va reprezenta pentru Europa,
ceea ce reprezintă Adunarea legislativă pentru Franţa”. Victor Hugo a fost
cel care a prezidat Congresul Prietenilor Păcii, în anul 1849, în cadrul
căruia a lansat un apel pentru constituirea Statelor Unite ale Europei.
În anul 1923 a luat fiinţă, la iniţiativa contelui austro-ungar Richard
Coudenhove-Kalergi, Uniunea paneuropeană, care şi-a ţinut primul
congres în anul următor, la Viena. Manifestul paneuropean adoptat la Viena
preconiza “gruparea tuturor statelor democratice de pe continent într-o
uniune politică şi economică internaţională”. Aceasta era văzută ca şi calea
necesară de salvare a Europei Occidentale.
Cele două concepţii privitoare la construcţia Europei sunt extrem de
bine prezentate de către Charles Zorgbibe în lucrarea sa dedicată istoriei
construcţiei europene. Pe de o parte, se propunea soluţia unei simple
colaborări, care să nu aducă atingere suvernităţilor statale deja existente. Pe
de altă parte, însă, se propunea depăşirea suveranităţilor naţionale printr-un
proces de unificare, de „integrare” la nivel supranaţional.
La nivel interguvernamental, singura concepţie exprimată în sânul
comunităţii politice europene interbelice, a fost cea a unei prudente
15
cooperări între state. De exemplu, Edouard Herriot, propunea realizarea
unei înţelegeri europene în cadrul Societăţii Naţiunilor, o organizaţie
regională europeană creată după modelul Uniunii panamericane, cu
conferinţe periodice şi cu un secretariat permanent.
La 5 septembrie 1929, Aristide Briand, cel care a fost artizanul,
împreună cu Gustav Stresemann, reconcilierii franco-germane şi ministrul
francez al Afacerilor Externe din anul 1925, propunea de la tribuna
Societăţii Naţiunilor, Memorandumul asupra organizării unui regim al
Uniunii federale europene, care avea drept scop pe termen lung “ stabilirea
unei pieţe comune pentru creşterea la maxim a bunăstării umane pe
ansamblul teritoriilor comunităţii europene”.
Din păcate, textul nu lasă loc nici unei posibilităţi de realizare
concretă, în mare măsură datorită ambiguităţii propunerilor franceze. Astfel,
Briand însuşi afirma faptul că “înţelegerea dintre naţiuni trebuie realizată pe
planul suveranităţii absolute şi a independenţei politice neştirbite”. În plus,
criza economică din Europa făcea iluzorie orice iniţiativă de unificare,
deoarece silea ţările de pe continent să-şi închidă frontierele, în timp ce
planul Briand se baza tocmai pe aspectul economic. Briand declara că ideea
europeană, “care a bântuit imaginaţia filosofilor şi poeţilor […], această
idee a progresat în spirite”, pentru a adăuga mai apoi: “Cred că între
popoarele care sunt grupate geografic, aşa cum sunt popoarele Europei,
trebuie să existe un fel de legătură federală”. Totuşi, această “legătură
federală” nu trebuie “să aducă atingere suvernităţii vreunei naţiuni care ar
putea să facă parte dintr-o astfel de asociaţie”. Exista, astfel, o contradicţie
evidentă între legătura federală şi suveranitatea naţională.
Cu toate acestea, anii ’30 au fost marcaţi de efortul de reflecţie al
intelectualilor din cadrul “noii Ordini” şi din grupul personalist animat de
către Emmanuel Mounier şi revista Esprit. Toţi aceşti intelectuali
contestau „Statul-Naţiune” şi preconizau realizarea unei federaţii
supranaţionale.
Alexis Léger, secretarul general de la Quai d’Orsay, a redactat şi a
prezentat în cadrul Adunării Societăţii Naţiunilor, la 1 mai 1930, un
memorandum privitor la „Uniunea federală europeană”, act care dădea
întâietate acţiunii politice, înaintea oricărei tentative de apropiere a
economiilor europene. Ideea unei federaţii europene a ridicat numeroase
obiecţii în mediile guvernamentale. Astfel, dintre membrii Societăţii
Naţiunilor, doar Iugoslavia şi-a exprimat adeziunea la acest proiect. Anglia
s-a mărginit la a invoca legăturile sale speciale cu Commonwealth-ul.
Alegerile din 14 septembrie 1930 din Germania sunt cele care marchează
primele succese ale lui Hitler. După cum afirmă mai mulţi istorici “o uniune
16
europeană nu mai era de conceput, din momentul în care Germania nu mai
era cooperantă”.
În ceea ce priveşte concepţia federalistă, am menţionat deja
iniţiativa contelui Coudenhove-Kalergi. În manifestul său intitulat
Paneuropa, el scria că: “problema Europei se poate rezuma în două cuvinte:
unificare sau prăbuşire”. El şi-ar fi dorit o “Paneuropă”, care să dispună de
un Consiliu compus din delegaţii statelor membre, o Adunare a delegaţilor
Parlamentelor naţionale şi o Curte de justiţie. Ceea ce era necesar pentru ca
acest proiect să reuşească, era convingerea clasei conducătoare. Aceasta
datorită faptului că mediile intelectuale, economice şi politice erau cele mai
sensibile la ideea europeană. La congresul de constitutire a Uniunii
paneuropene, care a avut loc la Viena, în anul 1926, au fost prezente 2000
de persoane.
Charles Zorgbibe ne prezintă un actor mai puţin cunoscut pe scena
ideilor privitoare la unificarea continentului european, respectiv pe danezul
Heerford, cel care a publicat în anul 1924 un eseu intitulat Europa
Communis. În cadrul acestui eseu, el critică Societatea Naţiunilor, datorită
incapacităţii sale de a interzice cu adevărat recursul la război. În opinia sa,
Societatea Naţiunilor “nu are valoare reală ca şi instrument de menţinere a
păcii”. În acelaşi timp, Heerford descria instituţiile “Europei Communis”,
viitorul stat federal european. Astfel, acest stat ar fi dispus de o adunare
interparlamentară, un directorat compus din şefii de stat şi care dispunea de
drept de veto, precum şi un minister federal responsabil în faţa Adunării.
Autorul va merge chiar şi mai departe, reflectând asupra posibilităţii unui
regim special pentru agricultură şi a unei perioade de tranziţie înaintea
realizării unei uniuni vamale.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial apare şi Proiectul de
declaraţie al rezistenţelor europene, elaborat la Geneva, în anul 1944.
Acest proiect punea accent pe următoarea constatare: “Pe durata unei
singure generaţii, Europa a fost epicentrul a două conflicte mondiale, care
au avut înainte de toate drept cauză existenţa pe acest continent a treizeci de
state suverane. Este important ca această situaţie anarhică să fie remediată
prin crearea unei Uniuni federale între popoarele europene”.
În octombrie 1942, Winston Churchill i-a adresat lui Anthony Eden
un memorandum privind “Statele Unite ale Europei”. Omul de stat britanic
va reveni asupra acestei teme în cadrul unei conferinţe ţinute la
Universitatea din Zurich, pe 19 septembrie 1946. El propunea crearea
Statelor Unite ale Europei cu scopul precis de a “reconstitui familia
europeană şi de a-i furniza structura care să-i permită să trăiască şi să se
dezvolte în pace, securitate şi libertate”.
17
 Opoziţia dintre cele două concepţii de realizare a Europei unite au
devenit evidente în cadrul Congresului Europei, convocat la La Haye de
către “Comitetul Internaţional de Coordonare pentru Europa unită”, în
perioada 7-11 mai 1948. Acest Congres a reunit un mare număr de
personalităţi politice, din mediul economic, precum şi din societatea civilă.
Era vorba de iniţiativa mai multor mişcări, naţionale şi internaţionale, care
militau pentru ideea europeană, cu scopul de a exercita o presiune asupra
guvernelor europene pentru a le determina să se angajeze în proiectul
unificării europene. În ceea ce priveşte forma pe care trebuia să o ia
viitoarea Europă, părerile participanţilor au fost împărţite. Pe de o parte, se
aflau adepţii unei “federaţii europene”, cu o constituţie, cu transferul
competenţelor statelor naţionale către puterea federală, precum şi cu o
adunare aleasă prin sufragiu universal direct (concepţie susţinută de către
francezi). Pe de altă parte, exista posibilitatea unei cooperări interstatale,
clasice (concepţie susţinută de către britanici).
Congresul Europei va reuşi să concilieze cele două teze şi nu va
rămâne fără urmări. Guvernul francez, sprijinit de către cel belgian, va
propune statelor europene crearea unei organizaţii care avea drept obiectiv
punerea în aplicare a obiectivelor de la La Haye. Negocierile se vor finaliza
prin semnarea la Londra a tratatului care instituia Consiliul Europei, la 5
mai 1949.

18
 CAPITOLUL 2
CONSILIUL EUROPEI

Scopul statutar al Consiliului Europei este acela de a realiza o uniune

mai strânsă între membrii săi “cu scopul de a apăra şi promova ideile şi
principiile care reprezintă patrimoniul lor comun şi de a favoriza progresul
lor economic şi social” prin organizarea de dezbateri, încheierea de acorduri
şi organizarea de acţiuni comune. Aria de competenţă a acestei instituţii se
extinde asupra “domeniilor economic, social, ştiinţific, juridic şi
administrativ precum şi apărarea şi promovarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale”.
Condiţiile de aderare pe care o ţară trebuie să le îndeplinească pentru
a deveni membru al Consiliului Europei sunt:
● să fie o democraţie pluralistă;
● să asigure întâietatea dreptului;
● să respecte drepturile omului.
Statele membre ale Consiliului Europei sunt ataşate “valorilor
spirituale şi morale care constituie patrimoniul comun al popoarelor lor şi
care stau la baza principiilor de libertate individuală, de libertate politică şi
de întâietate a dreptului pe care se fundamentează orice democraţie
veritabilă” (din statut).
Consiliul Europei, care grupa la început doar zece state membre,
numără în present nu mai puţin de patruzeci şi şase de state (în anul 2006).
Procesul de aderare începe, în general, printr-o cerere adresată
Secretariatului general al Consiliului Europei, care o transmite Comitetului
de miniştri pentru examinare. Acesta se consultă cu Adunarea parlamentară,
care, la rândul său, lansează o anchetă pentru a afla dacă ţara candidată
îndeplineşte condiţiile cerute. O altă regulă care se va impune este aceea de
a cere tuturor noilor candidaţi să adere la principiile Convenţiei europene a
Drepturilor Omului. În funţie de rezultatele anchetei întreprinse de Adunare,
Comitetul de miniştri va decide dacă va invita sau nu statul respectiv să
devină membru cu drepturi depline.
Pentru a facilita procesul de aderare al ţărilor din Europa Centrală şi
de Est, Adunarea a instituit în anul 1989 statutul de invitat special aplicabil
tuturor adunărilor legislative naţionale ale statelor europene nemembre care
au ratificat sau a au aderat la Actul final de la Helsinki. Invitaţii speciali au
numeroase drepturi, atât în cadrul Adunării cât şi a comisiilor (excepţie
19
făcând comisiile permanente, de regulament şi de buget), însă nu au dreptul
să voteze şi să se prezinte la alegeri.

2.1. Secretariatul Consiliului Europei

Potrivit statutului Consiliului Europei, Secretariatul este alcătutit
dintr-un Secretar general, un Secretar general adjunct şi din personalul
necesar. Secretarul general şi secretarul general adjunct sunt numiţi de către
Adunarea Consultativă la recomandarea Comitetului de miniştri. Atribuţiile
membrilor Secretariatului au un caracter exclusiv internaţional. Ei îşi
desfăşoară activitatea în incinta sediului Consiliului (Starsbourg). Secretarul
general este responsabil de activitatea Secretariatului în faţa Comitetului de
miniştri. Secretariatul mai furnizează, de asemenea, Adunării consultative
servicii administrative şi alte tipuri de servicii de care ar putea avea nevoie.

2.2. Organismele statutare ale Consiliului Europei

Consiliul Europei este alcătuit din două organisme statutare:
Comitetul de miniştri (alcătuit din miniştrii Afacerilor externe, dar care se
reuneşte, de obicei, la nivelul delegaţilor acestora) şi Adunarea
parlamentară, care reprezintă forţele politice din statele membre.

■ Comitetul de miniştri al Consiliului Europei

Comitetul de miniştri reprezintă instanţa decizională a Consiliului
Europei. El este alcătuit din miniştrii Afacerilor externe din toate statele
membre sau din reprezentanţii lor permanenţi de la Starsbourg. Comitetul de
miniştri se doreşte a fi locul unde se elaborează răspunsurile europene la
provocările lansate de către societăţile de pe continentul nostru. El
veghează, alături de Adunarea parlamentară, la păstrarea valorilor pe care îşi
fundamentează existenţa Consiliului Europei. În fine, el are şi misiunea de a
urmări respectarea angajamentelor luate de către statele membre.
Comitetul de miniştri controlează executarea hotărârilor Curţii
europene a Drepturilor Omului, de către statele membre. Aceasta este, de
fapt, funcţia sa esenţială. El adoptă o rezoluţie finală pentru a soluţiona
fiecare problemă pe care o are în dezbatere.
Comitetul de miniştri este obligat, prin Statut, să adreseze Adunării
parlamentare, în fiecare din sesiunile sale, raporturi de activitate, însoţite de
documentaţia necesară. Aceste raporturi sunt cunoscute sub numele de
„Raporturi statutare”. Din anul 2000, informarea Adunării parlamentare se
face sub forma unui raport de activitate, conţinând o comunicare scrisă şi o
comunicare orală.

20
 ■ Adunarea parlamentară a Consiliului Europei
Prima sesiune a Adunării Parlamentare a avut loc la 10 august 1949.
Ea a fost creată pe baza unui tratat interguvernamental. Ea poate fi
considerată ca fiind cea mai veche adunare parlamentară pluralistă
internaţională alcătuită din deputaţi aleşi în mod democratic.
Aşa cum este subliniat şi pe site-ul oficial al Consiliului Europei,
Adunarea sa parlamentară, în calitate de organ parlamentar internaţional, a
dat dovadă de o mare flexibilitate şi adaptabilitate faţă de evoluţia Europei
şi în particular faţă de bulversările istorice care s-au produs în cursul
ultimilor 50 de ani. Nici un alt forum parlamentar internaţional nu este atât
de bine pregătit precum Adunarea parlamentară pentru a integra noile
democraţii din Europa centrală şi răsăriteană în familia celorlaltor
democraţii europene. Rolul său este de a contribui la pregătirea ţărilor
candidate pentru aderare şi de a încuraja evoluţia democratică a statele
membre. Fără îndoială, Adunarea parlamentară, care, regrupează în mod
progresiv toate ţările Europei geografice, “rămâne cel mai bun instrument de
cooperare europeană, pe cea mai largă scară posibilă, respectând criteriile
fundamentale ale democraţiei pluraliste, ale întâietăţii dreptului şi ale
drepturilor omului”.

2.3. Convenţia privitoare la apărarea Drepturilor Omului şi a

Libertăţilor fundamentale din 1950 (Convenţia europeană a
Drepturilor Omului) şi Curtea europeană a Drepturilor Omului
(CEDO)
Convenţia europeană a Drepturilor Omului reprezintă probabil cel
mai important eveniment din istoria Consiliului Europei. “Reafirmând
profundul lor ataşament faţă de aceste libertăţi fundamentale, care constituie
însăşi baza justiţiei şi păcii în lume, şi a căror menţinere se bazează, pe de o
parte pe existenţa unui regim politic cu adevărat democratic, iar pe de alta,
pe o concepţie comună şi pe respectul comun al drepturilor omului”, statele
au semnat Convenţia de la Roma în data de 4 noiembrie 1950. Ea a intrat în
vigoare în septembrie 1953. Părţile semnatare se angajau să recunoască
drepturile garantate ale tuturor persoanelor, care se aflau sub jurisdicţia lor.
Douăsprezece Protocoale adiţionale au fost adăugat la Convenţie.

Drepturile garantate sunt:

● dreptul la viaţă;
● interzicerea torturii;
● interzicerea sclaviei şi a muncii forţate;
● dreptul la libertate şi la siguranţă;
21
 ● dreptul la un proces echitabil;
● nici o pedeapsă fără lege;
● dreptul la respectarea vieţii private şi familiale;
● libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie;
● libertatea de exprimare;
● libertatea de reuniune şi de asociere;
● dreptul la căsătorie;
● dreptul la un recurs real;
● interzicerea discriminării;
Drepturile garantate prin protocoalele adiţionale ale Convenţiei
europene a Drepturilor Omului sunt următoarele:
Protocolul nr. 1: protejarea proprietăţii, dreptul la educaţie, dreptul la
alegeri libere.
Protocolul nr. 4: interzicerea trimiterii la închisoare din cauza
datoriilor, libertatea de circulaţie, interzicerea expulzării conaţionalilor,
interzicerea expulzărilor colective ale străinilor.
Protocolul nr. 6: abolirea pedepsei cu moartea.
Protocolul nr. 7: garanţii procedurale în caz de expulzare a străinilor,
dreptul la un dublu grad de jurisdicţie în materie penală, dreptul la
indemnizaţie în caz de eroare judiciară, dreptul de a nu fi judecat sau
pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă, egalitatea între soţi.
Protocolul nr. 12: interzicerea generală a discriminării.

Dispozitivul în funcţiune
Dispozitivul pus în funcţiune iniţial pentru a supraveghea
respectarea de către statele contractante a obligaţiilor asumate, era constituit
din Comisia europeană a Drepturilor Omului, Comitetul de miniştri al
Consiliului Europei şi Curtea europeană a Drepturilor Omului.

De către cine poate fi sesizată Comisia?

● de către orice stat contractant care invocă o încălcare a
dispoziţiilor Convenţiei;
● de către orice persoană particulară, victimă a unei violări a
drepturilor sale.
Dreptul la reclamaţie individuală a trebuit recunoscut de către state prin
intermediul unei declaraţii speciale. Recunoaşterea a devenit cu timpul
obligatorie în virtutea Protocolului nr. 11 al Convenţiei.

Rolul Comisiei
● Comisia decide asupra acceptabilităţii reclamaţiilor;
22
 ● ea face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru ca părţile aflate în
litigiu să ajungă la o reglementare amiabilă.
● în caz de eşec, ea redactează un raport pe care îl transmite
Comitetului de minştri.
Din momentul transmiterii raportului către Consiliu, Comisia sau oricare alt
sat membru, are la dispoziţie un răgaz de trei luni pentru a sesiza Curtea.

Rolul Comitetului de miniştri al Consiliului Europei

● supraveghează executarea hotărârilor Curţii;
● are menirea de asigura o aşa-numită “satisfacţie echitabilă”
victimei, în cazul unei violări, dacă afacerea respectivă nu a fost încredinţată
Curţii.

Rolul Curţii
În sistemul iniţial, Curtea era cea care examina, de fapt, afacerea şi
emitea o hotărâre obligatorie pentru părţi. Protocolul nr. 11 a fost cel care a
restructurat mecanismul de control cu scopul de a scurta durata procedurilor
şi de a întări caracterul judiciar al sistemului:
● vechea Curte şi Comisie, care nu funcţionau în mod permanent, au
fost înlocuite cu o Curte unică şi permanentă, căreia reclamanţii
urmau să i se adreseze în mod direct;
● acceptarea dreptului la recurs individual era automată;
● Curtea se pronunţa asupra fondului şi eligibiltăţii reclamaţiilor;
● rolul decizional al Comitetului de miniştri era abolit.
CEDO, cu sediul la Strasbourg, are în alcătuire un număr de judecători egal
cu numărul statelor contractante. Judecătorii sunt aleşi pe o perioadă de 6
ani de către Adunarea parlamentară a Consiliului Europei, iar mandatul lor
este reînnoit la fiecare trei ani, pentru jumătate dintre ei.

2.4. Congresul Puterilor Locale şi Regionale ale Europei

(CPLRE)
Începând cu anul 1957, Consiliul Europei a militat în favoarea
reprezentării puterilor locale. În anul 1994, CPLRE a fost stabilt în calitate
de organ consultativ al Consiliului Europei, înlocuind astfel Conferinţa
puterilor locale şi regionale din Europa. Misiunea sa este de a oferi asistenţă
noilor state membre ale Organizaţiei, cu scopul de a le ajuta să
îndeplinească sarcinile practice necesare construirii unei adevărate
autonomii locale şi regionale.

23
 Câteva proiecte ale Consiliului Europei
Printre proiectele elaborate de către Consiliul Europei, pot fi
amintite mai ales cele privitoare la democraţie şi violenţă.
Primul are drept obiectiv “dezvoltarea de standarde europene
comune, care să permită atât statelor membre, cât şi societăţii civile să pună
în aplicare politici coerente prin care să se întărească instituţiile
democratice, astfel încât ele să devină mai reprezentative, mai transparente
şi mai accesibile tuturor, precum şi să încurajeze participarea mai largă şi
mai activă a cetăţenilor europeni”.
Cel de-al doilea proiect are drept scop “să acorde asistenţă factorilor
de luare a deciziei şi actorilor politici, în general, în vederea punerii în
aplicare a unor politici globale de luptă împotriva violenţei şi în lupta pentru
respectarea drepturilor omului şi a statului de drept”. Atât programele, cât şi
textele fundamentale pot fi consultate pe site-ul Consiliului Europei
www.coe.int.

2.5. Aspecte ale activităţii Consiliului Europei în materie socială:

Carta socială europeană
Carta socială europeană a fost adoptată la Torino, în anul 1961,
fiind revizuită în anul 1996. Ea garantează drepturile sociale şi economice
ale omului, precum: dreptul la locuinţă, la sănătate, la educaţie, la muncă, la
protecţie socială, la circulaţia persoanelor, la nediscriminare. Controlul se
efectuează în mod indirect, prin intermediul unui raport anual adresat
Comitetului eropean al Drepturilor Sociale. Comitetul, alcătuit din membri
independenţi şi imparţiali, aleşi pe o perioadă de 6 ani de către Comitetul de
miniştri al Consiliului Europei, judecă dacă legislaţiile şi practicile naţionale
sunt conforme cu prevederile Cartei. Rezultatele sunt făcute publice, sub
forma unor “concluzii”. Dacă sunt constatate inadvertenţe, statul în cauză va
face obiectul unei recomandări, în vederea realizării modificărilor legislative
necesare. Comitetul euopean al Drepturilor Sociale poate fi sesizat prin
intermediul unor recursuri care invocă violări ale Cartei, urmând procedura
reclamaţiilor colective, introdusă printr-un Protocol semnat în 1998. Această
procedură are menirea de a întări participarea partenerilor sociali şi a
organizaţiilor nonguvernamentale.

2.6. Aspecte ale activităţii Consiliului Europei în materie de

prevenire a torturii
Articolul 3 al Convenţiei europene a Drepturilor Omului prevede că
“nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante”. Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi
24
pedepselor sau tratamentelor degradante (adoptată de către Consiliul
Europei în anul 1987 şi intrată în vigoare în anul 1989) stipula, în chiar
primul său articol, faptul că “prin intermediul vizitelor, Comitetul
examinează tratamentul persoanelor private de libertate cu scopul de a
întări, dacă este cazul, protecţia lor împotriva torturii şi pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante”. Articolul face referire şi la
Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante (CPT), al cărui membri, experţi
independenţi şi imparţiali, sunt aleşi pe o perioadă de 4 ani de către
Comitetul de miniştri al Consiliului Europei. Acesta din urmă poate invita
orice stat nemembru al Consiliului Europei să adere la Convenţia europeană
pentru prevenirea torturii, în urma intrării în vigoare a Protocolului nr. 1, la
1 martie 2002.
Au fost puse, astfel, bazele unui sistem non-judiciar, a cărui
organizare se bazează pe vizitele efectuate de către experţii CPT la locurile
de detenţie. Constatările făcute în cursul vizitelor, privitoare la maniera în
care persoanele lipsite de libertate sunt tratate, servesc drept bază pentru
recomandările formulate de către CPT, astfel ca statul în cauză să procedeze
la îmbunătăţirea sistemului său penitenciar. Statele au datoria de a coopera
cu CPT. Rapoartele acestuia din urmă rămân confidenţiale, atât timp cât
statul respectiv se conformează recomandărilor sale.

2.7. Acţiunile Consiliului Europei în domeniul cultural

Acţiunea Consiliului Europei în acest domeniu vizează, după cum el
însuşi o proclamă “favorizarea conştientizării şi punerii în valoare a acestei
identităţi care constituie mozaicul cultural al continentului nostru, şi
căutarea de răspunsuri la provocările cu care se confruntă societatea
europeană”.
Membrii Consiliului Europei au devenit conştienţi de faptul că era
nevoie nu numai să încheie convenţii culturale bilaterale între ei, ci şi să
adopte o politică de acţiune comună pentru a proteja cultura europeană şi
pentru a-i încuraja dezvoltarea. În acest scop, ei au încheiat, în anul 1954,
Convenţia culturală europeană, care avea menirea de a încuraja studiul
limbilor, a istoriei şi civilizaţiei părţilor contractante. În plus, au fost
elaborate şi alte programe de cooperare culturală care vizau păstrarea şi
valorizarea patrimoniului cultural european, precum şi examinarea
politicilor culturale naţionale (informaţii privitoare la cele mai recente
tendinţe în materie de politică culturală) de către Consiliul Europei.

25
 CAPITOLUL 3
ORGANIZAŢIA PENTRU SECURITATE ŞI
COOPERARE ÎN EUROPA (OSCE)1

3.1. Naşterea OSCE

OSCE a luat fiinţă în urma instituţionalizării mai multor decizii şi
foruri de cooperare existente anterior, în special Conferinţa asupra
Securităţii şi Cooperării în Europa (CSCE), creată prin Actul final de la
Helsinki din 1975, pe baza recunoaşterii intangibilităţii frontierelor
moştenite în urma celui de-al Doilea Război Mondial. Principalul obiectiv al
CSCE era de a favoriza dialogul şi negocierea multilaterală dintre Est şi
Vest. La momentul respectiv, în CSCE au intrat 35 de ţări – toate ţările
europene, mai puţin Albania, la care s-au adăugat Statele-Unite şi Canada.
În anul 1990, CSCE a adoptat Carta de la Paris pentru o nouă Europă,
care i-a oferit acestei organizaţii mijloacele necesare pentru a putea
răspunde noilor provocări ale perioadei post Război Rece şi a înzestrat-o cu
o structură instituţională permanentă. În timpul Războiului Rece, CSCE a
jucat un rol important în promovarea dialogului dintre cele două blocuri şi
în ceea ce priveşte progresul Drepturilor şi Libertăţilor Omului în ţările
comuniste. În anul 1994, CSCE s-a transformat în Organizaţia pentru
Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE). OSCE s-a extins, incluzând şi
noile Republici apărute în spaţiul fostei Uniuni Sovietice. La ora actuală,
OSCE grupează 55 de ţări, mai precis toate statele europene, la care se
adaugă Statele-Unite şi Canada. OSCE este cea mai mare organizaţie
regională pe probleme de securitate.

3.2. Obiectivele OSCE

 Constituirea unei comunităţi de valori prin promovarea democraţiei
şi a respectului drepturilor persoanei în Europa:
 Promovarea unei gestionări paşnice a conflictelor dintre statele
membre, intervenind pentru prevenirea şi rezolvarea conflictelor;
 Dezvoltarea unei securităţi comune prin controlarea înarmărilor.
3.3. Organele de negociere şi decizie
Toate statele membre ale OSCE au acelaşi statut, iar deciziile sunt luate
pe baza consensului.
Sediul Organizaţiei se află la Viena, în Austria. Pe lângă sediul central,
OSCE are birouri şi la Copenhaga, Geneva, Haga, Praga şi Varşovia.
1
Site-ul oficial al OSCE oferă o prezentare completă a Organizaţiei: http://www.osce.org.
26
Consiliul permanent este principalul organ permanent al OSCE, care
are drept principale sarcini întreprinderea de consultări şi luarea de
decizii pe plan politic. Este alcătuit din reprezentanţii permanenţi ai
celor 55 de state membre.
Consiliul ministerial reprezintă reuniunea anuală a miniştrilor celor 55
de state membre OSCE. În cadrul acestor Consilii se iau o serie de
decizii şi se formulează direcţiile de evoluţie ale Organizaţiei.
Preşedintele în exerciţiu este ministrul Afacerilor Externe al ţării care
deţine preşedinţia şi responsabilitatea generală de execuţie.
Secretariatul furnizează preşedinţiei sprijinul administrativ şi
organizaţional în vederea atingerii obiectivelor OSCE.
Adunarea Parlamentară, alcătuită din mai mult de 300 de membri, se
întruneşte în două sesiuni anuale şi adoptă o serie de hotărâri în
domeniul de competenţă al OSCE. Ea permite implicarea
parlamentarilor în activitatea Organizaţiei.
OSCE mai are şi o serie de alte organisme: Biroul instituţiilor
democratice şi a Drepturilor Omului (BIDDH), Înaltul Comisar
pentru minorităţi naţionale (ÎCMN), reprezentantul OSCE pentru
libertatea presei, Forum-ul OSCE pentru cooperare în domeniul
securităţii şi Coordonatorul activităţilor economice şi de mediu.

27
 CAPITOLUL 4
NAŞTEREA CELOR TREI COMUNITĂŢI
EUROPENE

3.1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)

Jean Monnet, împreună cu colaboratorii săi apropiaţi, Etienne
Hirsch, Paul Reuter şi Pierre Uri, au redactat, în perioada ultimelor zile ale
lunii aprilie 1950, o notă de câteva pagini, care conţinea atât o expunerea de
motive, cât şi schema unei propuneri care va bulversa întreg eşafodajul
diplomaţiei clasice. Încredinţând documentul său lui Bernard Clappier,
directorul de cabinet al lui Robert Schuman, Jean Monnet ştia că decizia
ministrului de externe putea modifica cursul evenimentelor. De asemenea,
documentul a fost încredinţat şi cancelarului german Konrad Adenauer, care
a aprobat pe deplin această propunere.
Obţinând dublul acord al guvernelor francez şi german, Robert
Schuman şi-a făcut publică declaraţia în cursul unei conferinţe de presă ce a
avut loc în Salonul Orologiului din sediul Ministerului de Externe francez,
de pe Quai d’Orsay. Franţa propunea Germaniei să se asocieze, în termeni
de deplină egalitate, în cadrul unei noi entităţi, a cărei menire iniţială era de
a administra sectoarele cărbunelui şi oţelului din cele două ţări, dar care
constituia, în sens mai larg, prima piatră pusă la fundaţia viitoarei Federaţii
europene („această propunere va pune primele baze concrete ale unei
Federaţii europene indispensabilă păstrării păcii”).
Declaraţia impunea o serie de principii. În primul rând, ea sublinia
faptul că Europa nu se poate edifica dintr-o dată, ci ea trebuie construită prin
intermediul unor realizări concrete. Pentru aceasta, trebuiau stabilite mai
întâi câteva „solidarităţi de fapt”:
● opoziţia seculară dintre Franţa şi Germania trebuia eliminată;
astfel că propunerea viza în primul rând aceste două ţări, dar era deschisă
tuturor celorlalte naţiuni europene care împărtăşeau aceste obiective;
● se prevedea o acţiune imediată, cu un caracter “limitat dar
decisiv”: producţia franco-germană de cărbune şi oţel trebuia plasată sub
jurisdicţia unei Înalte Autorităţi comune;
● fuziunea acestor interese economice va contribui la ridicarea
nivelului de trai şi la stabilirea unei comunităţi economice;

28
 ● deciziile Înaltei Autorităţi vor lega ţările care vor adera; ea va fi
compusă din personalităţi independente, pe bază paritară; deciziile ei vor fi
executorii.
Franţa va convoca, pe data de 20 iunie 1950, la Paris, o conferinţă
interguvernamentală, prezidată de către Jean Monnet. Cele trei ţări ale
Beneluxului (Belgia, Olanda, Luxemburg) au răspuns la apel, regăsindu-se,
astfel, la masa negocierilor.
Prin intermediul discuţiilor s-au pus la punct ultimele detalii privitoare la
structura viitoarei organizaţii. Independenţa şi prerogativele Înaltei
Autorităţi nu au fost puse în discuţie. La cererea Olandei, a fost instituit un
Consiliu de Miniştri reprezentând statele membre. El urma să-şi acorde
avizul în anumite probleme. Structura instituţională era completată de o
Adunare parlamentară şi o Curte de Justiţie. De reţinut este faptul că acest
dispozitiv stă la baza sistemului instituţional al Uniunii Europene de astăzi.
Negociatorii nu au pierdut nici o clipă din vedere faptul că deţineau
mandatul politic care le permitea să construiască o organizaţie cu totul nouă
ca şi obiective şi metode de lucru. Era esenţial ca noua instituţie să nu fie
împovărată cu neajunsurile instituţionale proprii organizaţiilor
interguvernamentale clasice: necisitatea unanimităţii, contribuţii financiare
naţionale, supunerea executivului reprezentanţilor statelor naţional etc.
Pe 18 aprilie 1951, Tratatul care instituia Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO), era semnat la Paris, pe o perioadă de
cincizeci de ani. El a fost ratificat de către cele şase state semnatare
(Germania, Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda) iar, pe 10 august
1952, Înalta Autoritate, prezidată de către Jean Monnet, se instala la
Luxemburg.
Preambulul tratatului CECO conţine întreaga filozofie, care nu
încetează să-i inspire şi astăzi pe promotorii construcţiei europene:
“Considerând că pacea mondială nu poate fi păstrată decât prin eforturi
creatoare, pe măsura pericolelor care o ameninţă;
- convinşi că, contribuţia pe care o Europă organizată şi puternică o
poate aduce civilizaţiei este indispensabilă la menţinerea relaţiilor
paşnice;
- conştienţi că Europa nu se poate construi decât prin realizări
concrete, mai întâi prin crearea unei solidarităţi de fapt şi prin
stabilirea de baze comune ale dezvoltării economice;
- dornici de a contribui, prin creşterea producţiei economice, la
ridicarea nivelului de trai şi la progresul procesului de pace.
- hotărâţi să înlocuiască rivalităţile seculare cu un complex de interese
comune esenţiale, precum şi să pună bazele, prin crearea unei
29
 comunităţi economice, a unei comunităţi mai largi şi mai profunde
între popoare de mult timp opuse de diviziuni sângeroase, şi să
fundamenteze instituţii capabile să orienteze un destin, care este de
acum comun, […]”.
Înalta Autoritate era protejată printr-o serie de garanţii. Acestea sunt
de trei tipuri:
● numirea membrilor se efectua de comun acord de către guvernele
naţionale; era vorba de personalităţi care îşi exersau puterea în mod colegial,
ei neputând primi instrucţiuni din partea statelor membre;
● independenţa financiară, concretizată prin prelevări din resurse
proprii, spre deosebire de organizaţiile interguvernamentale, care se bazau
pe contribuţiile naţionale, adeseori incriminate;
● Înalta Autoritate răspundea doar în faţa Adunării.
Pentru Jean Monnet, independenţa Înaltei Autorităţi, constituia cheia
de boltă a noului sistem. Dar el a admis, în cursul negocierilor, necesitatea
de a acorda posibilitatea statelor naţionale să-şi valorifice interesele
naţionale. Astfel, a fost creat un Consiliu de miniştri, cu un rol limitat: el
urma să decidă pe baza majorităţii şi nu a unanimităţii. De avizul său nu era
nevoie decât în anumite cazuri. Înalta Autoritate păstra monopolul iniţiativei
legislative. Începând din 1951, dialogul dintre cele patru instituţii s-a
desfăşurat nu pe baze de subordonare, ci de colaborare, fiecare dintre ele
exercitându-şi funcţiile specifice în interiorul sistemului decizional, care
avea un caracter prefederal.

3.2. Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi EURATOM

În urma abandonării proiectului Comunităţii europene de apărare
(proiect respins la 30 august 1954 de către Adunarea naţională franceză),
Jean Monnet a relansat procesul de integrare europeană (aceasta după ce
reînarmarea Germaniei a fost asigurată prin alte mijloace). După cărbune şi
oţel, venise momentul să se realizeze cooperarea şi într-un al treilea
domeniu: cel al energiei atomice folosite în scopuri paşnice. Era vorba de un
domeniu care necesita investiţii considerabile din partea tuturor statelor
membre, având în vedere creşterea cererii de energie. Toate statele au avut
posibilitatea să contribuie la acest proiect şi să beneficieze ulterior de pe
urma lui. Germania urma să participe în mod egal la acest proiect, însă sub
controlul comun al celorlalte state.
Jean Monnet, preşedintele Înaltei Autorităţi până la 20 februarie
1955, şi-a declarat intenţia de a nu mai rămâne în funcţie „pentru a putea
avea întreaga libertate de acţiune în vederea realizării unităţii europene.
Ceea ce este pe cale de a se realiza în domeniul cărbunelui şi oţelului în
30
cele şase ţări ale Comunităţii noastre, trebuie continuat până la atingerea
scopului final: Statele Unite ale Europei…”.
Datorită reticenţelor germanilor (teama de a aparţine unei
Comunităţi atomice cu caracter dirijist, precum şi preferinţa cooperării cu
americanii sau britanicii, mai avansaţi în acest domeniu) era nevoie să se
bună bazele unui acord mai larg referitor la o piaţă comună care să cuprindă
ansamblul produselor industriale. La iniţiativa lui Paul-Henri Spaak (în acel
moment ministrul Afacerilor Externe din Belgia), ţările Benelux-ului au
propus crearea unei adevărate Pieţe comune care să înglobeze şi alte
produse în afara celor industriale. În acest context, miniştrii de externe ai
celor şase ţări membre CECO, reuniţi la Messina, în Sicilia, la 1 iunie 1955,
au convenit asupra faptului că era necesar să se dea un nou impuls
construcţiei europene, insistându-se pe integrarea de noi sectoare şi pe
integrarea economică generală. Conferinţa de la Messina a decis crearea
unei comitet interguvernamental asistat de către experţi. Acesta va purta
numele de Comitetul Spaak, după numele preşedintelui acestuia, care va
conduce negocierile. Lucrările comitetului vor fi finalizate prin redactarea
raportului Spaak, care a fost aprobat de către miniştrii de externe ai celor
şase în cadrul conferinţei de la Veneţia, desfăşurată în perioada 29-30 mai
1956.
Pornind de la principiile enunţate în cadrul raportului, comitetul a
redactat două tratate distincte în care se îmbina abordarea sectorială cu cea
globală. Cele două noi tratate vor fi semnate la Roma, la 25 martie 1957:
primul era tratatul prin care se crea Comunitatea Europeană de Energie
Atomică (CEEA-Euratom), iar cel de-al doilea era tratatul prin care se crea
Comunitatea Economică Europeană. Cele două tratate au intrat în vigoare la
1ianuarie 1958.
Tratatele prevedeau crearea unui Consiliu de miniştri, a unei
Comisii, a unei Adunări parlamentare, compusă din parlamentari naţionali,
şi a unei Curţi de justiţie.
 Comisia constituia executivul independent de guvernele
naţionale
 Consiliul de miniştrii, organ interguvernamental avea
atribuţiile cele mai importante
 Adunarea parlamentară (care va primi denumirea de
Parlament european din martie 1962) şi Curtea de justiţie a
CECO au devenit comune şi pentru celelalte două
Comunităţi create prin Tratatul de la Roma din 25 martie
1957.

31
 În urma semnării tratatului de la Bruxelles, la 8 aprilie 1965, au
fuzionat şi restul de instituţii (Consiliul şi Comisia). Sediul provizoriu al
CEE şi al Euratom a fost fixat la Bruxelles, în timp ce sediul CECO a rămas
la Luxemburg, acolo unde se afla şi sediul Curţii de Justiţie. Secretariatul
Adunării Parlamentare rămânea la Strasbourg. Obiectivul principal al
Comunităţi europene de energie atomică era să contribuie la formarea şi
dezvoltarea industriei nucleare europene (prin stimularea investiţiilor de
capital în industria nucleară, prin dezvoltarea cercetării în domeniul fizicii
atomice, etc).
După cum se precizează în preambului Tratatului de la Roma, prin
care se instituie Comunitatea Economică Europeană, statele semnatare
“hotărâte să pună bazele unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele
europene” şi “să asigure printr-o acţiune comună progresul economic şi
social al ţărilor lor, eliminând barierele care divizează Europa”, şi-au propus
ca scop principal al acţiunilor lor “ameliorarea constantă a condiţiilor de
viaţă şi de muncă ale popoarelor lor”. Ele erau “hotărâte să întărească, prin
constituirea acestui ansamblu de resurse, apărarea păcii şi libertăţii”. Ele au
făcut de asemenea apel “la celelalte popoare ale Europei, care le
împărtăşeau idealul, să li se alăture în acest efort”.
Misiunea atribuită CEE era “prin stabilirea unei pieţe comune şi prin
apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, aceea de
a promova o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în ansamblul
Comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate mărită, o
creştere accelerată a nivelului de trai şi de a încuraja stabilirea de relaţii mai
strânse între statele pe care le reunea”.
Acţiunea Comunităţii viza libera circulaţie a mărfurilor, a
persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor, precum şi implementarea de
politici comune. Piaţa Comună urma să fie stabilită în mod progresiv pe
parcursul unei perioade de tranziţie de 12 ani. Perioada de tranziţie era
divizată în trei etape, fiecare etapă fiind de 4 ani. Scopul acestei perioade de
tranziţie era acela de a armoniza acţiunile economice ale statelor membre.
Astfel, planul inspirat de Jean Monnet şi iniţiat de Robert Schuman a
dus la crearea primei instituţii supranaţionale europene şi a oferit Europei,
răvăşită de război, o nouă orientare.

32
 CAPITOLUL 5
COOPERAREA MILITARĂ

La 27 mai 1952, la Paris, Belgia, Franţa, Germania, Italia,

Luxemburg şi Olanda semnau Tratatul care instituia o Comunitate
Europeană de Apărare (CEA). Aceste ţări se declarau:
Hotărâte să contribuie, în cooperare cu celelalte naţiuni libere şi în
spiritul Cartei Naţiunilor Unite, la menţinerea păcii, şi anume prin
asigurarea securităţii Europei Occidentale împotriva oricărei agresiuni, în
strânsă legătură cu organismele care au acleaşi obiectiv;

De asemenea, ele considerau:

...că integrarea pe cât de completă e posibil, în măsura
compatibilităţii cu necesităţile militare, umane şi materiale, se poate realiza
prin ralierea tuturor forţelor defensive în cadrul unei organizaţii europene
supranaţionale, acesta reprezentând mijlocul cel mai rapid şi eficace pentru
atingerea acestui scop;
Cele şase ţări aveau drept obiectiv să instituie între ele o Comunitate
Europeană de Apărare, cu caracter supranaţional, având instituţii comune,
forţe armate comune şi un buget comun. Această Comunitate urma să aibă
obiective exclusiv defensive.

Comunitatea Europeană de Apărare (CEA) ar fi permis reînarmarea

Germaniei de Vest în cadrul unei „armate europene”...în perioada
„războiului rece”. În timp ce cinci dintre statele membre CECO (Belgia,
Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda) au ratificat tratatul, la 30 august
1954, Parlamentul francez a respins ratificarea, datorită opoziţiei reunite a
gaulliştilor şi comuniştilor care refuzau ideea unei armate supranaţionale. În
aceste condiţii, vechiul Tratat de alianţă semnat la Bruxelles în anul 1948 a
fost modificat în anul 1954 pentru a permite înfiinţarea Uniunii Europei
Occidentale (UEO), care a fost, până la semnarea Tratatului de la
Amsterdam, singura organizaţie europeană care se ocupa de securitate şi
apărare.
Cu toate că întărea vechiul Tratat de alianţă, UEO rămânea o entitate
simbolică, fără o putere reală în comparaţie cu puternica Organizaţie a
Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) –înfiinţată la 4 aprilie 1949 – şi în
condiţiile înăspririi regimului sovietic în zona de ocupaţie din Estul Europei.
Rolul său principal rămâne totuşi legat de dezvoltarea forţelor nucleare
autonome franceze şi britanice (mai ales în condiţiile crizei Suez-ului şi a
33
conflcitelor legate de decolonizare în care erau implicate cele două foste
puteri coloniale, UEO a garantat neutralitatea celorlalte state europene în
aceste conflicte şi a evitat un control exclusiv american prin intermediul
NATO asupra apărărării Europei Occidentale.

În anul 1954, proiectul unei apărări comune europene (CEA) este

deci respins de către Parlamentul francez. Cu toate acestea, eforturile
privind cooperarea militară au continuat şi după acest eşec.
În anul 2003, Germania şi Franţa au sărbătorit cea de-a 40-a
aniversare de la semnarea Tratatului de la Élysée prin care cele două ţări
puneau capăt unei rivalităţi istorice, care a dus la declanşarea celui de-al
doilea război mondial. Tratatul de la Élysée a fost semnat la 22 ianuarie
1963 de către generalul Charles De Gaulle şi cancelarul german Konrad
Adenauer. Franţa şi Germania puneau astfel capăt unei perioade de
reconciliere pentru a intra într-o perioadă de colaborare directă.
Tratatul de la Maastricht a consacrat „identitatea europeană a
securităţii şi apărării şi necesitatea „de a adopta o politică externă şi de
securitate comună”. La 22 mai 1992, în cadrul celui de-al 59-lea summit
franco-german, a fost adoptată ideea unui corp de armată comun franco-
german, Eurocorps.
În anul 1993, Eurocorps (Corpul european de reacţie rapidă) a
devenit operaţional. Sediul central al Eurocorps era la Starsbourg,
cuprinzând iniţial 40 000 de soldaţi. În cadrul acestui corp au fost integrate
şi forţe armate belgiene, luxemburgheze şi spaniole. De asmenea, în cadrul
acestuia au fost integraţi şi soldaţi din Austria, Canada, Italia, Polonia şi
Turcia.
Eurocorps reprezintă un cartier general (QG) pentru forţele terestre
la nivelul de corpuri de armată. El este alcătuit dintr-un stat major şi din
unităţi de ajutor ale comandamentului, fiind capabil să coordoneze o forţă
de până la 60 000 de soldaţi.
Eurocorps a avut două intervenţii în Balcani:
- în cadrul cartierului general al forţei de stabilitate din Bosnia
(SFOR), în perioada iunie 1998 – iunie 2000;
- ca nucleu dur al cartierului general al forţei din Kosovo (KFOR) în
2000.
Mai recent, Eurocorps a fost cel care a înarmat cartierul general al
Forţei internaţionale de asistenţă în domeniul securităţii din Afganistan
(FIAS), în perioada august 2004 – februarie 2005.

34
 CAPITOLUL 6
CONSTRUCŢIA PE ORIZONTALĂ A EUROPEI

Europa comunitară s-a construit în jurul a şase ţări:

 Belgia;
 Franţa;
 Italia;
 Luxemburg;
 Olanda;
 Republica Federală Germania.
Europa a cunoscut şase valuri de extindere începând cu anul 1957 şi
mai multe precizări referitoare la evoluţia procesului de construcţie
europeană, concretizate prin semnarea de diferite tratate şi acte care au
modificat tratatele de bază din 1951 şi 1957.
Numărul de state membre a crescut de la 6, în anul 1957, la 25, în
anul 2004 şi la 27 în anul 2007. Statele membre au negociat şi au semnat
acorduri economice şi cu statele europene care nu făceau parte din Europa
comunitară, precum:
 statele aparţinând AELE (Asociaţia Europeană a Liberului
Schimb);
 ţările din Estul Europei;
 anumite state mediteraneene.
Precizăm faptul că, din anul 2004 şi apoi din anul 2007, o parte din
statele est-europene şi anumite state mediteraneene au fost integrate în UE.

6.1. Edificarea Europei comunitare

 A. Europa comunitară: de la 6 la 27 de membri
Tratatele de bază ale Europei comunitare (Tratatul de la Paris
din 1951 şi Tratatul de la Roma din 1957) au fost negociate şi semnate
de cele 6 state amintite anterior. Istoria Uniunii Europene cunoaşte şase
valuri de extindere, care au determinat un număr de state europene să adere
la aceste tratate şi să accepte principiul acquis-ului comunitar. Conform
Tratatului de la Roma “orice stat european poate cere să devină membru al
Comunităţii”.
Remarcă: Textele de aderare cuprind trei capitole:

35
  acceptarea principiului acquis-ului comunitar;
 modificarea alcătuirii instituţiilor;
 introducerea de măsuri tranzitorii.

1. Prima extindere: Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca (Europa

celor 9)
- Semnarea tratatului de aderare: 22 ianuarie 1972.
- Data intrării în vigoare a tratatului de aderare: 1 ianuarie 1973.
- Trebuie remarcat faptul că cererea Marii Britanii de aderare la
Comunităţile Europene s-a lovit de un dublu refuz al generalului de Gaulle
în anii 1963 şi 1967. Reticenţele francezilor au dispărut în momentul în care
s-a deschis Conferinţa de la La Haye în decembrie 1969 (generalul de
Gaulle s-a retras de la putere în aprilie 1969, fiind înlocuit de Georges
Pompidou, care era mult mai favorabil extinderii Comunităţii. De fapt,
generalul de Gaulle a contribuit în mod substanţial la blocarea funcţionării
Comunităţii).
- La 22 ianuarie 1972, la Bruxelles, reprezentanţii Marii Britanii ai
Danemarcei, Irlandei şi Norvegiei au semnat tratatul de aderare a ţărilor lor
la CEE.
- Norvegia, însă, a refuzat să ratifice tratatul de aderare prin referendum,
nedevenind membră a CEE.
Observaţie: Din punct de vedere economic, aceste patru state erau relativ
omogene, cu excepţia Irlandei, care înregistra la acea dată o dezvoltare
economică mai lentă.

2. Cea de-a doua extindere: Grecia (Europa celor 10)

- Semnarea tratatului de aderare: 23 mai 1979.
- Data intrării în vigoare a tratatului de aderare: 1 ianuarie 1981.
- Începând cu anul 1959, Grecia a solicitat CEE încheierea unui acord de
asociere. Acest acord a fost semnat în anul 1961 şi a intrat în vigoare în anul
1962. Acordul se referea la crearea progresivă a unei uniuni vamale şi
prevedea acordarea unor ajutoare financiare Greciei. Rezultatul a fost
întărirea schimburilor dintre CEE şi Grecia.
- În urma venirii la putere a coloneilor (1965-1974), Grecia s-a distanţat de
Comunitatea Europeană. În anul 1975, după înlăturarea regimului autoritar,
Grecia a depus o cerere de aderare la CEE. Negocierile au început un an mai
târziu şi au dus la semnarea tratatului de aderare la 23 mai 1979, tratat care a
intrat în vigoare în anul 1981.

36
Observaţii:
Această aderare are un caracter specific, prin raportarea sa la situaţia
geografică, economică şi politică a statelor membre:
- Ea a extins pentru prima dată Europa comunitară înspre Sud;
- Prin intermediul ei a fost integrat un stat cu un PIB (Produs Intern
Brut) scăzut, ceea ce a determinat creşterea diferenţelor de
dezvoltare între statele membre;
- Ea a permis întărirea democraţiei în Grecia.

3. Cea de-a treia extindere: Spania şi Portugalia (Europa celor 12)

- Semnarea tratatului de aderare: 12 iunie 1985.
- Data intrării în vigoare a tratatului de aderare: 1 ianuarie 1986.
- Cererile de aderare ale acestor state datează din 1977.
- Aderarea acestor state nu prezenta doar avantaje, ci şi numeroase
inconveniente, ceea ce a determinat angajarea de lungi negocieri, în diverse
domenii (agricultură, pescuit, armonizarea procesului de dezvoltare,
instituţii).
- Mai ales domeniul agricol a reprezentat un subiect sensibil pentru Franţa şi
Italia, deoarece aceste două state se vedeau concurate de acum înainte în
domeniul producţiei de vinuri, a fructelor şi legumelor, sectoare în care
Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA), intervenea
pentru susţinerea preţurilor.
- Pescuitul a fost, la rândul său, la originea unui contencios între Franţa şi
Spania, care nu este nici astăzi pe deplin rezolvat. El se referea la stabilirea
drepturilor de pescuit între cele două state.
- Nivelul scăzut de dezvoltare al celor două noi state membre a făcut
necesară finanţarea lor masivă din partea CEE, în vederea reducerii
diferenţelor de dezvoltare regională şi ridicării nivelului de trai din regiunile
defavorizate.
Observaţii:
La fel ca şi în cazul Greciei:
- Aderarea Spaniei şi Portugaliei a avut consecinţe geografice,
economice şi politice. De fapt, Comunitatea a realizat o nouă
extindere spre Sud, integrând încă două state cu un nivel economic
scăzut.
- Aderarea a permis acestor state să-şi întărească democraţiile.
- Aderarea a determinat o îmbunătăţire a activităţii instituţiilor acestor
state.

37
4. Cea de-a patra extindere: Austria, Finlanda şi Suedia (Europa celor
15)
- Semnarea tratatului de aderare: 12 iunie 1994.
- Data intrării în vigoare a tratatului de aderare: 1 ianuarie 1995.
- Este vorba de prima extindere a Uniunii Europene (UE), creată prin
Tratatul de la Maastricht.
- Negocierile de aderare au fost iniţiate de patru state, dar Norvegia a refuzat
din nou prin referendum să adere la UE.
Observaţii:
- Aderarea acestor trei noi state a creat mai puţine probleme decât cele
două valuri de aderare precedente. Spre deosebire de statele
mediteraneene, ţările din acest val de extindere aveau un nivel de
dezvoltare ridicat.
- Cu toate acestea, negocierile au ridicat o serie de probleme în
domeniile agriculturii şi protecţiei mediului. În acest ultim domeniu,
cele trei state au elaborat reglementări mult mai constrângătoare
decât cele impuse de Uniunea Europeană

5. Cea de-a cincea extindere: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia,

Republica Cehă, Ungaria, Slovacia, Slovenia, Malta (Europa celor 25)
- Semnarea tratatului de aderare: 16 aprilie 2003 (la Atena).
- Data intrării în vigoare a tratatului de aderare: 1 mai 2004.
- Extinderea istorică a UE de la 15 la 25 de membri reprezintă punctul
culminant al unui lung proces de aderare, al cărui principal scop a fost
reunificarea Europei, divizată pentru mai bine de o jumătate de secol de
Cortina de Fier şi de Războiul Rece.
- Este vorba de cel mai mare val de extindere (10 ţări) din istoria procesului
de construcţie europeană.
- Populaţia reunită a celor 10 ţări este de 75 de milioane de locuitori, astfel
că populaţia Uniunii Europene (cu 25 de state) a crescut la 450 milioane de
cetăţeni.
Observaţii:
- Creşterea numărului de state membre cu situaţii economice diferite,
mărimea populaţiei UE, precum şi numărul mare de limbi vorbite în
cadrul Uniunii, au determinat o creştere a eforturilor statelor
membre, în special pe plan financiar.
- Ca parte a procesului de pre-aderare, UE a pus la dispoziţia statelor
candidate o serie de instrumente financiare (Phare, Ipsa şi Sapard),
care să le ajute să îndeplinească cerinţele impuse pentru a deveni
membre cu drepturi depline.
38
 - În perioada 2000-2003, Comisia Europeană a alocat 13,2 miliarde de
euro pentru cheltuielile de pre-aderare. În perioada 2004-2006 au
fost alocate nu mai puţin de 41 de miliarde de euro (40,8 miliarde
pentru noile state membre: subvenţii în agricultură, asistenţă
regională şi infrastrcutură, siguranţa nucleară, administraţie publică
şi protecţia frontierelor; 540 milioane de euro pentru toate statele
membre: cercetare, cultură şi educaţie).
- În momentul în care cele 10 noi state membre au aderat la UE, la 1
mai 2004, nu au mai beneficiat de strategia de pre-aderare, dar ele
beneficiază în continuare de instrumentele financiare din perioada de
pre-aderare pentru proiectele prezentate înainte de anul 2005 şi care
au devenit eligibile pentru Fondurile Structurale şi de Coeziune.
- Cu toate acestea, pe lângă costurile inevitabile ale acestei extinderi
masive, există şi numeroase avantaje. În primul rând, această
creştere a numărului de membri de la 15 la 25 a făcut posibilă
extinderea zonei de stabilitate şi pace la nivelul întregului continent
european, evitându-se astfel reapariţia unor conflicte, precum cel din
fosta Iugoslavie. În al doilea rând, a fost stimulată creşterea
economică şi schimburile comerciale prin extinderea pieţei unice de
la 378 de milioane de consumatori la 453 de milioane de
consumatori în anul 2004 şi mai mult de 480 de milioane în 2007.
Nu în ultimul rând, extinderea din anul 2004 a permis Europei să
joace un rol mult mai important pe scena internaţională, mai ales în
negocierile comerciale.
- Noile state membre au contribuit, de asemenea, cu 15 miliarde de
euro la bugetul Uniunii Europene. Având în vedere că nu toate
fondurile disponibile au fost cheltuite, Comisia Europeană a estimat
că, costurile bugetare nete ale celei de-a cincea extinderi nu au
depăşit 10 miliarde de euro până în anul 2006.

6. Cea de-a şasea extindere: România şi Bulgaria (Europa celor 27)

- Semnarea tratatului de aderare: 25 aprilie 2005 (la Luxemburg).
- Data intrării în vigoare a tratatului de aderare: 1 ianuarie 2007.
- România şi-a depus cererea de aderare pe 22 iunie 1995, iar Bulgaria pe 14
decembrie 1995.
- Ambele ţări au început negocierile de aderare la 15 februarie 2000.
- Odată cu integrarea României şi Bulgariei în Uniunea Europeană, procesul
de extindere va fi stopat pentru o perioadă de timp, pentru a permite Uniunii
să rezolve o serie de aspecte fundamentale, precum cel legat de adoptarea
proiectului de Constituţie Europeană.
39
- Negocierile de aderare continuă totuşi cu Turcia, care şi-a depus cererea de
aderare pe 14 aprilie 1987 şi a obţinut statutul de ţară candidată în cadrul
Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999.
- În ceea ce priveşte Croaţia, ea şi-a depus cererea de aderare pe 21
februarie 2003, a fost recunoscută ca ţară candidată în noiembrie 2004, dar
pe 16 martie 2005 Consiliul de Miniştri a decis să amâne pe termen
nelimitat începerea negocierilor datorită necooperării Croaţiei cu Tribunalul
Internaţional de la Haga.

Condiţiile de aderare la comunităţile europene au fost stabilite în

cadrul SUMMIT-ului de la Copenhaga din 1993. Acestea sunt:
 O identitate europeană: statele candidate trebuie să aparţină din
punct de vedere geografic, economic şi cultural Europei;
 Instituţii stabile şi democratice: statele candidate trebuie să
asigure respectarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor
(problemă importantă în Europa Centrală);
 O economie de piaţă viabilă, capabilă să suporte şocul
concurenţial pe care îl implică intrarea în piaţa unică;
 Capacitatea de a-şi asuma obligaţiile pe care le presupune
aderarea: acceptarea regulilor, principiilor comunitare şi a
acquis-ului juridic al UE (ex.: acceptarea euro).

6.2. Construcţia extracomunitară

Tratatele de la Paris şi de la Roma au impulsionat acele state
europene care nu le-au semnat să se asocieze. Este vorba însă, de o integrare
mult mai puţin structurată decât cea realizată prin Tratatul de la Roma (care
a dus la crearea unei uniuni vamale), deoarece aceasta a dus doar la creerea
unei zone de liber-schimb. Statele nesemnatare ale Tratatului de la Roma s-
au asociat în cadrul AELE (Asociaţia europeană a liberului-schimb).
Majoritatea statelor care au făcut parte din AELE, au aderat în cel
din urmă la CEE, cu excepţia câtorva dintre ele. Aceste state, care nu s-au
integrat în CEE, au semnat cu statele membre ale Comunităţilor un acord
numit EEE (Spaţiul economic european), creând astfel o mare zonă de liber-
schimb.
AELE (Asociaţia europeană a liberului-schimb)
 Data semnării: 4 ianuarie 1960.
 Data intrării în vigoare: 3 mai 1961.
 Ca reacţie la crearea CEE în 1957 şi a gradului ridicat de integrare
pe care aceasta îl presupunea şi ca urmare a unei propuneri britanice
din 1959, şapte ţări dispersate din punct de vedere geografic, su
40
 semnat Convenţia de la Stockholm, la 4 ianuarie 1960, creând astfel
AELE.
 Ea a intrat în vigoare la 3 mai 1961. Statele semnatare au fost:
Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie, Suedia şi
Elveţia. Lor li s-au adăugat apoi: Finlanda, Islanda şi Liechtenstein.
După cum am arătat, structura AELE a fost modificată prin aderarea
unora dintre statele semnatare la Uniunea Europenă. Astfel, AELE
nu are la ora actuală decât patru state membre: Islanda,
Liechtenstein, Norvegia şi Elveţia.

Caracterizarea AELE
AELE reprezintă o zonă de liber-schimb. Trebuie precizat că ea nu
reprezintă o uniune vamală. Diferenţa constă în faptul că într-o zonă de
liber-schimb, statele membre rămân libere să stabilească taxele vamale pe
importurile provenind din terţe state, în timp ce în cazul unei uniuni vamale,
toate statele membre aplică un tarif vamal unic şi o politică comercială
comună, în ceea ce priveşte produsele ce provin din terţe ţări. Avem de-a
face, astfel, în cazul zonelor de liber-schimb cu un proces de integrare mai
puţin intens decât în cazul uniunilor vamale. De asemenea, zona de liber-
schimb presupune absenţa tarifelor vamale faţă de terţe state.
Politica comercială a AELE se aplică doar la câteva produse (în
principal cele industriale şi cele agricole procesate), fiind excluse, astfel,
produsele agricole de bază şi peştele. Mecanismul de funcţionare a AELE,
constă în eliminarea tarifelor vamale pentru acele produse care sunt
destinate schimbului în interiorul său. Această zonă de liber-schimb a intrat
în funcţiune începând cu 1 ianuarie 1967. De la această dată va fi supus
prevederilor AELE şi comerţul cu peşte şi cu produse maritime.
În concluzie, se poate afirma, deci, că AELE este restrânsă la un
număr limitat de domenii.
EEE (Spaţiul economic european)
 Data semnării: 2 mai 1992 (acordurile de la Porto)
 Data intrării în vigoare: 1 ianuarie 1994.
 În urma creşterii numărului de schimburi comerciale, AELE s-a
văzut nevoită să iniţieze negocieri cu CEE (Comunitatea economică
europeană) pentru creerea unei zone de liber-schimb între CEE şi
AELE. În urma acestor negocieri a luat fiinţă EEE (Espace
économique européen= Spaţiul economic european).
 Elveţia a refuzat, prin referendum să participe. La ora actuală, doar
trei state din cadrul AELE fac parte din acest acord. EEE numără,
astfel, 30 de state (27 UE + 3 AELE).
41
 În interiorul acestei zone se aplică cele patru libertăţi consacrate prin
Tratatul de la Roma. Mărfurile, serviciile, muncitorii, capitalurile pot, deci,
să circule liber. De asemenea, în interiorul EEE se aplică şi regulile
referioare la aceste patru libertăţi: regulile concurenţei, ale ajutoarelor de
stat, protecţia consumatorului etc. Astfel, EEE reprezintă o zonă de liber-
schimb cu un caracter particular.
După cum am văzut mai sus, Tratatul de la Roma, semnat la 27
martie 1957 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, a instistituit CEE şi
CECO. De la această dată, construcţia europeană a urmat un curs ascendent,
până la începutul anilor ’70, când pentru o perioadă de zece ani, ea a fost
ameninţată de o serie de crize: criza dolarului, criza petrolului etc.
Criza dolarului a izbucnit brusc, în anul 1971. La această dată,
preşedintele american Richard Nixon a anunţat că dolarul nu va mai fi
raportat la aur. Toate aceste crize au provocat serioase dificultăţi CEE, dar
au fost în cele din urmă rezolvate (mai ales prin intrarea în funcţiune a SME
– Sistemul monetar european şi prin aplicarea unei politici energetice
comune). Mai mult decât atât, aceste crize au stimulat un amplu efort de
reflecţie asupra viitorului Comunităţii Europene şi au dat naştere la o serie
de documente (cel mai bun exemplu în acest sens este Cartea albă publicată
de către Comisia europeană în anul 1985).
Cel mai important rezultat al acestui proces de reflecţie a fost
semnarea Actului unic european. Alte lucrări au determinat constituirea de
conferinţe interguvernamentale, care s-au finalizat cu semnarea Tratatelor
de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa.

42
 CAPITOLUL 7
TRATATUL DE LA ROMA: CONSTITUIREA
PIEŢEI COMUNE

Data semnării:
 Tratatul de la Roma a fost semnat la 25 martie 1957.
Intrarea în vigoare:
 1 ianuarie 1958.
Obiectivele Tratatului:
 Articolul 2 al Tratatului de la Roma + Preambulul
Obiective politice Obiective economice
 Să permită stabilirea de  Să garanteze stabilitatea în
relaţii mai strânse între state. cadrul procesului de
 Să promoveze pacea în extindere.
Europa.  Să permită o creştere a
nivelului de trai şi a
numărului de locuri de
muncă.

1.5.4. Mijloace
Mijloace

Crearea de Crearea unei pieţe Crearea

instituţii comune de politici

 Instituţii
Înfiinţarea instituţiilor (a se vedea secţiunea 2).
 Crearea pieţei comune
Obiective
 Liberalizarea schimburilor.
Instrumente
 Crearea unei uniuni vamale prin intermediul eliminării
drepturilor de vamă şi prin instituirea unei politici comerciale

43
 şi a unui tarif exterior comun în raport cu statele din afara
Uniunii, pe o perioadă de 12 ani;
 Eliminarea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect
echivalent;
 Libera circulaţie a persoanelor, mai ales a muncitorilor
salariaţi, a serviciilor şi capitalurilor.
Bilanţ
 Eliminarea drepturilor de vamă şi instituirea tarifului vamal
comun la 1 iulie 1968;
 Eliminarea restricţiilor cantitative;
 Eliminarea obstacolelor ce stăteau în calea liberei circulaţii a
muncitorilor în Comunitate în iulie 1968;
 Consecinţe: creşterea de şase ori a schimburilor intra-
comunitare.
În ciuda acestor progrese, criza economică din anii 1970-1980 a
determinat statele membre să adopte măsuri protecţioniste, care au încetinit
procesul de realizare a pieţei comune:
 Persistenţa reglementărilor tehnice impuse de către statele
membre, care împiedicau libera circulaţie;
 Persistenţa reglementărilor naţionale, care frânau libera
circulaţie a serviciilor;
 Menţinerea controlului la frontiere pentru persoane şi
mărfuri.
 Elaborarea de politici
În cadrul Tratatului de la Roma sunt prevăzute o serie de politici.
Scopul acestora era de a armoniza economiile naţionale ale statelor membre.
Ele au fost cele care au permis crearea Pieţei Comune. Aceste politici au
fost aplicate în domeniul agricol (Politica Agricolă Comună: PAC),
comercial (Politica Comercială Comună: PCC) şi în cel al concurenţei
(Politica privind Concurenţa).

a. Politica agricolă comună (PAC)

Este vorba de politica cea mai veche, cea mai integrată şi cea mai
importantă dintre politicile europene. Cheltuielile comunitare în acest
domeniu reprezintă aproximativ 45% din bugetul comunitar, la ora actuală.
Ea a fost prevăzută de la bun început în Tratatul de la Roma, dar
aplicarea ei a început doar din anul 1962, într-o perioadă de penurie
alimentară.

44
 Această politică ţine în mod exclusiv de competenţa comunitară,
fiind o politică dirijistă. Astfel, ea favorizează punerea în aplicare a
supranaţionalităţii. Aceasta înseamnă că statele membre abandonează orice
competenţă naţională în acest domeniu.
În cadrul Tratatului de la Roma sunt enumerate cinci obiective
principale în acest domeniu:
 Garantarea securităţii materiilor prime;
 Creşterea productivităţii în agricultură;
 Asigurarea de preţuri rezonabile consumatorilor;
 Stabilizarea pieţelor;
 Asigurarea unui nivel de viaţă echitabil pentru cei care muncesc
în agricultură.

PAC este fondată pe trei principii:

Principiile PAC

 Unitatea  Preferinţa  Solidaritatea

pieţei comunitară financiară
Aceasta implică Aceasta implică Aceasta implică
libera circulaţie obligaţia de a susţinerea preţurilor
a produselor cumpăra în mod în mod indirect prin
agricole. prioritar din unul intermediul FEOGA.
din statele membre.

Politica Agricolă Comună (PAC) este finanţată prin intermediul

Fondurilor de Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA), care au fost
create la 14 ianuarie 1962 şi au devenit funcţionale începând din anul 1964.
Bilanţ: este în ansamblu pozitiv. Politica agricolă comună a permis
Comunităţii să devină autosuficientă şi a determinat creşterea veniturilor
agricultorilor. În acelaşi timp, însă, finanţarea PAC a devenit o sarcină din
ce în ce mai împovărătoare.
Reforme: mai multe reforme au fost elaborate.
Prima dintre ele a fost aprobată de către Consiliul de miniştri în
1992. Această reformă se bazează pe principiile de bază ale politicii agricole
45
comune, enunţate începând cu Tratatul de la Roma, dar ea aduce şi o serie
de modificări importante. Reforma a vizat trei aspecte importante:

Scăderea preţurilor garantate

pentru a permite alinierea lor la
cursurile mondiale.

Scăderea preţurilor compensate

Reforma din 1992 prin acordarea de ajutoare directe
agricultorilor.

Protecţia mediului încurajată prin

acordarea de ajutoare
agricultorilor.

Având în vedere proiectata extindere a Uniunii, a fost adoptată o

nouă reformă, în anul 1999, pentru perioada 2000-2006. Bazată pe aşa-
numita “Agenda 2000”, propusă de către Comisia europeană în 1997, ea
confirmă modificările anterioare şi insistă asupra protecţiei consumatorului
în domeniul sanitar.
Dezbaterea privitoare la finanţarea PAC reprezintă de mult
timp un subiect spinos. Germania, de exemplu, dorea reducerea
contribuţiei sale la bugetul comunitar, apreciind că PAC costă prea mult, iar
ea nu este principala beneficiară a propriilor sale subvenţii, spre deosebire
de Franţa. Cele două state au ajuns, însă, la un acord cu ocazia întâlnirii de
la Bruxelles din octombrie 2002. Marea Britanie nu a aprobat acest nou
acord, exprimându-şi intenţia de a renegocia contribuţia sa la bugetul PAC.
În final, trebuie semnalat faptul că problema finanţării PAC rămâne una
extrem de delicată, mai ales dacă luăm în considerare procesul de extindere
spre Est şi costurile pe care acesta le presupune.
Negocierile au continuat şi după încheierea acordului franco-
german. În final, statele membre au ajuns la un acord privind reforma PAC,
la sfârşitul lui iunie 2003, în aceeaşi perioadă în care avea loc întâlnirea la
vârf de la Thessalonic. Acordul insista pe decuplarea subvenţiilor acordate
agricultorilor, care urmau să fie separate de cantităţile produse. O parte a
subvenţiilor urma să fie acordată doar dacă se respectau condiţiile sanitare şi
cele de protejare a mediului etc. Se pare, însă, că unele state membre

46
(Portugalia, de exemplu) intenţionează să nu accepte acest acord. În Franţa,
acordul a fost denunţat de către sindicate.

b. Politica comercială comună

Obiective
Principalul obiectiv al politicii comerciale comune este de a apăra
produsele comunitare în faţa produselor provenind din terţe ţări. De
asemenea, ea permite afirmarea puterii comerciale a Europei. Trebuie
remarcat faptul că începând cu anii 1960, Comunitatea a început să
negocieze acorduri cu ţările aflate în curs de dezvoltare, pentru a le favoriza
dezvoltarea economică.
Modul de funcţionare
Politica comercială comună se aplică cu ajutorul mai multor
instrumente. Cel mai important dintre ele este Tariful Exterior Comun
(TEC). Acesta cuprinde un ansamblu de drepturi vamale decise în comun de
către statele membre şi aplicate tuturor produselor provenind din exteriorul
Uniunii. Trebuie precizat faptul că instituirea acestui tarif comun reprezintă
o caracteristică a uniunii vamale care o diferenţiază de zona de liber-schimb.
Drepturile de vamă percepute în acest fel, alimentează bugetul comunitar.
Cotele şi restricţiile cantitative sunt determinate tot în cadrul politicii
comerciale comune.
Politica comercială comună conţine şi măsuri anti-dumping.
Dumping-ul se relizează atunci când un terţ stat îşi vinde produsele mai
ieftin, pe o piaţă externă, decât o face pe propria-i piaţă naţională.
Politica comercială comună presupune şi elaborarea luarea de măsuri
protecţioniste, de salvgardare, atunci când industria unui stat membru sau
cea a ansamblului Comunităţii se află în pericol.
În conformitate cu prevederile dreptului comunitar, instituţia
însărcinată cu elaborarea propunerilor de acte comunitare este Comisia
Europeană. De exemplu, în cazul acordurilor comerciale încheiate cu state
din afara Comunităţii, instituţia care poartă negocierile este Comisia
Europeană, cu autorizaţia Consiliului. Această ultimă instituţie aprobă
încheierea acestor acorduri cu majoritate calificată de voturi.
Aplicând această procedură, Comunitatea a încheiat un număr
semnificativ de acorduri de asociere şi de dezvoltare cu terţe ţări, mai ales
cu anumite ţări ale Americii Latine (MERCOSUR), cu ţări mediteraneene
(acordul de la Barcelona din 1995), şi cu ACP (Africa, Caraibe, Pacific) – a
se vedea în acest sens convenţiile de la Lomé.

47
Bilanţ
Obiectivul politicii comerciale comune a fost în mare măsură atins,
aceasta fiind una dintre cele mai eficiente politici europene. În urma
aplicării acestei politici, Europa unită a devenit o putere comercială
mondială, capabilă să concureze cu cele mai mari puteri în acest domeniu.

c. Politica privind Concurenţa

Tratatul de la Roma cuprinde mai multe articole consacrate protejării
liberei concurenţe în sânul Europei comunitare. Aceste articole
reglementează acordurile şi ajutoarele acordate de către statele membre
întreprinderilor naţionale şi interzic abuzurile generate de obţinerea unor
poziţii dominante sau de monopoluri. Aceste prevederi sunt completate de o
reglementare comunitară din 1989 privitoare exclusiv la realizarea
monopolurilor.
În concluzie, se poate afirma faptul că, semnarea Tratatului de la
Roma, a declanşat un amplu proces de integrare europeană, proces încetinit
de criza economică survenită la începutul anilor ’70.
Dificultăţile întâmpinate de procesul de integrare în urma acestei
crize economice, au determinat factorii de decizie europeni să reflecteze
asupra viitorului Uniunii. În urma acestui proces de evaluare s-a născut o
nouă noţiune: cea de piaţă internă. Această noţiune este consacrată în
Cartea albă, elaborată de către Comisia Europeană, sub egida lui Jacques
Delors, în 1985. Ea a fost reluată în cadrul Consiliului european din iunie
1985. Cartea albă conţine aproximativ 300 de măsuri, majoritatea dintre ele
adoptate sub formă de directive.
La cererea Comisiei a fost elaborat un raport asupra situaţiei Pieţei
Comune. Este vorba de raportul Cecchini, prezentat în 1988. Raportul
evidenţia faptul că nerealizarea pieţei comune ar avea un cost economic
considerabil, prezentat în raport sub numele de “costul non-Europei”.
Raportul arăta că înlăturarea obstacolelor în calea schimburilor (care încă
existau la acea oră), ar avea consecinţe pozitive în domeniul economic.
Ansamblul acestor reflecţii au dus la revizuirea Tratatului de la
Roma, prin intermediul unui nou tratat, numit Actul Unic European.

48
 CAPITOLUL 8
ACTUL UNIC: ÎNFIINŢAREA PIEŢEI UNICE

Data semnării:
 17 şi 28 februarie 1986 la Luxemburg şi la La Haye.
Intrarea în vigoare:
 1 iulie 1987.
Obiective:
 Relansarea activităţii comunitare prin realizarea unei mari pieţe
unice, cel mai târziu la 1 ianuarie 1992, precum şi prin
elaborarea de noi politici.
Mijloace:
Mijloace

Organizarea Realizarea pieţei Elaborarea de noi

instituţiilor interne politici

A. Organizarea instituţiilor

Consiliul Comisia Parlament Consiliul Tribunalul

de European de Primă
miniştri Instanţă
Votează pe Putere Rol extins, Instituţionalizarea Crearea
baza executivă deoarece, din Consiliului Tribunalului de
majorităţii extinsă acest moment, European, a cărui Primă Instanţă,
calificate, Parlamentul este existenţă şi care asistă
extinsă şi la asociat mult mai alcătuire oficială CJCE.
deciziile strâns puterii sunt consacrate
privitoare la normative, graţie prin Actul Unic.
realizarea procedurii de
pieţei cooperare. Este
interioare. nevoie de avizul
său conform,
necesar în ceea
ce priveşte
aderarea şi
asocierea terţelor
ţări.
CJCE= Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene.
49
  B. Realizarea pieţei unice

a. Stabilirea celor patru libertăţi

Cele patru libertăţi

Libera Libera Libera Libera

circulaţie a circulaţie a circulaţie a circulaţie a
mărfurilor serviciilor persoanelor persoanelor

Definiţia pieţei interne: “spaţiul fără frontiere interne, în cadrul

căruia sunt asigurate libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor
şi capitalurilor”. Piaţa internă implică, deci, existenţa şi respectarea acestor
patru libertăţi.

Libera circulaţie a mărfurilor şi serviciilor

 În ciuda faptului că drepturile de vamă au fost eliminate
începând cu anul 1968, piaţa unică nu funcţiona încă datorită
numeroaselor bariere netarifare.
 Patru serii de măsuri au fost prevăzute în acest sens:
- Eliminarea obstacolelor tehnice cu ajutorul indirect al armonizării
(elaborarea de norme europene) şi al recunoaşterii reciproce, în
virtutea căreia un stat membru nu poate refuza un produs provenind
dintr-un alt stat membru (principiu impus prin hotărârea Cassis de
Dijon), în afara cazurilor legate de protecţia sănătăţii publice
(exemplu: cazul vacii nebune).
- Eliminarea obstacolelor vamale: renunţarea la formalităţile vamale,
fiscale şi sanitare la frontieră.
- Deschiderea pieţelor publice (până atunci închise concurenţei
europene). Este vorba de contracte specifice încheiate între stat şi
întreprinderi.
- Libertatea de prestaţie şi libertatea de stabilire. Libertatea de
prestaţie se referă la posibilitatea lăsată unei întreprinderi de a-şi
propune serviciile pornind din ţara de origine (bănci, finanţe,
transporturi). Libertatea de stabilire presupune acordul dat unei
întreprinderi să se instaleze în orice stat membru al Uniunii, fără a fi
supusă vreunei discriminări. Pentru ca aceste măsuri să poată fi puse

50
 în aplicare a fost nevoie de o armonizare privind recunoaşterea
diplomelor şi calificărilor. Se produce, astfel, o liberalizare în
multiple domenii: bancar, al asigurărilor, al transporturilor aeriene,
al electricităţii (liberalizare parţială).
Libera circulaţie a persoanelor
 Persoanele pot circula libere în UE de la 1 ianuarie 1993, chiar dacă
această libertate se aplică în cazul muncitorilor din 1968.
Libera circulaţie a capitalurilor
 Ea vine în prelungirea liberei circulaţii a mărfurilor şi a libertăţii de
stabilire.
 Pentru o perioadă îndelungată de timp ea a rămas puţin dezvoltată.
Puţine directive au fost adoptate în acest sens, iar unele state precum
Danemarca, Franţa, Italia şi Irlanda au recurs la clauze de
salvgardare.
 Această libertate a devenit efectivă de la 1 iulie 1990. Ea se
inserează în prima etapă a uniunii monetare.
 Ea se bazează pe renunţarea totală la controlul asupra schimburilor.
b. Consecinţele anticipate ale instituirii pieţei unice
Crearea pieţei unice prezintă numeroase avantaje, atât pe plan
microeconomic, cât şi pe plan microeconomic.

Consecinţe microeconomice Consecinţe macroeconomice

 Concurenţă crescută între  Efect pozitiv asupra

întreprinderi (în termeni de echilibrului
inovaţii şi de preţuri). macroeconomic: creştere
suplimentară, scăderea
 Piaţă potenţial lărgită la preţurilor, crearea de locuri
377 milioane de de muncă, precum şi
consumatori. ameliorarea soldului
extern.
 Încercare de a face
economie pe scară largă,
ceea ce determină
restructurări: fuziuni,
alianţe etc.

Cu toate acestea, lipsa unei armonizări fiscale şi sociale ar putea

determina întreprinderile să-şi concentreze investiţiile în acele ţări membre
unde fiscalitatea şi costurile salariale sunt mai reduse.
51
 c. Bilanţul privind aplicarea dispoziţiilor Actului unic privitoare la
cele patru libertăţi
Cea mai mare parte a dispoziţiilor privitoare la piaţa unică prevăzute
în Cartea albă din 1985 au fost adoptate graţie noii proceduri de adoptare a
textelor pe baza majorităţii calificate. Cu toate acestea, statele membre au
întârzâiat în aplicarea acestor directive, aşa după cum ne indică şi tabelul de
mai jos.

Recursurile intentate de către Comisia europeană statelor membre

pentru neaplicarea prevederilor tratatelor

Recursuri introduse
2001 1953-2000
împotriva
Italia 21 247
Franţa 20 265
Grecia 15 205
Spania 15 91
Belgia 13 256
Germania 13 156
Irlanda 12 123
Marea Britanie 11 62
Luxemburg 10 121
Portugalia 7 71
Austria 7 28
Olanda 5 77
Finlanda 3 8
Suedia 3 8
Danemarca 2 24

Comisia a reacţionat în momentul în care statele membre nu au pus

în aplicare prevederile tratatelor europene, impunându-le o serie de
sancţiuni.
Pentru a asigura o concurenţă sănătoasă între intreprinderi, politica
privind concurenţa, prevăzută în Tratatul de la Roma, este pusă în aplicare
într-o manieră extrem de riguroasă de către Comisia Europeană, pentru a
putea controla înţelegerile dintre întreprinderi, abuzurile determinate de
poziţiile dominante, concentrările de întreprinderi şi ajutoarele publice
acordate de către state intreprinderilor naţionale.

52
  C. Noile politici introduse prin Actul Unic European
O serie de noi politici au fost introduse prin Actul Unic European.
Ele privesc următoarele domenii:
 Cercetarea;
 Mediul;
 Dezvoltarea tehnologică;
 Politica regională;
 Sfera socială.
Actul Unic European conţine noi dispoziţii privitoare la cooperarea
europeană în materie de politică externă, care nu fac, însă, decât să reia
practicile deja existente.
Introducerea unei monede unice şi crearea unei uniuni monetare
constituiau urmarea logică a instituirii pieţei comune. Europa monetară a
început să fie schiţată în urma Consiliului European de la Hanovra din iunie
1988. Cu această ocazie s-a decis crearea uniunii monetare. În vederea
realizării acestei uniuni a fost redactat raportul Delors (Jacques Delors
îndeplinea în acea perioadă funcţia de preşedinte al Comisiei Europene).
Raportul a fost adoptat în cadrul Consiliului European de la Madrid din
iunie 1989, pe baza acestuia iniţiindu-se negocierile care s-au finalizat cu
semnarea Tratatului de la Maastricht.

53
 CAPITOLUL 9
TRATATUL DE LA MAASTRICHT SAU
TRATATUL UNIUNII EUROPENE

Data semnării:
 7 februarie 1992 la Maastricht.
Data intrării în vigoare:
 1 noiembrie 1993.
Contextul politic
Contextul politic internaţional în care a fost semnat tratatul a fost
marcat de o serie de evenimente politice importante:
 prăbuşirea blocului sovietic;
 căderea zidului Berlinului;
 războiul din Golf;
 evenimentele sângeroase din Iugoslvia.
Ca răspuns la aceste evenimente internaţionale de maximă
importanţă, Comunitatea Europeană a adoptat o serie de dispoziţii, cu ocazia
diferitelor Consilii europene, dispoziţii care vor duce la organizarea a două
conferinţe interguvernamentale (la 15 decembrie 1990). Conferinţele se vor
finaliza cu elaborarea a două tratate, reunite într-unul singur, semnat la 7
februarie 1992.
Obiective
Odată cu semnarea Tratatului de la Maastricht, obiectivele
economice, predominante în tratatele anterioare, au fost depăşite. Tratatul
adaugă obiectivelor economice şi obiectivele politice. Astfel, arhitectura
comnunitară şi-a schimbat în mod radical înfăţişarea prin crearea Uniunii
europene.
Conform articolului 2 (articolul B) al Tratatului de la Maastricht,
“Uniunea are drept obiective:
 promovarea progresului economic şi social, precum şi creşterea
numărului de locuri de muncă… prin crearea unui spaţiu fără frontiere
interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale;
 afirmarea identităţii sale pe scena internaţională;
 întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor
membre;
 menţinerea şi dezvoltarea Uniunii ca şi spaţiu al libertăţii şi
justiţiei;

54
  menţinerea în întregime a acquis-ului comunitar şi dezvoltarea
lui”.

Conţinut
Tratatul de la Maastricht se prezintă sub forma unui ansamblu de
texte complexe, alcătuit din textul propriu-zis al Tratatului, la care se adaugă
o serie de protocoale şi declaraţii, dintre care unele se referă, de exemplu, la
UEM (adică statutul SEBC sau sistemul european de bănci centrale,
criteriile de convergenţă) şi la politica socială (Protocolul social, încheiat
între statele membre, cu excepţia Marii Britanii, care a refuzat semnarea
lui).
Tratatul integrează Comunităţile într-un prim pilon şi elaborează doi
noi piloni. Cel de-al doilea pilon se referă la Politica Externă şi de Securitate
Comună (PESC), care schiţează o apărare comună europeană. Cel de-al
treilea pilon este consacrat mecanismelor de cooperare interguvernamentală
în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI).
Există, însă, o diferenţă fundamentală între primul pilon şi ceilalţi
doi. Dacă primul pilon aduce un nivel de integrare crescut între statele
membre, ceilalţi doi se bazează mai mult pe cooperare, pe care statele
membre o acceptă doar dacă doresc acest lucru.

 A. Primul pilon: Comunităţile Europene

Este compus din cele trei comunităţi europene (CEE, CECO şi
CEEA). Comunitatea europeană (CE) a luat locul CEE, având competenţe
supranaţionale lărgite.
Acest prim pilon se bazează pe principiul subsidiarităţii, în virtutea
căruia Uniunea nu intervine (în afara domeniilor care ţin de competenţa sa
exclusivă), decât atunci când acţiunea sa este mai eficientă decât o acţiune
întreprinsă la nivel naţional, regional sau local. Ceilalţi doi piloni, în
schimb, se bazează pe principiul cooperării interguvernamentale, ceea
ce înseamnă că statele îşi păstrează suveranitatea.
a. Dispoziţii în domeniul politic
Modificări instituţionale
 Extinderea puterii Parlamentului European: procedura de
cooperare introdusă prin Actul Unic este extinsă la noi
domenii (UEM, transporturi, Fonduri sociale europene,
formare, reţeaua transeuropeană de comunicaţii, mediu…).
 Introducerea unei noi proceduri decizionale: procedura de
codecizie, care întăreşte puterea Parlamentului.
55
  Aprobarea prin vot a numirilor pentru ansamblul Comisiei.
 Extinderea controlului Parlamentului asupra bugetului
comunitar.
 Crearea unui Comitet al Regiunilor. Este vorba de un organ
consultativ al Consiliului UE şi al Comisiei. Crearea acestei
instituţii demonstrează voinţa UE de a acorda o importanţă
sporită colectivităţilor regionale şi locale din Uniune, care
pot astfel să-şi apere interesele şi să participe la procesul de
integrare.
Tratatul de la Maastricht aduce cu sine şi o serie de noi dispoziţii,
prin care se întăreşte procesul de integrare dintre statele membre:
 Cetăţenia europeană;
 Adoptarea unei monede unice, relizarea uniunii economice şi
monetare (UEM). Acest punct este abordat în dispoziţiile
referitoare la domeniul economic.
Cetăţenia europeană
Este vorba de un concept novator, consacrat prin articolul 8 al
Tratatului de la Maastricht : “Este cetăţean al Uniunii, orice persoană
care are naţionalitatea unui stat membru”. Cetăţenia europeană implică o
serie de drepturi, care deschid calea cetăţenilor europeni înspre participarea
la viaţa politică. Ea implică caracteristici particulare în măsura în care
fiecare stat membru este liber să definească cetăţenia locuitorilor săi, astfel
că cetăţenia europeană nu vine decât să completeze cetăţenia naţională,
acordând drepturi suplimentare cetăţenilor europeni.
Ea consacră următoarele drepturi:
 Dreptul de şedere şi de liberă circulaţie pe teritoriul oricărui stat
membru;
 Dreptul de a vota şi de a fi ales la alegerile municipale şi la cele
pentru Parlamentul European, pentru orice cetăţean care locuieşte în
alt stat decât cel de origine;
 Dreptul cetăţenilor europeni de a se refugia la reprezentanţele
diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru al Comunităţii;
 Dreptul de a înainta petiţii Parlamentului european;
 Dreptul de a se adresa mediatorului european.
b. Dispoziţii în domeniul economic: moneda unică
Introducerea unei monede unice în cadrul Europei comunitare
reprezintă rezultatul unui amplu proces de reflecţie şi de elaborare, care a
luat naştere cu mult înainte de semnarea Tratatului de la Maastricht. Astfel,

56
primele propuneri ce vizau relizarea independenţei monetare a CEE faţă de
alte blocuri economice, au fost lansate în anii ’70.
După cel de-al doilea război mondial, statele învingătoare au
conştientizat faptul că doar o intensificare a schimburilor economice dintre
ele, precum şi un amplu proces de cooperare internaţională, puteau feri
lumea de un al treilea conflict mondial. Aceasta nu se putea realiza fără
introducerea unui sistem monetar internaţional şi semnarea de acorduri
internaţionale privind atât schimburile (semnarea acordurilor GATT în anul
1947) cât şi menţinerea păcii (crearea ONU în 1945).
Noul sistem monetar internaţional (SMI) a fost introdus în urma
semnării acordurilor de la Bretton Woods din iulie 1944. Aceste acorduri
răspundeau necesităţii creării unui cadru monetar stabil la scară
internaţională. Noul sistem monetar a impus o serie de noi principii:
 Un sistem de schimb fix: fiecare monedă era evaluată în funcţie
paritatea sa în raport cu aurul sau cu dolarul;
 Dolarul este convertibil în aur la preţul de 35 de dolari uncia de
aur;
 Statele se angajau să intervină atunci când paritatea devizelor lor
varia cu plus sau minus 1% faţă de paritatea fixată în raport cu dolarul;
 Funcţionarea sistemului se baza pe crearea unui fond, Fondul
monetar internaţional (FMI). Este vorba de un organism care colectează
fondurile cu care contribuie statele, în funcţie de puterea lor economică,
fonduri care asigură finanţarea balanţei de plăţi a acestor state, în caz unor
dezechilibre ce pot apărea.
Sistemul monetar internaţional va fi folosit până la începutul anilor
’70, când eficienţa lui a început să fie pusă în discuţie datorită creşterii
necontrolate a masei de dolari aflată în circulaţie în lume.
Preşedintele american Richard Nixon va suprima în mod unilateral
convertibilitatea dolarului cu aurul, în august 1971. Acordurile de la
Washington din decembrie 1971 au crescut marja de fluctuaţie a monedelor
naţionale în raport cu dolarul la plus sau minus 2,25%, iar dolarul a fost
devaluat la 38 de dolari uncia de aur.
Ca urmare a crizelor economice şi monetare (devaluările dolarului),
începând cu anul 1973 s-a impus de fapt un sistem de schimb fluctuant.
Acest sistem a fost instituţionalizat în anul 1976, în urma acordurilor din
Jamaica.
De la sfârşitul anilor ‘60, cele şase state fondatoare ale CEE au intuit
apropiata prăbuşire a SMI. În anul 1969, în cadrul conferinţei de la La Haye,
cele state membre a CEE au stabilit ca şi obiectiv de primă importanţă al
Comunităţii, realizarea uniunii economice şi monetare. Cei şase i-au
57
încredinţat luxemburghezului Pierre Werner sarcina de a examina
posibilitatea realizării unui sistem monetar european. Pe baza observaţiilor
sale, statele membre au concluzionat, în anul 1970, faptul că aceste crize
monetare afectează în mod negativ Comunitatea, punând în pericol
integrarea. Acelaşi raport Werner s-a aflat şi la originea introducerii şarpelui
monetar european (acordurile de la Bâle din 10 aprilie 1972).

Şarpele monetar (1972-1978)

Obiective
Şarpele monetar a avut drept scop principal introducerea unui sistem
de schimb, care să limiteze variaţiile dintre monedele europene.
Modul de funcţionare
Potrivit principiilor acestui sistem, distanţa dintre oricare două
monede europene nu trebuie să depăşească 2,25%. Astfel, băncile centrale
intervin ori de câte ori este depăşit acest prag, prin cumpărarea sau
revinderea devizelor europene. Pe de altă parte, nici una dintre monedele
europene nu trebuie să se îndepărteze cu mai mult sau mai puţin de 2,25%
de dolar. Băncile centrale sunt, astfel, obligate să cumpere sau să vândă
dolari în schimbul devizelor europene. Monedele naţionale participă la un
sistem fluctuant în raport unele cu altele, dar şi în raport cu dolarul. Pentru
coordonarea activităţii băncilor centrale europene, în anul 1972 a fost creat
FECOM (Fondurile Europene de Cooperarea Monetară).

Bilanţ
Şarpele monetar a întâmpinat o serie de dificultăţi în anii ’70. Astfel,
băncile centrale care gestionau monede mai slabe erau nevoite să cheltuiască
o mare parte a rezervelor lor pentru a susţine aceste monede. După criza
petrolieră şi criza dolarului, mai multe monede au părăsit sistemul şarpelui
monetar. În martie 1973, în urma crizei SMI, statele europene au decis să nu
mai susţină dolarul, păstrând, însă, marja de fluctuaţie de 2,25% între
monedele lor. De la sfârşitul anului 1973, ţările europene au început să
întâmpine o serie de dificultăţi economice (încetinirea creşterii economice,
inflaţia…). Ca răspuns la aceste dificultăţi, fiecare stat a adoptat propria sa
politică, generând astfel tensiunii în cadrul sistemului. De exemplu, Franţa
nu a putut să mai susţină francul, părăsind şarpele monetar în anul 1974. A
revenit în cadrul sistemului în anul 1975, pentru a-l părăsi definitiv în anul
1976, până la intrarea în vigoare a Sistemului Monetar European (SME).
Chiar dacă şarpele monetar a reprezentat un eşec, el poate fi considerat
punctul de plecare al construcţiei monetare. Franţa şi Germania au decis să
creeze un nou sistem, mai independent faţă de dolar. La originea noului
58
sistem s-au aflat Valéry Giscard d’Estaing (preşedintele Republicii
franceze) şi Helmut Schmidt (cancelarul Republicii Federale Germania).

Sistemul monetar european (1978-1989)

Obiective
Consiliul European de la Bremen, din iulie 1978, a marcat relansarea
procesului de construcţie monetară. El s-a concretizat printr-o hotărâre
adoptată cu ocazia întâlnirii de la Bruxelles, din 5 decembrie 1978. Sistemul
monetar european (SME) a fost introdus începând cu 15 martie 1978.
Scopul său era să restabilească relaţiile de schimb şi să armonizeze
economiile europene.

SME se bazează pe trei elemente esenţiale:

SME

Indicator de FECOM
ECU
divergenţă (rol întărit)

Primul element: ECU. Elementul central al SME este reprezentat de ECU

(European Currency Unit).
 Alcătuire: ECU este alcătuit dintr-un ansamblu de monede.
Valoarea sa este evaluată în raport cu valoarea medie a ansamblului
de monede europene ce-l alcătuiesc. Cantitatea fiecărei devize
prezente în ECU este calculată în funcţie de importanţa economică a
unui stat, aceasta la rândul său fiind evaluată în funcţie de PIB-ul
acelui stat, de comerţul exterior şi de importanţa acelui stat pe scena
monetară. Alcătuirea ECU trebuia revizuită la fiecare cinci ani.
 Rol: ECU joacă rolul de unitate de calcul. El a permis stabilirea
bugetului Comunităţii, a preţurile agricole etc., dar nu s-a concretizat
niciodată prin crearea de monede sau de bancnote. Este vorba de un
instrument de tranzacţie şi de rezervă între băncile centrale.
 Mecanismul de schimb: în interiorul SME, pentru fiecare monedă
participantă, este stabilit un curs-pivot ajustabil, care este ataşat
ECU. Ansamblul acestor cursuri-pivot permit fixarea parităţilor
bilaterale între diferitele monede din cadrul SME. Aceste parităţi pot
59
 fluctua cu plus sau minus 2,25% (în afara unei derogări de 6%
pentru anumite monede). Astfel, în momentul în care o monedă
ajunge la –2,25% faţă de o altă monedă din sistem, ea atinge cursul
minim; iar atunci când ajunge la +2,25, atinge cursul sau plafonul
maxim. Începând cu 1 august 1993, marjele de fluctuaţie au fost
lărgite, datorită crizei în care a intrat sistemul, la 15%.
Cel de-al doilea element: un indicator de divergenţă. Acesta are
rolul de a declanşa o procedură de alertă prin care să se evite depăşirea
marjei autorizate de către monedele statelor membre. Astfel, de îndată ce o
monedă îşi modifică valoarea cu mai mult de 75% în raport cu limita fixată,
băncile centrale trebuie să intervină pentru a le susţine.
Cel de-al treilea element: băncile centrale sunt obligate să dea
FECOM-ului, 20% din rezervele lor în aur şi în devize. 2 Practic, pe această
bază este emis ECU. La rândul său, FECOM acordă credite statelor pentru a
le permită să-şi susţină monedele naţionale.
Bilanţ
Concluziile referitoare la SME sunt atât pozitive cât şi negative.
 Pe planul stabilităţii ratelor de schimb, obiectivul esenţial al SME,
au fost necesare o serie de ajustări. Astfel, cursurile-pivot au fost
schimbate de nenumărate ori. Crizele care au marcat începutul anilor
’90 (reunificarea Germaniei, recesiunea economică, crizele monetare
din septembrie 1992 şi august 1993) au determinat statele membre să
crească marjele de fluctuaţie la 15%. Trebuie remarcat, însă, faptul
că devizele care aparţineau SME, au cunoscut în această perioadă
fluctuaţii mai mici între ele, decât cele dintre devizele internaţionale,
precum dolarul sau yen-ul.
 SME a favorizat schimburile intra-europene şi procesul de integrare.
 Sistemul Monetar European (SME), prin crearea ECU-ului, a întărit
ideea necesităţii unei monede unice europene (euro). Statele care
doreau să meargă mai departe în acest proces s-au angajat să pună
bazele unei uniuni economice şi monetare, al cărei principal scop era
realizarea monedei unice, sub egida unei Bănci Centrale Europene.
La ora actuală, 12 state fac parte din zona euro (ultima ţară care s-a
alăturat a fost Grecia, la 1 ianuarie 2001). Toate aceste state au
adoptat moneda unică şi trebuie să respecte cele cinci criterii de
convergenţă.

2
FECOM sau Fondul European de Cooperare Monetară a fost creat în anul 1972 şi a
intrat în funcţiune în 1973.
60
 Trei state au refuzat să adopte moneda unică. Este vorba de
Danemarca, Marea-Britanie şi Suedia (în anul 1998 ea nu îndeplinea
toate criteriile de convergenţă). În cazul acestor ultime două state,
guvernele sunt favorabile introducerii euro, în timp ce opinia publică
este mult mai rezervată.

Condiţiile pentru admiterea în zona euro

Prin Tratatul de la Maastricht au fost fixate cinci criterii de convergenţă,
pe care statele membre trebuie să la respecte pentru a putea face parte din
zona euro. Acestea sunt următoarele:
 Deficitul fiecărui stat membru nu trebuie să depăşească 3% din
PIB;
 Datoria publică a administraţiilor publice trebuie să fie mai mică
de 60 din PIB;
 Rata inflaţiei nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5% media
ratelor inflaţiei din trei state membre, dintre cele cu inflaţia cea
mai mică;
 Procentul pentru dobânzile pe termen lung nu trebuie să
depăşească cu mai mult de 2% media procentelor acordate pentru
dobânzile pe termen lung în trei dintre ţările cu inflaţie mică;
 Moneda naţională a statului membru trebuie menţinută cel puţin
doi ani în limita marjelor de fluctuaţie ale SME.

Euro există în mod oficial de la 1 ianuarie 1999. De la această dată,

tranzacţiile financiare şi bursiere se fac în euro. Moneda unică nu circulă,
însă, cu adevărat decât de la 1 ianuarie 2002, moment în care bancnotele şi
monedele au fost puse la dispoziţia publicului.
În afară de introducerea monedei unice, Tratatul de la Maastricht a
extins competenţele comunitare în numeroase alte domenii, precum
educaţia, formarea profesională, cultura, sănătatea publică, protecţia
consumatorilor, reţelele transeuropene şi politica industrială. Aceste noi
politici au fost necesare pentru punerea cu adevărat în funcţiune a Uniunii
Economice şi Monetare.

 B. PESC (cel de-al doilea pilon, instituit prin articolele J la

J11 ale Tratatului de la Maastricht)
Cooperarea în domeniul politicii externe, ale cărei linii directoare au
fost trasate în Actul Unic, a fost întărită prin Tratatul de la Maastricht.

61
După cum am văzut, în cadrul articolului B al Tratatului (articolul 2 al
noului Tratat) se precizează faptul că, PESC are drept obiectiv protejarea
identităţii UE pe scena internaţională, a securităţii sale, menţinerea păcii şi
cooperarea internaţională.
Este vorba de o procedură de cooperare interguvernamentală între
statele membre, în cadrul cărei fiecare stat îşi păstrează suveranitatea.
Această cooperare poate să ia mai multe forme.
 În primul rând poate lua forma informării reciproce şi a punerii de
acord în cadrul Consiliului asupra tuturor problemelor de politică
externă şi de securitate. Această informare are drept obiectiv
adoptarea de către toate statele membre a unei poziţii convergente,
astfel ca influenţa lor combinată să fie cât mai eficientă.
 Dacă consideră ca fiind necesar, Consiliul poate merge până la
adoptarea unei poziţii comune. Statele membre trebuie, în acest
moment, să-şi armonizeze politica naţională cu poziţiile comune
astfel definite. În mod necesar, statele membre trebuie să susţină
poziţia comună a Consiliului în cadrul organizaţiilor internaţionale şi
a conferinţelor internaţionale.
 Statele membre pot iniţia acţiuni comune în domeniile în care au
interese majore şi care presupun colaborarea cu celelalte state
membre. Aceste acţiuni comune sunt stabilite de către Consiliul UE,
pe baza orientărilor generale definite de către Consiliul European,
care decide necesitatea unei acţiuni comune. Astfel, atunci când
Consiliul hotăreşte iniţierea unei acţiuni comune, el trebuie să
stabilească scopul precis al acestei acţiuni, obiectivele generale şi
cele particulare care revin UE pentru îndeplinirea acţiunii, precum şi
mijloacele, procedurile, condiţiile şi, dacă e necesar, durata necesară
aplicării acţiunii”. Aceste acţiuni comune implică statele membre.
Potrivit articolului J4 al Tratatului, scopul final al Politicii Externe şi
de Securitate Comună este crearea unei politici de apărare comună, care
poate conduce la realizarea unui sistem de apărare european.
Procedura de aplicare a PESC: competenţa aparţine instituţiilor
comunitare. Cu toate acestea, procedura de decizie nu este aceeaşi ca şi în
cazul primului pilon, adică propunerea din partea Comisiei şi votul
Consiliului. În cazul PESC, procedura de decizie se realizează urmând
următoarea schemă: într-o primă fază, Consiliul European defineşte
principiile şi orientările generale ale PESC. Această instituţie joacă deci un
rol major în definirea PESC. Bazându-se pe direcţiile indicate de către
Consiliul European, Consiliul UE ia deciziile necesare pentru aplicarea
PESC. Deciziile se iau pe baza votului unanim, cu excepţia unor probleme
62
speciale care sunt decise cu ajutorul majorităţii calificate. Trebuie remarcat
faptul că fiecare stat membru, precum şi Comisia Europeană pot sesiza
Consiliul cu privire la orice problemă referitoare la PESC şi-i pot înainta
propuneri.
În cazurile în care este nevoie de o decizie rapidă, Preşedinţia UE
poate convoca o reuniune extraordinară a Consiliului (fie din oficiu, fie la
cererea Comisiei sau a unui stat membru), într-un interval de 48 de ore sau
în caz de necesitate maximă, chiar mai repede.
Dar nu doar în cazul procedurii de urgenţă, Preşedinţia joacă un rol
special. La modul general, trebuie remarcat faptul că Preşedinţia are o
misiune extrem de importantă în gestionarea PESC. Într-adevăr, preşedinţia:
 Reprezintă Uniunea în problemele legate de PESC;
 Are responsabiltatea punerii în aplicare a acţiunilor comune;
 Exprimă poziţia Uniunii în cadrul organizaţiilor internaţionale şi
a conferinţelor internaţionale.
Parlamentul European este consultat în ceea ce priveşte
prinncipalelor decizii referitoare la PESC şi evoluţia sa. În afara de aceasta,
el poate să adreseze întrebări sau să formuleze recomandări Consiliului. De
asemenea, Parlamentul găzduieşte în fiecare an o dezbatere referitoare la
progresele realizate în procesul de punere în aplicare a PESC. În ceea ce
priveşte Curtea de Justiţie (CJCE), ea nu are nici un fel de competenţă în
ceea ce priveşte măsurile luate în domeniul PESC.
Bilanţ: datorită faptului că deciziile privitoare la PESC sunt luate pe
baza unanimităţii, este extrem de dificil ca statele membre să ajungă la un
consens în ceea ce priveşte problemele majore de politică externă. UE nu
reprezintă încă o putere politică care acţionează unitar pe plan extern. O
dovadă în acest sens o reprezintă poziţiile divergente ale statelor membre
privitoare la conflictul irakian şi criza politică generată de această situaţie.

 C. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (cel

de-al treilea pilon, JAI)
La fel ca şi PESC, şi cel de-al treilea pilon al Uniunii Europene
(JAI), se bazează tot pe o procedură de cooperare interguvernamentală, care
necesită un nivel de integrare scăzut între statele membre, în cadrul căruia
statele îşi păstrează suveranitatea naţională.
Conform articolului K1 al Tratatului, în vederea realizării obiectivelor UE,
mai ales cele referitoare la siguranţa circulaţiei persoanelor, statele membre
au dreptul să ia măsuri în domeniile de interes comun, precum:

63
  Politica de azil;
 Reguli privind tranzitarea frontierelor exterioare ale statelor
membre, precum şi exercitarea controlului asupra trecerii acestor frontiere;
 Politica de imigrare şi politica privitoare la cetăţenii ţărilor din
afara Uniunii;
 Lupta împotriva toxicomaniei;
 Lupta contra fraudei de dimensiuni internaţionale;
 Cooperarea judiciară în domeniul civil şi penal;
 Cooperarea vamală
 Cooperarea poliţienească în vederea prevenirii terorismului
(traficul de droguri şi criminalitatea).
Procedura de decizie în cazul JAI este similară cu cea prevăzută pentru
PESC. Astfel, la fel ca şi în cazul PESC, UE poate:
 Iniţia o acţiune de informare şi consultare reciprocă în cadrul
Consiliului;
 Stabili poziţii comune;
 Adopta poziţii comune.
Ca şi în cazul PESC, Consiliul UE hotăreşte pe baza unanimităţii,
fără excepţie. El este asistat de către un comitet de coordonare compus din
înalţi funcţionari al cărui rol, în afara celui de coordonare, este de a formula
propuneri în atenţia Consiliului şi de a pregăti lucrările sale în cadrul JAI.
Rolul celorlaltE instituţii (Comisia şi Parlamentul) este identic cu cel
jucat în cadrul PESC. De asemenea, CJCE nu are dreptul să controleze
legalitatea deciziilor luate în domeniul JAI.
Cu toate acestea, articolul K3, care defineşte mijloacele de intervenţie
ale JAI, dă posibilitate Consiliului să stabilească convenţii, recomandând
statelor membre adoptarea lor.
Bilanţ: în ciuda unei reale voinţe a statelor membre de a coopera în
acest domeniu – mai ales în domeniul emigraţiei, după cum a demonstrat
întâlnirea europeană de la Madrid – rezultatele obţinute sunt încă
nesatisfăcătoare.
Ţinând cont de evoluţiile care au avut loc începând cu anul 1993
(noile aderări, acceptarea extinderii spre Est), erau necesare noi reforme. În
conformitate cu articolul N al Tratatului de la Maastricht, o conferinţă a
reprezentanţilor guvernelor statelor membre a fost convocată în anul 1996 în
vederea modificării Tratatului de la Maastricht, ceea ce a dus la adoptarea
Tratatului de la Amsterdam.

64
 CAPITOLUL 10
TRATATUL DE LA AMSTERDAM ŞI TRATATUL
DE LA NISA

8.1. Tratatul de la Amsterdam

 A. Data semnării
 2 octombrie 1997.
 B. Data intrării în vigoare
 1 mai 1999.
Negocierile pentru acest nou Tratat au debutat în anul 1994, fiind
purtate de către un grup de analiză. Tratatul de la Amsterdam reprezintă
rezultatul a doi ani de negocieri. În cadrul Consiliului European de la Torino
din martie 1996 s-a hotărât organizarea unei conferinţe interguvernamentale
(CIG), care s-a finalizat cu semnarea acestui tratat.
 C. Obiective
Tratatul de la Amsterdam are patru obiective majore:

Cele patru obiective

Pregătirea Concentrarea Înlăturarea Să permită

modificărilor pe problema ultimelor Europei să-şi
instituţionale şomajului şi a obstacole în extindă
în vederea drepturilor calea liberei influenţa pe
viitoarelor cetăţenilor. circulaţii a scena
extinderi. persoanelor internaţională.
şi întărirea
securităţii.

 D. Conţinut
Tratatul de la Amsterdam menţine structura stabilită prin Tratatul de
la Maastricht, mai precis cei trei piloni, dar aduce o serie de modificări în
cazul fiecărui pilon.

65
 a. Primul pilon
Modificări instituţionale
Extinderea puterilor Parlamentului
 La fel ca şi Tratatul de la Maastricht, şi cel de la Amsterdam,
extinde atribuţiile legislative ale Parlamentului,
simplificându-le în acelaşi timp. Astfel, procedura de
codecizie este extinsă la o serie de noi domenii.
 Preşedintele Comisiei Europene poate fi numit numai după
ce Parlamentul şi-a dat acordul.
 Parlamentul exercită controlul bugetar în domeniul PESC.
 Numărul de parlamentari este stabilit prin Tratat la 700, în
perspectiva extinderii spre Est.
Ansamblul acestor măsuri dovedesc o întărire semnificativă a
puterilor Parlamentului şi, deci, a caracterului democratic al Uniunii.
Prin Tratatul de la Amsterdam nu se modifică modul de
funcţionare al Consiliului.
În acelaşi timp Tratatul extinde în mod semnificativ votul bazat pe
majoritatea calificată, ceea ce are drept consecinţă întărirea procesului de
integrare.
 Votul bazat pe majoritatea calificată este extins la noi domenii.
Domeniile mai sensibile, precum fiscalitatea, concedierile,
cultura etc., rămân în mod evident supuse votului unanim.
 Secretarul General al Consiliului devine “Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru PESC”.
Comisia Europeană
 Puterea de iniţiativă a Comisiei este extinsă, la fel ca şi în Tratul
de la Maastricht, datorită introducerii prin Tratatul de la
Amsterdam de noi domenii de competenţă ale Comunităţii.
 Preşedintele Comisiei Europene dispune de o putere crescută:
astfel, membrii Comisiei urmau să fie desemnaţi de comun acord
de către statele membre şi de către preşedinte.
 Preşedintele poate să redistribuie, în cursul mandatului său,
portofoliile comisarilor europeni.
CJCE şi TPI
 Tratatul de la Amsterdam nu modifică nici alcătuirea, nici
funcţionarea instituţiilor judiciare comunitare.
 În scimb, Tratatul extinde competenţele Curţii de Justiţie
(CJCE). Curtea devenea, astfel, competentă:

66
 - Să vegheze la respectarea drepturilor omului, prevăzute în Convenţia
europeană a drepturilor omului;
- În domeniile care sunt transferate de la cel de-al treilea pilon la
primul pilon, aşa după cum vom vedea în continuare (imigraţie, vize,
azil şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor).
Modificări aduse politicilor comunitare
Tratatul de la Amsterdam prevede ca şi măsură de protecţie a
cetăţenilor, pedepsirea acelor state care violează într-o manieră gravă şi
constantă principiile democratice şi drepturile omului. Acestor state pot să li
se suspende drepturile, inclusiv dreptul de vot în cadrul Consiliului
(articolul 7).
Confruntate cu rata crescută a şomajului din cadrul Uniunii
Europene, statele membre au devenit conştiente de necesitatea transformării
şomajului într-o problemă de interes comun. Astfel, ele au înscris în
Tratatului de la Amsterdam ca şi obiectiv major “creşterea numărului de
locuri de muncă”. În fiecare an “liniile directoare” referitoare la problema
şomajului sunt definite de către Comisie şi Consiliu, iar statele membre
trebuie să ţină cont de acestea în formularea politicilor naţionale. În afară de
aceasta, statele membre sunt obligate să trimită în fiecare an un raport
acestor instituţii în care să prezinte modul în care au pus în aplicare liniile
directoare în cadrul politicii lor de angajare.
În final, Tratatul de la Amsterdam, integrează Protocolul social
anexat Tratatului de la Maastricht, care a fost acceptat în cele din urmă şi de
Marea Britanie.
Domenii transferate din cadrul celui de-al treilea pilon în cadrul
primului pilon
Prin faptul că aceste domenii au fost transferate primului pilon, ele
au devenit comunitare. Unul dintre scopurile principale ale Tratatului de la
Amsterdam a fost acela de a creea “un spaţiu al libertăţii, securităţii şi
justiţiei”. Pentru atingerea acestui scop în cea de a treia parte a tratatului a
fost introdus noul titlu IV, privitor la politicile Comunităţii.
Acest nou titlu este intitulat “Vize, azil, imigraţie şi alte politici
legate de libera circulaţie a persoanelor”. În acest fel, controlul frontierelor
exterioare, azilul, imigraţia şi cooperarea judiciară în domeniul civil au
intrat în competanţa Comunităţii.
Acest proces de comunitarizare a fost efectuat în mod progresiv de-a
lungul celor cinci ani ce au urmat intrării în vigoare a tratatului. În aceste
domenii Consiliul hotărăşte pe baza votului unanim.

67
 Tratatul de la Amsterdam prevede de asemenea “încorporarea
acquis-ului de la Schengen"3.
Cooperarea întărită
Tratatul de la Amstredam dă posibilitatea acelor state care doresc să
stabilească între ele o cooperare întărită. Este vorba de o “integrare ca la
carte”, care încurajează statele membre să meargă mai departe pe calea
integrării. Având în vedere faptul că Uniunea are tot mai multe state
membre, care nu doresc să progreseze în acelaşi ritm, a fost instituit acest
mecanism de cooperare întărită care dă posibilitatea statelor care doresc să
avanseze mai repede. Acest mecanism este permis în cadrul primului şi
celui de-al treilea pilon, dar este exclus în ceea ce priveşte PESC.
Cooperarea întărită reprezintă deci, în mod clar, o frână pusă în calea
integrării tuturor statelor membre pentru că ea deschide calea unei Europe
cu mai multe viteze, căreie i se opun federaliştii.
Modul de funcţionare al cooperării întărite este bazat pe reguli
extreme de stricte, prevăzute la articolul 43, care conţine dispoziţii generale.
Conform acestui articol, cooperarea întărită trebuie să răspundă anumitor
principii. Astfel, ea trebuie:
 Să favorizeze obiectivele UE;
 Să nu fie utilizată decât ca ultimă soluţie, atunci când
obiectivele propuse nu pot fi atinse prin aplicarea
procedurilor obişnuite;
 Să fie lansată de către majoritatea statelor membre;
 Să nu afecteze competenţele, drepturile, obligaţiile şi
interesele statelor care nu participă în cadrul ei;
 Să rămână deschisă tuturor statelor membre;
 Să fie în conformitate cu regulile acquis-ului comunitar.
În ceea ce priveşte primul pilon, Tratatul precizează, la articolul 11,
că procedura de cooperare poate fi introdusă de către statele membre. Ele
adresează în acest sens o cerere Comisiei “care poate prezenta Consiliului o
propunere în acest sens. Dacă nu supune această propunere, Comisia
comunică motivele ce au stat la baza respingerii statelor membre interesate”.

3
Acordul de la Schengen a fost semnat la 14 iunie 1985 la Schengen de către Germania,
Belgia, Franţa, Luxemburg şi Olanda. La rîndul său, Convenţia de la Schengen a fost
semnată la 19 iunie 1990 de către aceleaşi cinci state. Aceasta a stabilit condiţiile de
aplicare şi garanţiile referitoare la libera circulaţie a persoanelor, fiind ratificată de
următoarele state: Italia (1990), Spania şi Portugalia (1991), Grecia (1992), Austria (1995),
Suedia, Finlanda şi Danemarca (1996). Islanda şi Norvegia, deşi nu fac parte din
Comunitatea europeană sunt asociate acestui spaţiu prin acordurile de liberă circulaţie pe
care le-au stabilit cu Danemarca, Suedia şi Finlanda.
68
 Autorizaţia pentru iniţierea acestor proceduri este acordată de către
Consiliu, care votează pe baza majorităţii calificată, după consultarea
Parlamentului European. Dacă un stat se opune din motive importante de
politică naţională, Consiliul nu poate hotărî în acest sens. În schimb,
Consiliul UE poate cere Consiliului European să decidă. Aceasta ia decizia
pe baza votului unanim.
Subsidiaritatea
Subsidiaritatea face obiectul unui protocol anex al Tratatului de la
Amsterdam. Conform acestui protocol, orice propunere legislativă trebuie
însoţită de o declaraţie în care să fie expuse motivele care stau la baza
acesteia, trebuind să se demonstreze că respectiva propunere respectă
principiul subsidiarităţii.

b. Cel de-al doilea pilon

Cu scopul de a creşte eficacitatea PESC, Tratatul de la Amsterdam
prevede posibilitatea adoptării de strategii comune. Acestea sunt stabilite de
către Consiliul European, la recomandarea Consiliului UE, care poate,
astfel, adopta pe baza majorităţii calificate, acţiuni sau poziţii comune
necesare aplicării acestor strategii. Dacă o strategie comună nu este adoptată
conform acestei proceduri, acţiunile şi poziţiile comune urmează să fie
adoptate pe baza votului unanim de către Consiliu. În acest caz poate
funcţiona mecanismul de “abţinere constructivă”.
Acest mecanism este instituit prin art. 23 al Tratatului şi prevede că,
în cazul în care o decizie este adoptată în unanimitate, abţinerea unuia sau
mai multor state nu poate bloca adoptarea respectivei decizii. Un stat poate
“să-şi exprime abţinerea printr-o declaraţie formală. În acest caz el nu poate
fi obligat să aplice decizia, dar trebuie să accepte faptul că respectiva decizie
implică întreaga Uniune. Într-un spirit de solidaritate reciprocă, statul
membru care apelează la această procedură are obligaţia să se abţină de la
orice acţiune care ar putea intra în conflict cu vreo iniţiativă a Uniunii
bazată pe această decizie sau să o împiedice în vreun fel. Dacă membrii
Consiliului care îşi exprimă abţinerea printr-o astfel de declaraţie reprezintă
o treime din totalul voturilor din cadrul Consiliului, atunci decizia nu este
adoptată”. Trebuie precizat faptul că, Tratatul de la Amsterdam exclude
posibilitatea recurgerii la procedura cooperării întărite în cadrul acestui
pilon, unde ea ar putea fi, totuşi, utilă.

69
 c. Cel de-al treilea pilon
Modificările din cadrul celui de-al treilea pilon
După cum am văzut, o serie de domenii din cadrul acestui pilon au
fost transferate primului pilon. Acestea se referă la controlul frontierelor
exterioare, azilul, imigraţia şi cooperarea judiciară în domeniul civil.
Obiectivul Uniunii în cazul acestui pilon, este precizat în cadrul
articolului 29 al Tratatului. Acesta prevede că Uniunea trebuie să “ofere
cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie într-un spaţiu al libertăţii, securităţii
şi justiţiei, prin elaborarea unei acţiuni comune a statelor membre în
domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală, în prevenirea
rasismului şi xenofobiei şi în lupta împotriva acestor fenomene. Acest
obiectiv este atins prin prevenirea criminalităţii, organizate sau de altă
natură, şi prin lupta împotriva acestui fenomen, mai ales a terorismului, a
tratatamentului aplicat fiinţelor umane şi crimele săvârşite împotriva
copiilor, a traficului de droguri şi de arme, a corupţiei şi a fraudei…”.
Consiliul hotăreşte în acest domeniu pe baza votului unanim, la
propunerea Comisiei sau a unui stat membru.

Cooperarea întărită
Procedura de cooperare întărită se poate aplica şi în cazul celui de-al
treilea pilon (JAI). Astfel, dispoziţiile generale abordate în cadrul primului
pilon se aplică în mod identic şi în cazul celui de-al treilea, în afara celei
care priveşte autorizaţia din partea Comisiei, care nu mai este necesară, fiind
limitată la un simplă înştiinţare (art.40). Această dispoziţie este în
conformitate cu spiritul JAI, bazat pe cooperarea interguvernamentală.

 E. Bilanţ
Aportul Tratatului de la Amsterdam la procesul de integrarea
europeană este departe de a fi satisfăcător. Trebuie, însă, subliniat faptul că
Tratatul conţine o serie de dispoziţii care vizează crearea unui adevărat
“spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei”, permiţând şi o integrarea mai
rapidă prin mijlocirea indirectă a mecanismelor de cooperare întărită.
În schimb, Tratatul nu conţine decât puţine dispoziţii referitoare
referitoare la reformele instituţionale în vederea extinderii. Astfel, un
protocol referitor la acest subiect este anexat Tratatului. El prevede mai ales
organizarea unei noi Conferinţe Interguvernamentale (CIG) privitoare la
aceste probleme.
Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare începând de la 1 mai
1999. Consiliul European de la Köln din 3 şi 4 iunie 1999 a confirmat
necesitatea organizării unei noi Conferinţe Interguvernamentale şi a
70
modificat calendarul stabilit în protocolul anexat Tratatului de la
Amsterdam. În cadrul acestei Conferinţe, statele membre s-au pus de acord
asupra necesităţii elaborării unei carte a drepturilor fundamentale, care să
cuprindă ansamblul drepturilor fundamentale în vigoare în statele Uniunii.
Noua Conferinţă Interguvernamentală a debutat la 15 februarie 2000,
ea dând naştere Tratatului de la Nisa.

10.2. Tratatul de la Nisa

 A. Semnarea
 Tratatul de la Nisa a fost semnat la 26 februarie 2001.
 B. Data intrării în vigoare
 Tratatul de la Nisa a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.
Ultimul stat care l-a ratificat pe calea referendumului, la 19
octombrie 2002, a fost Irlanda. La această dată, 62,89%
dintre irlandezi au votat în favoarea tratatului, după ce în
2001 l-au respins. O a doua respingere ar fi făcut probabil
tratatul inutil şi ar fi compromis în mod grav viitoarele
extinderi.
 C. Conţinutul tratatului
Tratatul semnat la Nisa la 26 februarie 2001, a modificat din nou
funcţionarea instituţiilor europene. El se referă, de asemenea, şi la
cooperarea întărită.
În cadrul întâlnirii de la Nisa au fost pregătite viitoarele extinderi şi a
fost stabilit calendarul viitoarelor aderări.
Modificările instituţionale prevăzute în cadrul Tratatului de la Nisa
au menirea de a permite Uniunii lărgite să lucreze în mod eficient. Tratatul
insistă mai ales pe trei puncte, care nu au fost reglementate la Amsterdam.
Concluzionând, se poate spune că Tratatul schiţează evoluţia instituţiilor
europene după viitoarele extinderi.

 D. Reformele instituţionale
Amintim aici doar principalele modificări în materie instituţională.
Parlamentul
Noua alcătuire a Parlamentului European a devenit operaţională în
urma ultimelor alegeri, care au avut loc în anul 2004.
Tratatul de la Amsterdam a fixat numărul de deputaţi europeni la
700. Trataul de la Nisa a ridicat numărul lor la 732.
Puterile Parlamentului sunt din nou lărgite, procedura de codecizie
fiind extinsă la noi domenii.

71
 Consiliul UE
Ponderea voturilor în cadrul Consiliului UE a fost modificată, fiind
aplicabilă începând cu 1 ianuarie 2005, dată la care majoritatea calificată e
obţinută dacă sunt îndeplinite două condiţii.

Numărul de deputaţi din cadrul Parlamentului European4

(până în iunie 2004)

Germania 99 Portugalia 25
Franţa 87 Suedia 22
Italia 87 Austria 21
Marea Britanie 87 Danemarca 16
Spania 64 Finlanda 16
Olanda 31 Irlanda 15
Belgia 25 Luxemburg 6
Grecia 25 TOTAL 626

Numărul de deputaţi din cadrul Parlamentului european5

(din iunie 2004)

Germania 99 Bulgaria 17
Marea Britanie 72 Austria 17
Franţa 72 Slovacia 13
Italia 72 Danemarca 13
Spania 50 Finlanda 13
Polonia 50 Irlanda 12
România 33 Lituania 12
Olanda 25 Letonia 8
Grecia 22 Slovenia 7
Republica Cehă 20 Estonia 6
Belgia 22 Cipru 6
Ungaria 20 Luxemburg 6
Portugalia 22 Malta 5
Suedia 18 TOTAL 732

4
În ordinea importanţei.
5
În ordinea importanţei.
72
 Ponderea voturilor în cadrul Consiliului UE

Germania 29 Bulgaria 10
Marea Britanie 29 Austria 10
Franţa 29 Slovacia 7
Italia 29 Danemarca 7
Spania 27 Finlanda 7
Polonia 27 Irlanda 7
România 14 Lituania 7
Olanda 13 Letonia 4
Grecia 12 Slovenia 4
Republica Cehă 12 Estonia 4
Belgia 12 Cipru 4
Ungaria 12 Luxemburg 4
Portugalia 12 Malta 3
Suedia 10 TOTAL 345

Decizia este adoptată dacă majoritatea calificată este atinsă

(255/345).
Dacă un alt stat membru o cere, este necesar ca majoritatea calificată
să reprezinte 62% din totalul populaţiei UE. Dar această cerinţă nu este
automată deoarece ea nu poate fi solicitată decât atunci când se impune o
verificare.
Tratatul cuprinde şi o serie de prevederi referitoare la aprofundarea
procesului de integrare. Una dintre cele mai importante măsuri în acest sens
este cea referitoare la extinderea domeniilor în care se hotăreşte pe baza
majorităţii calificate. Astfel, din momentul aplicării, 90% dintre deciziile
UE trebuiau să fie luate pe baza majorităţii calificate. În câteva domenii,
însă, hotărâririle trebuiau luate în continuare pe baza votului unanim (de
exemplu sănătate, fiscalitate şi securitate socială).
Pentru a proteja valorile democratice, procedura instituită prin
Tratatul de la Amsterdam este completată. Noua procedură permite
introducerea unei proceduri de alertă. În acest caz, Consiliul UE, după
consultarea Parlamentului, adresează o recomandare statului membru în care
s-a produs o violare a drepturilor fundamentale. În acest caz, Consiliul
hotăreşte pe baza majorităţii a 4/5 din membrii săi.

73
 Comisia
În ceea ce priveşte Comisia, problema structurii sale nu este definitiv
reglementată la ora actuală. Se consideră, astfel, că alcătuirea sa va evolua
de-a lungul timpului:
 Din anul 2005, Comisia trebuie este alcătuită din câte un
reprezentant al fiecărui stat membru (până la acest moment
cele patru mari state ale UE aveau câte doi comisari);
 În momentul în care UE va număra 27 de membri, numărul
de comisari va fi inferior numărului de state membre.
Membrii vor fi desemnaţi pe baza rotaţiei egalitare. Numărul
precis de membri şi ordinea rotaţiei nu sunt încă stabilite la
ora actuală ele urmând a fi stabilite în momentul în care
Uniunea va număra 27 de membri.
Articolul 214 al Tratatului de la Nisa modifică şi modul de
desemnare al membrilor Comisiei. Potrivit acestui articol, Preşedintele
Comisiei urmează a fi desemnat de către Consiliul european care hotăreşte
pe baza majorităţii calificate. Desemnarea este supusă aprobării
Parlamentului European. Acest articol mai stipulează şi faptul că, Consiliul
European, hotărând pe baza majorităţii calificate şi de comun acord cu
Preşedintele desemnat, adoptă lista celorlalte personalităţi pe care
preconizează să le numească ca şi comisari, listă stabilită în conformitate cu
propunerile făcute de către fiecare stat membru. Preşedintele şi ceilalţi
membri ai Comisiei, astfel desemnaţi, sunt supuşi, în calitate de corp politic,
unui vot de aprobare final din partea Parlamentului European. În final,
Preşedintele şi membrii desemnaţi ai Comisiei sunt numiţi de către Consiliu,
care hotăreşte pe baza majorităţii calificate.
Articolul 214 are şi un aspect mai controversat. Astfel, potrivit
prevederilor acestuia, Consiliul European statuează pe baza majorităţii
calificate, ceea ce înseamnă că unele state membre pot asista la impunerea
unui Preşedinte al Comisiei şi a unor comisari cu care ele nu sunt de acord.
Tratatul prevede şi o creştere a puterilor preşedintelui (art.217).

Instituţii jurisdicţionale
Tratatul de la Nisa modifică competenţele instituţiilor
jurisdicţionale. El extinde mai ales competenţele Tribunalului de Primă
Instanţă la toate recursurile directe (mai ales cele în anulare) şi la anumite
recursuri prejudiciare. Totodată, competenţele CJCE sunt extinse.
Prevăzute în Tratatul de la Amsterdam, modalităţile de punere în
aplicare a cooperării întărite sunt modificate prin Tratatul de la Nisa.

74
  Tratatul stabileşte la 8 numărul minim (în locul majorităţii) de state
membre necesare pentru introducerea cooperării întărite.
 Dreptul de veto acordat statelor membre prin Tratatul de la
Amsterdam este acum eliminat.
Tratatul de la Nisa mai introduce şi noi dispoziţii în domeniul
Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC). Astfel, el autorizează
statele membre să recurgă la cooperarea întărită pentru punerea în aplicare a
unor acţiuni sau poziţii comune – iniţiativă până atunci imposibilă în
virtutea tratatelor precedente. Trebuie remarcat faptul că de la aceste
cooperări sunt excluse, în conformitate cu articolul 27 B, ” problemele care
au implicaţii militare sau în domeniul apărării”.

 E. Carta drepturilor fundamentale

În cadrul Consiliului European din 3 şi 4 iunie 1999 de la Köln, şefii
de stat şi de guvern au căzut de acord asupra faptului că era necesară, având
în vederea amploarea procesului de dezvoltare pe care îl luase Uniunea,
întărirea caracterului său democratic şi reunirea drepturilor fundamentale în
vigoare într-un document unic.
Elaborarea proiectului Cartei a revenit unei convenţii. Structura
acestei convenţii era una deosebită, având în vedere faptul că ea cuprindea
un reprezentant din partea fiecărui guvern al statelor membre, un
reprezentant al Comisiei, 16 membri ai Parlamentului European şi 2 delegaţi
din partea fiecărui parlament naţional. În cadrul convenţiei se amestecă,
astfel, reprezentanţii europeni şi cei naţionali, proveniţi atât din ramura
executivă, cât şi din cea legislativă. Au fost prezenţi şi doi reprezentanţi ai
CJCE (Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene) şi ai Consiliului Europei,
pe post de observatori. Mai mult, CES (Comitetul Economic şi Social),
Comitetul Regiunilor (CR), precum şi Mediatorul european au fost invitaţi
să participe la dezbateri.
Proiectul Cartei a fost supus atenţiei Consiliului european, reunit la
Biarritz , pe 13 şi 14 octombrie 2000, care l-a primit în mod favorabil.
Parlamentul European s-a pronunţat în acelaşi sens în noiembrie. În fine, pe
7 decembrie 2000, Carta Drepturilor Fundamentale a fost aprobată de către
toate cele trei instituţii (Comisia, Consiliul, Parlamentul), în perioada
întrunirii de la Nisa.
În cadrul Consiliului European de la Nisa s-a decis ca textul Cartei
să nu fie integrat în Tratate, ci să se examineze chestiunea statutului său
juridic în cadrul dezbaterilor asupra viitorului Uniunii Europene, ce urmau
să se deschidă la 1 ianuarie 2001.

75
 Carta este alcătutită din şapte capitole, dintre care cel de-al şaptelea
defineşte dispoziţiile generale.

Capitolul 1: demnitate
Demnitate umană, dreptul la viaţă, dreptul la integritatea persoanei,
interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante, interzicerea sclavajului şi a muncii forţate.

Capitolul 2: libertate
Dreptul la libertate şi la siguranţă, respectul vieţii private şi
familiale, protecţia datelor cu caracter personal, dreptul de căsătorie şi de
fondare a unei familii, libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie,
libertatea de exprimare şi de informare, libertatea de reuniune şi de asociere,
libertatea artelor şi ştiinţelor, dreptul la educaţie, libertatea profesională şi
dreptul de a lucra, libertatea de a întreprinde, dreptul de proprietate, dreptul
de azil, protecţie în caz de îndepărtare, expulzare şi extrădare.

Capitolul 3: egalitate
Egalitate în drepturi, ne-discriminare, diversitate culturală, religioasă
şi lingvistică, egalitate între bărbaţi şi femei, drepturile copilului, drepturile
persoanelor în vârstă, integrarea persoanelor handicapate.

Capitolul 4: solidaritate
Dreptul la informare şi la consultare al muncitorilor în cadrul
întreprinderilor, dreptul la negociere şi la acţiuni colective, dreptul de acces
la serviciile de plasare, protecţie în caz de concediere nejustificată, condiţii
de muncă juste şi echitabile, interzicerea muncii copiilor şi protecţia
tinerilor care muncesc, viaţă familială şi viaţă profesională, securitate
socială şi ajutor social, protecţia sănătăţii, accesul la servicii de interes
economic general, protecţia mediului, protecţia consumatorilor.

Capitolul 5: cetăţenie
Dreptul de vot şi de eligibilitate la alegerile pentru Parlamentul
European, dreptul de vot şi de eligibilitate la alegerile municipale, dreptul la
o bună administraţie, dreptul de acces la documente şi la Mediator, dreptul
de petiţie, libertatea de circulaţie şi de sejur, protecţie diplomatică şi
consulară.

76
Capitolul 6: justiţie
Dreptul la un recurs efectiv şi la un tribunal imparţial, prezumţia de
nevinovăţie şi dreptul la apărare, principiile de legalitate şi de
proporţionalitate a delictelor şi a pedepselor, dreptul de a nu fi judecat şi
pedepsit de două ori pentru aceeaşi infracţiune.
Carta reuneşte într-un singur document ansamblul drepturilor
personale. Aceste drepturi sunt de trei feluri şi se bazează pe texte juridice
deja existente: civile, aşa cum sunt definite ele de Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, politice, aşa cum sunt definite prin Tratatele UE, şi
sociale, aşa cum sunt stabilite în Carta Comunitară a Drepturilor Sociale ale
Muncitorilor adoptată la Strasbourg în decembrie 1989.

77
 CAPITOLUL 11
PROIECTUL PRIVIND STABILIREA UNEI
CONSTITUŢII PENTRU EUROPA

Cu ocazia Consiliului European de la Laeken din 14 şi 15 decembrie

2001, şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre au convenit asupra
necesităţii convocării unei convenţii, în cadrul căreia să se discute
posibilitatea iniţierii unei reforme instituţionale.
Această convenţie avea drept obiectiv principal pregătirea
conferinţei interguvernamentale din 2004. Convenţia s-a reunit începând cu
1 martie 2002. În cadrul acesteia s-au discutat problemele legate de reforma
instituţională şi de oportunitatea stabilirii unei constituţii europene.
Preşedenţia Convenţiei a fost asigurată de către Valéry Giscard d’Estaing
(fostul Preşedinte al Republicii franceze), în timp ce Giuliano Amato (fostul
Preşedinte al Consiliului italian) şi Jean-Luc Dehaene (fostul prim-ministru
belgian) au fost cei doi vicepreşedinţi.
Structura Convenţiei pentru viitorul Europei este aproape identică cu
cea a Convenţiei întrunite pentru elaborarea Cartei Drepturilor
fundamentale.
Scopul acestei noi convenţii era de a reflecta asupra problemelor
legate de structura Uniunii Europene. Era necesară o Constituţie Europeană?
Trebuie mers spre o Europă federală? Trebuie să se rămână la o Europă
compusă din state naţionale?
La 28 octombrie 2002, Valéry Giscard d’Estaing a prezentat un prim
proiect de constituţie europeană. Acest text pare a realiza un compromis
între tezele federale şi cele interguvernamentale, ceea ce este evident chiar
de la articolul 1: “O uniune de state europene, care îşi păstrează identitatea
naţională, care îşi coordonează în mod strâns politicile la nivel european şi
care gestionează la nivel federal, o serie de competenţe comune”.6
Lucrările Convenţiei s-au finalizat la 13 iunie 2003, cu elaborarea
unui proiect de constituţie europeană, care a fost discutat în cadrul Summit-
ului european de la Bruxelles din decembrie 2003. În cadrul acestei întâlniri
au ieşit la iveală o serie de divergenţe între statele membre, care au făcut
imposibilă ajungerea la un acord în acel moment. Principalele dezbateri au
fost legate de numărul de comisari europeni din cadrul Comisiei. După cea
de-a cincea extindere, din anul 2004, numărul comisarilor s-a ridicat la 25
(câte unul pentru fiecare stat membru) ceea ce însemna că cele cinci mari

6
Le Monde, 28 octombrie 2002.
78
state ale Uniunii Europene – Germania, Franţa, Italia, Spania, Marea
Britanie – au trebuit să renunţe la un comisar, având în vedere că înainte de
această dată dispuneau de câte doi comisari. Tratatul de la Nisa prevedea
instituirea unui sistem de rotaţie, mai ales în perspectiva unei Uniuni
Europene lărgite, compusă din 27 de state membre. Divergenţele au fost
generate de unele propuneri care vizau reducerea numărului de comisari,
ceea ce ar fi însemnat că nu toate statele membre ar fi fost reprezentate de
către un comisar. Un alt punct de litigiu l-a reprezentat reforma regulilor
privitoare la numărul de voturi deţinute de către fiecare stat membru în
interiorul Consiliului Uniunii Europene, deoarece unele state considerau că
pierdeau din influenţă, mai ales Spania şi Polonia. Dezbaterile s-au purtat
mai ales în jurul implementării unui sistem de vot bazat pe dubla majoritate
calificată, definită în proiectul elaborat de către Convenţie ca reunind cel
puţin 50% dintre statele membre reprezentând 60% din populaţie. Din
păcate, statele membre nu au reuşit să ajungă la un consens în privinţa
acestor probleme. În acest fel, Summit-ul european de la Bruxelles s-a
soldat cu un eşec.
Concluzia majorităţii analiştilor, în urma Summit-ului, a fost că
statele membre nu vor putea ajunge în scurt timp la un consens, datorită
unor puternice divergenţe existente în interiorul Uniunii. Existau chiar voci
care susţineau că un acord nu poate fi atins decât în doi sau trei ani.
Atentatele de la Madrid din 11 martie 2004 au modificat însă poziţiile
statelor care blocau negocierile. Spania, în urma victoriei socialiştilor din
cadrul alegerilor din 2004, îşi va modifica radical discursul, pledând pentru
ajungerea la un acord. Polonia, care se vede în acest fel izolată, este nevoită
să acepte proiectul de constituţie.
Proiectul de constituţie a fost încheiat astfel de către statele membre
la 18 iunie 2004, la Bruxelles, la sfârşitul preşedinţiei irlandeze. Tratatul
care stabilea o constituţie europeană a fost semnat în mod solemn de către
cei 25, la 29 octombrie 2004 la Roma, pe Capitoliu, acolo unde, în 1957, au
fost semnate Tratatele de la Roma, cele care au fondat Comunităţile
Europene.
Dificultăţile evocate mai înainte, referitoare la alcătuirea Comisiei şi
la sistemul de vot din interiorul Consiliului Uniunii Europene, au fost astfel
depăşite prin adoptarea unei soluţii de compromis.
În ceea ce priveşte problema alcătuirii Comisiei, soluţia de
compromis la care s-a ajuns viza liniştirea statele care doreau menţinerea
regulii unui comisar pentru fiecare ţară membră. Astfel, deşi nu toate statele
urmau să dispună de câte un comisar, a fost pus la punct un sistem de
rotaţie, prin care se prevedea un număr mai important de comisari decât cel
79
prevăzut iniţial în proiectul de constituţie elaborat de către Convenţie. Din
anul 2014 numărul comisarilor urma să reprezinte două treimi din numărul
statelor membre. Cu toate acestea, regula mai sus menţionată putea fi
modificată în cadrul unui Consiliu European.
În ceea ce priveşte regulile majorităţii calificate, pragurile prevăzute
iniţial au fost ridicate pentru a menaja interesele staelor care se temeau că îşi
vor pierde o parte din influenţă, dar aceste noi reguli erau însoţite de o serie
de derogări. Majoritatea calificată este astfel definită: o decizie trebuie să
reuneasă voturile a 55% dintre statele membre reprezentând cel puţin 65%
din populaţia Uniunii Europene, cu condiţia ca majoritatea de 55% să
reprezinte cel puţin 15 state membre. De asemenea, este prevăzută o
minoritate de blocaj. Aceasta trebuia să reunească cel puţin patru state.
Adoptarea de către statele membre a proiectului de Constituţie a fost
salutată de către majoritatea oamenilor politici ca un pas important pe calea
integrării europene. Cu toate acestea, proiectul de Constiuţie (la fel ca toate
Tratatele europene) avea încă de parcurs drumul sinuos al ratificării de către
fiecare stat membru, fie de către puterea legislativă, fie prin referendum.
Modalitatea de ratificare a proiectului de Constiuţie, pe calea
legislativă sau pe calea referndumului, urma să fie decisă de către fiecare
stat membru în parte, deşi au existat unele voci care susţineau organizarea
unui referendum la nivelul întregii Uniuni Europene, în aceeaşi zi.
Reprezentanţii unor instituţii comunitare şi a unor formaţiuni politici au
susţinut această variantă deoarece în acest fel se marca, în mod simbolic,
locul deosebit jucat de Proiectul de Constituţie europeană printre celelalte
Tratate europene. Organizarea unui referendum la nivelul întregii Uniuni
Europene, în aceeaşi zi, ar fi permis organizarea unei adevărate dezbateri la
nivel european şi nu ar fi dus la apariţia în această dezbatere a unor
probleme de nivel strict naţional, aşa cum din nefericire a demonstrat
campania din Franţa.
Având în vedere faptul că tratatul constituţional le conferea
libertatea de alegere, statele membre au optat pentru modalităţi de ratificare
diferite. În unele cazuri, refuzul de a organiza un referendum era în mod clar
dictat de teama unui rezultat negativ. De altfel, în urma votului negativ din
Franţa şi Olanda, majoritatea statelor care nu au ratificat tratatul au decis să
amâne procesul de ratificare. Statele membre care au decis să adopte calea
ratificării parlamentare sunt următoarele: Austria, Belgia, Cipru, Germania,
Grecia, Italia, Letonia, Lituania, Malta, Slovacia, Slovenia şi Ungaria.
Franţa, Luxemburg, Olanda şi Spania au ales cale ratificării prin
referendum.

80
 Victoria lui „nu” a fost resimţită extrem de puternic la nivelul
Uniunii Europene, mai ales că votul negativ a venit din partea a două state
fondatoare: Franţa şi Olanda. Principala consecinţă a eşecului
referendumurilor din Franţa şi Olanda a fost stagnarea momentană a
procesului de construcţie europeană. Doar dezbaterile referitoare la noul
Tratat de la Lisabona au dat un nou impuls procesului de construcţie
comunitară, după cum se va vedea în capitolul următor.

81
 CAPITOLUL 12
TRATATUL DE LA LISABONA

Provocările secolului al XXI-lea cu care se confruntă statele membre

ale Uniunii europene - mondializarea economiei, evoluţia
demografică, schimbările climatice, aprovizionarea cu energie sau
noile ameninţări la adresa securităţii - le-au determinat să
conştientizeze că nu mai sunt în măsură să facă faţă singure tuturor
acestor probleme fără frontiere. Astfel, după doi ani de criză
instituţională, şefii de stat şi de guvern din ţările membre U.E. au
ajuns la un acord asupra unui nou tratat, care să pună capăt
blocajului creat în 2005, după ce francezii şi olandezii au respins,
prin referendum, Constituţuia Europeană. Documentul astfel
materializat prin Tratatul de la Lisabona a fost semnat la 13
decembrie 2007, şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2009, după ce a
fost ratificat de fiecare dintre cele 27 de state membre.
Evoluţiile politice, economice şi sociale au condus şefii de
stat şi de guvern să-şi propună prin Tratatul de la Lisabona să
adapteze instituţiile europene şi metodele lor de lucru, să
consolideze legitimitatea democratică a Uniunii şi a valorilor sale
fundamentale. Tratatul de la Lisabona este rezultatul negocierilor
între statele membre, reunite în cadrul unei conferinţe
interguvernamentale, la lucrările căreia au participat Comisia
Europeană şi Parlamentul European.
La fel ca şi Tratatul de la Amsterdam şi, respectiv Nisa,
Tratatul de la Lisabona este un tratat de amendare a Tratatelor
existente – Tratatul asupra Uniunii Europene, care-şi va păstra
denumirea (T.U.E-nou7) şi Tratatul asupra Comunităţii Europene
(T.C.E.)- acesta urmând să fie redenumit Tratatul privind
funcţionarea U.E. (T. f. U.E.). Cele două tratate, modificate conform
Tratatului de la Lisabona, reprezintă tratatele de bază ale Uniunii, au
aceeaşi valoare juridică, şi vor fi denumite în continuare
,,tratatele”(art. 1, par. 3)
De asemenea, Tratatul privind Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice (Euratom), rămâne în vigoare. Tratatului de la
Lisabona i-au fost anexate 13 Protocoale şi 65 de Declaraţii

7
Îl vom denumi, în lucrarea de faţă, în continuare T.U.E.- nou, potrivit Tratatului
de la Lisabona.
82
 Elaborarea Tratatului – realizat în baza mandatului précis şi
detaliat agreat la Consiliul European din 21-23 iunie 2007de la
Bruxelles– a reluat practice substanţa prevederilor fostului Tratat
Constituţional.
→ Din perspectivă istorică, semnarea Tratatului finalizează procesul
de reformă demarat în 2001 la Laeken şi care urmărae elaborarea unui tratat
cuprinzător pentru Europa. Tratatul de la Lisabona este primul Tratat al
Uniunii pe care România l-a semnat în calitate de stat membru8.
Tratatul de la Lisabona aduce o serie de noutăţi pe care le vom
sublinia cu ocazia prezentării celor două tratate astfel modificate.
Conform noului Tratat Uniunea Europeană dobândeşte
personaliate juridică (art. 48 ), va substitui Comunităţile Europene şi o va
succeede (art. 1 par. 3, T.U.E.-nou).
→ T. U. E. – nou, cuprinde un Preambul şi şase Titluri, după cum
urmează :
- Preambulul introduce un al doilea considerent care pune în lumină
moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a Europei, ca izvor al
dezvoltării valorilor universale ce constă în drepturile inviolabile şi
inalienabile ale persoanei, precum şi libertatea, democraţia, egalitatea şi
statul de drept. T.U.E.- nou are 14 considerente.
→ Titlul I. intitulat ,,Dispoziţii generale”, care prevede că:
- temeiul juridic al Uniunii este T.U.E (nou) şi T. f.U.E., care
cu aceeaşi valoare juridcă;
- Uniunea se întemeiază pe valorile care sunt comune
statelor membre9 (…) potrivit unui nou art. 1a;
- obiectivele Uniunii (art. 2 cu un text nou), sunt: promovarea păcii,
a valorilor sale şi bunăstarea popoarelor sale, promovarea coeziunii
economice, sociale, şi teritoriale, precum şi solidaritatea între statele
membre, promovarea valorilor pe care se întemeiază în relaţiile sale cu
restul comunităţii internaţionale, ceea ce contribuie la (…) respectarea şi
dezvoltarea dreptului internaţional, precum şi la respecarea principiilor
Cartei O.N.U. Obiectivele Uniunii vor fi realizate în funcţie de competenţele
care îi sunt atribuite prin tratate (T.U.E.- nou şi T. f. U.E.),

8
Anterior acestuia România a participat, în octombrie 2004, la Roma, în calitate de
stat candidat, la semnarea Actului Final al Conferinţei care a adoptat Tratatul
Constituţional.
9
Valorile comune statelor membre, prevăzute în art. 1a sunt: respectarea demnităţii
umane, a libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, respectarea drepturilor
omului, a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor
83
 - Uniunea instituie o piaţă internă, care acţionează pentru o
dezvoltare durabilă a Europei (…), şi o uniune economică şi monetară, a
cărei monedă este euro (potrivit art. 2 alin. 3 şi 4);
- relaţia, Uniune şi state membre, este guvernată de principiul
cooperării loiale (art. 3a)
- delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de principiul
atribuirii, exercitarea acestor competenţe fiind reglementată de principiile
subsidiarităţii şi proporţionalităţii (art. 3b, care înlocuieşte art.5).
- Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute
în Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii din 7 decembrie 2000, astfel
cum a fost adaptataă la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care au aceeaşi
valoare juridică cu cea a tratatelor (art. 6 alin. 1)10;
- Uniunea, aderă la Convenţia Europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamental, aderarea respectivă nu
afectează competenţele Uniunii (art. 6)
- Uniunea dezvoltă relaţii privilegiate cu ţările învecinate, în sensul
posibilităţii de a încheia, cu ţările în cauză, acorduri speciale, şi de a
realiza acţiuni în comun (art. 7a nou). Se poate vorbi despre o veritabilă
,,politică de vecinătate” pe care o dezvoltă Uniunea, deşi nu este specificată,
ca atare, printre politicile acesteia.
→ Titlul II, denumit ,,Dispoziţii privind principiile
democratice”, art. 8-8C (care înlocuieşte Titlul II şi art.8) cuprinde
prevederi referitoare la:
- cetăţenia Uniunii, ce aparţine oricărei persoane ce are cetăţenia
unui stat membru, şi care se adaugă cetăţeniei naţionale, fără să o
înlocuiască; Potrivit principiului democraţiei reprezentative, pe care se
întemeiază funcţionarea Uniunii, cetăţenii Uniunii se bucură de anumite
drepturi, în această calitate (art. 8A); T.U.E.-nou, defineşte clar noţiunea
de cetăţenie, iar drepturile şi obligaţiile cetăţenilor Uniunii sunt prevăzute
în tratate (în art. 8A şi 8Bdin T.U.E.-nou, corobotate art. 17 alin. 2 T.
f.U.E)

10
Carta este un adevărat compediu al drepturilor de care beneficiază cetăţenii faţă
de legislaţia europeană, precum dreptul la integritate, interdicţia torturii sau a
tratatamentelor inumane sau degradante, dreptul la libertate, respectul vieţii private
şi de familie, dreptul la educaţie, dreptul la proprietate, ne-discriminarea, egalitatea
între sexe, diversitatea culturală, licvistică şi religioasă etc.
84
 - rolul activ al parlamentelor naţionale în funcţionarea Uniunii (art.
11
8C) ;
→ Titlul III intitulat ,,Dispoziţii privind instituţiile” (art. 9
este înlocuit cu un text nou). Datorită faptului că, Uniunea dobândeşte
personalitate juridică, şi se substituie Comunităţii Europene, preia instituţiile
Comunităţii: Parlamentul European, Consiliul (anterior tratatului, Consiliul
U.E.), Comisia Europeană (denumită în continuare ,,Comisie”) Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene (anterior tratatului, C.J.C.E), Curtea de Conturi,
la care adaugă, cu statut de instituţii, Consiliul European (fosta instituţie
politică a U.E.), Banca Centrală europeană. Cu privire la reglementările
detaliate ale instituţiilor, articolul 9 par. 3 T.U.E.- nou face trimitere, spre
completare, la T. f.U.E.
Reforma instituţională constă în următoarele:
- Parlamentul European (art. 9A) este implicat într-o mai mare
măsură: în procesul legislativ, în exercitarea funcţiilor bugetare şi de control
politic şi consultative, împreună cu Consiliu. Alege preşedintele Comisiei
(art. 9A). Numărul membrilor Parlamentului European – reprezentanţi ai
cetăţenilor Uniunii - nu poate depăşi şapte sute cincizeci, plus preşedintele.
Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod proporţional descrescător,
cu un prag minim de Şase membri pentru fiecare stat membru. Nici unui stat
membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de locuri.
- Consiliul European (art. 9B) dobândeşte statutul de instituţie a
Uniunii; îşi alege un preşedinte stabil cu majoritate calificată,pentru o
durată de doi ani şi jumătate (faţă de şase luni), cu posibilitatea de a fi
reînnoit. Aceasta conferă Uniunii continuitate în definirea orientărilor şi
priorităţilor politice generale., ţinând seama de complexitatea crescută a
,,problemelor europene” rezultată, atât din extinderea Uniunii Europene (de
la 15 la 27 de state, în numai trei ani) cât şi din creşterea numărului

11
Potrivit art. 8 C, rolul activ al parlamentelor naţionale se materializează:
1) prin faptul informării lor de către instituţiile Uniunii cu privire la
proiectele de acte legislative ale Uniunii (potrivit Protocolului privind rolul
parlamentelor naţioanle în cadrul U.E.), sau cu privire la cererile de aderare
la U.E. (în conformitate cu art. 89); 2) prin respectarea principiului
subsidiarităţii; 3) prin participarea la procedurile de revizuire a tratatelor; 4)
prin punerea în aplicare a politicilor Uniunii în spaţiul acesteia (…); 5) prin
participarea la cooperarea interparlamentară (…). De asemenea, adăugăm:
implicarea lor sporită în aspecte privind spaţiul de libertate, securitate şi
justiţie, consolidarea rolului acestora în controlul subsidiarităţii (art.3b, par.
3, teza ultimă).
85
domeniilor de competenţă a U.E. Noua durată a mandatului va permite
statului membru aflat la preşedenţie să-şi coordoneze mai bine startegiile şi
să urmărească efectele acestora.
- Se extind domeniile în care deciziile se adoptă de către Consiliu
(art. 9C ) cu majoritate calificată (în loc de unanimitate):
- fie prin aplicarea majorităţii calificate în domenii care în prezent sunt
supuse votului cu unanimitate (azilul, migraţia, Europol, Eurojust, controlul
la frontiere, iniţiativele înaltului reprezentant pentru P.E.S.C., politica
comună a transporturilor, obiectivul şi organizarea fondurilor structurale şi
fondului de coeziune etc)
- fie prin exinderea votului cu majoritate calificată la noi domenii pentru
care nu există bază juridică, în prezent, în tratatele în vigoare (resursele
proprii ale Uniunii, politica spaţială, energie, sport, turism, protecţie civilă,
cooperarea structurată permanentă în domeniul apărării, protecţia
diplomatică şi consulară, retragerea voluntară a unui stat membru din
Uniune, dreptul de iniţiativă populară, serviciile de inters economic
general, ajutorul umanitar etc)
Excepţiile de la principiul majorităţii calificate în luarea deciziilor
sunt prevăzute de tratate.
Tratatul de la Lisabona simplifică sistemul de vot - prin extinderea
principiului majorităţii calificate – astfel, pentru adoptarea unei decizii este
nevoie de acordul favorabil a 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel
puţin cincisprezece dintre aceştia, şi reprezentând state membre care
întrunesc cel puţin 65% din populaţia Uniunii. Cel puţin patru membri ai
Consiliului pot constitui minoritatea de blocare, în caz contrar se consideră
majoritate calificată. Majoritatea sistemului de vot va intra în vigoare la 1
noiembrie 201412.
Sistemul de preşedenţie rotativă a Consiliului nu dispare, dar se
schimbă. Preşedenţia formaţiunilor Consiliului, cu excepţia celei Afaceri
Externe, este asigurată de reprezentanţii statelor membre în cadrul
Consuliului după un sistem de rotaţie egal, potrivit art 201b din T. f.U.E.
Statele membre au convenit pentru o redistribuire a voturilor statelor
membre în Consiliu, care va fi realizată în mai multe etape în perioada
2014-2017.
- Referitor la Comisie (art. 9D), se reduce numărul
comisarilor europeni de la 27 în prezent la două treimi din numărul statelor
membre, urmând ca ţările să fie reprezentate printr-un sistem de rotaţie,

12
Celelalte condiţii privind votul cu majoritate calificată sunt stabilite de art. 205
alin. 2 din T. f.U.E.
86
începând cu 1 noiembrie 2014. Aceste ,,două treimi” sunt compuse dintr-un
număr de membri, incluzând preşedintele şi Înaltul Reperezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate. Reducerea
numărului de comisari, ce a avut ca punct de plecare dificultatea obţinerii
unui acord între cei 27 de comisari, ar putea crea probleme de ligitimitatea
în privinţa deciziilor, deoarece în anumite momente unele state nu vor avea
reprezentant în Comisie.
- Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie,
Tribunalul - denumit anterior Tribunal de Primă Instanţă – şi tribunale
specializate, înfiinţate pe lângă Tribunal, de către Parlamentul European şi
Consiliu care hotărăsc în coformitatate cu procedura legislativă ordinară.
- Banca Centrală Europeană dobândeşte statutul de instituţie a
Uniunii. Aceasta are personalitate juridică fiind singura abilitată să emită
moneda euro.
→ Titlul IV este este integrat în T. Euratom, astfel cum este
modificat.
→ Titlul IV, care preia denumirea titlului VII, este intitulat
,,Dispoziţii privind formele de cooperare consolidată”.
Statele membre care doresc să stabilească între ele o formă de
cooperare consolidată în cadrul competenţelor neexclusive ale
Uniunii pot recurge la instituţiile acesteia, potrivit prevederilor din
T.U.E.-nou, şi ale art. 280A -280 I din T. f.U.E.
→ Titlul V, este denumit ,,Dispoziţii generale privind acţiunea
externă a Uniunii şi Dispoziţii speciale privind politica externă şi
de securitate comună”.
Capitolul I (este nou introdus ca şi art. 10A 10B, noi) cu
privire la ,,Acţiunea externă”, cuprinde reglemntări referitoare la:
- principiile ce stau la baza acţiunii externe a Uniunii13;
- obiectivele Uniunii în acest sens: politici comune şi acţiuni,
în vederea asigurării cooperării în toate domeniile relaţiilor
internaţioanale;
- rolul Consiliului European şi al Consiliului în identificarea
intereselor şi obiectivelor startegice ale Uniunii în acţiunea externă.

13
Principiile sunt: democraţia, statul de drept, universalitatea şi
indivizibilitatea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
respectarea demnităţii umane, principiile egalităţii şi solidărităţii, precum şi
respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a dreptului
internaţional;

87
 Pe baza principiilor enunţate Uniunea dezvoltă şi
construieşte parteneriate cu ţările şi cu organizaţiile internaţionale,
regionale sau globale.
Capitolul al II-lea, secţiunea 1, este intitulat ,,Dispoziţii
speciale referitoare la Politica externă şi de securitate comună
(P.E.S.C.). T. U.E.- nou introduce un art. 10C potrivit căruia
,,Competenţa Uniunii în materie de politică externă şi de securitate
comună include:
- toate domeniile politicii externe,
- toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, şi la
definirea treptată a unei politici de apărare commune, care poate să
conducă la o apărare comună.
Uniunea poate încheia acorduri cu sau mai multe state sau
organizaţii internaţionale, în domeniile ce fac obiectul polticii
externe şi de securitate comună (art. 24 nou).
Tratatul de la Lisabona creează funcţia de Înalt Reprezentant
al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate care pune
în aplicare P.E.S.C., prin utilizarea mijloacelor naţionale şi ale
Uniunii.
Înaltul Reprezentant este vicepreşdinte al Comisiei
Europene, şi reprezintă Uniunea în chestiunile referitoare la
P.E.S.C., în relaţiile cu state terţe sau organizaţii interanţioanle.
Postul de înalt reprezentant ,,nu va interfera cu responsabilităţile
statelor membre în ceea ce priveşte formularea şi implementarea
politicilor sale externe”
Capitolul al II-lea, secţiunea 2, Dispoziţii privind politica de
securitate şi de apărare comună (P.S.A.C). Politica de securitate şi
de apărare comună – P.S.A.C. - face parte integrantă din P.E.S.C.
Această politică include definirea treptată a unei politici de apărare
comune a Uniunii. Pentru punerea în aplicare a P.S.A.C. statele
membre pun la dispoziţia Uniunii capacităţi civile şi militare pentru
a contribui la obiectivele definite de Consiliu.
T.U.E.- nou introduce, pentru statele membre care întrunesc
cele mai înalte capacităţi militare şi care au subscris la angajamente
mai stricte în materie (…), posibilitatea de a stabili o cooperare
structurată permanentă în cadrul Uniunii (reglementată de art. 28E).
În cadrul P.S.A.C., Tratatul de la Lisabona include o clauză
de solidaritate între statele membre ce presupune ca, în situaţia în
care un stat membru face obiectul unie agresiuni armate pe teritoriul
său, celelalte state membre sunt obligate să îi acorde ajutor şi
88
asistenţă prin toate mijloacele de care dispun, potrivit art. 51 din
Carta O.N.U.. În acest scop, se infiinţează Agenţia Europeană de
Apărare, sub autoritatea Consiliului) în domeniul dezvoltării
capacităţilor de apărare, cercetare, achiziţii şi armament (art. 28A,
alin. 3)
→ Titlul VI (fostul Titlul VIII), introduce art. 46A (nou),
care defineşte statutul juridic al Uniunii Europene, prevede că
,,Uniunea Europeană are personalitate juridică”. Declaraţia politică
ataşată Tratatului precizează că personalitatea juridică a Uniunii, nu
dă acesteia dreptul de a se substitui statelor membre în chestiuni
pentru care nu a primit mandate să o facă.
Articolul 48 se înlocuieşte cu un text nou, referitor la
modificarea Tratatelor, în conformitate cu o procedură de revizuire
ordinară (alin. 2), şi o procedură nde revizuire simplificată (alin. 6).
Articolul 49, cu privire la procedura de aderare, se modifică,
în privinţa informării despre această cerere, a Parlamentul European
şi parlamentele naţionale (…).
Articolul 49A, introduce posibilitatea pentru orice stat
membru, potrivit normelor sale constituţionale, să se retragă din
Uniune. T.U.E.-nou, prevede pentru statul retras, posibilitatea, de a
depune o nouă cerere de aderare.

89
90
 PARTEA a II-a

INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

91
 CAPITOLUL 1
SISTEMUL EXECUTIV

1.1.CONSILIUL EUROPEAN
Neprevăzută în cadrul Tratatului de la Roma, această importantă
instituţie a apărut ca un rezultat firesc al practicii politice din cadrul
Comunităţii Europene (numeroasele întâlniri din perioada 1961-1964), ea
luând fiinţă în mod oficial în urma Conferinţei de la Paris din 10 decembrie
1974, fiind mai apoi înscrisă şi în Actul Unic European. Tratatul de la
Maastricht a fost cel care i-a stabilit funcţiunile, reluând anumite propuneri
ale Declaraţiei de la Stuttgart din 19 iunie 1983. Cu intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009, Consiliul European a devenit
o instituţie de sine stătătoare. Preşedintele Consiliului este Herman Van
Rompuy.
 Organizarea
Consiliul European grupează şefii de stat şi de guvern ai statelor
membre împreună cu Preşedintele Consiliului, Preşedintele Comisiei şi
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afacerile Externe şi Politica de
Securitate (la ora actuală această funcţie este ocupată de Catherine Ashton –
Marea Britanie). Secretarul General al Consiliului participă şi el adeseori la
şedinţele Consiliului, în virtutea unei practici dezvoltate de-a lungul anilor.
Atunci când agenda o impune, membrii Consiliului European pot
decide să fie însoţiţi de un ministru, iar în cazul Preşedintelui Comisiei,
acesta poate fi însoţit de un membru al Comisiei.
Consiliul European se întruneşte o dată la şase luni, la iniţiativa
Preşedintelui. Atunci când situaţia o impune, Preşedintele poate convoca o
întrunire specială a Consiliului.
În marea majoritate a cazurilor, Consiliul European adoptă deciziile
pe baza consensului, exepţie făcând cazurile în care prevederile Tratatelor
impun o altă procedură. Astfel, în unele cazuri Consiliul European poate
decide pe baza unanimităţii sau a majorităţii calificate.
Consiliul European îşi alege Preşedintele pe baza majorităţii
calificate. Durata mandatului Preşedintelui este de doi ani şi jumătate, cu
posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată.
Consiliul European se întruneşte la ora actuală la Bruxelles (până în
anul 2003 întrunirile aveau loc în ţara care deţinea Preşedinţia Uniunii), în
clădirea Justus Lipsius. Lucrările sunt pregătite de Secretariatul General al
Consiliului.

92
 CONSILIILE EUROPENE ORDINARE ŞI EXTRAORDINARE
ŢINUTE ÎN PERIOADA 1999-2003

ORAŞE DATA
Berlin Martie 1999
Köln Iunie 1999
Tampere Octombrie 1999
Helsinki Decembrie 1999
Lisabona Martie 2000
Feria Iunie 2000
Biarritz Octombrie 2000
Nisa Decembrie 2000
Stockholm Martie 2001
Göteborg Iunie 2001
Bruxelles Septembrie 2001
Gand Octombrie 2001
Laeken Decembrie 2001
Barcelona Martie 2002
Sevilla Iunie 2002
Bruxelles Octombrie 2002
Copenhaga Decembrie 2002
Bruxelles Martie 2003
Tesalonic Iunie 2003

 Atribuţii
Organism interguvernamental, Consiliul European are menirea de a
defini direcţiile majore de evoluţie politică şi economică ale Uniunii
europene, precum şi priorităţile şi calendarul Uniunii.
o Acţiuni pe plan politic: revizuirea tratatelor, construcţia
politică a Europei, politica de imigraţie.
o Acţiuni pe plan militar: în Bosnia, în Kosovo (dar în
cooperare cu NATO).
o Acţiuni pe plan economic: Politica Agricolă Comună,
Uniunea economică şi monetară.
o Acţiuni pe plan social: politica socială, agenda socială.
De asemenea, Consiliul ia poziţie în cazul dosarelor sensibile ale
momentului şi formulează recomandări.

93
  Finanţarea PAC: Consiliul de la Berlin-martie 1999
 Reforma instituţiilor: Consiliul de la Nisa-decembrie2000
 Lupta contra terorismului: Consiliile de la Bruxelles şi
Laeken-septembrie şi decembrie 2001
 Politica de imigraţie: Consiliul de la Sevilla-iunie 2002

1.2. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

Tratatul prin care instituţiile celor trei Comunităţi Europene au
fuzionat a fost semnat la 8 aprilie 1965 şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1967.
Vechiul Consiliu de Miniştri a devenit Consiliul Uniunii Europene
după intrarea în vigoare la 1 noiembrie 1993 a Tratatului de la Maastricht.
Această instituţie reprezintă interesele statelor membre ale Uniunii.

■ Structura Consiliului Uniunii

Este alcătuit din 27 de miniştrii ai statelor membre (Afaceri externe,
Justiţie şi Interne, Agricultură, Economie/Finanţe în funcţie de subiectul
discutat). Preşedinţia se schimbă la fiecare şase luni, în conformitate cu
decizia din 1 ianuarie 1995.

LISTA ŢĂRILOR AFLATE LA PREŞEDENŢIA CONSILIULUI

UNIUNII DIN 1999 PÂNĂ ÎN 2009
ANUL Primul semestru Al doilea semestru
1999 Germania Finlanda
2000 Portugalia Franţa
2001 Suedia Belgia
2002 Spania Danemarca
2003 Grecia Italia
2004 Irlanda Olanda
2005 Luxemburg Marea Britanie
2006 Austria Finlanda
2007 Germania Portugalia
2008 Slovenia Franţa
2009 Rep. Cehă Suedia
2010 Spania Belgia
2011 Ungaria Polonia

94
 PONDEREA VOTURILOR ÎN CADRUL CONSILIULUI
ÎN ANUL 2003

Germania 10 Portugalia 5
Franţa 10 Austria 4
Italia 10 Suedia 4
Marea Britanie 10 Danemarca 3
Spania 8 Irlanda 3
Belgia 5 Finlanda 3
Grecia 5 Luxemburg 2
Olanda 5
Total 87
Majoritate calificată 62

PONDEREA VOTURILOR ÎN CADRUL CONSILIULUI

Într-o Uniune de 25 de state
În anul 2004 Din 1 ianuarie 2005
Germania 10 29
Marea Britanie 10 29
Franţa 10 29
Italia 10 29
Spania 8 27
Polonia 8 27
Olanda 5 13
Grecia 5 12
Belgia 5 12
Portugalia 5 12
Rep. Cehă 5 12
Ungaria 5 12
Suedia 4 10
Austria 4 10
Slovacia 3 7
Danemarca 3 7
Finlanda 3 7
Irlanda 3 7
Lituania 3 7
Letonia 3 4
95
Slovenia 3 4
Estonia 3 4
Cipru 2 4
Luxemburg 2 4
Malta 2 3
Total 124 321
Majoritate calificată 88 232

Într-o Uniune de 27 de state(din 2007)

Germania 29
Franţa 29
Italia 29
Marea Britanie 29
Spania 27
Polonia 27
România 14
Olanda 13
Belgia 12
Grecia 12
Ungaria 12
Portugalia 12
Rep. Cehă 12
Austria 10
Bulgaria 10
Suedia 10
Danemarca 7
Finlanda 7
Irlanda 7
Slovacia 7
Lituania 7
Cipru 4
Estonia 4
Letonia 4
Luxemburg 4
Slovenia 4
Malta 3
Total 345
Majoritate 255
calificată
96
 Actualul Secretar General al Consiliului UE, Javier Solana,
îndeplineşte şi funcţia de Înalt Reprezentant pentru PESC, în conformitate
cu prevederile Tratatului de la Amsterdam şi ale Consiliului European de la
Köln din iunie 1999. El a fost desemnat în unanimitate de către Consiliu
(prin majoritate calificată de la Tratatul de la Nisa) şi conduce o structură
de aproximativ 3000 de persoane.
Reuniunile Consiliului au loc în majoritatea cazurilor la Bruxelles,
fiind convocate la iniţiativa Preşedinţiei (care stabileşte şi ordinea de zi), a
Comisiei sau a unui stat membru. În activitatea sa, Consiliul este ajutat de
către Comitetul reprezentanţilor permanenţi, numit COREPER, şi de către
comitetele tehnice (Comitetul economic şi financiar, de agricultură etc). În
plus, în funcţie de tema reuniunii, participă şi miniştrii responsabili,
Secretarul general, Consilierul juridic şi Comisarul în a cărui arie de
expertiză intră problema discutată.
În funcţie de subiectul abordat, Consiliul poate reuni miniştrii
Afacerilor externe (formaţiune generală), pe cei ai Agriculturii, pe cei ai
Economiei şi Finanţelor (Ecofin), fie separat, fie regrupaţi (consiliu Jumbo).
În cadrul Consiliului European de la Sevilla din 21 iunie 2002, s-a
hotărât reducerea numărului de formaţiuni ale Consiliului Uniunii de la
şaisprezece la nouă. De asemenea, pe marginea acestor reuniuni se
organizează o serie de conferinţe informale.
În cadrul Consiliului se utilizează trei proceduri de vot (art. 148 TCE)14:
 Regula majorităţii simple: 8 state din 15 (în cazul primului
pilon).
 Regula majorităţii calificate, introdusă de către Actul unic: 62
de voturi din 87 cu o minoritate de blocaj de 26 de voturi. Dacă
textul ce urmează a fi adoptat nu provine de la comisie, cele 62
de voturi trebuie să provină de la cel puţin 10 state. (regulă
valabilă pentru cel de-al doilea şi cel de-al treilea pilon).
 Unanimitatea nu mai este necesară decât în ceea ce priveşte
problemele de natură fiscală, noile aderări şi revizuirea
tratatelor, dar această procedură este din în ce mai evitată.
Tratatul de la Nisa prevede o majoritate calificată de 255 de voturi
din 345 începând cu 1 ianuarie 2005, dar, ţinând cont de aderarea la 1 mai
2004 a zece noi state la Uniunea Europeană, precum şi de preconizata
aderare a României şi Bulgariei în 2007, Consiliul European de la Bruxelles
din 25 octombrie 2002 a stabilit următoarele noi majorităţi calificate:

14
TCE = Tratatul Comunităţii Europene
97
 - de la 1 mai 2004 la 31 decembrie 2004: 88 de voturi din
124 (adaptarea sistemului existent);
- de la 1 ianuarie 2005 la 31 decembrie 2006: 232 de
voturi din 321 (adaptarea Tratatului de la Nisa);
- în 2007: 255 voturi din 345 (aplicarea Tratatului de la
Nisa).
Această majoritate calificată va trebui să reprezinte cel puţin 62%
din populaţia totală a Uniunii. În plus, domeniile în care se aplică procedura
majorităţii calificate au fost extinse.

Lista noilor formaţiuni ale Consiliului Uniunii

(stabilite la Sevilla, în iunie 2002)
● afaceri generale şi relaţii externe;
● afaceri economice şi financiare;
● justiţie şi afaceri interne;
● şomaj, politică socială, sănătate, protecţia consumatorului;
● competitivitate (piaţa internă, industrie şi cercetare);
● transporturi, comunicaţii, energie;
● agricultură şi pescuit;
● mediu;
● educaţie, tineret şi cultură.

■ Atribuţii
Consiliul Uniunii Europene este o instituţie interguvernamentală,
care are drept scop apărarea intereselor statelor membre ale Uniunii.
Competenţele sale sunt extinse la nivelul celor trei piloni ai Uniunii, în
conformitate cu articolul 202 TCE.
Consiliul exercită puterea normativă, fie singur, fie împreună cu
Parlamentul, sub formă de reglementări, directive şi decizii în cadrul
pilonului comunitar vizat.
Pregătirea reuniunilor este realizată de către reprezentanţii
permanenţi sau COREPER, reuniţi în două formaţiuni: ambasadorii (care
dezbat problemele politice) şi adjuncţii lor (care dezbat chestiunile tehnice).
Rezultatele acestor dezbateri sunt comunicate Consiliului, aflându-se astfel
dacă există sau nu consens în ceea ce priveşte problemele discutate.
În ceea ce priveşte politica externă (cel de-al doilea pilon), Consiliul
poate să propună o serie de acţiuni comune şi să încredinţeze aceste misiuni
unei structuri speciale numită Troika, care grupează, în conformitate cu
Tratatul de la Amsterdam, preşedinţia actuală şi cea viitoare, precum şi
Secretarul general în colaborare cu Comisia.
98
 În domeniul colaborării poliţieneşti şi judiciare (cel de-al treilea
pilon), Consiliul poate întreprinde acţiuni comune (de exemplu unitatea
anti-drog a Europol) şi poate încheia convenţii.
Consiliul poate încheia acorduri internaţionale şi poate împuternici
Comisia să negocieze cu terţe ţări (de exemplu, negocierile purtate cu ţările
Europei Centrale şi de Est în vederea aderării lor la Uniune, precum şi
negocierile purtate cu ţările semnatare ale Convenţiei de la Lomé) sau cu cu
organismele internaţionale (de exemplu, cu Organizaţia Mondială a
Comerţului în cadrul negocierilor comerciale).
Consiliul are puterea de revizuire a tratatelor (articolul 48 al TCE),
atât prin convocarea unei conferinţe interguvernamentale (CIG), cât şi prin
apelul la procedura simplificată care nu presupune ratificarea din partea
statelor membre.
Consiliul dispune, de asemenea, de puterea de codecizie, alături de
Parlamentul European, în numeroase domenii şi mai ales în domeniul
bugetar: astfel, el are ultimul cuvânt în ceea ce priveşte cheltuielile
obligatorii.
Consiliul este cel care defineşte liniile directoare ale politicilor
economice şi asigură coordonarea lor, mai ales după Tratatul de la
Maastricht şi constrângerile impuse prin pactul de stabilitate şi de creştere.
De asemenea, el este cel care decide intrarea statelor în zona euro.
El este cel care-i numeşte pe cei 25 de membri ai Curţii de conturi
pe baza votului unanim (majoritate calificată în urma semnării tratatului de
la Nisa).
În fine, trebuie menţionat faptul că Tratatele de la Maastricht şi de la
Amsterdam au permis un mai bun acces la documente şi o anumită
transparenţă a deliberărilor.

1.3. COMISIA
Tratatul de fuzionare a executivelor (intrat în vigoare în 1967) a
permis înlocuirea Înaltei Autorităţi a CECO (1952) şi a comisiilor CEE şi
CEEA, create prin Tratatul de la Roma (1958), cu o Comisie unică.
Această instituţie reprezintă interesul general al Uniunii, având un
caracter supranaţional. Ea este, de asemenea, cea mai mare instituţie
comunitară (aproape 24 000 de funcţionari şi agenţi), dispunând de birouri
şi delegaţii. Sediul său este la Bruxelles.
Conform prevederilor Tratatului de la Amsterdam (art.214 TCE),
Comisarii sunt desemnaţi de către statele membre, dar cu aprobarea
Preşedintelui şi în urma audierii şi investiturii în Parlamentul european.

99
Statele mari (Germania, Franţa, Spania, Italia şi Marea Britanie) aveau câte
doi comisari, în timp ce statele mai mici aveau doar unul singur.
Sistemul a fost schimbat prin Tratatul de la Nisa, care prevede că
începând cu anul 2005, fiecare stat membru va fi reprezentat de către un
singur comisar, numărul maxim de comisari fiind de 27 în urma extinderii
din anul 2007. În privinţa structurii ulterioare a Comisiei, cel care va decide
va fi Consiliul Uniunii, care va statua pe baza votului unanim.
Actualul Preşedinte al Comisiei Europene este portughezul José
Manuel Barroso, care i-a succedat italianului Romano Prodi. Comisia
Barroso a intrat în funcţiune la 22 noiembrie 2004, iar preşedintele Barroso
a depus jurământul în faţa Curţii europene de Justiţie de la Luxemburg la 21
ianuarie 2005.

PREŞEDINŢII COMISIEI ÎNCEPÂND CU ANUL 1958

Walter HALLSTEIN R.F.G. 1958-1967

Jean REY Belgia 1967-1970
Franco-Maria MALFATTI Italia 1970-1972
Sicco MANSHOLT Olanda 1972-1973
François-Xavier ORTOLI Franţa 1973-1977
Roy JENKINS Marea Britanie 1977-1981
Gaston THORN Luxemburg 1981-1985
Jacques DELORS Franţa 1985-1995
Jacques SANTER Luxemburg 1995-1999
Romano PRODI Italia 1999-2004
José Manuel Barroso Portugalia 2004-2009
2009-2014

MEMBRII COMISIEI BARROSO 2010-14

1. José Manuel BARROSO Preşedinte
(Portugalia)
2. Catherine ASHTON Vice-preşedinte
(Marea Britanie) Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
Afaceri Externe şi Politica Securităţii
3. Viviane REDING Vice-preşedinte
(Luxembourg) Justiţie, Drepturi Fundamentale şi

100
 Cetăţenie
4. Joaquín ALMUNIA Vice-preşedinte
(Spania) Competiţie
5. Siim KALLAS Vice-preşedinte
(Estonia) Transport
6. Neelie KROES Vice-preşedinte
(Olanda) Agenda digitală
7. Antonio TAJANI Vice-preşedinte
(Italia) Industrie şi Antreprenoriat
8. Maroš ŠEFČOVIČ Vice-preşedinte
(Slovacia) Relaţii interinstituţionale şi
Administraţie
9. Janez POTOČNIK Mediu
(Slovenia)
10. Olli REHN Afaceri Economice şi Monetare
(Finlanda)
11. Andris PIEBALGS Dezvoltare
(Letonia)
12. Michel BARNIER Piaţa Internă şi Servicii
(Franţa)
13. Androulla VASSILIOU Educaţie, Cultură, Multilingvism şi
(Cipru) Tineret
14. Algirdas ŠEMETA Taxe şi Uniunea Vamală, Audit şi
(Lituania) Anti-Fraudă
15. Karel De GUCHT Comerţ
(Belgia)
16. John DALLI Sănătate şi Politica Consumatorilor
(Malta)
17. Máire GEOGHEGAN- Cercetare şi Inovaţie
QUINN
(Irlanda)
18. Janusz LEWANDOWSKI Programare Financiară şi Buget
(Polonia)
19. Maria DAMANAKI Pescuit şi Afaceri Maritime
(Grecia)
20. Dacian CIOLOŞ Agricultură şi Dezvoltare Rurală
(România)
21. Kristalina GEORGIEVA Cooperare Internaţională, Ajutor
(Bulgaria) Umanitar şi Răspuns în Cazul Crizelor

101
 22. Günther DETTINGER Energie
(Germania)
23. Johannes HAHN Politică Regională
(Austria)
24. Connie HEDEGAARD Acţiune în Domeniul Climateric
(Danemarca)
25. Štefan FÜLE Extindere şi Politica Europeană de
(Republica Cehă) Vecinătate
26. László ANDOR Şomaj, Afaceri Sociale şi Incluziune
(Ungaria)
27. Cecilia MALMSTRÖM Afaceri Interne
(Suedia)
23. Vladimir ŠPIDLA Şomaj, afaceri sociale şi egalitate
socială

■ Atribuţii
Principala sarcină a Comisiei este de a veghea la respectarea
tratatelor comunitare, deoarece ea este un organ supranaţional: ea poate
atenţiona statele membre în cazul întârzierii în aplicarea unor directive sau
poate chiar aplica amenzi acelor întreprinderi care abuzează de poziţia lor
dominantă pe piaţă, poate autoriza acordarea de subvenţii, poate sesiza
Curtea Europeană de Justiţie în cazul în care un stat membru încalcă
obligaţiile comunitare pe care şi le-a asumat şi operează, de asemenea,
controlul clauzelor de salvgardare acordate statelor membre.
Comisia deţine, în principal, puterea de iniţiativă, regăsindu-se,
astfel, în centrul procesului decizional alături de Consiliul Uniunii şi de
Parlament (împreună, cele trei instituţii alcătuiesc aşa-numitul “triunghi
instituţional”). Într-adevăr, marea parte a reglementărilor, directivelor şi
deciziilor luate de către instituţiile Uniunii Europene au la bază propuneri
formulate de către Comisie. Puterea de iniţiativă este, însă, împărţită de
către Comisie cu statele membre, atunci când este vorba de domeniul
politicii externe şi cel al justiţiei şi poliţiei (cel de-al doilea şi al treilea
pilon).
Comisia este cea care execută deciziile Consiliului în numeroase
domenii, precum bugetul, politica agricolă comună şi politica regională prin
intermediul fondurilor structurale (în special FEOGA, FEDER şi FSE).
Câmpul de acţiune al Comisiei a fost extins prin prevederile Tratatului de la
Amsterdam la domeniile sănătăţii publice şi şomajului.

102
 O altă prerogativă a Comisiei europene este aceea de a negocia, sub
tutela Consiliului, acordurile internaţionale cu alte state sau cu organismele
internaţionale (de exemplu, negocierile purtate cu Organizaţia Mondială a
Comerţului, cunoscute sub numele de millenium round). Totodată Comisia
deţine puterea de recomandare şi de aviz, care poate lua diferite forme: cărţi
verzi, cărţi albe, memorandumuri.
În fine, în virtutea principiului subsidiarităţii, introdus prin Tratatul
de la Maastricht, Comisia poate să acţioneze în locul unui stat membru
“dacă acest stat nu intervine sau acţiunea sa este mai puţin eficientă, iar
interesul Uniunii este în joc”.
Activitatea instituţională a Comisiei este una general pozitivă, în
ciuda criticilor formulate la adresa ei (acţiune prea tehnocratică, insuficientă
concertare, disfuncţionalităţi). Printre rezultatele pozitive ale activităţii
Comisiei pot fi amintite: crearea pieţei comune (aproximativ 300 de
directive), Uniunea economică şi monetară (raporturile Barre şi Delors),
Convenţia Lomé etc.

103
 CAPITOLUL 2
SISTEMUL LEGISLATIV

2.1. PARLAMENTUL EUROPEAN

Vechea Adunare Parlamentară europeană a devenit “Paralmentul
european” odată cu semnarea Actului Unic.
Această instituţie a devenit din ce în ce mai importantă de-a lungul
timpului, în urma semnării tratatelor europene, ceea ce este firesc deoarece
ea reprezintă popoarele Uniunii, apărându-le interesele prin intermediul
deputaţilor aleşi prin sufragiu universal direct, ca urmare a deciziei
Consiliului intrată în vigoare la 1 iulie 1978. Mai mult decât atât,
Parlamentul are un rol hotărâtor în forjarea conştiinţei europene.
■ Statutul eurodeputaţilor
Eurodeputaţii sunt aleşi pentru o perioadă de cinci ani, pe baza
sufragiului universal direct, începând cu anul 1979, prin scrutin
proporţional, respectând regulile democratice.
Numărul de deputaţi a variat de-a lungul timpului. Astfel, de la 626
de deputaţi existenţi după extinderea din 1995 s-a ajuns la 785 la ora
actuală, numărul lor urmând să crească în urma aderării României şi
Bulgariei în 2007. Plafonul de 700 de deputaţi fixat de către Tratatul de la
Amsterdam, a fost depăşit în urma Tratatului de la Nisa, care a fixat
numărul de deputaţi la 732. În urma ratificării Tratatului de la Lisabona
numărul de parlamentari a fost fixat la 751 (750 plus preşedintele). Până la
punerea în aplicare a prevederilor Tratatului de la Lisabona, numărul
europarlamentarilor a rămas la 736.
Numărul de deputaţi variază în funcţie de populaţia fiecărei ţări.
Astfel, Germania are 99 de deputaţi, iar Franţa, Italia şi Marea Britanie au
câte 78 de deputaţi.
Cetăţenii europeni pot vota şi pot fi aleşi fie în ţara de origine, fie în
ţara de rezidenţă. Statutul de eurodeputat este incompatibil cu cel de
membru al unui guvern naţional şi cu cel de funcţionar european. Tratatul de
la Amsterdam a însărcinat Parlamentul cu stabilirea statutului şi condiţiilor
de exercitare a mandatului deputaţilor, însă doar după avizul Comisiei şi
acordul Consiliului.
■Organizare
Preşedintele actual (din anul 2009) este polonezul Jerzy Buzek, care
îi succede germanului Hans-Gert Pöttering. Rolul său este de a prezida

104
şedinţele plenare ale Parlamentului, reuniunile biroului şi conferinţele
preşedinţilor. De asemenea, el reprezintă Parlamentul în relaţiile externe.
Biroul este alcătuit din preşedinte, 14 vice-preşedinţi şi cinci chestori
aleşi pentru doi ani şi jumătate. Biroul numeşte un Secretar general, care
conduce o structură de mai mult de 3500 de persoane.
Conferinţa Preşedinţilor îi regrupează pe Preşedintele Parlamentului
şi pe preşedinţii grupurilor politice. Rolul său este de a stabili atribuţiile
Comisiilor, calendarul şi ordinea de zi a sesiunilor.
Parlamentul actual este alcătuit din şapte grupuri politice transnaţionale:
 Grupul Partidului Popular European (creştin-democraţi)-(PPE);
 Grupul Alianţei Progresive a Socialiştilor şi Democraţilor din
Parlamentul European (S&D);
 Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE);
 Grupul verzilor/Alianţa liberă europeană (V/ALE);
 Grupul Conservatorilor şi Reformatorilor Europeni (ECRG)
 Grupul confederal al stângii unitare europene şi al stângii verzi
nordice (GUE/NGL);
 Grupul Europei pentru Libertate şi Democraţie (EFD);
Trebuie remarcat, de asemenea, faptul că există şi un grup numit al
“neînscrişilor”, iar grupul independenţilor a dispărut.
Pentru a forma un grup politic este necesar un număr minim de
deputaţi (de la 29, 24, 18 la 4, cu condiţia ca deputaţii respectivului grup să
provină din două, trei, patru sau chiar mai multe state membre).
Preşedinţii grupurilor politice sunt următorii:
 Joseph Daul (Franţa): Grupul Partidului Popular European (creştin-
democraţi)-(PPE);
 Martin Schulz (Germania): Grupul Alianţei Progresive a Socialiştilor
şi Democraţilor din Parlamentul European (S&D);
 Guy Verhofstadt (Belgia): Grupul Alianţei Liberalilor şi
Democraţilor pentru Europa (ALDE);
 Rebecca Harms (copreşedinte – Germania), Daniel Cohn-Bendit
(copreşedinte-Germania): Grupul verzilor/Alianţa liberă europeană
(V/ALE);
 Michał Tomasz Kamiński (Polonia): Grupul Conservatorilor şi
Reformatorilor Europeni (ECRG);
 Lothar Bisky (Germania): Grupul confederal al stângii unitare
europene şi al stângii verzi nordice (GUE/NGL);
 Nigel Farage (copreşedinte – Marea Britanie), Francesco Speroni
(copreşedinte – Italia): Grupul Europei pentru Libertate şi
Democraţie (EFD)
105
 Evoluţia repartiţiei scaunelor de deputat în cadrul Parlamentului
European în perioada 2004 şi 2009

Înaintea aderării Bulgariei şi României După aderarea Bulgariei şi României

Alegerile din 2004 Înainte de După alegerile din
alegerile din 2009 2009
Statele membre 570 570 535
Germania 99 99 99
Franţa 78 78 72
Italia 78 78 72
Marea Britanie 78 78 72
Spania 54 54 50
Olanda 27 27 25
Belgia 24 24 22
Grecia 24 24 22
Portugalia 24 24 22
Suedia 19 19 18
Austria 18 18 17
Danemarca 14 14 13
Finlanda 14 14 13
Irlanda 13 13 12
Luxemburg 6 6 6
Ţările care au 162 162 151
aderat în 2004
Polonia 54 54 50
Rep. Cehă 24 24 22
Ungaria 24 24 22
Slovacia 14 14 13
Lituania 13 13 12
Letonia 9 9 8
Slovenia 7 7 7
Estonia 6 6 6
Cipru 6 6 6
Malta 5 5 5
Ţările care au 54 50
aderat în 2007
România 35 33
Bulgaria 18 17
Total general 732 785 736

Sursa: www.europa.eu.

106
 ■ Modul de funcţionare
Parlamentul îşi are sediul la Strasbourg. Sesiunea anuală începe în
cea de-a doua zi de marţi din luna martie şi îşi continuă activitatea în fiecare
lună din an timp de o săptămână. Parlamentul European îşi desfăşoară
activitatea în cadrul a 12 sesiuni plenare pe an.
În celelalte săptămâni, deputaţii se reunesc în cadrul grupurilor
politice sau în cadrul Comisiei parlamentare de la Bruxelles unde studiază
textele sau rapoartele asupra cărora trebuie să se pronunţe.
Adesea, în cadrul şedinţelor plenare, sunt invitaţi şefi de state străine
să se adreseze eurodeputaţilor.
Începând cu data de 20 iulie 1999, douăzeci şi şapte de comisii
permanente au fost însărcinate cu analizarea propunerilor venite din partea
Comisiei. În urma acestei analize, comisiile întocmesc rapoarte în funcţie de
domeniile lor de competenţă, care sunt înaintate spre examinare grupurilor
politice, discutate şi supuse votului în şedinţă plenară de către deputaţi
(raport şi amendamente).
Parlamentul mai poate să înfiinţeze Comisii temporare şi Comisii de
anchetă, la cererea unui sfert dintre membri săi.
Pe lângă acestea, există şi Comisii parlamentare mixte (care au rolul
de a lega Parlamentul european de parlamentele ţărilor candidate) şi
delegaţii interparlamentare (care fac legătura cu cele ale terţelor state)

■ Atribuţii
Tratatele de la Maastricht şi de la Amsterdam au lărgit în mod
considerabil atribuţiile parlamentului şi domeniile sale de intervenţie.

Parlamentul “colegislator”
Parlamentul European împarte cu Consiliul Uniunii prerogativa
adoptării legislaţiei comunitare, prin aplicarea mai multor proceduri:
 Codecizia, introdusă prin Tratatul de la Maastricht, pune
Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul, deoarece într-un
număr important de domenii, el poate împiedica adoptarea unui text
la cea de-a doua lectură (art.251 TCE).
 Cooperarea, introdusă prin Actul Unic, este pe cale de a fi eliminată
după adoptarea Tratatului de la Amsterdam. Conform acestei
proceduri, Consiliul este constrâns să recurgă la regula unanimităţii,
în cazul în care propunerea sa legislativă este respinsă în cadrul
Parlamentului, la cea de-a doua lectură.
 Avizul conform, de care trebuie să ţină cont Consiliul, vizează
acordurile internaţionale, noile aderări, fondurile structurale,
107
 sistemul european de bănci centrale şi violarea repetată a drepturilor
fundamentale de către un stat membru (Tratatele de la Amsterdam şi
Nisa).
 Avizul simpu permite Parlamentului să-şi exprima poziţia, dar
Consiliul nu este obligat să ţină cont de părerea acestuia. Cu toate
acestea, în domeniul politicii externe şi de afaceri interne,
Parlamentul trebuie consultat în mod obligatoriu.

Domeniile de aplicare ale codeciziei:

 Domeniile prevăzute în Tratatul de la Maastricht:
- libera circulaţie a muncitorilor,
- libertatea de instalare, recunoaşterea mutuală a
diplomelor,
- libera prestare de servicii,
- apropierea legislaţiilor (piaţa unică),
- educaţie şi cultură,
- sănătate (acţiuni de încurajare),
- protecţia consumatorilor,
- reţelele transeuropene (orientări),
- cercetare,
- mediu.
 Domeniile prevăzute în Tratatul de la Amsterdam:
- interzicerea discriminărilor bazate pe criterii naţionale,
- cetăţenie (circulaţia şi sejurul în alte state ale UE),
- transparenţă,
- lupta contra fraudei,
- cooperare vamală,
- statistici şi protecţia bunurilor,
- şomaj,
- politica socială (egalitatea bărbaţi/femei, securitate),
- libertatea de instalare,
- sănătate (măsuri veterinare şi fitosanitare),
- transporturi (securitate),
- reţele transeuropene (extinderea competenţelor
Parlamentului),
- FEDER (decizii de aplicare),
- cercetare (punerea în aplicare a programelor),
- mediu (aplicarea programelor),
- cooperarea în domeniul dezvoltării.

108
 ■ Parlamentul “controlor”
La fel ca în orice sistem democratic, şi în cadrul Uniunii Europene,
organul deţinător al puterii legislative exercită controlul asupra puterii
executive. Parlamentul exercită acest control prin mai multe modalităţi:
 Una dintre cele mai importante pârghii de control asupra puterii
executive este reprezentată de atribuţia Parlamentului de investire a
Comisiei şi a Preşedintelui acesteia. Astfel, după intrarea în vigoare
a Tratatului de la Amsterdam, Parlamentul a devenit instituţia
însărcinată cu aprobarea sau respingerea candidaturii Preşedintelui
nominalizat, precum şi a candidaturilor Comisarilor, în urma
audierilor individuale. Parlamentul este cel care investeşte Comisia
în ansamblul ei.
 Moţiunea de cenzură adresată Comisiei (art.201 TCE). La cererea
unui grup politic sau a unei zecimi din deputaţi, poate fi depusă o
moţiune de cenzură, fiind necesară o majoritate de două treimi din
totalul voturilor pentru adoptarea acesteia. Istoria instituţională a
Uniunii Europene ne oferă, de altfel, exemplul demisiei colective a
Comisiei Santer la 16 martie 1999. Membrii Comisiei Santer au
apelat la acest gest tocmai pentru a evita o posibilă moţiune de
cenzură din partea Parlamentului, fapt fără precedent până la acea
dată.
 Întrebări adresate în scris sau verbal. Consiliul Uniunii şi Comisia
pot fi interpelate: această procedură a fost introdusă în anul 1973 şi
este cunoscută sub numele de “question time”. Textele conţinând
întrebările adresate executivului, precum şi răspunsurile acestuia,
figurează în Jurnalul oficial al Comunităţilor.
 Crearea de Comisii de anchetă. O astfel de comisie poate fi creată la
cererea unui sfert din numărul total de deputaţi, în cazul în care se
bănuieşte faptul că regulile comunitare sunt aplicate în mod
necorespunzător. (de exemplu afacerea vacii nebune).
 Sesizarea Curţii de Justiţie. Parlamentul poate intenta la Curtea de
Justiţie un recurs în lipsă sau în anulare, mai ales în cazul actelor
care îi afectează prerogativele.
 Dreptul de a primi petiţii şi nominalizarea Mediatorului. Petiţiile pot
fi înaintate de orice persoană rezidentă pe teritoriul Uniunii
Europene. În ultimii ani, numărul petiţiilor şi a plângerilor înaintate
Parlamentului a crescut în mod simţitor.

109
 ■ Parlamentul “mare trezorerier”
Tratatele din 22 aprilie 1970 şi din 22 iulie 1975, precum şi Tratatul
de la Maastricht, au însărcinat Parlamentul cu o serie de atribuţii în
domeniul financiar:
 În primul rând, Parlamentul evaluează perspectivele financiare
plurianuale şi decide asupra bugetului. Astfel, bugetul nu poate
deveni operaţional decât după ce a fost semnat de către Preşedinte (a
se vedea respingerea în bloc a bugetului în anii 1980 şi 1985).
 Parlamentul are întâietate în faţa Consiliului în ceea ce priveşte
cheltuielile ne obligatorii (de exemplu politica industrială).
 Parlamentul poate doar să propună modificări ale cheltuielilor
obligatorii (de exemplu agricultura), în acest domeniu Consiliul
având ultimul cuvânt.
În afara acestor multiple atribuţii ale Parlamentului de la Strasbourg
în domeniul financiar, forul legislativ european s-a angajat şi în acţiunea de
apărare a drepturilor omului. Pentru susţinerea acestei activităţi, Parlamentul
European a creat în anul 1988 premiul Sakharov, care se decernează anual.

■ Cum este finanţat bugetul?

Începând din anul 1970, bugetul este finanţat din resurse proprii,
care sunt stabilte de comun acord de către statele membre, după consultarea
Parlamentului European. Totalul contribuţiei nu poate să depăşească, însă,
1,27% din produsul naţional brut. Astfel, resursele proprii sunt în cele mai
multe cazuri constituite:
 Dintr-un procentaj din TVA-ul aplicat pe bunuri şi servicii în spaţiul
Uniunii;
 Din drepturile de vamă percepute la frontierele exterioare ale
Uniunii;
 Din diverse alte resurse, precum prelevările percepute pe produsele
agricole importate din terţe ţări;
 Dintr-o finanţare calculată pe baza prosperităţii diferitelor state
membre (produsul lor intern brut).

BUGETUL UNIUNII PE 2006

Totalul cheltuielilor UE în milioane de euro în anul 2006
Agricultură: 49,798.8 (approx 46.7%)
Acţiuni structurale: 32,399.3 (approx 30.4%)
Politici Interne: 9,013.7 (approx 8.5%)
Administraţie: 6,699.7 (approx 6.3%)
Acţiuni externe: 5,186.2 (approx 4.9%)
110
Strategia Preaderare: 2,276.7 (approx 2.1%)
Compensaţii: 1,073.5 (approx 1.0%)
Rezerve: 127.6 (approx 0.1%)
Total cheltuieli = 106,575.5

2.2. MEDIATORUL EUROPEAN

Funcţia de mediator european, numit şi ombudsman, a fost creată
prin Tratatul de la Maastricht. Statutul şi atribuţiile sale au fost stabilite prin
decizia Parlamentului European din 9 martie 1994, rolul său crescând
constant de-a lungul timpului.

■ Statutul Mediatorului
Mandatul Mediatorului este de cinci ani, cu posibilitatea reînnoirii
lui de către Parlamentul european. Mediatorul acţionează ca un conciliator şi
un mediator independent de biroul său din Strasbourg. Doar Curtea de
Justiţie este abilitată să pună capăt activităţii sale.
Actualul Mediator European, Nikiforos Diamandouros, a fost ales la
15 ianuarie 2003, succedându-i lui Jacob Soderman la 1 aprilie 2003.

■ Rolul Mediatorului
Orice persoană fizică sau morală, care locuieşte în spaţiul Uniunii
poate să sesizeze Mediatorul prin depunerea unei plângeri completată fie pe
o foaie liberă, fie pe un formular (care poate fi depus şi pe Internet).
Pentru a putea fi acceptată, plângerea trebuie să conţină identitatea
reclamantului, motivul plângerii, trebuie să vizeze o instituţie comunitară (în
afara Curţii), să ridice o problemă de administraţie defectuoasă, să fie
depusă în termen de maxim doi ani de la săvârşirea faptelor litigioase şi să
fie precedată de demersuri la instituţiile în cauză.
După examinarea plângerii, Mediatorul decide dacă este sau nu
cazul să deschidă o anchetă, caută o soluţie amiabilă şi-l informează pe
reclamant. Instituţia reclamată are la dispoziţie 3 luni pentru a formula un
răspuns.
Mediatorul transmite Parlamentului un raport anual. În anul 2002, de
exemplu, au fost formulate 2511 plângeri, fiind deschise 220 de anchete,
dintre care 75% vizau Comisia.

111
 CAPITOLUL 3
SISTEMUL JURIDIC

3.1. CURTEA DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE

3.1.1. CURTEA DE JUSTIŢIE
Creată prin Tratatul de la Paris, care instituie CECO, această înaltă
instanţă juridică şi-a extins aria de competenţă la litigiile legate de CEE şi
Euratom, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma în 1958. Sediul
său se află la Luxemburg.
■ Curtea este formată din 27 de judecători şi 8 avocaţi generali,
numiţi de către guvernele statelor membre pe o perioadă de 6 ani, cu
posibilitatea reînnoirii mandatului, precum şi un grefier numit de către Curte
pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Tratatul de la
Nisa prevede faptul că fiecare stat membru va beneficia de un judecător (art.
221), însă doar statele mari vor beneficia de un avocat general permanent,
celelalte posturi fiind ocupate pe baza unui sistem de rotaţie. Consiliul poate
creşte numărul de avocaţi generali la propunerea Curţii (art. 222 al. 1).
Misiunea avocaţilor generali este de a prezenta concluziile investigaţiilor
efectuate, pe baza cărora judecătorii deliberează şi iau decizii. La rândul său,
grefierul are sarcina de a conduce serviciile Curţii, precum şi de a redacta şi
consemna actele de procedură şi audienţele. Preşedintele actual Vassilios
Skouris (Grecia) a fost ales de către colegii săi, judecătorii Curţii, pe o
perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Rolul Preşedintelui
este de a dirija lucrările şi serviciile Curţii, de a prezida lucrările şi
audienţele, de a numi un judecător raportor pentru fiecare proces aflat pe rol,
precum şi de a fixa datele audienţelor şi de a pronunţa hotărârile provizorii.
Curtea se poate întruni în şedinţă plenară, în Marea cameră alcătuită
din 13 judecători, sau în camere alcătuite din 5 sau 3 judecători. Marea
cameră se poate reuni la cererea unui stat membru sau a unei instituţii aflate
în componenţa instanţei, sau în cazul unor probleme importante şi
complexe. Celelalte probleme sunt examinate în cadrul în cadrul camerelor
de 5 sau 3 judecători. Preşedinţii camerelor de 5 judecători sunt aleşi pe o
perioadă de trei ani, iar preşedinţii camerelor de 3 judecători pe perioada
unui an. Curtea se reuneşte în şedinţă plenară doar în cazuri cu totul
excepţionale (în cazul demisiei mediatorului european sau a unui comisar
european, care nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate) sau atunci când Curtea

112
apreciază că o anumită problemă prezintă o importanţă excepţională.
Quorumul cerut de o şedinţă plenară este de 15 judecători.
■ Atribuţiile Curţii de Justiţie
Misiunea principală a Curţii de Justiţie este de a veghea la
respectarea dreptului comunitar în interpretarea şi aplicarea tratatelor
constitutive ale Comunităţilor Europene, precum şi a dispoziţiilor
instituţiilor comunitare europene. Pentru a-şi putea îndeplini această sarcină,
Curtea dispune de largi competenţe jurisdicţionale, pe care le exercită prin
intermediul diverselor tipuri de recursuri. Astfel, Curtea se poate pronunţa
în privinţa recursurilor în anulare şi în carenţă introduse de către un stat
membru sau de către o instituţie, în privinţa recursurilor privind încălcarea
obligaţiilor comunitare de către statele membre, a amânărilor prejudiciare şi
a recursurilor înaintate împotriva deciziilor Tribunalului.
Recursul privind încălcarea obligaţiilor comunitare:
Acest tip de recurs permite Curţii de Justiţie să controleze
respectarea de către statele membre a obligaţiilor ce le revin în conformitate
cu dreptul comunitar. Sesizarea Curţii de Justiţie nu se poate face, însă,
decât după ce în prealabil Comisia a dat ocazia statului vizat să răspundă
acuzaţiilor formulate. Dacă în urma aplicării acestei proceduri, statul
respectiv continuă să-şi încalce obligaţiile comunitare, atunci poate fi
înaintat un recurs privind violarea dreptului comunitar, la Curtea de Justiţie.
În cazul în care Curtea de Justiţie constată la rândul său încălcarea
obligaţiilor comunitare de către statul respectiv, atunci acesta este somat să
pună capăt fără întârziere acestei situaţii. Dacă după o nouă sesizare din
partea Comisiei, Curtea de Justiţie recunoaşte că statul incriminat nu s-a
conformat deciziei sale, atunci ea poate cere Comisiei amendarea acestui
stat sau impunerea unor constrângeri.
Recursul în anulare:
Prin recursul în anulare, reclamantul cere anularea unui act emis de
către o instituţie (reglementări, directive, decizii). Recursul în anulare poate
fi formulat de către statele membre, de către instituţiile comunitare
(Parlament, Consiliu, Comisie) sau chiar de către o persoană particulară,
dacă aceasta este destinatara unui act, care-l implică în mod direct şi
individual.
Recursul în carenţă (lipsă):
Acest tip de recurs permite Curţii de Justiţie să controleze legalitatea
lipsei de reacţie a instituţiilor comunitare. Cu toate acestea, acest tip de
recurs nu poate fi introdus decât după ce instituţia vizată a fost invitată să
acţioneze. În cazul în care acuzaţia se dovedeşte a fi fondată, instituţia

113
comunitară trebuie să acţioneze pentru remedierea situaţiei prin măsuri
proprii.
Acţiunea în reparaţie:
Această acţiune, fondată pe o responsabilitate de tip necontractual,
permite Curţii să stabilească responsabilitatea Comunităţii pentru pagubele
provocate cetăţenilor sau întreprinderilor de către instituţiile europene sau
agenţii acestora în exerciţiul funcţiunii acestora.
Recursurile:
În fine, Curţii de Justiţie îi pot fi înaintate recursuri limitate
îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de către Tribunalul de Primă
Instanţă. Dacă recursul este fondat, Curtea de Justiţie poate anula decizia
Tribunalului de Primă Instanţă. În cazul în care afacerea este pe rol, Curtea
poate tranşa direct litigiul. În caz contrar, Curtea trebuie să retrimită dosarul
Tribunalului, care trebuie să ţină cont de decizia Curţii în cazul recursului.
Amânările prejudiciare
Amânările prejudiciare sunt specifice dreptului comunitar. Deşi
Curtea de Justiţie reprezintă, prin natura sa, apărătoarea supremă a legalităţii
comunitare, ea nu reprezintă singura jurisdicţie însărcinată cu aplicarea
dreptului comunitar. Această sarcină revine deasemenea şi instanţelor
juridice naţionale. Ele sunt prin natura lor primele instituţii garant ale
dreptului comunitar. Pentru asigurarea unei aplicări efective şi omogene a
legislaţiei comunitare şi pentru a evita interpretările divergente, judecătorii
naţionali pot şi adeseori chiar trebuie să apeleze la Curtea de Justiţie pentru
a-i cere precizări în legătură cu anumite interpretări ale dreptului comunitar
Tratatul de la Amsterdam din 1 mai 1999 a extins atribuţiile Curţii
de Justiţie la domeniile acoperite de către cel de-al treilea pilon al Uniunii
(justiţie şi afaceri interne) în materie penală. Curtea joacă din ce în ce mai
mult rolul unei “curţi de casaţie”.

3.1.2. TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANŢĂ

Această instituţie nu a fost prevăzută în Tratatele de la Paris şi
Roma, fiind creată printr-o decizie a Consiliului Uniunii din 24 octombrie
1988, cu scopul de a prelua o parte din atribuţiile Curţii. Tribunalul a intrat
în funcţiune la 1 ianuarie 1989, fiind integrat în cadrul tratatului de la
Maastricht (art. 225).
Sediul său se află la Luxemburg.
■ Organizare
Tribunalul este compus din 27 de judecători, numiţi de comun acord
de către guvernele statelor membre, pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea
reînnoirii mandatului. Membrii Tribunalului aleg dintre ei atât pe
114
preşedintele Tribunalului, cât şi pe preşedinţii camerelor, pe o perioadă de
trei ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului (preşedintele actual este Mark
Jaeger-Franţa). În cadrul Tribunalului nu funcţionează avocaţi generali, însă
Tratatul de la Nisa a dat posibilitatea Tribunalului să poată înfiinţa astfel de
posturi. De asemenea, grefierul Tribunalului este distinct de cel al Curţii.
Tribunalul se întruneşte în camere compuse din cinci sau trei
judecători. Tratatul de la Nisa a prevăzut crearea de noi camere
jurisdicţionale pentru rezolvarea litigiilor determinate (art. 220): mai precis
litigiile referitoare la comunitate şi agenţii săi. Deciziile Tribunalului pot fi
atacate prin recurs la Curtea de Justiţie a Comunităţilor.
■ Atribuţii
Tribunalul hotăreşte în privinţa tuturor recursurilor în anulare,
carenţă şi reparaţie formulate de către persoanele fizice şi morale împotriva
Comunităţii (decizia Consiliului din 8 iunie 1993).
Tribunalul poate judeca litigiile dintre instituţiile comunitare şi
funcţionarii şi agenţii săi.
Tribunalul mai hotăreşte şi în cazul recursurilor introduse de către
întreprinderi împotriva deciziilor de sancţionare formulate de către Comisie,
datorită nerespectării prevederilor din domeniul concurenţei.

3.2. CURTEA DE CONTURI

Creată prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975, intrată în
funcţiune la 1 iulie 1977, această instituţie a fost instituţionalizată prin
Tratatul de la Maastricht din 1 noiembrie 1993. Sediul său se află la
Luxemburg.
■ Organizare
Curtea este alcătuită din câte un membru din fiecare ţară membră a
UE, aleşi de către Consiliul Uniunii, hotărând în unanimitate, după
consultarea Parlamentului, pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii
mandatului.
Lucrările Curţii sunt pregătite de către grupurile de audit.
Preşedintele actual al Curţii este Vítor da SILVA CALDEIRA, Portugalia,
ales pe o perioadă de trei ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului.
Curtea este organizată în jurul a cinci grupuri de audit, cărora le sunt
alocaţi diferiţii membri. Există patru grupuri sectoriale, care acoperă părţi
diferite din buget:
Grupul de audit I: Conservarea şi gestionarea resurselor naturale
Grupul de audit II: Politici structurale, transport, cercetare şi energie
Grupul de audit III: Acţiuni externe

115
 Grupul de audit IV: Venituri, activităţi bancare, cheltuieli
administrative, instituţii şi organisme ale Uniunii Europene şi politici
interne
Un al cincilea grup de audit (CEAD sau Coordonare, comunicare,
evaluare, asigurare şi dezvoltare) este responsabil de aspecte
„orizontale”, precum coordonarea declaraţiei de asigurare, asigurarea
calităţii, dezvoltarea metodologiei de audit a Curţii şi comunicarea
activităţii Curţii şi a documentelor publicate de aceasta.

Fiecare grup este prezidat de un decan, ales de membrii grupului din

rândul acestora, pentru un mandat reînnoibil de doi ani.

Comitetul administrativ, format din membri ai Curţii reprezentanţi ai

grupurilor de audit, se ocupă de toate problemele de natură administrativă
anterior luării unei decizii oficiale din partea Curţii.

■ Atribuţii
Curtea de Conturi controlează legalitatea cheltuielilor (art. 248), ea
fiind “conştiinţa financiară a comunităţii”, după cum se exprima Guy Isaac.
Curtea efectuează controlul financiar al instituţiilor comunitare
pentru a le asigura o cât mai bună gestionare.
Curtea publică un raport anual de activitate transmis Parlamentului
European, precum şi rapoarte speciale, formulând recomandări tuturor
instituţiilor comunitare vizate.

116
 CAPITOLUL 4
SISTEMUL BANCAR

4.1. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ (BCE)

Instituită prin Tratatul de la Maastricht, BCE reprezintă prima

instituţie federală a Uniunii Europene, independentă de statele membre. Ea
i-a succedat Institutului Monetar European la 1 iunie 1998, nedevenind însă
operaţională decât la 1 ianuarie 1999.
BCE reprezintă piatra unghiulară a Uniunii Economice şi Monetare.
Sediul său se află la Frankfurt (Germania).

■ Organizare
Organul principal a BCE este reprezentat de Consiliul
guvernatorilor care reuneşte pe cei 12 guvernatori ai băncilor centrale
naţionale a ţărilor membre în zona euro, precum şi cei 6 membri ai
Directoratului. Tratatul de la Nisa nu a modificat această alcătuire, dar a
permis modificarea regulilor privitoare la luarea deciziei.
Directoratul este alcătuit dintr-un preşedinte (Jean-Claude Trichet),
un vicepreşedinte şi alţi patru membri numiţi pe o perioadă de opt ani (cu
posibilitatea reînnoirii mandatului) de către statele membre după consultarea
Parlamentului, a Consiliului Guvernatorillor şi la recomandarea Consiliului.
În perspectiva viitoarelor lărgiri s-a prevăzut un sistem de rotaţie a
conducătorilor şi un plafon maxim de 21 de membri.
Consiliul General regrupează guvernatorii băncilor centrale din cele
27 de ţări membre al Uniunii Europene.
Sistemul european de bănci centrale este alcătuit din BCE şi cele 27
de bănci centrale naţionale.

■ Atribuţii
Obiectivul principal al BCE este de a asigura stabilitatea preţurilor
(creşterea preţurilor să fie < 2%) şi respectarea pactului de stabilitate şi de
creştere de către statele membre.
Consiliul guvernatorilor defineşte politica monetară a Uniunii,
conduce operaţiunile de schimb şi administrează rezervele de schimb ale
Uniunii. Deciziile sunt luate pe baza majorităţii simple.

117
 La rândul său, Directoratul pune în aplicare politica monetară
stabilită şi dă instrucţiuni băncilor centrale internaţionale. El este, de
asemenea, responsabil cu gestiunea curentă a BCE.
Consiliul general are rolul de a asocia statele “pre-in” (adică
Danemarca, Marea Britanie şi Suedia care nu fac parte încă din zona euro)
la deciziile luate în cadrul zonei euro, fără a avea însă drept de vot. BCE
prezintă un raport anual Consiliului European şi celui al Uniunii, precum şi
Parlamentului European şi Comisiei. Preşedintele BCE poate participa la
reuniunile “Ecofin” ale Consiliului dacă acestea tratează probleme legate de
BCE.

4.2. BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIŢII (BEI)

Creată prin Tratatul de la Roma, ea a devenit prin Tratatul de la
Maastricht o instituţie comunitară. Independentă din punct de vedere
financiar, ea îşi are sediul la Luxemburg având birouri la Atena, Bruxelles,
Lisabona, Londra şi Madrid.
■ Organizare
Consiliul guvernatorilor, care este alcătuit din 27 de miniştri de
finanţe, desemnaţi de către statele membre, decide asupra politicii de credit
a băncii, aprobă bilanţul şi raportul anual de activitate.
La rândul său, Consiliul directorilor este alcătuit din 28 de
administratori reprezentând statele membre şi Comisia Europeană, numiţi pe
o perioadă de 5 ani de către Consiliul Guvernatorilor şi de către statele
membre, având drept misiune să decidă asupra mărimii împrumuturilor
acordate. El se reuneşte o data pe lună. Tratatul de la Nisa prevede eventuala
modificare a acestei alcătuiri şi a modalităţilor de luare a deciziei.
Consiliul de administraţie este coordonat de către un preşedinte
(Philippe Maystadt - Belgia), care este asistat de 8 vicepreşedinţi numiţi pe
o perioadă de 6 ani de către Consiliul Guvernatorilor la propunerea
Consiliului de administraţie. Misiunea sa este de a pune în aplicare deciziile
Consiliului de administraţie.
Comitetul de Audit reprezintă un organism independent, care
răspunde în mod direct în faţa Consiliului guvernatorilor. Misiunea sa este
de a verifica corectitudinea operaţiunilor Băncii. Comitetul de Audit este
alcătuit din trei membri şi trei observatori, numiţi de către Guvernatori pe o
perioadă de trei ani.

118
 ■ Atribuţii
BEI finanţează investiţiile productive care vizează infrastructurile
(de exemplu metroul din Rennes), proiectele industriale (avioanele cargo
Airbus), cele care vizează cadrul vieţii proiectele de modernizare sau de
reconversie a intreprinderilor, precum şi proiectele de interes comun a mai
multor state ale Uniunii Europene.
În anul 1997 BEI a creat Pasa (programul de acţiune specială
Amsterdam) care viza stimularea creşterii economice şi a locurilor de
muncă, şi în 1999 programul Earn (euro area reference note).
În anul 2000, BEI a acordat împrumuturi în valoare totală de 36
miliarde de euro, dintre care 30 de miliarde au fost acordate statelor
membre, 3 miliarde ţărilor candidate şi 2,4 miliarde altor regiuni ale lumii.
Principalii beneficiari ale fondurilor BEI sunt Marea Britanie, Germania,
Italia şi Franţa. În urma Consiliului de la Feria, BEI a lansat programul
“innovation 2000” pentru sprijinirea intreprinderilor mici şi mijlocii (în
cadrul acestui program au fost alocate 15 miliarde de euro până în anul
2004).
În anul 2001, în cadrul întâlnirii de la Gand s-a decis ca BEI să
finanţeze până la 75% în loc de 50% din proiectele privitoare la transporturi,
mediu, turism, pe o durată de 2 ani, cu scopul de a relansa creşterea
economică europeană.
În urma Tratatului de la Maastricht, BEI finanţează proiecte şi în
Asia, America Latină şi în ţările mediteraneene.

119
 CAPITOLUL 5
SISTEMUL CONSULTATIV

5.1. COMITETUL REGIUNILOR (CR)

Creat prin Tratatul de la Maastricht, sub influenţa Germaniei, el a
intrat în funcţiune la 9 martie 1994 şi reprezintă colectivităţile locale şi
regionale ale Uniunii Europene. Sediul său se află la Bruxelles.
■ Organizare
El cuprinde 344 de membri reprezentând regiunile Uniunii, numiţi
pe o perioadă de 4 ani în unanimitate de către Consiliu la propunerea
statelor membre.
Tratatul de la Nisa prevede un plafon de 350 de membri, numiţi pe
baza majorităţii calificate şi care trebuie să deţină un mandat electoral din
partea colectivităţii pe care o reprezintă (Articolul 263).
El se reuneşte în ansamblu plenar de 5 ori pe an, lucrările efective
realizându-se în comisii şi subcomisii.
Preşedintele actual: Mercedes Bresso (Italia) aleasă pe o perioadă de
2 ani, în februarie 2010. Mercedes Bresso este prima femeie aleasă în
funcţia de preşedinte al Comitetului Regiunilor.
Numeroase regiuni şi-au deschis la Bruxelles birouri şi delegaţii
(Insulele Canare, Madeira, Azores, Polinezia).

CELE 6 COMISII PERMANENTE ALE COMITETULUI

REGIUNILOR

COTER Politica de coeziune teritorială

ECOS Politica economică şi socială
DEVE Politica de dezvoltare durabilă
EDUC Politica culturii şi educaţiei
CONST Politica guvernării (instituţii)
RELEX Politica relaţiilor externe

■ Atribuţii
Este în mod obligatoriu consultată de către Comisie şi Consiliul
Uniunii în probleme referitoare la educaţie, cultură, tineret, sănătate publică
şi mai ales în problemele referitoare la politica regională.

120
 În urma semnării Tratatului de la Amsterdam, el este în mod
obligatoriu consultat în problemele sociale, de şomaj, mediu, formare
profesională, Fondul Social European, cooperarea transfrontalieră.
Comitetul regiunilor redactează avize (care nu sunt obligatorii) la
adresa Consiliului, Comisiei şi Parlamentului, dacă acestea o cer.
Această nouă instituţie este chemată să joace un rol esenţial în anii
care vor veni, având în vedere rolul extrem de important pe care îl vor juca
regiunile în edificarea viitoarei Europe.

5.2. COMITETUL ECONOMIC ŞI SOCIAL EUROPEAN

(CESE)
Creat prin Tratatul de la Roma, el a fost instituit prin articolele 257-
262 ale TCE. El reprezintă diferitele categorii socio-economice ale Uniunii,
făcând cunoscută poziţia acestora referitoare la diferitele politici
comunitare.
Titulatura comitetului a fost necesară pentru a evita confuzia cu
siglele similare ale Confederaţiei Europene a Sindicatelor şi a Consiliilor
sau Comitetelor Economice şi Sociale ale statelor membre. Sediul său se
află la Bruxelles.
■ Organizare
Comitetul este alcătuit din 344 membri, numiţi pe o perioadă de 4
ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului, de către Consiliul Uniunii care
hotărăşte în unanimitate, după consultarea listei de candidaţi redactată de
fiecare stat membru în parte.
Tratatul de la Nisa prevede un număr maxim de 350 de membri în
urma viitoarelor aderări, aceştia urmând a fi numiţi pe baza majorităţii
calificate.
Membri Comitetului provin din diverse medii sociale şi economice
şi sunt repartizaţi în 3 grupuri: patroni, muncitori şi activităţi diverse
(comercianţi, profesii liberale, etc).
CESE îşi adoptă avizele pe baza majorităţii simple în cadrul
sesiunilor de lucru, în cadrul şedinţelor plenare. Lucrările sunt pregătite în
cadrul celor 6 secţiuni de lucru: agricultură, Uniunea Economică şi
Monetară, şomaj, relaţii externe, piaţa unică şi transporturi. Tratatul de la
Maastricht a acordat membrilor CESE o indemnizaţie. Preşedintele actual,
Mario Sepi se află în fruntea unui birou compus din 24 de membri aleşi pe o
perioadă de 2 ani, dintre care doi îndeplinesc funcţia de vicepreşedinţi.

121
 ■ Atribuţii
De la Actul Unic, CESE îşi dă avizul (adesea luat în considerare de
către Comisie) Consiliului, Comisiei şi chiar Parlamentului de la Tratatul de
la Amsterdam.
Avizele sunt adoptate în şedinţă plenară, pe baza majorităţii simple,
dar nu au un caracter obligatoriu. Instituţiile vizate trebuie să dea un răspuns
în minim o lună.
După Tratatul de la Maastricht, Comitetul îşi dă avizul în probleme
de educaţie, sănătate, protecţia consumatorului, iar după Tratatul de la
Amsterdam el este consultat în problemele legate de şomaj. În fine, CESE
poate redacta avize şi din proprie iniţiativă (aproximativ 15%).
Comitetul Economic şi Social desfăşoară şi o activitate susţinută de
informare prin organizarea de colocvii şi întâlniri cu consiliile economice şi
sociale ale statelor membre precum şi cu structurile identice existente în
ţările membre: AELE, PECO, ACP, etc.

122
 CAPITOLUL 6
VIITORUL INSTITUŢIILOR EUROPENE
Tratatul de la Lisabona, semnat de către statele membre în
decembrie 2007, nu schimbă fundamental structura instituţională a Uniunii,
care se va baza, în continuare, pe triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie.
Cu toate acestea, Tratatul introduce câteva elemente noi menite să
amelioreze eficienţa, coerenţa şi transparenţa instituţiilor, astfel încăt acestea
să poată raspunde mai bine exigenţelor cetăţenilor europeni.
De acum înainte, vor exista şapte instituţii: Parlamentul European,
Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană şi Curtea de Conturi. Ce
schimbări aduce Tratatul de la Lisabona?

A. Parlamentul European
Parlamentul European îi reprezintă pe cetăţenii statelor membre.
Tratatul de la Lisabona aduce câteva modificări în ceea ce priveşte această
instituţie:
1.Sporeşte competenţele acestuia la nivel legislativ, bugetar şi în
materie de aprobare a acordurilor internaţionale:
-La nivel legislativ, procedura de codecizie (redenumită procedură
legislativă ordinară) este extinsă la mai multe domenii. Concret, aceasta
înseamnă că Parlamentul va dobândi un real statut de putere legislativă, în
aceeaşi măsură ca şi Consiliul, în cazul anumitor dosare în care nu a fost
implicat până în prezent sau în care a fost doar consultat. Imigrarea legală,
cooperarea judiciară în materie penală (Eurojust, prevenirea infracţiunilor,
armonizarea legislaţiilor în domeniul penal, a infracţiunilor şi sancţiunilor),
cooperarea poliţienească (Europol) şi alte câteva dispoziţii care ţin de
politica comercială sau de politica agricolă comună sunt doar cateva
exemple în acest sens. În acest fel, Parlamentul European va interveni în
aproape toate dosarele legislative. De asemenea, Parlamentul îl va desemna
pe preşedintele Comisiei Europene şi va continua să voteze propunerile
legislative făcute de Comisie.
-La nivel bugetar, Tratatul de la Lisabona consacră practica bine
stabilită a cadrului financiar multianual pentru care, în viitor, va fi necesară
aprobarea Parlamentului. Pe de altă parte, Tratatul de la Lisabona prevede
că Parlamentul şi Consiliul vor stabili împreună toate cheltuielile, fiind
eliminată distincţia care se face, în prezent, între aşa-numitele cheltuieli
obligatorii (de exemplu: ajutoarele agricole directe) şi cheltuielile
123
neobligatorii. Această inovaţie reechilibrează rolul celor două instituţii în
aprobarea bugetului Uniunii.
-Parlamentul European va trebui să-şi dea avizul conform asupra
tuturor acordurilor internaţionale referitoare la aspectele care ţin de
procedura legislativă ordinară.
2. Modifică structura Parlametului (cu începere din următorul
mandat parlamentar, 2009-2014): numărul deputaţilor europeni nu va depăşi
751 (750 plus preşedintele), iar repartizarea locurilor pe state membre se va
face după principiul proporţionalităţii regresive. Altfel spus, deputaţii din
ţările cu cei mai mulţi locuitori vor reprezenta un număr mai mare de
cetăţeni decât deputaţii din ţările cel mai puţin populate. Tratatul mai
precizează că fiecare stat membru va fi reprezentat în parlament de minim 6
deputaţi şi de maxim 96.
Parlamentele naţionale
Tratatul de la Lisabona recunoaşte şi consolidează rolul
parlamentelor naţionale care vor putea participa mai activ la lucrările
Uniunii, respectând, în acelaşi timp, rolul instituţiilor europene. O nouă
dispoziţie reflectă clar drepturile şi obligaţiile pe care le au parlamentele
naţionale în cadrul Uniunii, fie că este vorba despre informarea lor,
controlul respectării principiului subsidiarităţii, mecanismele de evaluare în
cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie sau despre revizuirea
tratatelor.
Tratatul de la Lisabona aduce noutăţi semnificative în special în ceea
ce priveşte controlul respectării principiului subsidiarităţii. Potrivit
acestui principiu, exceptând domeniile care ţin exclusiv de competenţele
sale, Uniunea nu acţionează decât în cazul în care intervenţia sa este mai
eficientă decât o acţiune întreprinsă la nivel naţional. Orice parlament
naţional va avea dreptul să-si susţină argumentele potrivit cărora o
propunere nu este conformă cu acest principiu. Prin urmare, se va institui un
mecanism în doi timpi:
 dacă o treime din parlamentele naţionale consideră că o propunere
nu este conformă cu principiul subsidiarităţii, Comisia va trebui să
îşi reanalizeze propunerea, având posibilitatea de a o menţine, de a o
modifica sau de a o retrage;
 dacă majoritatea parlamentelor naţionale împărtăşesc aceste
preocupări, iar Comisia decide, totuşi, să îşi menţină propunerea, va
fi declanşată o procedură specifică. Comisia va trebui să îşi susţină
motivaţiile, iar Parlamentul European şi Consiliul vor avea sarcina
de a decide asupra continuării sau întreruperii procedurii legislative.

124
 B. Consiliul de miniştri
Rol: Consiliul reprezintă guvernele statelor membre. Rolul său
rămâne în mare masură neschimbat. Consiliul va continua să împartă
prerogativele legislative şi bugetare cu Parlamentul şi îşi va menţine rolul
central în materie de politică şi de securitate comună (PESC) şi de
coordonare a politicilor economice.
Modul de adoptare a deciziilor: Consiliul de Ministri hotăreşte cu
majoritate calificată, cu excepţia cazurilor în care tratatele prevăd o altă
procedură, cum ar fi votul în unanimitate. În practică, odată cu intrarea în
vigoare a Tratatului de la Lisabona, votul cu majoritate calificată va fi axtins
la numeroase domenii de acţiune. De exemplu:
-cultura;
-lupta împotriva schimbărilor climatice;
-securitatea energetică;
-ajutorul umanitar de urgenţă în zonele sensibile de pe glob;
-propunerilor Înaltului Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi
Politica de Securitate privind implementarea politicilor externe;
-legislaţia privind securitatea socială a imigranţilor (există totuşi o
clauză care permite unui guvern naţional să ceară vot unanim într-o
reuniune a Consiliului European dacă legislaţia care urmează să fie adoptată
contravine flagrant intereselor sale).
În ceea ce priveşte majoritatea calificată, Tratatul de la Lisabona
stabileşte că aceasta se va baza pe principiul dublei majorităţi. Pentru a fi
adoptate în Consiliul de Miniştri, deciziile trebuie să fie susţinute de 55%
din statele membre (în prezent 15 din cele 27 de ţări ale UE), reprezentând
cel puţin 65% din populaţia UE. Pentru a elimina posibilitatea ca un număr
foarte mic de state membre, dintre cele mai populate, să poată bloca
adoptarea unei decizii, o minoritate de blocaj trebuie să fie alcatuită din cel
puţin patru state membre. În caz contrar, se va considera că majoritatea
calificată este atinsă chiar dacă nu este îndeplinit criteriul populaţiei.
Această decizie va conduce la consolidarea transparenţei şi eficienţei.
Documentul mai face referire la unele domenii în care doar unii
membri ai Consiliului au dreptul să voteze (de exemplu, zona Euro sau
cooperarea întărită). În aceste cazuri se aplică aceleaşi formule de calculare
a voturilor, însă doar statelor membre care au drept de vot.
Votul în unanimitate se va aplica în continuare pentru:
-politica fiscală;
-unele aspecte legate de politica externă, de securitate şi de apărare;
-reformele instituţionale fundamentale.

125
 Cel mai important domeniu scos de sub incidenţa unanimităţii este
Justiţia şi afacerile interne. UE va adopta decizii cu majoritate simplă în
ceea ce priveşte domeniul cooperării poliţieneşti şi cooperării judiciare în
materie de drept penal.
Tratatul a convenit ca noul sistem să intre în vigoare în anul 2014. În
primii trei ani, până în 2017, un stat membru poate cere ca un act să fie
adoptat în conformitate cu majoritatea calificată, aşa cum este definită în
Tratatul de la Nisa.
Transparenţa acţiunilor: Atât parlamentele naţionale, cât şi cetăţenii
vor putea lua la cunoştinţă în mod direct deciziile adoptate de membrii
Consiliului din fiecare stat membru, întrucât toate dezbaterile şi deliberările
Consiliului în domeniul legislativ vor fi publice.
C .Comisia Europeană
Principala misiune a Comisiei Europene este să promoveze interesul
general european.
Tratatul de la Lisabona:
-aduce schimbări la nivelul structurii acesteia. Potrivit principiului
rotaţiei egale între statele membre, începand din 2014, colegiul va fi format
dintr-un număr de comisari egali cu două treimi din numărul statelor
membre (adica 18, în cazul Uniunii cu 27 de tari). Numărul membrilor
Comisiei va putea fi modificat de Consiliul European cu unanimitate de
voturi. Mandatul va fi de cinci ani. Prin urmare, fiecare stat membru va fi
reprezentat în două din trei Comisii;
-introduce o legatură directă între rezultatele alegerilor pentru
Parlamentul European şi alegerea candidatului la preşedinţia Comisiei;
-consolidează rolul presedintelui Comisiei (acesta îi va putea obliga
pe membrii colegiului să demisioneze).
Cetăţenii europeni dispun deja de o serie de instrumente care le
permit să se informeze, şi să ia parte la procesul politic comunitar. Acestora
li se va adăuga, în viitor, iniţiativa cetăţenilor. În virtutea acestui nou drept
de iniţiativă, un milion de cetăţeni provenind din mai multe state membre
vor putea solicita Comisiei să prezinte o propunere legislativă în domenii
care ţin de competenţa Uniunii.
E. Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri
Externe şi Politică de Securitate
Înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri
Externe şi Politică de Securitate este una din inovaţiile instituţionale majore
ale Tratatului de la Lisabona.
Acest Înalt Reprezentant va avea o dublă misiune:

126
 -pe de o parte, va fi împuternicitul Consiliului pentru politica externă
şi de securitate comună (PESC);
-pe de altă parte, va fi vicepreşedinte al Comisiei pentru relaţii
externe.
Responsabil pentru elaborarea politicii externe şi a politicii de
apărare comună, va prezida şi Consiliul „Afacerilor externe”. În plus, va
reprezenta Uniunea pe scena internaţională în domeniul PESC şi va fi asistat
de un serviciu european pentru acţiune externă, format din funcţionari ai
Consiliului, Comisiei şi serviciilor diplomatice naţionale.
Deşi nu se poate substitui miniştrilor de externe, deoarece orice
politică în acest domeniu, implementată la nivel european va trebui agreată
în unanimitate de toate statele membre, Înaltul Reprezentant va avea o voce
mai puternică pe scena internaţională decât oricare dintre miniştrii de
externe ai statelor privite individual. Tratatul de la Lisabona prevede însă
clar că postul „nu va interfera cu responsabilităţile statelor membre în ceea
ce priveşte formularea şi implementarea politicilor lor externe”.
F. Celelalte institutii
Dispoziţiile actualelor tratate referitoare la Banca Centrală
Europeană (BCE) şi la Curtea de Conturi nu au suferit schimbări notabile. În
ceea ce priveşte Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Tratatul de la
Lisabona extinde domeniul de intervenţie al acesteia, mai ales în materie de
cooperare poliţienească şi în domeniul penal şi introduce câteva modificări
procedurale.

127
TEST DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR LA INTRODUCERE ÎN
STUDII EUROPENE

1. Prezentaţi două proiecte de unificare europeană.

....................................................................................................................
....................................................................................................................
....................................................................................................................
....................................................................................................................
....................................................................................................................
....................................................................................................................
....................................................................................................................
....................................................................................................................
....................................................................................................................
....................................................................................................................
....................................................................................................................
....................................................................................................................
....................................................................................................................
....................................................................................................................
....................................................................................................................
....................................................................................................................
....................................................................................................................
....................................................................................................................
....................................................................................................................
....................................................................................................................
....................................................................................................................
....................................................................................................................
....................................................................................................................
128
2. Richard Coudenhove Kalergi a fost iniţiatorul:
a. Ligii Naţiunilor c. Pan Europei
b. Romantismului d. NATO

3. În ce an a luat fiinţă Consiliul Europei?

a. 1947 c. 1949
b. 1948 d. 1950

4. Enumeraţi cele şase ţări europene care au semnat în anul 1951 Tratatul de
la Paris.
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
5. Ce Comunitate Europeană a luat fiinţă în urma semnării Tratatului de la
Paris.
a. CEE c. CEA
b. CEEA d. CECO

6. Ce ţară a aderat la Uniunea Europeană în anul 1981?

a. Spania c. Grecia
b. Portugalia d. Suedia

129
7. Care sunt principalele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească un stat
pentru a deveni membru UE, aşa cum au fost stabilite în cadrul summit-ului
de la Copenhaga (1993)?
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
8. Câte ţări fac parte din UE la ora actuală?
a. 20 c. 25
b. 23 d. 27
9. Enumeraţi câteva dintre prevederile Actului Unic European.
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
130
10. Care este cel de-al doilea pilon al UE potrivit Tratatului de la
Maastricht.
a. PESC c. Comunităţile Europene
b. JAI d. CECO

11. Unde îşi are sediul Parlamentul European?

a. Strasbourg c. Luxemburg
b. Bruxelles d. Maastricht

12. Ce ramură instituţională reprezintă Comisia Europeană?

a. legislativă c. judiciară
b. executivă d. Consultativă

13. Enumeraţi câteva dintre atribuţiile Consiliului Uniunii Europene:

..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
131
14. Care este structura organizatorică a Băncii Centrale Europene (BCE)?
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
15.Care este rolul Curţii Europene de Justiţie în structura instituţională a
Uniunii Europene?
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
.........................................................................................................................
132
16. Prezentaţi cele mai importante modificări pe care le operează Tratatul de
la Lisabona în structura sistemului instituţional al Uniunii Europene.
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................
..........................................................................................................................

133
 BIBLIOGRAFIE

PARTEA I. CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ

1. ARCHER, Clive; BUTLER, Fionna, The European Union, London,

Pinter Publishers, 1996.
2. BĂRBULESCU, Iordan, Gheorghe; RAPAN, Daniela, Dictionar
explicativ trilingv al Uniunii Europene. Trilingual Dictionary of the
European Union. Dictionnaire explicatif trilingue de l’Union
europeenne, Ed. Polirom, Iaşi, 2009.
3. BĂRBULESCU, Iordan, Gheorghe, UE -Politicile extinderii, Ed.
Tritonic, Bucureşti, 2006.
4. BELLIER, Irène; WILSON, Thomas, M., An Anthropology of the
European Union: Building, Imagining and Experiencing the New
Europe, New York, Berg, 2000.
5. BRETHERTON, Charlotte; VOGLER, John, The European Union as
a Global Actor, London, Routledge, 1999.
6. BURGESS, Michael, Federalism and European union: The Building
of Europe, 1950-2000, London, Routledge, 2000.
7. CEAUŞESCU, Gheorghe, Naşterea şi configurarea Europei,
Bucureşti, Editura Corint, 2004.
8. DICK, Leonard, Ghidul Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Teora,
2000.
9. DINAN, Desmond, Ever Closer Union: An Introduction to the
European Integration, London, Macmillan Press, 1999.
10. DINAN, Desmond, Encyclopedia of the European Union, London,
Macmillan Press, 2000.
11. ***Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Iaşi,
Polirom, 1999.
12. ***Enjeux et rouages de l’Europe actuelle. Culture et citoyenneté
européennes, Paris, Les editions Foucher, FEDE, 2003.
13. GILLINGHAM, John, European Integration, 1950-2003: Superstate
or New Market Economy?, Cambridge, Cambridge University Press,
2003.
14. GYÉMÁNT, Ladislau, Preistoria construcţiei europene, Cluj-Napoca,
Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 1999.

134
15. JONES, Erik; VERDUN, Amy (eds.), The Political Economy of
European Integration: Theory and Analysis, New York, Routledge,
2005.
16. MILZA, Pierre; BERSTEIN, Serge, Istoria Europei, vol. IV, V, Iaşi,
Institutul European, 1998.
17. Idem, Istoria secolului XX, vol. II, IIII, Bucureşti, Editura ALL, 1998.
18. McCORMICK, John, Understanding the European Union. A Concise
Introduction, London, Macmillan Press, 1999.
19. PAGDEN, Anthony (ed.), The Idea of Europe: From Antiquity to the
European Union, Cambridge, Cambridge University Press, 2002.
20. PĂUN, Nicolae; PĂUN, Adrian-Ciprian, Construcţia Europeană
modernă, Cluj-Napoca, Editura EFES, 1999.
21. PĂUN, Nicolae, Istoria construcţiei europene, Cluj-Napoca, Editura
Fundaţiei pentru Studii Europene, 1999.
22. PROCTER, Nicholas, Understanding the European Union, London,
Castlewright Publ., 2000.
23. REDMOND, John; ROSENTHAL, Glenda (eds.), The Expanding
European Union: Past, Present, Future, Boulder, CO., Lynne Rienner
Publishers, 1998.
24. ROSAMOND, Ben, Theories of European Integration, London,
Palgrave, 2000.
25. ROSS, Cameron (ed.), Perspectives on the Enlargement of the
European Union, Boston, Brill, 2002.
26. SANDHOLTZ, Wayne; SWEET, Alec, Stone, The European
Integration and Supranational Governance, Oxford, Oxford
University Press, 1998.
27. TAYLOR, Paul, The European Union in the 1990s, Oxford, Oxford
University Press, 1996.
28. URWIN, Derek, W., The Community of Europe: A History of
European Integration since 1945, London, Longman, 1995.
29. VESE, Vasile; IVAN, Adrian, L., Istoria integrării europene, Cluj-
Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2001.
30. Idem (editori), Tratatul de la Nisa, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001.
31. WALLACE, William (ed.), The Dynamics of the European
Integration, London, Royal Institute of International Affairs, 1990.
32. ZORGBIBE, Charles, Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor,
Bucureşti, Editura Trei, 1998.

135
 PARTEA II. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

1. BĂRBULESCU, Iordan, Gheorghe, Procesul decizional în Uniunea

Europeană, Ed. Polirom, Iaşi, 2009.
2. BÎRZEA, Cezar, Politicile şi instituţiile Uniunii Europene, Bucureşti,
Editura Corint, 2001.
3. BLIN, Olivier, Les institutions communautaires, Paris, Ellipses, 2001.
4. CORBETT, Richard, The European’s Parliament Role in Closer EU
Integration, New York, Palgrave, 2001.
5. DIACONU, N., Sistemul Instituţional al Uniunii Europene, Bucureşti,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
6. EDWARDS, Geoffrey; SPENCE, David, The European Commission,
London, Longman, 1994.
7. HAYES-RENSHAW, F., WALLACE, H., The Council of Ministers,
London, Macmillan Press, 1997.
8. HIX, Simon, The Political System of the European Union, Macmillan,
2000.
9. HOOGHE, Liesbet, The European Commission and the Integration of
Europe. Images of Governance, Cambridge, Cambridge University
Press, 2002.
10. KOHLER-KOCH, B., EISING, R., The Transformation of
Governance in the European Union, London, Routledge, 1999.
11. KRAMSCH, Olivier; HOOPER, Barbara, Cross-Border Governance
in the European Union, London, Routledge, 2004.
12. MAGONE, Jose, M. (ed.), Regional Institutions and Governance in
the European Union, Westport, CT, Praeger, 2003.
13. McCORMICK, John, The European Union. Politics and Policies,
Westview Press, 1996.
14. MOREAU-DEFARGES, Phillippe, Les institutions européennes,
Paris, A. Collin, 1993.
15. NUGENT, Neil, The Government and Politics of the European Union,
London, Macmillan Press, 1994.
16. PĂUN, Nicolae (coord.), Instituţiile Uniunii Europene. Evoluţii şi
proiecte de reformă, Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei pentru Studii
Europene, 2004.
17. PETRESCU, Mălina, Ruxandra; GOSZTONY, Krisztina, Sistemul
instituţional comunitar – Compendiu, Cluj-Napoca, Editura Carpatica,
2003.

136
18. RITTBERGER, Berthold, Building Europe’s Parliament: Democratic
Representation beyond the Nation State, Oxford, Oxford University
Press, 2005.
19. Van DEEMEN, Adrian, M.; HOSIL, Madeleine O.; WIDGRÉN,
Mika (eds.), Institutional Challenges in the European Union, London,
Routledge, 2002.
20. WALLACE, Helen; WALLACE, William (eds.), Policy-Making in the
European Union, Oxford, Oxford University Press, 2000.
21. WARLEIGH, Alex, Understanding European Union Institutions,
London, Routledge, 2002.

SURSE ELECTRONICE
1. Site-ul Consiului Europei: www.coe.int
2. Site-ul Uniunii Europene: www.europa.eu
3. Site-ul Consiliului Uniunii Europene: www.consilium.europa.eu
4. Site-ul Comisiei Europene: http://ec.europa.eu
5. Site-ul Parlamentului European: www.europarl.europa.eu
6. Site-urile grupurilor parlamentare:
a. Partidul popular european şi al democraţilor europeni (PPE-
DE): www.epp-ed.eu
b. Grupul Partidului socialiştilor europeni (PSE):
www.socialistgroup.org
c. Grupul Partidului european al liberalilor, democraţilor şi
reformatorilor (ALDE): www.alde.eu
d. Grupul verzilor/Alianţa liberă europeană (V/ALE):
www.greens-efa.org
e. Grupul confederal al stângii unitare europene şi al stângii
verzi nordice (GUE/NGL): www.guengl.eu
f. Grupul Independenţilor, Grupul Democratic (IND/DEM):
http://indemgroup.org
g. Grupul Uniunii pentru Europa naţiunilor (UEN):
www.uengroup.org
7. Mediatorul european: www.ombudsman.europa.eu
8. Curtea de Justiţie: www.curia.europa.eu
9. Curtea de Conturi: www.eca.europa.eu
10. Banca Centrală Europeană: www.ecb.eu
11. Banca Europeană de Investiţii: www.eib.europa.eu
12. Comitetul Regiunilor: www.cor.europa.eu
13. Comitetul Economic şi Social European: www.eesc.europa.eu
137