UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE SILVICULTURĂ

ARHITECTURĂ PEISAGERĂ
ŞI DESIGN FORESTIER

SUPORT DE CURS

şef lucr. dr. ing. Cezar Valentin TOMESCU

2006
2006-2007
2007
 Cap. I. GENERALITĂŢI

1.1. Definiţia şi obiectul disciplinei

Arhitectura peisageră, numită şi Arhitectura peisajului sau Proiectarea

spaţiilor verzi, este disciplina de interferenţă, ridicată la rangul de artă şi ştiinţă, ce se
ocupă cu proiectarea şi amenajarea sistemului de spaţii verzi, în ansamblu şi a spaţiilor
verzi, în particular, după anumite principii şi tehnici, prin asocierea elementelor naturale
(vegetaţie, apă, sol, roci) cu elementele artificiale (clădiri, căi de circulaţie, dotări,
instalaţii, etc.), cu scopul îndeplinirii anumitor funcţii de către acestea. Totodată sunt
stabilite şi metodele de realizare, de îngrijire şi de ocrotire a spaţiilor verzi în contextul
condiţiilor sociale, economice şi istorice în acel moment.
A amenaja un spaţiu verde nu înseamnă a umple spaţiile goale dintre clădiri cu
„pietre, iarbă, flori şi copaci” ci înseamnă a organiza, a armoniza şi a disciplina formele
vegetale, cromatica dinamică a florilor şi frunzelor, mobilitatea apei, contrastul textural
al suprafeţelor şi relieful cu diferite construcţii sau dotări.

1.2. Disciplină de interferenţă

Arhitectura peisageră ca disciplină complexă reuneşte numeroase aspecte din cele
mai diferite domenii, pornind de la disciplinele de bază: istoria artei grădinilor, teoria
arhitecturii peisajelor, proiectarea peisajelor, construirea, îngrijirea şi restaurarea
peisajelor, şi continuând cu:
- discipline grafice: geometria descriptivă şi de perspectivă, desen tehnic, desen
artistic, compoziţie, design;.
- ştiinţe biologice: botanică, dendrologie, floricultură, fiziologia plantelor,
fitopatologie, entomologie;
- discipline tehnice: topografie, construcţii, arhitectură, drumuri şi poduri,
urbanism, amenajarea şi sistematizarea teritoriului, îmbunătăţiri funciare, corectarea
torenţilor, pedologie, staţiuni, climatologie, silvicultură, mecanizare, împăduriri;
- discipline sociale: istorie, economie, filozofie, sociologie, legislaţie specifică,
management, marketing.

1.3. Importanţa disciplinei

Crearea de noi zone verzi, protejarea, conservarea şi extinderea celor existente,

reprezintă un mijloc important de combatere a acţiunii factorilor poluanţi, şi de
ameliorare a mediului de viaţă al oamenilor.
Pădurile şi orice fel de spaţiu verde au un rol ecologic esenţial fiind mari
producătoare de oxigen necesar vieţii şi contribuie la reducerea poluării fizice, chimice şi
microbiene, prin crearea unui microclimat favorabil, acţionând direct asupra valorilor
extreme ale diferiţilor factori de mediu (temperatură, vânt, umiditate atmosferică).
Numeroase spaţii verzi au un rol important în ameliorarea şi valorificarea terenurilor
degradate sau a celor cu risc ridicat de eroziune precum şi în ameliorarea şi conservarea
peisajelor.
Spaţiile verzi contribuie la îmbunătăţirea calităţii vieţii omului prin realizarea
mediului şi cadrului favorabil recreării publice sau private în aer liber, prin îmbunătăţirea
şi înfrumuseţarea mediului antropic (localităţi, unităţi industriale) în care omul trăieşte şi
munceşte, influenţând pozitiv starea psihică şi fizică a acestuia. Unele spaţii verzi au o
importanţă ştiinţifică deosebită (grădini botanice, grădini zoologice, rezervaţii, parcuri
naţionale) sau o importanţă culturală (grădini istorice, grădini-muzeu, grădini
expoziţionale).

1.4. Noţiuni de bază, definiţii

Spaţiile verzi sunt teritorii (suprafeţe) amenajate, situate în interiorul sau

exteriorul localităţilor, în care vegetaţia lemnoasă şi ierboasă ocupă procente însemnate şi
în care se găsesc şi diferite dotări cu caracter utilitar, de recreare sau cultural, destinate
îndeplinirii diferitelor funcţii, cu precădere a celor sanitare, recreative şi decorative.
Unitatea de spaţiu verde este delimitată teritorial, fiind caracterizată printr-o
serie de elemente, şi îndeplineşte cel puţin o funcţie principală, având suprafaţa variabilă
de la câteva zeci de metri pătraţi până la sute de hectare.
Vegetaţia este principalul element al spaţiilor verzi, fiind constituită din totalitatea
plantelor, care împreună cu elemente biotice animale, cu cele fizice naturale (abiotice) şi
cu cele sociale, formează mediul.
Mediul este ansamblul în spaţiu şi timp al factorilor naturali şi a celor antropici,
care influenţează activitatea omului şi care este influenţată de om.
Peisajul este porţiunea din natură cuprinsă într-o singură privire şi care formează
un ansamblu, este ansamblul de elemente naturale (relief, sol, apă, aer, vegetaţie) şi/sau
antropice (aşezări, construcţii, exploatări industriale) care are funcţionalitate şi care se
manifestă ca un tot.
 Cap. II. AMENAJAREA SPAŢIILOR VERZI ÎN DIFERITE
PERIOADE ISTORICE

Preocupări privind amenajarea grădinilor, a spaţiilor verzi în general, au existat

din cele mai vechi timpuri, unele popoare străvechi având un cult deosebit pentru acest
lucru.
Omul a dorit dintotdeauna să modeleze natura, să se înconjoare cu elemente din
natură (arbori, arbuşti, specii ierboase, stânci, roci, apă, etc.), să le armonizeze şi să le
integreze în mediul artificial creat de acesta, fapt asupra căruia şi-au pus amprenta cultura
şi tradiţiile poporului respectiv.
Astfel, în decursul istoriei s-au conturat şi s-au dezvoltat concepţii şi modalităţi
diferite de amenajare a spaţiilor verzi, concepţii ce au evoluat, au dispărut, au fost
regăsite, au interferat, s-au îmbogăţit şi dezvoltat, transmiţându-se de la un popor la altul,
de la o regiune la alta, dintr-o epocă în alta, conturându-se astfel stiluri şi şcoli bine
definite, cu principii şi modalităţi proprii de realizare a grădinilor.

2.1. Spaţiile verzi în Antichitate

Dovezile istorice precum: picturile murale, basoreliefurile, mozaicurile, textele

istorice, vestigiile construcţiilor străvechi, atestă apariţia şi dezvoltarea grădinilor la
început în Orient (Asia) şi în nordul Africii (Egipt) şi mai târziu în Europa (Grecia,
peninsula Italică, peninsula Iberică) şi în jurul Golfului Mexic.
Grădinile din antichitate au avut la început scop utilitar, fiind cultivate numeroase
plante cu rol alimentar, mai târziu au căpătat un caracter religios şi de slăvire a
divinităţilor, sau un caracter meditativ. În timp sortimentul de plante s-a lărgit, grădinile
au început să capete un caracter ornamental şi recreativ, oferind umbră şi răcoare.
În Orient datorită climatului cald şi verilor toride dar şi a suprafeţelor întinse de
deşert şi terenuri aride, grădinile erau privite ca adevărate oaze de răcoare, relaxare,
repaus şi plăcere. Crearea acestor grădini a impus crearea de sisteme de aducţiune a apei
şi de irigare, fiind stimulată şi de dezvoltarea arhitecturii prin crearea de palate, temple şi
reşedinţe somptuoase.
Grădinile din Orient erau sinonime cu noţiunea de Paradis sau Raiul pe Pământ,
fiind de fapt locuri privilegiate ce ofereau plăcere şi relaxare prin verdeaţă şi umbra
oferită de numeroasele specii lemnoase, miresmele diferitelor specii aromatice sau prin
răcoarea apei sub formă de cascade sau bazine.

2.1.1. Spaţiile verzi din Mesopotamia

Marile civilizaţii ale sumerienilor, babilonienilor şi asirienilor ce s-au dezvoltat în

regiunea dintre fluviile Tigru şi Eufrat, se caracterizează, printre altele, şi prin
dezvoltarea marilor oraşe, prin monumentalele construcţii ale palatelor şi templelor, ce
cuprindeau în cadrul incintelor, grădini luxuriante, amenajate în strânsă corelaţie cu
liniile arhitectonice.
 Astfel, faimoasele grădini suspendate din Babilon (sec. al VI-lea î.H.), considerate
una din cele 7 minuni ale lumii antice, s-a remarcat prin monumentalitatea teraselor, prin
ingeniozitatea irigării tuturor acestor nivele şi nu în ultimul rând prin abundenţa şi
diversitatea mare a speciilor, aşezate conform distribuţiei naturale altitudinale a acestora.
Aceste grădini, făceau parte din palatul regelui Nabucodonosor al II-lea, şi erau
realizate pe o construcţie masivă din piatră, sub formă de terase suprapuse, din ce în ce
mai mici, având o înălţime totală de cca. 22 m. Întregul ansamblu, ce forma un trunchi de
piramidă, era susţinut de coloane masive din piatră, ce alcătuiau la baza edificiului 14
bolţi răcoroase dispuse de o parte şi de alta a unui culoar boltit. Terasele, de formă
pătrată, erau pavate cu lespezi mari de piatră şi izolate cu un strat de bitum şi mai multe
rânduri de cărămidă nearsă, pentru a se împiedica infiltrarea apei. Deasupra exista un
strat drenant, peste care era aşezat pământul fertil de la 2 m grosime pe prima terasă, până
la 1 m pe ultima terasă.
Apa era dirijată printr-un sistem hidraulic situat sub prima terasă, fiind adusă din
râul Eufrat printr-un canal de alimentare şi condusă mai departe prin trei puţuri înglobate
în construcţie. Un sistem cu lanţuri continue ridica apa până la ultimul nivel, de unde era
dirijată printr-un sistem de jgheaburi, rigole, bazine şi cascade, asigurându-se irigarea
tuturor teraselor, datorită curgerii naturale a apei.
Plantaţiile erau libere, realizându-se o armonie a liniilor arhitecturale cu volumele
şi formele regulate sau neregulate ale vegetaţiei. Ca specii folosite se amintesc: curmalii,
palmieri, diverşi arbuşti, plopi, pini, lotuşi sau numeroase specii de flori.

2.1.2. Spaţiile verzi din Egiptul antic

În Egiptul antic, pe malurile Nilului, în mileniul al III-lea î.H., existau numeroase

terenuri fertile, străbătute de canale pentru irigaţie, cultivându-se smochini, curmali,
rodii, cocotieri, sicomori, viţă de vie şi numeroase legume.
Marile domenii agricole ale marilor proprietari, locuinţele acestora cuprindeau şi
grădini de relaxare şi plăcere. Grădinile locuinţelor erau considerate o prelungire naturală
a clădirii fiind înconjurate de ziduri sau un gard masiv din lemn, având întotdeauna o
formă regulată (dreptunghi).
Grădina avea ca element central un canal cu apă sau un bazin dreptunghiular
alungit sau în formă de T, populat cu peşti coloraţi şi în care erau cultivaţi lotuşi.
Vegetaţia era distribuită astfel: în imediata apropiere a canalului sau bazinului erau
dispuşi arbuştii sau arborii de talie mică, iar la periferie, în lungul unei alei perimetrale
erau dispuşi arborii înalţi cu port piramidal. Grădinile mai mari prezentau unele
compartimentări interioare cu ziduri scunde sau cu treiaje pe care se cultiva viţă-de-vie
sau alte specii cu valoare alimentară. Ca specii folosite erau unele specii fructifere dar şi
numeroase specii forestiere (paltinul şi plopul), precum şi numeroase specii floricole
precum: mixandrele, lăcrămioarele sau trandafirii.

2.1.3. Spaţiile verzi în Grecia antică

Civilizaţia antică din sudul Europei a înregistrat o dezvoltare extraordinară în toate

domeniile, arta grădinăritului nefăcând excepţie.
 La început grecii au cultivat în grădinile lor specii cu rol alimentar: pomi fructiferi,
viţa-de-vie şi diverse legume. Grădinile au apărut iniţial pe lângă temple sau diferite
aşezăminte religioase, fiind locul în care se desfăşurau ceremoniile de slăvire a zeilor.
Templele închinate diferitelor divinităţi erau situate în peisaje naturale de o
frumuseţe remarcabilă. În secolele II-IV î.H. existau grădini pe lângă palate, gimnazii şi
academii, de dimensiuni relativ restrânse, ce aveau numeroase elemente cu valoare
artistică precum statui, fântâni, pergole, porticuri, elemente ce întregeau vegetaţia
abundentă.
Tot în această epocă au apărut grădinile publice numite agora, în care se aflau
principalele instituţii de cultură şi artă şi cele în care se ţineau adunările populare. În acest
sens se poate aminti grădina publică Olimpia din Pelepones, în care se desfăşurau diferite
jocuri olimpice.
Piaţa publică, numită agora, folosea pentru adunările populare şi întrunirile
politice, era un loc privilegiat unde se cultivau diferite specii de arbori. Dintre aceste
specii pot fi amintite: platanul, ulmul, plopul, sălciile plângătoare, chiparoşii, merii, perii,
rodiile, măslini (din crengile cărora se făceau cununile de laur pentru învingătorii
întrecerilor sportive), palmieri, dafini, smochini, trandafiri, mirt, laur, buxus. Ca specii
floricole, erau des folosite: crinii, panselele, garoafele, micsandrele, nu-mă-uita, macii,
zambilele, stânjeneii şi bujorii.
În epoca elenistică au apărut şi s-au dezvoltat mici grădini ale locuinţelor incluse
în construcţie numite grădini patio, în care erau prezente fântânile arteziene, mici canale
sau diverse statui de nimfe.

2.1.4. Spaţiile verzi în Roma antică

Amenajarea grădinilor la romani a înregistrat o dezvoltare importantă în timpul

Imperiului Roman, fiind influenţată de arta popoarelor supuse.
Spaţiile verzi au apărut pe lângă palatele imperiale, pe lângă vilele luxoase ale
patricienilor, pe lângă temple şi locurile de adunare. Vestigiile arheologice atestă
existenţa grădinilor somptuase în jurul vilelor mari situate în locuri naturale de o mare
frumuseţe, terenul fiind amenajat în terase cu perspective şi privelişti deosebite, dar au
existat şi grădini mici, ale locuinţelor.
Grădinile din jurul vilelor suburbane, au devenit adevărate parcuri,
sistematizate în diferite sectoare cu diferite construcţii şi amenajări. Vila (locuinţa) era
întotdeauna amplasată pe pantele colinelor în locurile de unde existau cele mai bune
vederi panoramice, iar terenul din jur era amenajat în terase. Centrul arhitectonic era
constituit din locuinţă iar grădina era o completare şi o continuare a casei.
Sistematizarea generală presupunea existenţa mai multor sectoare arhitecturale cu
organizare simetrică, subordonată unei axe de compoziţie generală de câte un edificiu sau
de o construcţie decorativă (canal, bazin, colonadă) fiind corelate între ele prin zone
trasate liber, natural, alcătuind un ansamblu unitar. Existau numeroase elemente
arhitecturale precum: porticuri, pergole, treiaje de lemn, statui, vase ornamentale, bazine,
canale, fântâni, pavilioane, coloane, chioşcuri.
Sectoarele principale ale grădinii erau:
- grădina de agrement sau zona pentru plimbare, situată în faţa terasei, cu alei
geometrice, dar nu viguros simetrice, pavate, însoţite de numeroase coloane şi chioşcuri
pentru plante agăţătoare, vase şi statui;
 - zona pentru călărit şi plimbări cu lectica, zonă ce era caracterizată prin existenţa
aleilor largi mărginite cu garduri vii;
- parcul sau zona în care erau crescute animale sălbatice şi domestice.
Din timpul lui Augustus s-a dezvoltat arta tăierii arbuştilor (arta topiară), ce va fi
preluată şi dezvoltată mai târziu în grădinile medievale.
Speciile folosite frecvent în spaţiile verzi ale reşedinţelor din timpul Imperiului
Roman au fost: stejari cu frunze persistente şi caduce, pini, chiparoşi, tei, platani, lauri,
smochini, duzi, tisă, buxus, trandafiri, specii de pomi fructiferi şi diferite specii de flori.
Grădinile vilelor mai mici, urbane, au preluat şi amplificat tipul elen de grădină,
aceasta fiind inclusă în clădire şi fiind înconjurată de o galerie de coloane numită peristil.
Central se găsea un bazin sau un canal ornamental, fie o fântână cu un joc de apă.
Erau prezente pergolele şi coloanele, vasele şi statuile. Ca specii erau cultivate:
buxusul sub formă de borduri tunse, rozmarinul şi mirtul, toate dispuse sub forma
diferitelor desene în jurul peristilului sau a bazinului. De asemenea erau cultivaţi
trandafiri, busuioc, lotus sau diverse flori.
Exemple: Villa lui Cicero, Villa Lucullus, Villa Sallustius, Villa Mecena.

2.2. Spaţiile verzi în Evul Mediu (sec.V- XIV d.H.)

2.2.1. Spaţiile verzi din Bizanţ

Imperiul bizantin, ce cuprindea Europa Sud-estică, nordul Africii şi Asia Mică, s-a
dezvoltat în tradiţiile clasice greco-romane, peste care s-au grefat elementele orientale.
În capitala imperiului, Constantinopol, fastuoasele palate imperiale şi locuinţele
aristocraţilor erau însoţite de grădini deosebite. Acestea aveau, de regulă, formă pătrată,
fiind înconjurate de un zid de marmură, la interior cu bazine străjuite de statui, sau
diferite sculpturi decorative însoţite de numeroase amenajări hidraulice. Erau prezente şi
puţuri rotunde, cu coloane de piatră colorată şi marmură, toate acestea însoţite de o
vegetaţie exuberantă.

2.2.2. Spaţiile verzi din Europa occidentală

Arta amenajării spaţiilor verzi în Europa occidentală, în Evul Mediu, a înregistrat

un regres, în interiorul cetăţilor şi castelelor fortificate terenul disponibil pentru grădini
devenind foarte limitat, a fost utilizat mai mult în scopuri utilitare. Totuşi tradiţia
cultivării diferitelor plante s-a păstrat pe lângă aşezările religioase.
Grădinile monahale erau compartimentate perfect geometric, cu spaţii distincte
pentru legume şi pomi fructiferi, plante medicinale şi aromatice, specii floristice. Totuşi,
ca urmare a cruciadelor, horticultura a făcut progrese, prin îmbogăţirea sortimentului de
specii ornamentale, aduse în urma campaniilor în Orientul Mijlociu (lalele, zambile, crini,
mimoze).
Schema modelului grădinii medievale, a fost urmată timp de peste două secole în
occidentul creştin. Această schemă se baza pe compartimentarea grădinii (ce avea formă
dreptunghiulară) în sectoare separate de cultură:
- grădina cu pomi fructiferi,
- arbuştii şi plantele ornamentale,
 - grădina de legume şi plante medicinale,
- grădina de flori, cu funcţie exclusiv ornamentală.
Grădinile locuinţelor medievale aveau dimensiuni mai mici, fiind plane şi
înconjurate de ziduri. Compoziţia era geometrică, monotonă, caracterizată de prezenţa
careurilor egale, delimitate de alei de aceeaşi lăţime, arbuşti tunşi şi garduri vii tunse.
Arta topiară era folosită în exces, iar lipsa arborilor era suplinită prin îmbrăcarea zidurilor
ce împrejmuiau grădina cu plante agăţătoare precum iedera, viţa-de-vie sau trandafiri
urcători. Mai erau folosite diverse specii floricole şi gazonul.
Grădinile regale şi cele ale nobililor erau mai mari şi în general compartimentate
în curţi geometrice separate prin garduri, cu diverse amenajări pentru amuzament:
labirint, menajerie, pavilioane pentru petreceri, galerii acoperite de plante căţărătoare,
folosite ca loc de promenadă şi care făceau legătura între diferite sectoare ale grădinii.
Exemple: grădinile de la Luvru şi Saint-Pol (Carol al V-lea).

2.2.3 Grădinile islamice

Civilizaţia arabă şi-a pus amprenta asupra tuturor ţărilor ce făceau parte din marele
imperiu islamic (începând cu sec. al VII-lea d.H.) dar au asimilat elemente şi din
civilizaţia popoarelor supuse. Acest lucru s-a petrecut şi în arta amenajării spaţiilor verzi,
grădinile arabe având la început o influenţă orientală, predominant persană, apoi au
căpătat un specific propriu.
Locuinţele mici aveau o singură grădină, de formă regulată iar cele mai mari, o
suită de grădini. Grădina era împărţită în 4 părţi egale, compartimentare realizată, acolo
unde spaţiul permitea, prin întretăierea a două canale cu apă. Apa era folosită fie în
bazine şi canale, fie sub formă de fântâni arteziene, legate prin mici canale de teracotă
sau marmură.
Printre particularităţile acestor grădini se numărau şi ornamentele bogate,
strălucitoare din plăcuţe de ceramică prezente pe ziduri, bazine, pereţii de fundal. Nu
existau sculpturi, acestea fiind interzise în religia mahomedană. Unele arabescuri sau
mozaicuri se regăseau în modul de aranjare a plantelor. Speciile folosite erau: chiparoşii,
citricele, buxusul, mirtul, magnoliile, adesea aranjate liber.

2.2.4. Grădinile arabe din Spania

Vestite sunt palatele Alhambra şi Generalife din Granada, şi grădina Alcazar din
Sevilla (sec. XIII-XIV.d.H.), din timpul dominaţiei arabe.
Grădinile fie erau interioare, situate în curţile clădirilor, fie erau situate în afara
palatelor, înconjurate de ziduri. Grădinile impresionează şi astăzi prin simplitatea şi
sobrietatea elegantă.
Grădinile interioare prezentau central un bazin sau canal cu apă în care se revărsau
mai multe fântâni arteziene, fie aveau straturi de formă pătrată, mărginite de rânduri de
plante tunse. Fântânile arteziene erau folosite şi la intersecţia aleilor. Fiecare fântână avea
o personalitate aparte.
Speciile folosite: chiparoşi, eucalipt, palmieri, pini, magnolii, leandri, laur dispuse
adesea în compartimente geometrice conturate cu garduri vii din buxus tuns.
 2.3. Spaţiile verzi din Extremul Orient

2.3.1 Spaţiile verzi din China

Arta grădinilor în China se pierde în vechime, şi reflectă puternicul cult al naturii,

în strânsă legătură cu religia. Filozofiile religioase din China, promovează ideea realizării
comuniunii omului cu natura, pentru dobândirea perfecţiunii morale, a liniştii sufleteşti şi
a păcii divine. Religia a impulsionat crearea spaţiilor verzi şi găsirea cadrului natural
propice vieţii spirituale în raport strâns cu elementele naturii.
Ca o caracteristică a tuturor grădinilor din China, indiferent de perioada istorică,
este mărimea acestora, suprafeţele foarte întinse, în care vegetaţia era dispusă natural,
firesc, în armonie cu peisajele naturale. Terasele erau trasate liber, neregulat, având
caracter natural, fiind excluse liniile drepte, şi conduceau privitorul de la un punct de
interes la altul. Priveliştile erau oferite treptat şi se foloseau scenele „surpriză”, ce erau
descoperite brusc la un moment dat.
Se foloseau numeroase elemente decorative: pavilioane, chioşcuri, stânci, bazine,
poduri şi podeţe, cheiuri, terase, galerii, grote, cascade, porţi, ziduri, care se integrau
perfect aspectelor şi formelor naturale. Apa era folosită sub formă naturală (cursuri de
apă, cascade naturale) sau în bazine artificiale, cu aspect natural.
Speciile folosite aveau de cele mai multe ori semnificaţii aparte, astfel: prunii –
vestitorii renaşterii naturii; pinii – fermitatea şi forţa caracterului; bambuşii – prietenia
necondiţionată; piersicii ornamentali – Paradisul; lotusul – puritatea spirituală şi înălţarea
sufletească. Crizantemele şi bujorii erau nelipsite şi se dispuneau în grupuri mari. Toate
elementele grădinii erau aranjate în spaţiu foarte ingenios, creând privitorului diferite
impresii: de măreţie, de veselie, de groază, de basm.
Grădinile de plăcere – au fost amenajate pe domeniile împăraţilor (dinastia Han,
sec. II-I î.H.) şi cuprindeau munţi, ape, plante şi animale, servind ca loc pentru plimbare,
odihnă, vânătoare sau diverse tehnici yoga pentru atingerea diferitelor stări spirituale şi
fizice.
Grădinile monahale s-au dezvoltat pe lângă mănăstirile budiste, situate în peisaje
naturale remarcabile prin frumuseţe, fiind create mai ales în sec. IV-V d.H., o dată cu
dezvoltarea noii religii, budismul. În zonele în care erau situate aceste mânăstiri, au fost
create parcuri naturale, în care peisajele căpătau diferite semnificaţii filozofice, mai ales
datorită prezenţei diferitelor construcţii, ca de exemplu un pavilion pentru meditaţie,
situat pe malul unui lac, pe vârful unei coline sau în pădure.
Parcurile reşedinţelor imperiale şi ale nobililor au căpătat o dezvoltare fără
precedent în sec. VIII-IX d.H. (dinastia Tang). Elementele primordiale erau munţii,
lacurile şi râurile, având ca element primordial al naturii – vegetaţia, toate având diferite
semnificaţii în concepţiile filozofice ale chinezilor: munţii şi masele stâncoase
reprezentau scheletul Pământului, iar apele, arterele pământului. Relieful era foarte variat,
fiind natural, modificat sau aparent natural.
Picturile, gravurile sau scrierile atestă frumuseţea deosebită a spaţiilor verzi
chinezeşti, cu caracteristici proprii, subordonate concepţiei de creare a peisajului după
modele oferite de natură. Arta grădinilor din China a influenţat grădinile din Japonia, iar
în Europa a stat la baza creării stilului peisager şi a grădinilor engleze din sec. al XVII-lea
d.H.
 Deşi, în decursul timpului, în China s-au făcut simţite elemente ale altor culturi
vecine (India, Persia, Islam), sau din Europa medievală şi renascentistă, arta spaţiilor
verzi la chinezi şi-a păstrat caracteristicile proprii având drept concept de bază crearea
peisajului după modelele oferite de natură.

2.3.2 Spaţiile verzi în Japonia

Arta grădinilor în Japonia a fost preluată din China, fiind ulterior personalizată,
devenind o artă naţională. Spaţiile verzi, mai mari sau mai mici, erau prezente
pretutindeni, atât pe lângă locuinţe cât şi pe lângă temple sau palate.
Grădinile imperiale, erau concepute după modelul chinezesc dar la o scară mai
mică (Nara - capitala ţării, şi în Kyoto, sec. al VIII-lea d.H.).
Grădinile templelor reprezentau elementul preponderent al clădirii, fiind o
componentă a acesteia. Simbolismul filozofic era utilizat la maxim, fiind folosite toate
elementele din natură, prelucrate după anumite reguli compoziţionale şi diferite
simboluri.
În aceste grădini fie era reconstituit la o scară redusă un peisaj complet cu munţi,
coline, lac cu insule, pârâu cu cascadă, stânci colţuroase, pietre rotunjite, nisip, pietriş,
arbori şi arbuşti, diverse plante cu sau fără flori, fie erau create anumite scene de peisaj
(mai dezvoltate în diferite perioade) precum: grădină montană, grădină de muşchi,
grădină aridă.
Grădinile mari în care se puteau crea peisaje complete, cuprindeau şi diferite
construcţii sau elemente de arhitectură: poduri, pavilioane pentru ceai, lanterne din piatră,
porţi, aleile erau înlocuite de lespezi de piatră neregulate ca formă, cu aspect cât mai
natural (pasul japonez). În sec. al VIII-lea d.H. modelul de amenajare a unei grădini
cuprindea o ceainărie situată pe marginea unui heleşteu orientat E-V, un râu sau pârâu,
orientat pe direcţia N-S, peste care erau construite podeţe curbate sau acoperite, cu
balustrade ornamentate, plus diferite lampadare, pasul japonez, fântâni şi foarte multă
vegetaţie.
Perioada grădinilor uscate (grădini de piatră, grădini aride) se remarcă prin
compoziţii desenate de artişti de prestigiu ai vremii, destinate contemplării din interiorul
clădirii, sau de pe verandă. Dominantă pentru aceste grădini era suprafaţa acoperită cu
nisip alb aşezat ca valurile mării, pe care erau dispuse câteva stânci mari sugerând insule
mai mari sau mai mici (similare cu caracterul insular al peisajului ţării) şi relativ puţină
vegetaţie: muşchi şi foarte puţini arbori.
Perioada grădinilor miniaturale este caracterizată prin crearea de grădini foarte
mici de 40-90m2 în care totul era amenajat la o scară foarte mică, miniaturală: cursul de
apă, podurile, stâncile, specii lemnoase de talie mică şi a arbuştilor cu forme ciudate.
Astfel în Japonia, din dorinţa de a aduce natura în locuinţe, au apărut şi s-au
dezvoltat arta Ikebana şi arta Bonsai. Ikebana reprezintă arta aranjamentelor florale, cu
simboluri filozofice caracteristice. Bonsai constituie arta cultivării şi realizării arborilor în
miniatură, imitând forma şi habitusul celor din mediul natural.
Principiile amenajării grădinilor japoneze:
- vegetaţia este perfect integrată peisajului;
- decorul vegetal tradiţional este constituit din anumite specii: pini, ienuperi,
arborele de ceai, camelii, azalee, bambus, ferigi, muşchi;
- toate elementele inerte imită perfect formele de relief naturale;
 - apa era folosită sub formă naturală, cascade, bazine neregulate;
- arbuştii sau arborii modelaţi prin tundere dădeau impresia de natural;
- nu erau folosite alei, ci pietre late, lespezi sub forma pasului japonez.
Din sec. al XVII-lea d.H. încep să apară primele grădini publice, ce aveau un
caracter mai detaşat de semnificaţiile religioase ale celorlalte grădini.
În grădinile japoneze publice moderne a apărut gazonul, ca influenţă occidentală,
dar tradiţia artei japoneze s-a păstrat. Specii folosite erau: pini, ienuperi, arborele de ceai,
camelii, azalee, bambus, magnolia, cireşii, glicina.

2.4. Spaţiile verzi în perioada Renaşterii şi Barocului

Renaşterea (sec. XV-XVI d.H.) a fost o perioadă de înflorire a culturii şi

civilizaţiei europene, prin reluarea idealurilor antichităţii clasice, din toate domeniile:
artă, arhitectură, literatură, ştiinţă. Această orientare a apărut la început în Italia, de unde
a iradiat apoi în restul Europei.

2.4.1. Spaţii verzi italiene

În această epocă (Renaşterea) grădinile italiene au avut cea mai mare strălucire şi
cel mai mare rafinament.
Principiile de amenajare ale grădinilor erau preluate de la grădinile antice, în
special pentru grădinile vilelor suburbane, precum:
- simetria faţă de o axă a compoziţiei;
- organizarea arhitecturală a spaţiilor faţă de clădire;
- legătura dintre clădire şi grădină prin elemente decorative construite;
- prezenţa sculpturilor, vase ornamentale, parapete ornamentale;
- utilizarea vegetaţiei tunse;
- sistematizarea etajată a grădinii şi subordonarea faţă de o axă principală de
perspectivă cu sensul descendent al pantei, pe terase succesive;
- în lungul axei dar şi pe terase erau create partere decorative cu buxus dispus sub
forma diferitelor desene;
- folosirea din abundenţă a bazinelor cu apă, a canalelor, cascadelor;
- apa aduce mişcare, răcoreşte atmosfera şi murmură fără încetare fiind dirijată pe
pante, însoţind aleile în canale înguste sau în cascade cu trepte, fie alimentează fântânile
prin jeturi şi jerbe de apă, adeseori sub forma unei orgi de apă (Villa d’Este);
- erau folosite zidurile masive de sprijin, ornamentate şi legate prin scări şi rampe,
- vegetaţia era tratată arhitectural şi subordonată compoziţiei geometrice: plantaţii
liniare, garduri vii şi borduri tunse, arbuşti modelaţi în volume geometrice, ziduri
înverzite;
- sunt preferate speciile cu frunze persistente: pini, chiparoşi, stejari meridionali,
tisă, buxus, mirt, lămâi, lauri şi portocali.
Unele din marile creaţii ale Renaşterii din sec al XVI-lea se păstrează şi astăzi:
- Villa Lante din Bagnasia (5 terase);
- Villa d’Este la Tivoli (8 terase);
- Villa Medici în Roma (2 terase);
- Grădina palatului Farnese din Caprarola.
 În secolul al XVII–lea d.H. apare stilul baroc, în arhitectură, stil ce îşi pune
amprenta şi în arta amenajării spaţiilor verzi.
Principiile esenţiale s-au menţinut, sub aspectul echilibrului şi simetriei, dar
dispare schematismul rigid, traseele rectilinii, fiind îmbinate cu linii ample, curbe. S-a
adoptat dispunerea liberă a arborilor renunţându-se la aşezarea perfect geometrică. S-au
mărit dimensiunile grădinilor, tinzându-se către transformarea în parcuri. Formele
geometrice mai sobre au fost înlocuite de elemente cu contururi mai dulci. Au apărut
grotele artificiale, fântânile cu stânci şi teatrele de apă (statui, roci şi apă în mişcare).
Exemple:- grădina Villei Dohia Pamphili – Roma;
- grădina Villa Aldobraudini – Frascatti;
- grădinile Baboli ale palatului Pitti – Florenţa;
- grădinile Gamberaia – Florenţa;
- grădina Garzoni – Collodi;
- grădinile din Isola Bella – insulă în lacul Maggiore (cu 9 terase).

2.4.2. Spaţiile verzi din Franţa

Primele grădini ale Renaşterii au fost realizate în Franţa la începutul secolului al

XVI–lea d.H., la castelele Amboise, Blois şi Gaillon de către un arhitect italian, care a
adus ca elemente noi terasarea terenului (cu diferenţe mici de nivel), îmbogăţirea
ornamentaţiilor cu fântâni de marmură şi introducerea de modele noi ale parterelor (faţă
de grădinile medievale).
Abia după jumătatea sec. al XVI–lea, a început să se schimbe radical concepţiile
medievale de amenajare ale grădinilor. Astfel, dispar fortificaţiile oraşelor şi castelelor
franceze cu ziduri şi canale de apă, la care grădinile erau în incintă, rezultând spaţii mult
lărgite. În unele situaţii canalele s-au păstrat, având şi funcţie decorativă şi funcţie
utilitară, devenind mai târziu o caracteristică a parcurilor franceze ale Renaşterii.
Compoziţia grădinii era sistematizată în funcţie de un ax dominant reprezentat de
o alee centrală. Terenul era modelat în terase mari, cu partere decorate cu flori. Între
clădiri şi grădină exista o coeziune arhitectonică. Existau canale şi lacuri imense.
Exemple din sec al XVI-lea:
- grădinile de la castelele Verneiul şi Charleval - arhitect peisagist Du Cerceau;
- grădinile castelelor Anet şi Chenonceaux - arhitect peisagist Delorne.
La sfârşitul perioadei Renaşterii şi începutul Barocului a apărut tipul de parter cu
broderie de buxus, ce a înlocuit desenele geometrice regulate folosite de maeştrii italieni
(familia Mollet = familie de decoratori de grădini) tip de parter introdus la începutul sec.
al XVII-lea.
În prima jumătate a sec. al XVII-lea creaţiile importante au fost:
- grădinile de la castelele Tuilleries, Fontainbleau, Saint-German;
- grădina Luxembourg din Paris.
În perioada Barocului, luxul şi strălucirea în care trăiau monarhul şi nobilimea
franceză nu s-a reflectat numai în palatele somptuoase ci şi în grădinile şi parcurile ce le
încadrau, ce constituiau de fapt locul de desfăşurare a evenimentelor şi serbărilor
fastuoase. Au fost realizate decoruri bogate, cu numeroase statui, bazine, fântâni, vase,
compoziţii sculpturale cu teme alegorice inspirate din mitologia greco-romană.
Figura cea mai importantă în conceperea parcurilor şi grădinilor din această
perioadă a fost Le Nôtre (1613-1700) – peisager (grădinar, pictor şi arhitect) favorit al
„regelui Soare”- Ludovic al XIV-lea. Le Nôtre a transformat clasicismul antic printr-un
concept original, cu principii compoziţionale proprii, dând lumii unele dintre cele mai
frumoase parcuri monumentale precum: Vaux-le-Viconte, Versailles, Chantilly, Saint-
Cloud, Sceaux, şi a resistematizat grădinile Tuilleriers, Fontainbleau, Saint Germain-en
Laye.
Caracteristici ale grădinilor stilului baroc sunt:
- compoziţia era tratată arhitectural, pe spaţii foarte largi;
- palatul constituie capul compoziţiei, fiind situat pe terenul dominant;
- toate părţile componente sunt ordonate geometric faţă de o axă dominantă
centrală respectiv axa centrală, dominantă, ce porneşte de la palat şi se continuă pe o
mare distanţă în profunzimea peisajului, constituind totodată şi perspectiva principală;
- perspectivele secundare sunt perpendiculare pe cea dominantă şi sunt construite
pe axe de compoziţie subordonate;
- terenul este modelat în terase largi, racordate cu ziduri de sprijin, rampe, scări,
balustrade sau cu suprafeţe plane cu compoziţii geometrice;
- sunt folosite, mai ales pe axa principală, mari partere şi întinse oglinzi de apă,
bazine şi canale;
- sunt create mari perspective încadrate de mari volume vegetale;
- simetria faţă de axă este realizată prin simetria perfectă a parterelor, a bazinelor
sau a diferitelor compoziţii dar şi prin echilibrarea unor amenajări diferite – fapt ce
imprimă mai multă variaţie ansamblului;
- zonele din imediata vecinătate a palatului sunt degajate, şi constituite din partere
bogat ornamentate cu flori, borduri sau broderii de buxus tuns, aliniamente de arbuşti
sempervirescenţi tunşi sub diferite forme geometrice (sfere, conuri, piramide, cuburi),
alături de diferite fântâni, bazine, statui sau vase, toate acestea evidenţiind şi punând în
valoare măreţia palatului;
- simetric faţă de axele compoziţiei sunt dispuse plantaţii arborescente (pentru
accentuarea grandorii) încadrate de aliniamente de arbori cu coroanele tunse în forme
geometrice alcătuind ziduri verzi;
- aleile sunt rectilinii, dispuse în reţea geometrică riguros trasată;
- sunt prezente, cu precădere în centrul bazinelor sau fântânilor arteziene,
compoziţii sculpturale cu personaje mitologice;
- ca elemente arhitecturale sunt prezente: colonade, rocării, treiaje, bazine cu
grupuri sculpturale, vase în stil baroc.

2.4.3. Spaţiile verzi în Anglia

După Evul Mediu, în Anglia dominau grădinile medievale, închise între ziduri, cu
vegetaţie tunsă dispusă regulat simetric. Ulterior, ca şi în restul Europei, s-au făcut simţite
influenţele italiană şi franceză.
Dar, în timp ce în Europa arta grădinilor evolua sub influenţa puternică a stilului
francez, în Anglia începând cu sec. al XVIII-lea, sub influenţa literaturii, picturii de
peisaj şi a noii mişcări culturale, arta grădinilor a evoluat în direcţia reîntoarcerii la
natură, a renunţării la rigiditatea şi artificialitatea stilului francez.
La început s-a renunţat la tunderea arborilor, s-au eliminat zidurile de incintă şi au
fost înlocuite cu şanţuri, realizându-se o legare şi o deschidere spre peisajul înconjurător.
Dispar parterele, acestea fiind înlocuite de covoare verzi (gazon), se păstrează axa
centrală dominantă, dar se introduc poteci şerpuitoare, cursuri de apă neregulate iar
vegetaţia este grupată liber.
Realizări importante:
- Kent (pictor şi arhitect) - grădinile Kensington şi parcul Stowe, parcul Rousleau
(create iniţial de Bridgeman);
- Brown – completări la Parcul Stowe şi transformarea peisajeră a parcurilor
Bleuheim şi Chatsworth;
- Repton a dus la apogeu arta grădinilor peisagere, fiind un practician dar şi un
teoretician de seamă al stilului peisager (la sfârşitul secolului al XVIII-lea).
În secolul al XIX-lea, Loudon (peisagist englez) a publicat postum operele lui
Repton, fiind susţinătorul noului curent numit ,,gardenesque’’ – bazat pe principiile
compoziţionale ale grădinii pitoreşti, enunţate de Repton.
Ca urmare a dezvoltării sociale şi economice din secolul al XIX-lea, amenajarea
grădinilor a depăşit cadrul particular, rezidenţial şi a intrat în cel urban, fiind realizate
primele spaţii verzi pentru publicul larg.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, Londra deţinea 600 ha de spaţii verzi, amenajate
în stil peisager: St. James Parc, Green Park, Hyde Park, Kensington Gardens – situate în
centrul oraşului, formând un lanţ verde de peste 4 Km. La periferie erau: Regent’s Park,
Victoria Park şi Battersea Park.
În Franţa la sfârşitul secolului al XVIII-lea apar parcurile: Mereville,
Ermenonville, Malmaison, „Cătunul din Trianon” (din domeniul Versailles), realizate sub
influenţa romantismului.
În secolul al XIX-lea apar numeroase spaţii verzi, sub influenţa stilului peisager:
Edomond André a amenajat Sefton Park (Liverpool), iar fraţii Bühler au amenajat parcul
,,Tête d’or’’ (Lyon).

2.4.4. Spaţiile verzi în Europa

După prima jumătatea a sec. al XVII-lea în Europa Occidentală s-a dezvoltat rapid
arta grădinilor, plecându-se de la şcoala italiană a Renaşterii şi de la şcoala franceză.
Toate creaţiile din această perioadă (sec. al XVIII-lea) sunt cunoscute sub denumirea de
grădini clasice.
- Germania: - parcul Wilhelmshöhe (lângă Kassel) – model italian;
- Herrenhausen (lângă Hannovra) – renaştere italiană +baroc francez;
- Charlottenburg (Berlin) - model francez;
- Nymphenburg (München) – model francez;
- Sanssouci (Potsdam) – renaştere italiană;

- Austria: - parcul Schönbrunn (Viena) – stil clasic;

- Rusia: - parcul Petrodvoreţ (lângă Leningrad) – model francez;

- Anglia: - grădinile de la Whitehall – model italian;

- Saint-James Park - model francez;
- Grădinile Greenwich – model francez;
- Hampton Court – model italian, apoi francez;
- Parcul Chatsworth – stil clasic;
- Spania: - grădinile La Cranja (lângă Segovia) - model francez;

- Italia: - parcul Reale din Caserta (lângă Napoli) - model italian.

În Germania, multe parcuri au fost restructurate şi reproiectate după stilul

peisager, respectiv după principiile grădinilor engleze. Ca exemple pot fi amintite:
- Grădina engleză (München),
- Parcul Public Friederichsham (Berlin),
- Parcul Wilhelmsbad (Frankfurt),
- grădina peisageră din parcul Sanssouci (Potsdam),
- parcul Nympheuburg (München),
- parcul Wilhelmshöhe (Kassel).
În Italia au apărut vile cu parcuri romantice precum:
- Villa Melzi (Bellagio),
- Villa Carlotta (Caddenabio),
- Villa Carraresi (Roma),
- părţile laterale ale Parcului Reggio (Caserta).
În Rusia s-a realizat cel mai mare parc peisager din Europa – Parcul Pavlovsk,
lângă St. Petersburg – 600 ha; Parcul Puşkin (parc englez, Ţarskoe Selo = vechea
denumire). Suprafaţa totală a parcurilor Moscovei era de peste 3000 ha din care:
- Parcul Sokolniki – 463 ha,
- Grădina Botanică - 360 ha,
- Parcul Maxim-Gorki – 224 ha.
În S.U.A. marile oraşe sunt dotate cu mari parcuri publice şi sisteme de zone verzi.
Ca exemple pot fi amintite:
- New York – Central Park , Prospect Park (peisagist Olmsted);
- Philadelphia – Fairmount Park;
- Chicago – South Park;
- Boston – Park System.

2.5. Amenajarea spaţiilor verzi în România

Numeroase izvoare istorice indică faptul că strămoşii noştri cultivau diferite specii
floricole, pomicole, forestiere: bujori, lăcrămioare, narcisele, roiniţa, cimbrul, liliacul,
plopul alb, mesteacănul, stejarul, molidul, bradul.
În interiorul cetăţilor existau mici grădini amenajate în scop utilitar dar şi estetic.
Existau şi grădini cu caracter decorativ în jurul mănăstirilor, pe lângă locuinţele boierilor,
nobililor sau a meşteşugarilor înstăriţi. Ca date istorice mai importante pot fi amintite:
- 1567 la Alba Iulia este amenajată o grădină cu numeroase terase şi decorată cu
diferite specii de flori;
- sec. al XVI -lea la Făgăraş se amenajează un parc;
- sec. al XVII –lea – apar numeroase grădini precum cea a mitropoliei din
Târgovişte, în Mogoşoaia sau în Filipeştii de Pădure – proiectate după modelul celor
italiene, grădinile de pe lângă mănăstirile Tismana şi Cozia, la Iaşi – grădina Palatului
domnesc, cu eleşteu şi pe dealul Galata – grădinile cu trandafiri, crini, garoafe şi iasomie;
 - la sfârşitul secolului al XVII-lea apare un nou stil arhitectural, stilul
brâncovenesc, ce împletea tradiţiile româneşti cu numeroase elemente din arhitectura
italiană şi cea orientală (Curtea Veche şi palatul Mogoşoaia).
- sec. al XVIII –lea – parcul de la Avrig – Sibiu (baroc), al baronului Bruckental;
- parcul de la Bonţida –Cluj, al familiei Bauffy;
- parcul de la Gorneşti –Mureş , lângă castelul familiei Teleky;
- parcul de la Albeşti –Braşov, lângă castelul familiei Haller;
Parcurile de la Avrig, Bonţida şi Căiuţi au fost reamenajate în stil peisager.
- la sfârşitul sec. al XVIII-lea - Bucureştiul avea cca. 80% din suprafaţa sa
ocupată de grădini, fiind numit oraş-grădină, dar care în mare parte erau neorganizate.
În sec. al XIX –lea, odată cu dezvoltarea oraşelor, a fabricilor la periferia acestora
şi cu apariţia cartierelor de locuinţe insalubre (mahalale) a apărut necesitatea creării de
zone verzi, dispuse în zonele fostelor ziduri şi şanţuri ale vechilor fortificaţii din
feudalism.
- în Bucureşti în 1833-1840, se amenajează şoseaua Kiseleff (prima arteră verde a
oraşului);
- 1838 – parc promenadă - ,,Dumbrava furnicilor’’ în Cluj pe malul Someşului;
- 1844 – înfiinţarea Grădinii Kiseleff 7 ha. (Carl Friederich, Hayer, Hörer);
- 1843 – amenajarea Grădinii Cişmigiu pe un teren mlăştinos, cu multe bălţi şi
izvoare subterane (lacul cu insulă, poduri, chioşcuri pentru orchestre, iarna lacul fiind
folosit ca patinoar);
- 1860 – au început lucrările la prima grădină botanică din Bucureşti (Ulrich
Hoffman) inclusă mai târziu în grădina palatului Cotroceni;
- 1885 – s-a înfiinţat actuala grădină botanică şi Grădina Icoanei;
- la Craiova – s-a amenajat grădina logofătului Bibescu, ce ulterior a fost
amenajată sub numele de Parcul Bibescu – 125 ha (1898), azi Parcul Romanescu;
- la Brăila – s-a înfiinţat o grădină publică şi parcul „La Monument”;
- la Iaşi – Grădina Copou şi Aleea Grigore Ghica (1852), promenada de pe Dealul
Copou;
- 1859 – grădina palatului domnesc din Iaşi;
- la Braşov – Aleea de sub Tâmpa – promenadă;
- la Sibiu – 1857- parcul „Sub arini” şi „Dumbrava”
- la Timişoara – primul parc al oraşului (1858) – Regina Maria - actual Parcul
Tineretului, iar în 1870 Parcul Scudier – în prezent Parcul Central.
- la Simeria se pun bazele primului parc dendrologic pe cca. 70 ha.
În Bucureşti în 1906 au fost amenajate:
- parcul Carol I, (fost Libertăţii) realizat de E. Redont;
- Grădina Ioanid, amenajat tot de Redont – Bd. Dacia;
- Parcul Naţional (Octav Doicescu şi Rebhun);
- Pădurile parc Băneasa şi Snagov.
În alte oraşe:
- Buzău – Parcul Crângul;
- Iaşi – Parcul Expoziţiei;
- Cluj – Grădina Botanică – începută în 1923 de Al. Borza;
- Timişoara – Parcul Tiselor, Parcul Rozelor, Alpinetul, Pădurea Verde;
- Sinaia – reamenajarea Parcului Castelului Peleş;
- Râmnicul Vâlcea –parcul Zăvoiul.
 După 1952-1953 în România s-a înregistrat o revigorare a amenajării spaţiilor
verzi prin reconstruirea celor existente şi amenajarea unora noi:
- Parcul Sportiv - 70 ha – Bucureşti (în prezent Parcul Naţional);
- s-a restructurat Parcul Bazilescu (fost Nicolae Bălcescu);
- s-a reamenajat Parcul Libertăţii;
- reamenajarea Parcului Herăstrău, Parcul Tei, Parcul Libertăţii;
- s-a înfiinţat Grădina Circului de Stat, Grădina Pieţei Palatului şi Floreasca;
- s-a înfiinţat Parcul Expoziţiei, Parcul Tineretului, parcuri în Titan, Balta Albă,
Drumul Taberei, Pantelimon, Colentina, Crângaşi;
Oraşe cu mari suprafeţe de parcuri şi grădini publice sunt: Timişoara, Cluj-
Napoca, Craiova, Ploieşti, Oradea, Galaţi, Sibiu, Iaşi, Constanţa, Piteşti.
S-a realizat sistemul de spaţii verzi de pe litoralul Mării Negre, corespunzătoare
multitudinii de staţiuni.
 Cap. III FUNCŢIONALITATEA SPAŢIILOR VERZI

Ion Ionescu de la Brad este primul care sesizează şi redă plastic funcţiile pădurii,
respectiv: de producţie, hidrologică, antierozională, sanitară şi estetică.
Primul Cod silvic (1881) şi ulterior cel din 1910 introduce noţiunea de păduri de
protecţie. În 1935 apare „Legea pădurilor de protecţie”.
Profesorul I. Popescu Zeletin concepe un sistem de zonare funcţională a pădurilor,
bazat pe cele 2 grupe: grupa I cu rol principal de protecţie şi grupa a II-a cu rol de
producţie şi protecţie.
În prezent funcţiile se consideră a fi:
a) funcţii de producţie;
b) funcţii de protecţie şi ameliorare a mediului ambiant, respectiv cu:
- f. hidrologică,
- f. de protecţie a solului,
- f. de protecţie climatică (viteza vântului, umiditatea şi temperatura aerului,
intensitatea radiaţiei solare);
c) f. antipoluantă (f. sanitară);
d) f. recreativă;
e) f. decorativă (estetică, de impact peisager);
f) f. ştiinţifică.

3.1. Funcţia de producţie

Funcţia de producţie este specifică fiecărui tip sau categorie de spaţiu verde, fiind
obţinute diferite categorii de produse:
- lemn din diferite tipuri de pădure;
- fructe din livezi, vii sau diverse plantaţii de arbuşti fructiferi (inclusiv fructele de
cătină, de pe terenuri degradate);
- seminţe sau masă vegetală din diferite culturi agricole;
- flori din culturile floricole.
În cazul particular al spaţiilor verzi amenajate cu rol decorativ, recreativ sau sanitar,
această funcţie are un caracter puternic diminuat.

3.2. Funcţia de protecţie şi ameliorare a mediului ambiant

Funcţiile de protecţie şi ameliorare a mediului ambiant sunt multiple, regăsindu-se
mai mult sau mai puţin, la diferite categorii de spaţii verzi.

Funcţia hidrologică este asigurată, în general de toate tipurile de spaţii verzi,

fiind exprimată prin capacitatea mai mare sau mai mică de reţinere a apei din precipitaţii,
şi de cedare fie atmosferei sub formă de vapori, fie solului prin fenomenul de percolare a
acesteia spre orizonturile mai profunde, constituind un aport important la aprovizionarea
pânzelor de apă freatică.
Această funcţie hidrologică prezintă caracteristici distincte în cazul spaţiilor verzi
urbane (scuaruri, grădini, acoperişuri verzi) care cu cât vor avea suprafaţa mai mare cu
atât vor reţine şi vor stoca mai multă apă din precipitaţii. Se ştie faptul că o mare cantitate
a apei din precipitaţii este preluată de sistemul de canalizare şi eliminată direct în diferite
cursuri de apă, cantităţile de apă eliminată prin procesele de evapo–transpiraţie sau de
percolaţie fiind mult mai mici în oraşe, datorită marilor suprafeţe ocupate de diferite
construcţii (clădiri, trotuare, străzi, etc. ).

Funcţia de protecţie a solului, se remarcă tocmai în zonele lipsite de vegetaţie

sau cu vegetaţie foarte săracă, în care procesele de eroziune sunt vizibile. Prin sistemul de
înrădăcinare, ce constituie o armătură biologică a solului, prin fenomenul de atenuare a
efectului mecanic al picăturilor de ploaie, exercitat de frunzişul vegetaţiei care este
adesea dispusă în mai multe straturi, substratul ce constituie suportul vegetaţiei, prezintă
o stabilitate mecanică, fizică şi chimică, mult sporită.
Prevenirea eroziunii solului şi a alunecărilor de teren se realizează prin efectul
cumulat al lucrărilor tehnice de stabilizare mecanică a terenului dar şi prin alegerea şi
plantarea corespunzătoare a speciilor de arbori şi arbuşti cu sistem radicular bine
ramificat şi profund, şi a speciilor drajonate.
Sub aspectul proceselor pedogenetice, spaţiile verzi prin stratul arborescent, cel
arbustiv sau cel ierbos produc mari cantităţi de resturi vegetale, fie la suprafaţa solului
(litieră), fie în sol (rădăcini moarte).
Acestea, prin descompunerea de către microorganisme, influenţează pozitiv
însuşirile fizice şi fertilitatea solului, fapt extrem de important mai ales în spaţiile verzi
amenajate pe terenuri sărace sau recuperate din diferite activităţi. Pe lângă aportul de
substanţe nutritive, vegetaţia contribuie şi la refacerea structurii solului, a capacităţii de
filtrare şi sedimentare, la creşterea activităţii microflorei şi microfaunei solului ce duc în
final la ameliorarea fertilităţii solului şi la refacerea unor verigi importante din circuitul
diferitelor elemente în natură.

Funcţia de protecţie climatică este exercitată de toate spaţiile verzi sub diferite
aspecte: - moderarea amplitudinilor şi a variaţiilor termice,
- micşorarea vitezei vântului,
- ameliorarea umidităţii aerului;
- ameliorarea intensităţii radiaţiilor solare.

Modelarea amplitudinilor şi a variaţiilor termice diurne şi sezoniere de către

vegetaţie este exercitată prin efectul de umbrire, prin procesele de evapo-transpiraţie,
prin albedoul specific, sau prin reducerea efectului de răcire a vântului.
Vegetaţia lemnoasă, prin microclimatul pe care-l realizează, moderează
temperaturile excesive, astfel, temperaturile în zilele toride de vară sunt mai scăzute în
interiorul masivelor de arbori, a perdelelor de protecţie, fâşiilor plantate în lungul
străzilor, sau în apropierea acestora, iar iarna temperaturile sunt mai ridicate datorită
efectului de diminuare a mişcării aerului.
Suprafeţele acoperite cu gazon se încălzesc mai puţin comparativ cu suprafeţele
acoperite cu nisip, pietriş, cărămidă, asfalt sau beton. De exemplu, dacă temperatura
aerului la suprafaţa betonului este de 300C, în aceleaşi condiţii temperatura la suprafaţa
asfaltului va fi de 45 0C, iar temperatura aerului la nivelul gazonului va avea valori
cuprinse între 22-240C.
Acest aspect se poate pune uşor în evidenţă prin diferenţele de temperatură dintre
zonele verzi şi aglomerările de construcţii, sau dintre zonele verzi şi zonele deschise,
lipsite de vegetaţie, care se încing în zilele toride de vară şi sunt expuse temperaturilor
foarte scăzute iarna.

Viteza vântului sau viteza de deplasare a aerului, este ameliorată în special de

arbori şi arbuşti, şi în principal de speciile cu frunziş sau coroană densă, sau cu frunziş
sempervirescent. Plantaţiile şi zonele cu vegetaţie lemnoasă protejează împotriva
vânturilor puternice, diminuându-le considerabil viteza în zonele adiacente, acestea
comportându-se nu ca paravane compacte ce creează în spatele lor curenţi turbionari (ca
în cazul clădirilor, diferitelor construcţii sau ziduri) ci ca adevărate filtre de atenuare şi de
deviere a maselor de aer aflate în mişcare.
Perdelele de protecţie, aliniamentele stradale sau orice alt masiv de arbori sau
arbuşti favorizează starea de calm a masei de aer atât în interiorul acestora cât şi în zonele
învecinate, astfel, la o distanţă de 30-60 m de la lizieră în interiorul unei păduri, viteza
vântului scade cu 30-60%, iar la 120-200 m în interior, atmosfera devine calmă. Aceste
valori variază în funcţie de speciile sau specia componentă, vârsta arboretului, structură
pe verticală, consistenţă, elagaj şi anotimp.

Umiditatea aerului este direct influenţată prin procesele de evapo-transpiraţie

specifice plantelor, umiditatea relativă a aerului în parcuri şi păduri fiind cu 7-14% mai
mare decât în zonele lipsite de vegetaţie. În mediul urban, unde aportul higrometric al
apei din precipitaţii este redus, datorită sistemului de evacuare a apei prin canale
colectoare închise, vegetaţia (ierboasă şi lemnoasă) umezeşte atmosfera, realizând acel
nivel higrometric confortabil al atmosferei urbane, în special în timpul verii. De exemplu,
se apreciază că un arbore de mărime medie dintr-o plantaţie stradală poate transpira într-
un sezon de vegetaţie cca. 5m3.

Ameliorarea intensităţii radiaţiilor solare este realizată pe de o parte prin efectul de

umbrire, datorită frunzişului speciilor arborescente şi arbustive, dar şi prin cantitatea de
radiaţii solare reflectate de vegetaţie (albedo). Intensitatea luminii are valori
corespunzătoare, ce nu deranjează ochi, în zonele plantate, cu vegetaţie ierboasă şi
lemnoasă, şi este supărătoare în zonele lipsite de vegetaţie în care abundă materialele
inerte precum sticla, betonul, marmura, gresia, oţelul, etc.

3.3. Funcţia antipoluantă (sanitară)

Această funcţie este îndeplinită de spaţiile verzi, indiferent de mărimea sau natura
vegetaţiei acestora, sub diferite aspecte:
- reducerea poluării fizice a atmosferei,
- reducerea poluării chimice a atmosferei,
- reducerea poluării fonice.

Reducerea poluării fizice este realizată tocmai prin capacitatea vegetaţiei de

reţinere, fixare şi sedimentare a particulelor aflate în suspensie în atmosferă, a pulberilor
fine sau a fumului. Prin frunzişul şi textura coroanelor diferitelor specii lemnoase sau
textura diferitelor suprafeţe cu vegetaţie ierboasă, prin micşorarea vitezei de deplasare a
aerului, vegetaţia reţine mari cantităţi de particule, ce sunt ulterior antrenate de apa din
precipitaţii la nivelul solului.
 Capacitatea de epurare fizică depinde de specie, respectiv de mărimea frunzelor,
părozitatea acestora, durata de viaţă a frunzelor etc.
De exemplu, o suprafaţă îngazonată reţine de 3-6 ori mai mult praf şi particule
solide decât o suprafaţă nudă, iar un arbore de mărime medie reţine de 10 ori mai multe
impurităţi decât suprafaţa proiecţiei coroanei acestuia, acoperită cu gazon. Un hectar de
pădure de stejar poate reţine cca. 68 t de particule solide şi praf, în cazul molidului cca.
30 t/ha, pinului silvestru cca. 35 t/ha, iar a teiului pucios cca. 42 t/ha.

Reducerea poluării chimice este realizată de spaţiile verzi în primul rând prin
consumarea CO2 şi producerea de O2, prin fixarea activă a unor gaze toxice rezultate din
diferite activităţi: arderea combustibililor, industria chimică, metalurgică, de prelucrare a
petrolului, de prelucrare a produselor minerale, transportul auto, aerian, sau diferite
activităţi curente ale populaţiei.
Spaţiile verzi se comportă ca adevărate filtre biologice ce îmbunătăţesc însuşirile
aerului, datorită capacităţii de fixare prin metabolizarea diferitelor gaze nocive din
atmosferă. Această capacitate depinde de specie (specii mai rezistente şi specii mai puţin
rezistente), de structura spaţiului verde respectiv (monocultură/amestec, echien/plurien,
arbori+arbuşti+specii de gazon), dar şi de condiţiile climatice la un moment dat
(precipitaţii, radiaţie solară, inversiuni termice, ceaţă, umiditate, ionizarea aerului).
Acţiunea antipoluantă a vegetaţiei are anumite limite, ce sunt atinse atunci când
apar simptomele diferitelor boli specifice (cloroze, necroze, căderea frunzelor, creşteri
defectuoase) sau chiar simptomele uscării fitoindivizilor, aspecte evidente în cazul
spaţiilor verzi din jurul surselor de poluare intensă.

Poluarea fonică apare ca urmare a diferitelor activităţi cotidiene în cadrul

localităţilor sau în afara acestora, activităţi ce generează zgomote cu intensităţi şi
frecvenţe diferite. Cele mai frecvente surse de zgomot sunt: transportul auto (în zonele
limitrofe autostrăzilor, intersecţiilor aglomerate, a arterelor principale), transportul aerian
(în zonele limitrofe aeroporturilor), transportul pe căi ferate (în zonele gărilor şi staţiilor
CFR, sau în zonele în care se utilizează frecvent semnalizarea sonoră), întreprinderile
industriale, şantierele, etc.
Zgomotele pot fi atenuate cu ajutorul maselor dense de frunziş ale arborilor şi
arbuştilor, dispuşi sub formă de benzi în lungul porţiunilor de drumuri sau de autostrăzi
ce trec prin zone locuite, sau prin realizarea de masive dispuse în jurul întreprinderilor ce
constituie surse de zgomot sau chiar a aeroporturilor.
Prin măsurători s-a constatat că o perdea deasă de vegetaţie lemnoasă, ce are
lăţimea de 200-250m, reduce zgomotul cu 35-45 decibeli, echivalând cu zgomotul sesizat
la 2 km faţă de autostradă, în teren liber, fără obstacole cu efect antifonic.
În oraşe, plantaţiile stradale, plantaţiile rare dintre construcţii, scuarurile cu
suprafaţă mică reduc foarte puţin zgomotul (cu doar 4-5 decibeli), având un efect
nesesizabil. Dar în parcuri sau acolo unde există plantaţii dese, perimetrale, vizitatorii
resimt efectul antifonic al vegetaţiei, prin senzaţia de linişte, efect maxim în sezonul de
vegetaţie.
Pentru obţinerea efectului antifonic maxim, se combină de regulă diferite modelări
de relief sau diferite panouri cu efect antifonic, cu plantaţii dispuse în anumite
dispozitive, cu rolul de a absorbi şi de a disipa undele sonore.
 3.4. Funcţia recreativă

Recrearea poate fi definită ca o activitate practicată de om după bunul lui plac, în

sferele culturii, artei, sportului, divertismentului, turismului, fiind un element
compensator al condiţiilor de lucru, al solicitării fizice, intelectuale sau psihice, la care
este supus omul în viaţa cotidiană, în general. Cu cât sunt mai mari aceste solicitări, cu
atât mai mare este nevoia omului de a evada din cotidian, cele mai multe destinaţii, în
acest sens fiind zonele cu vegetaţie, spaţiile verzi urbane sau extraurbane.
Sarcinile de bază ale recreării sunt:
- destinderea sau relaxarea, prin care se elimină traumele psihice şi nervoase
provocate de stările de tensiune, sau este eliminată oboseala temporară cauzată de
programul zilnic de activitate;
- divertismentul sau amuzamentul, prin care se înlătură plictiseala, sau efectul
automatismelor zilnice;
- evadarea prin care individul iese din mediul său obişnuit;
- dezvoltarea personalităţii prin care individul se eliberează pentru o perioadă de
timp de automatismele zilnice, având un comportament şi activităţi creatoare şi
novatoare.
Factorii care influenţează recrearea sunt:
- Timpul, care poate fi:
- timp de existenţă, respectiv timpul alocat servirii mesei, odihnei
prin somn, întreţinerii personale, serviciului;
- timp de subzistenţă care este alocat deplasării la sevici,
cumpărăturilor pentru hrană, îmbrăcăminte, etc.;
- timpul liber (dedicat recreării), şi care este împărţit la rândul său în
timp liber zilnic, timp liber de week-end şi timp liber de lungă durată,
respectiv concediile, vacanţele, pensia.
- Nivelul de trai, în funcţie de care sunt mai mult sau mai puţin accesibile diferite
obiective: staţiuni, călătorii, obiective turistice, practicarea diferitelor sporturi.
- Mobilitatea, ce este asigurată fie prin autoturismul personal fie prin reţelele de
transport auto, CFR, aeriană sau navală.
- Mijloacele de comunicare mass-media (presă, radio, televiziune, telefonie,
internet), care furnizează cele mai importante informaţii cu privire la destinaţiile posibile
pentru petrecerea timpului liber.
- Mediul (urban sau rural) în care trăieşte sau îşi desfăşoară activitatea individul
respectiv.
Cele mai multe medii în care trăieşte omul contemporan sunt puternic antropizate
şi lipsite adesea de condiţiile oferite de natură. Recrearea în natură este tot mai mult
adoptată şi preferată de omul actual din mediul urban, datorită mediului zilnic puternic
artificializat în care îşi desfăşoară activitatea, dar şi datorită presiunii fizice şi psihice la
care este supus în diferite situaţii zilnice.
Fazele activităţii de recreare:
- pregătirea, presupune bucuria întocmirii programului, fiind marcată de
divertisment şi de planificarea evadării din cotidian;
- deplasarea, presupune relaxarea şi destinderea individului la ruperea acestuia din
mediul zilnic;
- activităţi pe loc, presupune mulţumirea şi satisfacţia individului ce efectuează
diferite activităţi, după bunul lui plac: plimbări, camping, picnic, cules de flori, de
ciuperci sau de fructe de pădure, canotaj, alpinism, pescuit, vânătoare, etc. Aceste
activităţi pot fi active sau pasive.
- întoarcerea, presupune comportamente diferite, fie satisfacţie pentru ceea ce a
realizat sau pentru condiţiile găsite în respectivul loc, fie nemulţumirea cauzată de mediul
murdar pe care l-a găsit, de condiţiile de cazare sau de rezultatele slabe obţinute.
Indiferent de satisfacţie sau de nemulţumire, se adaugă oboseala inerentă determinată de
activităţile practicate, de conducerea autovehiculului, de diferite excese, etc.
- amintirea.
Formele de recreare
Turismul reprezintă acţiunea de deplasare, de călătorie sau de vizitare a unor
obiective, realizată pentru plăcerea proprie a individului.
În sens larg, turismul reprezintă ansamblul activităţilor umane puse în practică
pentru realizarea unui tip de călătorie. Turismul are caracter recreativ, reprezentând de
cele mai multe ori parcurgerea pe jos sau cu diferite mijloace de transport a unor distanţe,
pentru vizitarea unor regiuni pitoreşti, obiective culturale, economice, istorice.
Turismul este o necesitate organică şi spirituală a omului de a evada din mediul
artificial al oraşelor. Factorii care contribuie la dezvoltarea turismului sunt: dorinţa
omului de a cunoaşte locuri noi, diferite de mediul său, plăcerea de a admira frumuseţea
peisajelor, nevoia de a face mişcare, de a practica un sport sau de a depune efort fizic.
Odihna propriu-zisă, repausul şi somnul, presupune starea de inactivitate totală sau
parţială a omului, prin care are loc refacerea fizică a organismului, după o perioadă de
activitate intensă. Aceasta poate fi realizată atât în mediul propriu locuinţei dar şi în
mediul natural, în staţiuni climaterice cu specific, sau diferite zone verzi intravilane sau
extravilane.
Picnicul este realizat de regulă în spaţiile verzi extravilane cele mai apropiate de
centrul urban, de regulă la sfârşitul săptămânii, sau în zilele libere.
Plimbările sunt realizate fie zilnic, de regulă în zona verde urbană cea mai
apropiată de domiciliu (la 10-15 minute distanţă), sau la sfârşitul săptămânii, în spaţiile
verzi extraurbane.
Alte forme de recreare sunt: vizionarea de spectacole, practicarea de diferite jocuri
şi sporturi, sau diferite activităţi precum grădinăritul, apicultura, etc.

3.5. Funcţia decorativă (estetică, de impact peisager)

Spaţiile verzi imprimă unui teritoriu o valoare decorativă, exprimată prin

satisfacţia pe care o are omul faţă de vegetaţia arborescentă, arbustivă. floricolă sau
erbacee, care prin diferitele ei componente dau impresia de frumuseţe.
J.O. Simons defineşte frumuseţea ca fiind „armonia tuturor părţilor, indiferent de
subiectul în care apare, asamblate într-o astfel de proporţie şi legătură, încât nimic să nu
poată fi adăugat, diseminat sau modificat, decât în dauna operei”.
Frumuseţea spaţiilor verzi amenajate este amplificată datorită faptului că
frumosului natural i se adaugă frumosul artistic, unele spaţii verzi fiind caracterizate
printr-un grad mai mare de prelucrare artistică (grădinile, parcurile, pădurile parc şi chiar
pădurile de recreare). Importanţa decorativă a vegetaţiei în peisajul arhitectural al unui
oraş este şi mai mare, în geometrismul construcţiilor spaţiile verzi introducând varietate
şi culoare. Un ansamblu arhitectural îşi sporeşte expresivitatea artistică dacă este încadrat
sau înconjurat de vegetaţie lemnoasă, gazon sau oglinzi de apă.
 Plantaţiile accentuează perspectiva unui obiectiv arhitectural sau maschează
diferite aspecte inestetice. Însuşirile decorative ale vegetaţiei lemnoase (culoarea
frunzişului, textura coroanei, flori, fructe, lujeri) sau chiar a vegetaţiei ierboase, variază
pe parcursul unui an, diferind în funcţie de fenofază, imprimând peisajului trăsături
caracteristice anotimpului respectiv.
Funcţia decorativă a vegetaţiei forestiere se realizează prin:
- îmbrăcarea versanţilor sau a văilor,
- acoperirea zonelor cu terenuri superficiale, puternic erodate sau a grohotişurilor,
- întreruperea unui teritoriu vast ocupat de culturi agricole,
- încadrarea drumurilor sau a şoselelor prin aliniamente,
- încadrarea cursurilor de apă,
- îmbrăcarea rambeelor sau debleelor drumurilor cu diferite plantaţii.
Funcţia decorativă a numeroase zone verzi este completată şi amplificată de
oglinzile sau de cursurile de apă. Apa folosită în diferite modalităţi (oglinzi, bazine,
cascade, fântâni arteziene) induce o „vibraţie” proprie ce amplifică efectul decorativ al
elementelor din cadrul compoziţional respectiv.
Funcţia decorativă este completată şi de estetica sonoră a unui spaţiu verde,
componentă exprimată prin foşnetul frunzelor, vâjâitul vântului prin coroana arborilor,
murmurul apei, ciripitul păsărelelor, etc.
Calitatea estetică (decorativă) a unui peisaj, a unei zone verzi sau a unui spaţiu
verde este de cele mai multe ori o rezultantă obţinută prin reunirea tuturor componentelor
într-un ansamblu peisagistic ce produce plăcere, încântare, admiraţie necondiţionată, şi
care exercită o atracţie spontană.

3.6. Funcţia utilitară

Este îndeplinită de anumite plantaţii realizate pentru protecţia unor obiective

speciale, a resurselor hidrologice şi a diferitelor categorii de terenuri. Astfel, zonele
industriale sunt prevăzute cu plantaţii speciale pentru diminuarea propagării substanţelor
nocive, bazinele deschise de apă (acumulările de apă) şi instalaţiile de aprovizionare cu
apă potabilă trebuie să fie prevăzute cu perdele de protecţie sanitară, unele porţiuni de
drumuri sau căi ferate cu probleme sunt prevăzute cu plantaţii ce asigură consolidarea
terenului sau securitatea traficului (bariere vegetale antifar ce separă sensurile de
circulaţie, bariere împotriva vântului, cu efect de parazăpezi).
Prin aplicarea unor proiecte de dezafectare a unor întreprinderi industriale şi de
redare în folosinţă a teritoriilor respective, prin ecologizarea spaţiilor şi prin amenajări
peisagistice menite să atenueze impactul vizual al instalaţiilor şi integrarea anumitor
folosinţe specifice spaţiilor verzi.
 Cap. IV PRINCIPIILE DE PROIECTARE A SPATIILOR VERZI

Atunci când se realizează un spaţiu verde, se ţine seama de anumite principii şi

legi, care conduc în final la realizarea frumosului. Fiecare component, viu sau inert, are în
el însuşi caracteristici potenţiale estetice care se pot transforma în frumos sau frumuseţe
atunci când se organizează unitar mai multe componente. Frumuseţea este realizată prin
ordine, armonie şi proporţionalitate, elemente care stau la baza proiectării estetice ale
unei unităţi de spaţiu verde. Legătura dintre conţinut şi formă este indisolubilă în
proiectarea spaţiilor verzi.

Principiul funcţionalităţii (principiul proiectării organice) presupune

proporţionarea funcţională a volumelor, suprafeţelor şi formelor planului.
Noţiunea de funcţionare nu presupune doar alcătuirea unor ansambluri compuse
numai din elemente necesare funcţionării lor ci şi a condiţiilor psihologice, sociale şi
economice ale unei perioade date. Frumuseţea este un element funcţional.
Prin acest principiu se realizează maximum de armonie a relaţiei plan-mediu, în
care planul corelează optim folosinţa cu ambientul. Sistematizarea fiecărui spaţiu verde
trebuie să satisfacă dezideratele funcţionale şi să corespundă pe deplin cerinţelor
categoriei de public pentru care este destinat sectorul sau zona respectivă.
A fi funcţional un element înseamnă a fi dimensionat fizic atât faţă de omul luat ca
individ (bancă, treaptă, alee) dar şi faţă de omul colectiv (poartă de acces, căi de acces
largi sau scări monumentale pentru zonele intens frecventate, căile de evacuare a
publicului unui stadion sau teren sportiv). Funcţionalitatea unei zone sau a unui sector
presupune şi existenţa dotărilor necesare activităţilor specifice acesteia dar şi armonizarea
vecinătăţilor între aceste sectoare (sectorul copiilor sau cele ale diferitelor sporturi
generatoare de zgomot nu se vor învecina cu cel destinat odihnei pasive) sau chiar a
întregului spaţiu verde cu zona înconjurătoare (un parc destinat relaxării şi odihnei nu va
fi funcţional în vecinătatea unei întreprinderi mari, generatoare de zgomot sau chiar de
poluare).

Principiul compatibilităţii reclamă compatibilitatea funcţiei cu ambientul şi

presupune alegerea folosinţelor spaţiilor verzi, care să se integreze mediului înconjurător
(de exemplu, poziţionarea unei grădini zoologice nu este compatibilă în sau chiar lângă o
localitate, locuitori din împrejurimi fiind deranjaţi atât de zgomotele animalelor cât şi de
mirosurile inerente ce apar în astfel de situaţii).
Utilităţile propuse într-un spaţiu verde trebuie astfel făcute încât peisajul modificat
obţinut să fie frumos vizual şi funcţional.

Principiul unităţii presupune contopirea multitudinii de elemente, într-un întreg,

pe o concepţie dominantă, obţinându-se în final unitatea în diversitate. Toate elementele
unui spaţiu verde (alei, peluze, plantaţii, luciuri de apă) trebuie înlănţuite şi subordonate
unele în raport de altele pentru a se realiza unitatea ansamblului. În această unitate există
un element principal numit centrul compoziţiei sau capul compoziţiei, la care sunt
subordonate toate celelalte elemente. De la acest element se porneşte ordonarea celorlalte
elemente ale spaţiului verde (o clădire dominantă, intrarea principală, un monument).
Grădinile clasice franceze prezintă o unitate perfectă, centrul compoziţiei reprezentat
printr-un castel sau palat impunând şi subordonând toate celelalte componente ale
grădinii.
Hubbard indică trei metode compoziţionale care favorizează crearea unităţii
compoziţiei peisajului, admiţând totodată diversitatea acestuia, respectiv realizarea
echilibrului, a repetării şi a consecvenţei.

Echilibrul presupune existenţa unei axe verticale centrale şi realizarea în funcţie

de aceasta a unei compoziţii în care atenţia să se repartizeze egal pe partea dreaptă şi pe
cea stângă.
Echilibrul vizual este cel care dă senzaţia de ordine şi de plăcut, putând fi simetric
şi asimetric (ascuns).
Echilibrul simetric este atunci când de fiecare parte a unei axe optice (alee, potecă,
stradă, bulevard, bazin dreptunghiular puternic alungit) sau a unui punct de sprijin
(monument, clădire), se găsesc mase similare şi egale. Acest echilibru simetric inspiră
simţul disciplinei, ordinii, magnificului, al forţei sau al monumentalităţii. Fiecare
compoziţie simetrică se află în echilibru sau în repaus.
Simetria poate fi absolută şi liberă. Simetria trebuie să fie remarcată dintr-o
privire, calitate care uneori poate avea o latură negativă, deoarece un plan perceput
deodată, în întregime, este static şi odată văzut, interesul scade. O compoziţie simetrică
are de obicei o formă geometrică.
Echilibrul asimetric (echilibrul ascuns) se realizează prin mase nesimilare şi
inegale, echilibrate de fiecare parte a unei axe optice. Echilibrul asimetric poate consta în
dispunerea de obiecte asemănătoare dar nesimilar plasate, dar alese şi aranjate astfel încât
suma atracţiilor de o parte a axei verticale să fie echivalentă cu suma atracţiilor de
cealaltă parte a axei.
Asimetria pune omul în armonie cu natura, circulaţia este mai liberă iar imaginile
percepute de acesta au o varietate infinită.
Echilibrul asimetric se poate realiza şi prin trasarea unei axe cu mai multă
flexibilitate, evitându-se astfel monotonia. Proiectarea asimetrică afectează într-o măsură
mai mică peisajul natural sau artificial, fiind mai puţin destructivă şi mai bine integrată în
mediul înconjurător. Proiectarea asimetrică accentuează calităţile plastice ale
construcţiilor şi ale peisajului.

Repetarea (ritmul) reprezintă alternarea regulată, la intervale determinate sau

după o regulă prestabilită, a aceloraşi elemente (specii, grupuri, bănci, vase decorative,
bazine) şi este caracterizată prin periodicitatea acestora.
Ochiul omului distinge un ritm al obiectelor şi intervalelor, şi o dată percepută
regula ritmului, omul va anticipa următorul obiect sau interval, fiind mirat când această
anticipare nu este realizată. Dacă există un spaţiu gol în acest ritm, acesta este perceput ca
o imperfecţiune a planului respectiv, creând senzaţia de dezamăgire.
Ritmul sporeşte de cele mai multe ori expresivitatea ansamblului, integritatea şi
calitatea acestuia. Ritmul poate fi: static, dinamic, simplu, compus, liniar, de formă, de
culoare, combinat.
Ritmul static se realizează prin succesiunea la intervale egale a elementelor
identice.
Ritmul dinamic presupune alternarea elementelor componente care diferă între ele
prin dimensiuni (înălţime, lăţime) sau alte caractere vizibile, fie sunt amplasate la
intervale ce cresc sau descresc după o anumită regulă (de exemplu: creşterea şi
descreşterea constantă a înălţimii exemplarelor dintr-un aliniament, sau reducerea şi
mărirea constantă a distanţei dintre exemplarele unui aliniament).
Ritmul simplu constă în repetarea constantă a elementelor sau grupurilor de
elemente, respectiv unul sau mai multe elemente asemănătoare alternează constant cu un
număr egal de exemplare asemănătoare între ele dar diferite de primele.
Ritmul compus se realizează prin repetarea periodică a grupărilor asemănătoare
din punct de vedere al compoziţiei şi al combinării speciilor.
Ritmul liniar se remarcă prin repetarea pe verticală a siluetelor înalte, aşa cum sunt
tulpinile şi coroanele columnare ale plopilor, într-un aliniament.
Ritmul de formă implică repetarea elementelor asemănătoare ca formă şi volum,
chiar dacă specia diferă (de exemplu, repetarea boschetelor din specii diferite sau din
aceeaşi specie, dar care au volume şi formă asemănătoare).
Ritm de culoare constă în alternarea exemplarelor cu frunze de culori diferite (de
exemplu, un aliniament din chiparoşi argintii sau albaştrii în alternanţă cu chiparoşi verzi
sau aurii).

Consecvenţa constă în a compune elemente compoziţionale astfel încât trecerea

de la o parte la alta a compoziţiei să se facă uşor şi plăcut.

Principiul armoniei presupune relaţia desăvârşită a tuturor elementelor dintr-un

întreg, armonia fiind dată de două legi: legea identităţii şi legea asemănării.
Legea identităţii exprimă faptul că armonia arhitecturală poate fi creată sau
percepută într-o compoziţie care ajunge la ordine prin repetarea aceloraşi elemente, forme
sau spaţii, respectiv printr-un ritm static (această lege exprimă unitatea sau armonia în
uniformitate).
Legea asemănării implică faptul că armonia arhitecturală poate fi creată sau
percepută prin repetarea formelor asemănătoare ale elementelor sau spaţiilor, exprimând
de fapt unitatea în varietate.
Armonia se poate realiza sub aspectul dimensiunilor, formelor dar mai ales a
culorilor. Armonia culorilor are o deosebită importanţă în diferitele compoziţii
structurale, arhitecturale, florale, etc. În funcţie de culorile care se asociază sau se
combină, se pot deosebi:
- compoziţii doar între culorile calde sau active, şi combinaţii doar între culorile
reci sau pasive, caz în care avem o armonie a comunităţii sau a generalităţii;
- compoziţii între culorile complementare, în acest car fiind vorba de armonia
contrastului;
- combinaţii între culori diferite (active, pasive, complementare) unificate printr-o
culoare neutrală, caz în care se aplică armonia legăturii.
În proiectarea spaţiilor verzi, principiul armoniei se realizează prin următoarele
procedee:
- abordarea ordonată urmăreşte ca spaţiile parcurse sau traversate, de un individ, să
fie amenajate astfel încât să imprime anticipat sentimente care să ajungă la o intensitate
maximă în punctul terminus al deplasării.
- succesiunea exprimă o suită de percepţii sau trăiri, care au o anumită
continuitate; în natură succesiunile sunt întâmplătoare (libere), şi progresive care la
rândul lor pot fi de ascensiune (la munte), direcţionale (deplasarea în lungul unui curs de
apă) şi către interior (atunci când se pătrunde dintr-un spaţiu deschis către interiorul
umbros al unei păduri); în proiectarea unui spaţiu verde succesiunea poate fi
întâmplătoare (în cazul înfloririi speciilor lemnoase dintr-un amestec) şi disciplinată (ca
în cazul aranjamentelor cu specii la care perioadele de înflorire urmează succesiv).
- modularea spaţiului permite ca prin amenajarea unor suprafeţe sau volume să se
realizeze unitate, ordine şi armonie; pentru realizarea acestor trei aspecte se pot adopta
trei modalităţi: conservarea formei naturale (nu implică nici o schimbare), distrugerea
formei naturale (implică transformări totale), alterarea formei naturale (implică
transformări parţiale, de mică amploare ce nu schimbă trăsăturile specifice ale
compoziţiei sau ale locului) şi accentuarea formei naturale (de exemplu, plasarea
construcţiilor înalte sau a arborilor de mărimea I în vârful unei coame sau culmi).
- armonizarea spaţiului artificial cu cel natural se poate realiza fie prin înlăturarea
elementelor distonante sau străine dintr-o anumită compoziţie, sau prin introducerea unor
elemente de accentuare.
- îmbinarea armonioasă a simplităţii şi varietăţii presupune eliberarea sau
degajarea unor spaţii de elemente nesemnificative care încarcă şi conduc la lipsa de
unitate şi armonie.

Principiul proporţionalităţii impune existenţa unor relaţii dimensionale ale

componentelor unei compoziţii sau între diferite componente ale aceleaşi compoziţii.
Proporţionalitatea exprimă relaţiile dintre mărimile unor elemente şi acţionează
direct asupra privitorului. Unele raporturi plac ochiului mai mult decât altele.
Fibonacci, matematician italian din sec. al XIII-lea, a descoperit proporţia de aur
(secţiunea de aur) prin care este exprimat cel mai bun raport care poate să existe între
două dimensiuni (lungime şi lăţime), aşa cum este cazul dreptunghiului de aur, ce are
laturile în raport de 1:1,618 (aproximativ 3:5). Acest raport poate fi obţinut plecându-se
de la cifrele 1 şi 2, fiecare nou număr obţinându-se din suma celorlalte două precedente: 1
şi 2, apoi 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55, 89 etc. Raporturile dintre două valori succesive din acest
şir sunt apropiate de raportul de aur.
C.I. Mollet este primul care a definit diferite proporţii între lungimea aleilor şi
lărgimea lor, astfel pentru o alee de 300 m, lăţimea optimă este de 8 m, iar pentru o alee
de 250 m, lăţimea optimă este de 5 m.
În spaţiile verzi obiectele şi elementele componente pot fi proporţionate la o
anumită scară, care fixează amploarea unei compoziţii în raport cu omul, omul fiind
măsura comună a oricărei compoziţii. Această scară poate fi o scară individuală sau o
scară monumentală.
Scara individuală ia în considerare omul ca individ, majoritatea obiectelor uzuale
fiind construite la o scară individuală (bănci, mese, alee pietonală, etc.).
Scara monumentală ţine cont de omul colectiv respectiv de masele mari de oameni
(spectatorii unui stadion, publicul dintr-un parc, participanţii la diferite evenimente de
amploare etc.) şi exprimă o anumită forţă sau putere (intrările în spaţiile verzi, scările de
acces de evacuare în stadioane sau săli de spectacole, aleile din zonele centrale sau din
zonele intens frecventate dintr-un spaţiu verde public etc.).
Proporţionalitatea intervine şi în cazul raportului dintre o clădire, înălţimea
exemplarelor arborescente ce o încadrează şi distanţa la care este situat privitorul. Astfel,
pentru ca o clădire sau un exemplar arborescent să se vadă în modul cel mai favorabil,
privitorul trebuie să fie la o distanţă dublă faţă de înălţimea obiectului, sub un unghi de
cca. 270. La o distanţă triplă faţă de înălţimea obiectului, sub un unghi de cca. 180,
privitorul percepe acest obiect ca făcând parte dintr-un ansamblu, iar la o distanţă mai
mare de această valoare, clădirea sau arborii respectivi pierd din predominanţa lor asupra
câmpului vizual.

Principiul economicităţii impune faptul că mijloacele materiale şi estetice trebuie

dozate cu discernământ pentru a satisface utilitatea şi frumuseţea unui spaţiu verde.
Construcţia spaţiilor verzi se realizează folosind soluţia economică optimă, fără a se
exagera prin risipă.

Principiul istoric este de fapt principiul îmbinării creatoare a cunoştiinţelor

actuale cu experienţa istorică, presupunând unirea trecutului cu prezentul.
Noile tehnici materiale şi noile concepţii de creare trebuie combinate cu tot ceea
ce este mai bun din ceea ce ne-a lăsat trecutul, pentru că „acei care refuză lecţiile istoriei
sunt condamnaţi să o repete”.
 Cap. V STILURI ŞI GENURI ÎN SPAŢIILE VERZI

5.1. Stilurile spaţiilor verzi

5.1.1. Generalităţi

Stilul constituie totalitatea particularităţilor caracteristice unei structuri, civilizaţii,

epoci, activităţi, legate de un anumit loc şi o anumită perioadă istorică, şi elaborate sub
influenţa condiţiilor naturale şi a factorilor sociali.
În amenajarea spaţiilor verzi, stilul reprezintă modul de armonizare a elementelor
naturale (relief, apă, vegetaţie) cu cele artificiale (alei, bazine, fântâni) în vederea
realizării unei ţinute artistice distincte.
Spaţiile verzi sunt constituite din mai multe categorii de elemente: naturale şi
artificiale. Cele naturale pot fi elemente majore respectiv formele majore (lanţuri
muntoase, văile râurilor, câmpii, etc.), trăsăturile majore (temperaturile sezoniere,
precipitaţiile) sau forţele majore (vânt, radiaţia solară, eroziunea), dar şi elemente minore
precum microrelieful, vegetaţia, râuri, pâraie, lacuri (elemente ce pot fi modificate sau
ameliorate de om).
În funcţie de stilul adoptat în compoziţie, microrelieful poate fi corectat prin
aplanarea neregularităţilor, accentuarea contrastelor sau chiar prin transformări profunde.
După diverşi autori (Vacherot şi Hubbard), spaţiile verzi amenajate erau grupate în
funcţie de două mari categorii: stiluri clasice – bazate pe geometrismul formelor şi
spaţiilor, şi stiluri romantice – bazate pe formele spaţial-volumetrice libere.
V. Carmazin-Cocovschi deosebeşte în cadrul celor două stiluri mai multe variante,
astfel în cadrul stilului geometric se remarcă variantele: maurică şi italo-franceză,
caracteristice Renaşterii şi Barocului, iar în cadrul stilului peisager sau liber, variantele
chino-japoneză şi cea anglo-americană, caracteristice perioadelor Clasicismului şi
Romantismului.
În ultima perioadă (sec. al XX-lea) s-a conturat stilul mixt (contemporan), care
presupune îmbinarea armonioasă a stilului clasic şi a celui peisager.

5.1.2. Stilul geometric

Stilul geometric (clasic, arhitectural, francez sau regulat) a stat, în general, la

baza proiectării grădinilor reşedinţelor păturii dominante ale claselor nobiliare. Acest stil
prezintă mai multe variante, caracteristice diferitelor epoci istorice, diferitelor sisteme
sociale şi politice ale popoarelor, în strânsă legătură cu situaţia geografică şi condiţiile
climatice.
Egiptenii sunt cei care au pus bazele acestui stil, prin rigiditatea geometrică strictă
adoptată în amenajarea grădinilor, aspect preluat şi de romani. La romani grădinile,
întotdeauna de formă dreptunghiulară, erau prelungiri ale încăperilor, fiind ornate cu
statui, vase sau fântâni arteziene. Grădinile în stil maur, de mai târziu, aveau formă
pătrată sau dreptunghiulară, fiind înconjurate din toate laturile de clădiri cu balcoane şi
galerii orientate spre curte, şi având liniile compoziţionale subordonate formelor
geometrice stricte.
 Acest stil a fost perfecţionat în timpul Renaşterii italiene, când de fapt au şi fost
create multe din grădinile capodoperă ale epocii, unele păstrându-se şi în prezent. Aceste
grădini aveau planul conceput în funcţie de construcţie, palatul şi gradina formând un
ansamblu compus unul pentru altul. Grădina era dispusă de cele mai multe ori pe un tren
inclinat amenajat în terase, susţinute prin ziduri masive şi legate prin scări monumentale
bogat ornamentate, compoziţia fiind întregită de apa folosită din abundenţă sub formă de
fântâni, cascade sau bazine.
Punctul culminant al rafinamentului grădinilor amenajate în acest stil a fost atins
în Barocul francez, Le Notre (1613-1700) fiind cel care a stabilit principiile
compoziţionale ale proiectării spaţiilor verzi în acest stil. Practic grădinile clasice
franceze prezintă particularităţile ce caracterizează complet stilul geometric, aplicat până
în prezent.

5.1.2.1. Principiile de structură ale stilului geometric

Compoziţia se bazează pe forme geometrice stricte, regulate, pe linii drepte şi

curbe. Toate elementele se ordonează perfect unele în raport cu altele, fiind subordonate
toate elementului principal.
Elementul principal, numit şi capul de compoziţie, dominanta sau centrul
compoziţiei este constituit de palat sau castel, situat în poziţie dominantă, respectiv pe
cotele cele mai înalte ale terenului.
Părţile componente sunt ordonate geometric faţă de o axă dominantă centrală, ce
constituie perspectiva principală. Aceasta, respectiv axa principală, porneşte
perpendicular din mijlocul faţadei clădirii, dezvoltându-se pe o mare distanţă în
profunzimea compoziţiei create. Perspectivele secundare sunt perpendiculare pe cea
dominantă şi devin axe de compoziţie subordonate.
Zona învecinată palatului sau castelului este degajată total de vegetaţie forestieră
de talie mare, pentru a putea fi scoasă în evidenţă impozanţa edificiului dar şi pentru a
asigura vizibilitatea maximă asupra grădinilor din preajma acestuia, fiind dispuse aici
partere rafinate decorate cu flori, borduri sau broderii artistice din buxus tuns, precum şi
oglinzi de apă, statui sau vase sculptate.
Aceste elemente sunt urmate de partere întinse de gazon, mărginite de şiruri de
arbuşti sempervirescenţi tunşi în forme geometrice, sau de perdele de arbori. Adesea
aceste partere întinse de gazon sunt întrerupte de bazine mari, canale sau oglinzi de apă,
sau chiar de boschete de arbori înalţi tunşi.
Arborii mari au rolul fie de a conduce unele perspective, fie de a le limita pe altele,
sau de a servi drept cadru pentru locurile liniştite numite „săli verzi”. Perdelele sau
boschetele de arbori pătrund pe câmpia şi în masivele învecinate.
Terenul este transformat şi adaptat pentru a se integra, armoniza şi proporţiona cu
clădirea principală, fiind nivelat şi modelat în terase largi, cu denivelări mici, cu
numeroase ziduri de sprijin, scări, rampe, taluzuri, balustrade, bogat ornamentate.
Traseul general devine mai simplu pe măsură ce se îndepărtează de dominantă iar
la limitele parcului se realizează o legătură vizibilă cu zona învecinată.
Apa aduce prospeţime, lumină şi mişcare reprezentând elementul cel mai bogat
datorită modalităţilor de folosire şi combinare cu diverse alte elemente, fiind dispusă în
bazine cu margini de marmură sau piatră artistic cioplită şi finisată, cu numeroase grupuri
sculpturale şi numeroase combinaţii între grupuri de fântâni arteziene sau bazine cu jocuri
de apă. Bazinele se înscriu în figuri geometrice simple iar suprafaţa acestora creşte pe
măsură ce se îndepărtează de centrul compoziţional al grădinii.
Aleile sunt rectilinii, fiind dispuse în reţea geometrică, conducând spre diverse
amenajări, care dau varietate şi fantezie compoziţiei.

5.1.2.2. Stilul Rococo

În secolul al XVIII-lea, sub influenţa stilului rococo din arhitectură, se dezvoltă şi

în amenajarea grădinilor stilul rococo, cu precădere în Olanda, ca o variantă ce derivă din
stilul geometric. Grădinile olandeze create în acest stil aveau caracteristică folosirea
excesivă a spalierelor cu plante urcătoare, a arborilor şi arbuştilor sempervirescenţi tăiaţi
cu multă artă formând diferite siluete de animale sau chiar figuri omeneşti.
Elementele ce intrau în compoziţia grădinii erau dispuse strict simetric, în formă
de tablă de şah. Toate acestea au fost duse la extrem, iar lipsa de naturaleţe a fost
accentuată mai ales prin folosirea abundentă a diferitelor materiale artificiale precum:
globurile de sticlă colorată în locul florilor, împodobirea plantelor perene cu scoici sau
chiar vopsirea arborilor în auriu.
Datorită acestor procedee o astfel de compoziţie devenea greoaie, fiind obositoare
ochiului, abundenţa de elemente ce avea rolul de a îmbogăţii şi completa vegetaţia
nefăcând altceva decât să diminueze rolul estetic al speciilor folosite şi al grădinii
respective, în ansamblu.

5.1.3. Stilul peisager

Stilul peisager (liber, natural, romantic sau englez) a apărut în Anglia în secolul
al XVII-lea, în contextul unei mari mişcări culturale ce căuta noi forme de exprimare, fie
sub influenţa literaturii noi, ce promova ideea reîntoarcerii la natură, fie sub influenţa
pictorilor peisagişti, sau chiar datorită influenţei artei grădinilor chinezeşti. În această
situaţie, în Anglia, ca o reacţie împotriva grădinilor franceze, arta grădinilor a căpătat o
nouă orientare, renunţându-se în primul rând la rigiditatea şi artificialitatea impusă de
geometrismul grădinilor clasice.
Şi condiţiile climatice tipice ţinutului insular al Angliei (ceaţă, umiditate
atmosferică ridicată) ce favorizau dezvoltarea diferitelor specii, mai ales a celor de gazon,
dar şi întinderea mare a diverselor proprietăţi, având cel mai adesea relief variat, au
favorizat pe de o parte adoptarea acestui stil.
Acest stil are ca dominante trasarea liberă a aleilor, utilizarea vegetaţiei într-o
manieră cât mai apropiată de cea naturală precum şi adaptarea construcţiilor la formele
terenului, pentru o reuşită armonizare a artificialului cu naturalul.

5.1.3.1. Principiile de structură ale stilului peisager

Formele, aranjamentele şi asocierile diferitelor elemente componente vor fi cât

mai apropiate de cele din natură, compoziţia fiind liberă, respectiv o compoziţie în care
elementele naturale şi cele artificiale (construite) sunt îmbinate în peisaje cu caracter cât
mai natural.
 Natura este conducătorul arhitectului peisagist, toate elementele, inclusiv cele
naturale înconjurătoare fiind legate armonios. Impresia generală va fi cea a unui
aranjament pitoresc, neregulat, cu aspect natural, în care adesea se pot reuni elemente de
peisaj, care în mod natural sunt dispersate. Aspectul natural trebuie să depăşească
limitele sectorului amenajat, legând astfel peisajul exterior cu cel interior.
Compoziţia trebuie să fie în concordanţă cu caracterul ţinutului, iar detaliile
acesteia să fie în concordanţă cu caracterul local. Obiectivele interesante vor fi accentuate
iar cele inestetice vor fi mascate cu vegetaţie.
Simetria şi echivalenţa sunt excluse, unitatea realizându-se prin echilibrarea şi
compensarea elementelor componente: suprafeţe, volume, lumini şi umbre.
Aleile au un traseu liber, curb sau sinuos, ce urmăreşte formele de relief, fiind
amplasate astfel încât să nu se suprapună peste liniile de perspectivă şi să formeze
itinerarii comode. Curbele şi sinuozităţile aleilor trebuie să fie simple şi justificate de
microrelieful şi obstacolele naturale sau aparent naturale ale terenului. Aleile vor conduce
vizitatorul spre obiective bine definite, în diferite zone ale grădinii, oferindu-i progresiv
diverse perspective spre anumite obiective, sau diferite „scene” pe care acesta le
descoperă la un moment dat.
În jurul clădirii principale, atunci când aceasta există, se vor folosi specii de talie
mică, cu înflorire bogată, frumoasă şi îndelungată, peluze, pajişti şi diferite grupaje
floricole. Clădirea poate fi încadrată pe anumite laturi de masive de arbori sau arbuşti,
pentru realizarea unei integrări cât mai bune a construcţiei în peisaj.
Plantaţiile vor avea margini sinuoase şi vor fi dispuse în planurile laterale sau în
culise, şi vor respecta formele naturale de creştere a vegetaţiei şi grupările naturale,
masele vor avea conturul neregulat, vor fi folosite pâlcurile, exemplarele izolate de arbori
şi arbuşti ce vor completa şi vor conferi varietate covoarelor de gazon. Dacă în zonele
mai des frecventate se pot utiliza specii lemnoase dintre cele mai variate, se recomandă
ca spre planurile îndepărtate să se folosească arbori din specii indigene, pentru realizarea
legăturii spaţiului amenajat cu peisajul înconjurător natural.
Gazonul este folosit pe suprafeţe mari ce se suprapun peste neregularităţile
terenului, renunţându-se la suprafeţele perfect plane, cu contur regulat. Gazonul peluzelor
trebuie să fie îngrijit, adesea fiind decorat cu specii floricole dispuse neuniform, în pete
neregulate sau eliptice, covoare sau dispersate solitar. Pe suprafeţe mari de gazon se
plantează la distanţe mari, specii lemnoase decorative, chiar exotice.
Configuraţia terenului va fi cea naturală în linii mari, intervenindu-se totuşi în
detaliu, pentru realizarea armoniei formelor terenului sau pentru crearea de efecte
peisagistice pitoreşti. Acolo unde terenul nu prezintă o variabilitate prea mare a
microreliefului, acest lucru se poate compensa prin supraînălţarea anumitor coline sau
adâncirea unor văi, prin aducerea de pietre, roci sau stânci, prin accentuarea sau
îndulcirea unor pante, sau chiar prin crearea de acumulări de apă cu aspect cât mai
natural.
Rocile, pietrele şi stâncile vor fi aranjate conform modelelor din natură, sub formă
de mase, de grote sau chiar cascade.
Apele, fie create, fie naturale, ocupă un rol important în compoziţie şi vor fi
armonizate cu formele de relief şi cu vegetaţia, având un caracter cât mai natural:
lacurile şi iazurile vor avea un contur neregulat, sinuos chiar, cu malurile din materiale
locale şi amenajat cu vegetaţie naturală, cursurile de apă vor fi avea traseul neregulat,
urmând caracteristicile terenului.
 Construcţiile decorative sunt folosite în număr mic, limitat şi întotdeauna în
armonie cu respectivul peisaj. Configuraţia terenului este cea care determină amplasarea
diferitelor construcţii. Astfel pot fi folosite poduri cu aspect rustic (din piatră, cărămidă
sau lemn), chioşcuri sau pavilioane rustice, fântâni, ziduri sau garduri rustice, scări din
piatră, cărămidă arsă sau lemn, trunchiuri căzute, ruine, morminte false, temple, unele
monumente sau grote. Toate acestea nu vor fi ostentative, ci vor fi integrate cât mai bine
în peisajul creat, imprimând un anumit caracter „scenei” respective: romantic, rustic,
pitoresc, visător, melancolic, de groază.
Efectul de lumini şi umbre va fi valorificat din plin, având o deosebită importanţă
în crearea diferitelor stări sau emoţii, astfel construcţiile se recomandă să fie luminate din
faţă iar arborii din spate. Apa, prin modul diferit în care poate fi folosită (cursuri de apă,
cascade, iazuri, lacuri), va avea valenţe diferite ale acestui efect, fie pe parcursul zilei, fie
în funcţie de vegetaţia prezentă. Astfel, plantaţiile de pe malul apei au ca efect umbrirea
suprafeţei apei în anumite momente ale zilei, sau grupurile abundente de nuferi (frunzele
nuferilor) diminuează mult din strălucirea oglinzii apei în zilele însorite.

5.1.3.2. Stilul chino-japonez

În cadrul stilului peisager se deosebeşte o variantă a acestuia, având anumite

particularităţi, specifice culturilor din Extremul Orient, fapt ce îi conferă chiar statut de
stil aparte, de sine stătător.
Acest stil se suprapune în linii mari peste caracteristicile stilului peisager, folosind
volumele şi spaţiile libere cu înfăţişare naturală. Plantaţiile, terenul, apa şi stâncile au
forme neregulate iar aleile urmează strict caracteristicile ternului.
Speciile folosite sunt întotdeauna proprii locului, având semnificaţii aparte, în
puţine cazuri folosindu-se specii exotice, şi atunci în proporţii mici.
Construcţiile decorative sunt uşoare, graţioase, în formă de arc, chioşcurile şi
pavilioanele sunt amplasate şi construite în armonie cu vegetaţia şi relieful.
În varianta chineză, grădinile, care sunt situate în special în zona de câmpie, vor
avea dimensiuni mari. În varianta japoneză, datorită reliefului muntos, dar şi datorită
spaţiului limitat, grădinile sunt miniaturale şi foarte variate, având în compoziţia acestora
arbori pitici, cărări de piatră şi iazuri pitoresc mărginite.

5.1.4. Stilul mixt

Stilul mixt (compozit) a apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul

secolului al XIX-lea, mai precis în perioada când se înfiinţează grădinile orăşeneşti şi
când apare necesitatea rezolvării compoziţiei acestora, în ceea ce priveşte rigiditatea
stilurilor folosite până atunci.
Stilul geometric asigura accesibilitatea mare a publicului în spaţiul verde
respectiv, dar era costisitor ca investiţie şi întreţinere, iar stilul peisager implica un acces
şi o folosinţă limitate pentru publicul numeros, datorită aleilor înguste, a traseelor
neuniforme, necorespunzătoare primirii publicului, precum şi necesitatea existenţei
spaţiilor vaste pentru realizarea anumitor scene de peisaj natural.
Acest stil reuneşte atât caracteristici ale spaţiilor verzi regulate cât şi ale celor
peisagere, realizându-se de fapt o îmbinare ale celor două metode de compoziţie în cadrul
aceluiaşi spaţiu verde. Primul pas în acest sens a fost realizat iniţial prin unele
transformări peisagere ale unor vechi amenajări clasice, realizate într-o compoziţie
neunitară, dar care au constituit punctele de plecare pentru viitoarele posibilităţi de
amenajare în această manieră.
Din combinarea celor două stiluri a rezultat stilul mixt ce presupune în esenţă
tratarea unor părţi ale compoziţiei în stil geometric şi a altor părţi în stil peisager, astfel
încât să se realizeze o unitate organică.
Zonele verzi amenajate în stil mixt au caracter multifuncţional, cuprinzând
numeroase dotări şi sistematizări secundare, cu precădere în cazul suprafeţelor mari, cu o
capacitate mare de primire a vizitatorilor, permiţând totodată şi o mai mare libertate de
adoptare a soluţiilor amenajistice.

5.1.4.1. Principiile de structură ale stilului mixt

În părţile centrale ale compoziţiei se folosesc traseele drepte, largi ce permit

accesul publicului larg, tot aici fiind cantonate şi clădirile sau edificiile importante.
Ca regulă generală, există o axă principală de perspectivă, dar şi axe secundare,
toate fiind mai scurte comparativ cu perspectivele grădinilor amenajate în stil geometric.
Centrul sau centrele compoziţiei, intrările principale, zonele din lungul axei sau
axelor principale de perspectivă, intersecţiile importante de alei, zonele din vecinătatea
clădirilor impozante, se amenajează în stil geometric, iar restul compoziţiei în stil
peisager.
Trecerea de la zona centrală tratată în manieră geometrică la cea periferică tratată
în manieră peisageră, nu se realizează ostentativ, ci treptat, folosindu-se anumite
elemente de trecere, de legătură, care sunt caracteristice pentru o anumită zonă dar care
pot fi folosite şi pe o anumită porţiune din cealaltă zonă, realizându-se o tranziţie
armonioasă.
Între zonele în care soluţiile de amenajare stilistică diferă, nu există o diferenţiere
netă în toate aspectele compoziţionale, îmbinându-se unele elemente comune
amenajărilor peisagere, sectoarele tratate diferit legându-se firesc şi armonios între ele,
ordonând compoziţia într-o manieră mai simplă. În zonele mai îndepărtate traseul devine
sinuos, vegetaţia fiind dispusă similar cu cea naturală, creându-se numeroase colţuri
liniştite.
Trasarea căilor de circulaţie presupune o îmbinare a formelor geometrice regulate
(mai puţine) în special în zona centrală, cu cele libere, sinuoase (mai numeroase) în
special în zonele periferice.
Aleile principale, trasate în stil geometric leagă clădirea principală cu obiectivele
importante, bogat ornamentate precum: pavilioane, fântâni, statui, monumente etc. Aleile
trasate în stil peisager sunt mai înguste, mai variate ca traseu şi conduc vizitatorul spre
locuri mai liniştite sau spre locuri destinate diferitelor jocuri.
Plantaţiile sunt tratate diferenţiat, astfel: lângă clădiri se adoptă amenajări
floristice mai bogate, cu vegetaţie lemnoasă scundă şi numeroşi arbori decorativi; în
zonele periferice sau îndepărtate vegetaţia folosită este distribuită cât mai neuniform,
dând impresia de natural.
Apa este folosită atât sub formă de bazine, fântâni arteziene, dispuse de regulă în
zona axei principale de perspectivă, dar şi sub formă de mici căderi de apă, cascade,
lacuri sau cursuri de apă, distribuite pe toată suprafaţa compoziţiei.
 Un spaţiu verde amenajat în stil mixt are mai multă atractivitate, prin varietatea
mare a scenelor de peisaj, în care adesea se împletesc aspecte ale „ordinii” strict
geometrice cu aspecte romantice sau pitoreşti ale „dezordinii” naturale, aparent
întâmplătoare.
Unitatea compoziţiei se realizează prin diferite modalităţi de organizare spaţială ce
implică modelări de relief, aranjarea plantaţiilor, realizarea succesiunii zonelor de
tranziţie stilistică.

5.2. Genul peisajului

5.2.1. Generalităţi

Genul unui peisaj reprezintă caracterul general al expresivităţii artistice a acestui

peisaj precum şi influenţa lui asupra stării sufleteşti. Genurile peisajelor sunt multiple iar
sentimentele pe care le determină sunt numeroase şi diferite în funcţie de percepţia
individului.
În decursul timpului, percepţia asupra genului peisajului a fost diferită, atât în
cadrul istoric cât şi în cadru geografic. Chinezii deosebeau trei genuri ale peisajului, şi
anume: de veselie, de groază şi de basm. Home, considera în 1762 că o grădină poate
inspira sentimentele: de grandoare, de admiraţie, de veselie, de melancolie, de sălbăticie,
de mirare.
La începutul secolului al XX-lea, E. André şi Vacherot deosebeau următoarele
genuri de peisaje: cel al nobleţei sau al grandorii, cel al veseliei şi cel al pitorescului sau
al sălbăticiei. Hubbard adaugă la cele două genuri de mai sus genul de tristeţe şi cel de
melancolie. V. Carmazin-Cocovschi deosebeşte două mari categorii de genuri: genuri
majore şi genuri minore. Genurile majore sunt: inspirator, de bucurie, visător şi protector
iar genurile minore sunt: calmant şi melancolic.
În prezent, datorită similitudinii sentimentelor de factură apropiată, ce gravitează
de fapt în jurul unui sentiment dominant, ce constituie şi denumirea genului respectiv,
sunt luate în considerare următoarele genuri: grandios, de bucurie, romantic şi liniştit.

5.2.2. Genul grandios

Genul grandios, inspirator, solemn sau maiestuos, imprimă vizitatorului

sentimente de solemnitate, de inspiraţie, de admiraţie şi respect. Acest gen este
caracteristic suprafeţelor întinse, destinate activităţilor de masă, în care este prezent
„omul colectiv”, dar şi masivelor mari de arbori, clar conturate, formate din arbori înalţi
dar şi arbuşti, ce dau impresia de compactitate.
Aceleaşi sentimente sunt imprimate şi de întreruperile mari ale masivelor, sub
forma unor poieni largi sau peluze întinse, de suprafeţele mari ocupate de oglinzile apelor
stătătoare sau chiar curgătoare. Efectul grandios al unei suprafeţe verzi este accentuat
prin prezenţa suprafeţelor mari acoperite cu specii floricole, cu înflorire abundentă, cu un
efect decorativ deosebit.
 5.2.3. Genul de bucurie

Genul de bucurie, de veselie sau de entuziasm, induce şi creează veselie şi bună

dispoziţie prin diferite combinaţii contrastante dar unitare de linii, forme, volume, culori,
umbră şi lumină.
O compoziţie realizată în acest gen are caracteristice spaţiile verzi deschise, largi,
în care sunt plantaţi arbuşti solitari sau sub formă de mici grupuri, decorativi prin
frunzişul bogat sau prin flori numeroase. De asemenea, aici se încadrează şi spaţiile verzi
largi în care se folosesc speciile floricole în grupuri, cu flori având culori calde, ce
influenţează activ buna dispoziţie a omului.

5.2.4. Genul visător

Genul visător sau romantic determină stimularea fanteziei şi predispune la

visare. Senzaţia de mister a peisajului amenajat poate fi dată de arborii seculari, de
luminişurile retrase, de stâncile, cascadele, trunchiurile bătrâne de arbori doborâţi, ruinele
sau mormintele false ce apar pe neaşteptate într-o anumită compoziţie, pe măsură ce
vizitatorul o descoperă progresiv. Fascinaţia exercitată de astfel de elemente asupra
privitorului, surpriza descoperirii acestora la un moment dat induc aceste sentimente cu
caracter romantic.

5.2.5. Genul liniştit

Genul liniştit sau calmant predispune la repaus şi la odihnă, atât sub aspect
psihic cât şi fizic. Acest gen este caracteristic colţurilor liniştite, dispuse într-un masiv
păduros, sau în anumite sectoare sau zone mai retrase, dar şi zonelor situate lângă
suprafeţele apelor liniştite, având ca fundal imagine unor munţi înalţi, a unui masiv
păduros sau chiar albastrul liniei orizontului (în cazul peisajelor mărginite de imensitatea
unui lac, unei mări sau ocean).
 Cap. VI CARACTERIZAREA ŞI PROIECTAREA SPAŢIILOR
VERZI URBANE ŞI PERIURBANE

Spaţiile verzi pot fi situate fie în perimetrul construibil (intravilan) fie în afara
acestuia (extravilan). Unele spaţii verzi pot fi situate atât în intravilan cât şi în extravilan,
sau unele din interiorul localităţii se continuă cu altele din exteriorul acesteia, fapt ce
implică unitatea şi continuitatea sistemului de spaţii verzi urban cu cel periurban.

6.1. Sistemul de spaţii verzi

Sistemul de spaţii verzi al unei localităţi este constituit din totalitatea unităţilor
de spaţiu verde urbane şi periurbane, ce au relaţii de interdependenţă şi care tind să
constituie un ansamblu complex şi unitar, şi care reprezintă de fapt „plămânul verde” al
localităţii respective, ce asigură protecţia multiplă a mediului, recrearea şi odihna
populaţiei.
Noţiunea de sistem implică atât repartiţia echilibrată a tuturor spaţiilor verzi
indiferent de mărime sau categorie, cât şi legătura dintre acestea. Spaţiile libere plantate
trebuie să facă parte din componenţa tuturor zonelor funcţionale ale oraşului şi să se
continue cu masivele plantate periurbane.
Spaţiile verzi sau alte amenajări peisagistice, atât urbane cât şi periurbane, sunt
judicios repartizate, dimensionate, profilate şi structurate prin soluţii de sistematizare
urbană. Proiectarea urbană urmăreşte realizarea unei densităţi optime a clădirilor,
limitarea perimetrului construibil, organizarea zonelor funcţionale urbane (zona
rezidenţială, zona politico-administrativă, zona industrială, reţele stradale, diferite dotări:
staţie de epurare a apelor menajere, staţii de distribuţie a apei, gazului metan, energiei
electrice, energie termică, etc.).
Ca regulă generală, spaţiile verzi se dimensionează în raport cu funcţiile atribuite,
cu mărimea şi caracteristicile zonei sau zonelor pe care le deservesc.

6.2. Dispunerea spaţiilor verzi

În interiorul unei localităţi, unităţile de spaţiu verde pot fi distribuite sub formă de
pete, fâşii sau mixt în funcţie de sistematizarea centrului populat, în strânsă corelare cu
structura urbanistică, condiţiile topografice şi climatice şi sistemul stradal.
Sistemul în pete este un sistem de spaţii verzi neuniform, fiind caracterizat prin
răspândirea izolată şi neregulată a unităţilor de spaţiu verde.
Acest sistem este specific localităţilor cu reţele stradale neregulate, a zonelor cu
teren variat sau a zonelor cu teren viran neocupat încă de construcţii. Sub formă de pete
sunt dispuse parcurile, grădinile sau scuarurile.
Sistemul în fâşii este caracterizat prin faptul că este un sistem uniform, ce
reuneşte spaţiile verzi din lungul arterelor de circulaţie, spaţiile verzi din cvartalele de
locuinţe sau alte spaţii libere plantate, dispuse într-o reţea continuă.
 Această reţea poate avea o dispoziţie radială, concentrică, radial-concentrică,
longitudinală, transversală sau longitudinal-transversală, în funcţie de sistemul stradal al
localităţii.
Sistemul mixt sau combinat îmbină sistemele precedente, asigurând optimul sub
aspectul îmbunătăţirii microclimatului şi realizării ambientului plăcut pentru populaţia
respectivă, asigurând o mai bună funcţionalitate în ansamblu. Acest sistem este cel mai
frecvent întâlnit, fiind realizat din unităţi mari de spaţiu verde (parcuri, grădini sau
scuaruri), între care legătura se realizează prin plantaţii stradale, dispuse în lungul unor
artere principale sau prin „fâşii verzi”, lungi de sute de metri, care traversează localitatea
şi care, de regulă, fac legătura şi cu centura verde a oraşului, constituită din spaţii verzi
periurbane.

6.3. Tipuri de spaţii verzi

Categoriile de spaţii verzi sunt numeroase, fiind diferite ca mărime, amplasare,

dotări şi funcţii. Acestea se pot clasifica în raport cu mai multe criterii.

1. După poziţie se deosebesc:

- urbane (intravilane sau orăşeneşti) în care intră: parcuri de recreare, grădini

publice, scuaruri, fâşii verzi şi plantaţi stradale de aliniament, grădini botanice, plantaţii
de pe lângă unele dotări publice, amenajările peisagistice din incintele instituţiilor,
întreprinderilor, a unităţilor de învăţământ sau a unităţilor social culturale, plantaţiile din
cimitire, acoperişurile verzi;
- periurbane (extravilane sau preorăşeneşti) în care intră: parcurile de cultură şi
odihnă, zonele de agrement (păduri de recreare, păduri parc, ştranduri), grădini zoologice,
grădini botanice, plantaţii de aliniament în lungul căilor rutiere sau ferate, plantaţii de
protecţie (a localităţilor, a solului, a apei, a staţiunilor balneo-climaterice), pepiniere.

2. După accesibilitatea populaţiei largi:

- cu acces nelimitat, de folosinţă generală, numite şi spaţii verzi publice, ce sunt

administrate de primării, şi în care intră: parcuri, grădini şi scuaruri publice, spaţiile verzi
stradale sau cele din cartierele de locuit, păduri de recreare;
- cu acces limitat, în care accesul se realizează conform anumitor reguli, contra
cost sau doar pentru o numită categorie de oameni, unele spaţii verzi având chiar caracter
privat (grădinile locuinţelor individuale), fiind administrate de persoane juridice sau
fizice, aici fiind cuprinse: spaţii verzi din incinta unităţilor culturale sau de învăţământ, a
spitalelor, a sanatoriilor sau a unităţilor industriale, parcurile şi bazele sportive, grădinile
botanice şi cele zoologice, grădinile locuinţelor individuale.
- cu acces strict, în care accesul este permis doar pentru cei ce îşi desfăşoară
activitatea în aceste zone, sau în cazul unor studii sau lucrări de profil, aici încadrându-se:
staţiuni experimentale, pepiniere, plantaţii antierozionale, de protecţie a apelor sau a
căilor de circulaţie, plantaţii antiincendiare.
 3. După funcţii:

- spaţii verzi cu rol recreativ: scuaruri, grădini şi parcuri publice, păduri parc,
păduri de agrement, parcurile sportive, spaţiile verzi pentru copii şi tineret;
- spaţii verzi cu profil specializat: grădini botanice, parcuri expoziţionale, parcuri
şi grădini zoologice, parcuri dendrologice, rozarii, alpinarii, spaţiile verzi din cimitire;
- spaţii verzi de înfrumuseţare, cu rol decorativ: scuarurile decorative,
amenajările peisagistice de pe lângă instituţii administrative, culturale sau de învăţământ,
spaţiile verzi cu caracter privat aferente locuinţelor;
- spaţii verzi utilitare şi de protecţie: aliniamentele din lungul căilor de circulaţie
rutieră sau feroviară, plantaţiile de protecţie a cursurilor de apă şi a acumulărilor deschise
de apă, plantaţii cu efect de parazăpezi, perdelele de protecţie, plantaţiile de consolidare
antierozională, pepinierele, terenuri de producţie floricolă sau de gazon.

6.4. Scuarul

Scuarul este unitatea de spaţiu verde cu suprafaţa cuprinsă între 0,3-3 ha, situată
în intravilan, fiind destinată odihnei de scurtă durată, asigurării circulaţiei pietonilor de la
o stradă la alta, asigurării unui loc de joacă copiilor de vârstă mică supravegheaţi de
părinţi sau bunici, sau cu rol estetic-arhitectural datorită obţinerii unui efect decorativ
deosebit şi prin punerea în valoare a unor edificii sau monumente. În cazul scuarurilor cu
funcţie strict decorativă se acceptă şi suprafeţe mai mici de 0,3 ha.
Raza de deservire a unui scuar este de cca. 400 m, ceea ce corespunde distanţei
parcurse pe jos de către un om cu mers lejer, în cca. 6-8 minute.
Mărimea unui scuar se stabileşte luându-se în considerare că 20% din populaţia ce
locuieşte în raza de deservire, frecventează simultan acel scuar. Norma pentru un vizitator
este de 25-30 m2. Numărul scuarurilor se stabileşte în funcţie de mărimea centrului
populat şi de prezenţa altor unităţi de spaţiu verde. Forma scuarului este dată de poziţia
acestuia, destinaţie, configuraţia terenului şi construcţiile din jur.
După durată, scuarurile por fi:
- permanente, categorie în care intră marea majoritate a scuarurilor, ce au plantaţii
arborescente şi arbustive şi toate dotările pe care le reclamă;
- temporare sau provizorii, ce se înfiinţează pe terenuri virane, destinate construirii
unor cartiere de locuit, edificii culturale, având în componenţa lor doar arbuşti, gazon,
aranjamente florale şi alei acoperite cu pietriş sau dale.
După modul de amplasare, scuarurile pot fi situate:
- în pieţe – atunci când se suprapun parţial sau total cu suprafaţa acestora, pieţe
dispuse de regulă în faţa unui edificiu important;
- înconjurate de străzi sau artere de circulaţie, caz în care acestea sunt uşor
accesibile, nu asigură liniştea pe care vizitatorii o caută şi au un grad mai mare de poluare
datorită traficului auto;
- în interiorul cartierelor de locuit, caz în care au un grad mai mic de poluare şi
sunt mai liniştite;
După destinaţie, scuarurile pot fi:
- scuaruri destinate odihnei şi jocului copiilor de vârstă preşcolară, situate de
regulă în cartierele de locuinţe;
 - scuarurile destinate recreării şi odihnei de scurtă durată înaintea unei acţiuni
riguros planificată, situate în jurul unor instituţii publice, de învăţământ, a obiectivelor
culturale, în jurul gării sau a staţiilor de autobuz;
- scuarurile cu funcţie prioritară decorativă, situate în faţa unui edificiu important
sau la intersecţia unor artere mari de circulaţie, în acest caz accesul pietonal ne fiind
posibil, datorită inexistenţei căilor de acces. Pentru amenajarea acestora se adoptă
frecvent soluţii compoziţionale geometrice regulate, în care speciile sempervirescente au
o pondere mai mare. Mărimea unui astfel de scuar se stabileşte în funcţie de dimensiunile
clădirii respective. De exemplu, în faţa unei construcţii monumentale un scuar prea mic
este necorespunzător, iar un scuar prea mare diminuează din impozanţa edificiului. În
acest sens se recomandă ca lungimea scuarului să fie cel puţin egală cu înălţimea clădirii
şi cel mult dublă faţă de înălţimea construcţiei în faţa căruia se amplasează.
Primele două categorii de scuaruri prezintă în componenţa lor plantaţii de arbori şi
arbuşti, peluze de iarbă, aranjamente şi decoraţiuni florale, alei, scări (în cazul terenului
accidentat), bănci, chiar bazine cu apă sau fântâni arteziene, statui, chioşcuri pentru
odihnă sau chiar monumente, dispuse la încrucişarea aleilor frecvent circulate.
Compoziţia unui scuar poate fi geometrică sau liberă, în strânsă legătură cu
ansamblul arhitectural învecinat. Dispoziţia aleilor, ce ocupă 15-20% din suprafaţa
scuarului, trebuie să permită fluxul pietonilor după direcţiile dominante de circulaţie
impuse de obiectivele de interes din apropiere.
Plantaţiile arbustive şi arborescente sunt concepute şi dispuse sub formă de
grupuri, boschete, în lungul aleilor, spre periferia scuarului, astfel încât să ofere protecţie
faţă de zonele cu trafic auto intens, adăpost contra curenţilor de aer din direcţia
dominantă, zone umbrite dar şi zone însorite. Aceste plantaţii ocupă o suprafaţă
importantă.

6.5. Grădina publică

Grădina publică este unitatea de spaţiu verde, în care vegetaţia lemnoasă ocupă o
pondere importantă, unitate având suprafaţa cuprinsă între 3-20 ha şi care asigură
recrearea şi odihna locuitorilor din zona învecinată, de pe o rază de 1-1,5 km, distanţă ce
poate fi parcursă pe jos în cca. 15-25 minute, de mers lejer.
Mărimea grădinilor publice se stabileşte considerând faptul că 15-20% din
populaţia din zona deservită, frecventează grădina în acelaşi timp, cu o normă pentru
fiecare vizitator de 40 m2.
Dată fiind această distanţă de deservire, grădinile se amplasează la nivel de cartier
sau complex de locuit, în cadrul oraşelor mari, iar în cazul oraşelor mici grădina publică
îndeplineşte rolul de parc. Compoziţia peisagistică este rezolvată în stilul mixt, partea
centrală fiind amenajată în manieră geometrică iar spre periferie predominând
caracteristicile stilului peisager.
Grădina este prevăzută cu o perdea compactă de specii lemnoase, respectiv arbori
şi arbuşti, perdea ce are rol atât sanitar cât şi decorativ. Intrările vor fi reduse ca număr,
respectiv o intrare la cca. 3-4 ha, pentru a nu fi traversată de alei de trecere.
Spre deosebire de scuar, grădina publică poate fi prevăzută cu 2-3 sectoare,
respectiv: sectorul pentru copii, cel pentru odihna pasivă şi cel pentru odihna activă, dar
uneori grădina publică poate avea doar o singură zonă (sector), îndeplinind doar o singură
funcţie prioritară.
 Vegetaţia utilizată într-o grădină publică va ocupa 40-70% din suprafaţa acesteia,
fiind formată din arbori şi arbuşti (30-60%), gazon (32-66%) şi specii floricole (4-8%)
din suprafaţa totală.
Această unitate de spaţiu verde va cuprinde alei (10-20%) şi spaţii de odihnă,
locuri de joacă cu dotările aferente pentru copii, bănci, construcţii utilitare sau pentru
agrement (chioşc, adăpost de ploaie, locuri pentru jocuri statice, cofetărie, cafenea,
restaurant), diferite dotări (cişmele, WC public), bazine sau chiar un mic lac, toate aceste
dotări vor ocupa maxim 20-40% din suprafaţa totală a grădinii publice.

6.6. Parcul

Parcurile sunt reprezentate prin întinderi mari ocupate cu vegetaţie lemnoasă şi

ierboasă, ce depăşesc 20 ha, fiind cele mai mari unităţi de spaţiu verde urbane, destinate
atât pentru odihna pasivă cât şi pentru diferite manifestări artistice, culturale şi ştiinţifice
fiind denumite parcuri de cultură şi odihnă.
Mărimea acestora se stabileşte în funcţie de mărimea zonei deservite, şi de
densitatea populaţiei, considerându-se că 10% din populaţia oraşului frecventează
simultan un parc, cu o normă de 60 m2 pentru un vizitator. Se recomandă dimensionarea
sectoarelor astfel încât densitatea maximă să nu depăşească 300 vizitatori/ha în zonele de
odihnă activă (sectoarele sportive), în sectorul pentru copii sau în sectoarele distractive, şi
să nu depăşească 160 vizitatori/ha în zonele de odihnă pasivă (zonele pentru plimbări sau
pentru odihnă propriu-zisă, respectiv staţionare).
Din datele de mai sus rezultă faptul că în oraşele cu peste 30.000 de locuitori
trebuie să existe un parc. În foarte multe cazuri, datorită suprafeţei pe care o reclamă,
parcurile se întind în vecinătatea localităţilor, mai ales dacă există şi vegetaţie lemnoasă
ce constituie nucleul de constituire a parcului respectiv.
Zona în care este amplasat un parc nu trebuie să fie poluată fonic sau chimic, şi
dacă este posibil să fie situat în apropierea unei ape curgătoare sau stătătoare,
recomandându-se ca microrelieful acestei unităţi de spaţiu verde să fie cât mai variat.
Un parc de cultură şi odihnă este caracterizat în primul rând printr-o vegetaţie
bogată (65-75%), ce cuprinde plantaţii mari de arbori şi arbuşti (30-60%), precum şi
spaţii vaste acoperite cu gazon (35-67%). Plantele floricole sunt dispuse în zona intrării
principale sau în zonele intens frecventate, ocupând doar 3-5% din suprafaţa totală a
parcului. Aleile şi căile de acces (10-15%) vor permite realizarea de trasee pentru
plimbare, de lungimi şi dificultăţi diferite. Luciul de apă împreună cu alte dotări vor avea
ponderea de 15-20% din suprafaţă.
Parcurile prezintă diferite dotări ce oferă vizitatorilor atât posibilitatea plimbării
sau repausului în aer liber, într-un cadru peisagistic deosebit, cât şi practicarea diferitelor
activităţi cu caracter sportiv (jocuri, sporturi, agrement) sau a unor activităţi cu caracter
cultural (spectacole, expoziţii, manifestări artistice).
Numărul de intrări şi amplasarea acestora se stabileşte în funcţie de afluenţa de
vizitatori, de direcţiile dominante de afluenţă ce corespund principalelor zone exterioare
deservite, de reţeaua stradală limitrofă, şi de capacitatea proiectată a parcului. Intrarea
principală trebuie să corespundă cu direcţia celei mai mari afluenţe de vizitatori, iar
intrările secundare să fie dispuse în zone intens frecventate. Intrările vor fi prevăzute cu
parcări dimensionate faţă de afluenţa de vizitatori, izolate de căile pietonale cu vegetaţie
arbustivă şi arborescentă.
 În proiectarea unui parc se prevăd mai multe zone sau sectoare, dispuse unele faţă
de altele astfel încât să îşi poată îndeplini funcţiile cât mai bine, pentru ca diferitele
activităţi să nu se contrarieze, conform cu sectorizarea funcţională. În funcţie de mărimea
şi complexitatea parcului, aceste sectoare sunt: sectorul de odihnă pasivă, sectorul pentru
distracţia adulţilor, sectorul pentru copii, sectorul sportiv, sectorul istoric, sectorul
naturalistic, teatrul, estrada de concerte sau dans, cinematograf, săli de lectură în aer liber,
restaurant, pavilioane pentru expoziţii, etc.
Sectorul pentru odihna pasivă nu se va amplasa lângă cel sportiv, ci cât mai
departe de acesta, în zone liniştite ale parcului, cu o pondere mare a vegetaţiei forestiere,
componentă ce atenuează fonic eventualele zgomote.
Obiectivele care implică o mare aglomerare de vizitatori sau cele care sunt
generatoare de agitaţie şi zgomot, precum cinematograful, teatrul, terenurile şi dotările
sportive, zona pentru distracţii sau restaurantele, se amplasează periferic sau în locuri
uşor accesibile, la distanţe convenabile de sectoarele liniştite ale parcului, fiind prevăzute
cu alei de acces dimensionate corespunzător, precum şi cu parcări exterioare, dispuse la
limita parcului.
Sectorul pentru copii se va amplasa în apropierea intrării principale, fiind separat
de celelalte sectoare prin vegetaţie forestieră (arbori şi arbuşti), având cât mai puţine alei
pietonale. Sectorul sportiv poate avea în componenţa sa terenuri, stadion sau alte
amenajări pentru diferite sporturi.
Pavilioanele pentru expoziţii se vor amplasa opus intrării principale, lângă o
intrare secundară iar restaurantele în locurile intens frecventate, cu acces direct din oraş.
Pe tot cuprinsul parcului pot fi dispuse chioşcuri, iar elementele ornamentale precum
fântâni arteziene, statui, partere cu flori, se vor amplasa în faţa clădirilor sau
pavilioanelor, în punctele intens frecventate sau în lungul aleilor principale.
Este necesară constituirea şi a unui sector administrativ-gospodăresc, care să
cuprindă o pepinieră pentru cultura diferitelor specii ornamentale, sere, răsadniţe pentru
producerea de răsaduri, anexe sau diferite construcţii administrative, sector care va fi
separat de accesul publicului larg şi care va avea o poziţie limitrofă parcului.
Se recomandă ca vegetaţia lemnoasă şi cea ierboasă să ocupe suprafeţele
recomandate, pentru a nu se supraîncărca parcurile cu diferite construcţii în detrimentul
vegetaţiei, construcţii care distrag atenţia vizitatorului de la frumuseţea naturii, pentru
care acesta a venit de fapt.

tabelul 1
Procente de repartizare a principalelor componente ale unităţilor de spaţiu verde
(scuar, grădină publică şi parc)
destinaţia suprafeţelor (%)
Nr. vegetaţia
Unitate de spaţiu verde alte
crt. arbori şi specii
total gazon alei dotări
arbuşti floricole
1. Scuar 60-85 20-60 5-10 30-75 15-20 0-20
2. Grădină publică 40-70 30-60 4-8 32-66 10-20 20-40
3. Parc 65-75 30-60 3-5 35-67 10-15 15-20
 6.7. Spaţiile verzi din lungul străzilor, bulevardelor şi şoselelor

Aceste plantaţii, ce însoţesc adesea căile de circulaţie publică din interiorul sau din
afara localităţilor, pot fi de diferite tipuri, de la simple aliniamente de arbori sau arbuşti,
până la adevărate fâşii verzi cu lăţimi variate, având rol decorativ, sanitar, ecologic, de
protecţie a circulaţiei şi a drumurilor, şi chiar economic.
Funcţia decorativă este realizată prin efectul estetic-arhitectural al acestor
plantaţii, îmbinându-se spaţiul artificial cu elementele vegetale, prin aplicarea
principiului armoniei.
Speciile lemnoase introduc varietatea în uniformitatea construcţiilor limitrofe
căilor de circulaţie, prin schimbările fenologice specifice diferitelor anotimpuri: culoarea
frunzelor, prezenţa florilor sau chiar a fructelor, bogăţia şi transparenţa coroanei, textura
şi forma acesteia. Vegetaţia lemnoasă fie evidenţiază liniile arhitecturale ale unei
construcţii sau ale unui ansamblu, fie maschează anumite elemente inestetice din
apropierea căilor de circulaţie.
Aceste plantaţii fac, de cele mai multe ori, legătura dintre marile unităţi de spaţiu
verde dintr-o localitate, sau legătura sistemului de spaţii verzi urban cu cel periurban.
Funcţia sanitară şi cea ecologică sunt exercitate prin reducerea poluării
atmosferice (reţinerea prafului, a diferitelor pulberi şi a noxelor rezultate din circulaţia
autovehiculelor), ameliorarea microclimatului urban (umbrirea trotuarelor şi parţial a
carosabilului, sporirea umidităţii aerului datorită proceselor de evapo-transiraţie,
îmbogăţirea aerului în oxigen, modelarea vitezei aerului, modelarea temperaturilor
extreme), diminuarea poluării fonice, reducerea trepidaţiilor datorită sistemului radicelar.
Funcţia de protecţie a circulaţiei şi a drumurilor este realizată în primul rând
prin separarea circulaţiei pietonale de cea auto sau velo, prin mărirea confortului optic şi
a siguranţei circulaţiei, prin mărirea capacităţii de ghidare a şoferului pe timp nefavorabil,
prin reducerea stării de oboseală. Gardul viu din arbuşti, ce separă în unele cazuri benzile
de circulaţie de sensuri opuse, înlătură efectul de orbire.
În afara localităţilor, plantaţiile arbustive de pe marginea drumurilor, reduc
şocurile autovehiculelor în caz de derapaj sau accident. Numeroase plantaţii măresc
siguranţa circulaţiei împotriva vântului şi a zăpezii, iar numeroase ramblee şi deblee au
taluzurile fixate şi stabilizate prin astfel de plantaţii. Unele plantaţii, datorită monotoniei,
devin supărătoare şi obositoare pentru ochii şoferului, aşa cum este cazul plantaţiilor de
plopi columnari. În acest sens plantaţiile din lungul căilor de circulaţie, în special din
afara localităţilor trebuie astfel realizate încât să aducă varietate în peisaj şi nu
monotonie.
Funcţia economică poate fi îndeplinită atunci când prin anumite extrageri se
obţine o cantitate de masă lemnoasă ce se poate valorifica. De regulă, această funcţie este
minimalizată.
Speciile folosite în aceste categorii de spaţii verzi trebuie să îndeplinească unele
condiţii cum ar fi:
- să fie rezistente la noxe (praf, fum, gaze),
- să aibă o perioadă de prezenţă a frunzelor cât mai lungă şi o perioadă scurtă de
cădere a frunzelor,
- să fie rezistente la diverşi factori de stres (temperaturi mari vara datorate
încălzirii asfaltului, secetă, boli şi dăunători),
- să nu producă fructe sau seminţe care să murdărească carosabilul sau aleile,
 - sistemul radicelar să fie profund şi nu superficial, pentru a nu degrada căile de
acces sau diferite amenajări,
- să nu drajoneze,
- să aibă o creştere rapidă,
- să fie longevive,
- să suporte tunderile în coroană,
- să suporte anumite concentraţii în sol de clorură de sodiu, provenită din
amestecurile antiderapante împrăştiate iarna pe carosabil sau pe căile pietonale.
În ceea ce priveşte forma coroanei, vor fi preferate cele ce au coroana piramidală
sau globuloasă.
Se recomandă folosirea speciilor locale precum: paltin de câmp, paltin de munte,
frasin, tei, ulmi, carpen, scoruşi, dar şi specii exotice viguroase: castan porcesc, platan,
arţarul argintiu, arţarul american, salcâm forma umbraculifera sau varietatea bessoniana.
Pentru instalarea unor astfel de plantaţii se folosesc puieţi de talie mare.
Plantaţiile din lungul căilor de circulaţie pot fi constituite în principal prin
aliniamente, care pot fi de mai multe categorii: aliniamente simple realizate dintr-un
singur rând de arbori, aliniamente multiple realizate din 2, 3 sau 4 rânduri de arbori,
aliniamente din arbuşti sub forma unor garduri vii sau aliniamente mixte realizate din
arbori şi gard viu.
Structura şi mărimea acestor plantaţii se stabileşte în funcţie de lăţimea şi
structura străzii, de lăţimea zonei limitrofe acesteia, de intensitatea traficului auto şi a
traficului pietonal, de cadrul arhitectural al construcţiilor limitrofe (număr de etaje,
importanţa edificiului, accesul la edificiul respectiv), de orientarea străzii faţă de punctele
cardinale şi nu în ultimul rând de instalaţiile şi construcţiile subterane.
Bulevardele, ce au lăţimi de 10-20 m sau chiar mai mult, vor avea benzile de
circulaţie auto şi velo, separate de căile de circulaţie pietonale, sau chiar sensurile opuse
ale circulaţiei auto, prin fâşii plantate cu arbori şi arbuşti. Dacă lăţimea străzii este mai
mică şi circulaţia autovehiculelor intensă, se recomandă ca arborii şi în special arbuştii să
se amplaseze între partea carosabilă şi trotuar.
Dispunerea plantaţiilor este diferită putând fi: simetrică pe ambele părţi ale străzii,
realizându-se perspective simetrice longitudinale, şi asimetrică sau unilaterală, în cazul
trotuarelor asimetrice, în cazul străzilor orientate pe direcţia E-V când se recomandă
plantarea laturii însorite sau în cazul drumurilor din afara localităţilor pentru deschiderea
anumitor perspective laterale asupra unui obiectiv (panoramă, lac etc.).
Aliniamentele de arbori din interiorul unei localităţi sunt alcătuite, de obicei, dintr-
o singură specie, specie ce poate fi schimbată după o intersecţie sau după o întrerupere a
aliniamentului datorită prezenţei unui edificiu. Pot fi folosite două sau mai multe specii
dar se recomandă ca acestea să fie asemănătoare ca habitus, talie, frunziş şi
comportament ecologic.
Distanţa dintre exemplare diferă în funcţie de ritmul static sau cel dinamic, putând
fi egale sau variabile, sau se poate adopta plantarea liberă a străzilor. În zona intersecţiilor
pe o rază de cca. 25 m se recomandă păstrarea unei zone mai libere sau neplantate pentru
asigurarea vizibilităţii asupra arterelor laterale. Intervalul dintre două exemplare
arborescente variază între 5-12 m, în funcţie de specie, de puterea de creştere, de
lărgimea coroanei şi de înălţimea la care se doreşte să ajungă exemplarele respective.
Plantaţiile sub formă de aliniamente simple se pot realiza pe fâşii de sol liber, de
1-1,5 m lăţime, uneori chiar 2 m, sau în spaţii individuale circulare sau pătrate, de minim
2 m2, dispuse pe trotuar. În cazul aliniamentelor duble lăţimea minimă a fâşiilor de sol
liber este de 3,5 m pentru dispunerea alternativă a exemplarelor, sau de 4 m între rânduri
pentru dispunerea simetrică (câte doi) a arborilor.
După desimea acestor plantaţii se deosebesc străzi şi bulevarde închise, la care
arborii (de talie mare) şi arbuştii sunt plantaţi la distanţe mici, şi străzi şi bulevarde
deschise, la care arborii (de talie mică) şi arbuştii au distanţe mari între exemplare.

6.8. Spaţiile verzi din cartierele de locuit

Aceste spaţii verzi pot avea suprafaţă, structură şi folosinţă diferite, în funcţie de
tipul de locuinţă sau de ansamblu de locuinţe pe care îl deservesc. Astfel se deosebesc:
spaţii verzi ale unui ansamblu de locuinţe şi grădinile locuinţelor individuale.

6.8.1. Spaţiile verzi ale ansamblurilor de locuinţe

Acestea sunt situate printre blocurile unui raion de locuinţe, ale unui cvartal sau
ale unui cartier, ocupând suprafeţe importante, fiind amenajate şi întreţinute de
administraţia locală. Au scop sanitar, recreativ şi decorativ.
Aceste zone verzi servesc ca spaţii de joacă pentru copii, pentru plimbările
locatarilor sau pentru odihna acestora. În componenţa spaţiilor verzi din cartierele de
locuinţe intră: suprafeţe plantate cu arbori şi arbuşti, suprafeţe îngazonate, partere cu
flori, alei pietonale, arii de joacă pentru copii, bănci sau alte spaţii pentru odihna pasivă.
Prin planurile de sistematizare ar trebui prevăzute lăţimi optime pentru astfel de
plantaţii, interpuse fie între blocurile alăturate fie între arterele intens circulate şi
blocurile de locuinţe, pentru diminuarea zgomotului, a noxelor sau a altor factori de
inconfort, inerenţi în cazul aglomerărilor de locuinţe de acest tip.
Alegerea speciilor şi modul lor de grupare se realizează în aşa fel încât să se
elimine monotonia construcţiilor tipizate, în strânsă concordanţă cu plantaţiile stradale.
Astfel, se recomandă folosirea a 2-3 specii lemnoase care să constituie fondul general sau
dominanta, şi alte multe specii pentru varietate. Speciile vor fi alese şi amplasate, în
funcţie de poziţia, orientarea şi înălţimea clădirilor, în funcţie de poziţionarea ferestrelor,
balcoanelor sau a intrărilor blocurilor de locuit. Cu ajutorul plantaţiilor de arbori se pot
ameliora curenţii puternici ce se formează pe anumite culoare între blocuri, pot fi
protejate anumite laturi de insolaţiile puternice din timpul verii, pot fi mascate anumite
construcţii utilitare inestetice (puncte termice, punct de distribuţie a energiei electrice,
parcări, tomberoane).
Amplasarea speciilor lemnoase trebuie să permită crearea de zone umbrite dar şi
de zone însorite, să permită un acces facil şi o bună vizibilitate pietonilor.

6.8.2. Grădinile locuinţelor individuale

Aceste tipuri de spaţii verzi reprezintă o categorie aparte, au suprafeţe variabile de

la 40-50 m2 până la 400-1000 m2, prezentând un acces limitat şi fiind de fapt spaţii
închise delimitate de împrejmuiri. Aceste grădini sunt amenajate şi întreţinute de
proprietar după gustul propriu, personal sau cu ajutorul firmelor specializate de profil.
 În funcţie de poziţia faţă de clădire (locuinţă, sediu de firmă etc.) acestea pot fi:
grădina de faţadă, grădina din spatele locuinţei şi grădina interioară.
Grădina de faţadă, aşa cum reiese din denumire este situată în faţa locuinţei,
poate avea o împrejmuire (gard) înaltă, joasă sau fără împrejmuire, în funcţie de
specificul locului şi de estetica urbană adoptată în acea zonă. Aproape în toate cazurile
această grădină are doar funcţie estetică.
În funcţie de mărimea acesteia, respectiv de distanţa de la gard la construcţie se
poate adopta şi soluţia de amenajare.
Astfel, în cazul spaţiilor înguste se alege o compoziţie bazată în linii mari pe specii
vegetale de talie mică, precum gazonul, specii floricole şi arbuşti scunzi şi pentru accente,
puţine exemplare de talie mai mare dar care nu vor incomoda prin dezvoltare şi umbrire.
Pentru spaţiile largi se pot adopta diferite compoziţii, inclusiv cea a unei ecranări vizuale
complete dinspre trotuar, fie prin realizarea unui gard viu înalt, a unor grupuri de specii
sempervirescente, sau a unei perdele de arbuşti înalţi sau de liane.
Soluţia de amenajare adoptată poate fi liberă sau geometrică (simetrică sau
asimetrică), cu o compoziţie relativ simplă, uşor de întreţinut.
Grădina din spatele locuinţei are atât o funcţie estetică dar mai ales funcţională,
fiind de fapt locul în care proprietarul doreşte să aibă intimitate şi adăpost faţă de privirile
indiscrete. În această grădină locatarii imobilului îşi desfăşoară unele activităţi precum:
odihna pasivă sau activă, servitul mesei, activităţi de grădinărit, cititul, diferite jocuri,
îndeletniciri artizanale de dezvoltare a personalităţii, înot (în cazul existenţei unui bazin
sau a unei piscine) etc.
În funcţie de mărimea spaţiului disponibil, de gusturile proprietarului, de
activităţile pe care doreşte să le desfăşoare, grădina este structurată şi amenajată, putând
cuprinde: suprafeţe şi căi de acces, suprafeţe îngazonate, aranjamente florale, arbori,
arbuşti şi liane, mobilier de grădină, lămpi pitic, pergole şi treiaje cu plante căţărătoare
pentru realizarea umbrei, chioşc de grădină, bazin cu peşti decorativi, piscină, barbeque,
minigrădină de zarzavaturi, minilivadă, miniseră, magazie de unelte, padoc şi cuşcă
pentru câine.
În cazul vegetaţiei, speciile cel mai des utilizate sunt speciile floricole perene,
gazonul, trandafirii, arbuştii floriferi sau cei sempervirescenţi de talie mică, speciile
agăţătoare (liane sau specii anuale volubile) pentru decorarea zidurilor, pergolelor,
chioşcurilor şi treiajelor, precum şi diferite specii cu port pendent, sau specii de răşinoase.
Soluţia de amenajare se adoptă fie la recomandările arhitectului clădirii, fie la cele
ale unui arhitect peisagist de la o firmă de profil, fie după propriile idei, libertatea de
alegere fiind totală în acest caz.
Grădinile interioare, sunt mai puţin răspândite şi cunoscute, datorită caracterului
special al construcţiilor în care sunt realizate. În cazul unor locuinţe, dar şi a unor
hoteluri, spitale, sedii de firme, instituţii, sunt prevăzute în arhitectura acestora unul sau
mai multe spaţii destinate amenajărilor peisagistice. Aceste grădini pot fi amenajate
pentru circulaţia interioară sau pot fi amenajate doar pentru contemplare.
Soluţia de amenajare adoptată poate reda cu mult rafinament un colt din natură,
folosindu-se diferite elemente native: specii ierboase, arbustive sau lemnoase, stânci şi
pietre, un mic bazin cu aspect natural, o cascadă miniaturală. Unele grădini pot fi
amenajate sub influenţa artei plastice folosindu-se elemente specifice: dale şi bănci de o
anumită formă sau culoare, arbuşti tunşi, diferite aranjamente din materiale inerte de
texturi şi culori variate. Pentru unele grădini interioare se poate adopta o soluţie strict
geometrică sau se pot adopta principiile grădinilor miniaturale japoneze, astfel încât
liniile arhitecturale ale construcţiei să se îmbine plăcut cu scena de peisaj creată.
În cazul tuturor acestor tipuri de spaţiu verde este necesară, de la bun început,
cunoaşterea situaţiei (existenţa şi poziţionarea) tuturor instalaţiilor subterane ce deservesc
clădirea (conducte de apă sau de gaz metan, instalaţii electrice, canalizări).

6.9. Acoperişurile verzi

Acoperişurile verzi (eco-acoperişuri) reprezintă un tip aparte de spaţiu verde, cu

soluţii constructive şi de amenajare complexe. Suprafaţa unei astfel de amenajări variază
de la câţiva metri pătraţi la zeci sau chiar sute, în funcţie de clădirea respectivă şi de ceea
ce doreşte să se realizeze.
Factorul limitativ pentru realizarea acestor spaţii verzi este panta învelitorii
acoperişului, fiind de maxim 10-15%, existând totuşi soluţii constructive şi pentru pante
mai mari. Se preferă totuşi înfiinţarea acestora pe acoperişuri de tip terasă.
O primă condiţie constructivă obligatorie este dotarea terasei sau acoperişului
respectiv cu o hidroizolaţie excelentă, durabilă şi de bună calitate, odată instalat un astfel
de spaţiu verde este dificil de ajuns la hidroizolaţie, în vederea efectuării eventualelor
reparaţii.
Peste hidroizolaţie se aşterne un strat drenant de o construcţie specială sau un strat
mineral de o anumită granulaţie care să permită eliminarea surplusului de apă din
precipitaţii. Urmează un strat de separaţie, format din fibre minerale, cu rolul de a reţine o
oarecare cantitate de apă necesară dezvoltării plantelor, de a evita spălarea stratului fertil
de către apa din precipitaţii dar şi de a constitui o barieră pentru rădăcinile ce se dezvoltă
în profunzime.
Peste acesta se aşterne stratul fertil, care are compoziţii diferite în funcţie de
speciile ce doresc a fi cultivate, astfel, pentru speciile de plante vivace, care în mediul
natural se dezvoltă pe soluri scheletice sau chiar pe stâncării, proporţia pietrişului şi
nisipului va fi mai mare în detrimentul pământului, iar dacă se cultivă specii mai
pretenţioase acest raport se inversează.
Pentru eliminarea efectului mecanic al picăturilor de ploaie asupra stratului fertil,
se recomandă acoperirea acestuia, printre spaţiile rămase libere între plante, cu pietriş (de
tip sort), spărtură din diferite roci sau cu scoarţă de copac tocată. Chiar folosirea rocilor
în diverse mărimi, forme sau provenienţe, poate contribui la estetica compoziţiei alese.
În funcţie de caracteristicile lor, acoperişurile verzi pot fi intensive şi extensive;
cele intensive prezintă o grosime mică a stratului fertil (7-9 cm) şi plante de talie mică şi,
de regulă, nu sunt destinate accesului publicului şi având doar rol ecologic. Acoperişurile
verzi extensive sunt asemănătoare grădinilor tradiţionale, cu strat fertil mai gros, cu
arbori şi arbuşti de talie mare, alături de plante cu flori şi alei, cu un sistem elaborat de
irigaţie şi drenaj. Acest tip de acoperişuri este mai dificil se realizat şi are în general
costuri mari.
Ca specii pot fi folosite cu deosebire cele rezistente la secetă, respectiv cele de
stâncării sau de soluri scheletice (fam. Crassulaceae, fam. Saxifragaceae, unele specii
din fam. Brassicaceae sau Campanulaceae), sau numeroase alte specii floricole, specii de
gazon (fam. Poaceae), specii arbustive sau plante ierboase volubile şi liane pentru
decorarea zidurilor limitrofe acestor terase.
 Pentru utilizarea speciilor arborescente şi a lianelor se recomandă folosirea unor
containere speciale, care să asigure un volum edafic şi o stabilitate corespunzătoare. În
toate cazurile aceste spaţii verzi vor fi prevăzute cu sisteme de irigat, pentru perioadele de
vară cu deficit de precipitaţii.
Soluţiile amenajistice se vor adopta în funcţie de clădire, de ambient şi nu în
ultimul rând de funcţionalitatea spaţiului respectiv. Ca şi în cazul grădinilor interioare,
acoperişurile verzi pot fi accesibile vizitatorilor, fiind dotate cu mic mobilier de grădină,
creându-se spaţii pentru odihnă, pentru servit ceaiul sau cafeaua etc., sau pot fi amenajate
doar pentru contemplare, constituind un ambient deosebit pentru toate încăperile ce au
ferestre spre porţiunea respectivă de acoperiş.
Rolurile acestor acoperişuri verzi sunt multiple:
- prin crearea de asemenea amenajări se măreşte suprafaţa acoperită de vegetaţie
dintr-un oraş, un acoperiş verde poate fi uneori aproape egal ca suprafaţă chiar cu cea
ocupată de respectiva clădire, fapt foarte important mai ales în marile aglomerări urbane;
- acestea reţin diferite cantităţi de praf, diferite pulberi sau noxe, contribuind într-o
oarecare măsură la purificarea atmosferei;
- reduc semnificativ temperatura aerului de la nivelul acoperişului, în zilele
însorite, faţă de învelitorile clasice cu materiale bituminoase sau tablă;
- moderează regimul termic din încăperile situate la ultimul nivel, comportându-se
ca un bun strat termoizolant. Iarna pierderile de căldură sunt mai mici ceea ce implică o
reducere a cantităţii de energie consumată pentru încălzirea suplimentară a acestor
încăperi, iar vara este eliminată supraîncălzirea aerului şi automat scăderea consumului
de energie al aparatelor de aer condiţionat;
- influenţează în mod pozitiv circuitul apei la nivelul localităţilor, prin reţinerea în
procente însemnate a apei din precipitaţii, care în mod normal era dirijată prin sistemele
de captare şi scurgere, în canalizările de evacuare a apei pluviale direct în râuri. Prin
punerea acestei cantităţi de apă la dispoziţia stratului vegetal al acoperişurilor verzi şi
prin procesele de evapo-transpiraţie specifice plantelor, umiditatea aerului este ameliorată
semnificativ;
- alături de celelalte tipuri de spaţii verzi, prin dispoziţia acestora la înălţimi
diferite, acoperişurile verzi contribuie la mărirea biodiversităţii în localităţi, prin nişele
ecologice pe care le constituie pentru diverse vieţuitoare;
- şi nu în ultimul rând, prin rolul estetic şi peisagistic deosebit influenţează benefic
confortul vizual şi cel psihic al omului, respectiv: al angajatului sau funcţionarului (firmă,
instituţii administrative), al bolnavului sau pacientului (spitale, policlinici, cabinete), al
muncitorului (fabrici, hale, ateliere), al proprietarului (locuinţă privată).

6.10. Parcurile şi grădinile sportive

Acestea se amenajează în cadrul complexelor sportive, şi constituie unităţi de sine

stătătoare. Suprafaţa acestora variază de la 4 ha pentru 2-5 mii de spectatori, până la 4-7,5
ha pentru 5-10 mii de spectatori.
Din suprafaţa acestor complexe sportive, spaţiile verzi propriu-zise, respectiv
zonele acoperite cu vegetaţie deţin minim 30% şi au rolul de a separa diferite sectoare
sportive, de realizare a unor volume vegetale de echilibrare a suprafeţelor deschise ale
terenurilor sportive.
 Sunt utilizate numeroase plantaţii de aliniament pentru crearea de perdele sau
ecrane verzi de separare vizuală, precum şi numeroase aranjamente decorative cu specii
floricole, gazon sau arbuşti, dispuse în aria intrărilor sau a zonelor intens frecventate.
Suprafeţele îngazonate prezintă procente însemnate. Amenajările peisagistice constituie
şi locul de odihnă şi plimbare a sportivilor sau a vizitatorilor veniţi pentru o anumită
manifestare sportivă. Toate aceste amenajări sunt subordonate organizării funcţionale a
parcului. Pe cât posibil plantaţiile realizate nu trebuie să umbrească suprafeţele de sport,
şi să nu producă fructe ce pot murdări.
Sistematizarea generală a parcului cuprinde: stadion (fotbal, atletism), terenuri
pentru diferite sporturi (tenis, volei, handbal, oină), bazin acoperit sau în aer liber (înot,
polo), diferite săli de sport (gimnastică, arte marţiale), clădiri administrative, clădiri
pentru vestiare, grupuri sanitare, duşuri etc.
Terenul pe care se înfiinţează un astfel de parc trebuie să fie plan, cu solul
permeabil, iar perimetral se realizează o perdea de protecţie, cu precădere împotriva
vânturilor dominante. Stilul adoptat este cel mixt, cu forme şi trasee geometrice în jurul
terenurilor şi construcţiilor iar spre periferie se vor adopta trasee libere, sinuoase iar
vegetaţia dispusă liber şi constituită din specii locale.
Pentru toate sectoarele diferitelor sporturi precum şi pentru toate terenurile, aleile
de acces vor fi dimensionate corespunzător, în ceea ce priveşte numărul şi lăţimea, în
funcţie de afluenţa mare a publicului în zilele de competiţii, pentru a se realiza fluxul cât
mai facil.

6.11. Spaţiile verzi pentru recrearea copiilor

Acestea sunt amenajări de mărimi diferite, în funcţie de ambientul în care sunt

amplasate, de aria pe care o deservesc şi de categoriile de vârstă pentru care sunt dotate.
Suprafaţa variază de la cca. 100 m2 până la câteva hectare, când sunt în afara
localităţii, caz în care au caracter de tabără. Spaţiile verzi pentru recrearea copiilor cel
mai frecvent se amplasează în interiorul cartierelor sau cvartalelor de locuinţe, unde
distanţa parcursă este cât mai mică şi unde copiii sunt feriţi de căile de acces auto, sau în
cadrul scuarurilor, grădinilor publice sau a parcurilor, în care constituie sectoare de sine
stătătoare.
În cadrul acestora se recomandă amenajarea şi gruparea dotărilor pe sectoare
specifice diferitelor categorii de vârstă, respectiv: până la 3 ani, 3-6 ani, 7-10 ani, 11-15
ani, separate prin vegetaţie. Sectoarele pentru preşcolari vor avea minim 400 m2 pentru o
capacitate de cca. 30-40 copii, şi vor fi dotate cu groapă cu nisip, leagăne, balansoare,
tobogane, bănci. Zona pentru copiii de 7-10 ani vor avea cca. 1000 m2 pentru 40-50 copii,
cu dotări specifice vârstei precum şi un teren înierbat pentru jocul cu mingea, bârnă de
echilibru, labirint. Zona pentru copiii de 11-15 ani va avea cca. 3500 m2 fiind dotată cu
terenuri pentru diferite jocuri cu mingea (fotbal, volei, baschet, tenis).
Ca repartiţie a suprafeţelor pentru elementele constitutive se consideră: 50-60%
pentru vegetaţie, 20-25% pentru terenurile de joacă, 8-10% pentru alei şi 2-5% alte
construcţii. Pentru realizarea unei perdele de protecţie se recomandă plantarea
perimetrului acestor zone cu arbori şi arbuşti.
Vegetaţia folosită va fi constituită din arbuşti şi arbori de mărimea a III-a, liane
sau specii volubile pentru înverzirea zidurilor, precum şi specii floricole şi de gazon. Sunt
excluse speciile cu rezistenţă mecanică mică (Buxus senpervirens), cu ghimpi (Berberis
sp., Robinia sp.), cu frunze, flori, fructe sau seminţe cu gust şi miros neplăcute, sau care
să fie toxice (Taxus baccata, Laburnum anagyroides, Rhus typhina), iritante (Cornus
sanguinea) sau care să păteze (Juglans sp.).
Amenajările peisagistice sunt realizate într-o manieră liberă şi trebuie concepute
astfel încât să constituie o ambianţă de bună dispoziţie, prin varietatea coloristică pentru
anumite zone, sau printr-un fond mai neutru pentru zonele cu dotări viu colorate.
În cartierele de locuit sau în scuaruri, aceste zone au ca dotări şi echipamente pe
cele obişnuite: gropi cu nisip, tobogane, balansoare, leagăne, bârnă pentru echilibru,
spaliere, labirinturi. În cazul taberelor, dotările vor fi mult mai complexe, incluzând:
terenuri pentru diferite jocuri sau sporturi, eventual un mic stadion, pistă pentru alergare,
pistă pentru patine cu rotile, bazin pentru înot, alei pentru biciclete sau trotinete, pârtie
pentru schiuri, bob sau săniuţă, terenuri pentru jocuri de masă, bibliotecă volantă, teren
pentru focul de tabără.

6.12. Spaţiile verzi de pe teritoriul şcolilor, grădiniţelor şi creşelor

Instituţiile de educaţie şi învăţământ prezintă în incinta aferentă, pe lângă

construcţiile specifice destinate procesului didactic, şi spaţii verzi cu diferite amenajări,
necesare odihnei şi relaxării copiilor în recreaţii, sau pentru desfăşurarea diferitelor
activităţi sportive sau didactice.
Perimetrul incintei se recomandă să fie plantat cu o perdea vegetală compactă, cu
rol de protecţie împotriva prafului, a zgomotului şi a gazelor. Prin dispunerea vegetaţiei
lemnoase se realizează atât zone umbrite moderat, destinate odihnei, cât şi zone însorite.
Stilul adoptat de cele mai multe ori pentru zona verde din imediata vecinătate a
clădirii principale este cel geometric, cu alei ce converg spre intrările mai importante şi o
axă principală de compoziţie ce se suprapune peste aleea ce uneşte intrarea în incintă cu
clădirea principală. Dar în funcţie de microrelief, de cadrul general în care este situat
complexul de construcţii al instituţiei respective, se pot adopta diferite alte maniere de
amenajare.
Ca elemente prezente în această zonă sunt: peluzele de gazon, ronduri, rabate sau
diverse aranjamente floristice, arbuşti sempervirescenţi sau floriferi, arbori de mărimea a
III-a, bănci, un mic bazin prevăzut cu o fântână arteziană, un mic monument sau un bust,
corpuri de iluminat, coşuri de gunoi etc.
Arborii plantaţi lângă clădiri vor fi amplasaţi, astfel încât pe părţile sudice şi
vestice ale construcţiilor să poată umbri parţial clasele prea însorite, iar pe laturile estice
şi nordice se vor amplasa în dreptul porţiunilor de ziduri fără ferestre.
Terenurile destinate activităţilor sportive sau pentru diferite jocuri în aer liber vor
fi amplasate opus faţă de sălile de clasă, şi vor fi izolate prin plantaţii compacte, pentru o
reducere cât mai mare a zgomotului specific acestor activităţi.
Pentru numeroase unităţi de învăţământ este necesară înfiinţarea unui sector pentru
ştiinţele naturii, ce poate cuprinde: o mică livadă, arbuşti fructiferi, grădina de zarzavat,
plante tehnice, medicinale şi melifere, plante decorative sau chiar o minicolecţie
dendrologică sau floricolă.
Din sortimentul de specii folosite în aceste spaţii verzi se exclud cele cu ghimpi,
cele cu frunze, flori, fructe sau seminţe, care murdăresc, care au gust neplăcut sau care
sunt iritante sau otrăvitoare.
 Normele indicate pentru un copil sunt de 20 m2 pentru copii mai mici de 3 ani
(creşe şi cămine) şi de 25 m2 pentru copii de 3-6 ani. În şcoli se recomandă o normă de 5
m2 spaţiu verde şi de 1,5 m2 de teren sportiv, pentru fiecare elev.

6.13. Spaţiile verzi din incinta întreprinderilor

De cele mai multe ori întreprinderile dispun de zone largi în care se pot amenaja
spaţii verzi, ce au rolul de a estompa caracterul inestetic al clădirilor sau instalaţiilor, de a
diminua poluarea fonică, fizică şi chimică specifică diferitelor întreprinderi şi de a crea
un cadru cât mai plăcut pentru salariaţi. Amenajarea acestor spaţii verzi urmăreşte
realizarea unui ansamblu unitar, funcţional şi estetic.
Componenta cea mai importantă, cu cel mai mare impact peisagistic, este
vegetaţia lemnoasă, care va fi dispusă pe întreg teritoriul, iar acolo unde spaţiul permite
suprafeţele cu vegetaţie lemnoasă vor fi cât mai mari şi cât mai compacte. Parterele cu
flori şi peluzele de gazon, în alternanţă cu diferite grupuri de arbori şi arbuşti, vor mărgini
aleile pietonale şi vor fi dispuse cu precădere în zonele intens frecventate, respectiv cea a
intrărilor, birourilor, sau a celor rezervate pauzelor.
Căile de acces auto vor fi mărginite de arbori, cu excepţia intersecţiilor, unde vor
lipsi sau vor fi înlocuiţi cu arbuşti de talie mică, pentru mărirea gradului de vizibilitate.
Speciile folosite vor avea coroana îngustă şi înaltă pentru a nu stânjeni deplasarea
vehiculelor cu gabarit mare. Speciile cu coroană largă vor fi dispuse în zonele largi
necondiţionate de prezenţa drumurilor de incintă.
Speciile floricole se vor alege în funcţie de specificul proceselor de muncă,
luându-se în calcul influenţa psihică mai ales a cromaticii acestora. Astfel, în
întreprinderile cu procese monotone se folosesc specii cu flori de culori vii, diferite, cu
rol stimulator, iar pentru întreprinderile cu medii zgomotoase care obosesc nervii sau
medii cu diferite radiaţii luminoase care irită ochii, se vor folosi plante cu flori ce au
culori reci, pasive cu rol calmant.
De asemenea, se amenajează şi locuri pentru pauza de masă şi odihnă, având ca
dotări mese, bănci, coşuri de gunoi şi cişmea cu apă potabilă. Aceste zone vor fi
prevăzute cu peluze de gazon, rabate de flori, grupuri de arbuşti dar şi de arbori care vor
umbri parţial mesele şi băncile.

6.14. Spaţiile verzi din incinta spitalelor, sanatoriilor şi staţiunilor

Pentru a-şi putea îndeplini cât mai bine rolul pe care-l au, aceste categorii de
instituţii trebuie să dispună de un ambient cât mai curat şi mai sănătos. Aceste spaţii verzi
trebuie să asigure condiţii prielnice de recuperare şi refacere a sănătăţii diferitelor
categorii de bolnavi.
Soluţiile de amenajare vor folosi compoziţii simple, cu forme şi spaţii plăcute şi
confortabile, cu specii floricole având culori liniştitoare, calmante, precum şi obiecte din
materiale calde, familiare.
Normele recomandate sunt de 70 m2/bolnav pentru spitalele urbane şi de 150
2
m /bolnav pentru sanatorii sau staţiuni balneoclimaterice, ce sunt dispuse de regulă în
afara localităţilor.
 Vegetaţia lemnoasă deţine un procent important din suprafaţa spaţiului verde,
având un rol important în micşorarea vitezei vântului, atenuarea zgomotului de la
eventualele surse din jur, purificarea aerului, separarea incintei faţă de vecinătăţile
incompatibile, delimitarea şi mascarea sectoarelor administrative, separarea diferitelor
amenajări precum parcări, drumuri interioare de acces auto etc. Cu ajutorul vegetaţiei
lemnoase sau a diferitelor chioşcuri, treiaje sau pergole acoperite cu liane se realizează
zone umbrite, necesare bolnavilor, dispuse în alternanţă cu zonele însorite.
În funcţie de destinaţia instituţiilor respective, de afecţiunile care se tratează în
cadrul acestora, spaţiile verzi aferente vor avea un specific propriu.
Pentru sanatoriile cardiologice se va folosi genul liniştit al peisajului. Aleile vor fi
cât mai orizontale sau vor avea o înclinare mică, favorabilă plimbărilor de fortificare a
inimi. Pe suprafaţa spaţiului verde se vor afla chioşcuri pentru odihnă, acoperite cu plante
agăţătoare, se vor amenaja poieni umbrite sau semiumbrite prevăzute cu hamacuri sau
şezlonguri. Nelipsite vor fi şi suprafeţele mari acoperite cu gazon precum şi parterele cu
flori, ce au efect liniştitor.
În cazul instituţiilor curative pentru bolnavii de plămâni se foloseşte genul
romantic. Astfel, se amenajează zone sau colţuri liniştite în mijlocul unor grupuri de
arbori, de arbuşti sau astfel de spaţii înconjurate de treiaje cu plante căţărătoare. Se
recomandă folosirea de arbori şi arbuşti ce degajă uleiuri eterice, a plantelor cu flori
mirositoare sau a plantelor aromatice, cantonate în special în zonele de odihnă pasivă
(bănci, chioşcuri). Potecile şi aleile vor avea pante uşoare şi vor fi parţial umbrite.
Pentru instituţiile în care sunt trataţi bolnavii ce suferă de surmenaj sau de
oboseală se amenajează locuri de odihnă cu vederi panoramice, cu oglinzi de apă ce au
efect odihnitor şi relaxant, precum şi pergole cu viţă de vie, glicină sau trandafiri.
Parterele cu flori cu nuanţe reci, pasive au un efect psihologic important asupra
pacienţilor, influenţând benefic recuperarea acestora. De asemenea, se recomandă
realizarea de terenuri umbrite sau însorite pentru gimnastică sau sporturi uşoare, bazin de
înot cu plajă însorită sau semiumbrită, cu bănci şi şezlonguri. Dacă spaţiul permite, se pot
amenaja voliere cu păsări decorative sau cu păsări cântătoare.

6.15. Spaţiile verzi din incinta cimitirelor

Adesea, datorită lipsei de spaţiu, numeroase cimitire au amenajări peisagistice

sumare, reduse doar la aliniamente de arbori, dispuse în lungul aleilor principale, sau în
jurul edificiului central, constituit din biserică, capelă sau un monument memorial.
Cimitirele mari, centrale, prezintă şi o zonă, bine delimitată, numită „cimitirul eroilor”,
care are ca dominantă un monument dedicat ostaşilor români sau de alte naţionalităţi,
diverşilor eroi ce au murit pentru o anumită cauză. În această zonă sunt prezente partere
de flori sau chiar diferite aranjamente floristice mai rafinate.
Planul de sistematizare al unui cimitir este bine organizat, de regulă fiind conceput
în manieră geometrică, cu alei şi căi de acces paralele, subordonate faţă de intrarea
principală sau de edificiul cel mai important din incintă. Astfel, de la intrarea principală
sau de la biserică, pornesc mai multe alei rectilinii, sau în sens radial, flancate de plantaţii
sobre, sub formă se aliniamente de arbori sau arbuşti, sau chiar garduri vii, din specii
sempervirescente. Frecvent pentru aceste plantaţii sunt folosite specii de tuia, chiparoşi,
cimişir, tisă, molid, brad, dar şi specii de foioase precum: tei, castani porceşti, paltini,
arţar american.
 Perimetrul se recomandă să fie împrejmuit cu un gard viu, din specii
sempervirescente, şi eventual cu un aliniament de arbori de mărimea a III-a.
Vegetaţia lemnoasă dintre locurile de veci este constituită din arbuşti, arborii fiind
evitaţi, datorită acţiunii nefavorabile a rădăcinilor acestora pe parcursul creşterii. Ca
specii lemnoase frecvent folosite, în afară de cele amintite, sunt: trandafirii, în special cei
urcători şi cei din grupa Polianta, caprifoiul (Lonicera japonica), iedera (Hedera helix),
saschiul (Vinca minor). Alături de acestea sunt folosite şi numeroase specii de plante
floricole perene rustice, ce nu necesită condiţii deosebite de cultură şi îngrijire (Iris sp,
Lupinus sp, Narcissus sp., Paeonia sp, Aster sp., Sedum sp., Sempervivum sp,
Chrysanthemum sp., Convallaria majalis etc.).

6.16. Spaţiile verzi cu profil specializat

6.16.1. Grădinile botanice

Reprezintă teritorii de diferite mărimi, situate în intravilan sau în extravilan, care

adăpostesc colecţii de plante realizate în principal în scop ştiinţific, dar şi cultural-
educativ, de recreare, sanitar şi decorativ. Aici sunt reunite atât elemente ale florei
autohtone cât şi ale florei exotice, din cele mai îndepărtate colţuri ale Lumii.
Realizarea acestor colecţii de plante serveşte: la cunoaşterea florei autohtone şi a
celei din alte regiuni, la aclimatizarea diferitelor specii în vederea introducerii în cultură,
la instruirea cultural-educativă a populaţiei sau la constituirea unui cadru plăcut pentru
recrearea şi odihna publicului larg.
Conceperea şi realizarea grădinilor botanice sunt realizate astfel încât funcţia
ştiinţifică să se îmbine cu cea educativă, sanitară, de recreare şi decorativă.
Pentru realizarea de microstaţiuni cât mai diferite, corespunzătoare diverselor
specii de plante sau pentru crearea diferitelor ambianţe care să sugereze medii naturale
sau scene de peisaj specifice, terenul pe care se realizează o grădină botanică trebuie să
aibă un microrelief cât mai variat, cu multe denivelări, şi obligatoriu cel puţin un curs de
apă. În cazul în care terenul nu este prea frământat, se execută lucrări de excavare, de
taluzare sau de înălţare a unor zone, pentru realizarea acestor denivelări. Microrelieful,
utilităţile şi căile de acces, influenţează organizarea grădinii botanice pe sectoare.
Amplasarea unei grădini botanice se va realiza în aşa fel încât să fie cât mai
departe de zonele industriale sau de alte elemente indezirabile (groapă de gunoi, halde,
surse de zgomot puternic). Accesul vizitatorilor trebuie să fie comod, să poată fi realizat
pe jos, sau dacă distanţa faţă de centrul populat este mai mare, să existe mijloace de
transport în comun.
Sistemul de drumuri, alei şi poteci trebuie să asigure vizitatorului accesul în toate
zonele şi parcurgerea unor trasee variate, fără ca acesta să treacă de prea multe ori prin
acelaşi loc. În acest sens este obligatorie poziţionarea de panouri explicative, mai ales la
intrarea principală sau şi la intrările secundare, dar şi în punctele cheie, de maximă
circulaţie, fiecare panou având o hartă clară cu sectoarele şi construcţiile prezente aici,
precum şi cu poziţia în care se află vizitatorul în acel moment.
Orice grădină botanică trebuie să aibă o sistematizare judicioasă a teritoriului,
înfiinţându-se în acest scop diferite sectoare, amenajate după diferite criterii: după zonele
geografice ale ţării sau ale Globului, după considerente ştiinţifice (taxonomice), după
importanţa decorativă, alimentară, industrială sau medicinală a plantelor, după concepţiile
şi modalităţile de realizare a grădinilor unei epoci sau a unei culturi (tipuri de grădini) etc.
Ca sectoare, întâlnite cel mai des în sistematizarea unei grădini botanice, se evidenţiază:
sectorul plantelor decorative, rozariu-ul, sectorul florei diferitelor zone geografice,
sectorul plantelor spontane folositoare, sectorul plantelor de cultură, sectorul sistematic,
sectorul plantelor acvatice, grădina japoneză, serele, sectorul administrativ.
Sectorul plantelor decorative este situat fie la intrarea principală, fie în faţa
clădirilor importante (birouri, muzeu, ierbar), fie se desfăşoară între cele două elemente.
Aici sunt cultivate speciile de plante cu cel mai mare efect decorativ, sub formă de
aranjamente florale minuţios concepute precum şi arbuşti floriferi sau sempervirescenţi,
sau arbori cu efect decorativ deosebit. Realizarea plantaţiilor floricole, în acest sector,
ţine cont de asigurarea continuităţi înfloririi, folosindu-se succesiv specii cu înflorire
prevernală, vernală, estivală sau autumnală.
Rozariu-ul, rozariul sau sectorul trandafirilor este realizat după principii
sistematice, existând în cadrul acestuia diferite compartimente precum: compartimentul
trandafirilor sălbatici sau de peisaj, numit şi colecţia botanică, în care se găsesc speciile
spontane ale genului Rosa, şi compartimente ale diferitelor grupe de soiuri (nobili,
englezeşti, urcători, Polianta, de parc, hibrizi Polianta, hibrizi floribunda etc.). Ca soluţii
de amenajare se adoptă o compoziţie geometrică, arhitecturală, ce favorizează dispunerea
sistematizată a soiurilor de trandafiri, folosindu-se diferite dotări specifice grupelor de
soiuri: spaliere, pergole, treiaje, diverse suporturi sau chiar ziduri. Ansamblul peisagistic
al rozariului este realizat cu ajutorul arborilor şi arbuştilor, ce întră în componenţa
fundalurilor şi încadrărilor, ce au drept scop evidenţierea cromaticii sau habitusului
diferitelor soiuri. Pentru realizarea unei diversităţi texturale sau cromatice chiar în
interiorul colecţiei de trandafiri, sunt frecvent utilizaţi arbuştii sempervirescenţi de talie
mică sau chiar mici grupuri de conifere. Acest sector prezintă un maxim de interes
începând cu sfârşitul lunii mai şi până în octombrie.
În sectorul florei României sunt prezentate plante specifice diferitelor regiuni,
forme de relief sau a celor mai importante unităţi de vegetaţie. Acest sector prezintă cel
mai variat microrelief, şi implicit expoziţii foarte diferite, pentru a face posibilă
dispunerea firească a speciilor, mai ales în ceea ce priveşte altitudinea.
În sectorul florei Globului, sunt reunite speciile dintr-un anumit continent sau o
anumită regiune (flora mediteraneană, flora Asiei etc.). Pe lângă marea majoritate a
speciilor exotice plantate care rezistă la condiţiile climatice locale, pot fi cultivate şi
specii sensibile la frig, dar în containere, vara îngropate în sol, la exterior, şi iarna
protejate în spaţii adăpostite, respectiv în sere încălzite sau semiîncălzite.
Sectorul plantelor spontane folositoare, evidenţiază specii vegetale valoroase
din ţara noastră, ce au diverse întrebuinţări. Aici sunt puse în atenţia publicului plante,
care în mod normal rămân neobservate în natură de către oameni.
Sectorul plantelor de cultură, grupează specii de plante cultivate ce au
întrebuinţări în diferite ramuri ale activităţii umane. Aici se regăsesc plante alimentare
(cereale, leguminoase, plante aromatice, rădăcinoase), melifere, tehnice, medicinale etc.
Acest sector este destinat în principal lecţiilor în natură organizate de cadrele didactice
din şcoli, licee sau a alte unităţi de învăţământ, dar şi publicului larg. Fiecare plantă sau
grup de plante prezintă panouri cu explicaţii cu privire la calităţile şi întrebuinţările
specifice.
În sectorul sistematic sunt reunite specii dintre cele mai diferite, aranjate în
funcţie de taxonomia regnului vegetal, de la cele inferioare, cu o organizare mai simplă
(de obicei de la muşchi şi ferigi), până la cele superioare (ultimele fiind
monocotiledonatele). Acest sector este destinat cu precădere specialiştilor sau elevilor şi
studenţilor ce învaţă în unităţi cu profil biologic.
Sectorul plantelor acvatice se prezintă sub forma unui bazin sau complex de
bazine, în care sunt create condiţii cât mai propice dezvoltării speciilor proprii mediului
mlăştinos sau acvatic.
Grădina japoneză, este un sector aproape nelipsit din orice grădină botanică,
amenajările de aici fiind realizate în maniera stilului sino-japonez, fiind folosite specii
lemnoase din Extremul Orient, ambianţa fiind puternic marcată de elemente de
arhitectură proprii acestor culturi: pavilion de servit ceaiul, lanterne de piatră, poartă
torrii, pod arcuit din piatră, pasul chinezesc din dale de piatră, eventual un mic templu şi
nelipsitul bazin cu lotuşi şi peşti decorativi.
Complexul de sere, este dispus de regulă, în apropierea intrării principale, şi
adăposteşte colecţii de plante exotice: tropicale, subtropicale, mediteraneene, sau din alte
regiuni calde ale Globului. Acest complex prezintă sere de dimensiuni diferite în funcţie
de dimensiunile speciilor găzduite, acestea fiind grupate după cerinţele ecologice.
Astfel, se deosebesc: sera palmarium, sera cactuşilor şi a plantelor suculente din
regiunile deşertice, sera orhideelor şi a plantelor epifite, sera plantelor din regiune
mediteraneană, sera azaleelor şi cameliilor, sera plantelor acvatice tropicale, sera
înmulţitor, sera colecţiilor, sera rezervată expoziţiilor florale.
Acest sector prezintă un interes ridicat în special iarna, când multe din speciile
vegetale tropicale înfloresc şi când celelalte sectoare (exterioare) nu mai au atractivitatea
din timpul primăverii, verii sau toamnei.
Prin structura, prin soluţiile de amenajare adoptate, prin universul vegetal pe care
îl reunesc cu scopul de a-l oferi vizitatorilor sub forma diferitelor „spectacole de formă şi
culoare”, grădinile botanice îmbină funcţia de conservare a diferitelor specii vegetale
(rare sau periclitate), cu cea de educare a publicul şi de cultivarea acestuia pentru frumos,
cu cea de recrearea a populaţiei şi nu în ultimul rând cu funcţia decorativă.

6.16.2. Parcurile şi grădinile dendrologice

Parcurile dendrologice (arboretumuri) şi grădinile dendrologice reprezintă colecţii

de specii lemnoase (arbori, arbuşti şi liane) realizate în scop ştiinţific, didactic, decorativ
şi recreativ. Suprafaţa acestor colecţii variază de la câteva hectare la câteva zeci de
hectare, şi prezintă un microrelief variabil pentru realizarea de microstaţiuni cât mai
diferite necesare aclimatizării şi cultivării numeroaselor specii lemnoase autohtone şi
exotice. Cursurile şi suprafeţele de apă constituie elemente importante în realizarea de
staţiuni de luncă sau a unor peisaje deosebite.
Aceste colecţii dendrologice constituie locul unde se realizează primele încercări
de aclimatizare a speciilor forestiere de interes forestier, ornamental, industrial sau
alimentar.
Vegetaţia forestieră spontană, ce a constituit nucleul înfiinţării colecţiei, ocupă
procente importante şi conferă nota generală a arboretumului. Sistematizarea colecţiei
implică realizarea diferitelor sectoare, ce grupează speciile forestiere în funcţie de
condiţiile ecologice pe care le reclamă, sau mai rar, după zona geografică de provenienţă.
Ca sectoare specifice se pot aminti: vegetaţie iniţială, pădure de răşinoase, pădure de
foioase, pădure mixtă, colecţie de trandafiri, pepinieră, pajişti, clădiri administrative,
uneori chiar un miniparc zoologic.
 De regulă, soluţiile amenajistice adoptate sunt în maniera stilului peisager, fiind
condiţionate de existenţa vegetaţiei iniţiale şi de microrelieful teritoriului.
Dintre cele mai importante parcuri şi grădini dendrologice din ţara noastră, în ceea
ce priveşte frumuseţea, vechimea şi mărimea colecţiilor, pot fi amintite:
- arboretumul Simeria (jud. Hunedoara), înfiinţat la începutul sec. al XVIII-lea,
având o suprafaţă de 70 ha;
- arboretumul Hemeiuş (jud. Bacău), înfiinţat în 1880, având o suprafaţă de 48,5
ha;
- arboretumul Dofteana (jud. Bacău), înfiinţat în 1908, cu o suprafaţă de 34 ha;
- arboretumul Bazoş (jud. Timiş), înfiinţat în 1909, cu o suprafaţă de 60 ha;
- grădina dendrologică Macea (jud. Arad), înfiinţată la începutul sec. al XX-lea, cu
o suprafaţă de 20,5 ha;

6.16.3. Grădinile şi parcurile zoologice

Acestea reprezintă teritorii, de recomandat cât mai largi, care adăpostesc colecţii
de animale din diverse regiuni ale Lumii, având în acest sens îngrădiri, clădiri şi instalaţii
special realizate acestui scop.
Noile norme de creştere şi îngrijire a animalelor sălbatice în grădinile zoologice,
interzic ţinerea acestora în condiţiile improprii ale spaţiilor mici, strâmte, de tipul cuştilor
cu gratii, şi reclamă obligativitatea creării de spaţii largi, de tip „microbiotop sau
minihabitat”, în care să fie redat cât mai fidel a unui colţ din mediul natural al speciei
respective (grote, bazine, curs de apă, stâncării, vegetaţie specifică) şi la care separarea
faţă de vizitatori să se realizeze prin diferenţe de nivel sau şanţuri cu apă. În cazul
păsărilor zburătoare, este necesară construirea de voliere largi, care să permită o oarecare
mişcare de zbor acestora.
Scopul acestor grădini sau parcuri zoologice este multiplu: educarea şi îmbogăţirea
cunoştinţelor oamenilor de orice vârstă, satisfacerea curiozităţii oamenilor cu privire la
lumea animală, aclimatizarea unor animale exotice importante din punct de vedere
economic, păstrarea unor exemplare vii ale unor specii periclitate în încercarea de
înmulţire în captivitate a acestora, realizarea de către biologi a observaţiilor cu privire la
biologia şi comportamentul unor specii.
Pe ansamblu, vegetaţia lemnoasă şi ierboasă, trebuie să ocupe suprafeţe
importante, pentru a completa ambientul, a masca zidurile inestetice, construcţiile sau
zonele administrative ce servesc la îngrijirea animalelor şi întreţinerea instalaţiilor
respective. Multe spaţii destinate animalelor sunt prevăzute în mod obligatoriu cu diferite
plantaţii de arbori, arbuşti sau liane pentru crearea unui mediu cât mai natural speciei
respective, pentru asigurarea umbrei pe timp de vară, pentru mărirea valorii estetice a
acestor spaţii, pentru mascarea adăposturilor şi refugiilor unor specii de animale.
Delimitările şi separarea între diferite sectoare se realizează prin plantaţii masive de
arbori şi arbuşti, perdele sau garduri mascate cu liane.
Amplasarea colecţiilor de animale se recomandă să se realizeze în afara
perimetrului construibil, de preferabil într-un masiv forestier şi în apropierea unei ape
curgătoare, care va fi folosită atât ca sursă de apă, cât şi pentru amenajările specifice
faunei acvatice. Vecinătăţile nu trebuie să fie indezirabile, să nu existe zone industriale,
gropi de gunoi, sau instalaţii cu influenţe nocive asupra faunei adăpostite.
 Distanţa faţă de localitate nu trebuie să fie prea mică, pentru ca eventualele
mirosuri urâte sau zgomotele produse de unele animale, să nu deranjeze populaţia din
marginea centrului populat. De asemenea, distanţa nu trebuie să fie prea mare, pentru a
nu constitui un impediment în vizitarea acesteia, pentru vizitatorii ce aleg accesul pe jos,
prin plimbare. Accesul trebuie să fie posibil şi cu ajutorul mijloacelor de transport public,
care asigură accesul unui segment important de vizitatori.
Numărul şi tipurile de sectoare ale unei grădini zoologice variază în funcţie de
mărimea teritoriului, de numărul de specii, de amenajările respective. Fiecare sector va
cuprinde spaţii ce adăpostesc animale înrudite (ierbivore mari, ierbivore mici, carnivore
mici, galinacee etc.) sau animale din acelaşi tip de habitat (de baltă, alpin şi subalpin
etc.). Suprafaţa unui sector se corelează cu talia şi numărul maxim al animalelor ce se
urmăreşte a fi găzduite. Spaţiile rezervate animalelor vor fi prevăzute cu vegetaţie, în
special forestieră, cât mai apropiată de regiunile de origine ale animalelor.
În ceea ce priveşte sectoarele ce se pot realiza, pot fi amintite:
- sectorul reptilelor, constituit dintr-o clădire, în care sunt amenajate vivarii unde
sunt reproduse condiţiile de temperatură, umiditate, iluminare şi chiar vegetaţia
caracteristică mediilor diferitelor specii de: broaşte ţestoase, şopârle, iguane, cameleoni,
şerpi sau crocodili;
- sectorul galinaceelor şi columbidelor, ce cuprinde voliere cu fazani, găini de
ornament, păuni, bibilici, porumbei sălbatici sau de ornament, turturele;
- sectorul păsărilor răpitoare, cu voliere pentru răpitoare de zi precum: vulturi, uli,
şoimi, şi pentru răpitoarele de noapte, cum sunt bufniţe, cucuvele, ciufi;
- sectorul păsărilor de baltă, fie cu voliere foarte mari, pentru speciile sălbatice
care nu pot părăsi incinta (berze, stârci, cormorani, mici palmipede, pescăruşi etc.) sau
spaţii deschise, libere, cu luciu de apă şi vegetaţie specifică, pentru speciile care nu pot
părăsi locul, datorită fie dimensiunilor mari (necesită un spaţiu foarte mare pentru
decolare) fie faptului că sunt semiîmblânzite, precum lebedele, pelicanii, gâştele, unele
specii de raţe.
- sectorul struţilor, prevăzut cu ţarcuri largi descoperite, pentru sezonul cald, şi
padocuri acoperite, pentru sezonul rece;
- sectorul păsărilor tropicale sensibile, reprezentat printr-o clădire şi chiar unele
sere, cu voliere şi vegetaţie, pentru menţinerea în condiţii controlate de temperatură şi
umiditate a diferitelor specii de păsări exotice precum: papagali, canari, cinteze, mierle,
grauri etc.;
- sectorul felinelor mari, cu zone largi amenajate pentru tigri, lei, pantere, pume,
gheparzi etc., despărţite de vizitatori prin canale cu apă şi diferenţă de nivel;
- sectorul felinelor şi carnivorelor mici, ce adăpostesc pisici sălbatice, râşi, vulpi,
lupi, câini dingo, jderi etc.;
- sectorul urşilor, cu microbiotopuri amenajate cu grotă, bazin, stânci, trunchiuri
de arbori, pentru diferite specii de urşi;
- sectorul marilor ierbivore, în care sunt găzduiţi: elefanţi, dromaderi, girafele,
bivoli, zimbrii etc.:
- sectorul cervidelor şi cabalinelor, în care sunt amenajate ţarcuri largi cu vegetaţie
ierboasă şi lemnoasă, care să permită o mare libertate de mişcare exemplarelor de cerb
carpatin, cerb lopătar, elan, ren, căprior, cai sălbatici, zebre, asini etc.;
- sectorul rezervat pentru antilope, caprine, ovine, lama şi alpaca;
- sectorul primatelor, ce cuprind atât spaţii adăpostite şi încălzite, pentru ţinerea
acestora în sezonul hibernal, cât şi spaţii largi, în aer liber, pentru sezonul estival;
 Pe lângă aceste dotări în care vizitatorul vede animalele vii, în mişcare, pot exista
în incintă şi muzee, având colecţii şi expoziţii de anatomie comparată, de zoologie, de
entomologie etc.
Aleile se dimensionează în funcţie de fluxul maxim de vizitatori, pentru evitarea
aglomeraţiei în zonele intens solicitate, iar traseele indicate trebuie să permită publicului
vizionarea exponatelor într-o succesiune logică, fără prea multe suprapuneri sau
încrucişări.
În zona intrării principale, şi nu numai, se vor prevede spaţii largi, care să permită
realizarea de amenajări peisagistice corespunzătoare creării unei ambianţe cât mai plăcute
pentru vizitatori. Amenajările necesare odihnei (băncile) vor fi prezente în toate
sectoarele. În toate zonele parcului trebuie să primeze spaţiile verzi, acestea fiind cele
care contribuie în cea mai mare măsură la frumuseţea unei grădini zoologice, indiferent
de amenajările realizate şi speciile găzduite aici.
Zona perimetrală se recomandă să dispună de o centură verde, formată din
plantaţii forestiere, cu rol principal de protecţie împotriva vânturilor dominante, a
eventualelor surse de poluare, de atenuare a zgomotelor spre incinta şi dinspre incinta
grădinii, de purificare a aerului etc.
Chioşcurile cu alimente şi răcoritoare se dispun pe tot teritoriul, având produse
care să nu dăuneze animalelor, deoarece mulţi vizitatori pentru a atrage animalele sunt
tentaţi să ofere mâncare acestora.

6.17. Păduri de recreare

Pădurile de recreare sunt situate în afara perimetrului construibil, dar în raza de
deservire a localităţii, şi sunt reprezentate prin masive forestiere mai mari de 100 ha, în
care sunt realizate diferite amenajări şi instalaţii necesare recreării locuitorilor.
Amenajările şi transformările realizate în cadrul acestor păduri se fac cu intervenţii
minime asupra elementelor naturale, evitându-se degradarea cadrului natural sau
eventualele discrepanţe între acesta şi diferite construcţii.
În funcţie de activităţile ce urmează a se desfăşura în cadrul acestor păduri de
recreare, şi amenajările pot fi de maniere şi complexităţi diferite, fapt ce se răsfrânge şi
asupra titulaturii acestor păduri. Astfel, se deosebesc: parcul forestier, pădurea-parc sau
parcul-pădure, şi pădurea de recreare sau pădure de agrement.
Pădurea-parc (parcul forestier, parcul-pădure) este situată în imediata vecinătate
a perimetrului construibil, este constituită dintr-o zonă forestieră intens frecventată de
locuitorii oraşului, datorită unui obiectiv interesant sau pitoresc, precum: un lac, un curs
de apă, un sit istoric (ruinele unei cetăţi), un punct de belvedere asupra oraşului.
Frecventarea acestei păduri de către locuitori, are maximul la sfârşitul săptămânii sau în
zilele naţionale de sărbătoare. Aceasta prezintă o reţea de drumuri rustice, poteci şi alei
de plimbare, care să nu depăşească 4%.
În unele porţiuni ale pădurii-parc, mediul este parţial artificializat prin realizarea
de alei pietonale, acoperite cu pietre, nisip sau alte materiale locale, a unor peluze întinse
de gazon, prin realizarea de grupuri sau a diferitelor compoziţii cu arbori şi arbuşti
ornamentali, sau a aranjamentelor florale. Alte amenajări, pot cuprinde chioşcuri pentru
odihnă, suprafeţe pentru diferite sporturi sau activităţi, fântâni, cişmele cu apă potabilă,
toalete ecologice. În unele situaţii poate fi realizat şi un miniparc zoologic, care să
găzduiască specii locale de importanţă cinegetică.
 Capacitatea optimă de primire se recomandă să nu depăşească 30-70 locuitori/ha,
în caz contrar mediul forestier înregistrând o puternică degradare. Distanţa la care se
recomandă a fi situate pădurile-parc faţă de centrul populat este de 0-20 km.
Pădurea de recreare, numită impropriu pădure de agrement, cuprinde pe lângă
masivele forestiere respective şi diferite locuri de agrement, situate pe malul unui lac, a
unui râu, în unele zone de interes curativ, balnear (izvoare minerale, izvoare termale etc.),
sau de interes turistic.
Printre dotările şi complexele de agrement frecvent întâlnite aici, pot fi ştrandurile
şi campingurile. Distanţa la care sunt situate pădurile de agrement faţă de oraşe se
situează în intervalul 6-50 Km.
Indiferent de specificul pădurilor de recreare, de nomenclatura adoptată sau de
obiectivele de interes aferente acestora, se recomandă delimitarea următoarelor zone:
zona de primire şi odihnă, zona pentru plimbare şi zona de regenerare a arboretelor.
Norma recomandată pentru fiecare 1000 de locuitori, la aceste păduri se
recomandă să fie de 18 ha în cazul municipiilor şi reşedinţelor de judeţ, şi de 12 ha pentru
celelalte oraşe.

6.17.1. Criterii privind alegerea teritoriilor destinate recreării

La alegerea teritoriilor în vederea amenajării în scopuri recreative, se preferă

zonele cu vegetaţie forestieră, dar chiar şi în cazul celor fără această vegetaţie se pot
realiza plantaţii care în timp îşi vor exercita funcţiile specifice. De asemenea, se iau în
considerare şi posibilităţile realizării de amenajări pentru practicarea diferitelor activităţi
cât şi costurile minime pentru investiţiile ce trebuie realizate în acest scop. Ca obiective
de interes pentru publicul larg pot fi amenajate: pârtii pentru sporturi de iarnă, terenuri de
tenis sau de fotbal, lac folosit pentru bărci vara şi pentru patinaj iarna, piste pentru
biciclete sau pentru role etc.
Amenajările de tipul campingurilor, picnicurilor sau zonelor pentru plimbări,
reclamă obligatoriu existenţa vegetaţiei lemnoase, iar cele de tipul hipodromurilor sau
stadioanelor necesită terenuri plane, lipsite de vegetaţia forestieră. Distanţa la care se
realizează aceste amenajări trebuie stabilită astfel încât timpul de transport cu mijloacele
de transport în comun să fie de 1,5-2 ore, iar accesul să fie cât mai uşor şi comod.
Un rol important în alegerea locului pentru aceste obiective îl au şi factorii fizici:
configuraţia şi înclinarea terenului, expoziţia, poziţia pe versant, topoclimatul, solul,
hidrografia şi environnement-ul.
Configuraţia şi înclinarea terenului determină în cea mai mare măsură tipurile de
amenajări şi costurile pentru construcţia acestora. Astfel, cu cât terenul este mai înclinat,
costurile investiţiilor pentru amenajări vor fi mai mari, respectiv: fundaţii mai profunde
pentru clădiri, ziduri de sprijin sau alte sisteme pentru prevenirea alunecărilor de teren,
căi de acces cu trasee mai lungi. Aceste terenuri sunt ideale pentru pârtiile de schi,
telescaune, telecabine, puncte de belvedere etc.
Cu cât terenul are o pantă mai mică cu atât amenajările vor necesita investiţii mai
mici, aceste terenuri fiind indicate pentru campinguri, tabere şcolare, zone de picnic,
terenuri sportive etc.
Unele elemente naturale precum mlaştinile, stâncile, falezele sau malurile abrupte,
zonele nisipoase, pot constitui inconveniente pentru amenajarea zonei respective sau
dimpotrivă chiar atracţii pentru publicul larg.
 Expoziţia terenului influenţează mersul diurn al temperaturilor locale, astfel
terenurile cu expoziţie sudică sunt mai însorite şi înregistrează temperaturi mai mari decât
zonele cu altă expoziţie. Aceste expoziţii sunt ideale pentru amenajarea ştrandurilor,
plajelor etc. Tot pentru aceste tipuri de instalaţii sunt favorabile şi zonele cu orientare
vestică, care vor fi puternic însorite atât la amiază cât şi după amiază.
Terenurile cu expoziţie estică sunt însorite dimineaţa, ceea ce înseamnă că roua se
va ridica mai repede iar peluzele sau alte suprafeţe se vor zvânta mai uşor, iar după
amiaza aceste locuri vor fi umbrite. Astfel de locaţii sunt potrivite pentru campinguri sau
tabere şcolare, în care activităţile încep frecvent dimineaţa devreme.
Orientarea nordică a unor terenuri, avantajează instalaţiile destinate practicării
sporturilor de iarnă, datorită persistenţei mai îndelungate a zăpezii, sau sunt ideale pentru
amenajarea punctelor de belvedere, a perspectivelor sau a teatrelor de vară, datorită
faptului că direcţia razelor de soare va fi din spatele vizitatorilor.
Poziţia pe versant determină mişcările zilnice ale aerului, timpul de expunere la
razele Soarelui şi mersul diurn al temperaturii. Treimea inferioară a versanţilor prezintă
un drenaj slab al aerului, este mai rece şi mai umedă, mai umbrită dar este mai ferită faţă
de vânt.
Porţiunea mediană (treimea mijlocie) a versantului are o bună ventilaţie a aerului,
datorită brizei de munte (curenţi ascendenţi dimineaţa şi curenţi descendenţi seara),
temperaturile sunt moderate, fără extreme mari, iar solul este mai puţin umed, oferind pe
ansamblu cele mai bune condiţii de amenajare în scopuri recreative şi de odihnă.
Treimea superioară prezintă cele mai mari extreme, cu privire la temperatură,
înregistrându-se valori mari ziua şi mici noaptea. Cu privire la mişcările aerului, această
zonă este cea mai expusă vânturilor, iar solurile sunt mai uscate decât în treimile
inferioare.
Temperatura este condiţionată strict cu expoziţia, gradul de expunere a teritoriului,
vânt, altitudine etc., fiind preferate zonele cu amplitudini mici.
Cantitatea precipitaţiilor şi implicit umiditatea atmosferică influenţează indirect
favorabilitatea anumitor zone. Acolo unde se înregistrează cantităţi mari de precipitaţii
apar şi fenomene precum: vremea mohorâtă, suprafeţe umede improprii, bălţi, noroi,
alunecări de teren, care produc disconfort omului ce doreşte să se recreeze.
În zonele în care aceste aspecte apar frecvent, este necesară construirea diferitelor
construcţii (chioşcuri, pavilioane, refugii) pentru a oferii adăpost, sau spaţii adăpostite,
destinate practicării unor activităţi. Tot în acest sens, este necesară realizarea unei reţele
de drenare şi eliminare a apei în exces. Zvântarea şi uscarea unor suprafeţe pot fi
favorizate şi prin alegerea de terenuri expuse razelor de soare sau prin îndepărtarea
vegetaţiei forestiere pe anumite zone.
La celălalt pol se situează zonele în care se înregistrează precipitaţii foarte puţine,
fapt ce determină apariţia altor factori de disconfort precum: atmosfera încărcată cu
particule, prezenţa prafului, temperatura aerului mai ridicată, vegetaţia are aspect veşted,
plantele prezintă creşteri foarte mici, frunziş sărăcăcios, frunze prăfuite sau galbene. În
acest sens, sunt necesare instalaţii de irigare a suprafeţelor îngazonate, a aranjamentelor
florale sau chiar a grupurilor de arbuşti şi arbori. De asemenea, se recomandă şi crearea
de suprafeţe de luciu de apă, ce au un efect benefic pentru zonele din jur.
Prezenţa şi direcţia dominantă a curenţilor de aer determină atât alegerea
teritoriului destinat activităţilor de recreare cât şi amplasarea clădirilor, dotărilor sau
diferitelor echipamente, fiind adaptate uneori chiar şi liniile arhitecturale ale
construcţiilor. Pârtiile de schi sau de sanie sunt afectate de vânt, care prin fenomenul de
spulberare, capătă porţiuni dezgolite, ce diminuează calitatea acestora. Suprafeţele pentru
patinaj se realizează în locurile cele mai ferite de curenţii de aer, deoarece în acest caz
curenţii reci de aer produc disconfort sau măresc riscul apariţiei unor afecţiuni respiratorii
specifice. De regulă, suprafeţele expuse vântului sunt evitate de către vizitatori.
Cabanele şi clădirile ce adăpostesc diferite dotări sau instalaţii, se recomandă să
aibă intrarea principală orientată opus direcţiei dominante a vântului.
Hidrografia teritoriului, este o componentă de bază a unui teritoriu destinat
recreării. O zonă lipsită de un curs de apă, de o acumulare mai mare sau mai mică,
prezintă o atractivitate foarte redusă, şi din contră, un teritoriu cu numeroase astfel de
elemente, sau cu o reţea hidrografică foarte bună, va avea o atractivitate sporită, dată mai
ales de amenajările specifice activităţilor de înot, pescuit, plimbări cu barca sau cu
hidrobicicleta, schi nautic etc.
Prezenţa unei surse de apă este necesară şi pentru activităţile cotidiene, precum
realizarea igienei corporale zilnice, prepararea hranei, sau ca sursă de apă potabilă. În
acest sens, apa este importantă sub aspectul calităţii, care este dată de natura sursei (izvor,
pârâu, râu, iaz, lac), de modul de captare, filtrare şi transport al apei, de temperatura
acesteia.
Natura vegetaţiei existente ridică sau diminuează calitatea zonei respective.
Impactul cel mai mare este dat de către vegetaţia lemnoasă arborescentă, urmată de cea
arbustivă şi în cea mai mică măsură, dar nu neglijabilă, de cea ierboasă. O zonă în care
sunt prezente masive forestiere întinse va avea o atractivitate ridicată comparativ cu o
regiune săracă în vegetaţie lemnoasă.
Environnement-ul, situl sau vecinătăţile, condiţionează într-o măsură foarte mare
calitatea unei zone destinate recreării şi fluxul de vizitatori înregistrat aici. Se recomandă
ca vecinătăţile zonelor de agrement şi de recreare să nu fie indezirabile, incompatibile cu
funcţiile pentru care este amenajat teritoriul respectiv, aşa cum este cazul gropilor şi
platformelor de gunoi, a zonelor industriale sau a diferitelor instalaţii ce poluează fizic,
chimic sau fonic zonele din jur, a fermelor de animale, a instalaţii de decantare a apelor
uzate etc.

6.17.2. Sistematizarea pădurilor de recreare

Sistematizarea şi amenajarea pădurilor de recreare sunt realizate în funcţie de

situaţia concretă din zona respectivă, de potenţialul teritoriului. Când o pădure de recreare
este echilibrată, sănătoasă şi este caracterizată printr-o mare diversitate, atunci aceasta
este şi primitoare. Capacitatea de primire a unei păduri sau a unor porţiuni din cadrul
acesteia, este influenţată de diferiţi factori precum: panta şi expoziţia terenului, natura
solului, prezenţa şi repartiţia suprafeţelor deschise, libere (luminişuri, poieni, liziere),
compoziţia şi vârsta arboretelor, regimul şi tratamentul etc.
Cu privire la panta şi expoziţia terenului, marea majoritate a vizitatorilor vor
prefera zonele cu pantă mică şi cele cu expoziţii adăpostite. În zilele călduroase de vară,
locurile umbrite şi răcoroase vor avea cea mai mare căutare iar în zilele friguroase de
toamnă, iarnă şi primăvară vor fi preferate zonele însorite. Cei care doresc să se
odihnească, să practice diferite jocuri sau activităţi de picnic, vor prefera zonele cu soluri
bine drenate, aerisite, pentru instalarea păturilor sau a corturilor, respectiv zonele cu mici
luminişuri sau poieni.
 În ceea ce priveşte compoziţia arboretelor, publicul larg le preferă pe cele
amestecate, în care varietatea formelor şi texturii trunchiurilor, a culorii frunzelor etc.,
dau peisajelor un pitoresc aparte. Aceste caracteristici diferă mult pe parcursul unui an, în
funcţie de fenofazele speciilor respective, impresia puternică asupra publicului având-o în
special coloritul de toamnă al speciilor de foioase.
Iarna se remarcă răşinoasele, mai ales atunci când sunt încărcate cu zăpadă, dar în
zilele geroase cu chiciură, speciile de foioase cu ramuri subţiri capătă „haine” deosebite,
ce au un efect peisagistic major. Vara aspectul diferitelor nuanţe de verde, asociat cu
zgomotul frunzişului în adierea vântului conferă arboretului o estetică vizuală şi sonoră
aparte, ce calmează şi relaxează vizitatorul. Pădurile de răşinoase sau cele de foioase pure
au un aspect monoton, ce induce plictiseala şi pasivitatea.
Sub raportul vârstei, pădurile sub 40 de ani au o capacitate de primire nulă,
indiferent de specie, datorită densităţii foarte mari de exemplare şi a elagajului inexistent,
elemente ce stânjenesc sau reduc total accesul vizitatorilor în pădure. O dată cu
efectuarea primelor operaţiuni culturale, care determină o scădere a densităţii, o mărire a
spaţiului dintre exemplare sau dispariţia ramurilor laterale joase prin fenomenul de
elagare, capacitatea de primire începe să crească. Aceasta capacitate se poate menţine
până la exploatare.
Regimul şi tratamentul se adoptă pentru fiecare pădure, în funcţie de activităţile ce
se urmăresc a se desfăşura. Codrul regulat vârstnic, ce are o densitate mică (200-500
buc./ha), are aspectul unei păduri falnice, şi este favorabilă pentru plimbări, datorită
vizibilităţii foarte bune, ce conferă vizitatorilor siguranţă şi înlătură sentimentul rătăcirii.
Arboretele tratate în crâng au o densitate mare, fiind de nepătruns datorită numărului
mare de tulpini subţiri şi lăstari, dar reprezintă zone ideale pentru hrana şi adăpostul
faunei din zonă, de aceea se recomandă să se creeze şi astfel de trupuri de pădure.
Crângul compus are rezistenţa cea mai mare la acţiunile populaţiei, la agresiunile
vizitatorilor, de aceea se recomandă crearea acestora în zonele intens frecventate din
apropierea centrelor populate. În orice situaţie nu se va permite intrarea autovehiculelor
pe o distanţă prea mare în pădure, în acest scop fiind amenajate locuri speciale de
parcare.
În funcţie de atitudinile şi comportamentul vizitatorilor, de motivaţiile şi
aprecierile lor, s-au propus trei mari tipuri de amenajări recreative ale pădurilor cu
suprafeţe mai restrânse: păduri naturale, păduri pentru plimbare şi păduri parc.
Pădurile naturale sunt acele păduri în care este păstrat integral specificul
arboretului, în care ambianţa naturală sau aparent naturală este conservată, iar
amenajările care se realizează vor fi foarte sumare. Printre aceste amenajări sumare se
numără: potecile pentru plimbare, luminişuri pentru odihnă, construcţii şi echipamente
uşoare necesare pescuitului sau vânătorii în perioadele şi la speciile permise. Aceste
dotări vor fi discrete, pentru a nu fi afectat aspectul natural al pădurii.
Pădurile pentru plimbare au dotări mai numeroase şi mai elaborate, cu o reţea
bine reprezentată de poteci şi locuri pentru staţionare, cu echipamente şi panouri
informative pentru practicarea diferitelor exerciţii fizice, dispuse pe anumite trasee, cu
luminişuri sau poieni având dotări pentru practicarea unor jocuri. Tot aici se realizează şi
o reţea de căi de acces rutier, bine pusă la punct, cu locurile de parcare aferente. Se
consideră că în orele cu frecvenţă maximă, densitatea să nu depăşească 50 vizitatori/ha.
Pădurile parc prezintă un grad foarte mare de artificializare şi echipamente ce le
apropie de spaţiile verzi urbane.
 Pădurile de recreare se sistematizează, prin împărţirea pe anumite zone, ce vor fi
tratate diferit în ceea ce priveşte dotările, amenajările, obiectivele etc. Aceste zone sunt:
zona de primire şi şedere, zona de plimbare şi zona de regenerare.
Zona de primire şi odihnă, numită şi zonă de primire şi şedere sau zonă
forestieră de tranziţie, reprezintă cca. 15-20% din totalul masivului forestier respectiv, are
un grad mai mare de artificializare şi prelucrare, fiind astfel organizată, încât să
primească cât mai bine şi un număr cât mai mare de vizitatori. Această zonă este situată
în imediata apropiere a drumurilor principale de acces, şi prezintă diferite construcţii,
instalaţii sau echipamente. În raport cu întreaga pădure, această zonă de primire şi odihnă
poate fi dispusă în centrul acesteia sau spre periferie.
Se recomandă ca în acest perimetru să existe cel puţin un curs de apă sau un luciu
de apă şi să se urmărească posibilitatea creării de numeroase luminişuri, mult căutate şi
apreciate de publicul larg. În situaţia în care această zonă este situată spre periferie se
recomandă ca liziera masivului să fie cât mai sinuoasă, pentru crearea a cât mai multe
intrânduri (alveole), ce sunt mult căutate de grupurile familiale care vin la picnic.
Aceasta este zona preferată de marele public, de cei care evadează din cotidian,
pentru linişte, odihnă, aer curat, destindere şi pentru activităţi de picnic. Aici pot fi
practicate şi diferite sporturi uşoare sau sporturi de masă.
De preferat ca aici, solul să fie de culoare închisă pentru a se încălzi uşor sub
acţiunea razelor de soare, să fie drenat, să aibă o textură uşoară. Zonele cu soluri reci şi
umede, soluri scheletice, zonele cu ţânţari sau alţi factori de disconfort, vor fi evitate de
vizitatori.
Arboretele vor avea consistenţă moderată, astfel încât coronamentul să fie uşor
întrerupt, acest lucru favorizând, pe de o parte instalarea unei pături erbacee continue
formate în special din graminee, şi pe de altă parte desfăşurarea în condiţii favorabile a
activităţilor de picnic, camping, repaus etc.
Toată această zonă va fi supravegheată şi îngrijită permanent, insistându-se în mod
special asupra curăţeniei, ce trebuie să fie ireproşabilă, a tunderii regulate a pajiştilor şi
peluzelor cu iarbă, a strângerii tuturor resturilor vegetale etc. Dotările prezente aici vor fi
obligatoriu: puncte cu apă potabilă (fântâni, cişmele, izvoare), echipamente sanitare şi de
igienă, coşuri de gunoi prevăzute cu saci menajeri, terenuri de joacă pentru copii.
Atractivitatea acestei zone se realizează prin aspectul îngrijit al tuturor elementelor
prezente aici dar poate fi mărită prin punerea în evidenţă a unor arbori cu vârstă sau
dimensiuni deosebite, cu forme interesante, sau prin realizarea de amestecuri de specii
lemnoase cât mai variate.
Zona de plimbare, prezintă ponderea cea mai mare, de cca. 75-80% din suprafaţa
pădurii şi prezintă amenajări mai modeste, cu investiţii mai reduse, păstrându-se nealterat
caracterul natural al pădurii. Tocmai de acest fapt depinde interesul mare pe care-l acordă
publicul acestei zone, frumuseţea naturală fiind motivul principal pentru care oamenii
aleg pădurea ca loc de odihnă şi refacere.
Aici nu sunt necesare amenajări speciale, acestea limitându-se la echipamentele
turistice corespunzătoare plimbării, informării turiştilor cu privire la existenţa diferitelor
obiective sau puncte pentru repaus sau picnic.
Regimul şi tratamentele aplicate vor fi cele specifice tipului respectiv de pădure
sau obiectivelor de producţie stabilite, recomandându-se evitarea tăierilor rase pe
suprafeţe mari sau aplicarea masivă a unor fitoncide. Circulaţia auto este interzisă sau cel
mult permisă la nivelul câtorva porţiuni de drumuri principale, în funcţie de reţeaua de
drumuri şi de întinderea masivului.
 Zona de regenerare a arboretelor sau zona de protecţie a exemplarelor juvenile,
este constituită din diverse suprafeţe, dispersate în cadrul celorlalte două zone, reunind
până la 5% din suprafaţa arboretului, care sunt interzise accesului publicului. Suprafeţele
rezervate protecţiei stratului regenerativ pot avea mărimi de 2-3 ha şi vor fi împrejmuite
şi prevăzute cu panouri explicative pentru informarea publicului larg.
Aceste suprafeţe pot fi incluse în zona de primire sau în zona de plimbare, fiind
total protejate, cu scopul ca regenerarea să se realizeze în cele mai bune condiţii, fiind
eliminate tasarea solului, circulaţia vizitatorilor sau eventualele pagube inerente, rezultate
prin ruperea, smulgerea sau tăierea puieţilor.

6.17.3. Echipamentul pădurilor de recreare

Totalitatea lucrărilor, construcţiilor şi dotărilor de infrastructură care au ca scop

mărirea atractivităţii sau realizarea diferitelor facilităţi, care să permită pădurii să
îndeplinească funcţiile recreative. Aceste echipamente măresc capacitatea de primire a
unei păduri prin diversificarea activităţilor ce pot fi desfăşurate de vizitatori, prin
creşterea accesibilităţii şi atractivităţii pădurii, prin optimizarea spaţiului în general.
Echipamentele pot fi de două tipuri: echipamente de bază, care constituie
infrastructura şi care măresc atractivitatea pădurii în ansamblu, şi care sunt prezente în
toate pădurile de recreare, şi echipamente specializate, întâlnite doar în anumite păduri,
având un specific aparte.
Printre echipamentele de bază se numără: căile de acces şi circulaţie, locurile de
parcare, echipamentele pentru destindere şi odihnă pasivă, terenurile de joc.
Căile de acces şi circulaţie
Drumurile pentru plimbare sunt concepute special pentru destindere şi plimbare,
au o lăţime optimă de 3,5-4 m, sunt deschise şi circulaţiei autoturismelor dar este interzis
accesul autovehiculelor grele, cu excepţia transportului materialului lemnos provenit din
exploatări. Densitatea optimă a acestor drumuri este de 3%, respectiv 4-10 km/100 ha.
Traseul acestor drumuri se recomandă să aibă caracter de circuit închis, şi să fie astfel
realizat încât să aibă obiective atractive precum: puncte de belvedere, vestigii ale unui
castel sau cetăţi, monumente, restaurant, cabană, arbori deosebiţi, formaţiuni geologice
interesante etc.
Potecile sunt destinate doar plimbărilor pe jos, asigurând accesul facil al
vizitatorilor fără riscul de a se rătăci, spre diferite puncte de interes din pădure.
Obligatoriu aceste poteci vor porni şi se vor sfârşi în zona de primire, de la o clădire de
interes general (cabană, han, restaurant, camping), de la un drum principal sau chiar de la
o parcare mai importantă. Se recomandă ca fiecare potecă sau traseu să fie marcat printr-
un semn, un număr sau o emblemă.
Traseele potecilor vor fi diferite, atât ca lungime şi cât şi ca itinerar, pot avea
porţiuni comune, iar la începutul fiecărui traseu se va plasa un panou informativ care să
furnizeze date cu privire la itinerarul general, dificultatea, lungimea şi durata necesară
pentru parcurgerea acestuia.
Potecile vor avea traiectorii sinuoase, cu cât mai puţine tronsoane liniare (care sunt
monotone şi plictisesc vizitatorul), cu pante domoale, nu prea lungi şi nu prea înclinate.
Aceste poteci vor trece pe lângă punctele de interes (izvoare, peşteri, puncte cu vederi
panoramice, ruine, zone cu fructe de pădure etc.) şi vor avea amenajate pe cât posibil în
aceste puncte bănci, locuri de odihnă sau alte instalaţii necesare efectuării de mici
popasuri sau activităţilor de picnic.
În unele zone pot fi folosite pentru poteci şi porţiuni de linii parcelare (somiere)
sau de exploatare scurte, pentru evitarea monotoniei traseelor rectilinii prea lungi, legate
printr-o reţea de itinerarii şi poteci multiple.
Pistele pentru călărit vor avea trasee diferite faţă de potecile destinate plimbărilor
pe jos, având o lăţime mai mare şi pantă cât mai mică. Pe parcursul traseului vor fi
amenajate obstacole specifice hipismului, vor fi marcate şi semnalizate mai ales locurile
de intersecţie cu drumurile deschise circulaţiei auto sau cu potecile pentru plimbare. De
asemenea se pot realiza porţiuni paralele ale traseului pentru călărie cu trasee destinate
plimbării, fiind mult apreciate de vizitatori, ce au ocazia să urmărească cursele hipo.
Locurile de parcare, parcările sau parcajele sunt dispuse în punctele cheie
(cabană, camping, capătul drumului principal), şi sunt obligatorii pentru limitarea
circulaţiei automobilelor în pădure şi pentru diminuarea poluării cauzată de gazele de
eşapament. Parcările pot fi mari, pentru a absorbi cât mai multe autovehicule, în cazul
celor situate în apropierea campingurilor, cabanelor, restaurantelor, hanurilor sau chiar la
liziera pădurii, sau pot fi mici, atunci când sunt repartizate corespunzător în interiorul
pădurii, de regulă sub diferite grupuri de arbori pentru a fi umbrite.
Este necesar ca parcările să fie uşor accesibile, spaţioase şi capabile să absoarbă,
pe ansamblu, un număr cât mai mare de autovehicule. Aspectul şi materialele folosite nu
vor contrasta cu ambientul, vor evita pe cât posibil artificialul, formele regulate şi
simetriile. Amenajările acestora trebuie să evite betonul sau asfaltul, şi să se folosească
materiale cu aspect natural, respectiv nisipul, pietrişul, dalele de piatră, înierbările sau
alternanţa porţiunilor dalate cu cele înierbate.
După dispunere şi modul de aranjare a locurilor individuale, parcările pot fi: în
ciorchine, în pinten, în deviaţie faţă de drum (paralel cu drumul) şi alveolare (ce pot
găzdui grupuri mici de autovehicule).
Parcările vor fi încadrate sau se vor masca cu vegetaţie, respectiv grupuri de
arbuşti, ce vor oferi protecţie şi intimitate pentru grupurile de vizitatori cantonate în
vecinătăţile parcărilor.
Echipamentele pentru destindere şi odihnă pasivă sunt echipamente relativ
simple, ce permit vizitatorilor o libertate totală in alegerea modului de petrecere a
timpului liber.
Aici se încadrează micile terenuri necesare instalării a una sau două familii în
vederea desfăşurării activităţilor specifice de picnic, terenuri ce au în componenţa lor o
suprafaţă înierbată pentru instalarea cortului, masă cu scaune sau bănci, vatră din piatră
pentru foc, coş de gunoi. Aceste terenuri se recomandă a fi prevăzute cu gard viu sau
grupuri de arbuşti, în special pe latura vântului dominant, pentru realizarea unui oarecare
adăpost dar şi pentru crearea de intimitate între grupurile ce ocupă suprafeţe învecinate.
Dimensionate la aceste spaţii vor fi prezente şi mici parcări, de 2-3 maşini, dispuse în
apropiere.
Tot din această categorie de echipamente fac parte şi mici cabane sau chioşcuri
dispersate, fântâni sau alte surse de apă, WC-uri ecologice, loc pentru focul de tabără,
groapă sau container pentru gunoi etc.
Terenurile şi dispozitivele de joc sunt diverse, şi variază în funcţie de microrelieful
specific, de amploarea investiţiilor, şi pot fi: terenuri de tenis, peluze pentru golf,
miniterenuri de fotbal, diverse amenajări pentru jocul copiilor.
 În categoria echipamentelor specializate intră miniparcurile de animale
(miniparcuri zoo), sau parcurile cu specii de vânat autohton, cu amenajări folosite la
observarea acestor specii.
Miniparcurile zoo sunt mici complexe de ţarcuri în care sunt realizate copii
reduse ale biotopurilor specifice diferitelor animale, cu aspect cât mai natural, în care
acestea să aibă senzaţia de libertate şi în care animalele trebuie să evolueze cât mai
normal. Aceste ţarcuri vor fi împrejmuite cu gard solid din plasă de sârmă, având o
înălţime corespunzătoare, pentru a nu permite evadarea exemplarelor din specia
respectivă. De asemenea, parcurile vor fi prevăzute cu locuri pentru adăpat şi hrănire, cu
porţi şi căi de acces pentru personalul ce deserveşte această zonă, precum şi cu
observatoare sau diferite amenajări necesare acţiunilor de observare pentru publicul larg.

6.18. Arii protejate

Aria protejată este o arie (zonă) terestră şi/sau marină special dedicată protecţiei
şi menţinerii diversităţii biologice, a resurselor naturale şi a celor culturale asociate,
având un management bazat pe instrumente legale sau alte mijloace efective (definiţie -
Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii - The International Union for the
Conservation of Nature - IUCN)
Categorii de arii protejate:

Rezervaţie ştiinţifică
Parc Naţional
Monument al naturii
Rezervaţie naturală
Parc Natural
Rezervaţie a biosferei
Zonă umedă de importanţă internaţională
Sit natural al patrimoniului universal
Arie specială de conservare
Arie de protecţie specială avifaunistică

6.18.1. Parcurile naţionale

Parcul Naţional este o arie naturală protejată al cărui scop este protecţia si
conservarea unor eşantioane reprezentative pentru spaţiul biogeografic naţional,
cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebită sub aspectul fizico-geografic, floristic,
faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic sau de altă natură,
oferind posibilitatea vizitării în scopuri ştiinţifice, educative, recreative şi turistice.
Managementul parcului naţional asigură menţinerea cadrului fizico-geografic în
stare naturală, protecţia ecosistemelor, conservarea resurselor genetice şi a diversităţii
biologice în condiţii de stabilitate ecologică, prevenirea şi excluderea oricărei forme de
exploatare a resurselor naturale şi a folosinţelor terenurilor, incompatibilă scopului
atribuit. Astfel spus, se urmăreşte ca teritoriul respectiv să fie menţinut în forma sa
naturală.
 Parcurile naţionale sunt teritorii relativ întinse în care:
- unul sau mai multe ecosisteme nu au fost alterate de activităţile umane;
- speciile vegetale şi animale, unităţile geomorfologice şi biotopurile prezintă un
interes deosebit sub raport ştiinţific, educativ şi recreativ;
- sunt peisaje naturale de mare frumuseţe;
- se prevăd măsuri speciale pentru eliminarea exploatărilor sau a altor activităţi
umane cu efecte distructive;
- vizitatorii sunt admişi în condiţii deosebite, în scop ştiinţific, educativ, cultural şi
recreativ.
Condiţiile care trebuie să fie îndeplinite de un parc naţional:
- teritoriul trebuie să fie întins şi să aibă în cea mai mare parte din suprafaţă peisaje
naturale de o mare frumuseţe, neatinse de activităţile umane;
- să aibă formaţii geologice interesante, vegetaţie, floră şi faună intacte;
- să facă obiectul unor măsuri speciale de protecţie, emise de stat sau de un
organism instituit special în acest scop;
- să fie deschis turismului organizat;
- să fie interzisă vânătoarea, pescuitul şi exploatările forestiere sau de altă natură.
În România este adoptată următoarea definiţie: „Parcul naţional cuprinde suprafeţe
de teren şi de ape ce păstrează nemodificat cadrul natural, cu flora şi fauna sa, destinate
cercetării ştiinţifice, recreării şi turismului”.
Sistematizarea unui parc naţional implică realizarea a trei zone: zona periferică
(de preparc) în care sunt situate mici localităţi şi în care ecosistemele sunt mult
denaturate, zona tampon ce îmbracă ultima şi cea mai importantă, zona rezervaţiilor
integrale.
În prezent, în ţara noastră sunt constituite următoarele parcuri naţionale: Călimani,
Ceahlău, Cheile Bicazului - Hăşmaş, Cheile Nerei - Beuşniţa, Cozia, Domogled - Valea
Cernei, Munţii Măcinului, Piatra Craiului, Retezat, Rodna, şi Semenic – Cheile
Caraşului.

6.18.2. Parcurile naturale

Parcul natural este un teritoriu de o frumuseţe aparte, care grupează o serie de

atracţii turistice, respectiv fenomene naturale originale, elemente de etnografie si folclor,
care servesc recreării populaţiei, fără a se prejudicia echilibrul natural
Parcurile naturale sunt teritorii relativ întinse, remarcabile prin frumuseţea şi
armonia peisajelor şi sunt constituite dintr-o natură autentic sălbatică, dar pe suprafeţe
relativ mici sunt incluse şi peisaje transformate de om, sate, hanuri sau locuinţe izolate.
Biotopurile remarcabile prin floră şi faună sunt transformate în rezervaţii integrale sau
conduse, beneficiind de o protecţie suplimentară.
Sistematizarea parcurilor naturale implică crearea următoarelor zone:
- zona exterioară, în care se urmăreşte conservarea aspectului tipic al regiunii,
construcţiile (case, hoteluri, vile, cabane) trebuie să se supună unor reguli estetice proprii,
specifice, conforme cu peisajul; activităţile agricole sau cele pastorale se desfăşoară
normal; se pot desfăşura activităţi artizanale sau ale industriei mici dar care să nu dăuneze
mediului; activităţile de turism vor fi bine organizate; se recomandă să existe o
infrastructură bine pusă la punct de capacităţi de cazare, drumuri, muzee cu specific local,
expoziţii.
 - zona de calm şi linişte cuprinde păduri amenajate normal pentru producţia de
lemn şi pentru turism; autovehiculele circulă doar pe anumite drumuri bine precizate;
- zona protejată este teritoriul ce cuprinde rezervaţii naturale integrale sau
conduse, în care scopul principal este cel de a conserva şi proteja biotopurile cu toate
componentele sale; potecile vor fi bine marcate pentru turişti; se evită degradarea
mediului prin orice mijloc.
În ţara noastră sunt constituite în prezent, ca parcuri naturale, următoarele:
Apuseni, Balta Mică a Brăilei, Bucegi, Grădişte Muncelului – Cioclovina, Porţile de Fier,
Vânători – Neamţ.

6.18.3. Rezervaţiile

Rezervaţiile sunt teritorii judicios delimitate, de importanţă deosebită din punct de

vedere al formaţiunilor geologice, solului, vegetaţiei sau faunei.
Nomenclatura din ţara noastră, conform Legii nr. 9/1973, clasifică ariile protejate
în 6 categorii: parcuri naţionale, parcuri naturale (tratate în subcapitolele anterioare),
rezervaţii naturale, rezervaţii ştiinţifice, rezervaţii peisagistice şi monumente ale naturii.
Rezervaţiile naturale sunt constituite din suprafeţe de teren şi ape destinate
conservării unor medii de viaţă caracteristice. Acestea pot fi: botanice (tip b), forestiere
(tip f), geologice şi geomorfologice (tip g), limnologice (tip l), mixte (tip m),
paleontologice (tip p), speologice (tip s) şi zoologice (tip z).
După obiectiv rezervaţiile naturale pot fi: rezervaţii naturale cu scop definit şi
rezervaţii naturale cu caracter general.
Rezervaţiile naturale integrale fac obiectul unei protecţii totale sau absolute, în
cadrul acestora nu se recoltează lemn sau alte produse, nu se împuşcă, şi nu au acces
decât cei ce realizează observaţii şi studii.
Rezervaţiile naturale conduse sau dirijate fac obiectul unei protecţii speciale în
ceea ce priveşte o anumită specie vegetală sau animală, fapt ce implică intervenţii dirijate
în acest scop.
În rezervaţiile forestiere este permisă exploatarea moderată astfel încât să nu fie
alterat mediul, se promovează regenerarea naturală, sunt admise activităţi de vânătoare
dar numai pentru obţinerea unei stări corespunzătoare de echilibru între pădure şi vânat.
Aceste rezervaţii nu sunt accesibile publicului.
Rezervaţiile biosferei sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia
şi conservarea unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice specifice.
Rezervaţiile biosferei se întind pe suprafeţe mari şi cuprind un complex de
ecosisteme terestre şi/sau acvatice, lacuri şi cursuri de apă, zone umede cu comunităţi
biocenotice floristice şi faunistice unice, cu peisaje armonioase naturale sau rezultate din
amenajarea tradiţională a teritoriului, ecosisteme modificate sub influenţa omului şi care
pot fi readuse la starea naturală, comunităţi umane a căror existenţă este bazată pe
valorificarea resurselor naturale pe principiul dezvoltării durabile şi armonioase.
Mărimea rezervaţiilor biosferei este determinată de cerinţele de protecţie şi
conservare eficientă a mediului natural şi a diversităţii biologice specifice sunt arii
protejate care îmbină conservarea, reprezentând ecosistemele majore ale globului si
dezvoltarea durabila, servind ca model de dezvoltare pentru medii particulare.
Rezervaţiile biosferei formează o reţea mondiala pentru cercetarea si monitorizarea
ecologica si reprezintă zone pentru conştientizare, educaţie si instruire în domeniul
mediului.

Rezervaţiile ştiinţifice sunt constituite din suprafeţe de teren şi ape destinate

cercetării ştiinţifice de specialitate şi conservării fondului genetic autohton.

Rezervaţiile peisagistice sunt suprafeţe de teren în care sunt cuprinse asociaţii

floristice sau forme de relief de mare valoare estetică.

Monumentele naturii sunt asociaţii sau specii de plante şi animale rare sau pe
cale de dispariţie, arbori seculari, fenomene geologice unice (peşteri, chei), cursuri de
apă, cascade, locuri fosilifere, care sunt situate în interiorul sau la exteriorul parcurilor
naţionale, parcurilor naturale, rezervaţiilor naturale, ştiinţifice sau peisagistice.
 Cap. VI. ALEGEREA SPECIILOR LEMNOASE
PENTRU SPAŢII VERZI

6.1. Avantajele folosirii vegetaţiei lemnoase

În constituirea diferitelor unităţi de spaţiu verde, speciile lemnoase (în principal

arbori şi arbuşti, mai rar liane) intră într-o proporţie de până la 70% (uneori chiar mai
mult), pentru speciile floricole fiind alocate doar cca. 5 – 10% din suprafaţa unităţii de
spaţiu verde.
Vegetaţia lemnoasă reprezintă „materialul principal de construcţie” al unui spaţiu
verde, material care îşi schimbă volumul, culoarea, textura şi forma pe parcursul unui an
sau pe o perioadă mai mare de timp. Prin acest material, proiectantul de spaţiu verde
creează forme, volume, compoziţii, constituind în acelaşi timp şi liantul de armonizare al
tuturor elementelor antropice, ce vor alcătui în final o unitate.

Avantajele folosirii vegetaţiei lemnoase rezultă din:

- maleabilitatea foarte mare a conturului plantelor lemnoase, care foarte fi liber
(propriu speciei respective) sau geometric (când se aplică anumite tăieri pentru obţinerea
diferitelor forme dorite);
- diversitatea foarte mare a nuanţelor de verde (vara) şi a celor de galben, ruginiu,
roşu sau maro (toamna) la speciile cu frunze căzătoare;
- diversitatea foarte mare a ramurilor, frunzelor, florilor şi chiar a fructelor la
anumite specii sau taxoni (inclusiv a texturii suprafeţei coroanei);
- costul mai scăzut al materialului săditor şi al lucrărilor de întreţinere în timp;
- rezistenţa mai mare a exemplarelor speciilor lemnoase la condiţiile de mediu;
- îndeplinirea într-o măsură mult mai mare a funcţiei sanitare, comparativ cu
speciile floricole sau cu cele de gazon.

6.2. Criterii de alegere a speciilor

6.2.1. Cerinţele ecologice ale speciilor lemnoase

Cel mai important aspect care trebuie luat în calcul, în alegerea speciilor lemnoase
este tocmai corelarea condiţiilor locale cu cerinţele speciilor respective. Astfel trebuie
avut în vedere:
- cerinţele speciilor faţă de:
- factorii ecologici climatici:
- lumină,
- temperatura aerului,
- umiditatea atmosferică,
- vânt;
- factorii ecologici edafici:
- textura şi profunzimea solului;
- regimul de umiditate din sol,
- fertilitatea solului;
 - troficitatea solului;
- conţinutul de schelet;
- factori geomorfologici:
- altitudine;
- expoziţie;
- pantă;
- configuraţia terenului;
- factori biotici:
- animali;
- vegetali.
- factori antropici:
- factori poluanţi.

Aceşti factori vor fi luaţi în considerare în mod diferit în spaţiile verzi urbane, faţă
de cele periurbane. Astfel, în spaţiile verzi urbane ce au întindere mult mai mică decât
cele periurbane şi în care utilităţile sunt mai facil de realizat, se poate realiza o ameliorare
a unor factori prin aplicarea diferitelor lucrări speciale: irigare, fertilizare, prevenirea şi
combaterea dăunătorilor, etc. Microstaţiunile din zonele urbane sunt mai adăpostite
datorită prezenţei unor clădiri ce diminuează intensitatea vântului sau care determină
creşterea temperaturii aerului prin fenomene de radiaţie, fapt ce influenţează scăderea
amplitudinilor termice zilnice sau anuale.
În spaţiile verzi periurbane ameliorarea acestor condiţii este foarte dificilă iar
speciile vor fi alese astfel încât aceste condiţii să corespundă cât mai bine cerinţelor
ecologice ale speciilor.

6.2.2. Rezistenţa plantelor lemnoase la noxe

În noţiunea de noxe intră toţi agenţii abiotici cu acţiune dăunătoare asupra

organismului uman, dar şi asupra celui animal sau vegetal. Dintre aceştia :
- dioxidul de carbon (în cantităţi mici este stimulator al fotosintezei, dar peste un
anumit prag are acţiune inhibitoare);
- monoxidul de carbon (apare ca urmare a arderilor incomplete sau prin
disocierea CO2 la temperaturi înalte iar în doze mari ucide pe nesimţite animalele şi
omul);
- oxizii de sulf: dioxidul şi trioxidul de sulf (determină apariţia de cloroze);
- compuşi fluoruraţi (provoacă necroze pe frunze, numite arsuri);
- clorul şi compuşii săi (determină necroze la marginea frunzelor şi cloroze ale
ţesutului foliar);
- fosforul şi compuşii săi (determină reducerea creşterilor, a producţiei de masă
lemnoasă);
- oxidul de sulf, dioxidul şi trioxidul de sulf, (produc căderea acelor la răşinoase,
cloroza ţesutului asimilator, plantele suculente fiind cele mai sensibile în comparaţie cu
speciile de conifere, considerate cele mai rezistente);
- compuşii fluoruraţi (provoacă necroze la nivelul frunzelor numite arsuri,
determinând în final uscarea arborilor şi arbuştilor);
- smog-ul este un amestec gazos rezultat în urma unor reacţii de oxidare şi a
proceselor fotochimice, numindu-se şi ceaţă oxidantă, fiind întâlnit în atmosfera marilor
oraşe şi a reţelelor de drumuri intens circulate (smogul provoacă la plante necroze,
pigmentări, reducerea creşterilor, leziuni la nivelul frunzelor sub formă de pete, chiar un
aspect de bronzare a frunzelor).
- praful rezultă din întreprinderile industriale, din industria extractivă şi de
prelucrare a materialelor de construcţii, industria metalurgică şi chimică, din arderea
combustibililor solizi şi lichizi. Pulberile acoperă iniţial părţile aeriene ale plantelor
determinând un aspect şi un colorit „deosebite”, fenomen însoţit mai târziu de nanism şi
cloroze, prezenţa necrozelor la nivelul frunzelor determinând diminuarea procesului de
fotosinteză.
Clasificarea plantelor lemnoase în funcţie de sensibilitatea acestora faţă de agenţii
poluanţi trebuie realizată ţinându-se cont de specie, subspecie, fenotip, ecotip, stadiu de
dezvoltare, intervalul din sezonul de vegetaţie în care acţionează poluantul respectiv,
condiţiile de temperatură şi umiditatea aerului, proporţia poluantului în atmosferă etc.
La alegerea speciilor se recomandă să se aibă în vedere interacţiunea grad de
poluare - condiţii de mediu – specie.
In clasificarea speciilor se folosesc ca grade de sensibilitate:
- foarte sensibile
- sensibile
- mijlociu rezistente
- rezistente
Exemple de specii:
- rezistente la bioxid de sulf – alunul, frasinul, zămoşiţa de Siria;
- rezistente la fluor – mesteacănul, platanul, corcoduşul, piracanta, bradul de
Caucaz, coacăzii;
- rezistente la plumb – pinul silvestru, tuia.
În concluzie rezistenţă mai mare o au speciile de foioase comparativ cu cele de
răşinoase, arboretele tinere faţă de cele mature, arboretele cu consistenţă plină faţă de
cele brăcuite şi cele cu subarboret şi cu 2 – 3 plafoane faţă de cele fără subarboret sau
cele echiene.

6.2.3. Particularităţile biologice ale speciilor

6.2.3.1. Înălţimea exemplarelor

Aceasta este importantă în alegerea, dar mai ales în combinarea şi amplasarea

speciilor, fiind o caracteristică ce se realizează în timp şi care nu întotdeauna poate fi
corectată. În conceperea unei anumite compoziţii peisagistul trebuie să „vadă” în viitor
cum vor arăta, ce talie vor avea exemplarele respective, cum se integrează în respectiva
compoziţie.
Speciile de talie înaltă sunt recomandate pentru:
- pădurile de recreare,
- aliniamente;
- unităţile de spaţiu verde urbane de întindere mare;
- mascarea obiectivelor inestetice (hale industriale, fabrici, etc.);
- umbrirea clădirilor;
- obţinerea unor accente pe verticală în diferite compoziţii;
Acestea pot fi folosi singure sau în combinaţie cu alte specii de talie mică sau
chiar arbuşti de talie mare.
 Speciile de talie mică şi arbuştii sunt recomandaţi pentru:
- zonele verzi de mici dimensiuni;
- în lungul arterelor, la care se urmăreşte umbrirea trotuarelor destinate circulaţiei
pietonale, precum şi reţinerea gazelor de eşapament, a prafului, etc.;
- realizarea gardurilor vii, a boschetelor;
Arbuştii aduc diversitate în unitatea compoziţiei fiind foarte apreciaţi pentru
efectul decorativ deosebit, pentru creşterea în general rapidă şi pentru capacitatea de a
înflori la vârste mici.
Convenţional speciile lemnoase se împart în 3 categorii:
- arbori de mărimea I - peste 25 m,
a II-a - 15 – 25 m,
a III-a - 7 – 15 m.
- arbuşti, speciile cu înălţimi sub 7 m, cu numeroase tulpini lemnoase ramificate
de la bază, care pot fi: arbuşti înalţi cu înălţimea între 2-7m,
arbuşti mijlocii 1 – 2m,
arbuşti pitici, mai mici de 1m.
- liane, speciile lemnoase volubile, căţărătoare, agăţătoare sau chiar târâtoare, la
care tulpinile pot avea lungimi de la 1-2 m până la 10-20 m şi chiar mai mult.

6.2.3.2. Forma şi desimea coroanei

Coroana arborilor se încadrează mai mult sau mai puţin într-o formă geometrică
după raportul dintre înălţime şi diametru. Astfel, se deosebesc tipul de coroană:
cilindrică, conică, sferică, ovală, obovoidă, tabulară, şi cea având contur sinuos.
Forma coroanei se remarcă uşor în orice anotimp şi influenţează starea psihică a
privitorului. De exemplu, în jurul stadioanelor sau în lungul unei şosele se vor prefera
speciile cu coroană columnară sau conică, iar pe o alee cu bănci specii cu coroană sferică
sau tabulară. În tabelul nr. 1 sunt date câteva exemple de specii având coroane de diferite
forme.
tabelul 1
Exemple de forme de coroană la diferite specii lemnoase

Forma coroanei Specia (taxonul)

columnară
conică (piramidală)
globulară (sferică)
Thuja orientalis,
Thuja occidentalis var. fastigiata,
Populus nigra cv. italica,
Juniperus hibernica.
Abies alba,
Larix decidua,
Picea abies,
Pinus strobus,
Populus simonii.
Acer pseudoplatanus,
Berberis thumbergi,
Morus alba,
Prunus mahaleb,
 Sorbus aucuparia,
Ulmus minor,
varietatea „Globosa” la diferite specii.
Pinus sylvestris,
tabulară Pinus nigra,
Robinia pseudoacacia var. umbraculifera
Carpinus betulus,
Fagus sylvatica,
ovoidă Populus tremula,
Cerasus avium,
Tilia cordata;
Salix babilonica,
Betula pendula,
forma „pendula” la diferite specii precum:
pletoasă
fag, frasin, ulm de munte, salcie căprească,
mesteacăn, caragană, larice, dud negru, cireş
păsăresc.
Juniperus communis ssp. nana,
Juniperus horizontalis,
târâtoare
Juniperus sabina,
Cotoneaster horizontalis.

După desimea ramurilor şi bogăţia frunzişului (formă, mărime şi dispunerea

frunzelor) se deosebesc specii ce au coroană transparentă şi specii ce au coroană densă.
Această caracteristică are rol important în cadrul compoziţiei mai ales în dirijarea
efectelor de lumină – umbră.
Speciile cu coroană densă se folosesc pentru:
- pentru crearea fundalurilor necesare altor compoziţii
- mascarea obiectelor inestetice;
- la echilibrarea volumelor clădirilor învecinate;
- aliniamentele stradale, pentru protecţie împotriva radiaţiei solare, a prafului şi a
vântului, mai ales în regiunea de câmpie şi coline.
Specii cu coroană transparentă sunt folosite pentru:
- aliniamentele stradale din localităţile din regiunea de munte;
- lângă anumite clădiri care nu trebuie mascate, dar lângă care este necesară
existenţa unor exemplare lemnoase;
- zona de primire a pădurilor de recreare, pentru crearea de arborete multietajate
sau pentru facilitarea instalării unui covor ierbaceu corespunzător activităţilor de picnic.

6.2.3.3. Forma trunchiului şi culoarea scoarţei

Trunchiul speciilor arborescente este în general drept, având un aspect mai mult
sau mai puţin cilindric, dar la unele specii chiar cu o conicitate pronunţată la bază.
Există însă şi numeroase specii sau anumite exemplare la care forma este
modificată datorită numeroaselor bifurcaţii de la bază (de la o oarecare înălţime) a
torsionării trunchiului (castanul porcesc), a apariţiei diferitelor gelivuri sau alte cauze.
 Sunt specii cu tulpini oblice sau orizontale, sau chiar târâtoare, acestea din urmă
fiind folosite pe taluzuri, peluze, sau pentru încadrarea stâncilor mai mari.
Speciile cu tulpini căţărătoare, agăţătoare sau volubile se folosesc pentru
completarea liniilor şi formelor rigide ale construcţiilor, pentru a accentua intrările sau
anumite puncte, pentru intensificarea expresivităţii clădirii, pentru eliminarea monotoniei
pereţilor sau pentru crearea intimităţii într-un balcon sau chioşc. Tulpinile torsionate ale
unor astfel de specii vor atrage întotdeauna privirile, mai ales în sezonul rece când lipsesc
frunzele.
Culoarea scoarţei variază în limite destul de largi, de la albul pronunţat al
trunchiurilor de mesteacăn, la cenuşiu gălbuiul al ritidomului de platan (plăci mari), sau
de la albul-cenuşiu al trunchiului de plop alb la scoarţa roşiatic-cărămizie a pinului
comun. Scoarţă negricioasă prezintă aninului negru (Alnus glutinosa), o scoarţă brun
violacee lucitoare cireşul păsăresc (Cerasus avium), scoarţă cenuşie o întâlnim la fag
(Fagus sylvatica) şi carpen (Carpinus betulus).
Lujerii pot avea cele mai diferite culori, astfel sângerul (Cornus sanguinea) sau
cornul american (Cornus stolonifera) au lujerii coloraţi în nuanţe de roşu, arţarul
american (Acer negundo) are lujerii violet-brumaţi sau salcia plângătoare (Salix
babilonica) care are lujeri galbeni.
Trunchiurile, prin forma şi culoarea lor se pot profila pe diferite fundaluri formate
din specii cu frunze sempervirescente sau care au trunchiuri contrastante.

6.2.3.4. Forma şi dispunerea ramurilor

Dispunerea ramurilor depinde de specie sau chiar de forma ornamentala a acesteia

şi în general este în funcţie de afinitatea speciei în general faţă de factorul lumină.
Speciile de lumină au ramurile îndreptate spre vârful tulpinii, unele specii au
ramurile de ordinal I şi II orientate aproape orizontal iar altele au ramurile pendente
(speciile cu port plângător) precum: Betula pendula, Chamaecyparis lawsoniana var.
pendula, Salix babilonica, etc.
Speciile care prezintă o poziţie uniformă a ramurilor, fie orizontală, fie verticală,
fie pendentă, imprimă un sentiment de linişte. Dispunerea variată a ramurilor imprimă o
notă pitorească peisajului.
Forma şi dimensiunile ramurilor influenţează starea psihică a omului, imprimând
anumite sentimente, astfel specii cu ramuri subţiri (mesteacăn, salcâm) simbolizează
fragilitatea iar cele cu ramuri groase (stejar, platan, paltin, castan) sugerează puterea.
Ramuri pot fi drepte, la marea majoritate a speciilor, pot fi sinuoase, ca la salcia
creaţă (Salix matsudana f. tortuosa) sau cornul creţ (Corylus avelana f. tortuosa) sau pot
fi geniculate, ca la tei (Tilia cordata) sau ulm de munte (Ulmus glabra).

6.2.3.5. Forma, mărimea şi culoarea frunzelor

Frunzele arborilor şi arbuştilor variază foarte mult în ceea ce priveşte forma,

mărimea şi culoarea acestora. Unele specii au frunze simple sau compuse, mici sau mari,
cu limbul de forme şi mărimi diferite: cordată, romboidală, lanceolată, ovoidă, obovată,
eliptică etc.
 Marginea limbului poate fi întreagă, puţin incizată dau adânc incizată. Foleolele
unor frunze compuse pot fi mici (Sophora sp., Robinia sp., Gleditsia sp.) sau mari
(Ailanthus sp., Juglans sp., Aesculus sp.).
Speciile cu frunze mici, cu o formă deosebită a limbului sau care au marginea
sinuată sau laciniată se recomandă a fi plantate în prim plan. Speciile cu frunze mari,
compuse, de culori închise se recomandă a fi plantate în planul îndepărtat.
Există specii la care culoarea nu variază prea mult de la un sezon la altul (tuia,
biota, ienuperii) sau la care variază cel mult nuanţa de verde (verde crud – verde închis)
aşa cum este cazul speciilor de răşinoase.
Dar există numeroase specii la care culoarea variază de la verde crud, luminos
(primăvara), până la verde intens (vara), şi la galben-portocaliu-roşu (toamna). Astfel,
cireşul (Prunus avium) variază de la verde crud, la verde închis, la galben–roşu ruginiu
(toamna), aninul alb (Alnus incana) de la verde crud la verde închid şi în final la negru
(toamna târziu), arborele pagodelor (Gyngko biloba) de la verde la galben auriu (toamna),
mahonia (Mahonia aquifolium) de la verde deschis la verde închis (toamna) şi roşu grena
(iarna), pentru ca apoi să redevină verde (primăvara).
Există şi numeroase varietăţi sau forme (taxoni) cu frunze variegate, la care
verdele se combină cu alb, galben sau chiar roz şi roşu, precum cele ale speciilor: Acer
negundo, Ligustrum ovalifolius, Hedera helix, Euonymus europaeus.
Nu trebuie neglijată nici armonia între culoarea tulpinii şi cea a frunzelor, ca în
cazul mesteacănului, ce are scoarţa albă şi frunzele de culoare verde deschis. În tabelul
nr. 2 sunt prezentate cele mai frecvente culori şi nuanţe, precum şi diferite exemple de
taxoni.
tabelul 2
Culori şi nuanţe ale frunzelor la diferiţi taxoni lemnoşi

Culori şi nuanţe ale

frunzelor
verde deschis
verde gălbui-galben auriu
verde argintiu–verde
cenuşiu
alb tomentos, alb argintiu,
cenuşiu argintiu
verde albăstrui brumat
specia (taxonul)
Larix decidua,
Acer negundo,
Carpinus betulus,
Robinia pseudoacacia
Pinus banksiana,
Thuja occidentalis f. „Aurea”
Thuja orientalis f. „Aurea”
Chamaecyparis lawsoniana var.
„Golden”
Magnolia kobus
Abies concolor,
Eleagnus angustifolia,
Populus alba
Picea pungens var. argintea,
Hippophae rhamnoides,
Pyrus elaeagrifolia,
Sorbus aria,
Tilia tomentosa
Juniperus sabina,
 Picea pungens var. glauca,
Pinus excelsior,
Pseudotsuga glauca,
Pinus strobus
Abies alba,
Picea abies,
Pinus cembra,
Aesculus hyppocastanum,
verde închis Taxus baccata,
Alnus glutinosa,
Buxus sempervirens,
Hedera helix,
Juglans regia
Fagus sylvatica var. purpurea,
Berberis vulgaris var. atropurpurea,
Corylus maxima var. purpurea,
roşu, purpuriu Prunus cerasifera var. pissardii,
Malus pumilla var. niedzwetzyana,
Acer paltanoides var. purpurea,
Acer platanoides var. rubrum

6.2.3.6. Forma şi culoarea florilor, perioada de înflorire

Pentru foarte multe specii arbustive dar şi arborescente, forma, culoarea florilor şi
perioada de înflorire constituie criteriul principal în alegerea acestora. Gama de culori ale
florilor este destul de variată, fiind totuşi mai frecvente speciile cu flori albe, crem sau
galbene. În tabelul nr. 3 sunt prezentate culorile florilor unor specii lemnoase.
tabelul 3
Culori ale florilor la diferite specii lemnoase

Culoarea florilor specia (taxonul)

Aesculus hyppocastanum,
Catalpa bignonioides,
Crataegus sp.,
Deutzia scabra,
Hibiscus syriacus,
Magnolia kobus,
Phyladelphus coronarius,
albă
Pyrus sp.,
Prunus avium,
Robinia pseudoacacia,
Sophora japonica,
Spiraea x. vanhouttei,
Syringa x. hybrida,
Ligustrum vulgare
 Caragana arborescens,
Colutea arborescens,
Cornus mas,
galbenă Forsythia sp.,
Kerria japonica,
Laburnum anagyroides,
Liriodendron tulipifera
Aesculus x. carnea,
Chaenomeles japonica,
Cotinus coggygria,
roşie
Diervilla florida,
Hybiscus syriacus,
Malus floribunda
Hedera helix,
verde
Phellodendron amurense
Spiraea japonica,
Spiraea salicifolia,
Syringa vulgaris,
Tamarix ramosissima,
Prunus armeniaca,
roză-liliachie Prunus persica,
Prunus cerasifera var. pissardi,
Amorpha fruticosa,
Buddleia davidi,
Hibiscus syriacus,
Diervilla florida,

Dintre toate speciile lemnoase, cu siguranţă că speciile genului Rosa, cu toate

varietăţile şi soiurile sale, prezintă cea mai mare varietate a culorii şi formei florilor,
acoperind o gamă fantastică a nuanţelor, exceptând albastrul pur, trandafirul albastru
fiind visul din totdeauna al cultivatorilor de trandafiri.
Perioada de înflorire este proprie fiecărei specii, în general aceasta se desfăşoară
primăvara şi vara, puţine specii făcând excepţie de la regulă.
tabelul 4
Perioada de înflorire a diferitelor specii lemnoase

perioada specia (taxonul)

Daphne mezereum,
Forsythia suspensa,
Chaenomeles japonica,
primăvara timpuriu Cornus mas,
Magnolia kobus,
Magnolia stellata,
Magnolia x. soulangeana
Prunus sp.,
primăvara
Laburnum anagyroides,
 Mahonia aquifolium,
Syringa vulgaris,
Sophora japonica,
Kerria japonica
Aesculus sp.,
Liriodendron tulipifera,
Hibiscus syriacus,
vara
Spiraea salicifolia,
Spiraea japonica,
Eleagnus angustifolia
toamna Hedera helix

Florile speciilor lemnoase pot fi mari şi solitare, sau în mod obişnuit de dimensiuni
mai mici şi grupate în număr mare în inflorescenţe. Speciile cu florile în inflorescenţă au
un caracter major, atribuind ambientului un aspect dispersat, neliniştit, iritant.
Exemplarele cu inflorescenţă erecte, ca lumânările (castan porcesc, budleia, lemn
câinesc, amorfă) constituie un factor stimulator. Inflorescenţele sferice, mari (Viburnum
opulus var. floreplena) sau tabulare (Sambucus nigra) au un caracter conservant. Speciile
cu inflorescenţe pendente (salcâm galben, glicină, mălin) calmează şi relaxează.

6.2.3.7. Forma şi culoarea fructelor

Fructele au de cele mai multe ori o perioadă de prezenţă pe ramuri mai mare decât
cea a florilor, contribuind prin forma, mărimea şi culoarea lor la întregirea efectului
decorativ al unei specii lemnoase, în sezonul estival sau autumnal, dar mai ales în
perioada hibernală, când frunzele şi florile celor mai multe specii au dispărut de mult.
Culoarea fructelor, a anexelor cărnoase ale seminţelor (arilul la Taxus baccata) sau
a corpurilor de fructificaţie (conuri, pseudobace) este variată de la specie la specie, sau în
cadrul speciei de la varietate la varietate.
tabelul 5
Culoarea fructelor diferitelor specii lemnoase

Culoarea fructelor sau a

specia (taxonul)
corpurilor de fructificaţie
Taxus baccata,
Berberis vulgaris,
Crataegus monogyna,
Cotoneaster horizontalis,
roşie Viburnum opulus,
Rosa canina,
Rhus typhina,
Sambucus racemosa,
Pyracantha coccinea
Symphoricarpus albus,
albă Ptelea trifoliata,
Colutea arborescens

neagră
maroniu-roşcată
albastră brumată
Cornus sanguinea,
Cotoneaster nigra,
Gleditsia triacanthos,
Ligustrum vulgare,
Lonicera nigra,
Robinia pseudoacacia,
Viburnum lantana;
Abies alba, Picea abies,
Thuja occidentalis,
Catalpa bignonioides,
Fraxinus excelsior,
Platanus sp.
Mahonia aquifolium,
Prunus spinosa,
Mahonia aquifolium

Unele specii îşi păstrează fructele pe ramuri până iarna târziu sau chiar primăvara,
obţinându-se în acest fel efectul de contrast deosebit al culorii fructelor pe zăpadă.

6.2.3.8. Rapiditatea de creştere şi longevitatea

Rapiditatea de creştere variază de la o specie la alta, răşinoasele şi cimişirul având

în general o rapiditate mică de creştere, iar plopii, sălciile şi unele liane o rapiditate mare
de creştere.
De obicei, pentru instalarea vegetaţiei lemnoase într-un anumit spaţiu verde şi
realizarea cât mai rapidă a efectului decorativ specific vegetaţiei lemnoase se preferă ca
primă soluţie plantarea speciilor cu o creştere rapidă în primii ani: plopul, salcâmul,
mesteacănul, diferiţi arbuşti. Dar se recomandă ca întotdeauna să se combine speciile cu
creştere rapidă cu cele cu creştere înceată sau la care creşterea se activează mult mai
târziu (după 20-30 ani) precum bradul sau stejarul. Există şi specii cu creştere foarte
înceată, dar care este compensată prin efectul decorativ deosebit pe care îl pot realiza,
precum cimişirul şi tisa.
Specii cu ritm de creştere diferit nu se cultivă în amestec intim, ci separat, pentru a
nu se stânjeni în dezvoltare şi chiar elimina unele pe altele.
Pentru evidenţierea schimbărilor produse în timp se recomandă realizarea
profilelor în plan vertical, probabile pentru perioade de 5, 10, 20, 40 ani de la plantare,
mai ales cu tehnica de ultimă generaţie.
În ceea ce priveşte longevitatea speciilor, se preferă a fi plantate specii cât mai
longevive, deoarece cele mai puţin longevive trebuie înlocuite la intervale de timp mai
reduse în comparaţie cu primele.
Ambientul (noxe, calitatea terenului, unii poluanţi din aer sau din sol,
temperaturile) determină scurtarea duratei de viaţă a multor specii lemnoase. De
exemplu, teiul în loc de 300 – 400 ani în condiţii normale, în cazul spaţiilor verzi urbane
rezistă doar 100 – 150 ani, frasinul trăieşte 50 – 60 ani în aliniamentele de pe marginea
drumurilor, 100 – 150 ani în parcuri şi grădini şi 250 – 300 ani în condiţiile normale din
ecosistemele naturale.
 Cap. VII. ASOCIEREA, DISPUNEREA ŞI INSTALAREA
SPECIILOR LEMNOASE

7.1. Asocierea şi dispunerea speciilor

Modul cum sunt asociate (combinate) speciile şi modul cum sunt amplasate
exemplarele unele faţă de altele, determină efectul decorativ şi cel sanitar pe care-l
urmăreşte arhitectul peisagist. De multe ori asocierea şi dispunerea necorespunzătoare a
speciilor reduc considerabil şansele atingerii funcţiilor zonei verzi sau a compoziţiei
respective, sau duc la costuri suplimentare, care nu se regăsesc în efectul obţinut.
Exemplarele lemnoase, fie ele arborescente sau arbustive, pot fi folosite solitar sau
grupat, sub diferite moduri.

Ca exemplarele izolate (solitare) se folosesc specii arbustive sau arborescente

deosebit de atrăgătoare prin anumite caractere biologice, ce realizează o impresie artistică
puternică (flori, frunze, coloritul fructelor). Arborii solitari se amplasează pe peluze, în
puncte liniştite, fără agitaţie, lângă clădiri, la marginea unor masive forestiere folosite ca
fundal, sau chiar la intrarea într-un spaţiu verde. Cu ajutorul exemplarelor solitare se
poate închide o perspectivă sau se pot întrerupe liniile arhitecturale rigide ale unei clădiri.
Alegerea speciei este determinată şi de distanţa de la care este privit arborele
respectiv. Se recomandă ca speciile decorative prin frunze, flori sau fructe să se
amplaseze la o distanţă de maximum două ori mai mare decât înălţimea unui om, iar cele
decorative prin trunchi, coroană sau habitus să se amplaseze la o distanţă de peste trei ori
mai mare decât înălţimea privitorului.
Exemplarele folosite grupat pot fi dispuse în: rânduri, curtine, labirinturi, garduri
vii, grupuri, boschete, pâlcuri, masive.

Rândul de arbori este constituit de obicei din exemplare dintr-o singură specie,
dispuse la distanţe egale între exemplare (ritm simplu). În anumite situaţii dispunerea
exemplarelor poate fi realizată şi neuniform. Alternarea exemplarelor a două specii cu
habitusuri diferite prezintă o varietate pronunţată care poate fi folosită de la caz la caz.
 Curtina este o plantaţie dispusă pe un singur rând, constituită dintr-o singură
specie arborescentă sau arbustivă, cu exemplare foarte apropiate, obţinându-se în final un
perete verde.

Labirintul este constituit dintr-o reţea de curtine, ce are amenajate numeroase

poteci, de regulă bine întreţinute şi amenajate, şi chiar diferite dotări cu scop distractiv.
Ca regulă generală, curtinele care intră în componenţa unui labirint sunt întreţinute
periodic prin tundere.

Garduri vii sunt plantaţii din specii arbustive sau arborescente dispuse pe unul,
două sau trei rânduri, pe un contur drept sau sinuos, formate dintr-o specie, mai rar două
sau chiar trei, în aceste ultime cazuri, se aleg specii ce au creşteri şi comportament
similare sau apropiate..
După profil gardurile vii pot fi: netunse (profil liber), tunse (profil geometric)
respectiv paralelipiped, trunchi de piramidă, sau pot fi cu garduri vii cu exemplarele
având coroana dirijată. (gard belgian, sistemul Cossonet).
După înălţime, gardurile vii pot fi: foarte mici (borduri) h < 0,5 m,
mici cu h = 0,5 – 1 m,
înalte cu h = 1 – 3 m,
foarte înalte cu h > 3 m.
 După scop gardurile vii pot fi:
- garduri vii decorative, constituite din specii arbustive cu flori şi fructe
remarcabile prin frumuseţe sau prin efectul vizual, sau din specii cu lujeri subţiri şi
numeroşi, cu un aparat foliar bogat, şi cu o capacitate puternică de lăstărire, acestea fiind
folosite în spaţiile verzi de interes public;
- garduri vii de camuflare sau de mascare, constituite din specii arbustive şi
specii arborescente cu înălţimi diferite şi ramificare bogată de la nivelul solului, folosite
frecvent pentru estomparea efectului vizual negativ al diferitelor vecinătăţi indezirabile.
- garduri vii pentru protejare, formate din specii arbustive cu ghimpi şi spini, şi
coroană bogată, folosite ca garduri de limită, pentru limitarea accesului animalelor în
diferite zone sau chiar a oamenilor.

Grupurile de arbori şi arbuşti pot fi constituite din una sau mai multe specii, dar
se recomandă ca acestea să fie alcătuite din maxim două-trei specii. Se poate adopta şi
varianta unei diversităţi mari de specii, cu condiţia ca în fiecare sector al spaţiului verde
respectiv să predomine o anumită specie, care să constituie fondul principal, de preferat o
specie locală, iar gruparea exemplarelor lemnoase să se realizeze astfel încât să dea
impresia de natural, obţinându-se în acest fel unitatea în diversitatea compoziţiei.
În realizarea acestor grupuri se poate adopta şi soluţia combinării speciilor de
răşinoase cu cele de foioase, soluţie destul de controversată, astfel după unii autori prin
asocierea acestor două categorii de specii s-ar obţine un contrast neplăcut, după alţii s-ar
obţine o notă de veselie prin verdele crud sau verdele deschis al foioaselor în verdele trist
şi monoton al răşinoaselor. În orice caz, la combinarea răşinoaselor cu foioaselor în
cadrul grupurilor trebuie avut în vedere ritmul de creştere al speciilor alese şi distanţa la
care sunt dispuse exemplarele unele faţă de altele, pentru a se evita stânjenirea şi chiar
eliminarea unor specii de către altele.
Grupurile de arbori şi arbuşti sunt folosite în scop decorativ, sanitar, de apărare
împotriva vântului dominant, de mascare, de izolare vizuală şi fonică, pentru evidenţierea
unui anumit punct compoziţional sau pentru realizarea legăturii dintre două masive.
Un efect deosebit în realizarea grupurilor se obţine prin plasarea diferitelor grupuri
de foioase în planurile apropiate privitorului, şi folosirea răşinoaselor în planurile din
profunzime pentru a crea acel fundal închis la culoare, ce le evidenţiază pe primele. Ca
regulă se adoptă soluţia plasării într-o compoziţie a speciilor cu frunze mai deschise la
culoare în faţa speciilor cu frunze mai închise la culoare, astfel încât culoarea celor din
faţă este mai evidentă. În cazul plasării inverse a speciilor, cele cu frunziş mai închis vor
avea un contur mai evident, iar privirile vor fi atrase de speciile ce constituie fundalul,
mai deschis la culoare.
Un alt efect deosebit se obţine prin combinarea în acelaşi grup a exemplarelor de
înălţimi şi vârste diferite, nefiind indicată omogenitatea vârstelor şi înălţimilor dintr-un
grup. Pe lângă obţinerea înviorării peisajului, un alt mare avantaj al acestor tipuri de
grupuri, îl reprezintă faptul că exemplarele bătrâne sau debilitate din diferite cauze pot fi
înlocuite fără a fi sesizată lipsa lor.
La asocierea arborilor şi arbuştilor într-un grup se ţine cont şi de influenţa psihică
a formei coroanei asupra vizitatorului. Astfel, grupurile compacte de arbori şi arbuşti
imprimă ordine, solemnitate şi hotărâre, cele formate din specii cu port piramidal sau
conic dau impresia de stabilitate şi de înălţime, grupurile formate din exemplare cu
coroană sferică, tabulară sau umbrelată inspiră sentimente de calm, protecţie şi linişte,
fiind recomandate în zonele destinate odihnei pasive, în care sunt prezente multe bănci.
 Grupurile formate din exemplare dispuse liber inspiră sentimente de veselie,
incertitudine sau de eliberare iar cele formate din specii cu port columnar pot fi folosite
cu succes la colţurile clădirilor cu linii rigide şi monotone, pentru mascarea acestora.
În cazul clădirilor monumentale, pentru evidenţierea liniilor arhitecturale şi a
dimensiunilor impunătoare, se poate adopta soluţia plantării în jurul acesteia a unor
grupuri de arbori de talie mică sau mijlocie.
Ca număr se recomandă adoptarea unui număr impar de exemplare, şi dispunerea
acestora după diferite forme geometrice neregulate precum triunghi, patrulater sau
pentagon, poziţionându-se exemplarul sau exemplarele cele mai înalte în zona centrului
de greutate şi cele mai mici spre colţurile formei geometrice respective. În cazul
grupurilor formate doar din două exemplare, acestea trebuie să fie echilibrate ca înălţime
iar în cazul diferenţei de înălţime se poate realiza echilibrarea la nivelul volumului.

Un grup cu un efect deosebit se poate obţine prin folosirea în centrul acestuia a

exemplarelor arborescente, urmate de jur împrejur de exemplare arbustive de talie mare,
apoi de cele de talie mică, lângă care să existe grupuri de flori perene, tot acest ansamblu
fiind situat pe o suprafaţă largă de gazon bine îngrijit, existând în apropiere şi un luciu de
apă.

Boschetul reprezintă o variantă a grupului, reprezentând o grupare densă de arbori

şi arbuşti, dispuşi inelar, în scopul obţinerii unui spaţiu liniştit, destinat odihnei pasive,
care să confere vizitatorilor ce staţionează, protecţie împotriva soarelui şi vântului,
creându-se o stare de calma atmosferic.
Speciile lemnoase se dispun pe 1-2 rânduri circulare concentrice, urmate la
exterior de 1-2 rânduri circulare de exemplare arbustive dispuse în ordine descrescătoare
a înălţimii, pentru închiderea pe verticală a marginii boschetului. Un boschet prezintă 2-3,
în mod excepţional 4 intrări, iar în interior numeroase bănci, de regulă dispuse circular, în
centrul acestuia putând exista un element arhitectural (monument, statuie, fântână
arteziană).

Pâlcul reprezintă un grup mai numeros de arbori sau arbuşti, constituit dintr-una
sau mai multe specii. Aceste pâlcuri se amplasează în funcţie de circulaţia vizitatorilor şi
orientarea faţă de lumină, iluminarea din spate avantajând speciile cu frunziş închis
(molid, lemnul câinesc, cimişir, dârmox), iar iluminarea laterală avantajând pâlcurile
alcătuite din specii cu frunziş mai deschis la culoare (plopul, mesteacăn, pinul strob, pinul
silvestru).
Masivul este un arboret mai mult sau mai puţin compact, format dintr-una sau mai
multe specii arborescente şi arbustive. Masivul poate avea un profil vertical şi orizontal
geometric sau liber. În spaţiile verzi urbane (grădini, parcuri) masivele se situează spre
periferie, pentru realizarea protecţiei zonei verzi respective, pentru mascarea limitelor,
sau pentru realizarea unei cât mai bune izolări fonice a spaţiului verde respectiv.
La constituirea masivelor se recomandă folosirea de specii variate, pentru
obţinerea de arborete amestecate şi multietajate, cu scopul realizării funcţiei estetice cât
mai bine şi nu numai. La marginea masivului sau în luminişuri se pot folosi şi specii
decorative, adaptate condiţiilor locale, specii rezistente la vânt, la tasarea şi înţelenirea
solului, cu înflorire abundentă, cu fructe şi port interesante, şi care să introducă varietate
în monotonia exemplarelor din masiv.
În funcţie de speciile întâlnite în masive, acestea pot fi transparente sau opace.
Masivele transparente sunt cele lipsite de subarboret şi în care privirea poate pătrunde în
adâncime, creându-se impresia de monumentalitate.
Masivele opace sunt constituite atât din specii de arbori dispuse în unul sau mai
multe etaje dar şi din specii arbustive cu o densitate semnificativă, care limitează
priveliştea şi perspectiva.
Arbuştii pot fi distribuiţi neuniform astfel încât să se realizeze densităţi diferite la
nivelul ochiului privitorului, iar privirea să fie dirijată spre anumite perspective, sau
dimpotrivă să limiteze (oprească) privirea spre alte zone.

7.2. Instalarea vegetaţiei lemnoase

7.2.1. Perioada şi epoca de plantare

În spaţiile verzi urbane şi periurbane se recomandă ca vegetaţia lemnoasă să se

instaleze după trasarea căilor de circulaţie şi după terminarea executării unor construcţii,
pentru evitarea pagubelor provocate de către diverse utilaje.
În general, epoca de plantare se recomandă a fi primăvara, imediat după dezgheţul
solului, dar în funcţie de tipul de material săditor variază şi epoca de plantare. Astfel,
puieţii cu rădăcini nude se recomandă a fi plantaţi primăvara timpuriu şi chiar toamna,
însoţiţi de 1 tutore, puieţii cu rădăcini protejate, crescuţi în containere sau care sunt scoşi
cu balot de pământ primăvara sau de cu toamnă se pot planta în tot parcursul sezonului de
vegetaţie, cu condiţia ca balotul de pământ să fie menţinut tot timpul umed, de la
scoaterea din teren şi până la plantare. Totuşi, şi în acest caz perioada optimă de plantare
rămâne primăvara, urmată de toamnă. Uneori puieţii cu balot se sapă toamna târziu şi se
lasă în aşteptare până se produce îngheţul solului, după care se transportă la locul
definitiv în groapa pregătită în prealabil, în acest caz balul fiind îngheţat, se evită
ambalarea.

7.2.2. Vârsta, dimensiunile şi calitatea materialului de plantat

Vârsta, dimensiunile şi calitatea materialului de plantat se adoptă în funcţie de

categoria spaţiului verde şi de scopul urmărit prin instalarea vegetaţiei.
Astfel pentru aliniamentele stradale, înfiinţarea scuarurilor, a grădinilor botanice
sau a altor unităţi de spaţiu verde se folosesc exemplare de talie mare, ale căror
dimensiuni şi vârste trebuie să corespundă standardelor (respectiv stasului 5971/1992
privind puieţii de arbori şi arbuşti de talie mare). Acest STAS cuprinde 4 clase: calitatea
F – excepţională, a I-a, a II-a şi a III-a, la care sunt date înălţimea (cm) şi diametrul la
colet (cm).
Dacă se urmăreşte plantarea în spaţiile mari, largi, unde se doreşte realizarea unui
masiv, se folosesc puieţi de talie mică, dar şi acolo unde se doreşte realizarea de
completări dar nu cu efect imediat ci în perspectivă. Şi dimensiunile acestor puieţi sunt
date tot în STAS-uri.
 Ca regulă generală orice puiet, cu cât este mai mare şi cu cât are balul de pământ
mai mic sau chiar lipsă (rădăcini nude) cu atât mai mare este riscul de nereuşită. De
asemenea, cu cât plantarea acestora se realizează mai aproape de mustul zăpezii cu atât
şansele de prindere sunt mai mari.

7.2.3. Plantarea puieţilor

Procedeul de plantare utilizat în spaţiile verzi este cel de plantare în gropi, ale
căror dimensiuni variază în funcţie de vârstă, înălţimea şi grosimea la colet, a
materialului de plantat şi nu în ultimul rând de dimensiunea containerului sau a balului de
pământ.
Ca dimensiuni pentru materialul de plantat se recomandă:
- 0,30 (0,40) x 0,30 (0,40) m pentru puieţii de talie mică;
- 0,60 (0,70) x 0,60 (0,70) m pentru arbuşti (3-5 ani);
- 0,80 x 0,80 m pentru puieţi de talie mare (8-10ani);
- 1,0 x 1,0 m pentru puieţi mai mari de 10 ani şi plopi.
La exemplarele cu bal de pământ dimensiunile gropii vor depăşi cu 10-15 (20 cm)
dimensiunile balului.
Pentru gardurile vii se execută şanţuri de 0,5 (0,6) m adâncime în care se aşează
puieţii şi se acoperă cu pământ până la 2-3 cm deasupra coletului, se tasează uşor şi se
udă abundent.
Pentru plantarea exemplarelor de talie mare, datorită dimensiunilor, greutăţii şi
atenţiei deosebite ce o implică, sunt necesare mai multe operaţiuni:
- alegerea exemplarelor, fie dintr-o pepinieră, creată în acest scop, fie din natură,
în cel din urmă caz preferându-se exemplarele izolate, cu o coroană uniform dezvoltată,
cu ramuri până aproape de sol, cu sistemul radicular mai compact, situate în locurile
accesibile macaralei, camionului, remorcii, etc. Aceste exemplare se marchează şi li se
notează cu vopsea direcţia nordului, pe tulpină deasupra coletului.
- extragerea exemplarului se începe cu săparea unui şanţ în jurul tulpinii acestuia
la o distanţă de 8-10 ori mai mare decât diametrul tulpinii, şanţul va avea lăţimea de 40-
50 cm şi adâncimea 80-100 cm (se va încerca păstrarea a cât mai multe rădăcini), balul de
pământ se înfăşoară în pânză de sac, plasă de nylon sau de sârmă cu orificii mici sau
poate fi căptuşită cu diverse materiale;
- transportul se realizează cu camioane de tonaj corespunzător, ţinând cont că
greutatea unui exemplar de talie mare depăşeşte adesea 1-1,5 t, iar înălţimea 8-10 m. De
asemenea este necesară prezenţa unei macarale pentru a ridica şi coborî arborele.
- plantarea se realizează în gropi ce depăşesc cu 20 cm dimensiunile balului de
pământ. Este necesară înlăturarea învelişului balului de pământ, dar dacă este
biodegradabil acesta se poate lăsa. Se are grijă ca orientarea faţă de N să corespundă cu
cea iniţială. Se asigură stabilitatea fie cu un tutore sau cu ajutorul cablurilor ce se prind de
arbore cu manşon de cauciuc sau burete elastic şi de 3 ţăruşi bătuţi în pământ.
Uneori se recomandă tăierea sau scurtarea anumitor ramuri la plantare (doar la
speciile cu lăstărire viguroasă) pentru restabilirea echilibrului între capacitatea de
absorbţie a apei a rădăcinilor rămase şi transpiraţia parţilor aeriene ale puietului.
 7.2.4. Desimea culturilor

Desimea variază de la caz la caz, în funcţie de ceea ce se urmăreşte să se obţină.

Pentru realizarea de grupuri de arbori şi arbuşti uşor vizibile, care să realizeze în cel mai
scurt timp funcţiile atribuite se foloseşte un număr mare la unitatea de suprafaţă (100 -
400 puieţi de talie mare/ha), urmând ca mai târziu, în timp, să fie eliminate exemplarele
cu creştere lâncedă sau cele ce stânjenesc dezvoltarea altor specii.
Pentru realizarea gardurilor vii se ia în calcul vârsta (talia) puieţilor, numărul
rândurilor (1, 2 sau 3) şi înălţimea preconizată a gardului. Astfel, distanţa între
exemplarele de pe rând variază de la 0,25 m pentru gardurile vii cu înălţimea sub 1 m şi
cu 2 - 4 rânduri, până la 0,5 – 1,0 m la gardurile cu înălţimea peste 3 m cu 1, 2 sau 3
rânduri.

7.3. Îngrijirea vegetaţiei lemnoase în spaţiile verzi

7.3.1. Fertilizarea, irigarea şi întreţinerea solului

În foarte multe cazuri sunt necesare operaţiunile de mai sus pentru ca arborii şi
arbuştii să se dezvolte normal. Îngrăşămintele stimulează creşterea şi sporesc rezistenţa
plantelor la secetă, şi la atacul agenţilor dăunători biotici (insecte, ciuperci). Se aplică de
obicei îngrăşăminte complexe pe bază de N, P, K, cu o proporţie mai mare pentru unul
din cele trei elemente: N pentru creşterea vegetativă, P pentru creşterea rezistenţei faţă de
ger, secetă şi boli şi K pentru fotosinteză şi respiraţie.
Îngrăşămintele cu acţiune rapidă se vor aplica primăvara sau la începutul verii,
pentru a permite lujerilor să se lignifice până la venirea iernii. Aceste îngrăşăminte nu se
vor distribui dispersat, uniform, ci se vor poziţiona în gropi mici dispuse în zona
sistemului radicular, gropi din care substanţele se vor difuza în soluţia solului.
Se recomandă ca împrăştierea îngrăşămintelor să nu se realizeze pe suprafaţa
solului, iar administrarea acestora să se realizeze în strânsă legătură cu nevoile plantelor,
fiind necesară realizarea analizei solului respectiv, pentru a elimina riscul transformării
îngrăşământului în factor poluant. Se recomandă fertilizarea biologică bazată fie pe
îngrăşăminte naturale, fie pe capacitatea unor plante de a realiza micoze.
Irigarea se recomandă a se realiza în perioadele lipsite de precipitaţii, în medie de
două ori pe săptămână prin aspersiune, cu norme bine stabilite, timp de 2-4 ore. Solul se
mobilizează primăvara şi toamna, la o adâncime de 20-25 cm.

7.3.2. Tăieri de formare a coroanei

În spaţiile verzi realizate în stil geometric sau mixt se folosesc arbori şi arbuşti cu
coroană dirijată artistic, ce au un efect estetic deosebit. Aceste exemplare se amplasează
fie sub formă de garduri vii, fie în aliniamente sau ca exemplare solitare pe peluze,
partere, rânduri sau la încrucişarea aleilor.
Această tehnică de realizare a diferitelor forme artistice a fost folosită de romani,
reluată mai târziu în timpul Renaşterii, fiind dusă la extrem în arta topiară caracteristică
stilului geometric, în Franţa.
 În pomicultură se urmăreşte obţinerea unor forme cât mai pitice, cu ramuri cât mai
multe, cu fructificaţie cât mai abundentă.
În spaţiile verzi se urmăreşte atât obţinerea formelor geometrice precum cele
sferice, piramidale, columnare, cubice dar şi realizarea unor forme deosebite cum sunt:
- cordonul oblic bilateral (gard belgian)
- forma Cossonet
- forma literei „U”
- forma Verrier
- piramida
- vasul candelabru

Forma cordon oblic bilateral (gard belgian) se obţine prin plantarea în

aliniament a exemplarelor, la distanţa de 60 cm între ele, şi retezarea acestora la o
înălţime de 30 - 40 cm deasupra solului, rezultând astfel un trunchi vertical scurt.

Gard belgian

Din multitudinea de lăstari ce se formează în primul an, se aleg ultimii doi, formaţi
din doi muguri opuşi sau din doi muguri alterni cât mai apropiaţi (depinde de specia
aleasă). Aceste două ramuri se îndreaptă în direcţii contrare sub un unghi de 45o,
obţinându-se forma literei V, fiind fixate pe spaliere formate din 5-6 fire de sârmă
dispuse la 40-60cm unele de altele.
În primul an se suprimă lăstarii cu excepţia celor 2 palisaţi. În anii următori
prelungirile celor 2 braţe se scurtează la 40-50 cm, iar lăstarii de garnisire se ciupesc
repetat la 2-3 frunze. Pe măsură ce cresc, braţele fiecărui exemplar se întretaie cu braţele
exemplarelor alăturate, rezultând un gard continuu alcătuit din romburi.

Forma Cossonet se realizează tot în aliniament, dar exemplarele vor fi plantate la

distanţa de 2-2,5 m între ele. La exemplarele cu soţ, pe fiecare sârmă a spalierului se
fixează orizontal câte două ramuri opuse, iar la celelalte exemplare (fără soţ) se fixează
câte două ramuri opuse înclinate sub un unghi de 45o (între ele unghiul fiind de 90o).
Această operaţiune se realizează în dreptul fiecărei sârme.
Lăstarii laterali de pe ramuri se ciupesc, pentru realizarea unei bune garnisiri a
acestora. În final rezultă un gard format din „haşururi verzi”.
 Forma Cossonet

Coroană în forma literei „U” se poate obţine atât la exemplarele situate în

aliniament cât şi la exemplarele izolate.
Astfel, tulpina unui puiet se taie la 40 cm de la sol deasupra a doi muguri opuşi.
Din lujerii formaţi se lasă doar cei doi de la vârful axului, ceilalţi îndepărtându-se.
Aceştia se fixează iniţial pe spalier în poziţie orizontală, iar după ce au ajuns la 25-30 cm
lungime fiecare, se orientează vertical pe doi tutori.
În fiecare an aceşti doi lujeri se scurtează cu 30 - 40 cm iar lăstarii laterali se
ciupesc pentru realizarea garnisirii uniforme cu rămurele. Forma coroanei în „U” poate fi
şi „U” dublu.

Forma literei „U”

Realizarea coroanei în forma Verrier presupune obţinerea de exemplarele cu 4,

6 sau 8 braţe verticale, dispuse în acelaşi plan. Fiecare pereche porneşte din axul
principal, ce a fost retezat la 40, 80 sau 120 cm de la sol. Coroana formată, are forma
unui „U” dublu sau triplu.
Se poate obţine astfel: după plantare se scurtează axul la 40 cm de la sol, iar după
formarea lăstarilor se îndepărtează toţi, mai puţin 3 lăstari de la vârf care se orientează,
unul vertical pe un tutore şi ceilalţi doi pe orizontală în direcţii opuse, pe o sârmă
(spalier). La lungimea de 70 - 80 cm, aceştia se reorientează pe verticală cu ajutorul a doi
tutori. Următoarea pereche se formează în acelaşi mod, dar la o înălţime de 80-90 cm, cu
o deschidere a braţelor de 50 - 60 cm (sau 25 – 30 cm pentru perechea a III-a).

Forma Verrier

Formele piramidă şi vas candelabru se utilizează pentru exemplarele izolate

situate pe peluze şi în centrul rândurilor sau a parterelor din spaţii verzi amenajate în stil
geometric.
Piramida candelabru se realizează astfel: axul principal se fixează de un tutore, se
înlătură lăstarii, mai puţin trei lăstari de la bază care se direcţionează pe 3 sârme
orizontale dispuse la 120o una faţă de alta, la o înălţime de 30 cm. În al doilea an, aceşti
lăstari se scurtează la 30 cm, iar cei doi lăstari terminali, ai fiecărui lăstar principal se
orientează tot orizontal, sub un unghi de 60o între ei. După 30 cm, aceşti 6 lujeri se
redirecţionează pe 6 sârme oblice, fixate de ţăruşi şi de vârful tutorelui axului principal.
Anual lăstarii şi ramurile de garnisire se ciupesc repetat.
Vasul candelabru se deosebeşte de precedenta prin faptul că lipseşte axul principal
iar cele şase braţe (sau opt braţe) sunt fixate fiecare de câte un tutore vertical până la
completa îngroşare şi lignificare.
 Formele piramidă şi candelabru

Intervenţiile în coroană presupun înlăturarea ramurilor vătămate şi uscate sau

crescute defectuos, precum şi eliminarea diferitelor porţiuni pentru obţinerea unei forme
urmărite. Tot în această categorie intră şi tăierea în scaun, executată la o înălţime de 2-3
m (4 m), la exemplarele plantate în aliniament, pentru obţinerea unei forme sferice a
coroanei. Aceasta se execută anual la speciile ce formează lăstari viguroşi, de 1-2 m
lungime (Acer negundo, Populus sp.) Se execută primăvara devreme, mai rar toamna
târziu.

7.3.3. Tunderea gardurilor vii

Tunderea gardurilor vii se recomandă să se facă anual, pentru obţinerea de forme

geometrice dar şi pentru reglarea desimii lujerilor.
În primul an de la instalare, imediat după plantare se realizează o toaletare sumară
a exemplarelor, scurtându-se puieţii (lăstarii) prea înalţi sau ramurile rebele. Tunderea se
realizează începând cu al doilea an de la instalare, prima tundere realizându-se primăvara
timpuriu, la înălţimea de 20-25 cm, pentru a provoca lăstărirea abundentă a foioaselor sau
chiar a răşinoaselor (molid, tuie, ienupăr, tisă), cu specificaţia că la răşinoase această
înălţime se poate majora până la 40-50 cm, în funcţie de talia puieţilor folosiţi la plantat.
La sfârşitul verii se realizează o toaletare a gardului viu, prin scurtarea lujerilor prea
lungi.
Tunderea se execută în anii următori, la înălţimi din ce în ce mai mari cu un pas
anual de 30 cm (25 sau 40 cm) până se obţine înălţimea dorită. După atingerea înălţimii
dorite, tăierea se face cu cca. 0,5-1 cm mai sus faţă de anul precedent.
 Tunderea gardurilor vii se recomandă a se realiza în iunie, iulie, urmate de o
toaletare de toamnă sau de primăvară. În cazul în care un gard viu nu a fost tuns un an sau
doi, se recomandă tunderea acestuia primăvara timpuriu, înainte de intrarea speciei
respective în vegetaţie.
Gardurile vii îmbătrânite se întineresc prin recepare, urmate de operaţiunile
specifice tunderii unui gard viu.

Lăstarii obţinuţi prin recepare, sunt de regulă mult mai viguroşi, având creşteri
mult mai mari faţă de puieţii aceleaşi specii, compensând în câţiva ani lipsa vechiului
gard viu (cu un aspect necorespunzător) cu un gard viu reîntinerit şi cu o desime mult
superioară.

7.3.4. Rărirea culturilor

Rărirea diferitelor culturi (aliniamente, grupuri, masive) se realizează în funcţie de

gradul de dezvoltare al exemplarelor şi de densitate.
De obicei la instalarea unui arboret se plantează un număr mai mare de exemplare
pe unitatea de suprafaţă, pentru realizarea rapidă a stării de masiv şi implicit a efectului
decorativ. Rărirea se aplică şi în cazul în care s-a realizat un amestec de specii repede
crescătoare şi specii mai încet crescătoare.
După câţiva ani, exemplarele se stânjenesc reciproc şi îşi modifică portul
caracteristic pentru care au fost alese, rezultând în final o îngrămădire de exemplare, cu
coroane înghesuite. Se recomandă rărirea periodică, astfel încât la fiecare 4-10 ani (în
funcţie de specie) să se extragă până la 50% din exemplare, obţinându-se un număr optim
de exemplare, în cca. 20-30 ani.

7.3.5. Lucrări de îngrijire şi conducere a pădurilor de recreare

Operaţiuni culturale
Acestea presupun un sistem complex de lucrări şi intervenţii silvotehnice privind
dirijarea dezvoltării pădurii de la întemeiere până la exploatare, în vederea îndeplinirii în
cât mai bune condiţii a funcţiilor atribuite.
Prin aceste operaţiuni culturale se urmăreşte ameliorarea compoziţiei,
îmbunătăţirea stării fitosanitare, reducerea consistenţei, reglarea diferitelor raporturi (inter
şi intraspecifice), stimularea creşterii şi dezvoltării arborilor valoroşi, mărirea efectului
decorativ al unor exemplare.
În faza de desiş se aplică degajările (în arboretele amestecate) şi depresajul (în
arboretele pure), cu o periodicitate de 3-5 ani.
În faza de nuieliş-prăjiniş se aplică curăţirile (de la elagaj – la diametrul mediu de
10 cm), pentru înlăturarea exemplarelor necorespunzătoare ca specie şi conformare, cu o
periodicitate de 3-5 ani, respectiv atunci când se realizează consistenţa plină.
Răriturile se efectuează în stadiul de păriş (diametru mediu 10-20 cm) cu o
periodicitate de 4-6 ani, la codrişor şi codru mijlociu la un interval de 6-10 ani şi
încetează cu 10-20 ani înainte de exploatabilitate.
Se aplică rărituri mixte sau combinate, în pădurile echiene de codru şi crâng, prin
care se elimină exemplarele dăunătoare din plafonul inferior şi superior ce împiedică
creşterea şi dezvoltarea arborilor de viitor, respectiv cei mai valoroşi ca specie şi
conformare.
În pădurile de recreare se urmăresc anumite particularităţi:
- la deschiderea perspectivelor se înlătură exemplarele care stânjenesc privirea
spre obiectivul vizat;
- se urmăreşte înlăturarea lăstărişurilor (seminţişurilor naturale din lungul
cărărilor, potecilor şi drumurilor) ce apar monotone şi dau impresia de îngustare;
- se realizează din loc în loc nişe sau porţi de intrare spre interiorul arboretului (în
cazul degajărilor şi depresajului) mai ales la întretăierea aleilor şi a drumurilor, în
apropierea locurilor de staţionare;
- monumentalitatea unor arbori (în pădurile de codru grădinărit) nu trebuie
marcată de lăstăriş sau alte tufe, astfel încât se deschid perspective spre astfel de arbori;
- materialul rezultat nu se recoltează, se mărunţeşte şi se răspândeşte pe suprafeţe
cât mai mari, în nici un caz nu se depozitează sub formă de grămezi, fiind inestetice.

Elagajul artificial presupune îndepărtarea ramurile uscate sau chiar verzi de până
la 6 cm, pe o înălţime de 6-12 m de la bază, din 3-6 (10) ani. Scopul este de a înlătura
efectul negativ imprimat de crengile uscate şi de deschidere a perspectivelor, a unor
poteci.

Emondajul reprezintă înlăturarea crăcilor lacome apărute din muguri dorminzi, în

condiţii nefavorabile de vegetaţie.
 Lucrările de igienă presupun extragerea arborilor uscaţi, bolnavi, rupţi sau
doborâţi, pentru menţinerea unei stări fitosanitare cât mai bune în arboret.

7.3.6. Regimuri şi tratamente

În ţara noastră peste 86% din păduri sunt încadrate în regimul codrului (răşinoase,
amestecuri de fag cu răşinoase, făgete, marea majoritate a pădurilor cu cvercinee, păduri
de plopi euroamericani). Pădurile de codru se pretează la diferite tratamente, respectiv
modul în care se face exploatarea şi se asigură regenerarea pădurii în cadrul aceluiaşi
regim, în vederea atingerii unui anumit scop. Anumite tratamente sunt specifice
diferitelor tipuri de păduri cu rol de producţie.
Pădurile tratate în codru grădinărit dispun de un mediu foarte bogat, cu foarte
multe nişe ecologice. Astfel de păduri oferă posibilitate ideală pentru odihnă recreativă şi
pentru plimbări, dar pentru oameni antrenaţi, deoarece circulaţia este complicată
(seminţiş, buruieni).
În funcţie de activităţile ce urmează a fi desfăşurate, de speciile forestiere folosite
sau prezente, de regimul adoptat şi respectiv de vârsta exemplarelor, se pot adopta
diferite tratamente.
 Cap. VIII. SPECIILE FLORICOLE ÎN SPAŢIILE VERZI

8.1. Criterii de alegere a speciilor

Speciile floricole prin habitus, frunze şi flori alcătuiesc un decor temporar, al

sezonului de vegetaţie, constituind elementul principal al varietăţii zilnice a unui spaţiu
verde. Acestea joacă un rol psihologic fundamental, în sensibilizarea oamenilor la
frumos, contribuind la crearea climatului de relaxare şi odihnă pe care-l caută omul într-
un spaţiu verde. Orice ambianţă artificială este mai plăcută atunci când sunt prezente
florile.
Caracterul decorativ al plantelor floricole este dat atât de exemplarul luat separat
cât şi de combinaţia dintre exemplarele din aceeaşi specie sau din specii diferite.
La alegerea speciilor se au în vedere diferite criterii precum:
- înălţimea,
- forma tulpinii (portul),
- forma, culoarea şi mărimea frunzelor,
- culoarea, forma, mirosul şi modul de asociere ale florilor,
- forma şi culoarea fructelor,
- ciclul de viaţă,
- cerinţe faţă de diferiţi factori climatici şi edafici.

8.1.1. Înălţimea tulpinii

După înălţimea tulpinii se deosebesc:

- specii de talie mică 5 – 20 (25) cm, precum Crocus sp., Galanthus sp., Narcissus
sp., Hyacinthus sp., Muscari sp., Lobelia sp. Acestea se folosesc grupat, în planul
apropiat de privitor, în componenţa bordurilor, covoarelor, în marginea rondurilor sau
rabatelor, precum şi în mozaicuri.
- specii de talie mijlocie 20 (25) – 50 (60) cm, precum specii ale genurilor: Petunia
sp., Tagetes sp., Ageratum sp., Salvia sp., Tulipa sp., Calistephus chinensis. Acestea se
folosesc pentru rabate, partere, platbande sau grupuri pe peluze.
- specii de talie mare, peste 50 (60) cm, precum specii din genurile: Lilium sp.,
Malva sp., Gladiolus sp., Tulipa sp., Delphinium sp. Se folosesc adesea izolat sau în
constituirea gardurilor vii, a rabatelor pe peluze, în faţa speciilor arbustive sau
arborescente.

8.1.2. Portul plantelor

Portul plantelor este dat de forma tulpinilor, a modului de creştere şi ramificare,

respectiv de orientarea în spaţiu a acesteia. În acest sens se deosebesc:
- sp. cu port târâtor (sau pendent) - Tropaeolum majus, Tradescantia sp., Sedum
sp, Saponaria ocymoides.;
- sp. cu aspect de perniţă – Gypsophylla repens, Aubrieta sp., ;
- sp. cu tulpini ramificare, cu aspect de tufă - Tagetes sp., Salvia splendens,
Ageratum mexicanum sp., Alyssum sp.;
 - sp. cu tulpini simple, erecte Impatiens sp., Papaver sp., Ricinus sp., Tulipa sp.,
Lilium sp., Delphinium sp.;
- sp. cu tulpini volubile - Ipomea purpurea, Humulus lupulus,
- sp. cu tulpini căţărătoare - Lathyrus sp,

8.1.3. Forma, culoarea, mirosul şi modul de dispunere al florilor

Culoarea – este impusă în general de petale, ce pot avea suprafaţă lucioasă sau
mată, în cazul petalelor tomentoase. Unele flori pot avea culori diferite din momentul
deschiderii până la ofilirea acestora, la nu-mă-uita (Myosotis alpestris) şi mierea ursului
(Pulmonaria sp.) aceasta se schimbă de la roz-liliachie, la început, până la albastru, la
caprifoi (Lonicera japonica) de la alb la gălbui, la unii trandafiri de la galben la roz şi
apoi la cărămiziu. Nuanţa culorii poate fi diferită, la florile simple poate fi pală,
translucidă iar la cele invoalte mai pronunţată. Unele flori au şi caliciu şi receptaculul
colorate având un efect cromatic sporit (Salvia glutinosa).
Forma florilor poate fi deosebită precum cele de gura leului, creasta cocoşului,
clopoţei, moţul curcanului, lalelele papagal, recomandându-se a se folosi în planul
apropiat. Simetria florii poate fi actinomorfă sau zigomorfă.
Mirosul plăcut al florilor impresionează în mod deosebit. Aceste specii se vor
amplasa în locurile destinate odihnei pasive (bănci, chioşcuri pentru odihnă), a staţionării,
în jurul teraselor, locurilor pentru sporturile uşoare. Speciile cu flori parfumate pe timpul
zilei, precum verbena şi crinii, se vor combina cu specii cu flori parfumate seara, precum
regina nopţii şi micsandrele.

8.1.4. Forma, mărimea şi culoarea frunzelor

În general, frunzele apar înaintea florilor şi dispar după ofilirea florilor (cu mici
excepţii), perioadă în care îşi îndeplinesc rolul lor decorativ. Sunt specii la care valoarea
decorativă este dată tocmai de forma, mărimea şi culoarea frunzelor, florile fiind
nesemnificative.
Astfel, sunt plante cultivate la umbră: Asarum sp., Polygonium sp., specii de ferigi
dar şi numeroase specii cultivate în locuri foarte însorite: Sedum sp., Sempervivum sp.,
Portulaca sp., Agave sp..
Numeroase sunt şi speciile anuale utilizate cu precădere în alcătuirea mozaicurilor
pentru forma, culoarea şi abundenţa frunzelor, dublate de portul târâtor sau sub formă de
mici tufe. Culorile acestora variază de la verde crud la verde închis, galben, roşu grena,
argintiu sau cenuşiu, la diferite combinaţii precum cele cu frunze variegate (Coleus sp.,
Pyrethrum sp., Iresine sp., Begonia sp.).
Aspectul decorativ de ansamblu este dat adesea de combinaţia dintre flori şi
frunze, astfel la trestia indiană (Canna indica) frunzele pot fi de la verde crud la roşu sau
grena, la soiurile de begonii (Begonia semperflorens) întâlnindu-se verde, roz, roşu sau
grena. Unele frunze sunt mari, altele sunt mici şi mărunte, iar altele puternic fidate, cu
segmentele filiforme.
 8.1.5. Forma şi culoarea fructelor

Forma şi culoarea fructelor au o importanţă foarte redusă la majoritatea speciilor

floricole ierboase deoarece după ofilire, florile se îndepărtează. În unele situaţii, cum este
cazul la răchiţelelor (Impatiens balsamina) fructele sunt interesante (fructe pleznitoare)
atrăgând copii, iar la păpădie (Taraxacum officinale) fructele sunt atrăgătoare, fiind o
sursă de amuzament pentru copii. Moţul curcanului (Amaranthus sp.) are fructe
persistente şi decorative. Begonia (Begonia semperflorens) are fructele de tip capsulă,
fiind aripate, de culoare roşie sau roză, menţinând efectul decorativ, ca o continuare a
florilor.

8.1.6. Ciclul de viaţă

După ciclu de viaţă speciile floricole se împart în:

Plante anuale – speciile care îşi desfăşoară ciclul complet pe parcursul a câtorva
luni eşalonate într-un singur sezon de vegetaţie.
Seminţele acestor specii fie vor fi semănate în răsadniţe sau solarii, iar răsadurile
vor fi transplantate la loc definitiv, fie vor fi semănate la loc definitiv după trecerea
îngheţurilor târzii.
După rezistenţa la frig plantele anuale pot fi:
- plante anuale rustice, care se seamănă în câmp deschis prin martie–aprilie;
- plante anuale semirustice (Begonia sp., Zinnia sp.) nu rezistă la gerurile târzii şi
se seamănă în sere sau răsadniţe reci sau afară excepţional în luna mai după îngheţurile
târzii;
- plante anuale sensibile (Celosia sp., Cineraria sp., Calceolaria sp.) se seamănă
în sere calde, transplantându-se în câmp deschis înainte de înflorire, vara.

Pentru prelungirea perioadei de înflorire se recomandă îndepărtarea lujerilor cu

flori ofilite, pentru stimularea celei de a II-a înfloriri şi chiar a III-a.

Plante bienale – speciile care îşi desfăşoară ciclul complet pe parcursul a câtorva
luni eşalonate pe două sezoane de vegetaţie. Seminţele se seamănă în iulie-august în
spaţii adăpostite, răsadurile se plantează la loc definitiv toamna, iar primăvara vor înflori.
 Plante perene – speciile care rezistă cu ajutorul diferitelor organe subterane
precum bulbi, rizomi, tuberobulbi, rădăcini tuberizate şi care înfloresc şi fructifică an de
an.
Plantele perene pot fi: hemicriptophite – ce supravieţuiesc prin mugurii de la colet
protejaţi de resturile moarte ale plantei (Aconitum sp., Aquillegia sp., Chysanthemum sp.,
Gypsophyla sp., Hosta plantaginea, Papaver orientalis); geophite – ce au bulbi,
tuberobulbi, rizomi, rădăcini tuberizate.
Acestea pot fi rustice (Anemone sp., Convallaria majalis, Hyacinthus orientalis,
Iris sp., Lolium sp., Narcissus sp.) respectiv speciile ce rezistă iarna în teren descoperit,

sau semirustice (Canna indica, Dahlia sp., Gladiolus sp., Polyanthes sp.) respectiv
speciile ale căror organe subterane trebuie păstrate iarna în spaţii adăpostite (pivniţe,
cămări, depozite) ferite de îngheţ (4-10 oC).

8.1.7. Modul de utilizare

Speciile floristice se vor alege întotdeauna luând în considerare particularităţile

biologice ale acestora precum şi cerinţele plantelor faţă de condiţiile staţionale. Speciile
floricole pot fi folosite, în general, pentru:
- decorarea spaţiilor verzi, ca exemplare izolate sau în grupuri în componenţa
platbandelor, bordurilor, rabatelor, covoarelor, rondurilor, mozaicurilor, în lungul apelor
sau pe luciul lor, pe stânci sau pajişti;
- decorarea balcoanelor, ferestrelor, jardinierelor, teraselor, atunci când sunt
plantate în diverse suporturi;
 - decorarea stâlpilor, pergolelor, treiajelor, zidurilor, chioşcurilor;
- ca flori tăiate, în arta buchetieră sau a aranjamentelor florale.

8.2. Asocierea speciilor floricole

Asocierea speciilor se va face cu foarte multă grijă avându-se în vedere: ciclul de

viaţă, înălţimea plantelor, perioada şi durata de înflorire, forma şi culoarea florilor,
mărimea, forma şi nuanţa frunzelor.

Monoculturile se realizează cu specii cu înflorire îndelungată şi bogată, de talie

înaltă (Phlox paniculata, Rudbekia sp.), mijlocie (Petunia sp., Tagetes sp., Antirrhinum
majus) sau mică (Lobularia maritima, Ageratum mexicanum „nana”, Portulaca
grandiflora). Monoculturile pot avea una sau mai multe culori.
Aceste monoculturi se realizează în funcţie de ambient, astfel încât în apropierea
clădirilor cu faţade complicate (cu multe detalii şi culori) se recomandă să se utilizeze
monoculturi dintr-o specie cu o singură culoare a florilor, iar dacă elementele unei
construcţii sunt simple, acestea vor fi puse în valoare prin diversitatea de culori ale
florilor aceleiaşi specii.
Culturi combinate
În funcţie de ciclul de viaţă se pot asocia fie numai plante anuale, fie numai specii
perene, fie mixt. Culturile cu plante anuale, au o perioadă mai îndelungată asigurată cu
flori, fiind amplasate în locuri intens frecventate.
Culturile cu plante perene au o perioadă mai scurtă de înflorire, perioadă avansată
sau devansată de condiţiile atmosferice din acel an. Aceste masive de plante perene
constituie o pată verde timp de mai multe luni, dar au perioadă de înflorire relativ scurtă
(15-20 zile) – lalele, narcise, ghiocei, crizanteme, stânjenei, bujori. Marele avantaj al
acestor culturi este acela că rezistă mai mulţi ani, fiind eliminat semănatul şi plantările
anuale, costisitoare, specifice plantelor anuale.
O combinaţie foarte reuşită o constituie asocierea speciilor anuale cu cele perene
sau bienale (masive mixte). Acestea sunt constituite prin suprafeţe cu plante perene,
asociate după înălţime şi epocă de înflorire, printre care se introduc plante anuale,
destinate să completeze cromatica din afara perioadelor de înflorire ale speciilor perene,
în special lunile de vară.
În ceea ce priveşte înălţimea speciilor, nu se vor amesteca intim niciodată specii de
înălţimi diferite, deoarece indivizii mari îi vor înăbuşi pe cei mici şi cu siguranţă speciile
de talie mică nici nu vor fi observate.
Acest tip de amestec intim se poate accepta în cazul în care se combină o specie
perenă de talie mare şi care are o perioadă relativ scurtă de vegetaţie şi care nu
stânjeneşte prin habitus cu o specie anuală bienală sau perenă de talie mică, cu port de
tufă sau covoraş, sau care prin abundenţa de exemplare plantate să realizeze efectul de
covor. Aceste două specii trebuie să se suprapună ca perioadă de înflorire. De exemplu un
soi înalt sau mijlociu de lalea (Tulipa gesneriana) cu un soi unicolor de pansele (Viola x.
witrockiana), muscari (Muscari sp.), bănuţi (Bellis perennis), narcise (Narcissus sp.), nu-
mă-uita (Myosotis sp.).
Speciile de talie diferită se vor dispune ordonat, în trepte, instalând specii de talie
mică în prim plan, continuând cu cele de talie mijlocie şi cel de talie mare în planul
îndepărtat sau în mijlocul compoziţiei (ronduri, rabate, partere). În funcţie de perioada şi
durata de înflorire se recomandă asocierile între specii perene cu înflorire timpurie
(Tulipa, Hyacinthus, Narcissus, Crocus, Galanthus) sau bienale (Primula, Viola,
Myosotis, Bellis) cu speciile anuale, cu înflorire din aprilie-mai până în octombrie-
noiembrie. Uneori după înflorirea speciilor de primăvară şi vară se execută şi o a treia
plantare, cu specii ce înfloresc toamna (crizanteme, brumărele).
În general, la asocierea speciilor se are în vedere crearea unei mase compacte de
culoare, alegându-se specii cu perioade cât mai lungi de înflorire, cu o tonalitate a culorii
uniformă şi pură.

8.3. Instalarea speciilor floricole

8.3.1. Pregătirea solului destinat culturii florilor

În general în funcţie de solul avut la dispoziţie se aplică şi lucrările generale de

pregătire a solului: arat, desfundat, mărunţirea bulgărilor, nivelat, modelarea terenului,
mobilizarea superficială a solului.
În cultura speciilor floricole se ţine cont de particularităţile biologice şi
agrotehnice ale acestora. În multe situaţii terenurile în care urmează să se instaleze
speciile floricole, nu prezintă un strat de sol fertil corespunzător, fiind necesară
împrăştierea unui strat de pământ corespunzător din punct de vedere al proprietăţii sale
fizice şi chimice (afânare, permeabilitate, structură, textură, elemente nutritive, pH,
capacitate de reţinere a apei).
Fiecare specie preferă un anumit tip de sol, aceste tipuri de sol fiind cunoscute în
horticultură sub diferite denumiri:
- pământuri cu textură grea – preferate de specii cu sistem radicelar puternic sau cu
rădăcini groase suculente (Lilium sp., Amaryllis sp., Iris sp., Dianthus sp., Cheiranthus
cheiri);
- pământuri cu textură uşoară (pământul de frunze, de turbă) - pentru plantele cu
rădăcini mai subţiri, superficiale (Primula sp., Asparagus sp., ferigi);
- pământuri cu textură mijlocie – suportate bine de majoritatea speciilor.
După valoarea pH-ului, se deosebesc:
- soluri neutre – majoritatea solurilor,
- soluri acide – (Coleus sp., Erica sp., Tradescantia sp., Calluna vulgaris),
- soluri alcaline – (Anemone sp., Asparagus sp., Gladiolus sp., Dianthus sp).
În funcţie de sol, pH-ul acesta se poate corecta prin aplicarea diferitelor
amendamente.
În horticultură există numeroase tipuri de soluri preparate prin diferite combinaţii
şi care pot să asigure plantelor o nutriţie corespunzătoare. Cele mai frecvent folosite
sunt: mraniţa, ţelina, compostul de grădină, de răsadniţă, pământul de frunze, pământul
de ace de răşinoase, pământul de turbă, pământul de ericacee, pământul de pădure,
pământul de lemn, la care se poate adăuga şi muşchiul de copac, rădăcinile de ferigă şi
nisipul.
Acestea se deosebesc prin pH, conţinutul de substanţe nutritive, textură, etc.
Datorită costurilor destul de ridicate pentru pregătirea şi manipularea acestor pământuri,
s-a căutat obţinerea unui pământ universal indicat pentru toate culturile. Astfel s-au
obţinut diferite amestecuri dintre pământul lutos, perlit şi turbă în diferite proporţii, bine
organizate, la care se adaugă îngrăşăminte corespunzătoare, în funcţie de vârsta plantelor
(stadiul de dezvoltare) şi cerinţele acestora.
 8.3.2. Instalarea plantelor floricole în spaţiile verzi

Plantarea reprezintă operaţiunea prin care exemplarele tinere (răsadurile) de plante

anuale, bienale sau perene sunt instalate în terenul atribuit lor, unde se vor dezvolta şi
înflori.
Epoca de plantare diferă de la specie la specie în funcţie de ciclul de viaţă şi de
cerinţele faţă de factorul căldură.
La începutul primăverii se plantează răsadurile plantelor bienale sau speciile
perene care se înmulţesc prin separarea organelor subterane şi care nu şi-au început
dezvoltarea.(Iris sp., Hemerocallis sp., Hosta plantaginea, Lilium sp.).
În aprilie se pot planta speciile anuale care nu sunt pretenţioase la căldură
(Dianthus, Mathiola, Calendula) sau cele perene semirustice (Gladiolus sp.). În luna mai
se plantează plantele anuale sau perene sensibile la temperaturi scăzute şi iubitoare de
căldură (Canna, Impatiens, Amaranthus).
În iunie se plantează plantele perene crescute la ghiveci, ce pot sta vara în teren
descoperit (Amaryllis, Fuchsia, Begonia). Toamna (septembrie-octombrie) se instalează
răsadurile speciilor bienale ce vor înflori primăvara timpuriu (Bellis, Viola, Dianthus,
Myosotis).
Tot toamna se despart speciile cu rizomi sau rădăcini tuberizate, această operaţie
fiind indicată în repausul vegetativ (Iris, Paeonia). În octombrie-noiembrie se plantează
bulbii speciilor perene de primăvară precum Tulipa, Hyacinthus, Crocus, Muscari,
Narcissus, Galanthus, astfel încât până la venirea îngheţului la sol, bulbii acestora să se
înrădăcineze.

8.3.3. Distanţa de plantare

Diferă şi se stabileşte în funcţie de înălţimea speciilor respective şi de habitusul

acesteia astfel încât să nu rămână spaţii libere între ele, dar nici să se stânjenească
reciproc. Distanţa variază de la 5 cm până la 100-150 cm între exemplare. La speciile cu
dezvoltare pe verticală se adoptă o distanţă de plantare de cca. ½ din înălţimea medie la
maturitate a speciei respective.
La speciile cu dezvoltare sub formă de tufă se adoptă o distanţă de plantare mai
mare de ½ şi mai mică decât înălţimea medie a speciei.
La speciile ce se dezvoltă sub formă de covoare (Lobelia, Alyssum, Sedum)
distanţele pot fi mai mari, comparativ cu înălţimea plantei, astfel încât exemplarele să
realizeze relativ repede starea de masiv.
La plantare, alveola (gropiţa) executată cu plantatorul trebuie să corespundă
sistemului radicelar al plantei sau dimensiunii suportului în care s-a dezvoltat până atunci
(la răsaduri) şi să asigure acesteia stabilitatea, până la dezvoltarea de noi rădăcini în noul
teren.
După plantare terenul se udă abundent şi se acoperă cu un strat de mraniţă
mărunţită, de cca. 2 – 2,5 cm grosime, pentru păstrarea umidităţii şi pentru evitarea
formării crustei. Plantarea se execută din centrul unei compoziţii spre margine.

Transplantarea reprezintă operaţiunea de mutare a plantelor mature de pe un

teren de cultură pe altul. La speciile perene, transplantarea apare necesară atunci când
datorită înmulţirii naturale ale plantelor, spaţiul devine insuficient, acestea stânjenindu-se
în dezvoltare. Uneori transplantarea este necesară şi din motive fitosanitare.
În funcţie de specie şi de rapiditatea acesteia de creştere şi înmulţire vegetativă,
transplantarea se realizează la intervale de 3-10 ani.
Epoca de transplantare cea mai indicată este la sfârşitul sezonului de vegetaţie,
când plantele nu suferă deloc. Primăvara şi chiar primăvara devreme foarte multe plante
încep să-şi formeze rădăcini noi, intrând mai devreme în vegetaţie, iar dacă sunt
stânjenite sau deranjate, unele nu mai înfloresc în acel an.

8.4. Îngrijirea plantelor floricole

Îngrijirea plantelor floricole cuprinde o serie de lucrări, obligatorii sau facultative,

cu rolul de a obţine plante viguroase, cu înflorire abundentă sau cu diferite caracteristici
decorative deosebite. În această categorie intră următoarele lucrări:
- suprimarea părţilor aeriene,
- tunsul plantelor,
- tutorarea şi palisarea,
- înlocuirea speciilor în timpul sezonului de vegetaţie,
- aplicarea îngrăşămintelor,
- irigarea,
- mobilizarea solului şi combaterea buruienilor,
- combaterea dăunătorilor biotici,
- pregătirea pentru iarnă

Suprimarea părţilor aeriene se realizează pentru:

- obţinerea unor forme caracteristice,

- reglementarea înfloritului,
- stabilirea unui echilibru între părţile aeriene şi cele subterane.

Se aplică diferenţiat în funcţie de specie şi caracteristicile acesteia, de perioada

înfloririi, dar şi în funcţie de capacitatea de refacere a plantei. Astfel la speciile care
înfloresc primăvara devreme, această operaţie se aplică după trecerea florilor şi vestejirea
părţilor aeriene, la speciile perene cu înflorire de vară sau de toamnă părţile aeriene se
înlătură primăvara devreme. În funcţie de organele aeriene înlăturate se deosebesc:
ciupitul, copilitul, bobocitul, suprimarea tijelor florale vestejite.

Ciupitul reprezintă înlăturarea mugurelui terminal fie al tulpinii principale, fie al

tulpinilor sau lujerilor laterali cu creştere viguroasă, pentru a genera creşterea mugurilor
laterali inferiori. Scopul ciupitului este fie obţinerea de tufe bogate sau garnisirea unor
ramificaţii, fie stimularea ramificării la unele specii ce se ramifică greu. Ciupitul se
execută cu unghia, la 2-3 mm deasupra celei de a III-a până la VI-a pereche de frunze
(sau nod) pornind de la bază sau de la ultima ramificaţie.
Pentru obţinerea de tufe bogate, această lucrare se poate aplica de 2-3 ori pe
sezonul de vegetaţie. Ciupitul determină o întârziere a înfloririi, de aceea este necesar ca
ultima operaţie de ciupit să se desfăşoare astfel încât să existe suficient timp pentru
formarea de muguri floriferi şi pentru înflorire. Se aplică la crizanteme, urzicuţă (Coleus
sp.), Petunia sp., Pelargonium sp., hortensie, gura leului).

Copilitul presupune înlăturarea tuturor lăstarilor de la bază (lăstari laterali) în

stadiul în care sunt ierbacei, pentru obţinerea unei singure tulpini neramificate, de obicei
terminată cu o floare (crizanteme, garoafe).

Bobocitul (butonatul) presupune înlăturarea bobocilor laterali, la plantele care

formează concomitent mai multe flori în vârful tulpinilor principale sau laterale şi se
aplică în scopul de a se obţine flori solitare, de dimensiuni mai mari (crizanteme,
trandafiri, bujori, garoafe, ochiul boului). Se poate realiza şi prin înlăturarea bobocului
principal atunci când acesta este rău conformat, pentru promovarea unui boboc lateral
mai viguros, în acest caz întârziindu-se înfloritul.
 Suprimarea tijelor florale vestejite se realizează pentru înlăturarea aspectului
inestetic al acestora dar şi pentru stimularea unei noi înfloriri.. Nu se aplică la speciile cu
fructe decorative sau la exemplarele de la care se vor recolta seminţe.

Tunsul plantelor se aplică la speciile de mozaic sau la speciile folosite pentru

borduri şi garduri vii, la care trebuie menţinută o anumită formă şi înălţime. Prin această
operaţiune se înlăturată toate părţile supraterane la o anumită înălţime, cu 1-3 cm mai
mare de tunsul precedent. Această operaţie se repetă la 10-15 zile la plantele de mozaic şi
mai rar la cele de bordură şi garduri vii.

Tutorarea şi palisarea se realizează la speciile urcătoare, sau la speciile de talie

mijlocie sau înaltă, cu tulpini subţiri care nu se menţin în poziţie verticală, mai ales în
perioada de înflorire abundentă.

Tutorii pot fi din lemn, trestie, mase plastice, metal de dimensiuni şi tipuri diferite, în
funcţie de specia respectivă, dar se are în vedere ca acestea să nu fie exagerate sau
inestetice (Clematis, Lathyrus, Ipomea). Unele specii pot fi susţinute prin reţele de fire
(nailon sau sfoară) reţele ce pot fi ridicate odată cu dezvoltarea tulpinilor florifere
(gladiole, dalii).
 Înlocuirea speciilor în timpul sezonului de vegetaţie
Ca regulă generală, la amenajarea florală a unui spaţiu verde se propun specii (2-3
specii pe aceeaşi suprafaţă) ale căror perioade de înflorire se succed, pentru a se realiza
un efect estetic pe o perioadă cât mai mare. Pentru aceasta speciile se vor înlocui unele cu
altele, după trecerea perioadei de înflorire, excepţie făcând speciile perene cu bulbi
(zambile, lalele, ghiocei, narcise, brânduşe de primăvară) ce înfloresc primăvara devreme
şi care pot rămâne în sol 2-3 ani.
Exemplarele speciilor necesare înlocuirii se pregătesc din timp în zone speciale
(răsadniţe, sere, solarii, pepiniere) şi se transplantează cu tot cu balot de pământ.
Plantările repetate şi valoarea materialului sunt costisitoare, fapt ce determină folosirea
speciilor perene în proporţie însemnată în diferite compoziţii floristice.

Aplicarea îngrăşămintelor
Există mai multe tipuri de îngrăşăminte: organice, chimice, microbiologice.
Îngrăşămintele organice sunt cele mai recomandate, deoarece conţin aproape toate
elementele indispensabile plantelor. Singurul inconvenient al unora este mirosul neplăcut
pe care-l degajă şi aspectul inestetic. În această categorie intră: excrementele de
mamifere, de păsări, mustul de bălegar, făina de oase, făina şi rosătura de coarne, etc.
Îngrăşămintele organice pot fi aplicate în formă solidă, după o prealabilă uscare şi
mărunţire, concomitent cu lucrarea de pregătire a solului sau în formă lichidă, obţinându-
se soluţii prin fermentarea, timp de două săptămâni, a îngrăşămintelor organice solide, la
care se adaugă apă, uneori superfosfat, cenuşă. Aceste soluţii sunt foarte concentrate şi se
diluează înainte de folosire cu apă în proporţie de: 1:10; 1:20; :30.
Îngrăşămintele chimice pot fi bogate în azot: sulfatul de amoniu, azotatul de
amoniu, carbonatul de amoniu sau cianamida de calciu; bogate în fosfor: superfosfatul
simplu sau dublu; bogate în potasiu: sarea potasică, clorura de potasiu, sulfatul de
potasiu. Acestea se aplică odată cu lucrarea solului sau ca îngrăşăminte stadiale în timpul
sezonului de vegetaţie. În funcţie de fiecare tip de îngrăşământ se aplică anumite doze.
Îngrăşăminte microbiologice se prezintă sub forma unor soluţii ce conţin anumite
culturi de microorganisme (bacterii, ciuperci), riguros selecţionate, cu valenţe simbiotice,
ce au ca efect îmbunătăţirea microflorei solului pentru realizarea unui circuit optim al
elementelor minerale şi organice.
Îngrăşămintele se aplică, ca regulă generală, în stadiile de maximă dezvoltare a
plantelor, în cantităţi foarte mici la sfârşitul verii şi deloc în timpul stării de repaus.

Irigarea
Este o lucrare de o deosebită importanţă în perioadele deficitare în precipitaţii, în
funcţie de care se stabileşte şi frecvenţa şi norma de udare (funcţie de specie, temperatura
mediului înconjurător, intensitatea luminii, umiditatea şi mişcarea aerului, solul, gradul
de dezvoltare şi faza de creştere a plantei).
Irigarea se poate realiza prin aspersiune, recomandată pentru teritoriile mari având
ca avantaje: umezirea şi a atmosferei, spălarea şi răcorirea plantelor, antrenarea odată cu
picăturile de apă a oxigenului, bioxidului de carbon şi a altor gaze, mărind capacitatea de
solubilizare a elementelor minerale din sol; cu furtunul pentru suprafeţe mai restrânse sau
cu stropitoarea.
Apa folosită la irigare trebuie să aibă o temperatură şi un conţinut în săruri
corespunzătoare. Temperatura trebuie să fie apropiată de cea a aerului sau a solului, fiind
indicată udarea dimineaţa devreme, maxim ora 10, şi seara după orele 18-20 pe răcoare,
sau noaptea. Se evită total udatul în orele fierbinţi ale amiezii sau după amiaza, pentru a
nu se produce vătămări plantelor.
Conţinutul în săruri nu trebuie să fie mare, iar în situaţia în care apa ce urmează să
fie folosită este dură, aceasta se poate neutraliza prin adăugarea diferitelor substanţe în
ea.

Mobilizarea solului şi combaterea buruienilor

Afânarea solului se realizează în terenurile cu plante perene, măcar odată pe an, în
martie–aprilie, după ce încep să apară la suprafaţa solului părţile aeriene ale acestora, şi
peste vară, astfel încât să nu fie vătămate rădăcinile, bulbii sau rizomii.
Combaterea buruienilor se realizează ori de câte ori este nevoie, uneori chiar
săptămânal, manual sau cu ajutorul săpăligilor. Buruienele au o rapiditate de creştere
foarte mare şi imprimă aranjamentelor florale sau chiar gazonului un aspect neplăcut.
Combaterea mecanică este mai dificil de aplicat, ca şi cea cu ajutorul erbicidelor.
În ultima vreme se adoptă din ce în ce mai des, acoperirea solului din jurul
grupurilor de arbuşti sau a speciilor floricole de talie mare şi mijlocie, cu scoarţă de copac
(pin maritim) fragmente. Acest strat menţine solul umed, permite trecerea apei şi a
aerului spre sol şi nu permite apariţia buruienilor.

Combaterea dăunătorilor biotici

Se realizează prin observarea atentă, periodică a diferitelor exemplare floricole,
pentru depistarea din timp a eventualilor dăunători (afidele fiind cele mai frecvente) şi
pentru aplicarea la timp a diferitelor metode de combatere chimică sau biologică.

Pregătirea pentru iarnă

Diferă în funcţie de specie, la geofitele semirustice, sensibile la temperaturile
scăzute, organele subterane (bulbi, tuberculi, rizomi, rădăcini tuberizate) se scot toamna
din sol şi se pun la păstrare în camere reci (4 – 10 oC) până primăvara. La speciile perene
ce rezistă rigorilor iernii se recomandă acoperirea acestora cu pământ (muşuroire),
frunze, sau talaj, pentru o protecţie suplimentară peste iarnă.
 Cap. IX. GAZONUL ÎN SPAŢIILE VERZI

9.1. Importanţa şi destinaţia gazonului

Gazonul reprezintă o suprafaţă de teren acoperită de vegetaţie erbacee, formată în

special din graminee, aceasta fiind supusă lucrărilor de îngrijire, şi fiind destinată a
îndeplini anumite funcţii decorative, recreative sau sanitare.
Gazonul constituie fondul principal al unui spaţiu verde (75-80% din suprafaţă) şi
evidenţiază caracteristicile diferitelor elemente vii (arbori, arbuşti, aranjamente florale,
masive de arbori) sau nevii (stânci, grupuri statuare, elemente arhitecturale, clădiri, luciu
de apă), realizând unitatea în diversitatea spaţiului verde.
Gazonul reprezintă un element cu o valoare decorativă deosebită, imprimând o
atmosferă de calm şi linişte, datorită nuanţelor de verde, întinderile mari de gazon
introduc în peisaj o notă de solemnitate şi romantism.
Temperatura aerului este influenţată de suprafeţele de gazon, în zilele cu
temperatură ridicată, gazonul se încălzeşte mai puţin, comparativ cu suprafeţele acoperite
cu nisip, pietriş, cărămidă, asfalt sau beton. De exemplu, dacă temperatura medie a
aerului de la suprafaţa gazonului este de 22-24 oC, atunci cea de la suprafaţa betonului ar
fi de cca. 30 oC, iar în cazul asfaltului de cca. 45 oC.
Calităţile sanitare constau şi în calitatea de purificare a aerului prin reţinerea
prafului, şi prin îmbogăţirea în oxigen a acestuia.
După destinaţie, compoziţie şi mod de întreţinere se disting mai multe tipuri de
gazon:
- pentru peluze,
- pentru terenuri sportive,
- rustic.

Peluzele pot fi: peluze din parcuri şi peluze din grădini.

Peluzele din parcuri ocupă suprafeţe întinse, având aspectul unor pajişti naturale,
fiind constituite din specii de graminee cu frunze înguste, ce înfrăţesc abundent, pentru a
forma un covor des. Se tund de 2-3 ori în sezonul de vegetaţie. În acest tip de gazon pot fi
plantate specii perene cu bulbi ce înfloresc primăvara, pentru mărirea efectului decorativ
(ghiocei, brânduşe, narcise, lalele). Aceste peluze se vor curăţa primăvara devreme şi se
vor tunde pentru prima dată în sezonul de vegetaţie cu mult după înflorirea acestor specii
(speciile vernale floricole) pentru a permite acestora formarea bulbilor pentru anul
următor.

Peluzele din grădini se deosebesc de precedentele prin compoziţie, folosindu-se

specii de graminee mai pretenţioase şi mai decorative. Pentru realizarea unei desimi mai
mari se realizează tunderea acestuia la intervale mai mici (2-3 săptămâni). În această
categorie intră şi „gazonul englezesc” alcătuit din Agrostis tenis şi Festuca rubra (în
comerţ este cunoscut sub denumirea de seminţe de gazon de lux), gazon care se tunde la
2-3 zile odată.
Gazonul pentru terenurile sportive prezintă o compoziţie diferită de cea a
celorlalte tipuri, fiind evitate speciile cu înrădăcinare superficială, ale căror rădăcini pot
rămâne descoperite la suprafaţa terenului. Sunt preferate speciile rezistente la tasare, cu
înfrăţire abundentă precum Poa annua şi Poa pratensis. Se înlătură pe cât posibil speciile
care sporesc pericolul de alunecare (Trifolium repens). Înălţimea de tundere a gazonului
poate fi: pentru terenul de fotbal 3,5 cm; rugbi – 6,5 cm, crichet – 2,5 cm, tenis – 0,5 cm.

9.2. Specii indicate pentru gazon

În practică se folosesc diferite amestecuri de seminţe, dar speciile se comportă

diferit, înregistrându-se în anii următori o schimbare a compoziţiei, prin eliminarea
speciilor valoroase şi sensibile la anumite condiţii, rezultând în final pierderea calităţii
superioare a gazonului respectiv.
Este necesară corelarea condiţiilor ecologice din teren cu cerinţele ecologice ale
speciilor. Ierburile pentru gazon se împart convenţional în funcţie de înălţime, mod de
înfrăţire şi rezistenţă la tasare.
După înălţime:
- cu port înalt (de etaj superior) ce au drept caracteristici – înălţime mare, înfrăţire
slabă, frunze mari, aspre, grosiere, sistem radicelar adânc de 25-30 cm, uneori 100 cm
(Dactylis glomerata, Bromus inermis).
- cu port mijlociu (de etaj mijlociu) – formează tufe relativ mari, de diferite
desimi, iar după cosire apar lăstarii scurţi (Festuca pratensis, Alopecurus pratensis,
Lollium perenne, Deschampsia caespitosa, Cynonurus cristatus).
- cu port pitic (de etaj inferior) – după cosit lăstăresc puternic, tufele sunt
înghesuite foarte mult, rădăcinile sunt relativ superficiale, la 12–20 cm, uneori 40–50 cm
(Poa pratensis, Festuca rubra, Agrostis stolonifera, Agrostis tenis, Poa annua).

Asocierea speciilor
De obicei nu se folosesc speciile singure, ci în amestec de minim 3 specii.
Alegerea combinaţiilor are o importanţă deosebită pentru obţinerea unui gazon de bună
calitate, astfel încât în unele condiţii improprii pentru una din specii, aceasta dispare,
rămânând suprafeţe nude de pământ.
La realizarea amestecurilor se are în vedere: temperamentul speciei, cerinţele faţă
de substratul nutritiv, umiditatea din sol, rezistenţa la temperaturi scăzute, la tundere,
rapiditatea de creştere, lăstărire, rezistenţa la bătătorire, capacitatea de refacere după
tundere. Aceste amestecuri sunt recomandate în lucrări cu tabele speciale.
În terenuri improprii pentru graminee se pot folosi specii din flora spontană a
regiunii ce pot acoperi bine solul prin lăstărire şi aparat foliar. Aceste specii se aleg şi în
funcţie de rusticitatea acestora, de rezistenţa la bătătorire sau tundere.

Gazonul mauritan (gazon înflorat) este alcătuit din specii de graminee şi specii
floricole (anuale sau perene) în diferite procente, având aspectul unei fâneţe înflorite.
Dintre speciile frecvent utilizate se amintesc: Achillea sp., Alyssum maritimum, Bellis
perennis, Calendula officinalis, Campanulla sp., Gypsophylla muralis, Iberis
semperflorens, Matricaria chamomilla, Papaver rhoeas, Reseda lutea, Viola arvensis.

9.3. Instalarea gazonului

Principalele metode de instalare a gazonului sunt prin semănare şi cu ajutorul
brazdelor de gazon. Fiecare prezintă avantaje şi dezavantaje date de uşurinţa instalării,
calitatea finală a gazonului şi nu în ultimul rând de costurile implicate.
 9.3.1. Instalarea gazonului prin semănare

Lucrările pregătitoare cuprind înlăturarea materialelor inerte precum: pietre,

cărămizi, zgură, moloz, dar şi executarea drenurilor, a canalizărilor, îngroparea cablurilor
electrice, a instalaţiilor de irigare, iar în cazul lipsei unui strat de pământ corespunzător,
aducerea pământului de împrumut în strat de 15–20 cm minim. De asemenea, în cazul în
care solul existent este corespunzător, se realizează şi mobilizarea acestuia pe 15–20 cm
adâncime.
Semănarea gazonului se poate realiza în mai multe perioade: primăvara în mustul
zăpezii (februarie-martie), toamna în august–septembrie şi nu mai târziu, pentru a realiza
o răsărire şi o călire a gazonului, dar şi vara, dacă există sisteme de irigat.
Metode şi tehnici de semănare:
- manual în cruce: ½ din seminţe într-un sens, ½ în celălalt sens (se aplică în cazul
suprafeţelor mici);
- mecanic - cu semănători mecanice (se aplică în cazul suprafeţelor mari şi relativ
netede).
Adâncimea de semănat se situează în general în limitele 0,5 – 2,5 cm, fiind în
funcţie de condiţiile de sol şi de specie. În cazul solurilor mai uscate (terenuri mai însorite
sau soluri uşoare), adâncimea de semănat va fi mai mare iar în cazul solurilor mai umede
(terenuri cu expoziţii nordice sau soluri mai grele), adâncimea de semănare va fi mai
mică.
După semănarea manuală, terenul se grăpează, după care se netezeşte uşor cu un
tăvălug uşor din lemn şi se udă.
Normă de semănat trebuie aleasă cu grijă în funcţie de calitatea seminţelor, de
specie, amestec şi condiţiile de sol. Dacă norma este prea scăzută, se obţine un gazon
prea rar, cu aspect inestetic iar dacă norma este prea mare rezultă o competiţie între
indivizii speciilor diferite, o stânjenire a creşterii tuturor indivizilor şi o înrădăcinare
slabă, cu un aspect nefavorabil.
Norma de semănat variază în funcţie de specie: de la 17-25 Kg/ha la Agrostis
stolonifera la 140-200 Kg/ha – Lolium perene. În diferite ţări se aplică norme diferite,
date de condiţiile specifice ale ţării respective, de exemplu: 12 g/m2 în SUA, 5-12 g/m2
până la 34 g/m2 în Canada, în Germania 9-20 g/m2 iar în Franţa 30-60 g/m2 .

9.3.2. Instalarea gazonului cu ajutorul brazdelor de iarbă

Aceasta se poate realiza în două moduri:

- cu brazde de iarbă extrase de pe terenurile acoperite natural cu iarbă (specii de
graminee în cea mai mare parte), modalitate ce are ca avantaje: instalarea imediată a
gazonului, consolidarea imediată a taluzurilor (în 5 zile rădăcinile pătrund în noul teren),
precum şi costul mai mic; ca dezavantaje se amintesc: nu se pot alege anumite specii de
graminee, instalând toate speciile crescute natural, alături de care se găsesc numeroase
specii de buruieni ce urmează a fi extrase prin pliviri repetate, calitatea finală a gazonului
nu este cea mai bună şi datorită neuniformităţii grosimii brazdelor recoltate manual.
- cu brazde de iarbă produse în pepinierele pentru gazon; acestea se realizează pe
un strat de 5-6 cm de pământ vegetal pe care se execută semănăturile cu speciile de
graminee dorite. Sub acest strat se recomandă să existe un strat de nisip amestecat cu
pleavă, gros de cca. 8 cm în care rădăcinile nu pătrund, ci cresc lateral. Decaparea
brazdelor se realizează manual cu ajutorul cazmalelor şi lopeţilor dar mai frecvent
mecanic, cu maşini obţinându-se „covoraşe”de 25 x 35, 30 x 30, 15 x 30 groase de 4-5
cm (manual), şi respectiv fâşii de 30 cm x 2 m (mecanic), groase de 2-4cm, care pot fi
rulate.

Aşezarea brazdelor se poate face liniar în rânduri succesive, în tablă de şah iar pe
versanţii abrupţi brazdele se fixează prin ace de lemn sau şipci de lemn.

9.4. Întreţinerea şi îngrijirea gazonului

Reîntinerirea gazonului se realizează după 5-10 ani şi se realizează prin

semănarea de noi cantităţi de seminţe ale speciilor iniţiale, folosind o normă de semănat
de 25-50 % din cea iniţială.

Reparaţia capitală presupune înlocuirea totală a ierburilor ce au constituit vechiul

gazon. Toamna se mobilizează solul la 15-20 cm, după care se sparge şi se mărunţeşte
ţelina, se strâng şi se îndepărtează rădăcinile de ierburi sau de buruieni. După aceste
operaţiuni, primăvara se realizează administrarea îngrăşămintelor şi însămânţarea.

Reparaţia parţială presupune refacerea cheliturilor, respectiv a porţiunilor mai

mari sau mai mici fără gazon, care se vor însămânţa cu seminţe din aceleaşi specii de
graminee sau din acelaşi tip de amestec.

Cosirea (tunderea) se poate realiza manual cu coasa, sau mecanic cu maşini

speciale, care permit reglarea înălţimii de tundere corespunzătoare. Tunderea se
realizează în scopul obţinerii unui gazon des cu o bună înfrăţire şi înţelenire. Se
recomandă tunderea pe timp ploios, caz în care se obţine o înfrăţire abundentă, deoarece
pe timp secetos frunzele tăiate şi lăstarii se îngălbenesc. Iarba rezultată se strânge şi se
înlătură de pe suprafaţa gazonului.

Aplicarea îngrăşămintelor este necesară deoarece solul sărăceşte relativ repede,

datorită înlăturării repetate a părţilor aeriene (frunzele speciilor de gazon), iar gramineele
se răresc, apar muşchii şi numeroase buruieni, care nu sunt pretenţioase. Se preferă
îngrăşăminte minerale (chimice) pe bază de azot, fosfor şi potasiu, în raport de 1:2:1
(fosforul este foarte important în dezvoltarea rădăcinilor). Dacă solul are o cantitate mare
de calciu, trebuie mărită cantitatea de fosfor, pentru compensare. Dozele de îngrăşăminte
variază între limitele 400-2200 Kg/ha.
Combaterea buruienilor se realizează pe suprafeţe mici prin plivit iar pe
suprafeţe mari se aplică cosirea repetată la 2-5 cm de suprafaţa solului, înainte de
înflorirea buruienilor. O altă metodă eficientă este cea a aplicării erbicidelor selective.

Irigarea este de preferat a se realiza prin aspersiune (vezi irigarea la speciile

floricole).
 Cap. X. CONSTRUCŢIILE ÎN SPAŢIILE VERZI

Prin construcţii se înţeleg atât clădirile cât şi căile de acces, oglinzile şi cursurile
de apă (inclusiv bazinele), perspectivele, grădinile alpine, ediculele (mici dotări
ornamentale şi utilitare).

10.1. Căile de circulaţie

Căile de circulaţie reprezintă o componentă foarte importantă a spaţiilor verzi,

îndeplinesc multe aspecte decorative şi permit vizitatorului să parcurgă teritoriul
respectiv pe jos, călare sau cu bicicleta.
Căile de circulaţie pot imprima vizitatorului diferite direcţii de mişcare:
- mişcarea orizontală, care chiar dacă este monotonă este mai uşoară, mai sigură,
mai stabilă, şi în echilibru cu forţa gravitaţională, obiectele se remarcă mai uşor în timpul
deplasării, organismul nu depune efort;
- mişcare ascendentă, care sporeşte energia depusă de om pentru învingerea
gravitaţiei, măreşte atenţia, creşte interesul pentru planurile superioare ale spaţiului,
creează impresia de avansare, de cucerire a spaţiului înconjurător, influenţând
sentimentul de veselie;
- mişcarea descendentă, implică o diminuare a efortului, ce este binevoită la
întoarcerea din plimbare, apare un sentiment plăcut de protecţie, de refugiu, de intimitate
şi uneori de regres.
În funcţie de natura circulaţiei, importanţă şi lăţime, căile de circulaţie se împart în
alei (principale şi secundare) şi poteci.

Aleile sunt mărginite de regulă de arbori, flori, elemente arhitecturale. Aleile

principale leagă intrările cu punctele de atracţie principale, sau conduc spre un obiectiv
principal important; sunt de obicei largi. Aleile secundare se ramifică din cele principale
şi conduc vizitatorul spre sectoare sau obiective mai puţin importante, au o lăţime mai
redusă (minim 1,20 m).

Potecile şi cărările sunt realizate cu precădere în spaţiile verzi periurbane, având

0,5 -0,7 m lăţime, fiind destinate plimbărilor izolate (inclusiv pasul japonez).
Traseul căii de circulaţie imprimă vizitatorului un sentiment:
- de relaxare – pentru ceea ce este cunoscut şi plăcut;
- de stimulare, de intrigare – pentru ceea ce este nou sau necorespunzător;
- de plăcere – pentru ceea ce se află în unitate, ordine şi proporţie;
- de indispoziţie (de închistare) - pentru ceea ce este rigid, inestetic şi nefuncţional;
- de amuzament, divertisment, curiozitate - pentru ceea ce este viu sau în
schimbare.

Linia traseului poate fi: directă pentru traseul rectiliniu, pentru terenurile
orizontale, pentru stilul geometric, pentru obiective bine determinate; în meandre pentru
traseele sinuoase, pentru terenurile cu denivelări, justificate de prezenţa diferitelor
obstacole.
 Intersecţiile reprezintă puncte de agitaţie maximă şi trebuie să fie proporţionale
cu mărimea aleilor ce se întâlnesc. Axa fiecărei alei trebuie să treacă prin centrul
intersecţiei. Uneori în intersecţii se amenajează piaţete de diferite forme.

Îmbrăcămintea căilor de circulaţie trebuie să fie funcţională şi decorativă,

corelată cu ambientul. Pentru materialele folosite la îmbrăcămintea căilor de circulaţie
sunt indicate culorile galben, roşcat sau gri (culorile închise se încălzesc excesiv vara, iar
cele deschise obosesc ochii).
Ca tipuri de îmbrăcăminte se pot folosi: pământ, pietriş, macadam, asfalt turnat
sau cilindrat, pavele, dale.
Pământul, ca îmbrăcăminte a căilor de circulaţie, este folosit în pădurile de
recreare, şi poate fi ameliorat prin adăugarea de agregate minerale, lianţi sau materiale
hidrofobizate. Are un cost foarte scăzut dar are şi marele dezavantaj că aceste căi de
circulaţie nu pot fi folosite pe timp ploios sau imediat după.
Căile împietruite cu pietriş de carieră, de râu sau de concasaj sunt incomode pentru
mersul pe jos dar pot fi folosite şi pe timp mai ploios.
Asfaltul prezintă o durabilitate ridicată şi o întreţinere uşoară, dar se încălzeşte
foarte uşor vara sau în zilele însorite.
Dalele şi pavelele sunt plăci din piatră, cărămidă, mozaic, beton, ceramică sau
marmură, de forme diferite, cel puţin cu faţa superioară netedă. Modul de dispunere a
dalelor şi pavelelor este foarte variat:
- cele hexagonale pot fi dispuse in modul fagure;
- cele paralelipipedice în diferite modele: brăduţ, pătrate, tip zidărie, dalaj antic;
- cele neregulate în „opus incertum”, dalaj englezesc;
Dalele şi pavelele se dispun pe un strat de 5-8 cm nisip de râu şi se aşează uniform
(se folosesc dale de minim 4 cm grosime).

Un caz aparte al dispunerii dalelor de mari dimensiuni este „pasul japonez” la care
dalele de formă regulată sau nu (se preferă cele neregulate) se aşează într-un singur rând
pe gazon, la o distanţă între centrele de greutate, ale fiecărei dale, egală cu lungimea
medie a pasului omului (0,60-0,65 cm).
Folosirea dalelor şi pavelelor prezintă ca avantaje: rezistenţă la intemperii,
uşurinţa întreţinerii, drenajul forte rapid al apei din precipitaţii (se usucă foarte repede
după ploaie), se face trecerea mult mai plăcută de la construcţii la peluze, au un efect
estetic sporit iar dalele depreciate se pot înlocui foarte uşor. Marele dezavantaj al acestora
este preţul destul de ridicat.

10.2. Amenajarea apelor

Efectul estetic al apelor este dat de: suprafaţa netedă şi lucitoare sau în continuă
mişcare, jocul de lumină şi umbră al obiectivelor învecinate, senzaţia de răcorire şi de
prospeţime, de mişcare.
Apele se pot amenaja sub formă de: izvoare, fântâni, pâraie, căderi de apă, iazuri,
lacuri, râuri în funcţie de mărimea spaţiului verde respectiv, de formele de microrelief
existente sau care pot fi create şi de debitul sursei de apă.
Apele curgătoare prezintă o albie cu atât mai sinuoasă cu cât panta terenului este
mai mică. Malurile diferă în funcţie de caracteristicile terenului dar întotdeauna vor avea
un paralelism relativ. Pot exista diferite insule atunci când cursul apei se bifurcă.
Când cursul apei este însorit, apa devine strălucitoare şi luminează întreaga
compoziţie (se măreşte aparent suprafaţa acesteia), iar când se află în zone umbrite apa
devine întunecoase şi pare mai adâncă.
Malurile se vor amenaja prin terasare, prin deschideri de perspective, realizate de
obicei pe stâncării, în locurile cu erodare puternică.
Apele stătătoare (numite impropriu, pentru că apa este primenită pe cale artificială
sau naturală) pot fi naturale, dispuse în diferite depresiuni ale terenului, sau artificiale
realizate prin săparea terenului şi aducerea apei. Întinderea unei ape stătătoare se
stabileşte în raport cu ansamblul compoziţiei. Forma lacurilor este determinată de relieful
terenului, dar poate fi ameliorată, conturul acestora este cu atât mai simplu cu cât acestea
sunt mai mici; conturul malurilor trebuie să fie alcătuit din linii curbe, fără frânturi,
asemănător cu malurile opuse, dar fără a fi simetrice.
Adâncimea se recomandă a fi de 1m pentru cele săpate, cu maluri cu taluzuri
abrupte (1:1) şi căptuşite cu diferite materiale (piatră, beton) pentru împiedicarea creşterii
plantelor. Debitul sursei ce alimentează lacul va fi în raport cu mărimea şi adâncimea lor,
acesta trebuie să asigure primenirea şi menţinerea apei la un nivel constant (evaporaţie şi
infiltraţie). Viteza de curgere trebuie să fie destul de redusă, pentru a permite plimbările
cu barca sau pentru a facilita cultivarea unor plante acvatice (nuferi, trestie, Caltha
palustris).
Stratul de pământ de sub apă se poate impermeabiliza cu ajutorul asfaltului,
bitumului, prin lutuirea cu argilă bătătorită cu maiul sau prin betonarea fundului.
Oglinzile de apă /bazinele geometrice
Bazinele geometrice (oglinzile de apă) – reprezintă suprafeţe liniştite de ape,
menţinute în bazine de formă geometrică – rotunde, elipsoidale, dreptunghiulare, pătrate,
având rolul unui factor calmant în peisaj.
Bazinele trebuie prevăzute cu posibilitatea de evacuare şi aducţiune periodică a
apei. Bordura bazinului poate fi din piatră tăiată simplu, fălţuită, geometrică, din beton,
cărămidă, sau chiar lemn (grosimi 50-70cm).
 Unele oglinzi de apă se asociază cu jeturile de apă ale fântânilor arteziene, la care
mişcarea jeturilor de apă poate varia, combinată cu lumina artificială, colorată diferit
chiar. Aceste fântâni pot fi asociate cu diferite elemente sculpturale sau cu vegetaţia
înconjurătoare sau chiar cu anumite spoturi luminoase, folosite pe timp de noapte.
Există diferite modalităţi de amenajare a acestor bazine:
- bazin cu cupă florentină în mijloc,
- fântână cu cascade în trepte sub forma unui con,
- fântână cu taluz cu cascadă, bazin cu jeturi orientate spre mijloc,
- bazin cu jeturi orientate spre periferie.
Toate acestea se realizează proporţional cu dimensiunile bazinului.

10.3. Priveliştea şi perspectiva

Priveliştea reprezintă o scenă, un fundal pentru o anumită construcţie observată

dintr-un punct avantajos.
Perspectiva reprezintă o privelişte limitată, şi constă dintr-un spaţiu peisagistic
alungit, natural sau creat parţial sau total prin încadrare sau deschiderea de linii.
Perspectiva este caracterizată printr-un punct de observaţie, obiectul (obiectivele)
văzute şi un câmp intermediar. O perspectivă bine concepută are echilibru, fiind compusă
dintr-un obiect potrivit, privit dintr-un loc potrivit, situat la o distanţă potrivită şi încadrat
potrivit.
Punctul de observaţie se stabileşte astfel încât elementul terminus (obiectul) să
poată fi perceput în întregime sau chiar parţial, în mod progresiv. Obiectul (obiectele)
văzute trebuie să fie astfel amplasate încât să poată fi contemplate cu uşurinţă de privitor,
recomandându-se ca soarele să nu fie în faţa privitorului. Câmpul intermediar constituie
spaţiul liber dintre punctul de observaţie şi obiectele văzute (punctul terminus). Se
recomandă ca acest câmp intermediar să nu depăşească 250-300 m lungime, pentru ca
perspectiva să nu devină obositoare.

10.4. Stâncile şi grădinile alpine

În unele zone din anumite spaţii verzi se poate recurge la amplasarea blocurilor de
piatră (stânci) de diverse forme, mărime şi culori. Când sunt de dimensiuni mari, acestea
dau impresia de putere, iar când sunt mici şi grupate, de solidaritate monumentală.
Stâncile de orice fel dau peisajului un pitoresc specific.
Blocurile de piatră fie se găsesc pe acel teritoriu, caz în care se pot menţine în
forma lor naturală, fie vor fi aduse. Blocurile aduse pot imita stânci din natură sau sunt
prelucrate sub diferite forme geometrice. În unele cazuri aceste blocuri pot fi acoperite
parţial cu vegetaţie din specii cu tulpini agăţătoare sau urcătoare, iar în unele cazuri pot
constitui suportul pentru diferite căderi de apă. Blocurile de piatră se amplasează în
sectoarele mai liniştite, la o oarecare distanţă de clădiri.
Grădinile alpine au suprafeţe variabile, de la câţiva metri pătraţi la câteva sute, şi
pot fi amenajate într-un mod special, folosindu-se numeroase stănci sau material pietros,
pe care se instalează vegetaţie erbacee sau chiar lemnoasă. Grădinile alpine creează, în
mod artificial, un microrelief accidentat, muntos, cu o vegetaţie specifică.
 Locul în care se va amenaja o astfel de grădină se va încadra cât mai bine în
mediul natural, va fi pe cât posibil frământat, accidentat, în pantă sau se va crea artificial,
cu mijloace mecanice o astfel de situaţie. Expoziţia terenului se recomandă a fi
semiînsorită sau chiar însorită (pentru plantele vivace sau chiar rezistente la uscăciune).
Grădinile alpine îşi găsesc uşor locul în spaţii verzi amenajate în stil peisager, în
care pot fi poziţionate chiar şi în imediata apropiere a clădirilor.
Lucrările ce trebuie executate pentru realizarea unei grădini alpine sunt:
- extragerea stratului de pământ pe o adâncime de 50-60 cm, pământ folosit
ulterior la umplerea spaţiului dintre stânci;
- aşezarea unui strat de 30 cm de zgură;
- aşezarea unui strat de nisip de râu de granulaţie mare;
- aşezarea unui strat de pământ de ţelină, cu turbă şi nisip;
- dispunerea blocurilor de piatră, cele mari în planul din spate, lăsând spaţii mari
între ele;
- umplerea parţială cu pământ a spaţiilor dintre blocurile de piatră astfel încât la
suprafaţă să rămână părţile cele mai decorative ale blocurilor de piatră.
Aceste operaţiuni se vor realiza într-o perioadă lipsită de ploi, zăpadă, îngheţ, cu
câteva luni înainte de epoca plantării (toamna), pentru ca pământul să se taseze suficient.
Speciile folosite vor fi alese în funcţie de caracterul florei ce va fi prezentat: alpin,
subalpin, deşertic.

10.5. Construcţii utilitare şi ornamentale

Construcţiile sunt folosite ca elemente de fundal sau pentru a încadra, a menţine, a
domina, a organiza sau a accentua cât mai bine trăsăturile sau formele peisajului. Toate
construcţiile prezente într-un spaţiu verde trebuie armonizate cu peisajul înconjurător, în
scopul realizării unităţii clădirii cu acesta. Armonizarea se poate realiza prin asemănare
sau prin contrast.
Construcţiile recomandate în spaţiile verzi sunt: pavilioanele, chioşcurile, scările,
balustradele (parapetele), belvederile, pergolele, treiajele, coloanele, arcadele şi
porticurile, suporturi pentru plante, podeţe şi poduri, bănci şi scaune (mobilier de
grădină), grupuri sculpturale, vase decorative, teatrul verde.

Pavilioanele sunt construcţii cu bază circulară, pătrată, hexagonală sau

octogonală, destinate adăpostirii vizitatorilor, a orchestrelor sau a fanfarelor. Acestea se
pot construi din lemn, beton, sau cărămidă, într-o formă simplă dar estetică, fiind
amplasate pe esplanade, la marginea apelor, la capătul aleilor, în pieţe sau în punctele de
perspectivă.
Chioşcurile sunt pavilioane mai mici, construcţii uşoare, situate în spaţiile verzi.
Acestea pot fi deschise în partea superioară şi lateral (având în partea superioară doar
bare de metal sau lemn ce servesc ca suport pentru plantele agăţătoare, numite chioşcuri
descoperite (naturale), şi chioşcuri acoperite dar deschise lateral. Nu se recomandă
chioşcuri acoperite şi închise lateral.

Belvederile sunt constitui te de către turnuri cu două sau trei etaje, ce vor fi
amplasate în mod obişnuit în punctele cele mai înalte ale terenului sau la sfârşitul aleilor
largi şi folosesc pentru observarea de către vizitatori a unor perspective deosebite asupra
zonelor învecinate.

Pergolele sunt elemente ornamentale şi utilitare, ce prezintă ca elemente de

susţinere, stâlpi verticali (piatră, fier, aluminiu, cărămidă, lemn) ce sunt reuniţi în partea
superioară printr-o reţea de grinzi orizontale, şi sunt acoperite de regulă cu plante
căţărătoare. Acestea permit crearea unor bolţi de vegetaţie, ce acoperă porţiuni de alei sau
terase, oferind refugiu împotriva insolaţiei.

Treiajele sunt construcţii uşoare, formate din panouri cu zăbrele, alcătuite din
lemn sau metal de lăţime 0,5-0,7m şi înălţime 2-2,5 m, folosite pentru decorarea unor
pereţi, mărginirea unor perspective, compartimentarea unui spaţiu verde. Pe aceste treiaje
se folosesc specii volubile sau urcătoare, de obicei cu înflorire abundentă.

Coloanele servesc la sprijinirea plantelor agăţătoare şi reprezintă accente pe

verticală, fiind amplasate la capătul aleilor, la marginea teraselor. Acestea se
confecţionează din piatră, cărămidă, lemn sculptat sau marmură.

Arcadele şi porticurile se folosesc pentru realizarea unor bolţi de verdeaţă

deasupra aleilor sau teraselor.

Scările sunt construcţii utilitare dar şi ornamentale, folosite de obicei acolo unde
panta terenului este mai mare de 15%. Scările accentuează orizontalitatea spaţiului,
întrerup uniformitatea şi monotonia aleilor sau a zidurilor de sprijin.
Forma, dimensiunile sau alte caracteristici trebuie să fie corespunzătoare întregului
ansamblu, axa scărilor trebuie să fie în continuare cu axa drumurilor. Se recomandă ca
optimă, înălţimea treptei de 15 cm şi lăţimea de 35-40 cm. Materiale de construcţie
folosite: piatră, cărămidă, mozaic, beton, lemn.

Balustradele (parapetele) sunt elemente indispensabile ale scărilor, teraselor, pe

lângă ape sau terenuri accidentate. Acestea trebuie să fie funcţionale dar şi estetice.

Podurile şi podeţele au un rol funcţional şi estetic, acestea unind de regulă două

maluri opuse sau chiar insuliţele cu malurile. Acestea deschid perspective interesante
către diferite puncte de pe mal şi de pe apă (lemn, beton armat, metal, piatră).

Băncile şi scaunele asigură loc de odihnă vizitatorilor, dar constituie în acelaşi

timp şi elemente ornamentale. Dimensiunile sunt variate dar se recomandă pentru bănci:
lungimea 2,4-3,0 m, înălţimea 0,45 m, lăţime 0,4-0,5 m. Pot fi cu sau fără spătar, din
diferite materiale de construcţie.
Se vor amplasa în faţa unor perspective interesante, a unui rond de flori, grup
sculptural, în lungul aleilor largi, atât la soare cât şi la umbră.

Grupurile sculpturale sunt confecţionate din piatră, lemn, bronz, fontă, marmură
şi au un mare efect prin formă, mărime, dezvoltare pe verticală, pe orizontală, culoarea
lor. Soclul trebuie bine proporţionat cu întreaga statuie şi corelat cu materialul şi culoarea
din care este alcătuită aceasta.
 Amplasarea statuilor sau a diferitelor sculpturi nu respectă o ordine strictă,
regulată ci este determinată de întreaga compoziţie a spaţiului respectiv.

Vasele decorative se confecţionează din argilă arsă, piatră, ciment, beton, sau se
poate realiza din pământ aşezat într-un schelet metalic, decorat cu plante de mozaic.
Acestea se amplasează în mijlocul parterelor, în lungul scărilor, aleilor, zidurilor.