Professional Documents
Culture Documents
Din punct de vedere morfologic şi funcţional sistemul nervos este constituit din 2 componente:
1. SN al vieţii de relaţie (SN somatic), care asigură legătura dintre oragnism şi mediul
extern, transformă excitaţiile în funcţie de natura şi intensitatea stimulilor în senzaţii,
reacţii de apărare sau de adaptare.
2. SN al vieţii vegetative care reglează şi coordonează activitatea organelor interne: nutriţia,
respiraţie, circulaţia, excreţia etc.
Sistemul nervos vegetativ cuprinde centrii nervoşi situaţi în SNC, ganglioni şi nervi, şi are 2
componente: SN simpatic şi SN parasimpatic.
Neuronul
Alcătuire:
1. corp celular: a) neurilemă sau membrană plasmatică, care este subţire şi are structură lipoproteică.
b) neuroplasmă, care conţine organe celulare: mitocondrii, ribozomi, lizozomi,
reticuli endoplasmatici, organite specifice ce le întâlnim doar în neuroni.
2. prelungiri neuronale: a) dendrite – prelungiri ramnificate scurte ce conţin neurofibrile şi corpii
Nissl care produc impuls nervos centripet.
b) axonul – este o prelungire unică, lungă (poate atinge 1 m)
– conţine 3 teci de la interior la exterior:
1. teaca de mielină, formată din lipide şi proteine şi care dă culoarea albă fibrei nervoase
2. teaca Schwan, formată din celule gliale, şi care secretă mielina, cu rol trofic şi de
protecţie
3. teaca Henle, formată din substanţă fundamentală şi fibre conjunctive elastice cu rol în
permeabilitate şi rezistenţă.
Nevroglia, sau celula glială, este al doilea tip de celulă nervosă, cu rol trofic şi în fagocitoză.
1
Clasificarea neuronilor după funcţie:
a) neuroni senzitivi (receptori): sunt neuroni pseudounipolari din ganglionii spinali ce trimit
impulsuri de la receptorii specifici pentru sensibilitatea exteroceptivă şi proprioceptivă
(neuroni somato-senzitivi).
b) neuroni motrici sau multipolari: determină contracţia muşchilor scheletici (prin neuronii
somato-motori) şi a musculaturii netede (prin neuronii viscerali-motori).
c) neuroni de oscilaţie sau intercalari: realizează legătura dintre neuronii senzitivi şi cei motori.
Sinapsa reprezintă legătura morfofuncţională de continuitate între neuroni, sau dintre neuroni şi
alte structuri.
Are 3 componente: presinaptică, fanta sinaptică şi postsinaptică.
Sunt 2 tipuri de sinapse:
1. chimice, care transmit impulsul nervos unidirecţional
2. electrice sau joncţiuni gap, care transmit multidirecţional.
Prin intermediul sinapsei neuronale se realizează o reţea de receptare, conducere, stocare şi
integrare a informaţiilor, în vederea elaborării unor răspunsuri adecvate, reflexe sau voluntare.
Acestea sunt transmise prin intermediul sinapselor neuroefectoare la muşchi şi glande, determinând
reacţii de adaptare sau de apărare a organismului la condiţiile variabile ale mediului.
Arcul reflex
SN îşi desfăşoară activitatea prin acte reflexe cu centrii nervoşi situaţi în substanţa cenuşie
din diferite segmente ale nevraxului, pe baza informaţiilor transmise prin fibre nervoase, prin
constituţia nervilor şi din substanţa albă a SNC.
Actul reflex este reacţia de răspuns a organismului la acţiunea unui stimulent din mediul
extern sau intern asupra unui receptor. Suportul anatomic al actului reflex este arcul reflex, format
din următoarele componente:
1. receptor – proprioceptori, exteroceptori
2. calea aferentă – reprezentată de prelungirile neuronilor din ganglionii spinali sau
ganglionii omologi ai nervului cranian
3. centrul reflex – reprezentat de neuroni motori medulari din trunchi, cerebel şi cortex
4. calea eferentă – reprezentată de axonii neuronilor motori medulari şi de fibrele motorii
ale nervilor cranieni
5. efectorul – muşchiul
Măduva spinării
Reflexul miotatic constă din contracţia bruscă a unui muşchi ca răspuns la întinderea
tendonului său. Este un reflex proprioceptiv ce participă la menţinerea tomusului muscular, a
posturii generale a corpului împotriva gravitaţiei (reflexul rotulian, achilian).
Reflexul nociceptiv (reflex de flexie, de retragere) este un reflex de apărare al organismului
şi constă din retragerea bruscă a unui membru din faţa unui agent nociv (corp fierbinte, înţepătură
etc).
Trunchiul cerebral
Nervii cranieni fac parte din SN periferic şi sunt în număr de 12 perechi. Nu au 2 rădăcini
(faţă de cei spinali).
I, II, VIII – nervi senzoriali
III, IV, VI, XI, XII – nervi motori
V, VII, IX, X – nervi micşti
I – olfactiv, senzitiv
II – optic, senzitiv
4
III – oculomotor, motor
IV – trohlear, motor
V – trigemen, mixt
VI – abducens, motor
VII – facial, mixt
VIII – statoacustic (vestibulo-cohlear), senzitiv
IX – glosofaringian, mixt
X – vag, mixt
XI – accesor, motor
XII – hipoglos, motor
Funcţiile motorii ale trunchiului cerebral – activitatea motorie a trunchiului cerebral este
reflexă:
1) Menţinerea posturii prin - reflexe tonice
- reflexe de redresare
2) Menţinerea echilibrului - se datorează aceloraşi centrii motori responsabili de reglarea tonusului
şi a posturii.
1. Prin trunchiul cerebral trec toate căile ce leagă măduva spinării de etajele superiore ale SNC
precum şi căi proprii trunchiului ce conectează diferitele sale segmente.
2. La nivelul trunchiului se află nucleii de releu ai căilor ascendente şi descendente, precum şi
nucleii de releu cu cerebelul.
Cerebelul
Topografie – ocupă fosa posterioară a creierului, fiind separat de emisferele cerebrale prin cortul
cerebelui, care este o formaţiune desprinsă din dura mater. Este situat înapoia trunchiului cerebral,
are forma unui fluture, prezentând o porţiune mediană numită vermis,şi două porţiuni laterale
voluminoase numite emisferele cerebeloase.
Cerebelul este situat în derivaţie pe toate căile senzitive şi motorii şi este în consecinţă,
informat asupra tuturor stimulilor proveniţi din mediul extern şi/ sau intern. Prin procesele de
integrare a informaţiilor primite poate exercita o acţiune coordonatoare asupra activităţii musculare
iniţiate de cortexul cerebral motor. Aşa se explică de ce leziunile cerebeloase dau tulburări de
coordonare.
Cerebelul este legat de bulb, punte şi mezencefal prin pedunculii cerebeloşi (inferiori,
mijlocii şi superiori). Aceştia conţin fibre aferente şi eferente. Din punct de vedere onogenetic şi al
localizării funcţionale, cerebelul poate fi divizat în 3 lobi:
1. lobul floculonodular – aici se găseşte centrul echilibrului vestibular, centrul de orientare şi
centrul de menţinere a poziţiei corpului.
2. lobul anterior, numit şi paleocerebel sau spinocerebel – constituie centrul de control al
tonusului de postură al muşchilor extensori antigravitaţionali, cu rol de compensare şi de opoziţie a
forţelor de gravitaţie.
3. lobul posterior, numit şi neocerebel – constituie centrul de control automat al motilităţii
voluntare şi semivoluntare.
5
• Astazia este o tulburare a posturii şi echilibrului static al corpului, care nu se poate menţine
în picioare fără lărgirea bazei de susţinere.
• Astenia se caracterizează prin instalarea unei senzaţii de oboseală musculară la cele mai
uşoare mişcări.
• Atonia reprezintă scăderea tonusului muscular.
• Tremurătura intenţională reprezintă imposibilitatea executării de mişcări voluntare, acestea
efectuându-se sacadat.
• Mersul de om beat şi tulburări în vorbirea articulată, precum şi alte anomalii ale motilităţii
somatice, însoţesc, de asemenea, leziunile cerebeloase.
După câteva luni de la îndepărtarea cerebelului, gravitatea acestor tulburări se reduce prin
intervenţia unor mecanisme compensatorii.
1 Talamusul
Este format din 2 mase de substanţă cenuşie de formă ovoidă, situate de o parte şi de alta a
ventriculului III. Este un centru senzitiv care din punct de vedere filogenetic cuprinde:
a) paleotalamusul – porţiunea cea mai veche; primeşte aferenţe de la trunchiul cerebral şi
este în legătură cu nucleii anteriori şi mediali.
b) arhitalamusul – are în componenţa sa nucleii de asociaţie; aceştia sunt în legătură cu
formaţia reticulată a trunchiului cerebral. În timpul stării de vigilenţă SRAA (sistemul reticular
activator ascendent) inhibă activitatea nucleilor nespecifici, iar în somn cortexul se află sub acţiunea
nucleilor nespecifici ai talamusului.
c) neotalamusul – primeşte aferenţe şi trimite eferenţe de la şi spre scoarţa cerebrală.
2 Metatalamusul
Este format din 2 corpi geniculaţi , mediali şi laterali, care sunt situaţi înapoia talamusului.
6
Corpul geniculat medial reprezintă releul tamalic al căii auditive, iar cel geniculat lateral
reprezintă releul talamic al căii vizuale.
3 Epitalamusul
Este situat posterior de ventriculul III şi în structura sa intră epifiza, comisura habenulară,
trigonul habenular şi nucleul habenular.
4 Hipotalamusul
Este partea din diencefal conectată la reglarea activităţii vegetative, viscerale şi a funcţiilor
endocrine. În structura hipotalamusului substanţa cenuşie este dispusă în 4 regiuni: regiunea
supraoptică, tuberală, mamilară şi laterală.
5 Subtalamusul
Funcţiile talamusului:
1) Funcţia de releu – poate controla voluntar intensitatea senzaţiilor dureroase.
2) Fucnţia de asociaţie – elaborează comenzi voluntare împreună cu scoarţa cerebrală.
3) Funcţia motorie – realizată de ganglionii bazali al neocerebelului şi al substanţei negre de
la care primşte aferenţe. Prin poziţia sa pe traiectul căilor senzitive şi motorii, talamusul
participă la integrarea senzitivo-motorie.
4) Funcţia nespecifică – realizată de nucleii talamici nespecifici, care fac parte din formaţia
reticulată; astfel talamusul participă la reglarea ritmului somn-veghe şi la elaborarea unor
procese afectiv-emoţionale.
Funcţiile hipotalamusului:
Numit şi creierul vegetativ al organismului nostru, hipotalamusul este organul cu cele mai
multe funcţii pe unitate de volum. Astfel, hipotalamusul, care reprezintă mai puţin de 1% din masa
cerebrală:
- este unul din cele mai importante căi eferente ale sistemului limbic
- controlează cea mai mare parte a funcţiilor endocrine şi vegetative, precum şi multe aspecte ale
comportamentului emoţional.
- porţiunea sa anterioară coordonează activitatea SN parasimpatic, iar porţiunea posterioară pe cea a
SN simpatic.
- are rolul de a integra activitatea cardio-vasculară cu cea respiratorie, digestivă, excretorie etc.
- intervine în reglarea metabolismelor intermediare: lipidic, glucidic, protidic, energetic.
- partea anterioară favorizează procesele anabolice, iar partea posterioară pe cele catabolice,
generatoare de energie. Lezarea hipotalamusului produce obezitate sau slăbire exagerată, în funcţie
de sediul leziunii.
- reglează activitatea secretorie a glandei hipofize. Prin intermediul hipofizei anterioare,
hipotalamusul coordonează activitatea întregului sistem endocrin al organismului.
- reglează temperatura corpului (37°C).
- reglează echilibrul hidric al organismului prin două mecanisme diferite: produce senzaţia de sete şi
controlează excreţia renală a apei.
- reglează aportul alimentar, aici găsindu-se centrii foamei şi ai saţietăţii.
7
- reglează activitatea de reproducere, prin participarea la geneza impulsului sexual, cât şi prin
reglarea secreţiei de hormoni gonadotrop şi hipofizari.
- este un centru important al vieţii afective alături de sistemul limbic. La acest nivel se elaborează
emoţiile, sentimentele şi pasiunile, precum şi expresia vegetativă a acestora: variaţiile frecvenţei
cardiace, a tensiunii arteriale, transpiraţia, determină apariţia reacţiei de frică sau de pedeapsă,
senzaţii de linişte, plăcere sau furie.
- reglează ritmul somn-veghe, participă la reacţia de trezire, la creşterea stării de vigilenţă. Leziunile
hipotalamusului pot produce boala somnului.
- hipotalamusul îndeplinşte încă o mulţime de roluri: reglează hematopoieza, creşte capacitatea de
luptă antiinfecţioasă etc. Activitatea sa este influenţată de scoarţa cerebrală, atât de ariile vegetative,
cât şi de cel de asociaţie.
Emisferele cerebrale
Prezintă partea cea mai voluminoasă a SNC. Sunt legate între ele prin comisurile creierului,
şi în interior conţin ventriculii laterali I şi II. Activitatea mai mare a membrului superior, precum şi
localizarea centrului vorbirii (aria 44 Broca) în emisfera stângă determină asimetria de volum,
emisfera stângă fiind mai dezvoltată la dreptaci.
Între cele 2 emisfere se află fisura longitudinală a creierului, în care se găseşte coasa
creierului, o dependenţă a dura mater ce separă cele două emisfere.
Localizări corticale
Ariile corticale pot fi clasificate după funcţia lor în:
8
1. arii de proiecţie aferente – receptoare şi senzoriale
2. arii de proiecţie eferente – efectuare şi motorii
2. Ariile de proiecţie eferente au rol în iniţierea mişcărilor voluntare, în integrarea funcţiilor motorii
şi modificarea tonusului muscular.
Aria somato-motorie primară este localizată anterior de şanţul central Rolando.
Ariile extrapiramidale ocupă aproape în întregime regiunea cortexului.
Centrul limbajului – emisfera stângă la dreptaci şi cea dreaptă la stângaci intervin în limbajul
articulat. Lipsa dominanţei unei emisfere duce la bâlbâială.
Centrii scrisului se află în lobul frontal, anterior de aria motorie principală. Lezarea lui
determină agrafia.
Zonele de asociaţie determină activităţi psiho-motorii şi psiho-senzitive prin integrarea
funcţională a ariilor motorii cu cele senzoriale.
Sistemul limbic
Structurile care alcătuiesc acest sistem sunt interpuse între diencefal şi neocortex. Are
conexiuni cu sistemul olfactiv, hipotalamus, talamus, epitalamus, şi mai puţin cu neocortexul.
Este format din: - calea olfactivă
- substanţa perforată anterioară
- corpul amigdalian
- stria terminală
- aria septală
- hipocampul