CURS DE FINANTE

Autor: prof. univ. dr. Nicolaie Hoanta

CUPRINS
1. Concepte privind finantele
1.1. Notiunea de finante
1.2. Fenomenul financiar
1.3. Continutul economic al finantelor (sfera finantelor)
1.4. Sfera activitatii financiare
2. Functiile si rolul finantelor
2.1. Functiile finantelor intreprinderii
2.2. Functiile finantelor publice
3. Structura finantelor
3.1. Finantele in sens larg
3.2. Sistemul financiar
3.3. Structura si principalele atributii ale aparatului financiar al Romaniei
3.4. Finantele agentilor economici – veriga de baza a finantelor tarii
4. Mecanismul financiar
4.1. Definirea mecanismului financiar
4.2. Fluxuri financiare
4.3. Circuite financiare
4.4. Cicluri financiare
5. Politica financiara
5.1. Politica bugetara
5.2. Politica fiscala
5.3. Politica financiara a intreprinderii
6. Structura financiara a intreprinderii
6.1. Interpretarea financiara a bilantului
6.2. Structura financiara a intreprinderii si riscul
6.3. Criteriul destinatiei surselor de finantare in alegerea structurii financiare
6.4. Criteriul rentabilitatii si capacitatea de indatorare
6.5. Aplicatii rezolvate si de rezolvat
7. Finantarea interna sau autofinantarea
7.1. Politica de autofinantare
7.2. Capacitatea de autofinantare
7.3. Politica privind dividendele
7.4. Aplicatii rezolvate si de rezolvat
8. Finantarea externa
8.1. Cresterea capitalului propriu
8.2. Finantarea prin imprumuturi pe termen mediu si lung
8.3. Finantarea prin leasing
8.4. Aplicatii rezolvate si de rezolvat
9. Resursele financiare ale statului
9.1. Continutul si caracterizarea generala a resurselor financiare ale statului
9.2. Clasificarea veniturilor bugetare

1
10. Cheltuielile publice
10.1. Conceptul de cheltuieli publice
10.2. Tendinta pe termen lung a cheltuielilor publice
10.3. Analiza cauzelor cresterii cheltuielilor publice
10.4. Clasificarea si compozitia cheltuielilor publice
11. Impozitele si taxele
11.1. Conceptul si importanta impozitelor
11.2. Elementele tehnice sau constitutive ale impozitelor
11.3. Principiile impunerii si evaziunea fiscala
11.4. Incidenta/repercursiunea impozitelor si presiunea fiscala
12. Impozitele directe si impozitele indirecte
12.1. Impozitele directe de tip real
12.2. Impozitele personale
12.3. Contributiile obligatorii
12.4. Impozitele (taxele) pe consum
12.5. Taxele vamale
13. Sistemul bugetar
13.1. Concepte si notiuni generale
13.2. Principii bugetare
13.3. Procesul bugetar
14. Datoria publica
14.1. Continut, structura si evolutie
14.2. Imprumutul de stat si gestionarea datoriei publice
14.3. Caracteristici ale datoriei publice externe

CAPITOLUL 1

Concepte privind finantele

1.1. Notiunea de finante

Cuvantul „finante” s-a raspandit in Franta secolului al XVII-lea cu intelesul de

„bani si venituri publice destinate cheltuielilor statului”. S-a presupus ca acest cuvant s-a
format si a evolutat din expresia latina financia pecuniaria, care inseamna a incheia o
tranzactie patrimoniala prin plata unei sume de bani. Dictionarele actuale dau ca
provenienta a cuvantului finante vechiul cuvant francez finer, care inseamna a administra
bani, a plati.
Daca ar fi sa dam o definitie lapidara a finantelor am putea spun ca, finantele sunt
stiinta administrarii/gestionarii banilor/fondurilor. Orice tip de organizare umana necesita
costuri (bani, fonduri), cu atat mai mari cu cat organizarea este mai complexa. Aceste
costuri apar atat in etapa initiala a intemeierii organizatiei, cat si dupa aceea, pentru
mentinerea ei : ( 1) sunt necesare eforturi de informare privind noul tip de organizatie ce
urmeaza a se infiinta, (2) trebuie elaborate reguli pentru statuarea relatiilor in cadrul
organizatiei in vederea realizarii scopului pentru care a fost infiintata, (3) trebuie stimulat
interesul membrilor organizatiei pentru ca aceasta sa-si poata continua activitatea si (4)

2
pentru realizarea scopurilor si obiectivelor organizatiei sunt ocazionate costuri ce trebuie
finantate.
Atunci cand vorbim de finante, avem in vedere doua acceptiuni: una tehnica si
una ce considera finantele ca o stiinta. Din punct de vedere tehnic, finantele pot fi
definite ca totalitatea fluxurilor banesti dintr-o economie (sub forma de numerar, credite
sau compensare) care au ca scop formarea veniturilor (incasarea lor) si realizarea
(acoperirea) cheltuielilor pe diferite paliere (individ, organizatie, stat). In aceasta
acceptiune, data fiind internationalizarea fluxurilor banesti ca urmare a
interdependentelor dintre economiile nationale, a existentei societatilor multinationale si
a realizarii de uniuni economice zonale, putem vorbi si de finante internationale, nu
numai de finante nationale.
Dupa modul de adimistrare a finantelor, privat sau public, deosebim finante
private, cele adiministrate de catre indivizii (fondurile lor proprii si imprumutate), de
intreprinderile private si alte organizatii cu caracter privat, si finante publice, cele
administrate public, adica de institutii ale statului si colectivitatilor locale.
Termenul de „finante publice” s-a raspandit cu privire mai ales la platile banesti
de interes public necesare in relatiile cu statul si alte colectivitati publice. Statul, ca forma
complexa de organizare sociala, incepand cu fazele sale incipiente, pentru functionarea si
consolidarea sa a avut nevoie de sustinere nu numai morala, sociala si politica, ci si de
una economica, materiala, care, odata cu aparitia banilor a devenit sustinere financiara.
Tocmai aceste fluxuri de bani directionati de la supusi (contribuabili) catre stat
(trezoreria acestuia) au constituit finantele publice incipiente. Spunem incipiente pentru
ca, la inceput, aceste fluxuri de bani aveau ca menire doar sa sustina cheltuielile proprii
de functionare ale unor organizatii statale. Cu timpul, prin extinderea atributiilor ce i-au
fost incredintate sau pe care statul si le-a arogat, fluxurile financiare au fost directionate
spre finantarea unor cheltuieli tot mai variate si tot mai apropiate de nevoile publice (ale
contribuabililor).
Intr-adevar, aparitia si evolutia finantelor sunt strans legate de aparitia si
consolidarea statului in societate. Pentru desfasurarea activitatii statale au fost si sunt
necesare fonduri importante pe care statul le procura pe diferite cai. Aceste fonduri, in
epoca moderna, in afara sustinerii activitatii statului, prin intermediul politicii fiscale a
guvernului, pot constitui un resort sau o frana in dezvoltarea economico-sociala a tarii.
Conceptul de finante publice se raporteaza la conceptul mai general al finantelor
ca parte la intreg. Termenul de „finante publice” s-a raspandit cu referire mai ales la
platile banesti de interes public necesare in relatiile cu statul si alte colectivitati publice.
Putem spune ca finantele publice sunt fluxurile banesti provocate si supravegheate de
catre stat in cadrul economiei, cu scopul declarat de a finanta cheltuielile publice si de a
orienta mersul economiei in conformitate cu programul de guvernare al
partidului/partidelor aflat/aflate la putere.
O alta definitie a finantelor publice se refera la finantele publice ca o ramura a
stiintei economice preocupata de identificarea si evaluarea mijloacelor si efectelor
privitoare la politicile financiare ale guvernului. Ea incerca sa analizeze efectele
fiscalitatii si cheltuielilor publice asupra situatiilor economice ale indivizilor si
organizatiilor si sa examineze impactul lor asupra economiei ca intreg. Ea este de
asemenea preocupata de examinarea eficacitatii masurilor cuprinse in politici directionate

3
asupra anumitor obiective si de dezvoltarea tehnicilor si procedurilor prin care aceasta
eficacitate sa creasca.
In evolutia conceptiilor despre finantele publice in economiile de piata, in
literatura de specialitate se mentioneaza deja trei conceptii: finante publice clasice, cele
ale statului modern sau finante publice moderne, adica ale statului interventionist, si
finante publice post-moderne, cu toate ca a treia conceptie se considera a fi rezultatul
unui artificiu facil.
Conceptiile clasice despre finantele publice reflecta doctrina liberala in
dezvoltarea economica a societatii conform principiului laissez-faire, laissez-passer,
urmarundu-se evitarea oricarei interventii a statului in activitatea economica, care trebuie
sa se desfasoare dupa principiul interventiei private, ordinii interne, apararii frontierelor
si intretinerii relatiilor diplomatice. Ca urmare, sarcina finantelor publice era sa asigure
resursele necesare intretinerii institutiilor, functionarii normale a acestora. In cadrul
acestei sarcini, impozitul trebuie sa aiba un caracter neutru (sa nu aiba caracter
interventionist in economie), iar echilibrul bugetar era dogma pentru toata lumea.
Conceptiile moderne despre finantele publice i-au nastere dupa primul razboi
mondial, ca urmare a unor importante crize economice, cand apar mai multi sustinatori ai
interventionismului statului in economie pentru a evita crizele economice. In acest fel,
locul statului jandarm (de aparator al ordinii publice) a fost luat de statul providenta sau
statul bunastarii generale, care isi largeste sensibil aria preocuparilor. In ceea ce priveste
autoritatea economica a statului, se afirma tot mai mult doctrina interventionista, potrivit
careia autoritatea publica este chemata sa joace un rol activ in viata economica, sa
influenteze procesele economice, sa cerceteze evolutia ciclica, sa previna crizele, sau cel
putin sa ia masuri pentru inlaturarea efectelor negative ale acestora.
Printre economistii sustinatori ai acestui curent de gandire, un rol primordial il are
lordul J.M Keynes. Potrivit acestei noi teorii a interventionismului statului in economie,
statul, prin politici ca cele bugetara, monetara si valutara, poate si trebuie sa joace un rol
activ in viata economica, in influentarea proceselor economice spre un curs favorabil.
Finantele publice contemporane se caracterizeaza printr-o schimbare de
dimensiune care a transformat raportul lor in economia generala. Aceasta schimbare
imbraca un aspect cantitativ (ponderea financiara a statului si componentelor sale in PIB
a crescut considerabil) si un aspect calitativ, constand in aceea ca s-a transformat si
continutul acestora (au aparut si s-au dezvoltat cheltuieli publice de un tip nou, ce
raspund unor obiective care, desi nu sunt in totalitate de natura economica, au insa
incidenta economica: este vorba, in special, de cheltuielile de transfer). In plus, mai nou,
Marea Criza Financiara Mondiala, declansata in 2007, a aratat ca statul nu se da in laturi,
in astfel de situatii, nici de la privatizarea unor agenti economici, inclusiv banci pentru ai
scapa de la faliment pe bani publici, vorbindu-se astfel de o adevarata nationalizare a
acestora.
Deosebit de partea tehnica, finantele sunt considerate si o stiinta, o ramura a
economiei politice. In aceasta acceptiune, finantele sunt stiinta gestionarii/administrarii
patrimoniilor individuale, patrimoniilor organizatiilor (firme, institutii, etc.) sau a banului
public, in vederea satisfacerii diferitelor nevoi in conditii cat mai bune de eficienta. Prin
ban public intelegem ansamblul cheltuielilor si resurselor/veniturilor statului sau ale
colectivitatilor locale.

4
 Fluxurile banesti care reprezinta finantele inteprinderilor reprezinta baza
fluxurilor financiare intro economie, datorita faptului ca majoritatea fondurilor banesti
care se formeaza la diferite nivele ale economiei isi au izvorul in fluxurile banesti
produse la nivelul intreprinderilor. De capacitatea si randamentul acestor finante depinde,
in cea mai mare masura, soliditatea celorlalte tipuri de finante.

1.2. Fenomenul financiar

Din punct de vedere istoric, primele elemente de finante au fost impozitele in

bani, determinate de :
a) existenta statului si a nevoilor sale ;
b) aparitia si folosirea banilor.
La inceputurile sale, statul avea nevoi limitate ca structura si ca volum, dar
acestea reclamau totusi angajarea unor resurse. In conditiile economiei naturale inchise,
cand apar doar germenii productiei de marfuri, iar banii erau putin folositi, statul putea
folosi pentru sustinerea actiunilor sale (ducerea razboaielor, unele lucrari de interes
public, cum ar fi drumurile, intretinerea curtii conducatorului de stat etc.) darile in natura
si prestatiile obligatorii in natura. Cu timpul insa, statul pretinde supusilor sai si
contributii in bani, aparand astfel primele elemente de finante.
In timp, odata cu impunerea banilor in realizarea tranzactiilor dintre oameni,
forma baneasca a darilor catre stat s-a impus, ea impunandu-se prin usurinta realizarii
actiunilor de strangere a darilor (impozitelor) si cele de utilizare a lor. Are loc astfel
transformarea elementelor de finante in finante propriu-zise. Abia in capitalism, cand
productia de marfuri devine dominanta si banii sunt utilizati pe scara larga, statul renunta
treptat la formele in natura ale impozitelor.
Alaturi de finantele statului, devenite cu timpul finante publice, coexista
finantele private. Cele doua tipuri de finante se desebesc intre ele, in primul rand, prin
obiectivele urmarite: primele asigura suportul financiar pentru sustinerea actiunilor
publice, iar celelalte capitalul necesar afacerilor private. In al doilea rand, difera si
mijloacele utilizate pentru obtinerea lor: statul ca autoritate actioneaza prin constrangere,
in timp ce persoanele private nu au nici posibilitatea legala nici menirea.
O dimensiune comuna a statului modern si agentilor economici este aceea ca nici
statul, nici agentii economici nu reusesc sa-si acopere cheltuielile folosind exclusiv
veniturile proprii, fara a se indatora. Din acesta cauza, statul contracteaza imprumuturi
sau apeleaza la emisiunea baneasca, generand datorie publica, iar agentii economici isi
cresc capitalul prin indatorare sau apeland la piata financiara. In structura finantelor
regasim astfel elemente noi : creditul si piata financiara.
Datorita cresterii complexitatii vietii economice, de multa vreme fenomenul
financiar depaseste, in manifestarile sale, granitele nationale, manifestandu-se tot mai
intens finantele internationale.

5
 1.3. Continutul economic al finantelor (sfera finantelor)

Din defintiile date mai sus finantelor, rezulta ca finantele nu se confunda cu banii,
categoria economica a banilor fiind mai extinsa decat cea a finantelor. Altfel spus, toate
relatiile financiare sunt si relatii banesti, in timp ce nu toate relatiile banesti sunt si relatii
financiare. Cu alte cuvinte, folosirea banilor presupune si relatii intre diferite entitati care
nu sunt relatii financiare. In acest sens, trebuie aratat ca prin repartitie, in afara de
formarea veniturilor financiare (destinate actiunilor publice si afacerilor private), se
formeaza si venituri nefinanciare (consumate in scop persoal). Pe de alta parte, repartitia
se realizeaza atat in bani, cat si in natura (chiar daca pe o scara redusa), or finantele, prin
definitie, imbraca obligatoriu forma baneasca. Finantele constituie asadar o categorie
economica care exprima relatii social-economice, exprimate in forma baneasca, relatii
care descriu formarea, repartizarea si utilizarea fondurilor banesti la dispozitia firmelor
(agentilor economici), populatie si stat.
Prin definitie, finantele au o anumita menire de infaptuit, aceea de a mobiliza si
aloca resursele banesti necesare sustinerii actiunilor publice si a afacerilor private.
Aceasta menire se realizeaza prin operatii de repartitie financiara, iar obiectul principal al
acestei repartitii este produsul intern brut1.
In procesul repartitiei produsului national brut2 se realizeaza anumite raporturi,
relatii social – economice sau operatiuni sub forma baneasca. Prin intermediul acestor
relatii (operatiuni) se infaptuieste repartitia produsului national brut intre agentii
economici, populatie si stat. Aceste relatii prin mijlocirea carora se constituie, se
reapartizeaza si se folosesc fondurile banesti sunt relatii financiare sau finante.
Pentru ca o operatiune (relatie) baneasca sa apartina finantelor ea trebuie sa
indeplineasca in mod obligatoriu si cumulativ trei conditii :
1) sa aiba loc un transfer valoric de resurse banesti sau de putere de cumparare ;
2) resursele sa fie destinate finantarii actiunilor publice sau afacerilor private ;
3) transferul trebuie sa se faca obligatoriu fara echivalent sau fara contraprestatie
imediata, dar se poate realiza cu titlu definitiv si gratuit sau cu titlu temporar, rambursabil
si cu plata unei dobanzi.

Produsul intern brut (PIB) masoara valoarea bruta a productiei finale de bunuri si servicii produsa de
subiectii economici ce-si desfasoara activitatea in interiorul tarii, in cursul unei perioade. Produsul intern
brut cuprinde: 1) Productia tuturor bunurilor sau serviciilor individuale sau colective furnizate sau destinate
sa fie furnizate altor unitati decat cele care le-au produs (inclusiv productia de bunuri si de servicii
consumate in procesul de productie a bunurilor si serviciilor). Aceasta categorie priveste toate produsele
efectiv destinate pietei (vanzare sau troc), dar si toate bunurile si serviciile furnizate gratuit gospodariilor
individuale sau in mod colectiv comunitatii de catre administratiile publice si private. 2) Productia in cont
propriu a tuturor bunurilor care sunt retinute de catre producatorii lor pentru propriul consum final sau
pentru formare de capital. 3) Productia de servicii de cazare de catre proprietarii ocupanti si servicii
produse prin angajarea unui personal domestic remunerat.
2
Produsul national brut este egal cu produsul intern brut plus soldul veniturilor factorilor in raport cu
strainatatea.

6
 Asadar, pentru o delimitare mai precisa intre notiunea de bani si cea de finante,
trebuie precizat ca numai acele relatii banesti sunt finante care constituie un transfer de
produs national brut, si nu o schimbare a formei valorii. Acest transfer are loc intre
agenti economici, populatie si stat cu scopul de finantare, de achitarea unor obligatii,
acordarea de subventii etc. Rezulta ca exista si relatii banesti care nu sunt relatii
financiare ca, de exemplu : vanzarea-cumpararea de marfuri si servicii, plata salariilor
etc.
Desi sunt unele pareri ca relatiile de credit n-ar trebui incluse in cadrul relatiilor
financiare, noi opinam ca ele sunt relatii financiare, deoarece prin creditare se constituie
relatii prin care agentii economici se finanteaza in vederea sustinerii activitatii proprii si,
pe aceasta cale, asigura furnizarea de fonduri banesti catre alti agenti economici si stat, in
cadrul realtiilor financiare cu acestia.
Transferul de natura financiara genereaza modificari in patrimoniu partenerilor. El
afecteaza nu numai forma sau structura fondurilor acestora, ci insasi marimea lor. Are loc
astfel o sporire a resurselor beneficiarului si o diminuare a acestora la platitor. Acest gen
de operatii financiar apar :
- intre persoanele fizice si juridice, pe de o parte, si stat, pe de alta parte, atat cu
ocazia platii impozitelor si taxelor la bugetul statului, cat si cu prilejul finantarii
actiunilor publice de care beneficiaza, direct sau indirect, si platitorii de impozite
si taxe (contribuabilii) ;
- intre banci si clientii lor, atat cu prilejul atragerii unor resurse banesti temporar
disponibile, cat si in procesul acordarii si rambursarii imprumuturilor ;
- intre posesorii de fonduri si solicitatorii de fonduri, prin intermediul pietei
financiare ;
- intre institutiile de asigurari si clientii lor, cu prilejul incasarii primelor de
asigurare si al platii despagubirilor si sumelor asigurate ;
- intre participantii la diferite forme de asigurare si protectie sociala si institutiile ce
administreaza asrfel de fonduri, cu prilejul incasarii contributiilor si a platii
indemnizatiilor cuvenite beneficiarilor etc.
Natura si conditiile transferului depind, mai ales, de felul nevoilor ce urmeaza a fi
acoperite. Practica financiara a consacrat, din acest punct de vedere, doua tipuri de
transfer :
a) transferul cu titlu definitiv si gratuit, atunci cand resursele sunt destinate acoperirii
unor nevoi permanente sau sustinerii consumului definitiv (in acest caz sunt
angajate fondurile statului indreptate spre institutiile publice sau agentii
economici privati subventionati in anumite imprejurari de catre stat) ;
b) transferul cu titlu temporar, rambursabil si cu dobanda, atunci cand nevoile sunt
temporarea (in acest caz sunt antrenate resursele de creditare indreptate spre
solicitatorii de credite).
Suntem acum in masura sa clarificam continutul economic al finantelor. El consta,
deci, in primul rand, in relatiile banesti prin care agentii economici si statul se finanteaza,
iar in al doilea rand in relatiile prin care agentii economici, populatia si statul isi onoreaza
obligatiile contractuale sau cele prevazute in lege. Aceste relatii banesti care presupun
transferuri de bani pot fi rambursabile (ca in cazul finantarii agentilor economici, cu
exceptia subventiilor primite de la stat) sau nerambursabile (in cazul impozitelor platite
statului). De asemenea, o alta caracteristica a lor este ca transferurile pot fi efectuate cu

7
asigurarea unui echivalent sau contraprestatie (cazul finantarii agentilor economici) sau
fara echivalent direct si imediat (cazul platii impozitelor catre stat).
Din continutul economic al finantelor, adica natura fondurilor gestionate, deriva
carecterul privat sau public al acestora. Astfel, finantele private se refera la gestionarea
fondurilor private din economie, iar finantele publice se refera la banii publici (cei
procurati din impozite si taxe si din imprumuturi de stat).

1.4. Sfera activitatii financiare

Chiar daca o multime de operatii banesti nu au natura financiara, ele au totusi, de

cele mai multe ori, o stransa legatura cu finantele. Astfel, unele unele operatii banesti
reprezinta premise pentru viitoare operatii financiare, in timp ce altele dau finalitate unor
operatiuni financiare prealabile, prin cheltuirea sau utilizarea propriu-zisa a resurselor
alocate din fonduri financiare.
Iata cateva exemple in acest sens cand operatii banesti sunt premise pentru
viitoare operatiuni financiare :
- operatia de vanzare-cumparare, finalizata prin incasarea marfurilor, conditioneaza
plati financiare precum : plata impozitelor, a dividendelor, rambursarea
imprumuturilor, plata dobanzilor etc. sau operatii non-financiare ca plata
marfurilor cumparate, a salariilor etc. ;
- operatia de plata a salariilor, non-financiara prin natura ei, aduce dupa sine plati
tipic financiare ca : impozitul asupra salariilor, contributia la fondul de somaj sau
pentru pensie suplimentara si contributia la asigurarea obligatorie de sanatate ;
- succesiunile si donatiile intre persoane fizice nu au natura financiara, dar sunt
insotite de obligatia impozitelor aferente.
Exemplele de operatii banesti ce dau finalitate unor operatii financiare prealabile se
refera, mai ales, la utilizarea sau cheltuirea propriu-zisa a resurselor financiare dobandite
de beneficiarii lor. Iata cateva din ele :
- achizitionarea de masini, utilaje, instalatii pentru investitii pe seama cresterii de
capital al agentilor economici privati ;
- platile curente pentru productie, pe seama imprumuturilor contractate de la banci ;
- plata pensiilor, ajutoarelor de somaj, indemnizatiilor de boala, maternitate etc.
Datorita acestor caractereristici ale unor operatii banesti ca cele de mai sus, organele
financiare se preocupa de derularea corespunzatoare a tuturor operatiunilor banesti,
financiare si non-financiare, tocmai datorita interactiunii acestora. Sfera activitatii
financiare depaseste deci sfera operatiunilor financiare.
In sensul cel mai larg, activitatea financiara reprezinta ansamblul operatiunilor
desfasurate de institutiile si organele financiare specializate in legatura cu fundamentarea
si elaborarea prognozelor, programelor si bugetelor financiare, executia financiara,
analiza si controlul financiar.
Analiza activitatii financiare are obiect distinct, in functie de nivelul la care se
desfasoara. Astfel, la nivel macroeconomic se eleboreaza prognoze ample si programe,
planuri, bugete de sinteza la nivel de economie, se folosesc metode de optimizare a
optiunilor, se vegheaza asupra functionalitatii mecanismului financiar si monetar in
ansamblul lui. La nivelul unitatilor de baza se elaboreaza programe, planuri si bugete de o

8
mai mica complexitate, iar activitatea cea mai importanta este legata de executia
financiara. Aceasta din urma presupune incasarea veniturilor, gestionarea acestora si
efectuarea platilor, iar operatiunile respective poarta denumirea de operatiuni de
trezorerie.

CAPITOLUL 2

Functiile finantelor

Finantele, prin definitie, sunt operatii de repartitie, intrucat ele intervin in

repartitia produsului intern brut, in legatura cu satisfacerea nevoilor generale si derularea
afacerilor. Finantele indeplinesc deci a functie de repartitie. Prin intermediul acesteia se
mobilizeaza un insemnat volum de resurse banesti la fondurile statului si la fondurile
administrate descentralizat de catre agentii economici in vederea repartizarii si cheltuirii
acestora pentru realizarea actiunilor publice si a afacerilor private. De fapt, satisfacerea
acestor nevoi reprezinta insasi menirea finantelor, iar functia de repartitie, actionand in
aceasta directie, tine de esenta finantelor.
Formarea fondurilor de natura financiara si repartizarea acestora prin functia de
repartitie a finantelor reprezinta o conditie necesara dar nu si suficienta pentru ca sa se
realizeze menirea finantelor, pentru ca actiunile sa se realizeze in volumul, structura si
ritmurile stabilite de catre factorii de decizie.
Pentru ca fondurile sa se constituie la timp si in volumul necesar, pentru ca ele sa
se cheltuiasca in mod eficient si in conformitate cu destinatiile stabilite in vederea
realizarii actiunilor stabilite, este necesara exercitarea unui control permanent si
sistematic asupra formarii, repartizarii si utilizarii acestor resurse. Tocmai de aceea,
controlul este o conditie indispensabila pentru realizarea menirii finantelor, ea constituind
alaturi de functia de repartitie, modalitati de manifestare a esentei finantelor. De altfel, in
manifestarea lor, cele doua functii interactioneaza si se influenteaza reciproc, iar prin
actiunea lor conjugata si convergenta se asigura finalizarea menirii finantelor.

2.1. Functiile finantelor intreprinderii

Ca orice substitem financiar, finantele intreprinderilor indeplinesc functia de

repartitie si functia de control.
Functia de repartitie a finantelor intreprinderii consta in formarea capitalurilor,
in alocarea si folosirea lor in scopul realizarii obiectivelor intreprinderii. In mod analitic,
functia de repartitie reflecta colectarea capitalurilor initiale, circuitul si repartizarea lor pe
destinatii, utilizarea si reconstituirea lor, modificarea structurii capitalului prin noi
aporturi de capital si imprumuturi. De asemenea, functia de repartitie reflecta si
obligatiile banesti ce decurg din constituirea si gestionarea capitalurilor, desfasurarea
activitatii economice si obtinerea de rezultate financiare.
Functia de control a finantelor intreprinderii are doua laturi, una constatativa si
alta corectiva, care se impletesc organic. Functia de control nu trebuie sa se rezume doar

9
la latura constatativa, de fotografiere a fenomenelor, rolul acesteia fiind, in special, de a
interveni cu actiuni corective, care sa contribuie la optimizarea activitatii. Controlul prin
intermediul finantelor intreprinderii presupune un anumit cadru organizatoric si masuri
care sa duca la prevenirea abaterilor, pentru cresterea rentabilitatii si eficientei, apararea
integritatii si utilizarii rationale a capitalului si respectarea legislatiei.
Functia de control a finantelor are o sfera larga de actiune, imbratisand toate
fazele si laturile economice si financiare ale circuitului economic, toti indicatorii
planificati si cei realizati, ceea ce impune, intre altele, organizarea unei evidente
sistematice, corecte si reale tehnico-operative, statistice si contabile. Controlul trebuie
astfel organizat incat sa se realizeze urmatoarele obiective :
- sa urmareasca respectarea regulilor generale financiar-contabile si fiscale ;
- sa contribuie la identificarea si mobilizarea rezervalor interne ;
- sa asigure urmarirea si prevederea (inscrierea) eficientei in fundamentarea
programelor de productie, de investitii si financiare ;
- sa constituie un instrument de prevenire si lichidare a cauzelor care provoaca
risipa si proasta gospodarire ;
- sa asigure un regim corespunzator de economii, incasarea la timp a tuturor
creantelor si achitarea obligatiilor, finantarea oprtuna si rationala a cheltuielilor
etc. ;
- sa urmareasca lichidarea deficientelor, repararea prejudiciilor si responsabilizarea
persoanelor vinovate de prejudicii sau proasta gestiune, atragerea in circuitul
economic a tuturor resurselor, alocarea lor corespunzatoare, lichidarea
imobilizarilor nejustificate de fonduri, prevenirea angajarii ineficiente de fonduri
etc.
Functia de control a finantelor intreprinderilor se exercita prin anumite organisme,
care difera intro oarecare masura de la o intreprindere la alta. Cele mai intalnite forme de
control sunt : autocontrolul, controlul ierarhic, controlul specializat al contabilului sef sau
directorului financiar, organisme de control sau audit intern.

2.2. Functiile finantelor publice

Ca si finantele private ale intreprinderilor, finantele publice, adica ale statului si

institutiilor sale, indeplinesc doua functii, si anume : functia de mobilizare, repartizare si
utilizare a resurselor banesti si functia de control.
a) Functia de mobilizare, repartizare si utilizare a resurselor banesti consta in
atragerea la fondurile statului a unei parti din produsul national brut, in repartizarea si
utilizarea acestor fonduri in vederea satisfacerii cerintelor comune ale societatii si
sustinerea procesului investitional la nivelul economiei nationale. Aceasta mobilizare a
fondurilor banesti de la contribuabili se face, de regula, cu titlu definitiv, nerambursabil si
fara contraprestatie directa si imediata. Realizarea acestei functii, atat pentru finantele
publice, cat si pentru cele private, este indisolubil legata de crearea, repartizarea,
circulatia si utilizarea produsului national brut. Repartitia produsului national brut
cuprinde distribuirea primara si redistribuirea acestuia. Distribuirea primara a produsului
national brut consta in impartirea acestuia intre participantii directi, nemijlociti la
procesul productiei materiale. Redistribuirea, numita si repartitia ulterioara sau

10
secundara, reprezinta transferul unei parti din produsul national brut de la unele persoane
juridice si fizice la altele, prin intermediul finantelor publice. Practic, redistribuirea
produsului national brut cuprinde cele doua faze ale primei functii a finantelor publice :
mobilizarea si reaprtizarea.
b) Functia de control asupra crearii, repartitiei, circulatiei si utilizarii produsului
national brut este determinata de faptul ca fondurile financiare care se formeaza la
dispozitia statului sunt ale intregii natiuni. Societatea urmareste : constituirea resurselor
financiare necesare solutionarii cerintelor generale ; repartizarea si utilizarea resurselor
financiare cu luarea in considerare a prioritatilor si a eficientei economice si sociale;
armonizarea intereselor financiare ale societatii cu cele de perspectiva.
Functia de control a finantelor publice urmareste apararea integritatii avutului
public, modul in care contribuabilii persoane juridice isi stabilesc, calculeaza si vireaza
obligatiile lor catre stat, cum persoanele fizice isi respecta obligatiile fiscale, modul in
care sunt realizate cheltuielile publice astfel incat sa se respecte destinatia legala si
criteriile de oportunitate, eficacitate, eficienta si legalitate.
Din punctul de vedere al apartenentei organelor de control si institutiile care il
exercita exista doua tipuri de control : control din exterior (al unor organe specializate
asupra activitatii financiare a subiectului supus controlului, fie el din domeniul public sau
privat) si control din interiorul unitatii sau subiectului supus controlului (exercitat sub
forma controlului financiar preventiv si a controlului financiar (auditului) intern.
In functie de momentul exercitarii controlului financiar in raport cu operatiunile
supuse controlului se disting trei forme principale de control financiar : preventiv,
operativ-curent (concomitent sau autocontrol) si posterior (postoperativ). Controlul
financiar preventiv este forma cea mai importanta de control si se exercita (sau ar trebui
sa se exercite) de catre toate entitatile care realizeaza venituri si au obligatii fiscale. El se
exercita inainte de efectuarea propriu-zisa a operatiunilor economico-financiare.
Controlul operativ-curent (concomitent sau autocontrol) se efectueaza in timpul realizarii
operatiunilor care presupun mijloace materiale si banesti. Controlul posterior
(postoperativ) se efectueaza dupa ce actele economice au fost infaptuite. El are menirea
sa recupereze prejudicii, daca s-au produs, sa stabileasca masuri corective si sa fie un
reper pentru imbunatatirea celorlalte doua forme de control.
Din punctul de vedere al gradului de cuprindere, controlul poate fi prin sondaj sau
complet ; control tematic sau complex si control partial sau total.
Controlul financiar se realizeaza de mai multe organe indreptatite de lege, aflate
pe diferite paliere. Astfel, control financiar exercita : Parlamentul, Guvernul, Curtea de
Conturi, Ministerul de Finante prin unitatile sale specializate, dar si fiecare persoana
juridica prin intermediul organelor proprii de control.
Rolul finantelor este acela de a asigura ca statul si fiecare agent economic sa-si
realizeze propria politica financiara recurgand la functiile finantelor publice, respectiv a
celor private si la parghiile financiare disponibile.

11
 CAPITOLUL 3

Structura finantelor

3.1. Finantele in sens larg

Finantele in sens larg cuprind : (1) finantele propriu-zise si (2) creditul, delimitarea
facandu-se avand drept criteriu natura transferului de resurse banesti.
Finantele propriu-zise se refera la asigurarea si satisfacerea cu resurse banesti a
nevoilor permanente ale statului prin folosirea veniturilor fiscale si parafiscale, precum si
la asigurarea si satisfacerea cu resurse banesti a nevoilor permanente ale agentilor
economici prin folosirea aportului la capital al actionarilor/asociatilor.
Creditul se refera la acoperirea cu resurse banesti a nevoilor temporare de fonduri
de catre stat, colectivitatile locale si agentii economici.
Pe langa deosebirea fundamentala dintre finante propriu-zise si credit, legata de
caracterul rambursabil al imprumuturilor, intre cele doua componente ale finantelor in
sens larg mai exista si urmatoarele deosebiri :
- in cazul finantelor propriu-zise, la alocarea resurselor nu se tine seama de
influenta factorului timp sau acestea se folosesc cu titlu gratuit, pe cand in cazul
creditului pentru folosirea imprumuturilor se percepe o dobanda ;
- in cazul finantelor propriu-zise se aloca resurse ce se constituie pe calea prelevarii
exprese si obligatorii a unei parti din produsul intern brut, in timp ce in cazul
creditului se repartizeaza, in principal, fonduri mobilizate de pe piata de
intermediari (banci, piete monetare si piete financiare).
Cu toate aceste deosebiri, exista interferente si asemanari intre finantele propriu-zise
si credit care ne indreptatesc sa socotim creditul ca parte integranta a finantelor in sens
larg. Ambele tipuri de resurse banesti sunt folosite la acoperirea nevoilor de fonduri ale
statului si agentilor economici, ori in acelasi timp, ori prin alternanta in functie de situatia
si conditiile concrete din anumite perioade si de obiectivele urmarite. Fundamental este
fatul ca creditul pe termen lung este folosit la complinirea golului de surse permanente ce
in anumite perioade nu poate fi acoperit de fluxurile financiare ale finantelor propriu-zise
(impozite, in cazul statului, recurgerea la majorari de capital social, in cazul agentilor
economici).
In fond, finantele propriu-zise si creditul au aceeasi menire sociala : asigura formarea
si repartizarea fondurilor destinate satisfacerii nevoilor generale si derularii afacerilor.
Numai ca unele dintre aceste nevoi sunt permanente, iar altele temporare. Finantele
propriu-zise sunt legate, in principal, de nevoile permanente, in timp ce creditul de
nevoile temporare, dar in manifestarea lor se interfereaza, se intrepatrund si se
influenteaza reciproc.
Avand in vedere menirea sociala identica, continutul asemanator si conexiunea lor, se
poate reuni finantele propriu-zise si creditul sub denumirea comuna de finante. In plus, in
sfera relatiilor financiare propriu-zise trebuie incluse si raporturile sau relatiile de
asigurare, desi ele au unele particularitati in manifestarea lor, realizandu-se in buna
masura pe baze contractuale.

12
 3.2. Sistemul financiar

Intre tipurile de relatii financiare care exista in cadrul economiei se formeaza o

pluralitate de conexiuni prin care se da posibilitatea ca fiecare tip de finante sa-si
realizeze propriile functiuni. Aceste tipuri de relatii financiare privite ca un ansamblu
ordonat si coerent formeaza sistemul financiar al tarii. In cadrul acestui sistem, desi
fiecare tip de relatii financiare are specificitatea sa (adica exista diferentieri) data de
obiectivele, mijloacele, instrumentele si reglementarile folosite in realizarea rolului avut,
totusi, din existenta unor raporturi de interdependenta dintre tipurile de ralatii financiare,
ele pot fi privite ca avand o esenta unitara si functii identice.
Definim deci sistemul financiar ca ansamblul elementelor (subsistemelor sau
verigilor) care asigura formarea si repartizarea fondurilor de natura financiara si al
interactiunilor (raporturilor, legaturilor) dintre aceste elemente.
Potrivit esentei sistemului financiar, functionalitatea sa se intemeiaza pe
legaturile reciproce dintre verigile sale. Aceste legaturi sunt primare, cele dintre bugetul
public si fiecare veriga in parte, si secundare, cele dintre celelalte verigi, ocolind bugetul
public.
Verigile componente ale sistemului financiar si de credit al tarii noaste sunt
urmatoarele :
1) bugetul public national (cu elementele componente la nivel central si la nivelul
unitatilor administrativ teritoriale ;
2) fondurile speciale la nivel national (fondul destinat platii ajutorului de somaj,
fondul de risc si de accidente, fondul pentru cercetare-dezvoltare etc) ;
3) finantele Fondului Proprietatea (FP) si cele ale societatilor de investitii
financiare (SIF-uri) ;
4) finantele agentilor economici (societatilor comerciale) ;
5) finantele companiilor nationale si regiilor de stat (centrale si locale) ;
6) finantele institutiilor de stat (centrale si locale) ;
7) asigurarile sociale de stat si private ;
8) finantele societatilor de asigurari ;
9) creditul.
Bugetul public national este componenta de baza a sistemului, in sensul ca el are
legaturi cu toate celelalte verigi ale sistemului financiar, precum si datorita rolului social
major si a celui economic important. In plus, bugetul public are si calitatea de a fi
principala balanta financiara anuala cu caracter indicativ si cu putere de lege a fiecarui
stat contemporan.
Fondurile speciale au rolul acoperirii unor necesitati specifice de mijloace banesti
si reprezinta o debugetizare (ocolire a bugetului de stat), inregistrand-se astfel o abatere
de la principiul unitatii bugetare, legiferata de legislativ. Aceste fonduri sunt inscrise in
anexe distincte la bugetul de stat (legea bugetului de stat).
A treia componenta a sistemului financiar, finantele FP si SIF-urilor, este
rezultanta privatizatii in masa a economiei romanesti, in urma deciziei fortelor politice de
a trece economia Romaniei, dupa 1990, la economia de piata. Aceste fonduri si-au format
portofoliile de actiuni, prin transferul in proprietarea lor a actiunilor societatilor
comerciale provenite din fostele intreprinderi cu capital de stat.

13
 Finantele agentilor economici reprezinta veriga de baza a sistemului financiar,
intrucat, in calitatea lor de producatori de produs intern brut (produse si servicii)
reprezinta fundamentul veniturilor care se indreapta apoi si catre celelalte verigi ale
sistemului. Finantele agentilor economici desemneaza acea parte a relatiilor de repartitie
in forma baneasca prin intermediul carora se asigura constituirea capitalului social al
societatilor comerciale si modificarea marimii acestuia, formarea si alocarea fondurilor
destinate activitatii curente si de investitii si a altor activitati ale societatilor comerciale,
la care se adauga onorarea obligatiilor fata de celelalte verigi ale sistemului financiar si
de credit.
Finantele publice cuprind fluxurile de numerar provenite de la contribuabili
(populatie, agenti economici) pe care statul, unitatile sale teritorial-administrative si alte
institutii de drept public le constituie si le folosesc potrivit legii. Finantele publice
cuprind veniturile (impozite, taxe, contributii, imprumuturi de stat etc.), cheltuielile,
datoriile pe care le au. Aceasta inseamna ca fluxurile financiare ce se indreapta catre
visteria statului, provenind de la diversi platitori – persoane juridice si fizice – sunt
stabilite de autoritatile publice competente prin legi, ordonante, hotarari, dupa care alte
fluxuri financiare se indrepata de la fondurile bugetare catre diversi beneficiari –
persoane juridice si fizice – la fel pe baza de reglementari ale autoritatilor publice
competente.
Finantele publice ale institutiilor de stat sunt expresia relatiilor banesti de
repartitie ce se desfasoara intre stat si institutiile sale, in legatura cu asigurarea fondurilor
necesare infiintarii si functionarii acestor institutii. De mentionat ca intre institutiile de
stat exista unele care au o baza proprie de venituri ce le permite sa-si acopere prin
autofinantare o parte a cheltuielilor lor, astfel incat de la bugetul public se suporta numai
diferenta ; vorbim in acest caz de principiul bugetului net, spre deosebire de celelalte
institutii publice care sunt finantate integral de la buget, cand vorbim de principiul
bugetului brut.
Aceste tipuri de institutii sunt legate la celelalte verigi ale sistemului financiar (la
unele) prin aceea ca platesc contributia pentru asigurari sociale, contributiile pentru
fondul destinat platii ajutorului de somaj etc. de asemenea, prin metoda stopajului la
sursa, aceste institutii retin si varsa, in numele salariatilor lor, impozitul pe salarii,
contributia pentru pensia suplimentara si pentru constituirea fondului destinat platii
ajutorului de somaj.
In egala masura, finantele private si cele publice au nevoie sa se desfasoare in
cadrul echilibrului dintre nevoi si resurse acoperitoare. Echilibrul financiar la nivelul
agentilor economici (microeconomic) se realizeaza numai in conditiile pastrarii
capacitatii de plata, a lchiditatii financiare si a solvabilitatii patrimoniale. Lipsa
capacitatii de plata sau a lichiditatii financiare, chiar pe fondul existentei solvabilitatii
necesare, creeaza greutati financiare foarte mari, care pot merge pana la faliment. La fel,
finantele publice au nevoie de echilibru bugetar intre veniturile publice incasate si
cheltuielile publice ce trebuie acoperite. Orice dezechilibru bugetar poate crea serioase
probleme in realizarea politicilor publice si asigurarea climatului social necesar unei
societati functionale
Finantele companiilor nationale si regiilor publice autonome reprezinta o
componenta care se refera la entitati care sunt organizate in domenii de activitate care
prezinta un interes deosebit pentru societate si colectivitatile locale. Continutul economic

14
al acestei verigi este de tip mixt, reunind elemente specifice atat agentilor economici, cat
si institutiilor de stat. Astfel, dat fiind scopol lor lucrativ, ele isi acopera o buna parte a
necesitatilor lor de mijloace banesti pe seama veniturilor proprii, unele obtinand chiar si
profit, fiind obligate sa verse impozitul pe profit si o parte din profitul net. La altele,
veniturile proprii sunt insuficiente in raport cu necesitatile, diferenta fiind suportata de la
buget.
Asigurarile sociale constituie o veriga autonimizata a finantelor care desemneaza
acea parte a relatiilor banesti de repartitie prin care se formeaza si se repartizeaza
fondurile destinate intretinerii cetatenilor majori, inapti de munca temporar sau definitiv,
precum si urmasilor acestora, in anumite conditii riguros precizate.
Finantele societatilor de asigurari sunt expresia relatiilor banesti care se nasc in
legatura cu formarea si repartizarea fondurilor destinate platii despagubirilor (in cazul
bunurilor si a raspunderii civile) si a sumelor asigurate (in cazul persoanelor) – in
situatiile producerii unuia din diversele riscuri asigurate.
Pietele monetare si de capital sunt cele care faciliteaza accesul la finantare atat a
agentilor economici, prin intermediul creditului, emisiunii de actiuni si de obligatiuni, cat
si a statului prin emsiuni de certificate de trezorerie si obligatiuni de stat. Tot ele sunt cele
care permit accesul investitorilor particulari si investitionali sa-si fructifice economiile
(piata monetara) si de a tranzactiona active financiare (actiuni, obligatiuni etc) in scopul
obtinerii unor castiguri din diferentele dintre preturile de cumparare si cele de vanzare ale
acestora. Pe castigurile realizate, depunatorii/investitorii sunt obligati sa plateasca statului
impozite.
Creditul este acea veriga ce exprima continutul ansamblului relatiilor economice
care sunt determinate de procesele formarii si utilizarii fondurilor de imprumut din
economie. In functie de continutul lor specific, exista urmatoarele tipuri de credite :
creditele bancare, creditele comerciale si creditul public.
Creditul bancar este asigurat de institutiile de credit (banci), avand la baza
mobilizarea de catre acestea a mijloacelor banesti ce se degaja ca fiind libere in mod
temporar in economie, precum si a celor provenite din emisiunea monetara. Esentei
economice a creditului bancar ii sunt proprii urmatoarele principii : rambursarii la
scadenta, garantarii si al platii dobanzii de catre debitorul care a angajat creditul bancar.
Creditul comercial nu face parte din sistemul financiar si de credit al economiei,
el fiind reprezentat prin facilitati ce si le acorda agentii economici intre ei (la furnizrea
sau la cumpararea unor marfuri).
Creditul public reprezinta acea forma specifica a creditului ce consta in angajarea
de catre autoritatile statale (centrale sau/si locale) a unor imprumuturi consimtite de
persoane juridice si fizice. Apelarea la creditul public are loc in cazul deficitelor bugetare
(cheltuielile publice sunt mai mari decat veniturile publice) pentru acoperirea acestora.

3.3. Structura si principalele atributii ale aparatului financiar al

Romaniei

Aparatul financiar si de credit al tarii este format din totalitatea institutiilor si

organismelor cu atributii in domeniul finantelor si creditului. Structura acestui aparat
pentru fiecare tara in parte deriva din structura sistemului financiar si de credit, intrucat

15
atributiile si activitatea concreta a acestuia vizeaza tocmai transpunerea in practica a
principiilor si formelor finantelor si creditelor, in scopul indeplinirii rolului ce le revine
acestora in viata economico-sociala a tarii.
Prezentam, succint, principalele atributii ce revin organismelor si institutiilor
componente ale aparatului financiar si de credit.
Parlamentul, in baza prerogativelor sale de a aproba legi, adopta sau modifica
Legea finantelor publice, Legea datorie publice, Legea institutiilor de credit si cea de
aprobare a Statutului BNR, precum si o seama de legi speciale prin care se reglementeaza
modul de derulare a relatiilor financiare. De asemenea, Parlamentul adopta legea
bugetului administratiei centrale de stat, legea bugetului asigurarilor sociale de stat si
reglementari privind utilizarea fondurilor speciale. Pe baza documentelor prezentate de
catre Guvern, Parlamentul adopta contul general de incheiere a exercitiului bugetar
expirat.
Avandu-se in vedere cele mentionate, rezulta ca Parlamentul tarii este cel care se
pronunta, in ultima instanta, asupra politicii financiare, monetare si de credit propusa de
Guvern si de catre Banca Nationala sau initiata de unele grupuri parlamentare.
Curtea de Conturi a tarii este organul suprem de control financiar si de
jurisdictie in domeniul finantelor, care functioneaza pe langa Parlament si isi exercita
functiile in mod independent, in conformitate cu dispozitiile prevazute in Constitutie si
celelalte legi ale tarii.
Controalele Curtii de Conturi sunt initiate pe baza propriilor sale decizii si nu pot
fi oprite decat de Parlament si numai in cazul depasirii competentelor legale. De
asemenea, Curtea de Conturi este obligata sa efectueze controalele cerute de Parlament,
retinandu-se faptul ca nicio alta autoritate nu o mai poate obliga la efectuarea de
controale.
Controlul exercitat de organele Curtii de Conturi urmareste modul de gestionare a
finantelor publice, a fondurilor speciale si a creditului public. De asemenea, colaboreaza
cu organisme internationale de profil, exercitand, in numele acestora, controlul asupra
gestionarii fondurilor puse la dispozitia Romaniei, daca prin tratate, conventii sau alte
intelegeri internationale se stabilesc astfel de competente.
Curtea de Conturi exercita, potrivit legii organice de organizare, atat controlul
preventiv, cat si cel ulterior. Controlul preventiv se exercita la ordonatorii principali de
credite ai bugetului de stat, bugetului asigurarilor sociale si fondurilor speciale. Controlul
ulterior al Curtii de Conturi consta in controlul conturilor anuale de executie si
descarcarea de gestiune pentru bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat,
bugetele locale, fondurile speciale, fondul de tezaur, datoria publica si garantiile
guvernamentale pentru credite.
Presedintele tarii este o institutie cu rol activ si oarecum moderator in domeniile
analizate. Astfel, aceasta institutie analizeaza legile adoptate de Parlament, avand
competenta remiterii acestora pentru o noua examinare – in cazul in care se apreciaza ca
unele prevederi sau legea ca intreg nu corespund intereselor tarii.
Guvernul, ca organ executiv, fiind organul central al administratiei de stat,
exercita atributiile organizarii si indrumarii generale a activitatii executive in domeniul
finantelor publice si al creditului public. In acest context, Guvernul are sarcina elaborarii
proiectelor bugetului administratiei centrale de stat si al bugetului asigurarilor sociale de
stat, ale fondurilor speciale si ale eventualului credit public ce urmeaza a fi lansat.

16
 Dupa adoptarea de catre Parlament a legilor specifice finantelor si creditului
public si promulgarea lor de catre Presedintele tarii, Guvernul se ingrijeste de executarea
lor, efectuand analize periodice asupra modului executiei si adoptand masurile de corectie
ce se impun – astfel incat autorizatia parlamentara sa fie adusa la indeplinire.
Ministerul de Finante este organismul de specialitate al Guvernului, a carui
activitate este consacrata infaptuirii politicii statului in domeniul finantelor publice,
inclusiv prin prisma conexiunilor dintre acestea si finantele agentilor economici.
Prin structurile sale centrale si locale, Ministerul Finantelor isi exercita atributiile
in urmatoarele domenii ale politicii financiare :
1) in domeniul bugetar ;
2) in domeniul functionarii mecanismului economic si al asigurarii echilibrului
general economic;
3) in domeniul echilibrului financiar, monetar si valutar;
4) in domeniul controlului general economico-financiar ;
5) in domeniul relatiilor cu strainatatea;
6) in domeniul politicii de preturi;
7) in domeniul supravegherii diferitelor activitati.
Ministerele specializate au competente si atributii in domeniul finantelor
adaptate specificului domeniului coordonat.
Organele locale ale puterii si administratiei de stat au competente si atributii in
ce priveste elaborarea, adoptarea si executia bugetelor locale ale fiecarei unitati
administrativ-teritoriale. De asemenea, aceste organe controleaza modul de gestionare a
mijloacelor materiale si banesti apartinand regiilor autonome si institutiilor publice
locale.
Banca Nationala stabileste si coordoneaza politica monetara si de credit a
statului, avand drept obiectiv mentinerea stabilitatii monedei nationale.
Institutiile de credit sunt entitati a caror activitate consta in atragerea de depozite
sau de alte fonduri rambursabile de la public si in acordarea de credite in cont propriu.
Bursele sunt institutii ale economiei concurentionale care sunt incluse in cadrul
aparatului financiar si de credit, intrucat operatiunile economice intermediate de catre
acestea sunt dublate, in mod necesar, si de operatiunile monetare si financiare presupuse
de acestea. Din punct de vedere financiar, prezinta importanta mai ales bursele de valori
mobiliare, intrucat ele asigura procurarea resurselor de care au nevoie pentru finantare de
catre societati comerciale, colectivitati locale si stat.

3.4. Finantele agentilor economici – veriga de baza a finantelor tarii

Finantele Romaniei cuprind finantele agentilor economici, pietele monetare si de

capital si finantele publice. Intre acestea, finantele agentilor economici au un rol aparte
conferit de faptul ca ele sunt resortul care pot dinamiza si functionarea celorlalte
componente ale finantelor tarii. Din pacate in cei peste douazeci de ani de economie
capitalista, Romania nu a putut sa puna la punct o retea suficient de puternica de agenti
economici, in special agenti economici indigeni care sa actioneze in sectorul profuctiei de
bunuri. Acest fapt s-a datorat, in primul rand, lipsei vonitei politice de a pune la punct
strategii economice coerente la nivel intregii economii si a sectoarelor ei si, in al doilea

17
rand, a dezinteresului factorilor politici pentru utilizarea resurselor tarii in interesul
dezvoltarii ei.
Finantele agentilor economici se refera la relatiile banesti create in interiorul
acestora si in afara lor cu privire la asigurarea finantarii activitatii si desfasurarii acesteia
in mod corespunzator astfel incat sa-si onoreze obligatiile catre proprietari, creditori si
stat si sa-si incaseze creantele de la debitori. Aceste finante au un caracter dinamic,
dezvoltandu-se in raport cu schimbarile intervenite in mediul economic national si
international, cu legislatia economica si financiara si cu alti factori care pot actiona
asupra lor.
Fiecare agent economic isi conduce activitatea pe baza de programe economice si
financiare, bugete, luand in considerare potentialul material, uman si financiar, cerintele
legilor cererii si ofertei, ale concurentei, modul in care evolueaza piata, astfel incat sa
asigure fructificarea adecvata a intregului potential si a oportunitatilor in vederea unei
eficiente cat mai bune. Este asadar nevoie, intre altele, de o planificare financiara a
activitatii agentilor economici. In general, planificarea consta in analizarea unei situatii
date, determinarea obiectivelor care trebuie urmarite in viitor si a decide, in avans,
actiunile care trebuie luate pentru realizarea obiectivelor stabilite, tinand cont de
circumstantele previzionate in care urmeaza sa actioneze agentul economic sau entitatea
respectiva.
Planificarea financiara stabileste liniile directoare care privesc schimbarile ce vor
avea loc in cadrul unei intreprinderi, adica formuleaza caile si metodele prin care
obiectivele financiare ale intreprinderii vor fi realizate. Ea trebuie sa includa :
1. analiza critica a mediului intern si extern in care actioneaza intreprinderea;
2. identificarea si stabilirea obiectivelor intreprinderii;
3. analiza comparativa dintre aceste obiective si situatia financiara curenta a
intreprinderii ;
4. elaborarea unor documente in care sa se sintetizeze actiunile necesare a fi
intreprinse pentru ca firma sa atinga obiectivele financiare propuse
(finalitatea planificarii financiare).
In functie de orizontul de timp pentru care se elaboreaza, planificarea financiara
are doua componente : (1) planificarea pe termen mediu si lung si (2) planificarea pe
termen scurt.
Planificarea pe termen mediu si lung trebuie sa raspunda la intrebari de genul :
o Cand trebuie facuta o noua emisiune de actiuni (cand trebuie majorat
capitalul) ?
o Care trebuie sa fie nivelul de indatorare al firmei, si pe ce termen sa fie
datoriile ?
o Ce fel de dobanzi trebuie alese, fixe sau variabile, pentru datoriile
contractate ?
o Care trebuie sa fie politica intreprinderii in privinta dividendelor ?
Planificarea financiara pe termen scurt are in vedere capitalul de lucru sau activele
circulante si presupune luarea in considerare si gasirea raspunsurilor la intrebari de
genul :
o Ce nivel al numerarului este necesar la diferite momente din cadrul
orizontului de planificare ?
o Ce nivel al stocurilor trebuie mentinut ?

18
 o Cat de rapid se pot rambursa creditele angajate pentru nevoile trezoreriei ?
o Trebuie platiti rapid furnizorii si sa se benefizieze de discontul in numerar
ce se ofera de acestia ?
o Pe ce perioada de timp trebuie acordat creditul comercial ?
o Ce proportie din activele circulante trebuie finantata prin fonduri pe
termen scurt ?
o Care este valoarea capitalului de lucru si ce inflenteaza nivelul acestuia ?
Procesul de planificare are drept rezultat planul financiar al intreprinderii, care este
un document ce va arata ceea ce se va intampla in timp cu obiectivele firmei. Planul
financiar trebuie sa cuprinda urmatoarele elemente :
- previzionarea vanzarilor (intocmirea bugetelui de vanzari) ;
- documentele proforma (contul de profit si pierderi, bilantul contabil si planul
privind fluxul fondurilor);
- necesarul de active : planul va descrie cheltuielile de investitii planificate si va
prezenta modul in care se propune sa se utilizeze activele circulante ;
- necesarul de finantat : planul va cuprinde o sectiune a contractelor de finantare ;
politica privind datoriile si cea privind dividendele, iar daca urmeaza sa se faca
emisiune de actiuni, planul trebuie sa faca referire si la acest lucru (valoarea
emisiunii, tipul de actiuni ce se vor emite, metodele de emisiune ce vor fi
folosite).
Planurile financiare sunt detaliate prin intermediul bugetelor, care sunt documente
financiare proforma folosite la planificarea, coordonarea si controlul activitatii curente a
intreprinderii. Ele arata cum vor fi utilizate fondurile pentru activitatea de productie, cea
de investitii si cea de finantare (cum vor fi fondurile cheltuite pentru salarii, materiale,
lucrari executate cu terti, procurari de mijloace fixe) si indica cum vor fi obtinute
fondurile.
Ca regula generala, intreprinderile elaboreaza si utilizeaza trei tipuri principale de
bugete : bugetul activitatii de baza, bugetul numerarului si bugetul capitalului
(cheltuielilor de investitii). Bugetul activitatii de baza cuprinde : bugetul vanzarilor si
bugetul productiei (arata costurile de productie ce vor fi ocazionate cu realizarea
nivelului de vanzari planificat si cu stocurile finale). Pe baza celor doua se determina
nivelul profitului brut asteptat ce se include in bugetul activitatii de baza. Bugetul
activitatii de baza mai poarta denumirea si de bugetul de venituri si cheltuieli, el descriind
veniturile, cheltuielile si profitul din activitatea de baza a intreprinderii.
Bugetul numerarului reprezinta o previziune detaliata, pe termen scurt (pana la un
an), a asteptarilor privind intrarile si iesirile de numerar in cadul intreprinderii pe timp de
un an. Procesul intocmirii bugetului numerarului se realizeaza, in general, in cinci etape :
1. Previzionarea vanzarilor.
2. Planificarea intrarilor totale de numerar, inclusiv incasarile previzionate.
3. Planificarea iesirilor de numerar.
4. Interactiunea dintre intrari si iesiri, avand in vedere deciziile conducerii
intreprinderii.
5. Determinarea excedentului sau deficitului de numerar pe perioada planificata.
Bugetul numerarului ofera informatii in legatira cu:
o daca intreprinderea va avea nevoie sa se imprumute sau, din contra, poate
sa investeasca surplusul de numerar;

19
 o cati bani sunt in joc la fiecare decizie de imprumutare sau investire ;
o periodicitatea imprumuturilor si investirilor.
Bugetul capitalului (de investitii) unei intreprinderi este constituit dintr-o insiruire
(lista) a proiectelor de investitii planificate a fi realizate in anul de plan si cheltuielile
necesare. In general, proiectele majore sunt prezentatate proiect cu proiect cu aratare
cheltuielilor planificate pentru fiecare proiect in parte, in timp ce proiectele mici sunt
prezentate intro singura suma globala.
Planificarea financiara este insotita de controlul financiar care are ca obiective
furnizarea de date pentru : (1) asigurarea conducerii intreprinderii ca planurile sunt
urmarite si/sau (2) modificarea planurilor existente ca raspuns la schimbarile intervenite
in realitatea inconjuratoare fata de prezumtiile avute in vedere la planificare.
Pe perioada de realizare a obiectivelor planificate, intreprinderea ia o serie de decizii
financiare care sa sprijine si sa controleze realizarea acestor obiective. Aceste decizii
financiare vor face obiectul analizei noastre in unele din capitloele viitoare cand vom
aborda chestiuni legate de politica financiara si tipuri de finantare la care recurg
intreprinderile.

CAPITOLOL 4

Mecanismul financiar

4.1. Definirea mecanismul financiar

Economia de piata dispune de mecanisme de autoreglare a proceselor economice

care sunt determinante si prioritare in functionarea continua, zi de zi a economiei. Dar, pe
perioade mai lungi de timp, mecanismul autoreglarii nu este suficient pentru ca nu poate
regla unele dezechilibre ce apar ca rezultat al unor divergente de interese economice
(individuale, ale grupurilor sau colectivitatilor sociale) sau ca urmare a necesitatii
satisfacerii unor obiective neeconomice (sociale sau de alta natura).
In acest caz intervine statul care are un rol de maxima importanta in desfasurarea
tuturor proceselor economice si care asigura reglarea functionarii mecanismului
economic. Mecanismul economic reprezinta ansamblul metodelor, procedeelor si
instrumentelor de conducere si/sau reglare a functionarii economiei nationale in
ansamblul ei.
Statul, in orice tara cu economie de piata, pe langa indeplinirea unor sarcini legate
de administratie, justitie, mentinerea ordinii publice, aparare, este si producator si
consumator de bunuri si servicii, realizator si finantator al serviciilor social-culturale si in
special de protectie sociala, influentand astfel productia, investitiile, repartitia produsului
intern brut; statul constituie fonduri financiare prin mobilizarea de impozite, taxe,
contributii etc. si le repartizeaza sub forma de subventii, alocatii, ajutoare etc.
Mecanismul financiar este parte integranta a mecanismului economic si
reprezinta un ansamblu de structuri si forme organizatorice, precum si principii, metode,
instrumente (parghii) specifice domeniului financiar ; el cuprinde si metode si
instrumente de dimensionare, analizare si stimulare a eficientei economice. Prin

20
functionarea lui, mecanismul financiar asigura in esenta constituirea si repartizarea
fondurilor financiare. El este deci un concept care are un caracter preponderent
pragmatic, reflectand cadrul organizatoric pentru manifestarea (desfasurarea) relatiilor
financiare.
Mecanismul financiar are un caracter dinamic, adaptabil la noile conditii. Astfel,
in functie de noi obiective, de noi decizii, de o noua orientare a politicii financiare, se vor
folosi cu precadere alte metode, parghii sau instrumente. Totusi, in cadrul mecanismului
financiar exista componente care au un caracter mai stabil (structuri, principii) si care
permit continuitatea functionarii lui, dar exista si componente ce pot suferi modificari in
functie de cerintele nou aparute (reglementari juridice).
Principalele elemente ale mecanismului financiar sunt :
 sistemul financiar si fondurile financiare ;
 institutiile si organele financiare ;
 parghiile economico-financiare ;
 instrumentele si tehnicile financiare ;
 legislatia financiara.
Sistemul financiar este compus, asa cum am vazut, din finantele (relatiile banesti)
tuturor verigilor care concura la redistribiurea produsului intern brut, inlusiv cele legate
de pietele financiare (monetara, de capital) si institutiile financiare, adica acele institutii
care colecteaza, furnizeaza, intermediaza, distribuie fonduri in economie (institutii de
credit, banci de investitii, societati de asigurari, fonduri de pensii, firme de investitii,
administratii fiscale etc.).
La nivel de agent economic, prin mecanisme financiare se inteleg metodele, parghiile,
instrumentele si procedurile de formare, colectare si gestionare a capitalurilor. Ele sunt
foarte diversificate si numeroase, intre care: mecanisme privind autofinantarea,
mecanismul amortizarii activelor fixe, mecanismele legate de investitii, de desfasurarea
activitatii operationale, mecanismele circuitului capitalului, mecanisme de desfasurare a
fluxurilor financiare, mecanismul formarii si utilizarii surplusului de capital etc.
O alta abordare a mecanismelor financiare la nivelul agentilor economici distinge trei
mari grupe de mecanisme financiare. O prima grupa este cea a mecanismelor consumarii
capitalului, cea de a doua este grupa mecanismelor tranformarii veniturilor in capital, iar
cea de-a treia se refera la mecanisme ale echilibrului intre economisire si investire. Din
prima grupa fac parte consumul fizic de capital (distrugerea, consumul propriu-zis si
uzura), iar din a doua grupa mecanismele de conservare a capitalului, adica cele prin care
actiunea umana tinde sa anuleze efectele mecanismelor automate de degradare
(amortizarea) si mecanismele de investire.
Asemenea mecanisme trebuie sa fie organizate si utilizate in asa fel incat sa asigure
desfasurarea unei activitati rationale, in conditii de rentabilitate, eficienta si lichiditate,
astfel incat sa se inscrie in obiectivele generale ale strategiei agentului economic
respectiv.
La nivelul statului, adica al finantelor publice, mecanismele financiare cuprind de
asemenea metode, parghii, instrumente si proceduri de stabilire, colectare si utilizare a
veniturilor, precum si de influentare a dinamicii economiei prin politica bugetara. Dintre
aceste mecanisme amintim pe cele legate de legiferarea bugetara si fiscala, impunerea
contribuabililor, colectarea impozitelor si taxelor, regularizarea sumelor cuvenite

21
bugetelor cu contribuabilii, controlul fiscal, distribuirea veniturilor bugetare, executia
bugetara, angajarea cheltuielilor bugetare etc.
Parghiile financiare reprezinta metode economico-financiare de conducere indirecta
a economiei, cu forta de influentare si orientare, in timp ce instrumenele financiare sunt
constituite din prognoze, balante, bugete in care isi gasesc reflectarea previziunile
prospective ce dau concretete unor politici financiar-monetare si asigura conducerea
operativa a domenoiului financiar.
Cele mai importante parghii financiare cunoscute si folosite de mecanismul financiar
in ralizarea obiectivului sau esential, irigarea intregului organism economic si social, care
este societatea, cu fluxuri financiare potrivit politicii financiare a statului si politicilor
financiare ale agentilor economici sunt : pretul, salariul, cursul valutar, impozitul,
alocatia bugetara, subventia, dobanda, rezervele obligatorii etc. Rostul lor este acela de a
orienta activitatea economico-sociala si de a influenta favorabil comportamentul
producatorilor si pe cel al consumatorilor. Ca urmare, parghiile financiare trebuiesc
folosite cu mult discernamant pentru a nu conduce la efecte perverse si a se transforma in
factori destabilizatori.

4.2. Fluxurile financiare

Atat in interiorul actorilor care obtin venituri din desfasurarea unei activitati
lucrative, cat si intre ei si altii ca ei, precum si intre toti acestia si alte institutii financiare
au loc in mod sistematic transferuri de bani, fie intr-un singur sens, fie in ambele sensuri.
Acest fapt se datoraza in primul rand nevoilor interne necesare desfasurarii activitatii, cat
si realizarii unor obligatii stabilite de lege de asigurare a unor plati catre stat pe cale
impozitelor, taxelor, contributiilor etc. Cantitatea de bani transferata intro anumita
perioada intre entitatile enumerate poarta numele de flux. O alta definitie a fluxului este
cea care il priveste a fi totalitatea miscarilor avand un impact, fie imediat, fie intarziat,
asupra lichiditatilor unei entitati.
Deoarece transferul intre doua entitati se poate face si in bunuri si servicii, cu
referire la agentii economici, fluxurile pot fi : fluxuri reale sau fizice si fluxuri financiare
(de bani). Cantitatea de bunuri sau de bani existenta la un moment dat reprezinta un stoc.
Relatiile dintre fluxuri si stocuri stau la baza mecanismelor financiare.
Fluxurile financiare pot fi : de contrapartida, decalate (intarziate), multiple si
autonome. Fluxurile financiare de contrapartida se caracterizeaza prin inlocuirea
imediata a unui activ real (fizic) cu bani sau invers. Aceste fluxuri apar in cazul
achizitionarii unui bun cu plata imediata, in numerar. Fluxurile financiare decalate apar
in cazul in care fluxurilor fizice nu le corespund imediat niste fluxuri financiare, astfel ca
echilibrul stocurilor este rupt si se restabileste prin aparitia unui active financiar. Activul
financiar se materializeaza intro creanta la furnizor si intro datorie la cumparator. Aceste
fluxuri se nasc in cazul operatiunilor comerciale insotite de credite. Creanta si, respectiv,
datoria se vor stinge la o data ulterioara.
Din motiv ca relatiile financiare dintre agentii economici pot fi mai complexe,
acestea dau nastere la fluxuri financiare multiple. Pentru a compensa efectele
decalajelor dintre fluxurile fizice si cele financiare, firma isi poate schimba creanta pe
bani, apeland la un tert, care, de obicei, este un intermediar financiar. Vanzarea sau
cumpararea unei creante este o operatiune foarte importanta si larg raspandita pe pietele

22
financiare. Asadar, activele financiare pot constitui obiectul unei tranzactii. In acest caz,
fluxurile se desfasoara astfel :
a. bunurile vandute de furnizor sunt transferate la cumparator, ceea ce
reprezinta un flux real ;
b. furnizorul vinde creante unui intermediar (terta persoana) si incaseaza
contravaloarea produselor, ceea ce reprezinta primul flux financiar ;
c. cumparatorul de bunuri achita suma catre detinatorului titlului de
creanta (intermediar), adica stinge datoria fata de tert, ceea ce reprezinta al doilea
flux financiar.
Fluxurile financiare autonome apar in cazul operatiunilor financiare privind
acordarea sau primirea de imprumuturi, cand au loc transferuri de bani de la o persoana la
alta (juridica sau fizica). Aceste fluxuri dau nastere la active financiare – creante si
datorii.
Am vazut pana acum care sunt fluxurile financiare care au loc in cazul finantelor
private, adica cele care privesc pe agentii economici. Dar care sunt fluxurile financiare in
cazul finantelor publice? Tinand seama da faptul ca finantele publice sunt alimentate in
cvasitotalitate prin impozite, taxe, contributii de la contribuabili si imprumut public de pe
piata financiara, fluxurile financiare in cazul finantelor publice se reduc la fluxurile
financiare autonome.

4.3. Circuite financiare

Modul in care circula, in timp si spatiu, bogatiile sau averile reprezinta circuitul
economic. Un circuit economic integraza cinci componente fundamentale :
- spatiala, in sensul ca se tine seama de toate activitatile economice ce se
realizeaza intr-un cadru geografic definit, cel mai desea intro tara ;
- temporala, in sensul ca activitatea aconomica se desfasoara in timp,
continuu, se analizeaza pe perioade, cel mai adesea pe un an ;
- tranzactionala, in sensul ca au loc schimburi de bogatii, tranzactii ce iau
forma fluxurilor reale (bunuri si servicii) si fluxuri monetare ce stau la originea
aparitiei valorii adaugate ;
- dinamica, in sensul ca circuitele reprezinta o economie in miscare si nu
statica astfel incat, circuitul nu este niciodata inchis; se nasc continuu noi fluxuri
care impiedica intoacerea la punctul de pornire ;
- macroeconomica, in sensul ca circuitele se plaseaza la nivelul combinarii
operatiunilor microeconomice interdependente, realizate pe diferite piete.
Circuitele financiare, ca parte a circuitelor economice, se constituie prin
interactiunea fluxurilor nascute de operatiuni in care intervin resurse pecuniare afectate
nevoilor pe orice perioada. Circuitele financiare, privite temporal, pot fi pur financiare si
vizeaza resurse pecuniare afectate nevoilor pe termen lung, si circuite monetare care
vizeaza resurse pecuniare afectate nevoilor pe termen scurt.
Circuitele financiare stau la baza dezvoltarii oricarei economii. Ele servesc la
punerea la dispozitia economiei a unei cantitati optime de bani, necesara echilibrului real.
In acelasi timp, ele au drept scop de a realiza o repartitie optima a cantitatii de bani intre

23
diferiti agenti economici in vederea realizarii unei cat mai mari stabilitati economice
posibile.
Circuitele financiare pot fi clasificate in circuite financiare primare si circuite
financiare secundare. Rolul circuitelor financiare primare il constituie crearea de active
financiare. In schimbul obtinerii de bani, agentii economici sunt obligati sa creeze active
financiare. Aceste active reprezinta contrapartida necesara cererii de lichiditati (bani)
pentru finantare. Ofertantii de bani vor, in schimb, titluri de proprietate (actiuni) sau de
creanta (obligatiuni).
In cadrul circuitelor financiare primare se incud finantarea directa si finantarea
indirecta. Finantarea directa a unei firme consta in realizarea unor emisiuni de active
financiare (actiuni sau obligatiuni) pentru asigurarea nevoilor de finantare a investitiilor
si activitatii curente. Dupa ce au fost emise, aceste active financiare (valori mobiliare) pot
face obiectul tranzactiilor pe piete secundare (burse de valori). Finantarea indirecta, spre
deosebire de finantarea directa prin care agentii economici isi procura sursele de finantare
direct de la persoane fizice si juridice (adica de la investitori), presupune obtinerea
surselor de la diverse institutii financiare specializate, in special institutii de credit.
Detinatorii de titluri de valoare (active financiare) obtinute prin circuite primare
(piete primare) urmaresc totdeauna sa aiba in permanenta asigurata lichiditatea necesara
(posibilitatea vanzarii) pentru a fi in masura sa acopere nevoi urgente de fonduri. Aceasta
insemna ca ei doresc sa fie incredintati ca pot transforma activele financiare in bani. Pe
de alta parte, alti investitori care nu au fost prezenti in circuitele primare, fie din cauza ca
nu au dispus de fondurile necesare, fie ca au asteptat o conjunctura mai favorabila, pot
dori in orice moment sa obtina valorile mobiliare emise in circuitele primare. Circuitele
financiare secundare, denumite si piata secundara, permit realizarea lichiditatii activelor
financiare create prin circuite primare (piata primara).

4.4. Ciclurile financiare

Unele mecanisme pot fi intelese daca se cunosc ciclurile financiare si rolul lor. Un
ciclu financiar poate fi definit ca un ansamblu de operatiuni si proceduri care intervin
intre momentul transformarii banilor in bunuri si servicii pana in momentul in care banii
se recupereaza. Activitatea intreprinderii trebuie sa se desfasoare in asa fel incat sa se
poata obine nu numai recuperarea volumului initial de bani, ci si a unui surplus de bani,
care se va utiliza pe diferite destinatii.
Principalele cicluri financiare ce apar intro firma sunt :
- ciclul investitii – amortizare ;
- ciclul de exploatare (operational) ;
- ciclul operatiunilor financiare.
Ciclul investitii – amortizare este practic primul ciclu care pune bazale
existentei unei firme, dar si cel care asigura continuitatea activitatii. Prin investitii se
creaza un capital productiv de la care firma asteapta venituri pe mai multe perioade
succesive. Investitia este, in general, o cheltuiala imediata si de amploare care se
materializeaza in cumpararea de active fizice (transformarea banilor in active imobilizate)
ce au o durata indelungata de functionare. Odata creat, capitalul productiv (active

24
imobilizate) incepe sa se deprecieze fizic si moral, iar procedura, mecanismele si
sistemele de amortizare au ca scop sa evalueze si sa recupereze aceasta depreciere si care
se adauga la pretul de cost. Suma de bani investita initial se reconstituie in mod
progresiv, in timp ce valoarea activului din bilant se miscsoreaza cu uzura. Prin urmare,
la sfarsitul perioadei de functionare (de serviciu) a activelor imobilizate va trebui sa
existe o echivalenta a fluxurilor, ceea ce se obtine in cazul in care vanzarile asigura si
acoperirea deprecierii (amortizarii).
Ciclul de exploatare (operational) reprezinta ansamblul operatiunilor desfasurate
de intreprindere pentru a-si atinge obiectivul. El cuprinde achizitia de bunuri si servicii,
transformarea acestora in produse finite si vanzarea lor. Acest proces trebuie sa
functioneze continuu spre a se asigura o folosire optima a muncii si capitalului productiv,
continuitatate ce are la baza existenta unor stocuri de materii prime si materiale, bani etc.
In fazele ciclului de exploatare, capitalul imbraca diferite forme, circuland si
transformandu-se in mod permanent. Fluxurilor reale le corespund o serie de fluxuri
financiare si un ansamblu de active financiare (creante si datorii).
Ciclul operatiunilor financiare se refera la operatiunile si procedurile de
acordare sau luare de imprumut, precum si de achiziti de titluri de participare. Toate
operatiunile de acordare sau luare de imprumut dau nastere la fluxuri financiare, adica de
intrari si iesiri de bani. Intre fluxurile initiale si suma fluxurilor finale nu exista
echivalenta datorita dobanzii achitate de datornic celui care a acordat imprumutul.
In cazul finantelor publice intalnim ciclul operatiunilor financiare constituit prin
recurgerea statului la creditul/imprumutul public si ciclul de investitii reprezentand
operatiunile de investitii publice pe care statul le face din banii publici.

CAPITOLUL 5

Politica financiara

5.1 Notiunea de politica financiara

Prin politica financiara, la nivel national, se intelege totalitatea principiilor,

metodelor, masurilor si instrumentelor concrete care calauzesc activitatea financiara a
unui stat, a organelor sale financiare etc., precum si legislatia financiara utilizata in
vederea infaptuirii obiectivelor sociale si economice. O alta definitie spune ca politica
financiara este ansamblul de metode, mijloace si instrumente prin care se asigura
mobilizarea, repartizarea si utilizarea resurselor financiare necesare realizarii obiectivelor
de dezvoltare stabilite de o entitate (stat, colectivitate locala, firma etc.). O definitie
asemanatoare, dar mai concisa, arata ca politica financiara reprezinta o anumita conceptie
si actiunea nemijlocita privind organizarea, conducerea si desfasurarea activitatii
financiare.
Politica financiara include in sfera sa operatii multiple si complexe privind :
o precizarea obiectivelor proprii in concordanta cu obiectivul strategic ;
o formularea unor solutii, specifice fiecaruia din domeniile sale, de
infaptuire a obiectivelor;

25
 o alegerea optiunii celei mai convenabile;
o formularea principiilor, metodelor, instrumentelor si adoptarea cadrului
normativ de folosire, inclusiv a atributiilor si competentelor institutiilor si
organelor specializate ;
o cuantificarea eforturilor si a efectelor presupuse de politica financiara
respectiva ;
o fundamentarea indicatorilor financiari si inscrierea lor in prognoze,
programe si bugete de finantare ;
o elaborarea deciziilor tactice si operationale prin care obiectivele politicii
financiare sa fie realizate.
Realizarea obiectivelor politicii financiare presupune existenta unui cadru
organizatoric si de conducere a activitatii financiare corespunzator. De asemenea, impune
ca mecanismul financiar sa fie reglementat juridic. Principalele reglementari juridice in
domeniul financiar imbraca urmatoarele forme :
a) legile adoptate de catre Parlament :
- legea finantelor publice ;
- legea anuala a aprobarii bugetului ;
- legile speciale de instituire a impozitelor, taxelor si a altor venituri ale
statului;
- legea privind combaterea evaziunii fiscale;
- legea privind asigurarile si protectia sociala;
- legea privind asigurarile de bunuri, persoane si raspundere civila si
reasigurarile;
- legea ce reglementeaza datoria publica;
- legea privind organizarea si functionarea sistemului bancar ;
- legea contabilitatii;
- legea privind amortizarea;
- legea privind organizarea si desfasurarea controlului etc.
b) hotararile de Guvern adoptate pe baza, in spiritual si pentru aplicarea legilor, si
ordonantele guvernamentale ce urmeaza apoi a fi ratificate de catre Parlament ;
c) ordine ale ministrului finantelor, guvernatorului BNR, conducatorilor altor
institutii financiar-bancare etc.
d) norme metodologice si regulamente elaborate de ministere, insitutii, organe
locale, fiecare in limita competentelor legale si in concordanta cu legile in vigoare.
In toate cele trei stadii de desfasurare a politicii financiare : concepere, aprobare si
infaptuire este necsar a se adopta decizii financiare. Deciziile financiare sunt hotarari,
luate de factorii cu putere in acest sens, putere acordata prin acte normative, de a stabili
directiile de actiune in domeniul financiar si realizarea lor, prin adoptarea unei solutii din
mai multe posibile. Ele se pot clasifica dupa mai multe criterii.
In functie de domeniul de referinta sunt :
- decizii cu caracter programatic si normativ ce vizeaza stabilirea obiectivelor
de realizat si strategia de infaptuire ;
- decizii de conducere nemijlocita a activitatii financiare care vizeaza
eleborarea prognozelor, programelor, bugetelor financiare, precum si
executarea acestora.
In raport cu subiectul conducerii sunt delimitate trei grupe de decizii:

26
 - decizii ale factorului politic (Parlamentului) care au caracter normativ,
imbracand forma legilor;
- decizii ale executivului care imbraca forma hotararilor si ordonantelor
guvernamentale, a ordinelor ministrilor si conducatorilor institutiilor centrale;
- decizii ale organelor de conducere din unitatile de baza.
Dupa amploarea autoritatii decizionale a decidendului, deciziile pot fi:
- independente sau de initiativa, fiind adoptate de decidend si aplicate imediat
fara a fi necesara aprobarea organului ierarhic superior;
- integrate sau prin aprobare, in acest caz definitivarea sau aplicarea fiind
conditionate de avizul sau aprobarea organelor ierarhic superioare.
In functie de orizontul si implicatiile masurilor preconizate, deciziile pot fi:
- decizii strategice, care vizeaza un orizont de timp mai lung si au o implicatii
majore si de durata ca arie si profunzime; ele se adopta de organele situate pe
trepte ierarhic superioare ale structurilor organizatorice ;
- decizii tactice, care vizeaza un orizont de timp mai scurt si implicatii
moderate ca arie si profunzime; prin aceste decizii se transforma deciziile
strategice in actiuni concrete ;
- decizii operationale sau curente, care vizeaza orizontul de timp imediat si
implicatii mai mici ca arie si profunzime si se adopta de esalonul inferior al
conducerii.
Vorbind de politica financiara, vom trata atat politica financiara a statului, cat si
cea a intreprinderilor, fiecare avand specificitatile ei, dar si unele trasaturi comune.
Politica financiara, la nivel national, stabileste raporturile financiare dintre stat, pe
de o parte, si contribuabilii sai, persoane juridice si fizice, pe de alta parte. Ea este o parte
integranta a politicii generale, sociale si economice, a statului, care consta in folosirea
finantelor in conformitate cu obiectivele politice, sociale si economice. Politica financiara
a statului inglobeaza doua componente importante : politica bugetara si cea fiscala.

5.2. Politica bugetara

Intro economie bazata exclusiv pe piata, exista un singur protagonist al guvernarii

economice – piata, ea fiind cea care aloca resursele in economie, in conformitate cu
cererea si oferta, cu interesele participantilor (ofertanti si solicitanti), asigurand si rolul de
distribuire si stabilizare, fara alte corectii exterioare din partea altor decidenti. In realitate,
este practic imposibil sa existe o economie bazata exclusiv pe piata, si cvasitotalitatea
economiilor moderne de astazi sunt economii mixte, adica combinatii de politici publice
si „politici de piata”.
Politica publica are ca protagonist factorul politic, care isi aroga dreptul si
obligatia ca, prin intermediul bugetului de stat (a impozitelor si cheltuielilor publice), sa
corijeze (sa ajusteze) politica pietei. Relatia dintre politica publica si politica pietei in
cadrul economiei este de genul urmator: nu poate exista politica publica in lipsa politicii
pietei; numai aceasta din urma creeaza premise si fundament pentru aplicarea diferitelor
tipuri de politica publica. Daca insa politica publica se extinde prea mult, acaparand tot
mai mult din rezultatele politicii pietei, se poate ajunge, in cele din urma, la subminarea
bazei de existenta a politicii publice prin inhibarea politicii pietei.

27
 Politicile publice exista si se manifesta in viata sociala si economica pentru ca
exista o piata a acestora, adica o cerere si o oferta de politici publice. Cererea de politici
publice este legata indeosebi de existenta bunurilor publice (colective), efectelor externe
(externalitatilor), monopolul natural (situatia unei piete in care o firma poate produce la
costuri mai mici decat celelalte firme de acelasi profil), inegalitatilor in domeniul
veniturilor personale, necesitatii de informare si asigurare impotriva riscului a cetatenilor.
Oferta de politici publice vine din partea politicienilor, este asigurata de catre
administratia publica, si vizeaza : asigurarea normelor de drept, reglementarea deciziilor
private de alocare si functionare a pietei, subventionarea activitatii economice,
subventionarea venitului (garantarea venitului minimal), producerea de bunuri si servicii
publice etc.
Politica bugetara consta in folosirea cheltuielilor publice si a fiscalitatii pentru a
influenta variabilele macroeconomice. Politica bugetara impreuna cu politica fiscala,
componente ale politicii financiare, dar si a celei economice, reprezinta ansamblul
coerent de instrumente pe care le are la dispozitia sa statul pentru a modela activitatea
economica. Cu ajutorul unor stimuli financiari, politica bugetara incearca sa influenteze
deciziile indivizilor, gospodariilor, intreprinderilor in sensul dorit infaptuirii politicii
economice si politicii sociale. Decidentii publici dispun de o diversitate mare de
intrumente : cumparari de bunuri si servicii, prestatii sociale, subventii etc.
Autoritatea publica in stabilirea politicii bugetare are de ales intre :
 a modifica cheltuielile bugetare fara a schimba marimea veniturilor din
impozite;
 a modifica veniturile fiscale fara a modifica cheltuielile bugetare;
 a modifica simultan atat veniturile fiscale, cat si cheltuielile bugetare.
Complexitatea si eficacitatea interventiilor bugetare sunt determinate si
influentate de posibilele reactii ale celor influentati de ele, in special cele ale agentilor
economici. Astfel, operatiunile bugetare permit sa se actioneze asupra economiei, insa
sunt posibile reactii ale agentilor economici care pot afecta situatia bugetara.
Functiile politicii bugetare sau ale bugetului public sunt urmatoarele :
- functia de alocare a resurselor (corijarea echilibrelor partiale prin
interventia statului);
- functia de stabilizare conjuncturala (corectarea echilibrului general prin
interventia statului);
- functia de repartitie a resurselor (corectarea dinamicii pietei si evitarea
cresterii discrepantei dintre veniturile mici si cele mari prin interventia statului).

A. Functia de alocare a resurselor

Piata determina o alocare optima a resurselor doar in masura in care producatorii,

comerciantii si consumatorii suporta in intregime costul total al produselor pe care le
fabrica, le cumpara si le consuma. In fapt, este aproape imposibil ca intro piata
nereglementata costurile ocazionate sa fie integral costuri interne, deoarece presiunile
concurentei fac necesara externalizarea lor ori de cate ori acest lucru este posibil.
Functia de alocare a resurselor defineste alocarea resurselor intre sectorul pietei si
sectorul public si determina productia de bunuri si servicii publice. Spre deosebire de un
bun privat, care are proprietatea ca fiind consumat de cineva oricine altcineva este exclus

28
de la posibilitatea de a-l consuma, bunul public pur este un bun care are ca proprietate
faptul ca daca o persoana consuma din acest bun nu diminueaza consumul din acel bun
pentru nicio alta persoana.
Dar cum beneficiile din folosirea bunurilor publice sunt disponibile pentru toti
membrii societatii, iar acestia, in calitate de consumatori, nu se ofera in mod voluntar sa
plateasca furnizorilor pentru aceste bunuri, este nevoie de interventia statului intre
producatori si consumatori pentru furnizarea bunurilor publice. Altfel spus, utilitatea ce
rezulta din consumul de bunuri publice, cu sau fara folosinta obligatorie, nu poate sa fie
diferentiata dupa utilizatori, ceea ce obliga statul sa finanteze aceste bunuri prin impozite
si/sau taxe impuse indivizilor.
O mare parte din bunurile pur publice sunt oferite deci prin intermediul bugetului
public. Acest sistem de alocare a resurselor din economie (societate) poate fi considerat,
in general, ca proces de alocare in afara pietei. Furnizarea bunurilor publice prin
intermediul bugetului nu implica totusi productia publica a acestor bunuri. Sectorul
public poate sa subcontracteze productia bunului cu un producator privat. Decizia
sectorului public de a produce el insusi bunul public sau de a subcontracta productia
acestuia depinde de ; (1) dorinta de a mentine un control strict asupra calitatii bunului
(serviciului) ; (2) considerarea productiei bunului/serviciului in sectorul privat ca fiind
indezirabila.
Problema principala cu care se confrunta statul in indeplinirea rolului de alocare a
resurselor este aceea de a determina cat de multe bunuri si servicii publice trebuie sa
furnizeze. Dificultatea deciziei privind cantitatea si calitatea unui bun public ce trebuie
furnizat incepe cu stabilirea contributiei pe care trebuie sa o plateasca un anumit
consumator. Din aceasta cauza este nevoie de o tehnica diferita de alocare a ofertei de
bunuri publice si a costurilor de acoperire a acestora. Aceasta tehnica utilizata pe pietele
bunurilor publice este procesul politic – adica castigarea puterii de decizie in stat prin
recurgerea la mecanismul votului - care constituie inlocuitorul mecanismului pietei.
Rezultatul obtinut in alocarea resurselor prin procesul (mecanismul) politic (al votului),
desi nu multumeste pe toata lumea, intro democratie cu economie de piata se pare ca este
o solutie destul de eficienta, daca nu si unica.
Pentru acoperirea costului bunurilor publice alocate, statul recurge la impozite
care, desi pot induce distorsiuni in mecanismul pietei, raman totusi un instrument
indispensabil de finalizare procesul alocarii resurselor in economie.

B. Functia de repartitie a resurselor

Aceasta functie, cunoscuta si ca functie de redistribuire, urmareste sa corecteze

inegalitatile rezultate in urma unei repartitii (distributii) functionale (a veniturilor
primare). In urma redistribuirii, veniturile primare sunt transformate in venituri finale
disponibile dupa prelevarea impozitelor si cotizatiilor sociale de catre stat si dupa
efectuarea de catre acesta a transferurilor de venituri. Aceasta redistribuire poate fi
asigurata si prin furnizarea de catre sectorul public a bunurilor si serviciilor publice.
In absenta unei politici private de coordonare a actiunilor de redistribuire a
venitului in favoarea celor mai putin norocosi (saracilor sau celor cu venituri mici), statul
se afla intro pozitie favorizanta pentru a intreprinde masuri pe scara larga (nationala) in
cadrul unei politici coordonate de redistribuire. El are si posibilitatea cunoasterii structurii

29
populatiei in privinta veniturilor si a averilor, dar are si mijloacele financiare necesare
sustinerii programelor de sprijinire a celor defavorizati (impozite si taxe). Pe de alta
parte, statul poate sa corecteze anomaliile legate de distributia venitului ocazionate de
imperfictiunile pietelor factorilor de productie.
Problema care se pune – inca neclarificata – este daca statul are rolul de a furniza
in mod direct bunurile si serviciile publice sau daca, in scopul redistribuirii, trebuie sa
cumpere de pe piata bunuri si servicii in cantitatea si calitatea ce le-ar satisface
preferintele. Impotriva ultimei cai exista doua argumente : primul, ca oamenii, daca li se
da libertatea aceasta, nu vor alege, dupa toate probabilitatile, o cantitate corespunzatoare
din aceste bunuri si servicii (educatie sau asistenta sociala, de exemplu) ; al doilea, ca
statul va prefera sa aiba un anumit control asupra calitatii si pretului acestor bunuri si
servicii, deoarece prezinta importanta pentru bunastarea generala.
Trebuie insa subliniat faptul ca redistribuirea veniturilor in societate prin
interventia statului este limitata de cel putin doi factori : (1) posibilitatile limitate ale
resurselor financiare folosite pentru redistribuire, date de masa impozabila nationala si de
presiunea fiscala suportabila si (2) costul eficientei impus de redistribuire.

C. Functia de stabilizare conjuncturala

Din punct de vedere istoric, cea mai recenta si, in unele privinte, cea mai
importanta functie a statului (politicii sale bugetare) este cea de stabilizare a economiei,
adica sprijinirea economiei private pentru a realiza atat folosirea deplina a resurselor, cat
si un nivel stabil al preturilor. Practic, politica de stabilizare a statului urmareste
(incearca) sa realizeze un compromis rezonabil intre doua obiective, adesea conflictuale :
folosirea deplina a fortei de munca (reducerea somajului) si o inflatie moderata. In acest
sens, statul utilizeaza instrumentele politicilor monetare si fiscale in incercarea de a
restaura echilibrul economic.
Inspirata in mod direct din teoriile keynesiene, politica de stabilizare a fost mult
utilizata in tarile occidentale dezvoltate, dupa cel de-al doilea razboi mondial si pana la
inceputul anilor 1980. Ea s-a concretizat in incurajarea cererii, cand somajul devenea
semnificativ, si in reducerea cererii, cand inflatia devenea amenintatoare. Odata cu Marea
Criza Financiara Mondiala, declansata in 2007 in SUA, politica de stabilizare a cunoscut
un reviriment de mare amploare si intensitate, precum si abordari noi ale statului in
interventia sa pentru salvarea sistemelor financiare nationale si a celui mondial pentru a
nu da ocazia ca aceasta criza sa duca la prabusirea a economiei mondiale.
Politica de stabilizare poate sa esueze din doua motive principale. In primul rand,
exista mari dificultati practice ale transpunerii in viata a acesteia, mai ales din cauza unei
insuficiente informatii (actiunile se iau inainte de a cunoaste rezultatul acestora, rezultat
ce poate fi influentat de numerosi factori perturbatori). In al doilea rand, se sustine ca
tendinta de a incerca mentinerea somajului sub nivelul pietei conduce inevitabil la inflatie
accelerata.

30
 5.3. Politica fiscala

Politica fiscala include utilizarea de catre stat a impozitarii pentru obtinerea unor
obiective macroeconomice. Ea este parte integranta a politicii bugetare care tinde sa
actioneze asupra economiei prin bugetul de stat : alegerea volumului de cheltuieli
publice, a deficitului bugetar etc. Impozitele si cheltuielile publice afecteaza atat
consumul, cat si venitul firmelor, avand un mare impact asupra costului si disponibilitatii
fondurilor. Prin politica fiscala se stabilesc volumul si provenienta resurselor de
alimentare a bugetului public, metodele de prelevare (incasare) care urmeaza a fi
utilizate, obiectivele urmarite (in general aceleasi cu functiile politicii bugetare), precum
si mijloacele de realizare a acestora.
Politicii fiscale, ca parte importanta a politicii bugetare a unui stat, ii revin sarcini
bine definite :
a) conceperea sistemului general de impozite si taxe ;
b) stabilirea nivelului general si particular al fiscalitatii ;
c) colectarea, la timp si in cuantumul preconizat, a platilor de impozite
directe si indirecte ale contribuabililor, cu costuri aferente cat mai mici ;
d) prevenirea si combaterea evaziunii si fraudei fiscale.
Prin impunerea unui anumit nivel al fiscalitatii (al impozitelor), in functie de
gradul dezvoltarii economiei sale si a bunastarii contribuabililor sai, statul poate nu
numai sa asigure volumul necesar de resurse financiare la bugetul de stat pentru a sustine
actiunile sale publice, dar si sa aiba un rol catalizator in sustinerea unei dinamici
economice dorite.
Orice politica fiscala da nastere automat la un anumit nivel al presiunii fiscale
(grad de fiscalitate) suportate de catre contribuabili. Definim presiunea fiscala, deci, ca
fiind procentul/rata fiscalitatii calculat ca raport intre incasarile fiscale (din impozite si
contributii la bugetul public) si produsul intern brut dintr-o anumita perioada. Decidentii
politici trebuie sa fie atenti la nivelul presiunii fiscale pe care o impun contribuabililor
pentru ca un nivel prea ridicat al acesteia poate demotiva contribuabilii in cresterea
activitatii economice si chiar sa-i determine pe unii sa recurga la evaziune fiscala, ceea ce
va duce la efecte contrare celor urmarite in momentul adoptarii politicii fiscale.

5.4. Politica financiara a intreprinderii

Politica financiara a intreprinderii reprezinta o componenta a politicii generale a

acesteia, avand o insemnatate deosebita asupra procurarii, repartizarii si folosirii
fondurilor, in scopul realizarii programelor economice curente si de dezvoltare. Politica
financiara are misiunea de a rezolva aspecte legate de metodele de procurare a
fondurilor, stabilirea pe destinatii si folosirea eficienta a acestora, asigurarea achilibrului
financiar etc.

31
 Asupra politicii financiare a intreprinderii exercita o influenta destul de mare
actionarii, imprumutatorii, statul si alti factori din mediul extern. Acest mediu extern isi
pune amprenta asupra activitatii economico-financiare a intreprinderii printr-o serie de
constrangeri, cum sunt : inflatia, innoirea tehnologica, exercitarea controlului
organismelor care au acordat credite, conditiile politice si sociale, politica monetara,
fiscalitatea etc.
La nivelul agentilor economici, deciziile de politica financiara se sprijina pe
structura financiara a acestora, pe obiectivele de rentabilitate si de crestere, avand in
vedere si riscurile posibile. Spre exemplu, hotararile luate cu privire la modul de finantare
pe termen lung sau pe termen scurt a activitatii sunt doua decizii cu caracter de politica
financiara, intrucat ele afecteaza situatia financiara a intreprinderii, rentabilitatea sau
riscurile pe o perioada de mai multi ani.
Elaborarea unei politici financiare priveste determinarea nevoilor de finantare
pentru o perioada de timp anumita, alegerea unei variante de indatorare, adica a unei
modalitati de finantare prin fonduri proprii sau imprumuturi, precum si raportul dintre
nevoile de finantare pe termen lung si cele pe termen scurt. Avansarea de capital din
partea unei intreprinderi are in vedere doua mari destinatii : active imobilizate si active
circulante. Data fiind perioada indelungata pentru care se face avansarea sau imobilizarea
capitalului este important ca intreprinderea sa aiba o viziune clara asupra nevoilor totale
de fonduri, pentru a si le procura din timp, cat si asupra modului de procurare, respectiv
asupra alegerii tipului de finantare care corespunde cel mai bine nevoilor sale.
Pentru firme este rational sa-si acopere activele imobilizate si o parte a activelor
circulante prin finantari cu caracter permanent, in timp ce cea mai mare parte a activelor
circulante sa fie finantata prin credite. Acest lucru presupune luarea de catre intreprindere
a unor decizii de politica financiara care urmaresc realizarea unei structuri financiare cat
mai bune.
Decizia financiara este o hotarare, un proces rational de alegere a unei linii de
actiune, ce se ia pe baza de analiza si informatii multiple, vizand activitatile cu efecte
directe asupra capitalului. Deseori, decizia financiara implica alegerea unei variante sau
solutii, din mai multe posobile.
Din punct de vedre al complexitatii, deciziile financiare pot fi :
o decizii curente sau operative ;
o decizii strategice sau de perspectiva.
Deciziile financiare operative sunt legate de activitatea curenta a intreprinderii si au
un caracter operativ (rapid si repetat), generat de continuitatea operatiilor si fenomenelor
la care se refera. Ele au o sfera larga, vizand luarea a numeroase actiuni, precum :
varsarea la buget a unor impozite si taxe, contractarea unor credite pe termen scurt, plata
dobanzilor si rambursarea creditelor respective, prelevarea unei parti din profit pentru
formarea unor fonduri etc.
Deciziile financiare strategice privesc linia de urmat in desfasurarea activitatii pe o
perioada mai indelungata si vizeaza actiuni de proportii mai mari privind formarea,
modificarea proportiilor, repartizarea si utilizarea capitalurilor, efectuarea de investitii
etc. si se iau in raport cu situatia conjuncturala prezenta si viitoare. Ele au la baza o
cercetare ampla si informatii bogate interne si externe. Principalele decizii strategice de
politica financiara ale intreprinderii sunt : decizia de investire, decizia de finantare si
politica dividendelor.

32
 Decizia de investire este o decizie strategica, pentru ca ea inseamna nu numai o
imobilizare de capital, ci si o anumita activitate ce urmareste sa plaseze firma intro
anumita pozitie pe piata. Orice plasament de capital pe termen mai lung in scopul
obtinerii de profit reprezinta o investire. Indiferent ca fondurile se plaseaza in active
imobilizate sau in active circulante, investitia reprezinta o imobilizare importanta a
acestor fonduri, ca volum si durata in timp, urmarind obtinerea unei rentabilitati
superioare in viitor. Prin urmare, decizia de investire conduce la o imobilizare de capital,
facuta in prezent, dar care urmeaza sa se intinda pe mai multe exercitii viitoare in conditii
de risc, in speranta unei rentabilitati viitoare crescute.
Una din deciziile fundamentale ale politicii financiare se refera la alegerea
mijloacelor de finantare, care consta in determinarea, pe de o parte, a volumului
finantarii externe, in comparatie cu finantarea interna, iar pe de alta parte, in alegerea
compozitiei finantarii externe : capital propriu sau imprumuturi. Finantarea interna este
de fapt o autofinantare care, impreuna cu capitalul social existent formeaza capitalul
propriu.
Resursele financiare interne constituite prin autofinantare provin nu numai din
profitul retinut (nedistribuit ca dividende), ci si din amortizare. Regimul de amortizare
este si el o componenta a politicii financiare a intreprinderii, deoarece de regimul ales
(amortizare constanta, accelerata, regresiva etc.) depinde marimea autofinantarii si,
respectiv, a finantarii interne.
Daca resursele financiare interne nu sunt suficiente, diferenta va putea fi finantata
din resurse externe, adica prin majorari de capital sau imprumuturi pe termen mediu si
lung. Decizia de a recurge la majorari de capital sau la imprumuturi este una foarte
importanta, fiindca ea are ca rezultat stabilirea structurii financiare a intreprinderii, cu
implicatii asupra actionarilor, a costului finantarii, a profitabilitatii si a impozitelor
platite.
Politica dividendelor se defineste ca fiind optiunea intreprinderii de a distribui sau
nu distribui dividende in anumite exercitii financiare, de crestere continua, de reducere
sau de pastrare nemodificat cuantumul dividendelor de la un an la altul, urmarind un
anumit scop.
In general, distribuirea de dividende este o politica sanatoasa si de dorit pentru
fiecare societate pe actiuni fiindca ea are drept influenta pastrarea fidelitatii fata de
intreprindere a actionarilor. Politica de distribuire de dividende se urmareste prin
intermediul unor indicatori ca rata distribuirii (dividende/profit net), rata cresterii
dividendelor pe actiune (dividend din anul curent/dividend din anul precedent),
dividendul pe o actiune (valoare dividendelor distribuite/numarul actiunilor).
Functia financiara a intreprinderii este cea prin intermediul careia se realizeaza
politica financiara a acesteia. Ea implica efectuarea a doua categorii de activitati :
- activitati cu efecte directe asupra capitalului (emiterea de actiuni si
obligatiuni, contractarea de credite si rambrsarea lor, incasari si plati etc.) ;
- activitati cu efecte indirecte asupra capitalului (lucrari de contabilitate,
analiza si control) care au insa un rol hotarator in conducerea intreprinderii,
directionand celelalte functii (de productie, comerciale etc.).

33
 Activitatea financiara dintr-o intreprindere are menirea sa satisfaca cerintele
functiei financiare3 si cuprinde numeroase aspecte cu privire la previziune si executie,
analiza, control si coordonare. Intre activitatile financiare mai importante mentionam :
- elaborarea si executarea bugetului de venituri si cheltuieli si a altor
planuri financiare ;
- efectuarea de studii si analize privind formarea, alocarea si utilizarea
capitalurilor ;
- asigurarea efectiva a resurselor financiare necesare ciclurilor de
productie si investitii, pe baza selectarii lor in functie de costuri;
- stabilirea de preturi si tarife;
- luarea de masuri pentru asigurarea lichiditatii, solvabilitatii, echilibrului
financiar, rentabilitatii si evitarea riscurilor ;
- efectuarea de analize curente si actiuni de control financiar ;
- organizarea tuturor operatiunilor de incasari si plati etc.

Capitolul 6

Structura financiara a intreprinderii

6.1. Interpretarea financiara a bilantului contabil

Bilantul contabil al unei intreprinderi arata resursele financiare (in pasiv) si

intrebuintarile pe care ea le da resurselor sale (in activ). Bilantul financiar grupeaza
elementele de activ in functie de durata imobilizarii lor in timp, iar cele de pasiv in
functie de caracterul existentei lor in timp, adica de exigibilitatea lor. Un bilant financiar
se poate prezenta, schematic, in felul urmator :

Activ Pasiv

Active imobilizate Capitaluri proprii

- imobilizari corporale - capital social
- imobilizari nemateriale - rezerve
- imobilizari financiare - profit nedistribuit
Active circulante Datorii pe termen mediu si lung
- stocuri Datorii pe termen scurt
- clienti neincasati - imprumuturi si datorii asimilate
- alte active circulante - furnizori
- alte datorii
Total activ Total pasiv

3
Activitatile multiple si complexe care se desfasoara intro intreprindere au fost grupate, pentru prima data
de H. Fayol la inceputul sec. XX, in urmatoarele functii : comerciala, tehnica, financiara, securitate,
contabila si administrativa. Functia financiara furnizeaza si mentine resursele de capital sau banesti ale
intreprinderii si ofera conducerii ei un sistem de indicatori financiari de urmarire si control, care contribuie
la orientarea tuturor activitatilor din intreprindere.

34
 Din analiza bilantului financiar se vede ca pasivul bilantier este format din capital
propriu si de datorii pe termen lung, mediu si scurt.
Capitalul propriu se compune din capitalul social – care se formeaza din sumele
puse la dispozitia intreprinderii cu caracter permanent de catre actionarii sau asociatii ei
sub forma aportului intial de numerar si din cresterile ulterioare de capital -, din diferente
pozitive din reevaluari ale activelor, profit nedistribuit, rezultatul pozitiv al exercitiului
curent inainte de reapartizare.
Capitalul propriu participa, alaturi de elementele de pasiv eligibile, la finantarea
intreprinderii. El este expus riscului de rentabilitate, lichiditate si solvabilitate. Capitalul
propriu nu este rambursabil, remuneratia lui depinzand de performantele intreprinderii si
nu este in niciun fel garantata. Sub aspect financiar capitalul propriu (modul in care se
modifica de la un exercitiu financiar la altul) indica daca intreprinderea a fost rentabila
pana la un moment dat.
In pasivul bilantului pot fi cuprinse si urmatoarele tipuri principale de rezerve :
legale, si statutare. Rezervele legale, dupa cum rezulta din denumire, se constituie in
virtutea legii, din profitul anual, pana ating o anumita pondere fata de capitalul social
(legislatia romana actuala – legea nr.31/90, republicata – prevede 5% pe an pana se atinge
a cincia parte din capitalul social). Rezervele statutare se constituie in baza prevederilor
din statutul (din actul constitutiv) intreprinderii, urmand ca ordine de constituire celor
legale. Spre deosebire de rezervele legale, cele statutare nu sunt deductibile fiscal la
determinarea profitului impozabil.
Datoriile reprezinta o parte insemnata a pasivului bilantului contabil si se pot
imparti in doua grupe mari, sub aspectul termenului de scadenta: datorii pe termen mediu
si lung, care sunt datorii financiare si bancare compuse din imprumuturi obligatare si
credite bancare ; datorii pe termen scurt, compuse din credite comerciale din partea
furnizorilor (intarzieri la plata), credite bancare pe termen de pana la un an, avansuri
primite, obligatii fiscale.
In functie de natura lor, data de creditorii la care se refera, datoriile pot fi
clasificate si in : datorii financiare (compuse din imprumuturi obligatare si imprumuturi
bancare, indiferent de termen), datorii de exploatare (credite-furnizor, datorii fiscale,
datorii catre salariati si asimilate lor) si alte datorii (avansuri primite asupra unor
comenzi ce urmeaza a fi onorate).
La aprecierea situatiei financiare a unei intreprinderi trebuiesc luate in considerare
si angajamentele in afara bilantului primite sau date de intreprindere care reprezinta
obligatii care nu antreneaza operatiuni de incasari si plati imediate. Ele, desi nu figureaza
in bilant, ar putea modifica patrimoniul daca ar trebui executate ulterior.
Angajamentele date exprima pasivul si constau in aval, cautiuni, garantii,
andosari, redevente pentru leasing etc. Angajamentele primite exprima activul si se pot
constitui in aval, cautiuni, creante scontate neajunse la scadenta. Avalul reprezinta o
garantie de plata, partiala sau totala, primita pe un efect comercial (hartie de valoare, cum
ar fi cambie sau bilet la ordin) existent in patrimoniul intreprinderii. Cautiunea este un
angajament prin care o persoana fizica sau juridica se obliga catre un titular de creanta sa
satisfaca o obligatie daca debitorul principal n-o poate face el insusi. Garantia poate fi
materiala sau personala (asumata in scris) si creeaza certitudinea pentru creditor ca, in
cazul neplatii datoriei de catre debitor, se poate indestula prin valorificarea garantiei.

35
 Daca se analizeaza doua intreprinderi cu bilanturi identice, cea care a dat
angajamente extrabilantiere pentru o suma mai mare prezinta un risc mai ridicat decat
cealalta. Intreprinderea care a primit astfel de angajamente prezinta o securitate mai mare,
deoarece ea poate transforma fara dificultate anumite creante in lichiditati.

6.2. Structura financiara a intreprinderii si riscul

S-a demonstrat, de nenumarate ori, ca functionarea unui intreprinderi fara un

capital adecvat este una din cauzele cele mai raspandite ale esecului in afaceri. Pe langa
un capital suficient, intreprinderea trebuie sa aiba si o structura a capitalului adecvata,
adica o combinatie corecta de capital propriu si imprumuturi.
Orice intreprindere are posibilitatea, cel putin teoretic, sa apeleze la doua tipuri de
finantari : finantare interna si finantare externa. Finantarea interna cunoscuta si sub
denumirea de autofinantare cuprinde fluxurile de numerar rezultate din profitul retinut
pentru dezvoltare si din cheltuielile cu amortzizarea suportate de intreprindere.
Finantarea externa se refera la suma imprumuturilor (datoriilor) pe termen lung, mediu si
scurt si la capitalul propriu nou emis de catre intreprindere ca sursa de procurare a
fondurilor necesare, precum si la operatiunile de leasing.
Daca, in general, capitalul se defineste ca fiind orice bun sau stoc de bunuri –
financiare sau fizice – capabile sa genereze venit, prin structura capitalului unei
intreprinderi se intelege proportia relativa a capitalului propriu si a imprumuturilor pe
termen lung utilizate la finantarea activelor acesteia. Cu alte cuvinte, structura capitalului
unei intreprinderi reflecta compozitia capitalurilor ei. Daca insa vorbim de structura
financiara a intreprinderii, atunci ne referim la raportul existent intre finantarea interna si
finantarea externa, precum si intre finantarile pe termen scurt si cele pe termen lung.
Orice intreprindere dispune de capital propriu, format din capitalul social adus de
actionari/asociati, din profitul nedistribuit ca dividende si reinvestit si din anumite rezerve
pe care ea le constituie potrivit legii sau actului sau constitutiv. Dar, aproape in toate
cazurile, intreprinderile nu se finanteaza in proportie de 100% prin capitaluri proprii, ci
recurg concomitent si la finantari externe. Selectarea tipurilor de finantare externa si
ponderea acestora in raport cu finantarea interna reprezinta un aspect principal al politicii
financiare a intreprinderii.
Deciziile privitoare la stabilirea surselor corespunzatoare de fonduri, interne sau
externe, afecteaza atat politica dividendelor platite, cat si structura financiara. Aceste
decizii depind, de asemenea, de o serie de factori. Astfel, din punctul de vedere al
intreprinderii si al actionarilor acesteia, factorii care determina apelarea la o anumita
sursa noua de finantare sunt :
1) costurile administrative si legale ale cresterii finantarii (cu emisiunea de
actiuni, obligatiuni, cu contractarea imprumuturilor bancare) ;
2) costul serviciului finantarii, sspre exemplu platile de dobanda ;
3) nivelul obligatiei de a face plati de dobanda si altele asemenea (gradul de
indatorare) ;
4) nivelul obligatiei de a rambursa finantarea ;
5) deductibilitatea fiscala a costurilor legate de finantare ;

36
 6) efectul unei noi finantari asupra nivelului de control al intreprinderii de catre
actionarii existenti si libertatea lor de actiune.
Din punctul de vedere al furnizorilor unei noi finantari, sunt importanti urmatorii
factori :
a) nivelul venitului asteptat de investitori ;
b) nivelului riscului atasat veniturilor asteptate ;
c) potentialul de lichidare al investitiei lor fie direct de catre intreprindere
prin rambursarea datoriei, fie prin intermediul pietei secundare ;
d) nivelul impozitului pe venitul personal pentru veniturile din investitii ;
e) gradul de control sau de influenta asupra afacerilor intreprinderii pe care il
obtin investitorii ca urmare a investitiei facute.
Politica dusa de firma in privinta structurii capitalului si a structurii financiare
implica o optiune intre risc si venit, adica utilizand intro proportie mai mare
imprumuturile pentru asigurarea finantarii, cresc riscurile legate de fluxul profiturilor
firmei, dar un procent ridicat al imprumuturilor conduce, in general, la o rata ridicata a
rentabilitatii.
Structura optima a capitalului/finantarii este acea structura care asigura un
echilibru optim intre risc si venit si, astfel, maximizeaza valoarea firmei. Actionarii sau
asociatii unei firme beneficiaza de pe urma modificarii structurii capitalului/finantarii
daca si numai daca valoarea firmei creste in urma acestei modificari. Astfel, conducatorii
de intreprinderi trebuie sa aleaga acea structura de capital/financiara care cred ei ca va
conduce la cresterea valorii intreprinderii pentru a fi benefica pentru proprietarii ei.
Structura capitalului/financiara este o variabila care nu depinde numai de firma,
de obiectivele sale de crestere, de rentabilitatea scontata sau de riscurile pe care este
dispusa sa si le asume. Ea este influentata si adesea determinata de actionari, de banci sau
alti creditori, de stat, precum si de conjunctura economico-financiara, situatia pietei
financiare, oscilatiile ratei dobanzii etc. Toate acestea sugereaza ca structura capitalului si
cea financiara sunt influentate de mai multe riscuri la care este supusa activitatea unei
firme.
Deciziile luate de firma in privinta structurii capitalului/financiare sunt influentate
in principal de urmatorii factori : riscul afacerii, fiscalitate, flexibilitatea financiara,
tipurile de active detinute de firma etc.
Riscul afacerii reprezinta, in general, sacrificarea unui avantaj imediat sau absenta
unui consum imediat in schimbul unor avantaje viitoare. In cazul intreprinderii, riscul
afacerii decurge din decizia intreprinderii de a nu utiliza pentru finantare imprumuturile.
Aceasta decizie are la baza mai ales in cazul intreprinderilor care se confrunta cu
incertitudini in privinta veniturilor din exploatare (activitatea curenta), putand chiar sa se
confrunte cu incapacitate de plata. Datorita acestui fapt, ele neputand sa apeleze la
imprumuturi trebuie sa se finanteze in special cu capitalul propriu. Asadar, riscul afacerii
poate fi definit ca fiind modificarea inerenta a veniturilor viitoare previzibile generate de
activele intreprinderii, daca aceasta nu apeleaza la imprumuturi pentru finantare.
Riscul afacerii variaza de la un domeniu de activitate la altul si de la o
intreprindere la alta, in cadrul aceluiasi domeniu de activitate. In plus, riscul afacerii se
poate modifica in timp. In general, intreprinderile mici si cele care realizeaza un singur
produs au un grad relativ ridicat al ricului afacerii.

37
 Riscul afacerii depinde de mai multi factori, dintre care cei mai importanti sunt :
variabilitatea cererii, variabilitatea preturilor produselor si serviciilor, variabilitatea
preturilor intrarilor de materii prime, materialle etc., capacitatea ajustarii preturilor
produselor si serviciilor livrate de intreprindere la schimbarile intervenite in preturile
intrarilor si, in fine, levierul exploatarii (raportul dintre costurile fixe si cele totale).
Fiscalitatea influenteaza structura financiara a intreprinderii prin caracterul
deductibilitatii dobanzii din profitul impozabil, ceea ce inseamna scaderea costului
efectiv al finantarii prin imprumut.
Flexibilitatea financiara este abilitatea de a creste sursele de finantare in conditii
rezonabile in cazul unor circumstante nefavorabile. Atunci cand oferta de bani din
economie este restransa sau cand o firma se confrunta cu dificultati in activitatea de
exploatare, furnizorii de finantare prefera sa imprumute doar firme cu situatii economico-
financiare solide. Deci, disponibilitatea fondurilor de finantare existente pe piata si
capacitatea intreprinderii de a avea acces la aceste fonduri exercita o influenta majora
asupra structurii financiare optime.
Tipurile de active detinute de firma constituie un alt factor ce influenteaza
structura capitalului. In cazul unei stari de insolvabilitate, costurile acestei stari depind de
tipurile de active pe care le are intreprinderea. Cu cat ponderea activelor putin lichide este
mai mare, cu atat costurile cu starea de insolvabilitate sunt mai mari.

6.3. Criteriul destinatiei surselor de finantare in alegerea structurii

financiare

Determinarea structurii financiare a intreprinderii inseamna gasirea raspunsului la

doua probleme importante :
o Cum trebuie sa fie impartite sursele totale de fonduri intre finantarea pe
termen lung si cea pe termen scurt ?
o Care trebuie sa fie proportia dintre finantarea prin datorii pe termen lung si
cea prin capitaluri proprii ?
Raspunsul la prima intrebare necesita concentrarea atentiei asupra naturii activelor
din proprietatea intreprinderii. Activele imoblizate, care reprezinta nevoi cu caracter
permanent, este judicios sa fie finantate cu capital permanent. In acest sens trebuie spus
ca definim capitalul permanent al intreprinderii ca fiind compus din capitalul propriu si
imprumuturile pe termen lung si mijlociu. In schimb, activele circulante, formate in
principal din stocuri, creante asupra clientilor si diverse lichiditati imediate, pot fi
acoperite atat prin capital permanent, cat si prin imprumuturi pe termen scurt, formate din
credite bancare si obligatii fata de furnizori. Partea din activele circulante care este
finantata prin capital permanent se numeste capital de lucru net sau fond de rulment.
Raspunsul la a doua intrebare necesita concetrarea atentiei indeosebi pe activele
imoblizate ale intreprinderii care trebuie sa se finanteze prin capital permanent, dar si pe
capacitatea intreprinderii de a apela la majorari de capital sau de a contracta imprumuturi
pe termen mediu si lung.
Asadar, pentru fiecare agent economic este important sa-si adapteze decizia de
finantare in functie de caracterul permanent sau temporar al nevoilor de finantat (adica in

38
functie de structura bilantiera). Acest principiu de finantare se numeste principiul
armonizarii sau echilibrarii si presupune ca pentru finantarea activelor cu caracter
permanent (cele imobilizate si o parte din cele circulante, ca obiectele de inventar, spre
exemplu) intreprinderea sa recurga la finantare pe termen lung, iar pentru activele
circulante imobilizate pe o perioada scurta de timp sa recurga la finantare pe termen
scurt.

6.4. Criteriul rentabilitatii si capacitatea de indatorare

Asa dupa cum s-a aratat, indatorarea sau recurgerea la datorii (imprumuturi)
pentru finantarea activitatii intreprinderii poate fi benefica, dar nu orice intreprindere are
acces la finantarea prin datorii, iar daca are, indatorarea nu poate fi nelimitata. Desi atat
capitalul propriu, cat si cel imprumutat implica suportarea de costuri, exista totusi o
diferenta fundamentala dintre costul capitalului propriu si cel al capitalului imprumutat.
Aceasta diferenta consta in faptul ca actionarii care furnizeaza capital prin emisiunea de
actiuni de catre intreprindere nu sunt remunerati decat in cazul in care intreprinderea
obtine profit, in timp ce capitalul imprumutat trebuie remunerat oricare ar fi rentabilitatea
intreprinderii, adica si in caz de pierderi.
Capacitatea de indatorare poate fi definita ca nivelul pana la care o intreprindere
poate sa se imprumute de pe piata, astfel incat nici profitabilitatea si alti indicatori ai
intreprinderii sa nu fie afectati negativ, nici interesele investitorilor si creditorilor sai sa
nu aiba de suferit.
Politica de indatorare se bazeaza pe decizia intreprinderii in legatura cu alegerea
raportului dintre datorii si capitaluri proprii. Aparent, indatorarea influenteaza negativ
rentabilitatea prin povara dobanzilor, care maresc costurile si reduc profitul. In realitate
insa, daca rata rentabilitatii este mai mare decat rata dobanzii, indatorarea are o inflenta
pozitiva asupra rentabilitatii.
Intre rata rentabilitatii economice, calculata ca raport intre profitul din exploatare
si totalul activului, si rata rentabilitatii financiare, calculata ca raport intre profitul net si
capitalul propriu, exista urmatoarele corelatii :
- daca firma nu apeleaza la imprumut, cele doua rate sunt egale ;
- daca se apeleaza la imprumut, diferenta dintre cele doua rate este data de
coeficientul structurii financiare (datorii/capital propriu) si de diferenta dintre rata
rentabilitatii economice si rata dobanzii la creditele angajate :

D
r f = [ r  C  re  i  ] (1 – T)
e
p

unde re este rata rentabilitatii economice4, rf este rata rentabilitatii financiare5, D sunt
datoriile, Cp reprezinta capitalul propriu, i este rata dobanzii la imprumut si T este rata
impozitului pe profit.
Relatia de mai sus este cunoscuta sub denumirea de formula efectului de parghie,
iar raportul surse imprumutate/surse proprii se numeste factor parghie. Din formula
efectului de parghie rezulta ca indatorarea permite cresterea rentabilitatii financiare in
4
Se calculeaza ca raport intre profitul din exploatare si activul total.
5
Se calculeaza ca raport intre profitul net si capitalul propriu.

39
raport cu rentabilitatea economica daca rata rentabilitatii economice este superioara ratei
dobanzii.
De asemenea, se poate determina si conditia pentru o firma care recurge la
imprumuturi ca sursa de finantare sa nu inregistreze pierderi din cauza anihilarii
profitului din exploatare de catre costurile financiare cu dobanzile. Aceasta este :

re > i · h

unde re este rata rentabilitatii economice, i este rata dobanzii si h este raportul dintre
imprumuturi si activul (sau pasivul) total si arata gradul de indatorare.
Inegalitatea arata ca firma este nevoita sa realizeze o rata a rentabilitatii
economice cu atat mai mare, cu cat sunt mai mari rata dobanzii si ponderea
imprumuturilor in totalul pasivului bilantier. Tot ea arata ca criteriul rentabilitatii este
hotarator in stabilirea structurii financiare a unei intreprinderi.
Cei mai importanti indicatori care arata gradul de indaorar sunt : indicele datoriei,
proportia datoriilor fata de capitalul propriu si gradul de acoperire a dobanzilor.
Indicele datoriei sau gradul de indatorare se obtine cu urmatoarea formula :

datorii
Indicele datoriei =
active

Acest indice incearca sa masoare cat din fondurile totale (din pasivul sau activul
firmei) sunt furnizate de creditorii ei. Datoriile totale includ datoriile pe termen scurt,
mediu si lung, inclusiv obligatiile ce decurg din operatiunile de leasing.
Un indice ridicat indica utilizarea parghiei financiare (a indatorarii) la cresterea
profiturilor. Totodata, el arata ca firma este posibil sa fie confruntata cu o lipsa mare de
finantare proprie, ca are obligatii mari fata de creditori si ca dispune de o flexibilitate
financiara (posibilitatea de a mai contracta noi datorii) limitata.
Un grad scazut de indatorare indica faptul ca firma are o capacitate de
autofinantare ridicata, ca obligatiile fata de creditori sunt sub controlul ei si ca dispune de
o flexibilitate financiara ridicata.
Proportia datoriilor fata de capitalul propriu al intreprinderii se obtine cu
formula : datorii totale/ capital propriu si face legatura intre suma finantarii prin datorii si
suma finantarii proprii.
Gradul de acoperire a dobanzilor furnizeaza informatii asupra capacitatii
intreprinderii de a suporta dobanzile pentru datoriile contractate din profitul din
exploatare obtinut. El se obtine ca raport intre profitul din exploatare si dobanzile de
platit. Un indice ridicat indica „o situatie sigura” in ceea ce-i priveste pe creditori, in timp
ce unul scazut necesita masuri imediate care sa asigure, in final, firmei capacitatea de a-si
achita obligatiile financiare legale. Valoarea critica a gradului de acoperire a dobanzilor
este 1, aceasta indicand ca intreg profitul din exploatare va fi „inghitit” de cheltuielile
financiare cu dobanzile.

40
 6.5. Aplicatii rezolvate si de rezolvat

APLICATII REZOLVATE

1) Se da urmatorul bilant contabil si se cere sa se faca interpretarea financiara a

acestuia.

In mii lei
2008 2009
Active 40.000 40% 52.800 44%
imobilizate
- corporale 35.000 35% 43.200 36%
- necorporale 2.000 2% 2.400 2%
- financiare 3.000 3% 7.200 6%
Active 60.000 60% 67.200 56%
circulante
- stocuri 50.000 50% 62.400 52%
- clienti 8.000 8% 3.600 3%
-alte active 2.000 2% 1.200 1%
circulante
Active totale 100.000 100% 120.000 100%
Capitaluri 45.000 45% 56.400 47%
proprii
Datorii 55.000 55% 63.600 53%
- pe termen 15.000 15% 24.000 20%
scurt
- pe termen 40.000 40% 39.600 33%
mediu si lung
Pasive totale 100.000 100% 120.000 100%

Rezolvare :
Constatarile legate de interpretarea financiara a bilantului contabil dat sunt :
- capitalurile proprii ale firmei reprezinta o pondere importanta in finantarea totala
(in pasivul bilantier) – aproape jumatate (47%) in 2009 si 55% in 2008 ;
- datoriile reprezinta o proportie apropiata de cea a capitalurilor proprii (55% in
2008 si 53% in 2009) in pasivul bilantier ;
- gradul de indatorare este bun (55% in 2008 si 53% in 2009) ;
- in cadrul datoriilor contractate, ponderea cea mai mare o au datoriile pe termen
mediu si lung, dar in 2009 se observa o crestere a ponderii datoriilor pe termen
scurt in datoriile totale ;
- capitalul permanent al firmei a fost de 85.000 mii lei in 2008, iar in 2009 a crescut
la 96.000 mii lei ;

41
 - capitalul permanent este folosit in proportie mare la finantarea activelor circulante
atat in 2008 (75%, adica 45.000 mii lei din capitalul permanent), cat si in 2009
(64,3%, adica 43.200 mii lei din capitalul permanent).

2) Se da rata rentabilitatii economice ca fiind de 8%, rata dobanzii de 10% si rata

impozitului pe profit de 16%. Pentru cazul bilantului contabil de la aplicatia precedenta
sa se determine pentru anul 2008 : a) rata rentabilitatii financiare si b) daca indatorarea
are un impact pozitiv sau negativ asupra firmei.

Rezolvare :
D 55.000
Pe baza formulei efectului de parghie : rf = [re + C  re  i  ] (1-T) = [8% +
p 45.000
(8% - 10%)] (1- 0,16) = 4,666%
55.000
Avand in vedere conditia re > i· h, avem i·h = 10% · = 12,222%, ceea ce
45.000
arata ca in conditiile unei rate a rentabilitatii economice de 8%, nu este eficienta
indatorarea, avand in vedere rata dobanzii de 10% si structura data a indatorarii.

APLICATII DE REZOLVAT

1) Cat de mare trebuie sa fie rata rentabilitatii economice in anul 2009 pentru ca
indatorarea sa nu aiba efecte negative asupra firmei, mentinand datele prezentate in
aplicatia precedenta ?
2) Daca firma isi mentine rata rentabilitatii economice la 8%, care ar trebui sa fie
gradul de indatorare in 2009 astfel incat indatorarea sa nu aiba impact negativ asupra
rentabilitatii financiare ?
3) Daca rata rentabilitatii economice este de 8% si se presupune ca datoriile de
55.000 mii lei sunt angajate la acest nivel intregul an la o rata a dobanzii de 10%, cat
va fi gradul de acoperire al dobanzii cu profit din exploatare ?

Capitolul 7

Finantarea interna sau autofinantarea

Intreprinderile au nevoi variate de fonduri pentru asigurarea functionarii lor

continuu si in conditii de eficienta. Apar astfel nevoi de finantare pe durata lunga de timp
pentru achizitionarea de active imoblizate, dar si nevoi pe o durata mai scurta pentru
acoperirea necesarului de active circulante. Asa cum am aratat, finantarea, adica
acoperirea financiara a acestor nevoi, se face de regula tinand seama de caracterul
permanent sau temporar al acestor nevoi.
Finantarea pe termen lung a intreprinderilor pentru acoperirea nevoilor legate de
activele imobilizate presupune nevoi de fonduri cu caracter permanent sau pentru
perioade mari de timp. Ea se poate realiza in diverse forme, functie de conditiile concrete
ale intreprinderii si ale pietei financiare. Deoarece finantarea pe termen lung este in

42
stransa legatura cu investirea, deciziile de alegere a cailor de finantare pe termen lung
trebuiesc corelate cu cele privind investirea, impreuna ocupand un loc important in cadrul
politicii financiare a intreprinderii respective.
Finantarea pe termen lung poate fi asigurata de intreprindere din urmatoarele
surse :
1) finantare interna sau autofinantarea si
2) finanare externa, care include :
a) cresteri de capital prin noi aporturi in numarar si in natura, prin
incorporarea rezervelor si prin conversia datoriilor ;
b) imprumuturi obligatare ;
c) imprumuturi bancare ;
d) leasing

7.1. Politica de autofinantare

Autofinantarea este cel mai la indemana si cel mai raspandit mod de finantare si
presupune ca intreprinderea isi asigura dezvoltarea cu forte proprii, folosind drept surse
de finantare o parte a profitului obtinut in anul expirat si fondul de amortizare. Din aceste
surse, intreprinderea acopera atat nevoi de inlocuire a activelor imobilizate, cat si
acoperirea nevoilor legate de acoperire a activelor circulante folosite in procesul de
productie.
Folosirea autofinantarii confera avantaje deopotriva pentru firma si pentru
actionarii sai. Firma este avantajata intrucat se poate finanta rapid, fara a mai apela nici la
actionari/asociati, nici la piata financiara pentru a obtine fondurile de care are nevoie
pentru activitatea curenta si dezvoltare. In afara de aceasta, daca profitul reinvestit este
scutit de la plata impozitului pe profit sau se aplica reduceri substantiale, autofinantarea
creeaza posibilitati mai mari de reinvestire si creste astfel capacitatea viitoare de
autofinantare. Pentru actionari, avantajul capitalizarii unei parti a profitului (reinvestirii)
rezida in cresterea valorii bursiere a intreprinderii, creste cursul actiunilor detinute de ei,
crescand astfel avutia lor.
Sursele destinate autofinantarii se formeaza in cadrul firmei si de aceea acestea
reprezinta surse interne de finantare. Ele se compun din fluxurile de numerar aferente
profitului net, repartizat dupa incheierea anului pentru reinvestire in cadrul firmei, si din
fluxurile de numerar ocazionate de procesul de amortizare ca urmare a faptului ca, desi
amortizarea este o cheltuiala cuprinsa in costuri, ea nu ocazioneaza fluxuri de numerar de
iesire din firma. Autofinantarea poate fi, pe de o parte, imediata si amanata, iar pe de alta
parte de mentinere (sume puse in asteptare, urmand ca din ele sa se faca, in viitor,
cheltuieli prin care se va pastra nivelul atins al patrimoniului firmei) si neta (de
expansiune, de crestere a patrimoniului), ultimile doua tipuri constituind impreuna
autofinantarea totala a firmei.
Politica de autofinantare a unei intreprinderi este o politica financiara si de dorit,
dar nu trebuie sa se exagereze in aceasta directie pentru ca intreprinderea sa nu fie rupta
de legatura cu piata financiara si sa nu dea ocazia unor frustari din partea actionarilor care

43
mizeaza pe veniturile din dividende ca urmare a micsorarii masei de profit destinat
repartizarii ca dividende.
Autofinantarea are urmatoarele avantaje :
o creste cointeresarea firmei in obtinerea de profit cat mai mare;
o subordoneaza dezvoltarea firmei rezultatelor din activitatea proprie, adica
extinderea activitatii este legata de masura in care ea genereaza suficient
profit ;
o constituie un mijloc sigur de acoperire financiara a necesitatilor de
finantare, in conditiile in care piata financiara poate fi restrictiva,
asigurand o independenta sau autonomie de gestionare a activitatii.
Orice politica de autofinantare trebuie sa fie analizata in functie de rentabilitatea
ce o degaja profitul reinvestit. Numai atunci cand rentabilitatea aferenta profitului
reinvestit este mai mare decat rata de venit solicitata de actionari, autofinantarea are un
efect pozitiv pentru intreprindere, in sensul ca ea contribuie la cresterea valorii financiare
a acesteia. Daca rentabilitatea aferenta politicii de autofinantare este egala cu rata de venit
solicitata de investitori, politica de autofinantare are un efect neutru, iar daca ea este mai
mica, efectul este negativ si vor trebui oferite explicatii actionarilor in legatura cu aceasta
situatie.

7.2. Capacitatea de autofinantare

Pentru a vedea marimea surselor interne pe care poate conta firma in realizarea
finantarii activitatii de investitii si cea de exploatare sau de productie, firma calculeaza
ceea ce se numeste capacitatea de autofinantare. Pentru determinarea capacitatii de
autofinantare trebuie avute in vedere atat variabilele economice, cat si cele financiare.
Variabilele economice se refera la prevezionarea vanzarilor si a costurilor de exploatare,
in timp ce variabilele financiare tin de politica de plasament a eventualelor disponibilitati
temporare si cea de imprumut promovate de intreprindere care ocazioneaza venituri si
respectiv cheltuieli financiare, politica sau metoda de amortizare care poate incarca diferit
costurile in diferiti ani si politica de repartizare a profiturilor care dimensioneaza volumul
dividendelor distribuite actionarilor.
Capacitatea de autofinantare reprezinta deci surplusul banesc care rezulta in
urma intregii activitatii a intreprinderii in cursul unui an sau a mai multor ani, surplus ce
este egal cu suma profitului net si a amortizarii incluse pe costuri.
Expresia care masoara capacitatea de autofinantare are urmatoarea forma :

Capacitatea de autofinantare = (V – C – A – Cf) (1- T) + A

Notatiile au urmatoarele semnificatii :

V – veniturile totale obtinute din activitatea de exploatare si financiara (includ
deci veniturile financiare) ;
C – cheltuielile de exploatare (costurile de productie) ;
Cf – Cheltuielile financiare (cu dobanda) ;
A – cheltuielile de amortizare a activelor imobilizate ;
T – rata impozitului pe profit, exprimata sub forma de coeficient.

44
 In formula de mai sus, prima paranteza reprezinta, practic, profitul impozabil,
adica profitul din exploatare influentat de veniturile si cheltuielile financiare. La profitul
net (adica profitul impozabil corectat cu impozitul pe profit prin intermediul parantezei a
doua) se aduga cheltuielile cu amortizarea (A), pentru ca acestea sunt doar cheltuieli
contabile care nu determina iesiri de bani din firma atunci cand ele sint contabilizate.
Asadar, capacitatea de autofinantare este suma dintre profitul net si cheltuielile cu
amortizarea.
Capacitatea de autofinantare determinata cu expresia de mai sus, de regula este
mai mare decat capacitatea reala sau efectiva de autofinantare. Aceasta din urma tine cont
de faptul ca intreprinderile pot distribui dividende actionarilor, iar unele pot sa imparta
salariatilor proprii o parte din profitul net obtinut sub forma participatiilor la profit.

Capacitatea reala de autofinantare = Capacitatea de autofinantare – Dividende –

- Participatii la profit ale salariatilor

Intre capacitatea de autofinantare si apelarea la imprumuturi exista o legatura

directa. Dupa cum am vazut, cheltuielile cu dobanda reduc nivelul veniturilor (se scad din
veniturile totale), dar trebuie tinut seama ca prin folosirea imprumutului intreprinderea
poate sa determine o folosire mai buna a celorlalti factori de productie care sa contribuie
la cresterea masei profitului. Conditia ca indatorarea sa nu afecteze capacitatea de
autofinantare este ca rata rentabilitatii economice sa fie mai mare decat rata dobanzii la
imprumut, dupa cum am aratat in capitolul precedent. Pe de alta parte, cu cat creste
capacitatea de autofinantare, creste si posibilitatea apelarii la imprumuturi care, in
conditiile unei folosiri eficiente a tuturor factorilor de productie, poate conduce la
influentarea pozitiva a capacitatii de autofinantare. Sub acest aspect, imprumutul apare ca
o autofinantare anticipata.
In ceea ce priveste legatura dintre politica de amortizare si capacitatea de
autofinantare, trebuie aratat, in primul rand, ca cheltuielile cu amortizarea, reducand
volumul impozitului pe profit prin micsorarea bazei de impozitare, creeaza conditiile de
crestere a autofinantarii. In al doilea rand, desi amortizarea, pe total, are o influenta
neutra asupra autofinantarii, prin aplicarea diverselor metode de amortizare se poate
ajunge la constituirea anuala a unui fond de amortizare mai mare sau mai mic. In cazul
cresteri fondului de amortizare, scad fluxurile negative (de iesire) reprezentand impozitul
pe profit aferent si cresc fluxurile de autofinantare.
Intre politica de autofinantare si politica de repartizare a profitului exista de
asemenea o stransa legatura. Acordarea de dividende mai mari sau mai mici, dintr-un
volum dat al profitului de reapartizat, influenteaza nemijlocit asupra marimii fondului de
rezerva si, prin urmare, asupra autofinantarii. Acordarea de dividende mai mari
actionarilor are drept efect pozitiv pastrarea increderii si fidelitatii lor fata de
intreprindere, insa miscoreaza posibilitatile de autofinantare. Invers, un dividende mai
mic acordat in raport cu profitul inregistrat de intreprindere, poate duce la insatisfactii ale
actionarilor, in special a celor care se bizuie mult pe aceste venituri din dividende,
insatisfactii care pot conduce la decizii contrare interesului intreprinderii, respectiv de a
vinde actiunile si/sau de a nu mai participa alta data la noi majotari de capital. Astfel de
decizii pot afecta pretul actiunilor intreprinderii pe piata, in sensul scaderii acestora ca
urmare a unui volum mare de vanzari, determinand indirect influente negative asupra

45
intreprinderii : scaderea atractivitatii, mergand chiar pana la incercari de preluare a
controlului de unii investitori.

7.3. Politica privind dividendele

Dividendele sunt plati periodice de numerar facut de firme propriilor actionari ca o

rasplata a contributiei actionarilor la capitalul acestora. In principiu, orice detinator de
actiuni are dreptul de a primi dividende din partea societatii comerciale respective, dar
aceasta nu poate repartiza dividende decat daca sunt respectate urmatoarele doua conditii:
- sa dispuna de suficient profit astfel incat distribuirea de dividende sa nu afecteze
valoarea de piata a intreprinderii, adica sa nu micsoreze capitalizarea bursiera
permanenta a acesteia ; suma dividendelor nu poate depasi totalul profitului net
ramas de repartizat ;
- distribuirea de dividende nu trebuie sa afecteze lichiditatea financiara a
intreprinderii pentru a nu pune in pericol siguranta creditorilor ca isi vor recupera
creantele scadente in perioadele viitoare datei distribuirii dividendelor.
Politica privind dividendele se refera la decizia de a plati profitul sub forma
dividendelor catre actionari sau ca acesta sa fie retinut de firma pentru a fi reinvestit.
Daca firma adopta o politica de plata a majoritatii profiturilor sub forma dividendelor,
acest lucru va conduce la tendinta de crestere a preturilor actiunilor. Totusi, daca
proportia din profit repartizataa pentru distribuirea de dividende creste, atunci vor fi mai
putini bani disponibili pentru reinvestire, rata viitoare de crestere asteptata de actionari va
fi scazuta, si aceasta va micsora pretul actiunilor. Astfel, schimbarea intervenita in
politica privind dividendele are doua efecte opuse. De aceea este nevoie de o politica
optima a dividendelor care sa asigure echilibrul dintre dividendele curente si cresterea
viitoare care maximizeaza pretul actiunilor si deci valoarea firmei.
Urmatorul model matematic simplu pentru analizarea platii dividendelor
identifica factorii care pot afecta averea actionarilor in urma politicii de dividend. Potrivit
acestui model, merita sa se plateasca dividende daca:

d + P1 > P0
In inegalitatea de mai sus, d 1 este valoarea in numerar a dividendului platit
actionarului, P1 este pretul de piata previzionat al actiunii imediat dupa anuntarea
dividendului si P0 este pretul de piata inaintea anuntarii dividendului.

A. Factorii care influenteaza politica privind dividendele

Politica privind dividendele este influentata de cinci factori principali:

(1) constrangerile sau restrictiile impuse de lege ;
(2) constrangerile de natura fiscala ;
(3) existenta acordurilor restrictive ;
(4) situatia financiara a firmei ;
(5) preferintele actionarilor ;
(6) protectia impotriva diluarii capitalului.

46
 Restrictiile impuse de lege in anumite tari, vizeaza in principal trei domenii. In
primul rand, capitalul firmei nu poate fi folosit pentru a face plati de dividende, adica
platile de dividende trebuie sa se faca numai din profitul efectiv realizat de firma, fara a
folosi la plata dividendelor valoarea unui profit viitor probabil. Aceasta restrictie poarta
numele de restrictia subminarii capitalului. In al doilea rand, dividendele trebuie platite
actionarilor din profiturile nete trecute si prezente. Restrictia aceasta este numita
restrictia profiturilor nete si ea urmareste sa impiedice actionarii sa-si retraga, sub masca
dividendelor, investitiile lor initiale facute in firma in urma cumpararii de actiuni. In al
treilea rand, exista restrictia insolvabilitatii, care stabileste ca o firma insolvabila nu
poate plati dividende in numerar. Aceasta restrictie vine sa protejeze drepturile
creditorilor asupra activelor firmei, deoarece in cazul unei firme insolvabile, in realitate,
obligatiile acesteia (pasivul bilantier) depasesc activele (activul bilantier).
Constrangerile fiscale deriva din modalitatea de impozitare a platii de dividende
si a marimii acestui impozit.
Acordurile restrictive sunt incluse in contractele de imprumut obligatar, de
imprumut bancar si de leasing si se refera la restrictii care limiteaza suma totala a
dividendelor pe care o poate plati firma. Ele au scopul protejarii creditorilor respectivi,
obligand firma sa nu-si diminueze fluxurile de numerar cu plata dividendelor daca gradul
de indatorare este prea mare.
Situatia financiara necorespunzatoare a firmei poate fi o cauza a neplatii de
dividende fie ca urmare a deciziei venita din initiativa firmei, fie ca urmare a conditiilor
impuse de creditori.
Preferinta investitorilor (actionarilor) influenteaza politica de dividende prin
faptul ca o firma poate avea atat actionari care nu sunt interesati de veniturile din
dividende (au alte surse de venit, iar daca au nevoie de lichiditati pot vinde actiuni pe
piata), cat si actionari pentru care veniturile din dividende conteaza. In functie de
echilibrul de forte dintre aceste doua grupe de actionari, firma poate opta pentru plata sau
nu de dividende intr-un an sau altul.
Protectia impotriva diluarii capitalului determina multe firme sa aleaga
varianta retinerii celei mai mari parti a profiturilor lor si plata unor dividende mici. Daca
firma ar adopta o politica de plata a unei mari parti din profiturile sale anuale ca
dividende, ea ar putea fi nevoita sa apeleze mai des la emisiuni noi de actiuni, iar in
masura in care actionarii vechi nu-si vor exercita dreptul de preemtiune (preferinta) la
cumpararea de noi actiuni, prin aparitia de noi actionari apare si fenomenul diluarii
capitalului (scaderii controlului ce-l au vechii actionari asupra firmei).

B. Tipuri de politica a dividendelor

In practica societatilor comerciale pe actiuni s-au conturat patru tipuri de politica

a dividendelor: politica dividendului rezidual, politica dividendului stabil, politica ratei
constante de plata a dividendelor si politica unui dividend obisnuit scazut plus un
extradividend.
Politica dividendului rezidual consta in repartizarea drept dividend a unei sume
care ramane disponibila dupa acoperirea nevoilor de investitii. In vederea stabilirii sumei
ce urmeaza sa fie platita ca dividende, firma parcurge patru etape:
- stabilirea bugetului necesar pentru investitii ;

47
 - determinarea sumei de capital propriu necesara finantarii bugetului ;
- utilizarea, pe cat posibil, a fondurilor interne ale firmei (profitul retinut) la
asigurarea necesarului de capital propriu ;
- plata dividendelor numai daca profitul disponibil este mai mare decat nevoile de
acoperire a bugetului de investitii, adica daca ramane profit de repartizat ca
dividende.
Aceasta politica se bazeaza pe faptul ca investitorii prefera ca firma sa retina si sa
reinvesteasca profiturile decat sa le plateasca acestora ca dividende, daca rata
rentabilitatii obtinuta de firma pentru profiturile reinvestite depaseste rata rentabilitatii pe
care ar obtine-o investitorii insisi, investind dividendele in alte investitii cu acelasi grad
de risc.
Politica dividendului stabil consta in mentinerea dividendelor la nivelul anterior si ea
urmareste sa evite nemultumirile actionarilor in cazul scaderii dividendelor, dar si sa nu
creasca dividendele, din cauza imposibilitatii mentinerii acestei cresteri in viitor. Aceasta
politica este incurajata in unele cazuri si de faptul ca multi investitori dispun de suficiente
fonduri pentru investitii, acestia nefiind preocupati de nivelul dividendelor, putand
oricand sa lichideze o parte din pachetul lor de actiuni pentru a obtine fluxul de numerar
dorit.
Cea mai mare parte a societatilor comerciale pe actiuni se orienteaza spre o politica
de stabilitate a sumei absolute a dividendelor sau a ratei acestora, cu tendinta de crestere
usoara de la un an la altul. In acest fel se reuseste sa se dea satisfactie actionarilor,
pastrand fidelitatea acestora fata de firma, precum si sa se creeze un bun renume in lumea
afacerilor.
Politica ratei constante de plata a dividendelor presupune ca firma sa plateasca ca
dividende un procent constant din profituri. Neajunsul acestei politici vine din faptul ca
deoarece profiturile sunt de regula fluctuante, pentru a asigura realizarea acestei politici
este necesar ca in anii in care profiturile sunt insuficiente pentru plata dividendelor, firma
sa imprumute sume de bani cu aceasta destinatie.
Politica dividendului obisnuit scazut plus un extradividend presupune asigurarea unui
dividend obisnuit scazut, la care se adauga, in cazul unui an bun, un extradividend sau
supradividend. Ea este un compromis intre un dividend stabil si o rata constanta de plata
a dividendelor. O astfel de politica da flexibilitate firmei si investitorii pot conta pe
primirea cel putin a unui dividend minim. Acest gen de politica este de dorit a se urma
atunci cand profiturile si fluxurile de numerar ale firmei sunt foarte fluctuante.

C. Formele dividendelor si procedurile de plata a acestora

Atunci cand o firma declara un anumit dividende de plata, el devine o obligatie si nu

poate fi anulata in mod obisnuit apoi de catre firma. Suma dividendului este exprimata fie
ca le/actiune, deci dividend/actiune, fie ca procent din pretul de piata (randamentul
dividendului), fie ca procent din profitul pe actiune (rata de plata a dividendului).
Dividendele pot fi distribuite sub urmatoarele forme :
o in natura, daca firma realizeaza produse care sa intereseze pe actionari;
o in actiuni, daca actionarii doresc; aceasta forma este o practica atunci cand
firmele doresc sa-si protejeze lichiditatile sau nu dispun pur si simplu de
lichiditatile necesare pentru a face plata in numerar;

48
 o in numerar, forma cea mai obisnuita.
Procedura platii in numerar a dividendelor presupune, in mod obisnuit, trei etape:
1. Procedura incepe cu stabilirea datei declararii (sau anuntarii) dividendelor de
catre Consiliul de administratie sau, dupa caz, Consiliul de supraveghere al firmei.
2. Data inregistrarii este data la care se inchide inregistrarea actionarilor pentru a
determina actionarii care vor primi dividende.
3. Data platii este data cand incepe plata dividendelor pentru actionarii inregistrati
la Registrul actionarilor la data inregistrarii.

7.4. Aplicatii rezolvate si de rezolvat

1) Luand in considerare bilantul contabil prezentat la prima aplicatie rezolvata de

la capitolul precedent si presupunand ca rata rentabilitatii economice este de 8%,
cheltuielile financiare sunt de 550 mii lei (firma nu realizeaza venituri financiare), rata
impozitului pe profit este 16% si cheltuielile cu amortizarea sunt de 4.400 mii lei, sa se
determine capacitatea de autofinantare a firmei in 2008.

Rezolvare
Plecand de la formula de calcul a ratei rentabilitatii economice, care este egala cu
raportul dintre profitul din exploatare si activele totale, obtinem:

Profit din exploatare = 8% · 100.000 mii lei = 8.000 mii lei

Pentru a obtine profitul impozabil, trebuie sa inflentam profitul din exploatare cu
cheltuielile financiare de 550 mii lei, rezultand un profit impozabil de 7.450 mii lei.
Profitul net = profitul impozabil (1- rata impozitului pe profit) =
= 7.450 mii lei x 0,84 = 6.258 mii lei

Capacitatea de autofinantare = profitul net + cheltuielile cu amortizarea =

= 6.258 mii lei + 4.400 mii lei = 10.658 mii lei

2) Sa se determine capacitatea de autofinantare in 2009, presupunand ca

cheltuielile financiare au crescut cu acelasi procent cu care au crescut datoriile totale, iar
cheltuielile cu amortizarea au crescut cu acelasi procent cu care au crescut activele
imobilizate in 2009 fata de 2008. Celelalte date raman aceleasi (rata rentabilitatii
economice 8% si rata impozitului pe profit 16%).

Capitolul 8

Finantarea externa

In cele mai multe cazuri, finantarea interna este insuficienta pentru a asigura o
sustinere corespunzatoare a activitatii firmei si noilor ei proiecte de investitii. Din aceasta

49
cauza firmele sunt nevoite sa apeleze la surse externe de finantare. Cele mai obisnuite
forme de finantare externa sunt : cresterea capitalului propriu, in special prin noi emisiuni
de actiuni, contractarea de imprumut obligatar prin emisiune de obligatiuni, contractarea
de imprumuturi bancare si apelarea la finantarea prin leasing.

8.1. Cresterea capitalului propriu

Capitalul propriu al unei firme se bazeaza in primul rand pe capitalul social al

acesteia. Acesta din urma reprezinta prima faza de finantare a unei firme si reprezinta
capitalul adus ca aport de catre actionari/asociati. Asupra capitalului social pot sa se
realizeze actiuni de crestere sau reducere a acestuia, potrivit deciziei organelor superioare
de conducere ale firmei si in concordanta cu prevederile legale in materie.
Cresterea capitlalului social reprezinta o decizie financiara strategica luata de
organul suprem de conducere al unei firme. Aceasta decizie se ia atunci cand se impune o
dezvoltare a activitatii sau este necesara finantarea unor noi proiecte de investitii de
amploare care urmaresc o crestere a potentialului firmei de a genera profit. Realizarea cu
succes a unei cresteri a capitalului social arata ca firma este viabila, are potential de
crestere a activitatii si profitabilitatii si are un efect pozitiv asupra tertilor (furnizori,
creditori, clienti) sporind increderea acestora in firma.
Majorarea capitalului social se poate realiza prin emisiunea de noi actiuni sau prin
majorarea valorii nominale a actiunilor existente in schimbul unor noi aporturi in numerar
si/sau in natura. In legislatia romana se prevede ca majorarea capitalului social se poate
face si prin incorporarea rezervelor, cu exceptia rezervelor legale si a rezervelor care
provin din diferentele favorabile din reevaluarea patrimoniului.
Reducerea capitalului social poate fi determinata de inregistrarea de pierderi ce
nu au putut fi acoperite din rezervele constituite anterior, de distribuiri mari de dividende
actionarilor sau de cumpararea propriilor actiuni de catre societatea comerciala. Oricare
ar fi motivul reducerii capitalului social, aceasta se hotaraste de adunarea generala
extraordinara a actionarilor, iar modificarea marimii capitalului social trebuie inscrisa in
registrul comertului si comunicata tuturor creditorilor firmei.
Reducerea capitalului social se poate face, in principal, prin :
- micsorarea numarului de actiuni sau parti sociale ;
- reducerea valorii nominale a actiunilor sau partilor sociale ;
- dobandirea propriilor actiuni, urmata de anularea lor.

A. Cresteri de capital prin noi aporturi de capital

Orice societate comerciala nou infiintata presupune un aport initial de capital care
permite inceperea activitatii. In cazul societatilor comerciale pe actiuni, capitalul initial
este format pe calea subscrierii si varsarii capitalului de catre actionarii acesteia. Ulterior,
capitalul social initial poate sa creasca prin noi aporturi in numerar al actionarilor, prin
incorporarea rezervelor sau prin conversia datoriilor.

50
 Cresterile de capital reprezinta un mijloc de finantare care, spre deosebire de
autofinantare, este o finantare externa, deoarece fondurile pentru realizarea cresterilor de
capital sunt aduse din afara firmei de catre actionari. Cresterile de capital realizate prin
noi aporturi in numerar au ca rezultat o crestere a mijlocelor banesti ale firmei, adica a
lichiditatii financiare. In schimb, cresterile de capital prin incoporarea rezervelor si
conversia datoriilor nu fac decat sa modifice structura pasivului bilantier, neavand loc o
infuzie suplimentara de fonduri.
Capitalul social constituit prin noi aporturi in numerar pe cale emisiunii de actiuni
poate imbraca urmatoare forme pana la realizarea lui efectiva. Capitalul aprobat este
capitalul aprobat de adunarea generala extraordinara a actionarilor cu respectarea
reglementarilor privind emiterea valorilor mobiliare. Capitalul subscris reprezinta
valoarea totala a capitalului pe care actionarii vechi sau noii potentiali actionari s-au
angajat sa-l depuna. Capitalul varsat este capitalul care se constituie treptat, pe masura
depunerilor efective de numerar in contul curent al emitentului de actiuni. Capitalul
subscris si varsat reprezinta sumele varsate efectiv si integral pe masura subscrierilor,
pentru care societatea comerciala a remis actionarilor certificatele de actiuni.
Factorii pe care ii ia in considerare firma la finantarea prin emisiunea de noi
actiuni sunt:
1. costurile emisiunii, care variaza considerabil in functie de metoda
utilizata pentru efectuarea unei noi emisiuni ;
2. costurile serviciului, care sunt date de faptul ca detinatorii de actiuni se
asteapta la venituri relativ ridicate din dividende ;
3. obligatia de a plati dividende, care depinde in fiecare an de politica de
dividend a firmei si de rezultatele obtinute de aceasta ;
4. obligatia de a rascumpara investitia nu exista in cazul actiunilor, decat
in cazul lichidarii firmei ; ca urmare, finantarea asigurata prin emiterea de actiuni comune
(ordinare) nu impune un efort prea mare in privinta platilor catre investitori ;
5. deductibilitatea dividendelor la calcularea impozitului pe profit nu se
pune, din moment ce ele se repartizeaza din profitul net (dupa impozitare) ; acest fapt
face ca dividendele sa fie mai costisitoare pentru firma decat o suma absoluta similara
formata din dobanzi la creditul obligatar sau cel bancar ;
6. efectul asupra controlului si libertatii de actiune este prezent in cazul
finantarii prin emisiunea de actiuni ordinare (comune) ; daca la o noua finantare participa
si alti investitori decat cei existenti, puterea de vot se va schimba intro anumita masura si
posibil si controlul asupra firmei.

B. Cresteri de capital prin incorporarea rezervelor

Din profitul anual raportat prin bilantul contabil de catre o societate comerciala, o
parte este folosita, printre altele, si pentru constituirea si cresterea rezervelor. Cand aceste
rezerve ajung la un anumit nivel, societatea comerciala poate decide incoporarea lor in
capitalul social, emitand noi actiuni care se distribuie gratuit actionarilor existenti.

51
 Cresterea de capital prin incoporarea rezervelor nu aduce resurse financiare noi
pentru societatea comerciala ; ea este in primul rand o operatiune pur contabila, intrucat
si pana la incorporarea in capital social firma dispunea de sumele respective contabilizate
la rezerve; in al doilea rand este o operatiune care modifica structura capitalului propriu,
in locul rezervelor in pasivul bilantului aparand o suma mai mare a capitalului social.
Sub aspect tehnic, operatiunea de crestere a capitalului prin incorporarea
rezervelor se poate realiza in doua variante: prin cresterea valorii nominale a vechilor
actiuni sau prin emisiune de noi actiuni de acceasi categorie si valoare nominala cu cele
existente anterior.
Dupa incorporarea rezervelor, fiecare actionar dispune de mai multe actiuni sau
de acelasi numar de actiuni cu cel avut pana la incoporare dar intro suma a capitalul
detinut la firma mai mare, functie de varianta aleasa de realizare a incoporarii. Cu toate
acestea, si intr-un caz si in celalalt, masa de dividende pe care o va primi un actionar este
aceasi, ea depinzand de marimea profitului distribuit ca dividende si de ponderea
numarului actiunilor detinute de un actionar in numarul total de actiuni aflat in circulatie
emise de firma respectiva.
Fata de terti, cresterea de capital prin incorporarea rezervelor este o operatiune
benefica deoarece duce la consolidarea increderii acestora in firma care a realizat o astfel
de crestere a capitalului.

C. Cresteri de capital prin conversia datoriilor

Cresterea de capital prin conversia datoriilor este proprie marilor societati

comerciale pe actiuni care, anterior, au efectuat imprumuturi obligatare, emitand
obligatiuni convertibile in actiuni. Procesul financiar de constituire a resurselor incepe cu
o indatorare pe termen mediu sau lung care, ulterior, are perspectiva de a se transforma in
capital propriu prin conversie.
Convertirea obligatiunilor in actiuni da nastere la o crestere de capital fara insa a
ocaziona noi intrari de fonduri in firma. Pe total sursele acesteia raman aceleasi, numai ca
imprumutul obligatar devine acum capital social.
Obligatiunile convertibile ofera investitorilor (cumparatorilor lor) o rata de venit
ceva mai mica decat alte tipuri de obligatiuni din aceeasi clasa de risc. Emitentul le poate
lansa pe piata la o rata a dobanzii mai scazuta decat la obligatiunile clasice, tocmai ca
urmare a clauzei de conversie, potrivit careia detinatorul poate deveni actionar si sa
obtina venituri din dividende, in functie de profitabilitatea firmei respective.
Pentru emitent, obligatiunile convertibile prezinta avantajul ca au o rata a
dobanzii mai scazuta decat la imprumuturile obligatare clasice, adica emitentul suporta
un cost financiar din dobanzi mai mic. In plus, daca conversia are loc, emitentul
realizeaza deodata atat o crestere de capital fara intrari de fonduri, cat si o crutare a
lichiditatilor sale ce ar fi fost necesare pentru restituirea imprumutului obligatar
(rascumpararea obligatiunilor).
Pentru cumparatorul unei obligatiuni convertibile, avantajele deriva din faptul ca
pana la conversie beneficiaza de o rata de venit fixa sigura si ca nu va realiza conversia in
actiuni decat daca operatiunea ii pare a fi avantajoasa la momentul in care trebuie sa se
decida pentru conversie.

52
 8.2. Finantarea prin imprumuturi pe termen mediu si lung

Finantarea externa pe termen mediu si lung a firmelor are urmatoarele surse de

adresare : imprumutul obligatar, imprumutul bancar si leasing-ul. Accesul la aceste surse
este diferit, de la firma la firma si de la tara la tara, costurile sunt diferite pentru fiecare
tip de finantare pentru ca si riscurile sunt diferite.
Cand o firma alege o sursa de finantare pe termen mediu sau lung, ea trebuie sa
aiba in vedere anumite criterii sau factori pe baza carora sa se faca selectia. Desi criteriul
final urmarit este cel al maximizarii averii actionarilor, lui ii premerg alte criterii
importante. Dintre accestia amintim : costul, controlul firmei, disponibilitatea fondurilor,
modificarea structurii capitalului, efectul asupra profitului pe actiune, costul de
oportunitate. De asemenea, natura activitatii desfasurata de firma, rata de crestere a
veniturilor, situatia competitivitatii si structura existenta a activelor dicteaza ce tip de
finantare este preferabil.

A. Finantarea prin imprumut obligatar

Este cunoscut faptul ca pentru firme, de multe ori, capitalul propriu este
nesatisfacator, iar cresterea acestuia poate prezenta greutati, mai ales ca urmare reticentei
investitorilor determinata de situatia financiara mai putin fasta a unor firme sau de riscul
prea mare asociat unei astfel de investitii.
In conditiile in care marile firme gasesc ca finantarea prin credit bancar este de
ocolit (din cauza costului sau a conditiilor cerute de banci), ele au ca alternativa
imprumutul obligatar. Deoarece accesul la acest gen de imprumut este limitat doar pentru
firmele puternice si el se refera la sume importante ce trebuie sa fie imprumutate, cu toata
dezvoltarea imprumutului obligatar pe pietele financiare nationale si internationale, el
este totusi mai putin raspandit ca forma de finantare a majoritatii firmelor.
Imprumutul obligatar este un contract pe termen lung in care cel imprumutat
emite obligatiuni catre investitori si este de acord sa efectueze plati de dobanzi si sa
ramburseze la anumite date creditul obtinut detinatorilor de obligatiuni.
Obligatiunile sunt active financiare care dau nastere la un flux de plati, dinspre
emitent spre investitor, ce constau dintr-o suma constanta platita periodic si o plata finala
la scadenta formata din plata ultimului cupon si o suma globala numita valoarea la
scadenta, sau valoarea nominala. Valoarea sumei restituite la scadenta de imprumutat
este, in mod obisnuit, apropiata de suma primita de el la emiterea obligatiunii.
Suma transferata de la creditor la cel imprumutat esde denumita principal, pretul
platit pentru utilizarea capitalului este, de obicei, exprimat ca procent din principal si se
numeste rata cuponului, iar suma platita periodic ca dobanda investitorilor se numeste
cupon.
Imprumutul obligatar poate fi obtinut de catre firme in urma realizarii unor
emisiuni de obligatiuni care pot fi publice sau private. Principala deosebire dintre
emisiunea publica si cea privata a datoriei este ca emisiunea privata plaseaza
obligatiunile (datoria) direct la o institutie creditoare, nefiind deci oferita publicului.

53
 Plasarea obligatiunilor este incredintata unui sindicat bancar care, de regula,
garanteaza plasarea imprumutului (se angajaza sa cumpere intreaga valoare a
obligatiunilor emise), primind pentru aceasta un comision adecvat. De asemenea, pentru
ca firma sa realizeze vanzarea obligatiunilor prin care doreste sa se imprumute, ea trebuie
sa incheie un contract cu o firma de administrare. Aceasta din urma trebuie aleasa de
firma care emite obligatiuni si are menirea sa-i reprezinte pe detinatorii de obligatiuni. In
mod obisnuit, firma de administrare indeplineste urmatoarele trei functii :
i. se ingrijeste ca termenii (clauzele) contractului de imprumut sa fie
respetati ;
ii. gestioneaza fondul de amortizare constituit de emitent in vederea
rascumpararii obligatiunilor ;
iii. reprezinta pe detinatorii de obligatiuni daca firma emitenta nu-si
onoreaza obligatiile.
In general, contractul de imprumut obligatar este un document destul de
voluminos si el include, in mare, urmatoarele clauze :
o termenii de baza referitori la obligatiune (valoarea nominala, durata
imprumutului, rata dobanzii) ;
o descrierea activelor folosite pentru garantarea imprumutului ;
o descrierea acordurilor protectoare sau restrictive (o serie de limitari si
restrictii impuse firmei emitente in vederea protejarii investitorilor de
riscul nerambursarii creditului si dobanzilor) ;
o intelegeri privind fondul de amortizare folosit la rascumpararea
obligatiunilor ;
o clauza rascumpararii ;
o informatiile pe care firma imprumutata trebuie sa le ofere pe intreaga
perioada a imprumutului detinatorilor de obligatiuni.
Suma imprumutului, una din principalele caracteristici ale imprumutului obligatar,
nu este limitata juridic, firma stabilind-o in functie de nevoile ei de fonduri si de
capacitatea de rambursare pe care o detine. In practica, suma imprumutului obligatar este
conditionata de situatia de pe piata financiara, adica de capacitatea de absorbtie a
acesteia.
Durata imprumutului se stabileste in functie de nevoile de acoperit si de
persistenta in timp a acestora, dar si de conditiile pietei ; daca rata dobanzii pe piata
financiara este scazuta, este normal sa se prefere imprumuturi pe termen lung si,
dimpotriva, cand rata dobanzii este mai ridicata, imprumutul obligatar se caracterizeaza
prin termene mai scurte pentru nu a ocaziona costuri prea ridicate cu capitalul.
Rata dobanzii sau a cuponului constituie rata de venit promisa investitorilor in
obligatiuni. Ea este stabilita de firma emitenta impreuna cu firma de administrare in
functie de randamentul cerut de investitori, de rata dobanzii pe piata financiara, de riscul
estimat in activitatea firmei si de durata imprumutului ; nivelul ratei dobanzii trebuie sa
fie bine fundamentat pentru ca obligatiunile sa se vanda intr-un termen rezonabil.
Pretul de emisiune este suma platita de un investitor pentra a cumpara o
obligatiune. Fata de valoarea nominala a obligatiunii, pretul de emisiune poate fi mai
mare (cu prima de emisiune), egal sau mai mic (cu discont).

54
 Pretul de rascumparare sau de rambursare este pretul pe care firma emitenta il
plateste la scadenta detinatorului obligatiunii. Acest prêt, fata de valoarea nominala a
obligatiuni, poate fi egal sau mai mare (cu prima de rambursare).
Rambursarea imprumutului obligatar se poate face prin urmatoarele modalitati :
o rambursarea prin amortismente constante sau serii egale (se retrag de pe
piata obligatiuni intr-un procent anual constant, adica un numar egal de
obligatiuni) ;
o rambursarea prin anuitati constante (firma varsa in fiecare an o suma
constanta reprezentand amortismente plus dobanzi in vederea stingerii
treptate a datoriei) ;
o rambursarea intregului imprumut la scadenta.

B. Finantarea prin imprumut bancar pe termen mediu si lung

Imprumutul bancar pe termen mediu si lung este un imprumut obtinut pe langa o

banca sau o alta institutie financiara si care trebuie rambursat intro perioada mai mare de
un an. Acest gen de imprumut este, in mod obisnuit, negociat direct intre cel care solicita
imprumutul si banca (sau alta institutie financiara).
Imprumutul pe termen mediu si lung este o sursa importanta de finantare a
firmelor. El este preferabil imprumutului pe termen scurt (sub un an), deoarece asigura
celui imprumutat un grad mai mare de siguranta. Decat sa aiba grija reinnoirii unui credit
pe termen scurt, cel imprumutat poate obtine un credit pe termen mediu sau lung
structurat in asa fel incat scadenta acestuia sa coincida cu viata economica a activelor ce
vor fi finantate. Astfel, fluxurile de numerar ce vor fi generate de activele finantate pot
servi la rambrsarea ratelor la imprumut.
La angajarea unui imprumut bancar pe termen mediu sau lung, firma trebuie sa ia
in calcul trei factori :
(1) costul cu dobanda ;
(2) garantiile cerute de creditor ;
(3) modul si termenele de rambursare.
Imprumutul pe termen mediu si lung are trei mari avantaje oferite celor care
recurg la el : rapiditate, flexibilitate si costuri de obtinere relativ reduse. De asemenea,
deoarece se negociaza direct cu cei care acorda creditele, documentele formale legate de
obtinerea imprumuturilor sunt minime (si cheltuielile aferente, de asemenea).
Obinerea sumelor necesare finantarii printr-un imprumut bancar pe termen mediu
sau lung poate fi realizata mult mai rapid decat daca s-ar recurge la emiterea de
obligatiuni. In plus, un alt avantaj al imprumutului bancar este cel al flexibilitatii viitoare
a acestuia, ceea ce nu este cazul unui imprumut obligatar. Astfel, in cazul acestuia din
urma, datorita numarului mare de detinatori de obligatiuni, este imposibil sa se obtina
permisiunea de a modifica conditiile contractului, chiar daca aparitia unor noi conditii
economice poate conduce la dorinta celui imprumutat sau a detinatorilor de obligatiuni de
a le schimba. In schimb, in cazul imprumutului bancar pe termen mediu sau lung, cei
imprumutati pot, in general, conveni cu creditorul sa modifice mutual conditiile
contractuale.
Rata dobanzii pentru creditul bancar pe termen mediu sau lung poate fi ori fixa pe
intreaga perioada de acordare a creditului, ori variabila. Daca se utilizeaza o rata fixa,

55
aceasta va fi, in general, stabilita aproape de rata dobanzii obligatiunilor cu aceeasi
scadenta si acelasi risc ca imprumutul bancar. Daca rata este variabila, aceasta va fi, in
mod obisnuit, stabilita cu un anumit numar de puncte procentuale peste dobanda bancara
de referinta sau rata interbancara oferita de piata (EURORIBOR sau LIBOR sau o alta).
Aceste rate pot fi ajustate anual, trimestrial, lunar sau pe baza altor date specificate in
contract.
Majoritatea creditelor pe termen mediu si lung sunt garantate, iar contractele de
credit prevad si acorduri restrictive care sa dea o mai mare certitudine creditorului in
legatura cu recuperarea creditului acordat.
In privinta rambursarii, contractul de credit pe termen mediu sau lung prevede, in
mod obisnuit, ca valoarea creditului sa fie amortizata pe intreaga perioada de angajare a
acestuia. Aceasta inseamna ca firma va trebui sa plateasca periodic rate egale pentru
rambursarea creditului si achitarea dobanzii. Prin acest mod de rambursare se reduce
riscul creditorului de a nu resupera creditul.
In unele cazuri, in contractul de credit pe termen mediu si lung se prevede si o
perioada de gratie (perioada in care nu trebuiesc rambursate rate la credit). Perioada de
gratie este destinata sa permita firmei imprumutate sa se organizeze de asa natura incat sa
inceapa sa genereze suficiente fluxuri de numerar inainte de a incepe rambursarea
creditului. In acest caz, dobanda in suma absoluta se calculeaza cu formula :

D = C · Tm · r

D = dobanda calculata pentru creditul angajat ;

C = suma initiala a creditului ;
Tm = perioada medie de acordare a creditului ;
r = rata anuala a dobanzii.

Perioada medie de angajare a creditului se poate obtine cu formula :

T I
Tm =Tg + r  r
2 2

Tg = termenul (perioada) de gratie ;

Tr = perioada in care are loc rambursarea ;
Ir = intervalul dintre doua rambursari consecutive.

8.3. Finantarea prin leasing

O alternativa de finantare externa pe termen mediu si lung o reprezinta leasing-ul.

Contractul de leasing este o forma speciala a contractului de inchiriere prin care se obtine
utilizarea unui activ pe o anumita perioada fara a obtine un titlu legal asupra activului.
Pentru vanzatorii unor bunuri in leasing reprezinta o metoda de crestere a vanzarilor, in
timp ce pentru cei care au nevoie de anumite active pentru activitatea de productie,
leasing-ul reprezinta o procedura de finantare.

56
 Finantarea prin leasing poate fi furnizata de catre firme producatoare de bunuri ce
pot fi folosite in activitatea economica, dar si de societati comerciale specializate in
asigurarea finantarii prin leasing.
Leasing-ul este o procedura de finantare a investitiilor prin care o banca sau o
institutie financiara specializata achizitioneaza un bun mobiliar sau imobiliar pe care-l
inchiriaza unei firme sau unei persoane private, acestea din urma avand posibilitatea sa-l
cumpere la sfarsitul contractului la un prêt convenit (in general la valoarea reziduala).
Finantatorul care cumpara un bun de la producator isi acopera pretul acestuia prin
redeventele platite de cel care ia in leasing acel bun. Redeventa cuprinde, pe langa
amortizarea pretului de cumparare si dobanda la capitalul investit, cheltuielile de
administrare, precum si o cota de profit. Redeventele sunt de asa natura calculate, incat sa
asigure amortizarea pretului intro perioada sensibil mai scurta decat durata de folosinta
efectiva a bunului.
Contractul de leasing specifica conditiile si clauzele intelegerii privind leasing-ul,
incluzand :
o perioada leasing-ului (care poate fi de la cateva luni la o perioada ce
acopera viata economica a bunului) ;
o suma si perioada platilor cu chiria (redeventa) ;
o partile responsabile cu suportarea costurilor, asigurarii, intretinerii si
repararii activului ;
o conditiile anularii intelegerii ;
o optiunea, daca exista, de a cumpara activele la finele leasing-lui.
Potrivit legislatiei romane6, prin operatiunea de leasing, o parte, denumita
locator/finantator, transmite pentru o perioada determinata dreptul de folosinta asupra
unui bun, al carui proprietar este, celeilalte parti, denumita utilizator, la solicitarea
acestuia, contra unei plati periodice, denumita rata de leasing, iar la sfarsitul perioadei de
leasing locatorul/finantatorul se obliga sa respecte dreptul de optiune al utilizatorului de a
cumpara bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a inceta raporturile contracuale.
Cele mai intalnite tipuri de leasing sunt : leasing direct, leasing financiar, vanzare
si leaseback si leasing-parghie.
Leasing-ul direct ofera utilizatorului dreptul de folosire a unui bun, in timp ce cel
ce da in leasing este producatorul bunului care-si retine dreptul de proprietate asupra
bunului. Cel care da in leasing primeste plati de chirie de la locatar ca remuneratie pentru
utilizarea bunului. Trasaturile distictive ale acestuit tip de leasing sunt urmatoarele :
a) in mod frecvent acesta contine clauza ca producatorul (cel care da in leasing
bunul) sa aiba responsabilitatea asigurarii serviciului de intretinere a bunului ;
b) o alta clauza a acestui tip de leasing este clauza anularii care permite
utilizatorului sa renunte la plata chiriei inainte de expirarea termenului de
inchiriere ; aceasta clauza este importanta pentru utilizator, deoarece inseamna
ca el poate returna bunul daca acesta se uzeaza moral in urma dezvoltarii de
noi tehnologii sau daca nu mai este necesar sa fie prelungit contractul din
cauza declinului in afacerile utilizatorului ;
c) in mod frecvent, acest tip de leasing nu permite amortizarea integrala ; cu alte
cuvinte, platile prevazute in contractul de leasing nu sunt suficiente pentru
acoperirea in intregime a costului bunului ; aceasta inseamna ca cel care da in
6
OG nr.51/1997, completata si modificata ulterior.

57
 leasing bunul se asteapta sa acopere costurile cu achizitia bunului prin noi
inchirieri ulterioare la alti utilizatori sau prin vanzarea bunului respectiv.
Leasing-ul financiar presupune ca cel care da in leasing sa fie finantatorul
operatiunii. Firma care va utiliza bunul (locatarul) selecteaza bunul respectiv si negociaza
pretul si termenele de livrare cu producatorul (fabricantul). Dupa aceea, firma utilizatoare
negociaza conditiile de leasing cu o societate de leasing, dupa care, odata ce termenii
leasing-ului au fost stabiliti, se trece la cumpararea bunului de catre finantator.
Leasing-ul financiar este o forma de finantare pe termen lung similara imprumutului.
Utilizatorul obtine utilizarea imediata a bunului, dar in schimb isi asuma obligatia de a
efectua plati periodice asa cum se specifica in contractul de leasing.
Vanzare si leaseback este operatiunea prin care o firma, care este proprietara a unor
bunuri, vinde proprietatea asupra unor astfel de bunuri si incheie simultan cu
cumparatorul o intelegere prin care acesta ii da in leasing aceste bunuri pe o anumita
perioada, in anumite conditii. Cumparatorul poate fi o societate de asigurari, o banca
comerciala, o societate specializata in leasing sau chiar un investitor individual.
Operatiunea de vanzare si leaseback este avantajoasa pentru utilizator din doua motive:
(1) el primeste banii din vanzarea activului care pot fi investiti in afara firmei sau in
cadrul acesteia pentru cresterea lichiditatii si (2) utilizatorul continua sa foloseasca
activul, chiar daca el nu mai este proprietarul acestuia.
Leasing-parghie desemneaza tipul de lesing care recurge la parghia financiara. In
cazul acestei forme de leasing intervine, pe langa utilizator si societatea de leasing, o a
treia parte – finantatorul – care furnizeaza o mare parte din fondurile necesare celui ce da
in leasing pentru a putea cumpara bunurile respective. Acesta din urma, ca debitor,
trebuie sa plateasca dobanzi pentru imprumutul contractat, ceea ce in mod obisnuit ridica
costul leasing-ului.
In legislatia romana sunt definite doua tipuri de leasing: leasing financiar si leasing
operational. Leasing-ul financiar este definit ca fiind operatiunea de leasing care
indeplineste una sa mai multe din urmatoarele conditii:
1. riscurile si beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra
utilizatorului din momentul incheierii contractului de leasing;
2. partile au prevazut expres ca la expirarea contractului de leasing se
transfera utilizatorului dreptul de proprietate asupre bunului ;
3. utilizatorul poate opta pentru cumpararea bunului, iar pretul de cumparare
va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piata) pe care acesta o
are la data la care optiunea poate fi exprimata ;
4. perioada de folosire a bunului in sistem de leasing acopera cel putin 75%
din durata normata de utilizare a bunului, chiar daca in final dreptul de
proprietate nu este transferat.
Leasing-ul operational este definit ca fiind operatiunea de leasing care nu
indeplineste nici una dintre conditiile impuse leasing-ului financiar.

8.4. Aplicatii rezolvate si de rezolvat

1) Sa se calculeze costul in suma absoluta cu dobanda pentru un credit obtinut de o

firma de la banca sa, cunoscand ca :

58
 - suma imprumutului este de 100 mil lei ;
- perioada de creditare 8 ani ;
- perioada de gratie 12 luni ;
- rata dobanzii 10% pe an ;
- rambursarea se face lunar, la finele lunii.
Rezolvare :

Calculam mai intai perioada medie de creditare cu formula :

Tr I r
Tm = Tg +   12 luni + 41 luni + 0,5 luni = 53,5 luni
2 2

Calculam acum dobanda cu formula :

D = C ·Tm · r = (100 mil lei · 53,5 luni · 10%) : 12 = 44, 583 mil lei

2) Sa se determine costul cu dobanda pentru aceleasi date de mai sus, cu

deosebirea ca rambursarea de face semestrial, iar perioada de gratie este de 6 luni.
Explicati rezultatul in comparatie cu rezultatul de la aplicatia rezolvata.

Capitolul 9

Resursele financiare ale statului

9.1. Continutul si caracterizarea generala a resurselor financiare ale

statului

Statul trebuie privit si el ca o entitate de sine statatoare care pentru a se organiza si

a functiona are nevoie de resurse, printre care si de resurse financiare. Chiar daca
cheltuirea acestor resurse financiare nu urmareste profitul, in cazul unei organizari si
functionari adecvate a statului, permit ca acesta sa asigure unele criterii de oportunitate,
eficacitate si eficienta celorlalte entitati care se infiinteaza si functioneaza in cadrul
granitelor sale: persoane particulare, societati comerciale si tot felul de organizatii cu
scopuri felurite.
Cu toate ca statul nu este chemat sa realizeze venituri proprii si cu atat mai mult
sa obtina profit, prin functiile sale el poate si trebuie sa asigure conditiile minimale de
desfasurare a unei vieti sociale sanatoase, a unor activitati economice rationale si
profitabile si a unui climat general propice ca fiecare persoana fizica sau juridica sa-si
indeplineasca menirea cu respectarea cadrului de reglementari adoptat in conformitate cu
legea suprema, Constitutia. Or, realizarea tuturor atributiilor, functiilor si rolurile pe care
statul este chemat sa le indeplineasca poate fi privita ca o resursa importanta pe care el o
pune la dispozitia celorlalte entitati ce functioneaza in societate si care trebuie remunerata
pentru a exista si a fi disponibila tuturor.

59
 Organizarea statului trebuie vazuta si inteleasa ca un ansamblu de puteri publice si
administratii publice, primele cu rolul de a exercita puterea si a lua decizii ce afecteaza
colectivitatile umane, iar cele din urma cu functia principala de a produce si furniza
servicii care nu sunt destinate pietei ci colectivitatii. Ca atare, elementele constitutive ale
statului nu sunt creatoare de venituri, ci consumatoare si redistribuitoare de venituri
prelevate de catre stat de la contribuabilii sai.
Daca am realiza o paralela intre tipurile de finantare ce pot fi folosite de stat, pe
de o parte, si de o intreprindere care urmareste realizarea de profit, pe de alta, am constata
ca in cazul statului nu numai ca nu exista posibilitatea finantarii interne, dar si ca
finantarea externa, singura posibila in cazul statului, se deosebeste de cea a
intreprinderilor prin aceea ca statul nu plateste un cost explicit, nici implicit pentru
obtinerea ei. Dimpotriva, toate costurile pe care le implica functionarea sa, si cele
rationale si cele nerationale, paguboase pentru societate sunt suportate de catre
contribuabili. Marimea absoluta a acestor costruri platita de catre contribuabili sub forma
impozitelor, taxelor si contributiilor este cu atat mai mare cu cat functiile statului sunt
mai extinse si cu cat acestea sunt realizate mai necorespunzator.
Resursele financiare ale societatii au asadar doua componente: resursele
financiare publice si resursele financiare administrate pe baze private. Potrivit Legii
finantelor publice romane, resursele financiare publice sunt cele ale statului, ale unitatilor
administrativ-teritoriale si ale institutiilor publice. Rezulta ca resursele financiare ale
statului reprezinta doar o parte, este adevarat, cea mai consistenta, a resurselor financiare
publice. Din cauza ca resursele financiare ale statului sunt gestionate prin bugetul de stat,
ele sunt cunoscute sub denumirea de venituri ale bugetului de stat.
Marimea veniturilor bugetare este dependenta de nivelul de dezvoltare al
economiei nationale, de amploarea si complexitatea statului, de presiunea fiscala impusa
asupra contribuabililor, de eficienta colectarii acestor venituri de catre administratiile
fiscale etc. Tendinta in privinta evolutiei in timp a veniturilor bugetare, ca si a
cheltuielilor bugetare pe care trebuie sa le acopere, este de crestere, datorita, in principal,
urmatorilor factori:
o factori economici care se materializeaza in evolutia crescatoare a
produsului intern brut;
o factori monetari care se materializeaza in cresterea masei monetare, a
creditului si dobanzii sub presiunea tendintei de accentuare a cresterii
generalizate a preturilor (fenomenului inflationist);
o factori sociali care se refera la cresterea nevoilor de venituri rezultata din
schimbarile in structura populatiei;
o factori demografici care se manifesta prin schimbari in numarul de
contribuabili ca urmare a schimbarilor in numarul populatiei;
o factori politici care tin de orientarea doctrinara a partidelor politice care
exercita puterea, de ascutirea luptei pentru putere, de cresterea
promisiunilor de politici publice etc.;
o factori militari se manifesta prin schimbarile in politica militara a statului
ca urmare a nevoilor ce decurg din aliantele politice si monetare incheiate
cu alte state si structuri militare globale;
o factori internationali (regionalizarea si globalizarea economiei) isi pun
amprenta, printre altele, prin contributiile ce trebuiesc suportate de fiecare

60
 stat ce apartine unui organism sau organizatii internationale, precum si
prin necesitatea sustinerii de catre stat a unor ramuri strategice ale
economiei prin subventii si alte facilitati in lupta concurentiala
internationala.

9.2. Clasificarea veniturilor bugetare

Si in cazul finantarii statului, care nu poate fi decat externa, adica venita din afara
structurii statale, se pune problema stabilirii unei structuri a finantarii, adica a unor
raporturi intre diferitele tipuri de venituri ce alcatuiesc resursele financiare ale statului.
In clasificarea veniturilor bugetare se folosesc urmatoarele criterii de clasificare:
o regularitatea cu care sunt mobilizate la buget;
o continutul economic si natura lor;
o provenienta lor;
o bugetul sau fondul la care se mobilizeaza.
In functie de regularitatea cu care sunt mobilizate la buget veniturile, se distind
doua grupe de venituri bugetare: venituri ordinare si venituri extraordinare.
Veniturile ordinare sau obisnuite sunt cele care sunt instituite prin lege si se
incaseaza cu regularitate la bugetul statului. Ele formeaza, de regula, partea cea mai
consistenta a veniturilor bugetare si includ veniturile fiscale si nefiscale obisnuite,
precum si contributiile destinate alimentarii bugetului asigurarilor sociale de stat si pentru
constituirea unor fonduri speciale.
Veniturile extraordinare sunt cele instituite si mobilizate in anumite situatii
deosebite, cand veniturile ordinare sunt insuficiente in raport cu necesarul pentru
acoperirea cheltuielilor publice. Ele sunt destinate asadar sa acopere deficitul bugetar ce
poate apare pe perioade mai scurte sau mai lungi ca urmare a insuficientei veniturilor
bugetare ordinare fata de necesarul de cheltuieli publice de finantat.
Veniturile extraordinare se procura pe doua cai: prin emisiune monetara si prin
imprumut de stat. Procesul emisiunii monetare, adica vanzarea de active lichide bancilor
comerciale, este numit monetizarea deficitului si are un pronuntat caracter inflationist. In
mod practic, fenomenul se produce astfel: Ministerul Finantelor poate vinde titluri de stat
(bonuri de tezaur sau alte instrumente specifice) Bancii Nationale, care, in aces mod,
„acorda imprumut” Ministerului Finantelor (statului).
Pe masura ce Banca Nationala cumpara titluri de stat, ea ofera bancilor
comerciale rezerve suplimentare de active lichide si astfel creste cantitatea de bani din
economie. Banca Nationala poate cumpara titluri de stat si de pe piata secundara pentru
determinarea vanzarilor de astfel de titluri, ceea ce constituie un echivalent modern al
emisiunii monetare.
In mod normal pentru angajarea imprumutului de stat, in vederea finantarii
deficitului bugetar, Ministerul Finantelor vinde titluri de stat catre public, reducand oferta
de moneda disponibila celorlalti participanti la viata economica. Odata ce titlurile de stat
sunt vandute, guvernul este obligat sa plateasca detinatorilor acestor titluri (creditorilor)
in fiecare an dobanzi si sa ramburseze la scadenta creditul sau principalul.
Imprmutul de stat poate fi asigurat de catre stat prin urmatoarele modalitati:

61
 1. imprumuturi interne facute pe langa persoane private, agenti
economici si institutii din interiorul tarii;
2. imprumuturi externe avansate de persoane private, agenti
economici sau institutii si guverne straine;
3. imprumuturi internationale, care sunt imprumuturi externe
facute pe langa institutii internationale (FMI, Banca Mondiala
etc.).
Prin imprumutul de stat angajat, guvernul isi acopera deficitul pe termen scurt
fara sa aiba loc o crestere a fiscalitatii, dar, pentru ca trebuie platita dobanda la datorii,
aceasta inseamna ca o mare parte din veniturile fiscale viitoare trebuie sa fie dedicata
serviciului datoriei si nu finantarii bunurilor si serviciilor publice viitoare.
Din punct de vedere al continutului economic, veniturile bugetare sunt
clasificate in (1) venituri curente, (2) venituri din capital si (3) incasarile din imprmuturile
acordate.
1) Veniturile curente sunt caracterizate prin faptul ca sunt mentinute o mare
perioada de timp in legislatia fiscala, adica au un caracter repetitiv, de la un an bugetar la
altul, si detin ponderea cea mai mare in totalul veniturilor bugetare. La randul lor,
veniturile curente se impart in venituri fiscale si venituri nefiscale.
a) veniturile fiscale imbraca forma impozitelor, taxelor si contributiilor
obligatorii stabilite prin lege de catre stat si au un caracter obligatoriu si nu sunt
restituibile. Ele reprezinta prelevari legale din veniturile create de agentii economici si
din veniturile populatiei, inclusiv in legatura cu detinerea de catre acesti contribuabili a
unor averi sau proprietati impozabile.
Potrivit Legii bugetului de stat, la bugetul administratiei centrale de stat se
incaseaza urmatoarele impozite si taxe:
i. impozite directe:
 impozitul pe profit;
 impozitul pe venitul persoanelor fizice;
 impozitul pe profitul obtinut din activitati comerciale
ilicite sau din nerespectarea legii privind protectia
consumatorilor;
 impozitul pe dividende la societatile comerciale.
ii. impozite indirecte:
 taxa pe valoarea adaugata;
 accizele si impozitele asupra titeiului din productia
interna si gazelor naturale;
 taxele vamale de la persoanele juridice si fizice;
 alte impozite indirecte.
b) venituri nefiscale provin din sectorul public si se cuvin statului in
virtutea calitatii sale de proprietar care a investit anterior pentru formarea si
dezvoltarea patrimoniului public dat in administrarea si exploatarea unitatilor sale.
De la unitatile economice la care statul detine capital, el incaseaza dividende, care
se mobilizeaza fie direct la buget, fie la dispozitia unor organisme statale specifice. De la
regiile autonome, statul incaseaza venituri sub forma intregului profit net al acestora sau a
unei parti din profitul net ramas dupa alimentarea fondurilor proprii. De la institutiile
publice statul incaseaza o mare diversitate de venituri pe care acestea, la randul lor, le

62
incaseaza de la persoane juridice si fizice pentru prestarea unor servicii publice sau sub
forma unor amenzi si penalitati si a altor venituri nefiscale diverse.
2) Veniturile din capital se realizeaza din vanzarea unor bunuri aflate in
patrimoniul public si imbraca urmatoarele forme:
a) venituri din valorificarea unor bunuri ale institutiilor publice;
b) venituri din valorificarea unor stocuri de la rezervele materiale
nationale si de mobilizare;
c) venituri din vanzarea unor bunuri ale statului.
3) Incasarile din rambursarea imprumuturilor acordate pentru finalizarea unor
obiective aprobate prin conventii bilaterale si acorduri interguvernamentale, a celor
acordate persoanelor care beneficiaza de statutul de refugiat etc.
In functie de provenienta lor, veniturile bugetare cuprind:
o venituri interne provenite de la agentii economici, de la persoanele fizice
si de la institutiile publice;
o venituri externe sub forma imprumuturilor externe contractate de catre stat
de la guvernele altor tari si de la diversi creditori externi: institutii
financiar-bancare internationale, banci private sau alti detinatori particulari
de capitaluri banesti.
Dupa bugetul la care se mobilizeaza, veniturile bugetului public al tarii noastre
se impart in:
- venituri cuvenite bugetului administratiei centrale de stat (inclusiv pentru
bugetele fondurilor speciale);
- venituri bugetelor locale;
- venituri cuvenite bugetului asigurarilor sociale de stat (formate din:
contributiile pentru asigurarile sociale, contributiile pentru tratament si odihna si
incasari din imprumutul acordat bugetului de stat).
O alta clasificare pe care o propunem si o consideram importanta este cea care
tine seama de caracterul propriu sau nu al veniturilor bugetare. In functie de acest
criteriu distingem:
- venituri (surse) proprii (adica veniturile ordinare – fiscale si nefiscale);
- surse imprumutate (adica veniturile extraordinare care nu sunt practic
venituri, ci vor fi venituri doar atunci cand vor fi colectate de catre stat de la
contribuabili si vor fi utilizate la rambursarea imprumuturilor de stat).

Capitolul 10

CHELTUIELILE PUBLICE

10.1. Conceptul de cheltuieli publice

63
 Inlaturarea unor disfunctionalitati ale pietei, armonizarea vietii sociale in
interiorul granitelor unui stat, ca si armonizarea vietii internationale in cadrul relatiilor bi
sau multilaterale, presupun o serie intreaga de optiuni publice care stau la baza unor
decizii publice corespunzatoare fiecarei optiuni in parte.
In cadrul national, statul este cel mai important decident public care, pe masura
cresterii gradului de democratizare a vietii publice si a cresterii complexitatii vietii
economice si sociale, renunta la o parte tot mai mare din deciziile publice in favoarea
colectivitatilor locale. Pentru realizarea practica a deciziilor publice, statul, colectivitatile
locale si alte entitati publice ocazioneaza costuri financiare, cunoscute ca cheltuieli
publice. Deci, cheltuielile publice reflecta optiunile politice ale statului (guvernului), ele
reprezentand costurile realizarii acestor politici.
Cheltuielile publice sunt ocazionate de realizarea rolului statului ca autoritate
publica si ca actor economic si ele sunt suportate de cetatenii acestuia. Deoarece rolul
statului este atins prin intermediul politicilor publice, pe care autoritatile publice
(birocratia) le transpun in viata, cheltuielile publice pot fi definite ca fiind costurile
realizarii politicilor publice.
Discutand despre rolul statului in economie, am retinut ca el este furnizorul
bunurilor si serviciilor publice care presupun costuri ce sunt incluse in bugetul de stat.
Aceste costuri reprezinta, in mod obisnuit, interpretarea cheltuielilor publice. Dar
reglementarile si legile impuse de stat dau nastere si la cheltuieli in sectorul privat al
economiei. Datorita acestui fapt, unii economisti considera astfel de cheltuieli ca fiind tot
cheltuieli publice, rezultand o definitie mai larga a cheltuielilor publice, si anume
„costurile actiunilor statului (guvernului)”.
Totusi, noi consideram ca aceste costuri, generate de reglementarile si legile
impuse de stat agentilor economici privati, sunt costurile sociale suportate de acestia din
urma ca orice alt cost generat de alti agenti economici si suportat de agentul economic
respectiv. Din aceasta cauza, vom privi in continuare cheltuielile publice ca fiind
costurile realizarii politicilor publice.
Conceptul de cheltuieli publice este indisolibil legat de conceptul de sector public,
care poate fi privit ca reflectand tranzactii bugetare, intreprinderi publice, reglementare
publica, etc. Toate aceste componente sau politici sunt semnificative in privinta
ocazionarii de cheltuieli care sunt menite sa acopere nevoi de interes general (educatie,
sanatate, aparare, etc.).
Pentru a defini mai bine conceptul de cheltuieli publice, consideram util a face o
paralela intre cheltuielile private pentru bunuri si servicii private si cheltuielile publice
pentru bunuri si servicii publice. Aceasta paralela, in opinia noastra ar arata astfel:

Cheltuieli private Cheltuieli publice

-se refera la satisfacerea unor preferinte -se refera la satisfacerea unor preferinte colective
individuale, avand la baza optiunea (se considera ca exista un anumit grad de
individuala omogenitate a preferintelor) stabilite pe baza
optiunilor colective
-privesc aproape in exclusiviitate plati facute
pentru a obtine in schimb bunuri si servicii -privesc finantarea realizarii de bunuri si servicii

64
 Cheltuieli private Cheltuieli publice
(rareori au loc transferuri in afara publice, dar si transferuri in scopul redistribuirii
tranzactiilor cu bunuri si servicii, de veniturilor in societate
exemplu-donatii filantropice)
--sunt facute de un intermediar (statul),
beneficiarii bunurilor si serviciilor publice
-sunt facute direct de beneficiarul bunurilor neputand face legatura directa dintre contributia
si serviciilor, care este in cunostinta de cauza lor la aceste cheltuieli (impozite platite) si
in legatura cu pretul platit, putand compensa beneficiile obtinute din utilizarea (consumarea)
cheltuielile ocazionate cu beneficiile bunurilor si serviciilor publice; cu alte cuvinte,
obtinute de pe urma bunului sau serviciului beneficiarii bunurilor si serviciilor publice nu
achizitionat cunosc pretul platit de fiecare dintre ei pentru
accesul la “consumul” unui anumit bun sau
serviciu public
-marimea lor depinde de mai multi factori, printre
care:
-marimea lor depinde de inclinatia  inclinatia populatiei spre consumul de
individuala spre consum a membrilor bunuri si servicii publice;
societatii  potentialul economic al tarii respectve;
 ideologia partidelor aflate la putere;
 inclinatia populatiei spre civism fiscal,
etc.

Cheltuielile publice pot fi privite si ca fiind actiunile care stabilesc obligatii ce vor
avea drept rezultat plati imediate sau viitoare, care au ca sursa de finantare veniturile
publice si, in special, veniturile fiscale. Aceasta definitie pune in evidenta rolul de
alocator de resurse al sectorului public, care folosind veniturile din impozite si taxe
stranse de la contribuabili, satisface cererile acestora de politici publice, prin ocazionarea
de cheltuieli publice. Din enuntul acestei definitii rezulta ca cheluielile publice depind de
politicile publice intreprinse de puterile publice, dar si de resurse care includ veniturile
fiscale si imprumutul public.
Cheltuielile publice pot fi definite si in functie de aria lor de cuprindere:
- cheltuieli ale puterilor publice centrale si locale prevazute in bugetul de stat;
- plati efectuate din bugetul asigurarilor sociale de stat pentru securitate sociala
(ajutoare de somaj, indemnizatii, etc.);
- cheltuieli publice totale (cele de mai sus) la care se adauga cheltuielile
intreprinderilor publice.
Marimea cheltuielilor publice va depinde de definitia adoptata. Acest lucru poate
duce la concluzii cand sunt facute comparatii in timp sau internationale. Daca, de
exemplu, intr-o tara cheltuielile publice sunt definite in functie de cheltuielile autoritatilor
centrale si locale, iar in alta, pe langa aceste cheltuieli, sunt incluse si cheltuielile
intreprinderilor publice, comparatia poate fi viciata.

65
 10.2. Tendinta pe termen lung a cheltuielilor publice

Cheltuielile publice, alaturi de alti indicatori macroeconomici ca: marimea

veniturilor fiscale si marimea deficitului bugetar, constituie indicatorul cel mai utilizat
pentru masurarea gradului interventiei statului in economie. Dar, deoarece, asa cum am
subliniat, cheltuielile publice propriu-zise, care dau nastere la consum de fluxuri
monetare, nu includ si costurile pe care statul le provoaca agentilor economici privati pe
calea reglementarilor si legilor, cheltuieliile publice nu constituie un indicator de
masurare cu mare acuratete a gradului de interventie a statului in economie, care masurat
pe baza marimii cheltuielilor publice va aparea mai redus decat este el in realitate.
La problema enuntata deja se mai adauga si altele. Spre exemplu, pentru
calcularea indicatorilor amintiti in vederea stabilirii marimii interventiei statului in
economie se folosesc date statistice care necesita o grija marita din partea utilizatorului.
Aceasta face sa nu existe indicatori precisi de masurare a marimii interventiei statului in
economie (marimii statului).
Deoarece exista o legatura destul de stransa intre marimea cheltuielilor publice si
alti indicatori, precum numarul populatiei, venitul acesteia, outputul total si altele,
cheltuielile publice in marime absoluta sunt un instrument de masura inexpresiv. Din
aceasta cauza, marimea sectorului public (a statului) este in mod obisnuit masurata pe
baza de indici prin raportarea cheltuielilor publice la PIB (sau alti indicatori similari, cum
ar fi PNB sau VN).
Indicatorii la care se raporteaza cheltuielile publice pot fi calculati pe baza
preturilor pietei, a costului factorilor si a consumului brut sau net.
Avand in vedere ca, prin definitie, preturile pietei sunt mai mari decat costul
factorilor cu diferenta neta dintre impozitele indirecte si subventii, indicele care masoara
marimea sectorului public va fi mai mic sau mai mare, dupa cum se foloseste o evaluare
sau alta a outputului total la care se raporteaza cheltuielile publice.
Cel mai potrivit indice de masurare a marimii sectorului public este (se poate
demonstra) cel care se bazeaza pe PIB cuantificat pe seama costurilor factorilor, deoarece
el nu reflecta variatiile in structura veniturilor publice. Din aceasta cauza el este utilizat
pe scara larga, mai ales cand se compara marimea sectorului public intre diferite tari.
Din analiza pe care am facut-o in legatura cu rolurile statului, a reiesit ca, din
diverse motive, statul si-a intarit in timp pozitia atat ca autoritate publica, cat si ca agent
economic. Concluzia priveste, in general, toate statele dezvoltate ale lumii (si nu numai),
chiar daca exista diferentieri intre acestea, sau in interiorul aceluiasi stat au existat
perioade de „relaxare” a marimii sectorului public.
Cresterea de-a lungul timpului a ponderii cheltuielilor publice care au loc in
economiile statelor atat in marime absoluta, cat si in marime relativa indica, in mod
evident, cresterea ponderii sectorului public in cadrul economiei. Astfel, un studiu privind
cheltuielile publice al Organizatiei pentru Cooperare Economica si Dezvoltare (OCDE)
din 1978 a aratat ca, in intervalul a doua decenii (mijlocul anilor 1950-mijlocul anilor
1970), cheltuielile publice in toate marile tari au crescut cu o rata mai inalta decat PIB (de
la o medie mai mica de 30% la peste 40%, iar in multe tari si 50%).
Pentru Romania, evolutia cheltuielilor publice ca procent din PIB este prezentata
in tabelul de mai jos, cu precizarea ca nu au fost incluse date din perioada cand economia
tarii noastre a fost o economie de comanda, deoarece datele din aceasta perioada sunt

66
nerelevante din perspectiva analizei ponderii sectorului public in cadrul economiei de
piata.

Tabel Evolutia cheltuielilor publice in Romania ca procent PIB

1926 1933/ 1938/ 1990 1994 1997 2000 2004 2006 2007 2008
1934 1939
Cheltuieli publice 7.6 8.5 7.8 46.8 31,0 34,9 38,5 33,5 35,3 36,0 38,4
%

10.3. Analiza cauzelor cresterii cheltuielilor publice

Importanta analizei cauzelor cheltuielilor publice rezida in preocuparea

cercetarilor domeniului si a opiniei publice in legatura cu cresterea puternica a presiunii
fiscale suportate de cetatenii-contribuabili pentru acoperirea lor, cu amplificarea
distorsiunilor incluse in functionarea mecanismului pietei, precum si cu limitarea
libertatii individului in societate, in mod paradoxal aceasta limitare fiind finantata prin
intermediul impozitelor si cheltuielilor publice, de chiar el insusi.
Cauzele cresterii cheltuielilor publice trebuiesc cautate mai intai in modificarea
nevoilor economice si preferintelor consumatorilor, si apoi in functionarea
necorespunzatoare a sistemului politic. Altfel spus, avem de a face cu cauze economice si
cu cauze politice ale cresterii, ca tendinta, a cheltuielilor publice. La aceste cauze trebuie
sa le adaugam pe cele sociale raspunzatoare, in special, de cresterea cheltuielilor de
transfer in cadrul cheltuielilor publice totale.
Pentru o interpretare mai semnificativa a datelor statistice privitoare la cheltuielile
publice, au fost construite modele analitice care iau in considerare laolalta cauzele
economice, politice si sociale ce determina cheltuielile publice. O prima clasa a acestor
modele o constituie asa zisele „modele macroeconomice” care explica cresterea in timp a
cheltuielilor publice in functie de variabile macroeconomice cum ar fi PNB sau rata
inflatiei. A doua clasa de modele poate fi considerata cea a modelelor „microeconomice”
care incearca sa explice fundamentele microeconomice de baza ale procesului decizional,
care in ultima instanta genereaza cresterea cheltuielilor publice .
In randul modelelor macroeconomice, literatura de specialitate include in
principal pe urmatoarele trei: (1) modelele dezvoltarii privind cresterea cheltuielilor
publice, (2) Legea lui Wagner a extinderii activitatii statului si (3) studiile clasice ale lui
Peacock si Wiseman privind cresterea cheltuielilor publice.

A. Modelele dezvoltarii privind cheltuielile publice

Teoria conform careia dezvoltarea economica este esentialmente responsabila de

cresterea cheltuielilor publice apare in lucrari precum cele ale lui Musgrave si Rostow .

67
Modelele elaborate de cei doi prezinta pe larg procesul dezvoltarii. In fiecare etapa a
cresterii si dezvoltarii economice, investitia din sectorul public, ca parte a investitiei
totale din economie, constituie element de baza pentru cresterea economica.
In fapt, sectorul public este considerat furnizor al infrastructurii din societate
(sosele, sisteme de transport, sanatate, educatie, aparare si ordine publica, etc.).
Investitiile din sectorul public se argumenteaza ca sunt necesare adaptarii economiei
pentru „demaraj” spre etapele medii de dezvoltare economica si sociala.
In etapele medii ale cresterii, statul continua sa ofere bunuri de investitii, dar, in
acelasi timp, investitiile publice sunt complementare cresterii investitiilor private.
Pe durata tuturor etapelor de dezvoltare, insuficientele (slabiciunile, esecurile) pietei
continua sa existe, ingreunand eforturile pentru maturizarea economiei; de aici, cresterea
implicarii statului pentru contracararea insuficientelor pietei.
Musgrave sustine ca, pe parcursul perioadei de dezvoltare, in timp ce investitiile
totale ca procent din produsul national brut cresc, investitiile sectorului public scad. La
randul sau, Rostow considera ca odata atins stadiul maturizarii economiei, continutul
cheltuielilor publice va cunoaste o deplasare a ponderii de la cheltuielile cu infrastructura
la cele de educatie, sanatate si asigurarea bunastarii. In etapa „consumului de masa”,
programele de mentinere a venitului si politicile de redistribuire a bunastarii vor creste
semnificativ comparativ cu alte feluri de cheltuieli publice si, de asemenea, comparativ
cu produsul national brut.
Argumentele lui Rostow pleaca de la postulatul, introdus de el, conform caruia
societatile trec prin cinci etape (stadii) de dezvoltare: (a) societatea traditionala, (b)
preconditiile pentru demaraj (avant), (c) demaraj, cand cresterea devine o caractreristica
normala a economiei, (d) indreptarea catre maturitate, dupa aproximativ sase ani de la
demaraj, (e) maturitatea, atinsa in perioada consumului de masa ridicat.

B. Legea lui Wagner

Economistul german Adolf Wagner (1835-1917) a enuntat in 1880 o „lege a

extinderii crescande a activitatilor publice si, in special, ale statului”, conform careia
cresterea locului cheltuielilor publice in ansamblul activitatior economice este legata de
industrializare. Aceasta este insotita, in fapt, de o dezvoltare a urbanizarii, de o
complexitate crescanda a activitatilor economice si de o ridicare a nivelului de viata.
Este necesar ca statul, in aceste conditii, sa intervina si sa cheltuiasca mai mult
pentru a dezvolta actiunea sa de reglare si de reducere a tensiunilor de orice fel, mai ales
cele rezultate din urbanizare (cheltuieli de administratie generala, de mentinere a ordinii
si cele aferente justitiei), pentru a raspunde nevoilor crescande ale indivizilor in domeniul
educatiei, culturii si actiunii sociale, precum si pentru realizarea lucrarilor de
infrastructura, in special in domeniul comunicatiilor.
Cresterea cheltuielilor publice pentru educatie, recreere si cultura, sanatate si
servicii legate de bunastare a fost explicata de catre Wagner in functie de elasticitatea
cererii pentru aceste activitati functie de venit. Pentru Wagner, aceste servicii reprezinta
nevoi cu elasticitate superioara functie de venit. Astfel, daca veniturile reale in economie
cresc (de exemplu creste PNB), cheltuielile publice pentru aceste servicii vor creste mai
mult decat proportional, ceea ce va conta in cresterea indicelui cheltuielilor publice in
PNB.

68
 Daca G reprezinta suma cheltulelilor publice, Y venitul national si N numarul de
locuitori, aceasta semnifica ca:
G/Y = f(Y/N)
cu dG/dN>0, adica elasticitatea cheltuielilor publice in raport cu venitul national este
superioara unitatii.
Al treilea motiv considerat de Wagner a sta la baza cresterii cheltuielilor publice
de-a lungul timpului (in afara industrializarii si modernizarii economiei si cererea de
bunuri colective sau cvasicolective care este elastica fata de evnit) il constituie
„ineficienta fundamentala a intreprinderilor private” care in conditiile cresterii economice
poate solicita statul sa impuna monopolul natural asupra activitatii si managementului.
Elementele care au stat la baza formularii „legii” discutate sunt de sorginte
empirica. Wagner a observat cresterea sectoarelor publice intr-un numar de tari europene,
la care s-au adaugat SUA si Japonia, pe parcursul secolului al XIX-lea. De aici, „el
considera, poate anticipand tendintele ce vor fi realizate cincizeci pana la o suta de ani
mai tarziu, ca dezvoltarea societatii industriale moderne va determina cresterea din punct
de vedere politic a « presiunii pentru progres social » si cerinta pentru cresterea
alocatiilor din « considerente sociale » in domeniul industriei. In consecinta, trebuie
asteptata expansiunea continua a sectorului public si protectia sa in economie” . Desi nu
este clar daca Wagner s-a referit la cresterea relativa a cheltuielilor publice sau la
cresterea in marime absoluta a acestora, interpretarea data de Musgrave legii lui Wagner
este o expresie a cresterii relative a sectorului public, interpretare care este cel mai adesea
amintita in literatura de specialitate.
Modelul lui Wagner, cu toate ca dovedeste multa patrundere in observarea si
anticiparea faptelor, nu contine o teorie bine articulata a optiunii publice care sta la baza
politicii publice si a deciziilor publice.
In domeniul finantelor, legea lui Wagner se poate formula ca „legea nevoilor
financiare publice crescande ale statului si organelor autonome” si ea explica nevoia de
crestere a veniturilor fiscale.
O varianta a Legii lui Wagner a fost elaborata de George Stigler care
argumenteaza ca exista grupuri cu venituri mijlocii si sperioare care sunt beneficiarii
principali ai programelor de cheltuieli publice si, deci, datorita acestui fapt cererea
pentru servicii publice va fi relativ puternica. Aceasta se intampla deoarece grupurile cu
venituri superioare si medii sunt atat utilizatorii majoritari, cat si furnizorii majoritari ai
anumitor servicii publice.

C. Analiza lui Peacock si Wiswman

Economistii englezi A. T. Peacock si J. A. Wiseman isi bazeaza analiza lor pe o

teorie politica a determinarii cheluielilor publice. Potrivit acesteia, „statele (guvernele)
doresc sa cheltuiesca multi bani, ca cetatenii nu doresc sa plateasca impozite mari si ca
statul trebuie sa fie atent la dorintele cetatenilor”.
Peacock si Wiseman privesc alegatorul (cetateanul care voteaza) ca pe un individ
care se bucura de avantajele oferite de bunurile si serviciile publice (ca si de transferurile
publice), dar care nu doreste sa plateasca impozite. Ei presupun ca exista un anumit
„nivel tolerabil al impozitarii” care actioneaza ca o constrangere asupra

69
comportamentului statului in privinta nivelului cheltuielilor publice. Aceasta presupunere
este o varianta a „scolii catastrofice” a impozitarii a lui Clark .
Desi nu subscriu explicit la punctul d evedere al lui Clark, Peacock si Wiseman
vad impozitarea ca exercitand o constrangere asupra cheltuielilor publice. Daca
economisirea si veniturile cresc, veniturile fiscale, la o rata de impozitare constanta,
trebuie sa creasca, permitand astfel cheltuielilor publice sa creasca proportional cu PNB.
Deci, in perioadele de calm, cheltuielile publice vor cunoaste o tendinta de
crestere, chiar daca in cadrul societatii pot exista divergente in privinta nivelului de dorit
al cheltuielilor publice si cel al impozitarii. Din contra, pe parcursul perioadelor cu
evenimente grave (razboi, foamete sau anumite dezastre sociale) aceasta tendinta
graduala de crestere a cheltuielilor publice va fi tulburata, determinand o crestere rapida a
cheltuielilor publice. Pentru a finanta cresterea cheltuielilor publice in aceste perioade,
guvernul va forta cresterea nivelurilor de impozitare.
Cu toate acestea, aceasta crestere a nivelurilor de impozitare va fi privita ca
acceptabila de catre electorat pe perioadele de criza. Peacock si Wiseman numesc acest
fenomen „efect de deplasare”. Cheltuielile publice se deplaseaza, in general, in sus
(cresc) iar pe perioadele de criza, cheltuielile private din economie se deplaeaza spre
cheltuielile publice. Procesul reprezinta o deplasare in sus a tendintei lineare a
cheltuielilor publice. Adica, dupa trecerea perioadelor de criza, chiar daca cheltuielile
publice tolerabile scad, ele nu revin la nivelul inregistrat anterior, astfel incat pot fi atinse
noi paliere. In locul cheltuielilor provocate de evenimente grave vor apare noi cheltuieli
publice (de exemplu, cheltuieli de reconstructie, dupa razboi).
Atingerea unor paliere mai mari a cheltuielilor publice tolerabile de catateni dupa
trecerea evenimentelor grave (a perioadelor de criza) este posibila ca urmare a
modificarii, in urma acestor crize, a conceptiei cetatenilor in ce priveste sarcina fiscala
tolerabila.
Un alt efect pe care cei doi l-au pus in evidenta este efectul de inspectie
(examinare). Acest efect, dupa autori, rezulta din ascutirea constiintei alegatorilor privind
problemele sociale ale timpului in perioadele de miscari sociale. De aceea, guvernul isi
extinde rolul sau si la serviciile pentru imbunatatirea conditiilor sociale ale acestora. Ca
urmare, perceptia electoratului in privinta nivelului tolerabil al impozitarii se schimba (in
bine pentru puterea publica) si astfel guvenul este capabil sa finanteze nivele mai mari ale
cheltuielilor publice in scopul expansiunii.
Desi aceasta teorie nu este necriticabila, ea se aplica in mod cert pentru explicarea
cresterii puternice a cheltuielilor publice si a presiunii fiscale care au fost inregistrate in
numeroase tari cu ocazia celor doua razboaie mondiale. Ea poate fi extinsa la perioadele
crizelor economice si contribuie astfel la explicarea cresterii presiunii fiscale in timpul
crizelor din 1929, a celor din anii 1970 si 1980 si probabil si a altor crize care vor mai
apare (inclusiv cea mondiala declansata in 2007). Puterile publice dispun, in astfel de
ocazii, de mijloace pentru a ajuta intreprinderile aflate in dificultate, de a acorda
indemnizatii de somaj si de a sustine activitatea economica prin masuri keynesiene de
relansare a cererii globale.
Incercand sa tragem cateva concluzii referitoare la macromodelele cresterii
cheltuielilor publice putem sublinia urmatoarele:

70
 In modelele dezvoltarii ale lui Musgrave si Rostow, cresterea cheltuielilor publice
reflecta rolul statului in procesul dezvoltarii ca furnizor de capital necesar infrastructurii
si de investitii sociale, precum si in incercarea de a acoperi esecurile pietei.
 Legea lui Wagner se concentreaza in special pe elasticitatea cererii functie de venit
pentru bunuri si servicii publice, punand in evidenta totodata esecul pietei in furnizarea
unor astfel de activitati.
 Analiza lui Peacock si Wiseman are la baza ideea ca in perioadele tulburi se schimba
conceptia cetatenilor despre fiscalitate in sensul acceptarii unei fiscalitati mai mari care
va permite cheltuieli publice superioare, chiar si dupa depasirea unor astfel de
evenimente (razboi, crize, etc).
Analiza cheltuielilor publice prin prisma cauzelor care genereaza cresterea
acestora se poate face si plecand de la studierea factorilor microeconomici ce determina
modificari in nevoile economice si preferintele consumatorilor pentru bunuri si servicii
publice. In aceasta ordine de idei, cheltuielile publice pot fi explicate in functie de:
1. modificarile in cererea de bunuri si servicii publice,
2. modificari in ansamblul activitatilor de productie utilizate pentru realizarea
bunurilor si serviciilor si astfel modificarile in mixul intrarilor utilizate in
procesul de productie,
3. modificarile in numarul si structura populatiei,
4. modificarile in calitatea bunurilor si serviciilor publice,
5. modificarile in preturile intrarilor,
6. regionalizarea si globalizarea economiei,
7. capacitatea de a plati impozite,
8. factori politici si sociali.

1. Modificarile in cererea de bunuri si servicii publice pot fi determinate de

mai multe variabile: preturile bunurilor si serviciilor din sectorul privat, venitul personal
al contribuabililor, veniturile impozabile individuale si cele ale economiei, rata
fiscalitatii. Dintre variabilele functiei cererii de bunuri si servicii publice, cea mai
importanta este cea a venitului.
Asa cum a aratat Ernest Engel in 1857, compozitia cheltuielilor consumatorilor se
modifica ca urmare a cresterii veniturilor. Mai exact, Legea Engel afirma ca, in conditiile
unor preferinte si gusturi date, proportia venitului cheltuit pentru alimente se diminueaza
pe masura ce venitul creste.
Modificari similare ale structurii consumului se pot astepta sa aiba loc si la nivelul
intregii economii. Totusi, este dificil de precizat cu exactitate tendintele de miscare a
cheltuielilor publice la o crestere a venitului, mai ales in ceea ce priveste cheltuielile
pentru furnizarea de servicii publice legate de satisfacerea unor nevoi, precum siguranta,
educatia, sanatatea.
Relatia dintre cresterea venitului si cresterea cheltuielilor publice este mai
observabila in legatura cu furnizarea publica a bunurilor capital (sosele, aeroporturi, etc.).
Asa cum am vazut cand am discutat despre modelul macroeconomic al dezvoltarii,
cheltuielile publice pentru bunurile capital cunosc o evolutie diferita in functie de stadiul
de dezvoltare pe care-l atinge, la un moment dat, o tara sau alta.
Trebuie subliniat si faptul ca o crestere a veniturilor personale este asociata, in
general, in tarile industrializate, cu cresterea activitatii economice si a complexitatii vietii

71
sociale. Aceasta situatie impune in mod firesc, si datele statistice o confirma, o crestere a
nivelului cheltuielilor publice. Totodata, cresterea veniturilor personale permite in mod
corespunzator cresterea veniturilor fiscale, care pot fi folosite la finantarea unui nivel mai
ridicat al cheltuielilor publice.

2. Modificarile in activitatile de producere a bunurilor si serviciilor publice

se refera, in principal, la modificarile in tehnologie. Astfel, schimbarile ce pot interveni in
tehnologie pot sa afecteze in mod semnificativ cheltuielile publice. Ca urmare a unor
schimbari tehnologice au loc modificari sub aspectul eficientei, si in procesul de
productie si in raportul dintre bunurile private si cele publice. Aceste schimbari in
tehnologie pot fi de asa natura incat sa determine cresterea sau descresterea importantei
relative a bunurilor publice si care trebuie, deci, furnizate de stat.
Modificarile din domeniul tehnologiei au drept rezultat si cresterea uzurii morale
a bunurilor capital din domeniul public, ceea ce semnifica o crestere a costurilor de
inlocuire si deci a cheltuielilor publice.
Musgrave da ca exemplu inventia motorului cu combustie interna care a avut ca
rezultat cresterea industriei de automobile si, in consecinta, cresterea imensa a cererii
pentru sosele. Acest fapt a contribuit la cresterea sectorului public pentru satisfacerea
acestei cereri.

3. Modificarile in numarul, structura si densitatea populatiei pot fi de asemenea

un factor important in cresterea cheltuielilor publice. Astfel, modificarile in numarul
populatiei pot afecta anumite servicii publice, cum ar fi cele de ordine interioara (politie),
aparare, sanatate. In mod intuitiv, trebuie sa ne asteptam la cresterea nivelului acestor
servicii si a cheltuielilor publice aferente lor.
Structura populatiei influenteaza si ea cheltuielile publice. Daca populatia unei
tari este caracterizata prin imbatranire (cresterea populatiei de varsta a treia in totalul
populatiei) trebuie sa ne asteptam, in mod normal, la cresterea cheltuielilor publice pentru
sanatate. Dimpotriva, daca populatia tanara (de varsta scolara) are o pondere
semnificativa in totalul populatiei unei tari, atunci cheltuielile pentru educatie vor avea si
ele o pondere semnificativa in sectorul cheltuielilor publice.
Densitatea populatiei afecteaza si ea structura cheltuielilor publice si nivelul total
al acestora. In cazul marilor aglomerari umane, de exemplu, cresc cheltuielile publice
privind depoluarea, cele legate in general de urbanizare (infrastructura si servicii
publice).
Natura relatiei dintre marimea populatiei si marimea cheltuielilor publice depinde
de natura bunurilor si serviciilor publice furnizate de sectorul public. Astfel, in cazul unui
bun public pur (iluminatul public), costul social marginal al cresterii cu o unitate a
populatiei este prin definitie zero. Deci, in acest caz, nu exista nici un motiv de crestere a
cheltuielilor publice ca urmare a cresterii numarului populatiei. Dar, cum in realitate
exista bunuri publice „impure”, este de asteptat ca a priori la o crestere a numarului
populatiei, in conditiile ramanerii constante a nivelului consumului pe fiecare membru al
populatiei respective, sa aiba loc o crestere mai putin decat proportionala a cheltuielilor
publice.

4. Modificari in calitatea bunurilor si serviciilor publice

72
 Daca se are in vedere faptul ca alegatorul median (care este cetatean - contribubil)
evolueaza in prezenta gusturilor, preferintelor si asteptarilor, atunci trebuie sa
presupunem ca aceasta evolutie se exprima printr-o cerere de produse si servicii publice
de o calitate mai buna. Cresterea calitatii acestui gen de produse si servicii realizate, in
general, pe o piata neconcurentiala se obtine, in majoritatea cazurilor, prin ridicarea
preturilor la aceste produse si servicii. Acest rationament conduce la concluzia ca prin
modificarea calitatii bunurilor si serviciiilor publice, in sensul cresterii calitatii acestora,
se genereaza cresterea cheltuielilor publice.
Intr-adevar, calitatea serviciilor sanitare la nivel global, spre exemplu, este alta in
anul 2010 decat cea asigurata in 1970. Acest fapt a putut fi realizat prin utilizarea unui
instrumentar medical mai sofisticat si mai performant, prin cresterea calitatii actului
medical, etc., ceea ce echivaleaza cu o crestere corespunzatoare a cheltuielilor aferente.
Cheltuielile publice vor creste, deci, daca alegatorul median cere produse cu o
calitate mai ridicata, care sunt mai costisitoare. Rezulta, asadar, ca cheltuielile publice se
pot modifica in urma schimbarilor ce au loc in calitatea produselor si serviciilor publice.

5. Modificarile in preturile intrarilor

Cresterea cheltuielilor publice poate fi, de asemenea, determinata de cresterea
preturilor intrarilor folosite la realizarea produselor si serviciilor publice din sectorul
public. La aceasta crestere contribuie, indeosebi, inflatia si diferenta dintre
productivitatea din sectorul privat si cea din sectorul public, acesta din urma fiind mai
putin receptiv la progres tehnic decat sectorul privat.
Teza diferentei de productivitate a fost sustinuta de Baumol care nu a avut ca tel
initial sa explice cresterea cheltuielilor publice, ci dificultatile de gestiune a anumitor
sectoare.
In societate exista doua tipuri de activitati: cele in care este posibil sa se obtina in
permanenta castiguri importante de productivitate, de exemplu in industria de
automobile, si cele in care este imposibil, practic, sa se economiseasca munca folosita in
decursul timpului. In randul acestora din urma, Baumol include invatamantul, sanatatea,
cultura, si constata ca in cazul acestora castigul de productivitate este foarte slab, chiar
inexistent. Spre exemplu, cu toate ca in medicina sunt folosite din ce in ce mai multe
instrumente medicale perfectionate, medicului ii trebuie cam acelasi timp, ca si in cazul
nefolosirii acestor instrumente, pentru a pune un diagnostic, pentru a face prescriptiile
pentru pacientul sau, etc. Avem de a face deci cu o crestere a calitatii actului medical si
nu cu o crestere de productivitate. Aceeasi explicatie se poate da si in privinta artistilor
carora le trebuie, spre exemplu, acelasi timp pentru a interpreta o lucrare din Schubert sau
de a pune in scena o piesa de teatru de Racine.
Sectorul din economie in care se obtin castiguri de productivitate permite
salariatilor sai sa beneficieze de salarii care vor avea o curba ascendenta, ca si
productivitatea (dar situata sub aceasta din urma). In schimb, in sectorul in care
activitatile nu beneficiaza de nici un castig de productivitate exista doua alternative: fie sa
nu se creasca remuneratiile, caz in care gestiunea lor ramane valabila (nu se obtin pierderi
si nu dispar activitatile), fie sa se creasca remuneratiile, caz in care costurile de productie
vor creste in mod inevitabil. Dar cum este dificil de a gandi ca pe termen lung anumite
salarii nu vor creste deloc, este normal sa se ia in considerare cea de a doua alternativa, a
cresterii in timp a salariilor.

73
 Admitand cea de a doua alternativa, se pune intrebarea daca solicitantii de servicii
din sectorul in care nu se obtin cresteri de productivitate vor fi dispusi sa cumpere astfel
de servicii la un pret relativ ridicat. Baumol retine ipoteza ca ei nu vor fi dispusi la acest
lucru pe termen lung. Aceste activitati nu vor putea deci subzista si sa raspunda cerintelor
sociale latente decat daca ele sunt finantate in alt mod, de exemplu prin impozit. De
asemenea el remarca ca o parte importanta a interventiilor crescatoare ale statului are loc
in legatura cu activitati precum educatia, sanatatea, cultura, bunastarea (mentinerea unui
nivel minim de trai) unde castigurile de productivitate sunt reduse sau absente. Acest fapt
explica deci, de ce interventile publice sunt crescatoare in anumite activitati in care
castigurile de productivitate sunt in mod sistematic mai slabe decat altele, iar costurile
sunt ridicate.
Modelul lui Baumol furnizeaza, asadar, o explicatie posibila a cresterii
cheltuielilor publice. Daca in sectorul public productivitatea creste mai putin decat in
celelalte sectoare ale economiei si daca salariile functionarilor din sectorul public cunosc
aceeasi tendinta ca salariile din celelalte sectoare ale economiei, atunci, ceteris paribus,
cheltuielile publice vor creste.
Efectul Baumol se bazeaza pe paritatea cresterii salariilor dintre lucratorii
sectorului public si ai celui privat, iar efectul poate fi impiedicat prin decizia statului de a
mentine plata drepturilor salariale din sectorul public sub nivelul celor din sectorul privat.
Desi „efectul Baumol” poate fi folosit la explicarea faptului de ce exista
probabilitatea ca de-a lungul timpului indicele cheltuielilor publice la PIB sa creasca, el
nu explica de ce cheltuielile publice per se trebuie sa creasca. Pentru a raspunde la ceasta
chestiune este necesar sa se examineze factorii determinanti ai cheltuielilor publice.
Din modelul lui Baumol nu rezulta explicit ca fenomenul cresterii cheltuielilor
publice ca urmare a diferentelor de productivitate provine din mai slaba eficienta a
muncii din sectorul public. Totusi, Baumol si-a revizuit in mare parte primele sale pozitii.
El a raspuns ca una este sa se identifice factorii obiectivi ai deficitului de productivitate
din sectorul public, si alta este sa se foloseasca modelul sau pentru a legitima deficitele
inadmisibile legate de gestiunea birocratilor.

6. Regionalizarea si globalizarea economiei sunt tendinte tot mai evidente.

Constituirea Uniunii Europene, spre exemplu, presupune o serie de costuri din partea
tarilor membre pentru sustinerea politicilor comunitare, costuri care in cea mai mare parte
a lor se regasesc in cheltuielile publice ale statelor respective.
Internationalizarea econimiei are ca rezultat, printre alte consecinte, intensificarea
concurentei. Ca urmare a acestui fapt, economiile nationale sunt mai expuse la influentele
economiei mondiale. Acest lucru conduce la masuri contradictorii. Pe de o parte, sunt
necesare masuri de sprijinire a agentilor economici de catre stat prin reducerea
impozitelor si a contributiilor la asigurarile sociale pentru a fi reduse costurile de
fabricatie. Pe de alta parte, statele sunt nevoite sa sprijine ramurile strategice prin
acordarea de subventii si alte facilitati care, in fond, sunt cheltuieli publice.

7. Capacitatea de a plati impozite poate fi un suport solid pentru tendinta de

crestere a cheltuielilor publice. Astfel, in tarile dezvoltate, unde veniturile personale sunt
ridicate este posibila si impozitarea venitului, profitului si a cheltuielilor de consum, fara
dificultate. In aceste tari, guvernele dispun de o masa impozabila nationala considerabila

74
care le permite sustinerea unui volum de cheltuieli publice mai mare decat in tarile slab
dezvoltate. De asemenea, existenta unor venituri ridicate in tarile dezvoltate da
posibilitatea puterilor publice sa creasca impozitul pe venit, precum si a celorlalte
impozite si, in consecinta, sa creasca cheltuielile publice.
Cu totul alta este situatia in tarile slab dezvoltate. In aceste tari, datorita
veniturilor reduse, este mult mai dificila impozitarea decat in tarile dezvoltate. Aici, baza
impozabila fiind restransa (ca arie si ca amplitudine), impozitele procura resurse modeste
pentru finantarea cheltuielilor publice. In plus, fenomenul evaziunii fiscale, care este
foarte extins, „torpileaza” actiunea de colectare a impozitelor si asa modeste ca valoare
absoluta.
Asadar, pe masura ce o tara se dezvolta, creste si avutia acesteia, care poate fi
impozitata, si creste posibilitatea finantarii unor cheltuieli publice tot mai mari.

8. Factorii politici si sociali sunt si ei raspunzatori de cresterea cheltuielilor

publice. Datorita sistemului de vot (votului majoritar) are loc o supraoferta de bunuri si
servicii publice, ca urmare a faptului ca minoritatea trebuie sa contribuie prin impozite la
finantarea unor priecte pe care le-a votat.
O alta cauza a supraofertei o reprezinta faptul ca alegatorii tind sa subestimeze
costul impozitarii pe care ei o suporta in realitate. Pe langa impozite „vizibile” (impozitul
pe venit, impozitul pe avere, etc.), cetatenii contribuabili suporta si impozite „invizibile”
(impozite indirecte: TVA, accize, etc.) Avem de a face in acest caz cu o iluzie fiscala.
Dar aceasta iluzie mai are o fateta. In timp ce contribuabilii pot sa subestimeze sarcina lor
fiscala, ei pot de asemenea sa subestimeze beneficiile obtinute de pe urma cheltuielilor
publice. Beneficiile care sunt obtinute din cumpararea bunurilor private sunt vizibile si
recunoscute prin pretul platit. Nu acelasi lucru se intampla in cazul bunurilor si serviciilor
publice, al caror pret este platit in mod continuu prin impozite permanente (pe intreaga
viata a contribuabilului), iar avantajele obtinute din bunurile si serviciile publice sunt
difuze (ori nu se poate face legatura directa intre pretul platit prin impozite si avantajul
rezultat din utilizarea unui anumit bun sau serviciu public, ori nu exista o utilizare
palpabila a acestora de catre contribuabil).
In fine, o alta cauza a supraofertei o reprezinta faptul ca functionarii publici, ca
alegatori, pe langa faptul ca beneficiaza de avantajele obtinute de utilizarea bunurilor si
serviciilor publice, sunt si beneficiarii unor bugete mari, deoarece prin acestea sunt create
locuri de munca pentru ei. Aceasta face ca birocratii sa fie cei mai fideli votanti putand
inclina balanta in favoarea politicilor urmarite de puterile publice si factorii politici.
Sistemul de vot nu este singura cauza care conduce la supraoferta si la cresterea
bugetului. Birocratii si politicienii contribuie de asemenea la aceasta. Ei nu urmaresc
numai sa puna in aplicare ceea ce doresc alegatorii, ci se straduiesc sa-si impuna propriile
lor vointe. Deoarece sunt in postura de a face acest lucru, ei contribuie la cresterea, in
acest fel, a bugetului (a cheltuielilor publice).
Schimbarile care au avut loc in secolul XX in filozofia sociala au condus la
modificari in rolul transferurilor de fonduri bugetare. Ele au ca tinta programe de
furnizare a unor bunuri si servicii sociale pentru grupurile cu venituri modeste, precum si
programe de transfer pentru redistribuirea avutiei in urmarirea unei mai mari echitati
sociale.

75
 Cu toate ca pe termen lung se constata, pe baza de date statistice, o crestere a
ponderii cheltuielilor publice in PIB, totusi teoreticienii au fost si sunt preocupati de
nivelul optim al cheltuielilor publice (ca si de cel al fiscalitatii). Acest nivel poate fi
definit ca punctul in care beneficiul tuturor indivizilor pe seama cheltuielilor publice
aditionale este egal cu sacrificiul aditional la care sunt supusi acestia prin plata unor
impozite mai mari. Cu toate acestea, in teorie si in practica, nu exista o identitate de
pareri in legatura cu marimea optima a cheltuielilor publice. Aceasta si din cauza ca ceea
ce este considerat un nivel de dorit este influentat de factori politici, sociali si economici.
Din acest motiv, nivelul optim al cheltuielilor publice difera de la tara la tara si se
modifica in timp.
Capacitatea statului de a cheltui, intr-o societate democratica, depinde, pe termen
lung, de urmatorii factori:
- resursele nationale,
- nivelul fiscalitatii cerut pentru finantarea cheltuielilor,
- gradul de acceptare al programelor de cheltuieli publice de catre electorat.
La stabilirea nivelului optim al cheltuielilor publice, pe langa factorii obiectivi
care contribuie la cresterea acestuia, trebuie sa se aiba in vedere si consecintele cresterii
cheltuielilor publice.

10.4. Clasificarea si compozitia cheltuielilor publice

Cheltuielile publice se concretizeaza in cumpararile de bunuri si servicii efectuate

de sectorul public pentru a le pune la dispozitia cetatenilor, in platile de transfer
(transferuri), adica cele pentru pensii, subventii, ajutoare de somaj, etc., si in platile de
dobanzi la imprumuturile contractate de stat. Daca in cazul cheltuielilor pentru cumparari
de bunuri se servicii, aceste cheltuieli reprezinta un drept asupra resurselor societatii din
partea sectorului public, in cazul cheltuielilor de transfer si a celor pentru plata dobanzilor
la imprumuturile contractate de stat reprezinta o redistribuire a resurselor intre membrii
societatii care se realizeaza prin intermediul sectorului public.
Pentru a decela mai bine rolul si modul concret in care se materializeaza
cheltuielile publice, este utila si instructiva clasificarea acestora avand la baza mai multe
criterii. Un prim criteriu este cel administrativ, dupa care exista o clasificare organica
potrivit careia cheltuielile publice sunt grupate dupa institutiile la care se refera
(ministere, unitati administrativ teritoriale, institutii) si o clasificare functionala care
grupeaza cheltuielile dupa profilul activitatii institutiilor publice (Parlament, Executiv,
justitie, politie, armata). Acest criteriu de clasificare da posibilitatea sa se discearna cine
sunt solicitatorii institutionali de cheltuieli publice si modul in care acestia cheltuiesc
banii publici.
Clasificarea economica a cheltuielilor publice distinge cheltuielile de functionare,
cheltuielile de investitii sau de capital si cheltuielile de transfer. Cheltuielile de
functionare (sau curente) sunt cele necesare bunului mers al activitatii institutiilor publice
(salarii, servicii si cheltuieli cu procurarea materialelor necesare activitatii curente, etc.).
In categoria cheltuielilor de investitii (capital) sunt incluse cele care se materializeaza in
bunuri publice cu caracter durabil (construirea de scoli, sosele, spitale, etc) Cheltuielile
de transfer cuprind sumele acordate din fondurile publice diferitelor persoane fizice sau

76
juridice cu titlu definitiv si nerambursabil (platile pentru pensii, pentru ajutoare de somaj
si alte ajutoare sociale, subventii, dibanzile aferente datoriei publice, etc.)
Dupa rolul lor in viata economica, cheltuielile publice se impart in cheltuieli reale
(negative), care reprezinta consum definitiv de venit national (cheltuielile militare,
cheltuielile cu intretinerea aparatului administrativ, etc.), cheltuieli economice (pozitive)
care contribuie la cresterea avutiei nationale (constructie de drumuri, sustinerea unor
proiecte economice, etc) si cheltuieli neutre care nu au (in aparenta) nici o influenta
asupra venitului national (cercetarea fundamentala, de exemplu).
Dupa modul in care se repercuteaza, cheltuielile publice pot fi grupate astfel:
a) cheltuieli care se autolichideaza, in sensul ca acest gen de cheltuieli se
recupereaza de la beneficiarii bunurilor si serviciilor finantate prin aceste
cheltuieli (cheltuielile pentru intretinerea imobilelor proprietatea statului care
sunt inchiriate),
b) cheltuieli reproductive sunt acele cheltuieli care contribuie la cresterea
venitului national (cheltuieli pentru proiecte economice, pentru sanatate, etc.),
c) cheltuieli care au ca scop bunastarea imediata includ in special cheltuielile
de transfer,
d) cheltuieli neproductive sunt acele cheltuieli care nu sunt rationale,
constituind o risipa de resurse,
e) cheltuieli prezente pentru economisirea unora viitoare sunt in general
cheltuieli care se „amortizeaza” la scadente viitoare lungi (cheltuieli de
educatie).
Dupa modelul in care cheltuielile publice se materializeaza, deosebim cheltuieli
de personal (salarii) si cheltuieli materiale.
Dupa caracterul lor, permanent sau incidental, cheltuielile publice se impart in
ordinare si extraordinare (exceptionale).
In fine, din punct de vedere juriidc, cheltuielile publice sunt fie cu titlu definitiv,
fie cu titlu temporar (avansuri, imprmuturi).
Cand ne referim la compozitia cheltuielilor publice, avem in vedere gruparea
acestora pe principalele functii prevazute in bugetul de stat, si anume: educatie si cultura,
sectorul social, sanatate, utilizarea fortei de munca, aparare, etc.
In bugetul de stat al Romaniei sunt prevazute urmatoarele grupe de cheltuieli
publice:
1) Cheltuieli social-culturale (invatamant, sanatate, cultura si arta, asistenta
sociala, alocatii de stat si alte ajutoare pentru copii, pensii, ajutoare si
intemnizatii, activitate sportiva si de tineret),
2) Cheltuieli de gospodarire comunala si locuinte,
3) Cheltuieli pentru aparare nationala,
4) Cheltuieli pentru ordinea publica,
5) Cheltuieli pentru autoritatile publice (Presedentie, Organele activitatii
legislative, organele autoritatii judecatoresti, organele autoritatii executive,
alte organe ale autoritatii publice),
6) Cheltuieli pentru actiuni economice (cercetare stiintifica, prospectiuni si
lucrari geologice de cercetare, cheltuieli pentru unele ramuri ale industriei -
extractiva, energetica, metalurgica, chimica, etc., cheltuieli pentru agricultura,

77
 silvicultura, ape si mediu inconjurator, transporturi si telecomunicatii, alte
actiuni economice),
7) Alte actiuni,
8) Transferuri,
9) Datorie publica,
10) Rezerve.
Desigur, fiecare grupa de cheltuieli publice prevazuta in bugetul de stat are
importanta ei, iar marimea cheltuielilor alocate pentru o activitate sau alta depunde de o
serie de factori de ordin politic, social si economic. Aceasta marime difera de la un an la
altul, in functie de posibilitatile si necesitatile economiei, de presiuni politice si sociale,
etc.
Compozitia cheltuielilor publice, ca grupare a acestor cheltuieli si ca sume alocate
pe fiecare grupa, difera de la tara la tara. Astfel, in Marea Britanie exista urmatoarea
compozitie a acestora : (1) consumul sectorului public (cheltuieli curente pentru bunuri se
servicii ale puterilor publice centrale si autoritatilor locale), (2) investitiile in sectorul
public, (3) subventii, (4) ajutoare curente (pensii, ajutoare de somaj, ajutoare acordate
tarilor in curs de dezvoltare, etc), (5) transferuri de capital (platile, nerecunoscute, din
fondul de capital al guvernului sau colectivitatilor locale catre sectorul privat si
strainatate), (6) dobanzile la datoria publica si (7) imprumutul net la sectorul privat si la
extern.
Compozitia cheltuielilor publice, marimea fiecarei grupe sau subgrupe de
cheltuieli prevazute in bugetul de stat ofera indicii despre felul in care statul isi asuma
fiecare din rolurile sale, la momentul respectiv. O pondere mai mare a cheltuielilor de
transfer, de exemplu, sugereaza asumarea de catre stat la un nivel mai ridicat a rolului sau
distributiv. Dimpotriva, cresterea ponderii cheltuielilor pentru actiuni economice si a
cheltuelilor social culturale in totalul cheltuielilor publice denota un rol pronuntat de
alocare asumat de stat, precum si a unui puternic rol de stabilizare.
In fine, o pondere prea mare in totalul cheltuielilor publice a cheltuielilor pentru
ordine publice, pentru autoritatile publice si pentru aparare duce la concluzia intaririi
pozitiei de „stat jandarm” al tarii respective.

CAPITOLUL 11

78
 IMPOZITELE SI TAXELE

11. 1. Conceptul si importanta impozitelor

Existenta impozitelor este impusa de existenta statului. Dupa cum am vazut,

exista suficiente ratiuni ca statul sa furnizeze bunuri si servicii publice, precum si sa
realizeze transferuri de venituri in cadrul societatii, iar pentru aceasta statul are nevoie de
fonduri (resurse).
Metodele de finantare a cheltuielilor publice s-au schimbat in decursul timpului,
dar nu exista nicio indoiala ca impozitul este o perenitate si ca, pana la urma, nimeni nu
scapa de plata acestuia. Acest lucru se datoreaza convietuirii sociale la care omul ia parte
pentru a beneficia de avantajul relatiilor sociale din cadrul societatii.
In intelesul comun, impozitele reprezinta sumele de bani, ca parte din veniturile
(castigurile) realizate sub diferite forme, pe care sunt obligati cetatenii si agentii
economici, numiti contribuabili, sa le plateasca la stat (organele fiscale ale acestuia), in
baza unor legi.
Definitia care tine seama si de scopul in care sunt percepute de stat impozitele este
urmatoarea : impozitele sunt obligatii de plata ale contribuabililor (persoane fizice si
juridice) stabilite prin lege de catre stat pentru sustinerea cheltuielilor publice necesare
furnizarii de catre acesta a unor bunuri si servicii publice, inclusiv a unor transferuri, de
care se bucura in mod diferentiat si nedeterminat toti cetatenii unui stat (fosti, actuali si
viitori contribuabili), precum si pentru influentarea conjuncturii economice.
Din definitia de mai sus se desprind trei elemente principale legate de impozite :
- forta puterii publice (elementul de autoritate) este elementul cel mai pregnant al
impozitelor, cel mai rapid perceptibil de catre contribuabili ; oricare ar fi forma
sa, impozitul este intotdeauna perceput ca un element de autoritate, o obligatie
prin constrangere ;
- transferul de avutie, adica impozitele sunt prelevari de avutie efectuate asupra
patrimoniilor contribuabililor ; in plus, aceasta prelevare este definitiva, datoria
fiscala nefiind subiect de rambursare si nu este insotita de o contraprestatie
directa, ci de unele avantaje de pe urma impozitarii care sunt diferentiate si
nedeterminate ;
- functia extinsa (ampla) a impozitelor in perioada contemporana compusa din
functia traditionala financiara a impozitelor (de acoperire a nevoilor colective si a
celorCONTRIBUABI
particulare ale statului), functia redistributiva a avutiei in societate,
STATprecum
L cea interventionista in alocarea resurselor in economie.
si pe
Prezentam in continuare o schema care arata sugestiv relatia dintre contribuabil si
stat prin intermediul impozitelor sau fiscalitatii.

VENIT impozite VENITURI

INDIVIDUAL FISCALE
Avantaje de pe bunuri si servicii publice Cheltuieli
urma impozitarii publice
(inclusiv transferuri)

FOSTI SI VIITORI bunuri

79si servicii publice
CONTRIBUABILI
(inclusiv transferuri)
 Relatia statica dintre contribuabil si stat prin intermediul fiscalitatii

Cheltuielile publice nu sunt finantate numai prin impozite, desi ele reprezinta in
general peste trei patrimi din resursele financiare publice, ci finantarea acestora este
asigurata de ceea ce este cunoscut ca prelevari obligatorii. Acestea sunt formate din
totalitatea varsamintelor efectuate in favoarea administratiilor publice, care nu sunt nici
voluntare, nici insotite de o contraprestatie imediata sau directa si individualizabila.
Prelevarile obligatorii sunt formate din doua mari categorii de venituri: impozitele si
cotizatiile sociale (sau contributia la asigurarile sociale de stat).
Rolul impozitelor deriva din functia extinsa a acestora, la care am facut referire
mai sus. Primul rol este rolul financiar de asigurare a resurselor financiare necesare
pentru acoperirea celei mari parti a cheltuielilor publice legate de indeplinirea atributiilor
si functiilor statului in vederea satisfacerii intereselor generale ale cetatenilor sai. Al
doilea rol este cel social, asigurat de functia redistributiva a impozitelor. Prin acest rol,
impozitele fiind colectate in functie de capacitatea contributiva a contribuabililor se
asigura, in primul rand o justitie mai mare in privinta averilor, iar prin transferul la cei
mai saraci membrii ai societatii a unor venituri din cele adunate de stat pe calea
impozitelor se asigura o solidaritate intre cetatenii statului. In fine, al treilea rol al
imozitelor este rolul economic, sustinut de functia interventionista a acestuia. Prin
manevrarea nivelului si structurii impozitelor si cotizatiilor sociale, statul intervine in
economie incurajand anumite sectoare de activitate si anumite produse si servicii si
descurajand pe altele. De asemenea, desi mai rar, statul poate interveni acordand
subventii din veniturile fiscale pentru sustinerea intereselor economice legate de anumite
produse, firme sau sectoare de activitate.

11.2. Elementele tehnice sau constitutive ale impozitului

80
 Inainte de a trece la aratarea elementelor tehnice ale oricarui impozit, vom defini
notiunea de contribuabil. Legiuitorul roman7 intelege prin contribuabil orice persoana
fizica ori juridica sau orice alta entitate fara personalitate juridica care datoreaza
impozite, taxe, contributii si alte sume bugetului general consolidat.
Prin elementele constitutive ale impozitului intelegem acele componente care
contribuie la stabilirea marimii impozitului, a faptului care-l genereaza si a momentului
datorarii sale. Ele sunt definitorii pentru stabilirea legalitatii perceperii si a cuantumului
obligatei fiscale din partea contribuabilului.
1.Un prim element il reprezinta faptul generator care este actul sau evenimentul
care da nastere creantei in legatura cu impozitul in profitul bugetului de stat. Producerea
faptului generator contribuie la indeplinirea conditiilor legale pentru ca impozitul sa
devina exigibil fiscal, adica sa apara creanta fiscala a statului asupra contribuabilului de
drept.
Faptul generator este important pentru stabilirea regimului juridic care este
aplicabil in momentul cand acesta a avut loc. In conditiile modificarii legislatiei fiscale,
controlul fiscal ulterior trebuie sa aiba in vedere regimul juridic existent la data
producerii faptului generator. Prin regim juridic, in acest context, se intelege: metodele de
determinare si evaluare a materiei impozabile, cotele de impozitare, procedeele de calcul
a sumelor datorate si termenele de plata a impozitului.
2. Al doilea element il constituie sfera de aplicare a impozitului. Sfera de aplicare
se refera la operatiunile impozabile, delimitarea spatiala a acestora (teritorialitatea) si la
subiectii impozabili (persoane fizice si persoane juridice).
3. Asezarea impozitului constituie un alt important element constitutiv al
impozitului, care urmeaza logic dupa primele doua amintite. Ea consta in determinarea
(identificarea) si evaluarea materiei impozabile.
a) Determinarea materiei impozabile se poate face fie avand la baza principiul
realitatii, fie tinand seama de principiul personalizarii, in functie de tipul impozitului.
Daca se are in vedere principiul realitatii, atunci nu se tine seama de situatia
personala a contribuabilului sau de alti factori, ci numai de situatia de fapt, de realitatea
materiei impozabile (obiectului impozabil). Pe de alta parte, daca se are in vedere
principiul personalizarii, atunci se tine seama de sitiatia personala a contribuabilului.
b) Evaluarea materiei impozabile are la baza, in principal, trei metode: metodele
declarative, metodele prezumtive si metodele administrative.
b.1) In cadrul metodelor declarative se disting: metoda care are la baza declaratia
contribuabilului (declaratia controlata) si declaratia tertului.
Declaratia contribuabilului (declaratia controlata) este procedeul cel mai simplu
de cunoastere (evaluare) a materiei impozabile si consta in furnizarea de catre
contribuabil, cu promptitudine si pe propria sa raspundere, a elementelor privind situatia
sa fiscala. Se pleaca de la premiza ca, in mod efectiv, contribuabilul este cel mai in
masura sa cunoasca natura si marimea veniturilor sale, a mostenirii sau a cifrei de afaceri,
precum si sa indice administratiei fiscale situatia sa personala, familiala sau profesionala.

7
Legea 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale

81
Metoda declarativa, prin faptul ca asociaza pe contribuabil cu administratia pentru
determinarea bazei impozabile, implica din partea administratiei fiscale recunoasterea
unei prezumtii de exactitate si de sinceritate din partea contribuabilului in completarea
declaratiei de impunere. Dar tocmai aici se afla, fara indoiala, principala lacuna a
procedeului: riscul de frauda care impune existenta controlului. De asemenea,
mecanismul aratat prezinta lacune de ordin psihologic; declaratia este adesea perceputa
sau resimtita de catre contribuabil ca pe o constrangere dura: aceea de a dezvalui un
aspect fundamental al vietii private, de a colabora la propria spoliere.
Avantajele acestui procedeu constau, in schimb, in usurarea sarcinii administratiei fiscale
(care nu trebuie sa mai alerge dupa informatiile necesare) si in oferirea unui element de
proba pentru administratie care-l poate opune contribuabilului.
Declaratia tertului consta in declararea de catre persoana care cunoaste marimea
materiei impozabile a datelor necesare pentru evluarea acestuia de catre organele fiscale
(salarii, chirii, drepturi de autor, etc.).
Acest procedeu prezinta avantajul pentru administratie ca aceasta obtine informatii foarte
exacte, deoarece tertul nu are nici un interes sa diminuaze sau sa subevalueze materia
impozabila. Explicatia consta in faptul ca el se expune sanctiunilor in cazul unor date
inexacte, iar pe de alta parte, salariile platite de antreprenor, arendele platite de fermier
(arendas), drepturile de autor platite de editor sunt in acelasi timp cheltuieli care se deduc
din profitul acestora.
b.2) Metodele prezumtive se caracterizeaza prin aproximatie. Din cadrul acestor
metode fac parte tehnica bazata pe indicii (semne exterioare, aparente) si tehnica
forfetara.
Metodele indiciare au la baza indiciile si se aplica in cazul impozitelor reale
(funciar, pe cladiri, etc.) si da o imagine destul de aproximativa asupra valorii obiectului
supus impozitarii, fara sa tina seama de persoana care detine obiectul respectiv. Aceasta
evaluare prezinta avantajul ca este simpla si putin costisitoare, dar are dezavantajul ca nu
asigura o impunere echitabila.
Tehnicile forfetare urmaresc sa distribuie o anumita valoare obiectului impozabil
de catre administratia fiscala, de comun acord cu contribuabilul, stabilind in acest fel
marimea masei impozabile. Si in acest caz, evaluarea se face cu aproximatie.
b.3) Metodele de evaluare administrativa
Aceste metode de evaluare constau in stabilirea de catre administratia fiscala a
valorii materiei impozabile. Ele sunt consecinta prerogativelor atribuite de lege
administratiei, procedurile din oficiu la care aceasta recurge constituind mijlocul
exceptional de a invinge rezistenta sau tacerea contribuabilului, de a impiedica reaua
vointa a acestuia in cazul apelarii la instrumente de ascundere a obligatiilor fiscale.
Aceste tehnici se disting prin caracterul lor unilateral, absenta contribuabilului si
existenta de privilegii mari pentru fisc.
In legislatia noastra este prevazut dreptul organelor fiscale de a determina obligatiile
fiscale prin estimare atunci cand contribuabilul nu face el insusi acest lucru sau incearca
sa ascunda o parte sau in totalitate materia impozabila.

4. Calcularea impozitului. Odata cunoscuta valoarea materiei impozabile se

poate trece la calculul impozitului, daca este cunoscuta si rata de impozitare. In

82
majoritatea covarsitoare a cazurilor cotele folosite pentru diferite genuri de impozite de
catre sistemele fiscale actuale sunt sub forma procentuala.
Numarul si nivelul ratelor (cotelor) de impozitare sunt specifice fiecarui impozit.
Aceste rate pot fi: proportionale (procentul de impozit ramane nemodificat, indiferent de
marimea venitului impozabil), progresive (cresc intr-un ritm constant sau variabil pe
masura cresterii masei impozabile), regresive (nivelul lor scad pe masura cresterii
materiei impozabile) sau degresive (cotele de impozite cresc pana la un nivel al bazei de
impozitare, de la care descresc pe masura cresterii bazei de impozitare). De asemenea,
poate exista, pentru un anumit impozit, fie o rata generala, fie o rata standard insotita de
alte rate inferioare (cazul TVA) sau superioare, fie o cota aditionala la cota standard.
Calcularea impozitului este operatiunea de stabilire a impozitului prin aplicarea
ratei (ratelor) asupra bazei de impozitare cu luarea in calcul a tuturor facilitatilor fiscale
permise de lege.
5. Platitorul de impozit si subiectul impozabi. Platitorul de impozit este persoana
obligata sa efectuaze calcularea si plata impozitului. El poate sau nu sa se confunde cu
subiectul impozabil. Acesta din urma este persoana obligata direct (personal), potrivit
legii, sa suporte plata unui impozit, taxa sau alt venit public, ca urmare a faptului ca
poseda bunuri sau realizeaza venituri prntru care legea prevede obligatia platii unui
impozit.
Asadar, sunt cazuri cand platitorul este altcineva decat subiectul impozabil (cazul
TVA si al impozitelor platite prin stopaj la sursa). O alta situatie de acest gen apare atunci
cand subiectul impozabil nu poate sau nu vrea sa execute personal propria sa obligatie
fiscala, iar masurile de urmarire luate impotriva lui sunt fara succes. In acest caz legea
poate prevedea ca obligatia subiectului impozabil sa fie preluata de o terta persoana
denumita garant.
6. Perceperea (incasarea) impozitelor. Dupa ce in vremurile trecute statul a
apelat fie la unii contribuabili, din insarcinarea comunitatii respective, pentru strangerea
impozitelor si varsarea lor la tezaurul public, fie la concesionarea dreptului de incasare a
impozitului in schimbul unei parti din impozitele incasate, statul modern actioneaza prin
administratia sa fiscala la incasarea creantelor fiscale.
Modalitatile concrete de incasare a creantelor fiscale sunt:
a) o legatura directa intre contribuabil si organele fiscale se realizeaza fie prin
incasarea impozitului direct de la contribuabil prin grija contribuabilului (impozit
portabil), numita metoda platii directe, fie prin solicitarea impozitului in urma prezentarii
organului fiscal la contribuabil (impozit cherabil), numita metoda impunerii de catre
organele fiscale.
b) stopaj la sursa, adica impozitul se retine si se varsa de catre terti,
c) prin aplicarea de timbre (impozite pentru actiuni in justitie, pentru actele,
certificatele si alte documente eliberate de anumite organe ale administratiei
de stat).

11.3.Principiile impunerii si evaziunea fiscala

83
 Principiile impunerii stabilesc cerintele pe care trebuie sa le indeplineasca un
sistem fiscal pentru ca acesta sa fie considerat rational. Din perioada de ascensiune a
capitalismului dateaza cele patru principii sau maxime formulate de Adam Smith in
lucrarea sa „Avutia natiunilor” care trebuie sa guverneze politica fiscala:
1) justetea impunerii, presupune ca statul sa pretinda fiecaruia impozite,
pe cat posibil, in raport cu posibilitatile sale de plata si nu in functie de avantajele
pe care le obtine din partea statului;
2) certitudinea impunerii, presupune ca marimea impozitului sa fie
stabilita in mod cert, pe baza de legi, si nu in mod arbitrar, astfel incat sa se
previna abuzurile fiscale pe care oamenii fiscului sunt adesea tentati sa le comita;
3) comoditatea perceperii impozitelor stabilite, are in vedere ca termenele,
modalitatile si locul de plata sa fie cat mai convenabile platitorului;
4) randamentul fiscal sa fie cat mai ridicat, ceea ce presupune ca
cheltuielile cu perceperea impozitelor sa fie cat mai reduse.
Cu timpul, stiinta finantelor publice au sistematizat astfel principiile de mai sus:
o principii de echitate sociala;
o principii de politica financiara;
o principii de politica economica si sociala;
o principii adinistrative
Principiile de echitate fiscala cer ca impozitele sa se generalizeze asupra tuturor
persoanelor si asupra intregii mase impozabile. Pentru ca un sistem de impozite sa fie
echitabil, trebuiesc indeplinite, in principal, urmatoarele conditii:
- impunerea sa fie generala sau universala, adica sa fie impuse toate persoanele care
obtin venituri sau alte castiguri, fara nicio exceptie, fara nicio discriminare
(eliminarea privilegiilor fiscale);
- pentru aceeasi putere contributiva, sarcina fiscala a unei persoane trebuie sa fie
comparabila cu a altei persoane cu posibilitati de plata asemanatoare, adica la
venituri egale sa corespunda impozite egale;
- sa se intemeieze pe legi clare si precise pentru a nu se admite sustragerea de la
impozitare, total sau in parte, a masei impozabile.
Acest principiu este greu de a fi pus in practica ad literam. Ca urmare, in practica
exista unele exceptii dterminate de asigurarea minimului de existenta, evitarea dublei
impuneri, acordarea unor facilitati pentru anumite categorii sociale sau activitati
impozabile. Asadar, trebuie facuta distinctie intre egalitatea in fata impozitului si
egalitatea prin impozit. Aceasta din urma urmareste diferentierea sarcinilor fiscale ale
contribuabililor in raport cu situatia personala a fiecaruia, in functie de o serie de criterii
sociale si economice, cum ar fi: marimea materiei impozabile, situatia personala a
subiectului impozabil, natura si provenienta venitului (din munca sau din proprietati),
numarul persoanelor din intretinere etc.
Principiile de politica financiara se refera la: randamentul fiscal al impozitelor,
stabilitatea si elasticitatea acestora, numarul si tipul impozitelor folosite.
Un randament fiscal ridicat presupune sa existe un raport cat mai bun intre incasarile
realizate prin perceoerea impozitelor si cheltuielile ocazionate cu asezarea si incasarea
lor. Acest lucru cere ca impunerea sa fie generala, sa se asigure prevenirea si combaterea

84
evaziunii fiscale si sa se rationalizeze activitatea aparatului fiscal pentru a genera
cheltuieli cu acesta cat mai reduse cu putinta.
Stabilitatea impozitelor are in vedere ca randamentul fiscal al acestora sa nu se
modifice in functie de evolutiile conjuncturale din economie. Pe de alta parte,
elasticitatea impozitelor presupune ca marimea lor sa se poata modifica in functie de
evolutia cheltuielilor bugetare, crescand sau reducandu-se in functeie de nevoile statului.
Elasticitatea poate proveni din modificarile intervenite in legislatia fiscala sau din
conjunctura economica, ceea ce inseamna ca incasarile fiscale vor creste in faza de avant
economic si vor scadea in faza de recesiune sau criza.
In legatura cu numarul si tipul impozitelor, in functie de situatia economicea, cea
bugetara si alte considerente de natura politica si sociala, politica fiscala a unui stat se
poate baza la un moment dat pe diferite tipuri de impozite si pe un numar variabil al
acestora. Cu toate acestea, cel putin in Uniunea Europeana se constata o uniformizare si
armonizare in acest sens, ramanand diferente mai sensibile in privinta marimii cotelor
impozitelor folosite.
Principiile de politica economica si sociala urmaresc ca, tinand seama de natura
economica a materiei impozabile si situatia personala (sociala), sa asigure veniturile
fiscale necesare, fara insa a „omori” sursele de furnizare a acestor venituri. Optiunea
economica in domeniul fiscal obliga statul sa aleaga intre impozitele asupra veniturilor,
cele asupra capitalului sau impozitele asupra cheltuielilor, ori sa le combine in proportii
diferite. Optiunea sociala in materie fiscala presupune sa se aleaga intre impozitele de tip
real (obiective) si impozitele personale (subiective), ori sa realizeze o anumita combinatie
a lor.
Principiile administrative au in vedere modul cum se aseaza si/sau cum se percep
impozitele. Aceste principii se pot rezuma la faptul ca (1) impozitele trebuie sa fie certe
(legislatia fiscala trebuie sa fie clara si usor de inteles) si (2) trebuie sa existe o anumita
comoditate a perceperii, adica alegerea cele mai bune variante a locului, momentului si
modului in care sa se faca plata impozitelor.
Evaziunea fiscala este un fenomen economic, fiscal si social rezultat din modul
in care este organizata si se desfasoara activitatea economica, din modul cum sunt sau nu
respectate principiile impunerii si de contextul social in care activeaza contribuabilii.
Evaziunea fiscala iseamna in limbajul cotidian fuga de la plata impozitelor. O definitie
mai corespunzatoare poate desemna evaziunea fiscala ca sustragerea totala sau partiala de
catre contribuabili, prin diverse forme, de la plata obligatiilor (impozite taxe, contributii)
catre stat (buget).
Daca evaziunea fiscala se realizeaza la adapostul legii, adica folosind portitele sau
lacunele acesteia, ea este numita evaziune fiscala legala, iar daca evaziunea fiscala este
rezultatul incalcarii prevederilor legale, ea este numita evaziune fiscala frauduloasa sau
frauda fiscala.
In Romania, evaziunea fiscala este pedepsita potrivit Legii pentru prevenirea ci
combaterea evaziunii fiscale 241/2005, sanctiunile constand in inchisoare, iar faptele
principale incriminate sunt: omisiunea evidentierii operatiunilor comerciale efectuate sau
a veniturilor realizate; evidentierea cheltuielilor care nu au la baza operatiuni reale ori
evidentierea altor operatiuni fictive; executarea de evidente contabile duble, alterarea,
distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat, de marcat
electronice fiscale sau alte mijloace de stocare a datelor etc.

85
 11.4.Incidenta/repercursiunea impozitelor si presiunea fiscala

Incidenta impozitelor consta in a determina cine suporta sarcina fiscala efectiva

sau cine beneficiaza in mod real de agravarea sau usurarea acesteia, in urma modificarii
ratei de impunere sau asezarii impozitului. Problema incidentei apare deci ca o problema
capitala deoarece, fara o apreciere corecta a acesteia, este imposibil sa se emita o opinie
corespunzatoare a supra justitiei si asupra efectelor reale ale unui impozit.
Incidenta impozitului poate fi definita ca distributia ultima a sarcinii (poverii)
unui impozit. In discutia despre incidenta se face distinctia intre incidenta formala, care
este rezultatul impactului initial al impozitului, si incidenta efectiva care este impactul
final al impozitului, care arata care este povara fiscala efectiva (in ultima instanta) si cine
o plateste in final. Incidenta formala mai este cunoscuta ca incidenta legala, in timp ce
incidenta efectiva ca incidenta economica.
De asemenea se mai poate face distinctia intre incidenta directa si incidenta
indirecta. Incidenta directa are loc in cazul in care platitorul este una si aceeasi persoana
cu cel care-l suporta realmente. Incidenta indirecta, cunoscuta si ca translatie sau
repercursiune, este fenomenul prin care contribuabilul legal transfera sarcina impozitului
asupra altui contribuabil, transformandu-l in platitor de fapt. Incidenta indirecta are loc in
cazul impozitelor indirecte care, desi afecteaza temporar trezoreria intreprinderilor care
finanteaza indirect fluxul fiscal, sunt translatate sau repercutate fie sub forma amputarii
resurselor sau a patrimoniului contribuabilului de fapt, fie conducand la o diminuare a
puterii de cumparare prin cresterea preturilor de vanzare.
Impozitele, taxele si contributiile pe care sunt obligati sa le plateasca la bubetul
statului contribuabilii sunt resimite de catre acesta ca o presiune fiscala. Pentru a inlatura
conotatiile psihologie ale cuvantului presiune, in literatura de specialitate se mai folosesc
cu aceeasi echivalenta termenii de rata a fiscalitatii, grad de fiscalitate, sarcina fiscala
relativa etc.
La nivelul intregii societati, presiunea fiscala se masoara ca raport intre suma
prelevarilor obligatorii (impozite, taxe si contributii) si produsul intern brut. Marimea
presiunii fiscale desi a cunoscut o crestere continua in decursul istoriei, cresterea are
totusi urmatoarele tipuri de limite:
- limite de ordin psihologic si politic, care sunt impuse de reactiile adverse ale
contribuabililor (evaziune fiscala, reducerea activitatii si chiar miscari de
protest) ;
- limite de ordin economic, care tin de faptul ca prelevarile obligatorii pot ave aca
efect franarea inclinatiei spre munca, economii si investitii, precum si slabirea
spiritului intreprinzator ;
- compensatiile induse de presiunea fiscala se exprima prin faptul ca aceasta
reprezinta si un avantaj pentru contribuabili prin intermediu cheluielilor publice
pe care le furnizeaza.
Presiunea fiscala suporatata de contribuabili este determinata de urmatorii factori: (1)
suma totala colectata sub forma impozitelor, (2) natura sistemului fiscal, (3) incidenta
impozitelor, (4) evaziunea si frauda fiscala si (5) eficienta autoritatilor fiscale in
colectarea veniturilor din impozite.

86
 CAPITOLUL 12

IMPOZITELE DIRECTE SI IMPOZITELE INDIRECTE

12.1.Impozitele directe de tip real

O prima clasificare tehnica a impozitelor distinge doua mari categorii de

impozite: impozite directe si impozite indirecte.impozitele directe au ca si caracteristica
principala faptul ca autoritatea fiscala (de impunere) stabileste (aseaza) obligatia in mod
direct pe fiecare contribuabli, persoana fizica sau juridica, in functie de circumstantele lor
specifice. In cadrul impozitelor directe se mai poate face o distinctie a impozitelor in
functie de cine este „lovit” de impozit. In acest caz vorbim de impozite de tip real sau
reale si impozite personale.
Impozitele reale sunt cele care lovesc bunurile unui contribuabil fara a lua in
considerare situatia sa personala. Ele sunt o ramasita a trecutului fiscal al statelor si se
mai practica si astazi in tarile slab dezvoltate. Trecerea de la impozitele de tip real la
impozitele de tip personal s-a produs cam in a adoua jumatate a secolului al XIX-lea in
tarile dezvoltate, iar in celelalte state in prmele decenii ale secolului trecut.
Principalele impozite de tip real folosite in decursul istoriei au fost:
- impozitul funciar;
- impozitul pe cladiri;
- impozitul pe activitati industriale, comerciale si profesii libere;
- impozitul pe capitaluri mobiliar.
Principala lacuna a impozitelor de tip real a reprezentat-o lipsa de exactitate in
evaluarea materiei impozabile, deoarece se foloseau criterii inadecvate surprinderii
valorii corecte a materiei impozabile, ceea ce putea duce la aparitia unor situatii frecvente
de subevaluare sau de supraevaluare, ceea ce contravinea si echitatii impunerii.. Astfel,
pentru impozitul funciar se foloseau drept criterii de evaluare a masei impozabile
marimea suprafetei terenurilor, pretul pamantului, marimea arenzii, numarul de pluguri
utilizate la lucrarea pamantului. La evaluarea masei impozabile pentru impozitul pe
cladiri se aveau in vedere criterii ca numarul si destinatia camerelor, suprafata construita,
numarul usilor, ferestrelor, cosurilor de fum, marimea curtii, marimea chiriei etc. O alta
lacuna se refera la faptul ca, avand ca obiect doar anumite forme ale aviutiei, detasate de
situatia personala a contribuabilului, o buna parte din materia impozabila ramane
neimpozitata.
Ca puncte pozitive ale impozitului real, putem enumera faptul ca nu lasa loc
disimularilor si nici evaziunii fiscale, deoarece era asezat asupra unor obiecte specifice
determinate si, in plus era simplu, iar cheltuielile cu asezarea si perceperea lui erau
extrem de reduse.
Trecerea de la impozitele de tip real la cele personale a fost pregatita si
determinata, (1) pe langa lacuna aratata in legatura cu impozitele de tip real, mai ales (2)
de cresterea considerabila a economiilor tarilor dezvoltate, ceea ce a condus la marirea si

87
diversificarea veniturilor personale, si (3) a dimensiunilor si complexitatii statului
modern, acestea din urma fiind reflectate mai ales prin cresterea cheltuielilor publice.

12.2. Impozitele personale

Impozitele personale intelese stricto sensu lovesc persoana fara a tine cont de
facultatile sale contributive. Totusi, astazi, prin impozit personal se intelege un impozit
care tine seama de situatia familiala sau a averii contribuabilului, pentru a taxa un venit,
un produs sau un capital.
Spre deosebire de impozitul real, impozitul personal are avantajul ca vizeaza
materia impozabila sub toate formele sale. Impunerea este insa mult mai tehnica si mai
complicata, iar costuriile de gestionare mai ridicate. Un alt avantaj al impozitului
personal este cel pe planul echitatii, deoarece diferentiaza sarcina sau povara fiscala in
functie de capacitatea contributiva a fiecaruia. El este potrivit acelor obiecte impozabile
care reflecta situatia personala a contribuabilului, cum ar fi venitul global pe care il
realizeaza sau averea pe care o poseda. Evaluarea acestora reclama un personal calificat
si expermentat, care sa poata efectua investigatiile fiscale necesare.
Caracteristicile venitului impozabil, fie ca se refera la persoane fizice, fie la
persoane juridice, sunt in principal urmatoarele:
1. Venitul impozabil, atat cel castigat regulat, cat si cel exceptional cuprinde, in
principiu, si venitul nemonetar (avantaje in natura, spre exemplu), pe langa venitul
monetar.
2. Venitul impozabil este, in principiu, un venit net care se obtine deducand din
suma venitului asa cum este obtinut sau perceput, adica in suma bruta, costurile,
cheltuielile si obligatiile suportate pentru obtinerea sau conservarea acestui venit.
3. Venitul impozabil este un venit realizat, iar in unele cazuri el trebuie sa fie si
disponibil. Atunci cand este vorba de profit, venitul impozabil este venitul realizat care
cuprinde si pe cel care rezulta din luarea in consideratie a creantelor dobandite si a
datoriilor certe, chiar daca unele si/sau altele nu sunt inca platite la inchiderea exercitiului
considerat. Venitul altor contribuabili nu este impozabil decat daca, pe langa faptul ca
este realizat, acesta este si disponibil pe calea platii in numerar, remiterii unui cec sau
inscrierii in creditul unui cont.
4. Inegalitatea repartizarii sarcini rezultand din impozitul pe venit.
Impozitele personale se pot clasifica in:
1.impozite pe venit;
2. impozite pe avere.
La randul sau, impozitul pe venit ia doua forme:
o impozitul pe veniturile persoanelor fizice
o impozitul pe veniturile (profitului) persoanelor juridice

A. Impozitul pe venitul persoanelor fizice

Impozitul pe venit apare ca unul din impozitele cele mai complexe datorita a doua
imprejurari. Prima se refera la vointa legiuitorilor de a asigura un minim de justete fiscala

88
combinand personalizarea impozitului cu discriminarea fiscala, care tine seama de
originea veniturilor si clasa acestora. A doua imprejurare rezida in interventionismul
fiscal care se manifesta printr-o multitudine de dispozitii speciale care ingreuneaza
mecanismul asezarii si stabilirii impozitului.
Impozitul pe venit a fost introdus pentru prima data in lume in Anglia in 1799 de
catre William Pitt ca o masura temporara pe timp de razboi (dintre Marea Britanie si
Franta). In preajma primului razboi mondial, si alte tari (SUA, Japonia, Germania, Franta,
Olanda, Belgia, etc.) au adoptat impozitul pe venit in sarcina persoanelor fizice.
Acest impozit este datorat de persoane fizice pentru venitul pe care-l realizeaza.
In cazul rezidentilor exista o obligatie nelimitata fata de acest impozit, ceea ce presupune
ca un contribuabil este impozitat intr-un anumit stat nu numai pentru veniturile pe care el
le obtine in acel stat, ci si pentru cele provenite din surse de peste hotare (venitul
mondial). Contribuabilii care realizeaza venituri intr-un stat, fara sa indeplineasca
conditiile de rezidenta sau de domiciliu, nu sunt impozitati in statul respectiv decat in
functie de veniturile pe care ei le realizeaza aici. In acest caz exista o obligatie fiscala
limitata.
In practica fiscala se intalnesc doua sisteme de asezare a impozitului pe veniturile
persoanelor fizice:
1. sistemul impunerii separate, care presupune o impunere pe fiecare categorie de
venit al persoanei fizice in cauza;
2. sistemul impunerii globale, in care caz, dupa ce in cursul anului s-a efectuat
impunerea separata pentru fiecare sursa de venit in parte (cu cotele de impozit aferente, in
functie de impozitul si venitul respectiv), la sfarsitul anului toate veniturile sau numai o
parte din acestea realizate de persoana fizica (sau familie, acolo unde sunt impusi
impreuna sotii) se cumuleaza si, pe baza unei noi grile de impozitare anuale pregresive pe
transe de venit, se caluculeaza impozitul anual.
Pe baza acestui calcul, impozitiul rezultat se compara cu totalul impozitelor
achitate provizoriu in cursul anului de contribuabil si apoi se face regularizarea
diferentelor.
In tara noastra, impozitarea veniturilor realizate de catre persoanele fizice a
evoluat astfel:
- in prima faza, pana in anul 2000, impunerea a fost strict separata – pe cedule – a
fiecarei categorii de venit obtinute;
- apoi s-a trecut, treptat, incepand cu anul 2000, la impunerea mai multor categorii
laolalta, ajungandu-se la stabilirea globala a veniturilor impozabile;
- potrivit prevederilor actuale ale Codului fiscal (incepand cu anul fiscal 2005) nu
mai are loc procesul de globalizare a veniturilor, ci s-a instituit o cota unica de
impozitare asupra veniturilor, ceea ce reprezinta o relaxare fiscala pentru
veniturile mari
Veniturile care se supun impozitului pe venit in Romania sunt urmatoarele8:
a) veniturile salariale;
b) veniturile din activitati independente (venituri realizate din
activitati comerciale, profesii libere si din valorificarea
drepturilor de proprietate intelectuala);
c) venituri din cedarea folosintei bunurilor;
8
Potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

89
 d) venituri din investitii (dividende; venituri impozabile din
dobanzi; castiguri din transferul titlurilor de valoare; venituri
din operatiuni de vanzare-cumparare de valuta la termen, pe
baza de contract, precum si orice alte operatiuni similare si
venituri de lichidare/dizolvare fara lichidare a unei persoane
juridice);
e) venituri din pensii;
f) venituri din activitati agricole (cultivarea si valorificarea
florilor, legumelor si zarzavaturilor, in sere si solarii special
destinate acestor scopuri si/sau in siste irigat; cultivarea si
valorificarea arbustilor, plantelor decorative si ciupercilor;
exploatarea pepinierelor viticole si pomicole si altele
asemenea);
g) veniturii din premii si din jocuri de noroc;
h) venituri din transferul proprietatii imobiliare;
i) venituri din alte surse, definite conform art. 78 din Codul
fiscal.
In prezent, veniturile obtinute din orice sursa (activitati independente, salarii,
cedarea folosintei bunurilor, transferul proprietatilor imobiliare din patrimoniul personal
efectuat la la mai putin de un an de la dobandire, pensii, activitati agricole, premii, alte
surse) sunt supuse cotei de impozitare de 16% - cota unica aplicata asupra venitului
impozabil corespunzator fiecarei surse de venit.
In vederea determinarii veniturilor impozabile obtinute de persoanele fizice si a
impozitarii corespunzatoare a lor, in Codul fiscal sunt prevazute reguli specifice pentru
fiecare tip de venit.

B. Impozitul pe veniturile persoanelor juridice

Veniturile persoanelor juridice care sunt supuse impozitarii sunt profitul si

dividendele obtinute din participarea la capitalul altei persoane juridice.

Impozitul pe profit

Impozitul pe profit in Romania este platit de persoanele juridice romane, de

persoanele juridice straine care desfasoara activitate in Romania, printr-un sediu
permanent, in asociere cu persoane juridice romane, intr-o asociere fara personalitate
juridica.
Baza de impunere, adica suma asupra careia se aplica cota legala in vederea
stabilirii impozitului datorat de contribuabil, o reprezinta profitul anual impozabil. Acesta
se calculeaza ca diferenta intre veniturile obtinute din orice sursa si cheltuielile efectuate
in scopul realizarii veniturilor, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile
si la care se adauga cheltuielile nedeductibile. Atat veniturile neimpozabile, cat si
cheltuielile neductibile sunt prevazute si enumerate de Codul fiscal.
Cota de impunere este in prezent de 16%, care reprezinta regula si de la care
Codul fiscal prevede unele exceptii:

90
 - contribuabilii care desfasoara activitati specifice barurilor si cluburilor de noapte,
discotecilor, cazinourilor sau pariurilor sportive datoreaza un impozit de 5%
aplicat asupra acestor venituri;
- unele categorii de persoane juridice prevazute de Codul fiscal beneficiaza de
anumite reduceri ori deduceri.
Calcularea impozitului pe profit se face prin aplicarea cote de impunere asupra bazei
impozabile, sarcina calcularii, retinerii si varsarii sumei de bani reprezentand impozitul
pe profit revine contrabilului care a realizat profit impozabil.
In cazul in care contribuabilul a inregistrat pierderi, pierderea fiscala anuala,
determinata prin declaratia de impozit pe profit, se recupereaza din profiturile impozabile
ce se vor realiza in urmatorii cinci ani consecutivi.
Plata impozitului pe profit se face, in principiu, trimestrial, pana la data de 25
inclusiv a primei luni din trimestrul urmator aceluia pentru care se face plata. De la
aceasta regulla sunt unele exceptii (institutiile de credit platesc lunar pana la data de 25
inclusiv a lunii urmatoare aceleia pentru care s-a calculat impozitul; organizatii le
nonprofit, precum si contribuabilii care obtin venituri majoritare din cultura cerealelor si
plantelor tehnice, pomicultura si viticultura platesc anual, pana la data de 15 februarie
inclusiv a anului urmator celui pentru care se calculeaza impozitul pe profit datorat).

Impozitul pe dividende

Dividendele sunt venituri curente ale persoanelor fizice si juridice care au participatii
la capitalul unor societati comerciale, venituri care sunt supuse si ele impozitarii. Daca
dividendele se distribuie in natura, legea stabileste ca evaluarea produselor acordate se va
face la pretul de vanzare practicat de unitate pentru produsele din productia proprie sau la
pretul de acgizitie pentru alte produse, iar in cazul serviciilor, pe baza tarifelor stabilite
pentru aceste servicii.
Obiectul sau materia impozabila este reprezentata de dividendele platite de societate
si cuvenite asociatilor/actionarilor. Impozitul pe dividende se stabileste asupra valorii
brute a dividendului platit catre o persoana juridica romana, prin aplicarea unei cote de
16%, care constituie venit la bugetul de stat. Obligatia calcularii, retinerii si varsarii
acestui impozit revine societatii comerciale care distribuie dividende, iar termenul de
plata este cel mai tarziu pana la data de 25 a lunii urmatoare celei in care se plateste
dividendul.

91
C. Impozitele pe avere (capital)

92
 Pentru a analiza impozitarea capitalului este mai intai necesar sa se dea o definitie a
capitalului. Din punct de vedere fiscal, capitalul reprezinta toate formele de avere
destinata vanzarii. Astfel, in literatura privitoare la finantele publice, in legislatie si
rapoartele guvernamentale, capital si avere sunt adesea utilizati ca termeni sinonimi.
Averea poate lua mai multe forme, asa cum rezulta din figura de mai jos.

AVERE

PROPRIETATE LOCUINTE PAMANT CAPITAL

Capital de Numerar si depozite Active financiare: Capital

afaceri la banca, etc. actiuni, obligatiuni social

Capital fix sau Capital Capital financiar

imobilizat circulant (resurse lichide
(utilaje, teren, (stocuri, neangajate)
etc) clienti)

Fig. Forme ale avutiei

Cu exceptia capitalului social, care reprezinta investitia statului, toate celelalte

forme de avere pot fi subiect al impozitului pe capital. Acesta este unul din cele mai
vechi forme ale impozitelor si isi are originea in impunerea pamantului si locuintelor.
Treptat, impozitul pe capital s-a dezvoltat, astfel incat sirul activelor care au facut
obiectul impozitarii s-a extins, ramanand putine lucruri care nu sunt impozitate.

Tipuri de impozit pe capital (avere)

In legislatia fiscala internationala exista mai multe tipuri de impozite pe capital
care pot fi grupate in urmatoarele trei grupe: (1) impozit pe avere, (2) impozit pe
transferul de capital si (3) impozit pe castigul de capital.
Apelarea de catre stat la impozitele pe capital se face din doua motivatii
principale:
a) pentru obtinerea de venituri, desi, in general, acestea procura o mica parte din
veniturile fiscale si contributiile la asigurarile sociale de stat ;

93
 b) ca instrumente ale politicii fiscale, in scopul cresterii echitatii in societate.
Argumentele in favoarea impozitarii capitalului se bazeaza pe concepte morale,
etice si politice, folosite de stat in sustinerea necesitatii aplatizarii inegalitatilor sociale.
Argumentele impotriva impozitarii capitalului sunt in principal de natura
economica si practica. Pentru multi, impozitarea capitalului reprezinta o atingere
inadmisibila a dreptului de proprietate, pentru ca ea se manifesta printr-o suprapunere de
cheltuieli, pe de o parte, iar pe de alta parte, in multe cazuri, impozitul pe capital vine sa
loveasca o avere formata prin economisirea veniturilor deja impozitate. De aici slaba
consimtire a contribuabililor si marea nepopularitate a impozitului pe capital.
Consecintele economice negative ale acestui impozit nu pot fi ignorate, chiar daca
acestea sunt dificil de masurat cu exactitate. Cert este ca un astfel de impozit
descurajeaza economisirea si reduce oferta de capital in economie.

A. Impozitarea averii (posesiei capitalului)

Acest tip de impozitare apare ca fiind cel mai condamnabil pentru ca el nu tine
cont nici de originea capitalului impozabil, nici de conditiile in care el a fost obtinut.
Putin importa ca el provine din economisirea veniturilor din munca, din beneficiile unei
exploatatii, din speculatii sau chiar din operatii ilicite. Din moment ce capitalul este
detinut de catre un contribuabil, el este supus impozitarii. O astfel de solutie este, dupa
unii, incompatibila cu cerintele de justitie fiscala proclamata de toate sistemele fiscale.
Impozitele asupra averii propriu-zise se aseaza fie asupra intregii averi imobile si
mobile a unui subiect, fie numai asupra anumitor forme ale averii imobile. In primul caz
este vorba de impozitul asupra activului net, iar in cel de-al doilea de impozite asupra
terenurilor, cladirilor, etc.
La plata impozitului pe activul net sunt impuse fie atat persoanele fizice cat si cele
juridice, fie numai persoanele fizice, fie numai persoanele juridice, in functie de tara la
care ne referim.
In mod obisnuit, baza impozabila se compune din patrimoniul agricol si cel
forestier, fondul funciar, bunurile mobile si imobile utilizate pentru desfasurarea
activitatii industriale, comerciale, profesii libere, etc. Sunt exonerate sau se bucura de
unele degrevari anumite bunuri mobile si imobile.
O problema deosebita o constituie, in cazul impozitului sintetic pe avere,
evaluarea bunurilor din patrumoniu. Pentru fiecare element component evaluarea se face
diferit si in functie de prevederile legislatiei fiecarei tari.
Creantele si depozitele bancare sunt declarate, in general, la valoarea lor
nominala. Evaluarea imobilelor se face, in cele mai multe cazuri, in functie de valoarea
venala (valoarea estimativa) a acestora. In schimb, valorile mobiliare sunt evaluate la
pretul pietei.
Impozitul pe activul net este fie proportional, fie progresiv, de la tara la tara. De
regula, averea sotilor se impune laolalta.
Practica internationala cunoaste, asa cum s-a aratat mai sus, si impozite asezate
numai asupra anumitor forme ale averii, printre care cel mai frecvent intalnite sunt
impozitele pe terenuri si pe cladiri. In unele tari (SUA), impunerea vizeaza deopotriva
terenurile si cladirile, iar obligatia fiscala se numeste impozit asupra proprietatii.

94
 Baza de impozitare o constituie, pentru aceste impozite analitice pe avere, fie
valoarea de achizitie, de inlocuire sau cea declarata de proprietar, fie veniturile
capitalizate ale acestora.

B. Impozitarea castigului (cresterii) de capital

Impozitul pe castigul de capital este mai putin cuprinzator si mai recent, in multe
tari, decat impozitul pe transferul de capital. El este impus pe cresterea in valoare a
activelor vandabile, dintre data achizitionarii sale sau o anumita data fixata si data
stabilita, cand impozitul devine exigibil.
Scopul unui impozit pe castigul de capital poate fi: (1) completarea impozitului pe
transferul (circulatia) averii in urmarirea unei politici de obtinere a unei repartitii mai
echitabile a averii in societate; (2) descurajarea speculatiei care urmareste cresterea averii
prin cumpararea activelor cand preturile scad si vanzarea lor cand preturile cresc; si (3)
inchiderea portitelor care fac posibila evaziunea fiscala.
Pot fi impozitate fie numai castigurile de capital pe termen scurt, fie atat
castigurile de capital pe termen scurt cat si cele pe termen lung. Ambele forme ale
impozitului se pot aplica: (1) proprietatii particulare (indivizilor), (2) proprietatii firmelor
sau (3) proprietatii ambelor tipuri de contribuabili.
Castigul de capital se poate referi la bunuri imobile (terenuri, cladiri) a caror
valoare creste din momentul achizitiei sau constructiei, dupa caz, si pana la instarinare,
independent de actiunea proprietarului, ca si la anumite bunuri mobiliare, inclusiv hartiile
de valoare si bijuteriile care cunosc o crestere a valorii.
Obiectul impunerii il constituie diferenta dintre valoarea de cesiune si valoarea de
achizitie, corectata cu reevaluarile autorizate de lege si cu lucrarile (amenajarile)
efectuate de proprietar.
La stabilirea impozitului se tine seama de durata de timp cat bunul respectiv a fost
detinut de o persoana deoarece se presupune ca operatiile de instrainare a unor bunuri la
scurta vreme de la dobandirea lor au un caracter speculativ. Cu cat perioada de detinere a
bunului este mai scurta, cu atat este mai mare cota de impozitare.
Castgul de capital se impune, in umele tari cu cote proportionale, iar in altele cu
cote progresive.

C.Impozitarea transferului capitalului

Impozitarea pe transferul de bunuri a constituit una din formele cele mai vechi de
impozitare a averii si daca, in valoare relativa, el ocupa astazi un loc mai putin important
decat impozitele moderne asupra venitului si cheltuielii, aportul sau la buget ramane
destul de important.

95
 In cazul impozitelor pe circulatia (transferul) capitalului, obiectul impunerii il
reprezinta trecerea dreptului de proprietate asupra anumitor bunuri de la o persoana la
alta. In aceasta categorie intra impozitul pe succesiuni, impozitul pe donatii, impozitul pe
actele de vanzare-cumparare a unor bunuri imobile, impozitele aferente cedarilor de
fonduri de comert, clientele si marci exploatate, impozitul pe aportul de capital la
formarea unei societati (in unele tari), impozitul perceput la modificarea capitalului social
(in anumite tari), impozitul in cazul dizolvarii de societati (in anumite tari), impozitul
perceput pe impartirea capitalului social la dizolvarea unei societati (in anumite tari),
impozitul pe circulatia valorilor mobiliare (in anumite tari).
Impozitarea transferului de capital imbraca aspecte fianciare si tehnice foarte
diferite, dupa cum este vorba de transfer cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.
Impozitarea transmiterii cu titlu gratuit a capitalului include fiscalitatea
succesiunilor si cea a donatiilor.
Privitor la impozitarea succesiunilor, sistemele fiscale folosesc fie metoda masei
succesorale, fie metoda partilor succesorale, fie o combinare a celor doua metode.
In cazul impozitarii masei succesorale, baza de calcul a impozitului se stabileste prin
declaratia care, datorita faptului ca impozitul loveste patrimoniul transmis de o persoana
si nu pe cel al partilor beneficiare, este data, in principiu, de donator. In cazul donatiilor
intre vii, obligatia intocmirii declaratiei ii revine donatarului (celui in favoarea caruia se
face donatia), in timp ce in cazul succesiunii aceasta obligatie ii revine executorului
testamentar, administratorului testamentar sau mostenitorilor. Aceasta declaratie trebuie
sa fie facuta in douasprezece luni de la transfer si ea permite sa se determine activul
transmis, asupra caruia se aplica diverse reduceri si deduceri.
Impozitarea partilor succesorale a fost aleasa de marea majoritate a tarilor
Uniunii Europene. Contrar metodei precedente, aceasta permite personalizarea
impozitului atat in stadiul de asezare, cat si in cel de calculare si varsare.
Baza de impozitare a drepturilor de succesiune este stabilita prin declaratia depusa
de mostenitori si pe baza informatiilor pe care sunt obligati sa le furnizeze fiscului
notarii, administratorii de bunuri, agentii de asigurari, serviciile administrative, etc.
Determinarea activului succesoral se efectueaza potrivit regulilor care, in
majoritatea cazurilor, depind de situatia domiciliului defunctului. Ea tine seama, daca este
cazul, de existenta bunurilor exonerate.
Deducerea cheltuielilor priveste in mod esential datoriile defunctului. Cu toate
acestea, unele dintre aceste cheltuieli pot fi excluse de la deducere. De asemenea sunt
deductibuile cheltuielile de reglementare a succesiunii.
Reducerile acceptate referitoare la activul succesoral privesc categoriile de beneficiari si
ating sume foarte diverse de la un sistem fiscal la altul.
Suma impozabila se determina, in majoritatea tarilor UE, prin adaugarea la
activul net transmis beneficiarului, in momentul succesiunii, a sumei donatiilor
consimtite de acelasi beneficiar in timpul vietii defunctului, pe perioade care difera de la
tara la tara.
Determinarea impozitului pe succesiune se face prin aplicarea asupra bazei de
impozitare a unor tarife (rate) mai mult sau mai putin complexe dupa cum ele sunt sau nu
destinate sa asigure personalizarea impozitului.

96
 Tarifele personalizate cuprind rate in scara, diferite pentru diverse categorii de
mostenitori care de altfel sunt definiti in mod diferit de la un stat la altul. Unele sunt
exclusiv progresive, in timp ce altele combina progresivitatea si proportionalitatea.
Tarifele nepersonalizate nu se aplica decat in Irlanda si in Spania unde exista
bareme progresive in functie de marimea bazei impozabile.
Impozitarea combinata (si a masei nesuccesorale si a partilor succesorale) se
aplica doar in Italia.
In ceea ce priveste fiscalitatea donatiilor, conceptiile care anima impozitarea
succesiunilor si donatiilor sunt asemanatoare, dar exista diferite particularitati
caracterizand regulile fiscale relative la donatii in privinta asezarii, daterminarii si
incasarii impozitului.
Impozitarea transmiterii cu titlu oneros a capitalului se refera la vanzarile de
imobile si cedarii de fonduri de comert, clientele sau marci exploatate.
Baza impozabila a vanzarii de imobile o constituie pretul exprimat in actul de
vanzare-cumparare la care se adauga toate cheltuielile de capital si toate indemnizatiile
stipulate in favoarea vanzatorului; in cazul in care valoarea venala a imobilului este
superioara pretului stipulat, atunci valoarea venala reprezinta baza impozabila.
In privinta fondurilor de comert cedate in totalitate, impozitul se aplica la pretul
de cedare, fara a se face, in general, distinctie dupa natura elementelor cedate.
In continuare prezentam ratele impozitelor pe capital in Europa:

12.3.Contributiile obligatorii

Contributiile obligatorii sunt o forma speciala a fiscalitatii directe pe care le

datoreaza, potrivit legii, persoanele fizice si/sau juridice catre unele bugete. Conform
Legii finantelor publice (Legea nr. 500/2002), contributia reprezinta, in general, o
prelevare obligatorie a unei parti din veniturile persoanelor fizice si juridice, cu sau fara
posibilitatea obtinerii unei contraprestatii.
Caracteristica esentiala a acestor contributii este ca ele sunt strans si direct legate de
munca salariata, baza de calcul a lor constituind-o salariile sau fondurile de salarii ale
angajatorilor.
In Romania principalele contributii obligatorii sunt:
- contributia la asigurarile sociale de stat (CAS), care se constituie ca venit al
bugetului asigurarilor sociale de stat;
- contributia la Fondului national unic de asigurari sociale de sanatate (CASS),
venit al acestui buget;
- contributia pentru asigurarile de somaj, care se constituie ca venit al bugetului
asigurarilor de somaj;
- contributia pentru asigurarile de accidente de munca si boli profesionale, venit al
bugetului asigurarilor sociale de stat.

A. Contributia de asigurari sociale

97
 In sistemul asigurarilor sociale reglementat de Legea nr. 19/2000, contributia de
asigurari sociale se datoreaza bugetului asigurarilor sociale de stat, pe baza acesteia
determinandu-se apoi dreptul la diferite tipuri de pensii acordate de stat. Contributia de
asigurari sociale se datoreaza lunar de catre contribuabili si este unica, dar suportarea
datoriei reprezentand cota contributiei este divizata, ca principiu, intre angajat si
angajator. Astfel, angajatul datoreaza contributia individuala de asigurari sociale, stabilita
prin aplicarea unei cote procentuale asupra bazei de impozitare, iar angajatorul datoreaza
diferenta intre cota contributiei sociale si cota suportata de angajat sub forma contributiei
sociale individuale.
Cotele de contributii de asigurari sociale sunt diferentiate in functie de conditiile de
munca: normale, deosebite sau speciale. Ele se aproba anual prin Legea bugetului
asigurarilor sociale de stat.
Baza de impozitare este:
- pentru angajati – salariul individual brut, inclusiv sporurile si adaosurile;
- pentru angajator – fondul total de salarii brute lunare.

B. Contributia la Fondul national unic de asigurari sociale de sanatate

Conform Legii finantelor publice, Fondul national unic de asigurari sociale de

sanatate este un fond special care se constituie si se administreaza in afara bugetului de
stat si se aproba ca anexa la legea bugetului de stat.
Contributia la Fondul national unic de asigurari sociale de sanatate se datoreaza de
catre toate persoanele fizice care au domiciliul sau resedinta in Romania si realizeaza
venituri din salarii, activitati independente sau profesii libere, din agricultura si
silvicultura, indemnizatii de somaj, venituri din pensii si alte venituri din cele pentru care
se plateste impozit pe venit, fiind o contributie obligatorie, indiferent de situatia
profesionala sau materiala a persoanei.
Baza de calcul pentru aplicarea cotei reprezentand contributia de asigurari sociale de
sanatate este reprezentata de venitul realizat de persoana fizica sau de fondul de salarii in
cazul persoanelor juridice sau fizice angajatoare.
Cota contributiei la acest fond este diferentiata in functie de natura persoanei
platitoare (persoana fizica, persoana juridica si persoana care se asigura facultativ).
Plata contributiei se face:
- lunar – pentru persoanele fizice care realizeaza venituri din salarii si pentru
beneficiarii indemnizatiilor de somaj;
- trimestrial – pentru persoanele fizice care realizeaza venituri din profesii liberale,
agricultura si silvicultura;
- anual – pentru persoanele fizice care realizeaza venituri din cedarea folosintei
bunurilor, dividende si dobanzi.

C. Contributia la bugetul asigurarilor de somaj

Aceasta contributie se datoreaza in baza Legii nr. 76/2002 privind sistemul

asigurarilor pentru somaj si stimularea fortei de munca. Ea este platita de angajati in
cuantum de 0,5% din venitul brut realizat lunar si de angajatori in cuantum de 0,5% din
suma veniturilor care constituie baza de calcul a contributiei individuale la bugetul

98
asigurarilor pentru somaj. Pentru persoanele asigurate pe baza de contract de asigurare,
baza de calcul este reprezentata de venitul lunar declarat in contractul de asigurare pentru
somaj.
Angajatorul este cel care are obligatia efectiva de retinere si plata lunara a contributiei
individuale de asigurari de somaj datorate de angajatii sai, precum si de virare lunara a
contributiei datorate de personal.

D. Contributia de asigurare pentru accidente de munca si boli profesionale

Aceasta contributie este destinata constituirii fondului initial pentru functionarea

sistemului de asigurare pentru accidente de munca si boli profesionale, fiind o contributie
ce se plateste lunar de catre angajatori.
Cota contributiei este de 0,5%, aplicata asupra sumei veniturilor brute lunare realizate
pentru angajatori si de 1% pentru persoanele asigurate pe baza de contract individual de
asigurare unica, aplicata asupra venitului lunar asigurat.

12.4. Impozitele (taxele) pe consum

Impozitele pe consum fac parte din grupa impozitelor indirecte, deoarece

obligatia fiscala nu este determinata de autoritatea fiscala, ci de contribuabilii insisi, adica
de ce si cat de mult cumpara acestia. Ele practic lovesc cheltuielile contribuabililor in
calitatea lor de consumatori si de aceea se mai numesc impozite pe cheltuieli. Din aceasta
grupa fac parte:
- taxele speciale de consum sau accizele si
- taxa pe valoarea adaugata.

A. Accizele

Accizele sau taxele de consum au aparut in epoca asa-numitei acumulari primitive a

capitalului. Actualmente aceste impozite cuprind o sfera mai mare sau mai mica de
bunuri, de la tara la tara.
Accizele se stabilesc in sume fixe pe unitatea de masura sau in procente asupra
pretului de vanzare. Produsele importate sunt supuse acelorasi taxe ca si produsele
indigene ce intra in sfera de aplicare a accizelor, in timp ce acelasi gen de produse care
sunt exportate sunt scutite, cu unele exceptii.
In tara noastra, accizele, numite de legiuitor taxe speciale de consum 9 , sunt datorate
de persoanele juridice, asociatiile familiale si persoanele fizice autorizate pentru
producerea, importul si comercializarea unor produse ca: alcool si bauturi alcoolice,
cafea, tigari si produse din tutun, parfumuri, bijuterii din metale pretioase, benzine si
motorine auto, etc.
Conform reglementarilor actuale din tara noastra, accizele se pot grupa pe doua
categorii :
9
Codul fiscal

99
 - accize armonizate (li se spune asa ca includ accize care sunt armonizate in
interiorul UE) – acele taxe speciale de consum care se datoreaza bugetului de stat
pentru unele produse provenind din productia interna sau din import (bere, vin,
alcool etilic, produse din tutun, uleiuri minerale, electricitate etc.) ;
- alte produse accizabile – categorie care cuprinde marfuri precum : cafea, confectii
din blanuri naturale, articole de cristal, bijuterii din aur si/sau din platina,
autoturisme, produse de parfumerie, aparate electrocasnice etc.
Stabilirea acestor accize se face prin aplicarea unor cote fixe in lei pe unitatea de
masura (la accizele armonizate si cafea) sau in cote procentuale ce se aplica asupra bazei
de impozitare (pentru restul accizelor). Pentru acest din urma caz, baza de impozitare o
reprezinta:
- pentru produsele indigene, pretul de livrare, mai putin accizele;
- pentru produsele din import, valoarea in vama la care se adauga taxele vamale si
alte taxe speciale.
Accizele preced TVA si se calculeaza o singura data.
Momentul datorarii acestor impozite il constituie, in general, data livrarii
produselor, respectiv importul lor.
Plata accizelor se face pana la data de 25 a lunii urmatoare celei in care acciza
devine exigibila. Pentru produsele din import, accizele se achita la organele vamale,
concomitent cu taxele vamale.
Prin modul in care se stabilesc, accizele au un impact direct asupra preturilor de
vanzare, in sensul cresterii acestora la produsele care contin accize. Prin aceasta, ele
contribuie fie la descurajarea consumului unor astfel de produse, fie la cresterea
veniturilor statului, in cazul in care elasticitatea consumului unor astfel de produse se
dovedeste a fi mica (deci nu are loc si descurajarea consumului).

B. Taxa pae valoarea adaugata

Principalul impozit pe cheltuiala este taxa pe valoare adaugata (TVA) care este
un impozit indirect, mai precis un impozit general pe consum, care se stabileste cu ocazia
operatiunilor privind transferul bunurilor si serviciilor prestate cu plata sau asimilate
acestora.
Valoarea adaugata reprezinta diferenta intre valoarea obtinuta in urma vanzarii
unui produs si valoarea tuturor bunurilor si serviciilor care au fost achizitionate si
utilizate pentru a se putea realiza acel bun. La nivelul economiei nationale, valoarea
adaugata a tuturor agentilor economici reprezinta produsul intern brut (PIB).
In tara noastra, TVA a fost introdusa incepand cu 1 iunie 1993. Actuala legislatie
(Codul fiscal) nu defineste TVA, ci specifica doar ca este un impozit indirect care se
datoreaza bugetului de stat.
Caracteristicile principale ale acestui impozit sunt:
a) are un caracter universal, deoarece se aplica asupra tuturor bunurilor si serviciilor din
economie, rezultate atat din activitatea curenta de exploatare cat si din activitatea de
fructificare a capitalurilor disponibile;
b) este un impozit neutru unic, dar cu plata fractionata; este eliminata discriminarea
deoarece cotele se aplica asupra tuturor activitatilor din economie; faptul ca plata este

100
fractionata rezulta din aceea ca el se calculeaza pe fiecare veriga (stadiu) care intervine in
realizarea si valorificarea produsului;
c) asigura transparenta, deoarece asigura fiecarui subiect impozabil posibilitatea de a
cunoaste exact si concret care este marimea impozitului si obligatiei de plata ce-i revine;
d) asigura eficacitatea, intrucat, ca o taxa cumulativa, ea este perceputa la fiecare
tranzactie privind produse si servicii;
e) asigura neutralitatea datorita faptului ca, fiind o taxa unica, marimea sa ramane
independenta de numarul verigilor (tranzactiilor) si, deci, de lungimea circuitului
economic parcurs de un produs sau serviciu.
In sfera de aplicare a TVA se cuprind operatiunile care indeplinesc cumulative
urmatoarele conditii:
- constituie o livrare de bunuri sau o prestare de servicii effectuate cu plata;
- locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi in
Romania ;
- livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor sa rezulte din una din activitatile
economice prevazute de Codul fiscal.
In sfera de aplicare a TVA se cuprind si importul de bunuri.
Toate operatiunile care se cuprind in sfera de aplicare a TVA se numesc
operatiuni impozabile. Acestea se grupeaza pe patru categorii, astfel :
a) operatiuni taxabile, pentru care se aplica cotele legale ;
b) operatiuni scutite cu drept de deducere, pentru care nu se datoreaza TVA, dar
este permisa deducerea TVA datorata sau platita pentru bunurile sau serviciile
achizitionate;
c) operatiuni scutite fara drept de deducere, pentru care nu se datoreaza TVA si nu
este permisa deducerea TVA datorata sau platita pentru bunurile sau seviciile
achizitionate ;
d) operatiuni de import scutite de TVA, pentru care nu se datoreaza TVA in vama.
Persoana impozabila este orice persoana care desfasoara, de o maniera
independenta si indiferent de loc, activitati economice de natura celor prevazute in Codul
fiscal, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activitati.
Operatiunile impozabile sunt cele care se refera la :
- livrarea de bunuri ;
- prestarea de servicii ;
- schimbul de bunuri si servicii ;
- importul de bunuri.
Fiecare din operatiunile impozabile este reglementata distinct de Codul fiscal.

Asezarea taxei reprezinta o etapa a procesului de impozitare si consta, pe de o

parte, din faptul generator si exigibilitatea taxei, iar pe de alta parte din baza impozabila
a operatiilor taxabile.
Faptul generator este actul sau evenimentul care da nastere creantei in legatura cu
impozitul in favoarea bugetului de stat. Codul fiscal il defineste ca fiind: „faptul prin care
sunt realizate conditiile legale necesare pentru exigibilitatea taxei”. Faptul generator al
TVA intervine, in general, la data livrarii bunului, respectiv data prestarii serviciului
rezultata din data emiterii documentelor in care se consemneaza operatiunile in cauza.

101
 Exigibilitatea este dreptul organului fiscal de a pretinde platitorului, la o anumita
data, plata taxei datorata bugetului. Desi distincte, cele doua notiuni se aplica simultan la
momentul in care livrarea bunului sau prestarea serviciilor se efectueaza. Cu alte cuvinte,
in general, exigibilitatea corespunde datei realizarii faptului generator. Pentru importuri,
exigibilitatea este la data cand se genereaza drepturi de import pentru bunurile respective,
conform legislatiei vamale in vigoare.
Baza de impozitare este constituita din :
- tot ceea ce constituie contrapartida obtinuta sau care urmeaza a fi obtinuta de
furnizor ori de prestator din partea cumparatorului, beneficiarului sau a unui tert (inclusiv
subventiile directe legate de pretul acestor operatiuni) ;
- preturile de achizitie sau – dupa caz – pretul de cost, determinat la momentul
livrarii ;
- suma cheltuielilor efectuate de persoana impozabila pentru executarea
prestarilor de servicii.
Calcularea taxei implica doua operatiuni succesive: (1) calcului taxei datorate
(colectate) care consta in aplicarea la baza de impozitare a ratei in vigoare atunci cand
survine faptul generator si apoi (2) determinarea taxei deductibile, achitata in amonte.
Cotele de impozitare pentru determinarea TVA, in vigoare la data scrierii acestei lucrari,
pentru Romania, sunt:
- cota de 19% pentru orice operatiune impozabila care nu este scutita de TVA sau
care nu este supusa cotei reduse a TVA ;
- cota redusa de 9% pentru unele produse ca : manuale scolare, carti, reviste ziare
(cu exceptia celor destinate exclusiv publicitatii) ; dreptul de intrare la castele, muzee,
case memoriale, targuri expozitii etc. ; livrarea de proteze de orice fel (cu exceptia celor
dentare) si de produse ortopedice ; medicamennte de uz uman si veterinar ; cazarea in
sistemul hotelier.
In privinta regimului deducerilor (creditul TVA), ca regula generala, TVA
incasata pentru livrari de bunuri si servicii impozabile este redusa cu TVA platita pentru
cumparari si importuri necesare pentru realizarea activitatii supuse TVA. Adica, un
subiect impozabil (un platitor) este in drept sa ceara o deducere (un credit) de taxa egala
cu taxa platita. Atunci cand TVA aferenta bunurilor si serviciilor achizitionate de o
persoana impozabila este mai mare decat TVA colectata, rezulta un excedent in perioada
de raportare, denumita suma negativa a TVA. In situatia inversa rezulta o diferenta
denumita TVA de plata.
Conditiile de deducere a taxei se refera atat la conditiile de fond (ca bunurile si
serviciile achizitionate sau realizate in unitatile proprii pentru nevoile firmei sa fie
utilizate pentru operatiuni supuse TVA), cat si la conditiile de forma (sa se justifice prin
documente legal intocmite cuantumul taxei, sa se justifice ca bunurile in cauza sunt
destinate pentru nevoile firmei si sunt proprietatea acesteia).
Persoanele impozabile pot solicita rambursarea soldului sumei negative a TVA in
perioada fiscala de raportare (luna calendaristica) sau pot reporta acel sold in decontul
perioadei fiscale urmatoare.
In ceea ce priveste plata TVA, persoanele obligate la plata acesteia trebuie sa
achite suma datorata, stabilita prin decontul intocmit pentru fiecare perioada fiscala (sau
decontul special), pana la data la care au obligatia depunerii acestuia (data de 25 a lunii

102
urmatoare perioadei fiscale inclusiv). TVA pentru importuri de bunuri se plateste – de
regula – la organul vamal.

12.5. Taxele vamale

Taxele vamale sunt o categorie de impozite indirecte care se percep asupra

bunurilor care trec frontiera vamala a unui stat. Ele sunt platite de importatori, persoane
juridice sau fizice, dar sunt suportate de consumatorul final, prin includerea lor in pretul
de vanzare al produselor care constituie sau contin bunuri pentru care s-au platit taxe
vamale.
Taxele vamale pe langa aportul important la veniturile fiscale ale unei tari au si un
rol de politica economica (de a proteja in unele cazuri mai bine economia tarii respective
sau de a crea cadrul necesar unor relatii comerciale stabile si reciproc avantajoase cu alte
state). Aceste roluri vor fi evidentiate si de tipurile de taxe vamale rezultate din
clasificarea de mai jos.
Clasificarea taxelor vamale se poate face dupa mai multe criterii.
a) Dupa scopul impunerii :
- taxe vamale cu caracter fiscal ;
- taxe vamale cu caracter protectionist.
b) Dupa operatiunile care constituie obiect al impunerii :
- taxe vamale de import ;
- taxe vamale de export ;
- taxe vamale de tranzit.
c) Dupa modul de percepere :
- taxe vamale ad-valorem (se determina in functie de valoarea in vama a
bunurilor);
- taxe vamale specifice (se stabilesc in suma fixa pe unitatea de bun
declarat in vama);
- taxe vamale compuse (mixte).
d) Dupa modul de stabilire si nivelul lor:
- taxe vamale autonome – sunt fixate in mod independent de fiecare stat si
au ca obiect bunurile ce provin din tari cu care nu s-au semnat acorduri comerciale
bilaterale sau multilaterale, ori pentru bunuri a caror origine nu poate fi probata prin
prezentarea unui certificat de origine ;
- taxe vamale conventionale – se aplica in cadrul clauzei natiunii celei
mai favorizate, fiind negociate la un nivel scazut si identic pentru statele carora li s-a
acordat aceasta clauza ;
- taxe vamale preferentiale – sunt stabilite ca urmare a negocierilor
directe dintre state, derogandu-se astfel de la clauza natiunii celei mai favorizate ;
- taxe vamale de retorsiune – menite aplicarii unor masuri represive de
politica economica, indreptate impotriva unor state din diferite motive.
Principalele reglementari ale tarii noastre privitor la taxele vamale sunt ; Codul
vamal al Romaniei, Regulamentul vamal, Statututul personalului vamal si Codul de
procedura fiscala, pentru unele aspecte care tin de regimul obligatiilor bugetare si
solutionarea contestatiilor vamale.

103
 In tara noastra, taxele de import se determina pe baza Tarifului vamal de import
al Romaniei, care se aproba prin lege. Pe baza incadrarii tarifare a categoriilor de bunuri
se stabileste cat datoreaza fiecare importator. Datoria vamala reprezinta obligatia unei
persoane de a plati drepturile de import (sau de export) si ea ia nastere, in principiu, in
momentul inregistrarii declaratiei vamale.

CAPITOLUL 13

SISTEMUL BUGETAR

13.1. Concepte si notiuni generale

Dupa cum am vazut, statul ocazioneaza, pentru functionarea sa si realizrea

rolurilor sale de actor politic, social si economic, cheltuieli publice pe care este nevoit sa
le acopere printr-un sistem de venituri publice, indeosebi venituri fiscale. Instrumentul de
planificare atat a cheltuielilor publice, cat si a veniturilor publice poarta denumirea
generica de buget sau plan financiar.
Dar pentru ca statul este o constructie complexa, legiuitorul roman a recus la un
ansamblu de bugete pe care le-a numit sistem bugetar. Astfel, Legea nr. 500/2002 privind
finantele publice a instituit conceptul de sistem bugetar10, inteles ca sistem unitar de
bugete, care cuprinde :
- bugetul de stat ;
- bugetul asigurarilor sociale de stat ;
- bugetele fondurilor speciale ;
- bugetul trezoreriei statului ;
- bugetele institutiilor publice autonome ;
- bugetele institutiilor finantate integral sau partial din bugetul de stat, bugetul
asigurarilor sociale de stat si bugetele fondurilor speciale, dupa caz ;
- bugetele institutiilor publice finantate integral din venituri proprii ;
- bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat
si ale caror rambursare, dobanzi si alte costuri se asigura din fonduri publice ;
- bugetul fondurilor externe nerambursabile,
- bugetele locale (bugetele comunelor, oraselor si judetelor, precum si alte bugete
de la acest nivel).
Tot prin Legea nr.500/2002 a consacrat si o notiune noua, aceea de buget general
consolidat, reluata apoi si in Legea nr. 241 ?2005 pentru prevenirea si combaterea
evaziunii fiscale. Aceasta din urma defineste bugetul general consolidat ca fiind
„ansamblul tuturor bugetelor publice, componente ale sistemului bugetar, agregate si
consolidate pentru a forma un intreg.”
10
De notat ca in Constitutie apare notiunea de buget public national care este format din bugetul de stat,
bugetul asigurarilor sociale de stat si bugetele locale.

104
 In cadrul sistemului bugetar, locul primordial il ocupa bugetul de stat datorita
amplorii cheltuielilor si veniturilor publice continute si a impactului sau major asupra
societatii, in ansamblul sau. Bugetul de stat nu este numai un document financiar-
financiar si juridic de conducere, ci si un document politic.
Rolul sau de document de conducere se regaseste in faptul ca realizeaza
canalizarea resurselor financiare anuale ale statului spre destinatii conforme cu programul
de guvernare, el fiind un reper important al semnalarii gradului in care statul se implica in
ecoonomie si in viata sociala, al capabilitatii economiei nationale de a contribui la
constituirea resurselor financiare, pe cale de autoritate si al modului in care acesta
intelege sa le gestioneze.
Rolul politic al bugetului de stat se manifesta prin faptul ca el reflecta, pe de o
parte, optiunile cetatenilor rezultate in urma votului in legatura cu serviciile publice pe
care statul trebuie sa le furnizeze acestora si a fiscalitatii dorite pentru acoprirea lor (nivel
si structura), iar pe de alta parte acordul fortelor politice parlamentare cu privite la
politicile publice sustinute prin bugetul de stat.
Bugetul de stat este tehnic constituit din sistemul veniturilor publice si sistemul
cheltuielilor publice.
Veniturile publice sunt formate din totalitatea resurselor banesti ale statului si au
doua compnente : veniturile ordinare si veniturile extraordinare.
Veniturile ordinare reprezinta resursele banesti care se cuvin bugetelor
componente ale sistemului bugetar, in baza unor prevederi legale, fiind formate din
impozite, taxe, contributii si alte varsaminte. Din categoria veniturilor ordinare fac parte
si veniturile obtinute de proprietatile statului, respectiv : dividende, dobanzi, castiguri de
capital (vanzarea de actiuni si active), redevente (concesiuni, inchirieri, parteneriat
public-privat).
Partea cea mai consistenta a veniturilor publice ordinare sunt impozitele directe si
impozitele indirecte.
Veniturile extraordinare includ : imprumuturile interne si externe, bonurile de
tezaur, obligatiunile de stat, suplimentarea masei monetare aflate in circulatie printr-o
noua emisiune monetara, vanzarea unei parti din rezervele de aur ale statului.
Veniturile publice extraordinare sunt considerate veniturile la care statul apeleaza
numai in cazuri exceptionale, si anume atunci cand mijloacele banesti provenite din
resurse curente nu acopera integral cheltuielile bugetare.
Cheltuielile publice reprezinta sumele de bani reapartizate din veniturile publice
pentru a acoperi nevoi publice. Cheltuielile publice sunt repartizate de la bugetul de stat
pentru acoperirea nevoilor militare, functionarea aparatului de stat, plata datoriei publice,
acordarea de subventii, dezvoltarea sectorului economic de stat, realizarea actiunilor
social-culturale, precum si a celor de cercetare-dezvoltare.

13.2. Principiile bugetare

Bugetul de stat se conformeaza unor reguli tehnice (principii) devenite

treditionale. Aceste reguli au atat o semnificatie tehnica, cat si una politica. Considerate
ca fiind necesare unei bune gestiuni a finantelor publice (latura tehnica), ele sunt, pe de
alta parte, destinate sa usureze controlul Parlamentului asupra gestiunii guvernamentale

105
(latura politica). Legate de dezvoltarea democratiei parlamentare, aceste principii s-au
perfectionat in decursul istoriei.
Respectarea stricta a acestor principii a devenit totusi foarte dificila in perioada
zilelor noastre. Natura cheltuielilor publice a evoluat in mod considerabil, finantele
publice s-au diversificat, iar necesitatile de a actiona pe termen lung nu mai pot respecta
exigenta unui orizont de timp prea ingust (anualitatea). Deoarece aceste reguli sunt in
parte astazi neadaptate exigentelor contemporane, ele si-au pierdut partial sensul si
utilitatea. Ca urmare, exceptiile de la aceste reguli s-au inmultit, dar totusi ele fac parte
din dreptul pozitiv si ar fi o greseala sa le consideram ca niste reminescente. Ele reflecta
astazi inca o anumita conceptie asupra naturii si functionarii statului.
In literatura de specialitate se vorbeste de urmatoarele principii bugetare:
principiul unitatii bugetare, principiul universalitatii bugetare, principiul anualitatii
bugetare, principiul echilibrului bugetar, principiul neafectarii veniturilor, principiul
specializarii, principiul realitatii, principiul unitatii monetare si principiul publicitatii
bugetare.

A. Principiul (regula) unitatii bugetare

Acest principiu sustine ca toate cheltuielile publice si toate veniturile bugetare

trebuie sa figureze intr-un document unic (bugetul de stat) supus aprobarii Parlamentului.
Pentru-ca aceasta regula sa fie respectata, trebuiesc indeplinite doua conditii: (1) bugetul
trebuie sa cuprinda ansamblul veniturilor si cheltuielilor bugetare, fara nici o exceptie; (2)
acestea trebuie sa fie reunite intr-un proiect de lege unic, asupra caruia Parlamentul
trebuie sa se pronunte.
Aceasta regula traditionala are o dubla justificare. Pe de o parte, este vorba de o
ajustare politica, adica Parlamentul sa fie in masura sa asigure arbitrajul sau, ceea ce nu
se va realiza daca Parlamentului i se supun aprobarii in mod succesiv o serie de planuri
financiare partiale sau daca se exclud din buget elemente de cheltuieli sau venituri
bugetare care trebuesc sa figureze in acesta. Pe de alta parte, exista si o justificare tehnica
potrivit careia unitatea bugetara este singura care permite a se sti daca bugetul este
echilibrat si care este deficitul bugetar exact.
Derogarile de la regula unicitatii se refera la:
a) Bugetele anexa - sunt bugete speciale cu care sunt dotate anumite servicii
publice ale statului, carora li se aplica o gestiune comerciala. Aceste bugete
nu sunt cuprinse in bugetul general decat prin varsamantul soldului lor
creditor sau debitor, dar ele sunt supuse aprobarii Parlamentului.
b) Conturile speciale ale trezoreriei - constituie simple conturi de trecere a
fondurilor si de contabilizare a operatiunilor fara caracter definitiv. Ele nu
figureaza in bugetul de stat.
c) Debugetizarea cheltuielilor publice - consta in transferarea inafara bugetului a
cheltuielilor care in mod normal trebuie sa figureze in acesta. Aceasta practica
este concretizata in bugete extraordinare care isi au legitimitatea in caracterul
exceptional al unor conjuncturi (necesitatea, de exemplu, de a finanta un
razboi).

106
 Aceasta tehnica, utilizata in mod curent in secolul al XIX-lea, a fost deturnata de
la semnificatia sa si este uneori folosita pur si simplu pentru a camufla un deficit
bugetar.
In perioada contemporana, totusi, debugetizarea (cere nu se confunda in totalitate
cu bugetele extraordinare) constituie doar un simplu artificiu bugetar destinat
limitarii amplorii deficitului.
d) Bugetele autonome - in sensul strict al cuvantului - sunt bugetele persoanelor
publice distincte de stat. Este vorba de serviciile publice descentralizate care
beneficiaza de autonomie bugetara, care nu constituie, in definitiv, decat un
mod de organizare a statului.

B. Principiul (regula) universalitatii bugetare

Ca si principiul unitatii, cel al universalitatii are o semnificatie politica, aceea data

de necesitatea autorizatiei parlamentare pentru bugetul de stat. Dar si acest principiu
cunoaste anumite exceptii justificate prin preocuparea fata de eficienta administrativa.
Principiul universalitatii vizeaza necesitatea autorizarii parlamentare, ceea ce
implica doua cerinte: (1) cerinta ( principiul) necompensarii intre cheltuielile si veniturile
bugetare, ceea ce permite Parlamentului sa ia cunostinta in detaliu despre toate
operatiunile financiare prevazute in buget; (2) cerinta ca in interiorul bugetului
cheltuielile publice si veniturile bugetare sa formeze doua mase autonome, izolate una de
alta, fara a exista dinainte stabilita o corelatie intre anumite cheluieli bugetare si anumite
venituri bugetare; acesta este principiul neafectarii.
In reglementarea romaneasca11, potrivit acestui principiu „veniturile si cheltuielile
se includ in buget in totalitate, in sume brute, veniturile nu pot fi afectate direct unei
anume cheltuieli bugetare, cu exceptia donatiilor si sponsorizarilor, care au stabilite
destinatii distincte.”
Exceptiile de la principiul universalitatii se pot concretiza in abateri oculte de la
lege, relativ frecvente in activitatea administrativa, si in exceptii legale. Abaterile oculte
de la lege au loc cand administratia se poate intelege cu furnizorii pentru a efectua
transferuri de valori din patrimoniul statului in patrimoniile acestora din urma, in
interesul ambelor parti.

C. Principiul (regula) anualitatii bugetare

Principiul anualitatii are o dubla dimensiune: (1) durata autorizatiei (aprobarii)

bugetare este de un an si (2) executia bugetului de stat are acelasi orizont de timp.
Din punct de vedere istoric, principiul are o justificare politica, adica cerintele unui regim
parlamentar reprezentativ au impus o periodicitate suficient de scurta pentru a garanta
eficacitatea controlului parlamentar asupra finantelor statului.
In perioada ce a urmat celui de al doilea razboi mondial, concretizata mai ales
prin extinderea rolului statului, principiul anualitatii a fost pus sub semnul intrebarii din
doua motive: in primul rand, din motive tehnice, legate de investitiile statului si de
prelungirea procesului necesar realizarii anumitor lucrari publice; in al doilea rand, din

11
Legea finantelor publice nr. 500/2002.

107
motive economico-politice, cum ar fi aparitia ideii programarii pe termen lung sau mediu
care incearca sa limiteze partea de hazard si de aleatoriu in viata economica.
Cu toate acestea, anualitatea este un factor de suplete in tactica financiara a statului, ceea
ce constituie motivul pentru care ea a fost mentinuta in majoritatea drepturilor pozitive.
Se poate spune ca anualitatea este regula, iar plurianualitatea este exceptia
Bugetul de stat comporta, deci, in mod necesar, un pronuntat caracter de
plurianualitate. Aceasta afirmatie este intregita de apelarea la programe si la legi de
programe care au ca menire construirea unor mecanisme financiare destinate realizarii de
lucrari publice esalonate pe mai multi ani. Astfel, in SUA, pentru unele investitii finantate
de la buget, legea pemite angajarea de fonduri pentru o perioada mai mare de un an, iar
pentru altele, creditele bugetare aprobate valabile pana la terminatea lucrarii. De
asemenea, in Franta, pentru cheltuieli esalonate pe o perioada mai indelungata de timp se
aplica ceea ce este cunoscut ca legi de programe.

D. Principiul echilibrului bugetar

Principiul echilibrului bugetar presupune ca bugetul sa fie echilibrat, adica

cheltuielile bugetare sa fie perfect egale cu veniturile inscrise in buget. Acest principu a
constituit cheia de bolta pentru finantele publice din perioada clasica a lor. Daca
cheltuielile bugetare sunt mai mari decat veniturile bugetare inscrise in buget se vorbeste
de deficit bugetar. In situatia inversa, cand veniturile bugetare sunt superioare
cheltuielilor bugetare, exista un surplus bugetar.
In perioada moderna, bugetul de stat (cheltuielile publice si impozitele) fiind
folosit de catre stat ca instrument de politica economica, in speta politica bugetara,
dezechilibrul bugetului nu mai constituie o abatere grava de care sa fie facut responsabil
statul. Deficitul bugetar, mentinut intre anumite limite, constituie azi regula planificarii
bugetare, regula impusa fie de precaritatea resurselor comparativ cu nevoile de fonduri,
fie de optica politicii guvernamentale care poate considera deficitul ca un instrument de
politica economica conjuncturala.

E. Principiul specializarii bugetare

Potrivit acestui principiu, veniturile si cheltuielile bugetare se inscriu si se aproba

in buget pe surse de provenienta si, respectiv, pe categorii de cheluieli, grupate dupa
natura lor economica si destinatia acestora, potrivit clasificatiei bugetare.
Clasificarea veniturilor si cheltuielilor bugetare este un document tehnic conceput
si realizat de Ministerul Finantelor si grupeaza veniturile si cheltuielile intr-o anumita
ordine, pe titluri, capitole, subcapitole, articole si paragrafe, precum si alineate, atunci
cand este necesara o si mai mare detaliere.
Clasificarea bugetara a cheltuielilor este de doua feluri :
- clasificare econonmica – vizeaza gruparea cheltuielilor dupa natura si efectul lor
economic, respectiv cheltuieli salariale, sociale, economice (intretinere, reparatii, achizitii
de bunuri si servicii), cheltuieli de investitii ;
- clasificare functionala – vizeaza gruparea cheltuielilor dupa destinatia lor,
pentru a evalua alocarea fondurilor publice unor activitati sau obiective care definesc
necesitatile publice : cheltuieli militare, sociale, pentru invatamant, pentru sanatate etc.

108
 F. Principiul realitatii bugetare

Potrivit acestui principiu, la elaborarea legilor bugetare anuale si a bugetelor

trebuie sa fie luate in calcul previziunile cele mai realiste si avute in vedere variantele
cele mai prudente in realizarea veniturilor si efectuarea cheltuielilor bugetare.
Cu toate acestea, in timpul executiei bugetare apar o serie de situatii care fac
necesara reconsiderarea veniturilor si cheltuielilor bugetare aprobate initial, in sensul
majorarii lor la unele pozitii bugetare si reducerii la altele, ca urmare a situatiilor
obiective intervenite in conjuncture economico-sociala. Din aceasta cauza, guvernul
poate, in conditiile legii, sa opereze unele modificari ale veniturilor si cheltuielilor
bugetare in timpul anului bugetar, fara aprobarea prealabila a parlamentului, dar supuse
controlului acestuia prin operatiunea de rectificare bugetara.

G. Principiul publicitatii bugetului

Acest principiu cere ca bugetul de stat sa fie adus la cunostinta opiniei publice
imediat ce el a fost aprobat. Se poate considera ca acest principiu este desuet din moment
ce bugetul de stat este aprobat prin lege, iar potrivit Constitutiei orice lege trebuie
publicata in Monitorul Oficial.

H. Principiul unitatii monetare

Potrivit acestui principiu, toate operatiunile bugetare se exprima in moneda

nationala.

13.3. Procesul bugetar

Procesul prin care sunt alocate resursele limitate care implica alegerea intre
obiective si cheltuieli publice potentiale constituie ceea ce se numeste bugetare.
Bugetarea este deci procesul care prescrie cum, cand si de catre cine se solicita
cheltuielile publice si cum sunt alocate resursele disponibile. Ea este mai mult decat o
tehnica. Bugetul de stat este expresia deciziilor la nivelul societatii in legatura cu nivelele
si sursele de mobilizare a veniturilor publice si cu obiectivele finantate din cheltuielile
publice.
Bugetarea cuprinde trei componente esentiale: (1) generarea resurselor bugetare
(venituri fiscale si alte venituri), (2) solicitarea de cheltuieli publice din aceste resurse si
(3) alocarea resurselor care se preconizeaza a fi obtinute. Acesta este numarul minim de
actiuni care constituie procesul bugetarii. Bugetarea nu poate avea loc daca oricare din
elementele amintite lipseste. Ele pot lipsi numai daca este vorba de revederea bugetului in
curs de executie (la rectificarea bugetului).
Solicitarea bugetara este orice cerere de resurse facuta in concordanta cu regulile
si procedurile procesului de bugetare. Pretentiile sunt prezentate in mod obisnuit de
institutiile administrative, dar ele pot fi prezentate si prin intermediul altor canale.

109
Existenta acestor pretentii (solicitari) de cheltuieli bugetare face necesara existenta unui
buget.
Una din caracteristicile universale ale solicitarilor bugetare este ca acestea sunt
intotdeauna mai mari decat disponibilitatile pentru satisfacerea lor. De altfel, nu ar exista
bugetare (buget) daca toate pretentiile ar fi satisfacute. Pe de alta parte, daca nici o
solicitare nu ar fi satisfacuta nu ar exista procesul bugetar. Bugetarea are loc in oricare
din punctele situate intre cele doua extreme, adica din totalul solicitarilor fata de
veniturile bugetare sunt satisfacute numai o parte.
Solicitarile bugetare vor fi impuse cu putere atunci cand exista resurse suficiente,
guvernul favorizeaza programe de expansiune, economia este incurajata si noi cheltuieli
publice pot fi finantate fara cresterea impozitelor. Pe de alta parte, solicitarile bugetare
vor fi mai slabe cand bugetul este strans, liderii politici sunt favorabili reducerii
cheltuielilor publice, iar cheltuielile suplimentare vor determina presiune asupra cresterii
fiscalitatii sau marimea deficitului bugetar.
Deci procesul de bugetare afecteaza atat solicitarile fata de resursele bugetare, cat
si modul de alocare a acestor resurse.
Procesul bugetar consta in repartizarea luarii deciziei bugetare pe nivelele sau
partile implicate in elaborarea bugetului, stabilindu-i fiecarui actor institutional
competentele si termenele pentru a asigura intocmirea bugetului in termenul legal.
Etapele procesului bugetar constau in:
1. elaborarea proiectelor de buget ;
2. aprobarea bugetelor ;
3. executarea bugetelor ;
4. incheierea executiei bugetare ;

1. Elaborarea proiectelor de buget

Guvernul elaboreaza proiectele legilor bugetare anuale si ale bugetelor prin
Ministerul Finantelor, acesta din urma avand raspunderea elaborarii lor (in colaborare cu
ministerele de resort). Proiectele bugetelor locale si priectul contului de incheiere a
exercitiului bugetar se intocmesc sub directa responsabilitate a primarului.
Lucrarile de intocmire a proiectelor bugetelor de catre Ministerul Finantelor au la
baza date si informatii furnizate de :
- indicatorii macroeconomici si sociali realizati in perioadele anterioare si
prognozati pentru perioada de plan ;
- politicile si strategiile economico-sociale ;
- propunerile ordonatorilor principali de credite.
Proiectul bugetului de stat, cel mai important buget al sistemului bugetar, care se
depune in Parlament spre aprobare, cuprinde :
a) veniturile bugeatre propuse, structurate pe capitole si subcapitole ;
b) cheltuielile bugetare, in structura functionala si economica ;
c) deficitul sau excedentul bugetar.

2. Aprobarea bugetelor
Bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetul fondurilor speciale,
bugetul asigurarilor pentru somaj se supun dezbaterii Parlamentului, fiind aprobate prin
acte normative denumite „Legile bugetare anuale”. Bugetele locale se aproba de catre

110
organul local – consiliul local – al acestora. Bugetele institutiilor publice autonome se
aproba de catre organele abilitate in acest scop prin acte normative speciale. Bugetele
institutiilor publice finantate integral din venituri proprii se aproba de catre organul de
conducere al institutiilor publice respective, cu acordul ordonatorului de credite ierarhic
superior. Bugetul Trezoreriei Statului se aproba prin hotarare a Guvernului.

3. Executia bugetara
Cea de-a treia etapa a procesului bugetar este executia bugetara si consta, in
esenta, in realizarea veniturilor si efectuarea cheltuielilor bugetare stabilite prin legile
bugetare anuale.
Pentru realizarea veniturilor si efectuarea cheltuielilor bugetare este necesar un
complex de acte, fapte si operatiuni, indeosebi cu privire la incasarea, pastrarea,
eliberarea fondurilor banesti si utilizarea lor.
Procedura executiei bugetare este formata din urmatoarele faze:
- repartizarea pe trimester a veniturilor si cheltuielilor bugetare;
- executia de casa bugetara;
- realizarea veniturilor bugetare;
Repartizarea pe trimestre a veniturilor si cheltuielilor bugetare aprobate se face
in functie de termenele legale de incasare a veniturilor si de perioada in care este necesara
efectuarea cheltuielilor.
Executia de casa a bugetelor ce compun sistemul bugetar se realizeaza prin
trezoreria statului pe baza normelor metodologice emise de Ministerul Finantelor. Toate
fondurile publice, apartinand tuturor bugetelor componente ale sistemului bugetar, sunt
derulate prin conturile Trezoreriei Statului. Contul curent general al Trezoreriei Statului
functioneaza la Banca Nationala a Romaniei si este deschis in numele Ministerului
Finantelor si al unitatilor Trezoreriei Statului din cadrul directiilor generale ale finantelor
publice judetene, inclusiv Municipiului Bucuresti si ale administratiilor finantelor publice
ale sectoarelor municipiului bucuresti.
Trezoreria statului asigura:
- incasarea veniturilor bugetare;
- efectuarea platilor dispuse de persoanele autorizate ale institutiilor publice, in
limita creditelor bugetare si destinatiilor aprobate potrivit dispozitiilor legale;
- efectuarea operatiunilor de incasari si plati privind datoria publica interna si
externa;
- efectuarea altor operatiuni financiare in contul autoritatilor administratiei
publice centrale si locale.
Realizarea veniturilor bugetare consta in incasarea integrala si la termenele
stabilite a veniturilor bugetare. Aceasta incasare se realizeaza prin unitatile trezoreriei
statului ori de alte persoane imputernicite special in acest scop.
In realizarea veniturilor bugetare trebuie avute in vedere urmatoarele principii:
- niciun impozit, taxa sau alte obligatii de natura fiscala nu pot fi incasate daca nu
au fost stabilite prin lege;
- lista impozitelor, taxelor, contributiilor si cotelor acestora se aproba prin legile
bugetare anuale ;
- inadmisibilitatea perceperii, sub orice titlu ori sub orice denumire, de impozite,
taxe sau contributii in afara celor stabilite de Parlament.

111
 Pentru realizarea incasarii veniturilor bugetare sunt necesare urmatoarele acte si
operatiuni:
a. Identificarea veniturilor si bunurilor impozabile si stabilirea obligatiilor fata de
bugetul de stat.
b. Incasarea veniturilor bugetare realizata in urma platii de catre subiectele
platitoare a sumelor datorate bugetului de stat.
c. Urmarirea realizarii veniturilor bugetare, inclusiv prin control fiscal si
executare silita.
Efectuarea cheltuielilor bugetare presupune, de asemenea, o serie de acte si
operatiuni constand din:
- solicitarea si punerea la dispozitia ordonatorilor a fondurilor bugetare;
- repartizarea fondurilor pe beneficiari;
- transferuri pentru unitatile care nu-si pot acoperi cheltuielile din veniturile
proprii, potrivit legii;
- utilizarea efectiva a fondurilor banesti de catre beneficiari.
Sumele de bani puse la dispozitia unitatilor bugetare se numesc alocatii bugetare
sau credite bugetare. Asupra folosirii creditelor bugetare pot dispune numai persoanele
care au calitate de ordonatori de credite (care pot fi principali, secundari si tertiari), adica
conducatorii institutiilor publice.

4. Incheierea executiei bugetare

Procesul bugetar se finalizeaza cu contul general anual de executie, care se
incheie la 31 decembrie, moment cand are loc incetarea tuturor actelor si operatiunilor ce
decusg din executarea bugetului respective. Veniturile ramase de incasat, precum si
cheltuielile neefectuate pana la 31 decembrie vor constitui acte si operatii ale bugetului
pe anul urmator.
Contul general anual de executie a bugetului cuprinde :
- la venituri: prevederi bugetare aprobate intial, prevederi bugetare definitive (dupa
o eventuala rectificare) si incasarile realizate ;
- la cheltuieli: creditele bugetare aprobate initial, creditele definitive si platile
efectuate.
Elaborarea contului general anual de executie a bugetului de stat si a contului de
executie a bugetelor asigurarilor sociale de stat, care au ca anexe conturile anuale de
excecutie a bugetelor fondurilor speciale, pe care le prezinta Guvernului. Guvernul
analizeaza si prezinta spre aprobare Parlamenului contul general anual de executie a
bugetului de stat si, respectiv, contul anual de executie a bugetului asigurarilor sociale de
stat, pana la data de 1 iulie a anului urmator celui de executie.
Executia bugetului public national presupune ca realizarea veniturilor si
efectuarea cheltuielilor aprobate prin legea bugetara anuala se se faca sub controlul unor
organisme de stat cu raspunderi in activitatea bugetara. Ministerul Finantelor este cel care
realizeaza controlul administrativ specializat, Curtea de Conturi are sarcini de control
jurisdictional asupra resurselor financiare ale statului si ale sectorului public si
Parlamentul este cel care exercita un control politic.

112
 Capitolul 14

DATORIA PUBLICA

14.1. Continut, structura si evolutie

Datoria publica este efectul direct al deficitelor bugetare cumulate din perioada
anterioara care trebuiesc finantate prin imprumutare. La randul sau, datoria publica, prin
soldul sau, constituie un factor ce explica, in parte, existenta deficitelor bugetare si chiar
cresterea acestora.
Datoria publica desemneaza totalitatea obligatiilor pecuniare, nerambursate la un
moment dat, rezultate din imprumuturi contractate de stat in nume propriu sau garantate
de acesta. Ea cuprinde atat datoria fata de persoane fizice si juridice din interiorul tarii,
cat si cea fata de strainatate.
Datoria publica interna se refera la imprumuturile de stat de pe piata financiara
interna, de la persoane fizice si juridice, nerambursate la un moment dat. Ea poate fi
contractata de stat sau de autoritatile administratiei publice locale, precum si sub forma
imprumuturilor garantate de stat
Datoria publica externa reprezinta imprumuturile externe, pe termen mediu sau
lung, contractate direct de stat sau de catre autoritatile administratiei publice locale,
precum si imprumuturile externe garantate de stat.
In functie de durata pentru care se contracteaza imprumuturile de stat, se distinge
datorie publica flotanta (pe termen scurt) si datorie publica consolidata (pe termen lung).
Prima este reprezentata prin imprumuturile de stat cu termen de rambursare in acelasi an
sau cel mult de la un exercitiu bugetar la altul, pentru acoperirea unor deficite bugetare si
cheltuieli neprevazute. A doua, este rezultanta imprumuturilor de stat contractate pe
termene mai mari, pentru necesitati de fonduri sau cheltuieli publice care se mentin mai
multi ani, chiar cu perspectiva nelimitata in timp. Ca urmare, datoria publica consolidata
poate fi rambursabila si perpetua.
Daca raportam datoria publica la calitatea creditorilor, atunci putem vorbi de:
datorie publica bruta care include valoarea totala a imprumuturilor, indiferent de
furnizorii acestora, si datorie publica neta care nu cuprinde valoarea imprumuturilor
furnizate de institutiile statului.
Datoria publica a unei tari se poate exprima in valori absolute, pentru a cunoaste
sarcina la care este supusa economia tarii respective fata de creditori, in valori relative ca
procent din PIB, pentru a permite comparatie in timp si intre tari, precum si ca marime
medie pe locuitor, de asemenea pentru a permite comparatii si analize pertinente in timp
si spatiu.

113
 14.2. Imprumutul de stat si gestionarea datoriei publice

Imprumuturile de stat au aparut si s-au dezvoltat in cadrul finantelor publice

moderne, alaturi de impozite si taxe, ca mijloc de completare a fondurilor banesti de
utilitate publica sau ca venituri bugetare extraordinare.
Din punct de vedere terminologic este des utilizata expresia „imprumut public”
care este sinonima celei de „credit public”. In sfera acestuia se cuprind atat imprumuturile
de stat, cat si cele ale colectivitatilor publice (unitatile administrativ teritoriale).
In general, datoria publica a unei tari poate avea una sau mai multe cauze, printre
care: razboaiele (necesitatea finantarii acestora peste veniturile fiscale), lucrarile publice,
statul bunastarii (investitiile sociale), nationalizarea unei parti a sectorului privat,
deficitele bugetare, crize ale balantei de plati, etc.
Imprumuturile de stat ocupa locul principal in cadrul imprumutului public si sunt
contractate de la cetatenii autohtoni, agenti economici autohtoni sau straini, precum si de
la alte state ori de la organizatii financiare si bancare internationale (FMI, Banca
Mondiala, etc.).
Asadar, banii care fac obiectul datoriei publice sunt imprumutati sub diferite
forme si provin dintr-o varietate de surse, cum sunt:
1. imprumuturi interne, care sunt facute pe langa persoane private, agenti
economici si institutii din interiorul tarii;
2. imprumuturi externe, care sunt avansate de catre persoane private, agenti
economici sau institutii straine si guverne straine;
3. imprumuturi internationale, care sunt imprumuturi externe facute pe langa
institutii internationale cum ar fi Fondul Monetar International (FMI) sau
Banca Mondiala.
Conditiile, termenii si consecintele creditelor interne si externe sunt, in general,
diferite si deci este util sa se faca distinctie intre ele.
Imprumuturile de stat pot fi angajate pentru acoperirea unor necesitati determinate de:
a) deficitul bugetar prevazut prin legea bugetara anuala;
b) cheltuieli publice de interes national pentru obiective de investitii, care nu se
pot finanta din resursele curente ale bugetului de stat,
c) refinantarea datoriei publice interne,
d) alte necesitati aprobate prin legi speciale.
Imprumuturile de stat se realizeaza prin emisiuni de valori mobiliare: obligatiuni,
bonuri de tezaur, titluri de renta sau alte inscrisuri de stat. Acestea se plaseaza prin
subscriptie publica sau prin alte procedee tehnice specifice (prin intermediul consortiilor
sau sindicatelor bancare sau prin vanzare la bursa).
Datoria publica consta atat din datorie (titluri de valori) negociabila, cat si din
datorie nenegociabila.
Datoria negociabila poate fi tranzactionata la Bursa de valori. Un cumparator al
unui titlu de credit guvernamental care este negociabil poate sa decida sa vanda acest titlu
altcuiva inainte de data scadentei titlului.
Datoria nenegociabila se exprima sub doua forme: (1) titluri de credit care nu
sunt tranzactionate la Bursa de valori si vor fi rascumparate de la stat de cumparatorul
initial; (2) imprumuturi, cum ar fi cele de la Fondul Monetar International, pentru care nu
se emit titluri de credit.

114
 Pana nu de mult, in multe tari occidentale, politica emisiunii imprumuturilor de
stat continea in mod traditional caracteristici particulare. Astfel, mult timp aceste
imprumuturi beneficiau de avantaje financiare. Pentru a contrabalansa rata dobanzii fixe
care era, in general, sub cea a pietei financiare, statul insotea emisiunile de conditii
privilegiate: varsaminte de prime, exonerari fiscale, formule de indexare, admiterea de
titluri pentru plata impozitelor.
La finele anilor 1980, emisiunile de titluri de stat au inceput sa se alinieze la
conditiile pietei, ceea ce a condus la eliminarea perturbatiilor pietei financiare prin
eliminarea privilegiilor pentru fondurile statului si la reducerea costurilor cu emisiunile
deoarece avantajele erau foarte costisitoare pentru finantele publice.
Plasarea titlurilor de stat prin subscriptie publica se face prin intermediul
diferitelor institutii financiar bancare (perceptii, oficii postale, banci) unde persoanele
fizice si juridice subscriu la imprumut. Suma subscrisa se varsa statului fie integral la
subscriere, fie esalonat in rate, in decursul unei perioade anumite de timp.
In cazul apelarii la un consortiu sau sindicat bancar, bancile participante la acesta
preiau asupra lor sarcina plasarii imprumutului. Aceasta operatiune se poate desfasura in
doua moduri. In prima modalitate, sindicatul bancar poate prelua in comision plasarea
titlurilor de stat, statul intrand in posesia fondurilor imprumutate pe masura plasarii
titlurilor, iar consortiul in posesia comisionului aferent valorii titlurilor plasate. O a doua
modalitate consta in cumpararea integrala a titlurilor de stat de catre sindicatul bancar si
plasarea acestora in numele sau. In acest caz, statul intra imediat in posesia fondurilor, iar
sindicatul este remunerat prin diferenta dintre valoarea cu care a cumparat titlurile de la
stat si valoarea cu care poate sa le plaseze efectiv pe piata. In al doilea caz, riscul plasarii
revine integral consortiului (sindicatului) bancar, plasamentul respectiv fiind cunoscut ca
plasament garantat sau subscriptie publica garantata.
Plasarea titlurilor de stat prin vanzare la bursa, cunoscuta si ca „plasare prin
robinet”, are o aplicabilitate limitata. Statul negociaza in mod treptat si fara publicitate
titlurile de imprumut la bursa pentru a nu provoca scaderea cursului si reducerea
corespunzatoare a randamentului financiar al imprumutului.
Titlurile emise de stat sunt de regula „la purtator”, adica fara indicarea numelui
subscriitorului pe ele. Totusi, atunci cand titlurile se adreseaza unui numar mic de
creditori, statul poate emite titluri „nominative”. In asemenea cazuri, sumele imprumutate
si dobanzile datorate creditorilor se inscriu in cartea datoriei publice.
Pentru imprumutul contractat de stat, acesta se obliga la plati periodice de dobanzi
si la rascumpararea la scadenta a titlurilor. Operatiunile prin care are loc contractarea
imprumuturilor de stat, organizarea si tinerea evidentei prin conturi specifice,
rambursarea datoriei publice, calculul si plata dobanzii, comisioanelor si spezelor
datorate, precum si a altora asemenea, constituie gestonarea datoriei publice.12
Administrarea sau gestionarea datoriei publice in tara noastra este realizata de Ministerul
de Finante.
Datoria publica reprezinta pentru investitori (cumparatorii de titluri de credit) un
activ si acestia castiga venituri din investitia respectiva care sunt sigure si convenabile.
12
Prin O.U.G. nr. 64/2007 cu privire la datoria publica, este reglementata notiunea de administrare a
datoriei publice, cu intelesul de „ansamblul operatiunilor privind dimensionarea, structurarea, contractarea
si derularea datoriei publice guvernamentale, incluzand refinantatrea/rambursarea, modificarea
caracteristicilor, inregistrarea si raportarea acesteia, precum si adiministrarea riscurilor aferente datoriei
publice guvernamentale si ansamblul operatiunilor de autorizare si monitorizare a datoriei publice locale”.

115
Daca aceste titluri pot fi negociabile si se obtine un castig de capital, se furnizeaza astfel
o alternativa de investire in sectorul privat.
Pentru guvern, datoria publica este o obligatie ce-l determina sa plateasca
dobanda pentru banii imprumutati si sa ramburseze la scadenta imprumutul. Aceasta
impune o povara interna si externa pentru tara, dar pot exista si avantaje in urma datoriei
publice; totul depinde de capacitatea guvernului de a cheltui corespunzator banii
imprumutati si de a-i rambursa apoi.
Pentru rambursarea datoriei exista trei surse de finantare:
1) Impozitele sunt folosite pentru plata datoriei „neproductive”, care nu
finanteaza crearea de avutie generatoare de venit, si a dobanzilor aferente
acesteia.
2) Venitul obtinut din finantarea prin imprumutul de stat a unor investitii
productive generatoare de venit folosit, la randul lui, la finantarea datoriei. In
practica sunt rare astfel de cazuri.
3) Noi imprumuturi este ultimul resort la care recurg guvernele atunci cand nu
pot finanta serviciul datoriei publice din celelalte doua surse aratate.
Rambursarea imprumutului de stat consta in rascumpararea titlurilor de credit de
la detinatorii lor, adica restituirea sumelor imprumutate (a valorii nominale a titlurilor).
Ea poate fi obligatorie sau facultativa.
In practica exista urmatoarele trei modalitati de rambursare: (1) pe calea
anuitatilor, (2) prin tragere la sorti, (3) prin rascumparae la bursa.
Rambursarea imprumuturilor prin anuitati consta in aceea ca, incepand din anul al
doilea sau al treilea de la contractarea imprumutullui, statul incepe sa plateasca pe langa
dobanzi, si o parte din suma imprumutata. Aceasta modalitate se foloseste atunci cand
exista putini creditori cu care statul stabileste conditiile de rambursare. Anuitatile pot fi
stabilite fie in sume egale pe toata durata restituirii imprumutului, fie in parti neegale (in
cote progresive sau regresive).
Rambursarea prin tragere la sorti are loc cand imprumutul de stat a fost contractat
cu un mare numar de creditori. In momentul lansarii imprumutului, statul stabileste
valoarea titlurilor ce vor fi amortizate (rambursate) in fiecare an prin tragere la sorti.
Cele doua modalitati de rambursare expuse mai sus sunt specifice imprumuturilor
pe termen. Imprumuturile emise fara termen se ramburseaza, de obicei, pe calea
rascumpararii la bursa, prin aparatul Ministerului Finantelor sau prin intermediul
bancilor.
Datorita modificarilor in conjunctura pietei si in situatia financiara a statului,
acesta poate recurge la unele operatiuni privind modificarea ratei dobanzii promise sau a
termenului pe care a fost contractat imprumutul.
Daca statul se gaseste intr-o situatie financiara precara, iar conjunctura pietei
financiare ii ingaduie reducerea ratei dobanzii sau prelungirea duratei imprumutului,
acesta poate preschimba titlurile de imprumut mai vechi cu titluri ale unui nou imprumut,
emis cu o dobanda mai mica. Aceasta operatiune se numeste conversiune.
Operatiunea inversa conversiunii este arozarea si consta in preschimbarea
titlurilor de imprumut existente cu titluri noi cu o rata a dobanzii, insa, mai mare. Aceasta
operatiune poate interveni pentru a face atractive titlurile emise de stat atunci cand piata
ofera conditii mai bune decat cele oferite initial de stat, preintampinandu-sa astfel ”fuga”
publicului de astfel de titluri. Cu cat datoria este mai larga cu atat creditorii vor putea

116
crede ca statul utilizeaza inflatia pentru a-si reduce costul in detrimentul lor. Ca urmare,
ei vor solicita rate ale dobanzii nominale mai ridicate. Mijlocul de lupta impotriva acestei
solicitari de rate ale dobanzii mai ridicate este inlocuirea datoriei pe termen scurt cu o
datorie pe termen lung.
Statul poate recurge la prelungirea termenului de rambursare a imprumuturilor
(imprumuturile pe termen scurt se transforma in imprumuturi pe termen mediu si lung),
caz in care are loc operatiunea de consolidare. Aceasta operatiune duce pe termen scurt la
reducerea cheltuielilor bugetare anuale ale datoriei publice, insa pe termen mediu si lung
aceste cheltuieli cresc datorita dobanzilor mai mari.
Resursele de rambursare a imprumuurilor de stat sunt: fondul de amortizare a
datoriei publice (alimentat dintr-o serie de venituri publice date in administrarea
institutiei care se ocupa de acest fond, precum si din veniturile monopolurilor fiscale),
resursele bugetare (venituri bugetare inscrise in buget pentru rambursarea datoriei
publice) sau, atunci cand ele exista, din excedentele bugetare.
Daca statul contractant al imprumuturilor ce constituie datorie publica are o
situatie financiara foarte critica, el poate cere instantelor jurisdictionale speciale
amanarea serviciului datoriei publice, amanare care se numeste moratoriu.
In cazuri extreme, din motive politice, guvernul unui stat poate sa repudieze (sa
nu recunoasca) datoria publica contractata anterior de catre un alt guvern. Prin repudiere
se intelege refuzul unui stat de a-si onora obligatiile asumate prin contractul de imprumut.
Platile datorate pentru rambursarea datoriei publice, reprezentand ratele scadente
intr-o perioada de un an, dobanzile si comisioanele aferente, inclusiv cheltuielile
ocazionate de plasarea titlurilor de imprumut, formeaza serviciul datoriei publice. Pentru
fiecare tip de datorie publica, interna si externa, exista corespunzator serviciului datoriei
publice interne si serviciul datoriei publice externe.
Rambursarea imprumuturilor contractate de stat se face, dupa caz, din excedentele
bugetului de stat, din imprumuturile de stat pentru refinantarea datoriei publice interne,
precum si din alte resurse stabilite prin dispozitiile legale.
Dobanda aferenta datoriei publice, comisioanele precum si cheltuielile ocazionate
de emisiunea si plasarea titlurilor de credit reprezinta cheltuieli care se prevad in bugetul
de stat.
Gestiunea datoriei publice ridica o problema importanta, si anume aceea a
reducerii sau limitarii datoriei publice care ramane un fenomen costisitor. Dar aceasta
reducere sau limitare a datoriei publice ramane utila pentru a rezolva problema efectelor
de evictiune intr-un mod satisfacator ca si pentru a pastra oportunitatea relansarii intr-o
situatie de recesiune economica.
Principalele consecinte ale cresterii datoriei publice sunt:
1) Cresterea fondurilor disponibile la dispozitia guvernului pentru programele de
cheltuieli publice curente sau de capital.
2) Transferarea resurselor de la sectorul privat la sectorul public al economiei.
3) Cresterea impozitelor pentru rambursarea imprumuturilor si a serviciului
datoriei.
4) Contul balantei de plati, in cazul imprumuturilor externe, imbunatateste
situatia incasarilor in valuta, dar o inrautateste cand incepe plata dobanzilor si
cand trebuie rambursate imprumuturile.

117
 5) In anumite circumstante, inflatia se accelereaza si tot mai multi bani sunt
injectati in economie.
Daca efectul total al imprumutului de stat va fi benefic sau in detrimentul tarii
depinde de scopul indatorarii, realizarea in timp a imprumuturilor, cum sunt folositi banii,
realizarea in timp a cheltuielilor publice si de gestionarea datoriei publice.
Ministerul Finantelor are obligatia de a tine registrul datoriei publice, in care se
evidentiaza situatia datoriei publice in ordine cronologica si are 4 componente:
a. subregistrul datoriei publice guvernamentale directe;
b. subregistrul datoriei publice guvernamentale garantate ;
c. subregistrul datoriei publice locale directe ;
d. subregistrul datoriei publice locale garantate.
De asemenea, Ministerul Finantelor intocmeste anual Contul general al datoriei
publice, anexa la Contul general anual de executie a bugetului de stat, care se transmite
spre aprobare Parlamentului Romaniei. Contul general al datoriei publice cuprinde
Contul general al datoriei publice guvernamentale si Contul general al datoriei publice
locale. Totodata, Ministerul Finantelor intocmeste anual si prezinta Guvernului, spre
aprobare, si Parlamentului, spre informare, Raportul privind datoria publica
guvernamentala, pana cel tarziu la 30 iulie a anului urmator celui de raportare.

14.3. Caracteristici ale datoriei publice externe

Datoria publica externa este mai impovaratoare decat datoria publica interna din
urmatoarele motive:
a) Imprumuturile externe trebuiesc sa fie rambursate, in timp ce
imprumuturile interne pot fi transformate intr-o datorie publica permanenta
(perpetua) sau rambursarea poate fi amanata printr-o conversie intr-un imprumut
pe termen mai lung.
b) Sarcinile privind dobanzile pentru imprumuturile externe sunt
determinate de catre creditor si guvernul nu poate avea control asupra acestuia.
c) O scadere a valorii valutei debitorului pe pietele monetare interne creste
povara platilor de dobanzi si a capitalului rambursat.
d) Platile trebuiesc facute la momentul stabilit de catre creditor si nu la
momentul convenabil debitorului.
e) Lipsa posibilitatii platii, fie a dobanzii, fie a capitalului conduce la
penalitati in sarcina tarii in imposibilitate de plati, ceea ce creaza dificultati pentru
obtinerea unor credite in viitor.
f) Resursele sunt pierdute de catre o tara din moment ce valuta straina va fi
utilizata la plata dobanzii si aceasta inseamna ca aceasta valuta nu este
disponibila pentru a face importuri sau in alte scopuri.
g) Balanta de palti va fi influentata negativ daca sumele obtinute prin
imprumut nu vor fi utilizate pentru cresterea exporturilor sau pentru reducerea
importurilor tarii debitoare.
h) Pierderea de suveranitate este un pret indirect al recurgerii la
imprumuturi externe. In mod obisnuit, existe conditii atasate imprumutului, in
mod special daca el este obtinut de la institutii internationale, cum ar fi Fondul

118
Monetar International, care pot cere unui guvern sa urmeze anumite politici
economice (vezi in acest sens cazul Romaniei).

119