RISCUL DE CREDITARE

1. DEFINIRE
Odata cu diversificarea si dezvoltarea sistemului bancar si a activitatii
fiecarei banci, problema riscului de creditare atinge dimensiuni noi impunînd
trecerea pe primul plan a preocuparilor de gestionare a sa, ca o garantie absolut
necesara pentru a profita din plin de avantajele oferite de sistemul de credit.
Atragerea de depozite si acordarea de credite sunt functiile fundamentale ale
bancii. Volumul creditelor acordate raportat la totalul bilantier reprezinta cea mai
mare parte a activitatii unei banci.
Riscul de creditare reprezinta cea mai periculoasa categorie de riscuri
bancare, întrucât se infiltreaza la nivelul unei game mai largi de servicii si
expuneri. Pe plan international impactul negativ s-a intensificat, iar pentru
economiile în tranzitie, potentialul sau de producere este supradimensionat de
situatia economica fluctuanta si de gradul mare de îndatorare din economie.
Riscul de creditare are mai multe denumiri – risc de parteneriat, de
insolvabilitate a debitorului, de nerambursare sau risc de deteriorare a calitatii
activelor – si exprima probabilitatea neîncasarii la scadenta de catre banca a
fluxului de venituri anticipat (inclusiv dobânda) sau poate consta doar în simple
întârzieri la plata, ambele datorate modificarilor survenite în nivelul solvabilitatii
debitorului.
În functie de tipul de credit acordat, riscul de creditare poate lua mai multe
forme:
- riscul de pierdere care deriva din portofoliul de credite al bancii, caz în care
banca îsi asuma riscul de scadere a vânzarilor debitorului, ca urmare a unei
politici de productie gresite, care duce la imposibilitatea rambursarii.
- Riscul de pierdere ce deriva din portofoliul de titluri, cand banca îsi asuma
riscul ca emitantul unei obligatiuni detinute de ea, sa nu plateasca cuponul si
valoarea de rascumparare.
- Riscul aferent activitatii extrabilantiere, adica riscul de neplata periodica a
fluxului de dobânda din partea contrapartidei.
Riscul de creditare mai poate fi anlizat si prin prisma a altor doua ipostazes
- Risc de credit individual – prin care se surprinde probabilit 17317f523r atea
de insolvabilitate a debitorului, si deci de nerambursare a creditului, baca trecînd
pe costuri pierderile astfel rezultate la scadenta.
- Risc de credit global – care exprima probabilitatea deteriorarii calitatii
activelor bancare angajate în cadrul creditelor.
Riscul global este o functie crescatoare a masei creditelor acordate, a
ratei dobânzii si a mediului economic national. O data cu cresterea volumului
creditelor acordate, cazurile de nerambursare cresc în proportie accelerata. De
asemenea, cresterea ratei dobânzii, pe fondul unei economii agitate, este un alt
factor de amplificare a insolvabilitatii globale.
În timp, ca reactie la efectele negative ale acestui risc, bancile au constituit un
sistem de actiuni prin care fundamenteaza gestionarea sa. Aceste actiuni sunt
importante si pot fi promovate global sau partial în functie de influenta realizarii
riscului.
1.1 RISCUL INDIVIDUAL DE CREDITARE
Orice credit reprezintã o anticipare a unor încasãri viitoare. Din aceasta
perspectivã, orice credit comportã riscul ca aceste încasãri sa nu se realizeze
deloc sau doar partial. Fiind mai usor de prevenit decât de vindecat, pentru
minimizarea expunerii la risc, cea mai importantã etapã a procesului de creditare
este selectarea cererilor de creditare.
In aceastã fazã comportamentul unei bãnci poate fi astfel prezentat: un
credit nu se acordã decât dacã se estimeaza cã probabilitatea rambursãrii o
depãseste pe cea a nerambursãrii.

SELECTAREA CREDITELOR ACORDATE AGENŢILOR ECONOMICI

În activitatea agentilor economici apar anumite situatii în care se

adreseaza bancilor pentru a obtine credite pe termen scurt sau lung.
În cazul creditelor pe termen scurt, banca analizeaza nevoia de finantare
si cererea de credit pornind de la destinatia împrumutului. În general creditele pe
termen scurt sunt destinate acoperirii decalajului temporar dintre încasari si plati.
Analiza cererii de împrumut are ca scop identificarea si evaluarea riscurilor
asociate si minimizarea sau evitarea lor.
Creditele pe termen mediu si lung au ca destinatie finantarea de
investitii. Firma care solicita respectivul credit trece în mod obligatoriu prin
analiza manageriala si cea a performantelor economice si financiare.cererea de
credit este însotota în analiza de studiul de fezebilitate întocmit de agentul
economic. La finantarea proiectului de investitii agentul economic trebuie sa
participe cu o cota parte (resurse proprii).
În analiza riscului pentru acest gen de credite, analiza performantelor financiare
ale clientului ar putea sa limiteze riscul atât pentru banca cât si pentru client. De
aceea se au în vedere doua componente:
- evaluarea performantei trecute, în evolutie
- estimerea performantelor viitoare, concluziile acestora influentînd direct
decizia de creditare.
Luarea în considerare a cererii de credit presupune o analiza a bonitatii
agentului economic pe baza indicatorilor de lichiditate, solvabilitate, rentabilitate
si echilibru, precum si a altor indicatori specifici care variaza de la banca la
banca, în functie de propriile norme de creditare.
În conditiile acordarii unui credit cu grad mare de risc se are în vedere
luarea de garantii. Acestea sunt reprezentate de un plafon minim al soldului
creditor al contului de disponibilitati al clientului, colateral – cash sau de alte
valori imobiliare si mobiliare.
În general banca nu va admite la finantare proiecte de investitii cu o rata a
profitului sub cea obtinutî de firma, deoarece, în mod logic, orice proiect nou
mareste gradul total de ric pe întreaga companie pentru ca vine ca o completare
la activitatea de baza, iar riscul suplimentartrebuie compensat prin obtinerea unei
rate de profit mai înalte, ajustate la gradul de risc.
SELECTAREA CREDITELOR ACORDATE PERSOANELOR PRIVATE

Creditarea persoanelor particulare reprezintã un domeniu distinct de

activitate bancarã. Creditele pentru particulari sunt relativ mai putin rentabile
pentru bãnci. Aceste credite au valori mici si sunt si foarte bine diversificate în
portofoliu prin destinatii, garantii si debitori.
La creditarea persoanelor izice accentul cade pe analiza cererii de
creditare, în cadrul careia se evalueaza marimea si stabilitatea veniturilor si
caracterul acestora.în acest scop se utilizeaza metoda credit-scoring, ce permite
evaluarea riscului de nerambursare cu ajutorul unor note si presupune
selectarea informatiilor ce caracterizeaza clientii. Problema majorã este stabilirea
baremurilor. Pentru aceasta trebuie sã se analizeze toate dosarele acceptate si
se stabilete distributia. Dosarele cu punctaj peste baremul maxim sunt acceptate,
cele cu punctaj sub baremul inferior sunt respinse. Cea mai importantã este
stabilirea baremului inferior, pentru cã el duce la eliminarea automatã a unor
dosare. Criteriul trebuie sã fie dat de maximizarea profitului bancar.
În cazul creditelor pentru persoane fizice riscul de creditare poate fi privit
din doua puncte de vedere:
Riscul-client care exprima posibilitatea alterarii calitatii debitorului. Este un
risc greu de apreciat pentru ca banca nu dispune de sufuciente elemente de
anticipare a unei asemenea situatii.
Riscul de nerambursare este generat de faptul ca veniturile debitorului fie
scad, fie nu se realizeaza la timp sau deloc. Acest risc este mai usor de sesizat.
Trei sunt regulile practice pentru minimizarea riscului la creditele acordate
persoanelor fizice, prin analiza cererii de creditare a solicitantului:
· creditul sã fie de valoare rezonabilã.
· sã existe surse stabile de venit.
· sã nu existe incidente anterioare de platã.
 Respectarea acestor reguli simple nu poate garanta rambursarea
integralã a creditelor acordate si nici cã nu sunt respinsi debitori solvabili dar
eliminã majoritatea incidentelor de rambursare.
Studiile economice si practice releva doua categorii de cauze ce pot
determina neachitarea de catre client a creditului la scadenta:
- cauze subiective- tin de comportamentul debitorului, de masura în care
acesta este dispus sa nu îsi achite obligatiile fata de banca.
- Cauze obiective- tin de evolutia mediului în care opereaza debitorul si care
se rasfrâng negativ asupra situatiei sale financiare.

1.2 RISCUL GLOBAL DE CREDITARE. PRINCIPIILE GESTIUNII

RISCULUI GLOBAL DE CREDITARE

Gestiunea riscului de credit global are la bazã douã principii: diviziunea si

limitarea riscurilor.

DIVIZIUNEA RISCULUI DE CREDITARE

Urmareste evitarea concentrãrii riscurilor prin diversificarea plasamentelor

si a creditelor în special. Concentrarea portofoliului de credite echivaleaza cu o
structura a activelor bancare, în care ponderea unui anulit grup de debitori atinge
un nivel ridicat. Se impune o diversificare a domeniilor de creditare, a
sectoarelor, al formei de proprietate a debitorilor si de asemenea al scadentelor.
Pentru exemplificare se poate observa modul de acordare a creditelor
pentru investitii în evolutie în cadrul sistemului bancar românesc:
Pe baza datelor disponibile la nivelul sistemului bancar din România, în
perioada decembrie 2002-iunie 2003, se constata o evolutie ascendentã a
creditelor pentru investitii, a caror valoare era mijlocul anului 2003 era de 50 582
miliarde lei (1,53 miliarde USD). Cu toate acestea, ponderea creditelor pentru
investitii în totalul creditelor neguvernamentale acordate pe sistem bancar a
scãzut în mod constant de la un an la altul, de la 27,09% în decembrie 2000 la
22,53% în iunie 2003 .
Analizând structura creditelor pentru investitii pe scadente se constata ca
peste 60% din acestea sunt acordate pe termen mediu, bancile evitând
asumarea riscurilor asociate finantarii proiectelor de investitii pe termen lung, în
special datorita dificultatii de previzionare a evolutiei afacerii pentru care se
solicita creditarea, în conditiile instabilitatii macroeconomice. Totodata, se
remarca orientarea preponderenta a activitatii de creditare spre finanþarea
proiectelor de investiþii ale agentilor economici cu capital privat si spre acordarea
în valutã a acestui tip de credit. Structura portofoliului de credite pentru investitii
pe sectoare economice reflecta tendinta de dispersare a riscului prin orientarea
catre toate domeniile de activitate, preponderenta fiind însa creditarea proiectelor
de investitii în industrie (peste 50%) si servicii (aproximativ 30%), situatie ce
reiese din datele furnizate de bancile comerciale incluse în studiu.
 Este cunoscut faptul cã asa cum economia înregistreazã evolutii cu
caracter ciclic, avânt-recesiune, acelasi lucru este valabil si pe sectoare de
activitate în parte, intervalele de manifestare a acestei ciclicitãti însã diferind de
la un sector la altul. De aceea este necesar ca în momentul acordãrii unui credit
sã se urmareascã nu doar modul de functionare al firmei creditate, cât si situatia
de ansamblu a ramurii de activitate precum si tendintele acesteia. Se poate vorbi
de activitate de creditare internã sau externã. Prin modul de raspândire teritorialã
a activitãtii se poate realiza si rãspândirea riscului. Astfel, bãncile regionale,
locale, nationale sau internationale au o arie de actiune specificã fiecare. Nu se
poate afirma cã în cazul bãncilor internationale acest risc este mai redus sau mai
putin important. Orice piatã, regional vorbind, poate înregistra o evolutie cãtre
pierdere din diverse motive. În aceste conditii o bancã internationalã este
important sã urmareascã evolutia atât economicã cât si politicã a tãrilor sau
regiunilor în care-si desfãsoarã activitatea. De eficienta acestei activitãti de
supraveghere depinde în mare masurã rezultatul sãu financiar. Trebuie
mentionat cã în cazul bãncilor internationale chiar dacã se realizeazã o mai bunã
dispersare a acestei categorii de riscuri, apare în plus riscul valutar.

LIMITAREA RISCURILOR are caracter normativ si autonormativ (norme

interne si norme ale autoritatii bancare. Fiecare bancã, în functie de calitatea
mediului economic si de evolutia parametrilor sãi proprii îsi fixeazã o limitã
proprie, internã, a angajamentului sau în operatii riscante, si fixeazã plafoane de
credite pe debitor, grup de debitori, sector de activitate sau zonã geograficã. Prin
normele externe se reglementeaza inclusiv permisivitatea celor interne si
urmaresc limitarea expunerii la risc a bancilor si a sistemului bancar. Normele se
referã la limitarea riscului si vizeazã împrumuturile mari acordate clientilor de
cãtre societãtile bancare.

2. TEHNICI DE CUANTIFICARE ALE RISCULUI DE CREDIT

Analiza riscului de credit are ca obiectiv identificarea si masurarea tuturor

riscurilor care decurg din relatia de credit înainte de a decide acordarea acestuia.
Scopul acestei analize o reprezinta descoperirea si masurarea pierderilor
posibile, si se deruleza în doua etape: analiza solvabilitatii (pregatirea deciziei
legate de gradul în care debitorul corespunde din punct de vedere personal si
economic si identificarea tuturor riscurilor colaterale) si cunatificarea riscurilor (în
cazul în care cererea este considerata solvabila).
Analiza solvabilitatii este prima etapa de evaluare personala a unui
solicitant de credit din punct de vedere al cerintelor juridice. Capacitatea de a-si
asuma obligatiile cuprinde competenta juridica formala de a subscrie la un
contract de credit valabil de drept.
Solvabilitatea debitorului descrie încadrarea sa personala si materiala în
cerintele acordarii creditului. Analiza solvabilitatii vizeza identificarea riscurilor de
comportament si evaluarea consecintelor posibile. Aceasta analiza arata dor
daca riscurile unt acceptabile sau nu, fiind imposibila o clasificare a debitorilor si
neoferind un instrument de cunatificare a gradului de risc.
Cuantificarea riscului de credit este o continuare importanta, aproape
indispensabila a analizei solvabilitatii deoarece permite exprimarea cifrica a
circumstantelor complexe antrenate în analiza solvabilitatii.
Pierderea asteptata este o masura de risc care informeaza asupra
gradului de risc de pierdere din contractul de credit. Pierdera comporta trei
elemente:
 Echivalentul credit
Probabilitatea de pierdere
Gradul asteptat de pierdere
a. Echivalentul credit indica marimea maxima a pierderii pe care banca o
poate înscrie în documentele sale. Echivalentul credit nu este egal cu valoarea
nominala, deoarece aceasta din urma mascheaza faptul ca marimea creditului
poate varia în timp pentru diferite forme ale creditului. Diferenta între cei doi
indicatori este evidenta în cazul produselor financiare derivate (contracte swap
pe rata dobânzii).
b. Probabilitatea de pierdere este elementul cel mai important al masurarii
riscului pentru ca reprezinta solvabilitatea unui client, a unui segment de clientela
sau a unei tari.
c. Marimea pierderii asteptate se obtine înmultind echivalentul credit cu
probabilitatea de pierdere si cu gravitatea pierderii.
2.1. CREDIT MATRICS - ABORDAREA CANTITATIVĂ A RISCULUI DE CREDIT
INDICATORII RISCULUI GLOBAL DE CREDITARE
Cuantificarea expunerii globale a bãncii la riscul de creditare se face prin analiza
ºi monitorizarea permanentã a unui sistem de indicatori. Aceºti indicatori se pot
grupa în trei categorii:
1. INDICATORI DE STRUCTURA sau de pondere exprimã procentual, la
un moment dat, structura activelor bancare sau a portofoliului de credite. Ca
indicatori de risc sunt folosiþi unul sau mai mulþi dintre urmãtorii:
·

cu cât ponderea creditelor este mai ridicatã, cu atât activitatea bancarã este
perceputã ca fiind mai riscantã.
·

Pierderi la portofoliul de
 credite

exprima direct ponderea creditelor de calitate inferioarã în total credite.

·

valoarea acestui indicator trebuie sã fie cât mai micã pentru ca portofoliul sã fi
fost gestionat eficient din punct de vedere al riscului de creditare.
2. INDICATORI DE DINAMICÃ – exprimã evoluþia în timp a unor indicatori
valorici a cãror mãrime este corelatã cu evoluþia riscului de creditare ex, ante
sau post factum.
· dinamica fondului de rezervã pentru acoperirea pirderilor la portofoliul de
credite exprimã modul în care evoluþia bãncii anticipã evoluþia expunerii la riscul
de creditare: cu cât cresterea rezervelor planificate pentru care se constituie
provizioane este mai mare, cu atât se poate presupune cã banca anticipã
pierderi mai mari ºi cã este de aºteptat o scãdere a calitãþii portofoliului de
credite.
· dinamica activelor ºi a creditelor totale sunt interpretate ca indicatori ai
riscului de creditare atunci când exprimã o creºtere acceleratã. Aceasta se
presupune, în baza experienþei, cã fiecare instituþie bancarã are o capacitate
limitatã de a gestiona corect un portofoliu de un anumit volum. O creºtere
acceleratã a valorii reale (in preþuri constante) a portofoliului de credite sau a
activelor totale nu poate fi gestionatã convenabil sau cel puþin comparabil cu
nivelul de performanþã din anii anteriori în cadrul aceloraºi structuri ºi folosind
aceleaºi resurse.
3.
Profit
net
Profit
net
INDICATORI RELATIVI, de corelare a activelor bancare cu capitalul ºi fondurile
bancare, - dau o expresie cantitativã a raportului dintre expunerea la risc ºi sursa
de finanþare a acestei expuneri.
·

Indicatorul este cel mai

adesea supraunitar.
·

Acest indicator trebuie sa fie mai mare decât 1 pentru a putea aprecia cã
managementul este prudent.30

CALITATEA PORTOFOLIULUI DE CREDITE

Riscul de credit este dificil de controlat fãrã o examinare atentã a

portofoliului de credite. Mai mulþi factori ar trebui luaþi în seamã la examinarea
portofoliului de credite:
· compoziþia portofoliului de credite.
· identificarea potenþialelor probleme referitoare la credite, incluzând
clasificarea lor de la B.N.R.
· trendul în volumul creditelor pe categorii, în special categorii ce exprimã
creºteri rapide ºi imprumuturi restructurate.
· pierderi anterioare ºi experienþe de recuperare, incluzând intârzierile de
platã.
· concentrarea imprumuturilor pe tipuri ºi relativ la dobânzi, industrii ºi regiuni
geografice.
· mãrimea creditului individual (felul lor, credite mari în raport cu numãrul).31
Calitatea creditelor din portofoliu poate fi apreciatã în funcþie de structura
creditelor. Din acest punct de vedere categoriile sunt: credite bune,`credite
nerambursate la scadenþã, credite sub supraveghere, credite sub standard,
credite indoielnice, pierderi.
Determinarea calitãþii portofoliului de imprumuturi acordate clienþilor are la bazã
analiza performanþelor economico-financiare. În România clasificarea clienþilor
se face tinând cont de evaluarea performanþelor financiare ale clienþilor ºi de
capacitatea acestora de a-ºi onora la scadenþã datoria (conf. Normele 3/1994
ale B.N.R.). Ca urmare creditele vor fi incluse în una din urmatoarele categorii:
· categoria A: imprumutaþii au o activitate economico-financiarã rentabilã,
care permite achitarea la scadenþã a datoriei, cu menþinerea acestor
performanþe.
· categoria B: bunã situaþie economico-financiarã în prezent, iºi realizeazã
indicatorii de banitate la un nivel superior, dar pentru perioada urmãtoare nu sunt
perspective privind menþinerea performaþelor la acelaºi nivel.
· categoria C: în prezent situaþie economico-financiarã satisfãcãtoare, insã
existã tendinþa de inrãutãþire.
· categoria D: performanþe financiare scãzute ºi ciclice.
· categoria E: pierderi ºi incapacitatea rambursãrii.
Serviciul datoriei poate fi apreciat ca:
· bun – rambursãri dupã scadenþã, cu intârziere maximã de 7 zile.
· slab – intârzieri pânã la 30 zile.
· necorespunzãtor – intârzieri peste 30 zile.32

BUN SLAB NECORESPUNZATOR

A STANDARD IN OBSERVATIE SUB STANDARD
B IN OBSERVATIE SUB STANDARD INDOIELNIC
C SUB STANDARD INDOIELNIC PIERDERE
D INDOIELNIC PIERDERE PIERDERE
E PIERDERE PIERDERE PIERDERE

Clasificarea creditelor bancare