Fum negru, inecacios si dens ca o patura... Flacari de jur imprejurul meu.

Trebuia sa ies sau

ramaneam acolo pe vecie.
M-am indreptat catre fereastra. Era singura mea cale de scapare. Totusi, cu fiecare clipa care
trecea fumul ma sufoca din ce in ce mai tare. Exact inaintea ferestrei o flacara mi-a taiat calea.
Era sfarsitul, dar nu doream sa se tremine asa. Mi-am adunat ultimele ramasite de energie
vitala si am trecut prin flacara. Ultimele lucruri pe care le-am facut inainte sa devin o torta vie
au fost sa deschid fereastra si sa sar prin ea. Stateam la parter asa ca lovitura nu a fost
dureroasa, insa a stins flacarile care imi cuprinsesera trupul.

Am deschis ochii.De doi ani de zile amintirea acelei seri blestemate ma tortura. Imi doream sa se
opreasca.
M-am ridicat din pat si m-am indreptat lenes catre baie. Nu am reusit sa ma calmez decat dupa ce
am simtit raceala picaturilor de apa pe trup. Acesta era singurul lucru din lume care avea darul sa
ma linisteasca.
Ma gandeam ca mi-as fi dorit al naibii de tare sa pot da timpul inapoi.Voiam sa ma intorc in acea
seara si sa ii spun cat de mult il iubesc. Cu aceste doua cuvinte, te iubesc, as vi evitat totul:
scandalul, lovitura, incendiul, cautarile zadarnice, durerea de a sti ca l-am pierdut pe vecie,
cosmarurile zilnice, suferinta...
Dar nu puteam schima nimic din toate acestea. Nu mai aveam inca o sansa desi o meritam din
plin.
Am lovit cu pumnul gresia bleu a baii.
Il voiam inapoi. Desi intotdeauna ma trata ca pe un nimic, desi din cauza lui a izbucnit incendiul,
desi el a ales sa plece, doream sa il am din nou langa mine. Chiar si dupa doi ani de zile imi
lipseau ochii sai, buzele sale, prezenta sa, felul in care vorbea, mergea, ma privea, ma atingea...
Am iesit din dus, m-am imbracat cu primele haine pe care le-am gasit si am plecat catre clinica
de psihiatrie la care eram angajat.
Ajuns acolo m-am asezat pe scaunul negru de piele al biroului asteptand pacientii si dosarele cu
cazurile de care trebuia sa ma ocup.
La scurt timp s-au auzit niste batai in usa maro de lemn.
-Intra, am raspuns usor plictisit.
In incapere si-a facut aparitia un barbat inalt, blond, cu parul lung si pielea de o nuanta atat de
deschisa incat parea a fi alba.
Semana atat de mult cu el... totusi nu putea sa fie aceeasi persoana. El nu ar fi ajuns niciodata
intr-un loc ca acesta. Ii pasa prea putin de tot si de toate ca sa poata innebuni.
- Ia loc pe scaunul acesta, te rog frumos, i-am spus barbatului aratandu-i scaunul negru cu cadru
de metal din fata biroului din lemn de cires la care eram asezat. S-a conformat. Mersul sau mi se
parea atat de familiar. Si totusi, poate ca mintea mea dorea atat de tare sa revada acea persoana
incat cauta trasaturile lui in oricine. Crezusem cu convingere ca trecusem peste perioada asta cu
mult timp in urma, inainte sa ma reapuc de munca. Se pare ca ma inselasem amarnic in privinta
acestui lucru.
O clipa m-am gandit ca ar fi fost bine sa las alt doctor sa se ocupe de acest caz deoarece aveam
sentimentul totul avea sa se complice ireversibil, insa la o a doua analizare nu mi s-a parut etic
sa las balta un pacient doar pentru ca aveam eu anumite presentimente si pareri in legatura cu
persoana sa, pe care, insa, nu o cunosteam inca.
- Deci, care e numele tau si de ce te afli sau crezi tu ca te afli aici? am spus in cele din urma.
Vocea mea era calma si calculata. Nu trebuia sa il las sa simta ca era ceve in neregula cu mine
deoarece asta l-ar fi afectat si pe el.

II Priveam peretele alb din fata mea ,urmarind cu atentie jocul incitant al umbrelor, care
era in plina desfasurare
la acea ora matinala a diminetii . Crengile unui copac bateau usor in geamul intredeschis
al camerei, iar umbrele,
evident, le copiau miscarile...in stanga, apoi in dreapta si din nou in stanga, unduindu-se
si contractandu-se
din nou si din nou, pana am ajuns la concluzia ca o fac doar ca sa ma enerveze pe mine.
Mi-am mutat privirea spre tavan, care, deasemenea, era alb, mult prea alb pentru ochii
mei obositi, asa ca i-am
inchis...dar degeaba. Nici macar asa nu aveam parte de intuneric si in niciun caz de
liniste. Auzeam fiecare
sunet, fiecare fosnet sau scartait de mobila. Am strans ochii si mi-am acoperit urechile cu
palmele, rugandu-ma
ca toata agitatia sa inceteze. Dar a fost mai rau asa .Izolandu-ma de lumea exterioara,
fantasmele au prins viata
, m-au invaluit, hartuindu-mi mintea si sufletul, pana ce au inceput sa sangereze. Apoi i-
am vazut chipul bland si
zambetul calduros cu care ma intampina in fiecare dimineata .Ochii de culoarea
chihlimbarului topit ma priveau
cu atata intensitate incat as fi vrut sa-mi plec privirea ca sa scap de emotiile ce se gaseau
in ei. Mirosul dulceag
al parfumului pe care il folosea si cel specific lui, care reusea sa-mi rascoale simturile,
imi invada narile cu
o brutalitate dulce, facandu-ma sa tresar. Am intins mana spre el, dorind sa-i simt inca o
data pielea, sa-l dezmierd
la fel cum faceam si in zilele noastre bune, dar oricat de aproape ma aflam, nu ajungeam.
Mi-am simtit ochii
umezindu-se si am incercat sa ma apropii mai mult...dar el era departe, pierzandu-se din
nou in intuneric.
De ce m-ai omorat? Nu am vrut decat sa te iubesc, iar tu m-ai omorat...De ce?
Aceasi intrebare...pusa la infinit. Am vrut sa-l prind de mana, sa-l opresc, dar o flacara
imensa mi-a blocat calea
, iar el s-a evaporta, prefacandu-se in cenusa.
Am deschis brusc ochii din care imi curgeau lacrimi si am incercat sa-mi calmez
respiratia si trupul care
tremura puternic .M-am ridicat in sezut si m-am incolacit mainile in jurul picioarelor,
incepand sa ma legan
la fel cum facusera si crengile nu cu mult timp in urma.
-Iarta-ma...iarta-ma, am urlat la peretii goi si reci care imi erau martori. Nu mai vreau!
Ia-ma cu tine!
De ce nu ma iei cu tine? De ce nu ma lasi in pace?
Dar, asa cum se intampla de obicei, nu am primit niciun raspuns. El nu era acolo; nu mai
exista in lumea reala
, ci doar in mintea mea, vesnic asteptandu-ma...
O bataie in usa ma facut sa revin cu picioarele pe pamant. M-am ridicat anevoie de pe
patul tare si
incomod, fix in momentul in care un infirmier a pasit in interiorul sanctuarului meu. Imi
zambi cu acelasi
zambet fals si rece pe care il vedeam in fiecare dimineata si-mi atrase atentia asupra tavii
pe care o avea
in brate. M-am uitat si eu doar ca sa-i fac pe plac si m-am indreptat spre chiuveta micuta
din colt, unde
mi-am privit reflexia in oglinda. Un barbat slab, palid, tras la fata si cu ochii inrositi de la
plans si nesomn
, o biata umbra a ceea ce fusesem odata, ma privi la randul lui. Imi venea sa sparg
oglinda, sperand ca odata
cu ea va disparea si el pe vecie.
-Azi ai programata prima vizita cu domnul doctor, am auzit vocea groasa a celui de langa
mine. Il auzeam
pasii apasati pe podeaua ce scartaia in protest sub greutatea corpului sau, apoi i-am vazut
chipul schimonosit
in oglinda langa al meu. Sper ca te vei comporta frumos si nu vei face o scena, adauga
apoi zambind din nou
spre mine. Stii ce patesc pacientii care nu sunt cuminti.
Normal ca stiam; toata lumea stia .Uneori in miez de noapte auzeam tipetele altor
pacienti care "nu fusesera
cuminti", asa cum spunea el. Majoritatea ma considerau nebun si, poate, chiar asa eram,
avand in vedere ca
ma aflam intr-un loc ca acesta, dar nu eram chiar atat de rup de aceasta lume incat sa nu
pricep amenintarea
voalata din vocea lui. Nu vroiam sa aflu ce le facea celorlalti. Aveam si asa destul de
multe probleme.
L-am privit si am dat din cap in semn ca am inteles, apoi m-am incaltat si l-am urmat pe
colidoarele reci si
austere alea spitalului, colindand cu privirea incaperile, una cat una, observand si
memorand detalii insignifiante.
M-am oprit o data cu el in fata unei usi impunatoare si inchise la culoare.
-Sa nu ma dezamagesti, zise facandu-mi cu ochiul si indepartandu-se fluierand.
Am incercat sa nu bag in seama senzatia de greata pe care mi-o produsese simpla lui
vedere si am batut incet.
O voce placuta imi spusese sa intru, ceea ce am si facut. Am pasit agale si m-am indreptat
spre scaunul pe care
mi-l arata, lunad loc si asteptand. Barbatul ma masura cu o privire curioasa, dar in acelasi
timp plina de interes
profesional. Ciudat, dar nu parea rece, ci binevoitoare ca si cum el ar fi vrut cu adevarat
sa ma ajute.
- Deci, care e numele tau si de ce te afli sau crezi tu ca te afli aici?
L-am privit pentru cateva momente lungi, gandindu-ma daca sa-i raspund sau nu. El nu
ma brusca, ci astepta linistit
ca eu sa-mi formulez raspunsul.
-Takeshi Yakimura, i-am raspuns cu o voce stinsa, privindu-l cu atentia. Pentru o clipa am
avut impresia ca tresare.
S-a incruntat un pic ,apoi si-a trecut mana prin parul blond scurt ,dandu-si la o parte
suvitele care ii cazusera pe ochi.
Trase adanc aer in piept ca si cum ar incerca sa se calmeze si-si intredeschise buzele
frumos conturate, dorind parca
sa zica ceva, dar niciun sunet nu se facu auzit.
In incapere se lasa linistea, pana ce el repeta intrebarea
-Cum ziceam, de ce crezi ca te afli aici? Nu am putut sa nu observ timbrul distinct al
vocii usor tremurande, lucru care
m-a facut sa-mi doresc sa zambesc. Pacat ca uitasem cum...
Uitandu-ma in ochii lui, care semanau atat de mult cu...chihlimbarul topit...lasandu-ma
cuprins de farmecul lor, am raspuns
fara sa ma gandesc prea mult:
-Mi-am ucis iubitul...

Aveam un sentiment ciudat inca de cand intrase in incapere. Imi parea straniu de cunoscut.
Infatisarea, numele... parca era ecoul amintirilor mele inecate in tristete.
Totusi, era imposibil sa fie el. Lui nu i-ar fi pasat atat de mult de o persoana incat sa
innebuneasca din cauza pierderii ei. Spun asta deoarece sunt sigur ca Takeshi nu a comis nici o
crima ci e doar victima durerii pierderii iubitului sau.
Il intelegeam mai bine decat oricine altcineva din intreaga clinica. Stiam ca dragostea este o
otrava letala, care te ucide incet, atat de incet incat simti cum iti pierzi mintile din cauza ei. Eram
si eu pe strada asta si incepeam sa cred ca eram masochist avand in vedere ca nu o parasisem
inca. Dar nu era chiar atat de usor precum parea, nu pentru mine. Eram prea slab: nu puteam da
cu piciorul trecutului, nu ma puteam desparti de amintirea zilelor petrecute impreuna cu el. Nu
voiam sa uit amintirile frumoase, cele urate oricum ma torturau in fiecare noapte.
Cu o sfortare supraomeneasca mi-am oprit sirul gandurilor si m-am intors inapoi la realitate.
1 Takeshi, eu sunt convins ca tu nu ai omorat pe nimeni. Tot ce s-a intamplat a fost doar un
accident nefericit de care tu chiar nu esti vinovat, am spus pe un ton mai putin profesional
decat mi-as fi dorit.
Si-a intors brusc capul, permitandu-mi sa vad lacrimile cristaline in care erau scaldati
frumosii sai ochi de culoarea castanei.
Pentru o clipa mi s-a parut ca un fulger m-a spintecat in doua jumatati perfect egale. Ochii sai
tristi pareau atat de departe de mine...cufundati in propria lor lume intunecata si plina de
suferinta. Toata etica mea a fost mototolita si aruncata la cosul de gunoi precum o hartie
nefolositoare. Ar fi trebuit sa imi ascult presentimentul ce imi spusese sa il trimit la alt
doctor, unul care nu era um pic nebun. Totusi, acum era mult prea tarziu si nu mai avea nici
un rost.
M-am ridicat incet de pe scaun si m-am indreptat cu pasi mici spre el. Un mic ungher din
coltul meu urla disperat sa ma opresc in acel loc, insa era atat de mic incat nu i-am acordat
atentie. Dupa doi ani de autocontrol mi se intampla exact acelasi lucru: imi pierdeam ratiunea
si imi uitam toate principiile. Ajuns in fata sa m-am asezat pe vine pentru a sta aproape la
acelasi nivel cu el. Mi-am asezat palmele pe genunchii sai si l-am privit asa cum nu mai
privisem decat o singura persoana in viata mea. Chiar nu mai stiam ce se intamplase cu mine.
Corpul era al meu dar mintea care il controla imi era straina.
- Nu ai vrea sa iesi din rahatul asta de spital nenorocit? Arati de parca ai petrecut ultimii patru
ani intr-o inchisoare de maxima securitate. Haide in curte, acolo nu mai e mirosul asta
nesanotos. O sa iti faca bine. Si, in plus, acolo o sa imi poti spune ce s-a intamplat cu tine. Ce
zici?
Nu mi-a raspuns. Mi-am folosit toata forta fizica de care dispuneam in acel moment si l-am
ridicat de pe scaunul negru din fata biroului, iar apoi l-am tarait pe coridoarele ca un labirint
ale spitalului. M-am gandit ca parea o stafie. O persoana care, desi se afla aici, in spatiul
nostru, nu era in locul in care trebuia, nu mai apartinea acestei lumi.
Unul dintre infirmieri se uita ciudat vazand cum il trag dupa mine si ma intrebam de ce.
Intotdeauna angajatii acestei clinici mi se parusera niste persoane de-a dreptul dubioase insa,
de regula, nu imi bateam capul cu asta mai mult de cinci secunde.
Cand am iesit afara, in curtea spatioasa, ochii mei au fost deranjati de diferenta mare de
lumina. L-am asezat pe Takeshi pe prima banca pe care am zarit-o, iar apoi am luat si eu loc
langa el.
- Deci, care este povestea ta? am intrebat zambind bland.

Privirea lui ma hipnotizase, iar eu vorbisem fara sa-mi dau seama. Mi-am plecat ochii
si am tras adanc aer in piept incercand sa ma reculeg, dar toate eforturile mele au fost in van,
caci el s-a apropiat de mine, incercand sa ma consoleze. In minte mi se invarteau cuvintele
sale: "accident nefericit", "nu esti vinovat" din nou si din nou pana ce se contopira, se dilatara
si, intr-un final disparura. Dar in locul lor a aparut din nou el cu un zambet zugravit pe chipul
palid."Nu are dreptate. Doar tu stii adevarul...doar tu stii ceea ce mi-ai facut". Am incercat
sa inlatur imagine lui de la mine din cap si am facut greseala de a-mi ridica ochii spre
doctorul care ma analiza. Ochi de chihlimbar...atat de cunoscuti si totusi care nu ii apartineau
persoanei iubite, ci unui strain." De ce imi faci asta? De ce trebuie sa aiba ochii tai?" am
gandit in speranta ca el ma auzea.
Nu am primit niciun raspuns, dar, de altfel, nici nu asteptam vreo unul. L-am vazut pe doctor
cum se apropie si mai mult de mine, atat de mult incat puteam sa-i simt mirosul parfumului
discret. Ii vedeam buzele cum se misca si am ghicit ca ma intreba ceva, dar nu intelegeam
nimic.Era secat de puteri si de voiinta de a lupta cu letargia.
M-a tras dupa el afara din birou, apoi pe holurile alea lungi interminabile, pana ce o lumina
puternica ma izbit drept in moalele capului, facandu-ma sa inchid ochii. Mirosul de aer
proaspat si de trandafiri imi inunda narile care il sorbeau cu neasat. Curios mi-am lasat
privirea sa cutreiere imprejurimile, dandu-mi seama ca ma aflam in curte pe o banca, iar el
statea lanag mine.
- Deci, care este povestea ta?
Intrebarea lui m-a facut sa ies din starea de visare si sa aterizez fix in mijlocul realitatii.
Stiu ca incerca sa ma ajute si intr-un fel simteam nevoie sa ma destainui, dar in acelasi timp
stiam ca nu am niciun drept sa o fac. Criminalilor nu trebuie sa li se arate mila sau
bunavointa.
-Te vei simti mai bine daca imi vei spune, continua el pe acelasi ton.
Nu vroiam sa ma simt bine. Nu meritam sa ma simt bine. Meritam sa fiu lasat aici sa
putrezesc, sa ma chinui la nesfarsit bantuit de fantasma lui si de proprii mei demoni.
Am oftat din adancul sufletului si m-am rezemat de spatarul bancii.
-Ii placeau ultimile luni din primavara, pentru ca atunci infloreau ciresii. Obisnuia sa-mi
aduca acasa cate o ramura inflorita pe care o punea intr-o vaza micuta si albastra de pe
frigider.
Am lasat marea amintirilor sa ma inghita, sa-mi umple plamanii de trairi de mult trecute. Cat
caz faceam eu pentru ramurica aia nenorocita. Ii certam de fiecare data cand o aducea,
zicandu-i ca o data ce se vor scutura florile, se va face mizerie. Fusesem prea egoist ca sa
recunosc ca, defapt, imi placea. De fiecare data ii spuneam s-o arunce, am continuat eu cu
acelasi ton. Niciodata nu i-am spus cat de mult asteptam crenguta aia, cat de mult mi-o
doream. Era darul lui pentru mine, un dar pe care nu am stiu sa-l apreciez.
Am vazut cu coada ochiului cu trupul celui de langa mine se incorda pentru un scurt moment,
ca si cum ar fi reactionat inconstient la ceea ce eu zisesem. Nu se uita la mine, ci la copacii ce
margineau una dintre multele alei.
-Continua, te rog.Vocea lui avea o tonalitate placuta, joasa care ma relaxa.
-Isi lasa papucii in mijlocul casei si hainele le arunca pe unde apuca.Trebuia sa fiu tot timpul
atent sa nu ma impiedic in ele.La papucul drept avea siret negru, iar la cel stang un siret rosu.
Niciodata nu am inteles de ce. Nu stia sa gateasca, era incapatanat si uneori prea sensibil la
vorbele mele. Am inspirat aerul inmiresmat delectandu-ma cu acest deliciu, apoi am
continuat. Dar l-am iubit. L-am iubit mai mult decat credeam vreodata ca este posibil si il
iubesc si acum. M-am uitat la barbatul de langa mine hotarat, la fel cum faceam odata si
pentru prima oara in ultimii doi ani am zambit .Dar eu l-am omorat.
-A fost un simplu accident, zise cu incapatanre pentru a nu stiu cata oara si se apropie mai
mult de mine, mana s-a atingandu-se usor de a mea.Un fior mi-a strabatul corpul ca un soc
electric, trezindu-mi si mai multe amintiri. Nu te poti invinui la nesfarsit, continua el.
Mi-am incordat falcile, incercand sa rezist tentatiei de a urla.
-Te inseli...a fost vina mea.Vocea incepuse sa-mi tremure pe masura ce viziuni vechi imi
intunecau ratiunea.Eu am aruncat tigara, eu...eu l-am lovit si am plecat.Totul ardea...cenusa,
fum...nu a mai ramas nimic.Corpul incepu sa-mi tremure incontrolabil traind din nou
senzatiile din acea noapte.I-am simtit mana pe umarul meu, poate in semn de consolare, lucru
care m-a facut sa ma ridic in picioare. Nu vreau sa ma ajuti! am urlat eu cu ochii in lacrimi.
Din vina mea...doar din vina mea Takenaga a murit.Eu il omorasem cu mult inainte sa o faca
incendiul cu gelozia mea, cu comportamentul meu, cu tot ceea ce faceam. Eu sunt singurul
vinovat...

Eram ravasit. Nu mai intelegeam nimic. Lumea mea era intoarsa la o suta optzeci de grade.
El era in fata mea. De cate ori ma rugasem sa se intample asta... Si totusi nu dorisem sa se
petreaca totul in acest mod. Nu cu el internat intr-o clinica de psihiatrie si nu cu mine care, ei
bine...nu mai aratam ca si cum as fi fost eu. Fata mea a fost obtinuta in urma nenumaratelor
operatii pe care le-am facut dupa acel incendiu. Parul, odinioara de culoarea castanei
salbatice era acum blond, foarte blond. Uneori ma gandeam ca arata precum petalele de
floarea soarelui. Si totusi o parte din mine se simtea mult mai bine decat dicta acea situatie.
Trebuia sa admit ca eram fericit stiind ca m-a iubit si ma iubea mai mult decat pe oricine
altcineva. Pentru prima oara in ultimii doi ani ma simteam din nou special.
 Mi-am trecut mana prin par si am zambit. Cerusem in genunghi o sansa si, desi parea de-a
dreptul bizar, aceasta mi se indeplinise. Trebuia sa profit de pe urma ei. La urma urmei era
spre binele amandurora.
- Si totusi, daca a scapat? Nu te-ai gandit vreodata ca Takenaga a scapat?
S-a uitat la mine ca si cum eu as fi fost cel nebun.
- Nu avea cum sa scape, a raspuns cu o voce sfarsita.
-Totusi, de ce nu admiti aceasta posibilitate?
- Tu nu intelegi nimic, nu ai fost acolo! Totul, totul era cenusa, CENUSA! a urlat incepand
mai apoi sa planga.
Ceea ce nu stia era ca eu chiar fusesem acolo si scapasem cu viata si il cautasem luni intregi,
insa parca se ascunsese intr-o gaura de sarpe. Toate cautarile mele fusesera zadarnice.
- In regula, imi pare rau. Nu ar fi trebuit sa spun ce am zis. Ai dreptate, nu am fost acolo,
nu am vazut ce ai vazut tu, nu am trait ce ai trait tu. Nu am nici un drept sa iti vorbesc ca
si cum as sti cel putin la fel de bine ca tine despre ce este vorba. Iarta-ma. Imi pare sincer
rau, i-m spus pe un ton bland.
Nu m-a bagat in seama insa. Era din nou cufundat in lumea lui. Trebuia sa il scot cumva de
acolo!
Am inceput sa ii mangai obrajii asa cum obisnuiam sa fac noaptea tarziu in timp ce dormea. Am
fost foarte surprins sa observ ca pielea lui era inca la fel de fina ca inainte.
Mi-a aruncat o privire intrebatoare.
- Sssssss, totul e bine acum, i-am spus zambind.
A inchis ochii si s-a lasat prada atingerilor mele blande. Era atat de frumos si de...inocent. Imi era
aproape imposibil sa ma autocontrolez. Doream sa il mangai, sa il tin in brate, sa il sarut, sa ii
spun ca sunt eu si ca il iubesc. Voiam sa stie ca il cautasem si ca nu il invinovateam penru nimic.
Totusi, nu puteam face asta, nu acum. Era inca mult prea devreme. Trebuia sa mai astept ceva
vreme pana ii puteam zice adevarul. Inca nu era pregatit sa il afle. Nu l-ar fi crezut. Ar fi sfarsit
facand o prostie imensa mai mult ca sigur.
Desi era foarte greu si dureros pentru mine trebuia sa am rabdare. O singura clipa de neatentie, o
vorba necugetata si puteam sa imi iau adio de la el pentru tot restul vietii.
Trebuia sa ma port ca un doctor, dar mult mai bland, facandu-l astfel sa capete incredere in mine.
- Ce-ai zice sa ne plimbam? Daca nu vrei sa imi povestesti e in regula. O s-o faci cand vei
fi pregatit. Avem mult timp la dispozitie. Eu nu pot sa te oblig sa faci ceva impotriva
vointei tale.
A deschis ochii uitandu-se la mine ca si cum as fi fost primul om pe care il vedea dupa o lunga
perioada de stat in salbaticie. Il intelegeam, ceilalti doctori nu erau prietenosi. De fapt, nu erau
nici prea placuti la vedere. Se purtau cu pacientii ca si cum ar fi fost animale, nu oameni care au
o disperata nevoie de ajutor.
M-am ridicat de pe banca si i-am facut semn sa ma urmeze. M-a ascultat fara sa schiteze nici o
expresie. Ne plimbam amandoi prin curtea plina de flori. Ii spuneam despre ce se mai intamplase
in ultimul timp in lume. Ii povesteam istoria acestui spital, a curtii sale, desi eram ferm convins
ca nu imi acorda nici cea mai mica urma de atentie. Totusi trebuia sa continui sa incerc sa ii abat
gandul de la...ei bine, de la mine cel mort.
Parea un fel de misiune imposibila insa eu continuam sa sper.
M-am aplecat si am cules un trandafir de un rosu sangeriu.
- Trandafirii nu sunt florile mele preferate, dar ma bucur ca macar sunt flori aici, am spus
mangaind petalele trandafirului cu degetele mainii drepte. Dupa parerea mea si-au pierdut toata
frumusetea datorita comercializarii in masa. Toata traba asta cu florile dragostei mi se pare o
mare tampenie. Dragostea nu are o paleta atat de restransa de forme, culori si mirosuri. Nu, ea
poate fi rozalie ca o floare de cires sau rosie ca o lalaea, cu miros dulce de vanilie sau intepator
de nucsoara, depinde de persoana. Penru mine ar avea aroma cafelei, culoarea cerului si
forma...cred ca ar avea forma unui fluture. Dar pentru tine? am intrebat aruncand trandafirul.
- Pentru mine avea mirosul moscului, culoarea chihlimbarului topit si forma unei flori de cires, a
raspuns lasandu-si capul in jos.
Nu doream sa continui discutia pe tema raspunsului sau deoarece asta ar fi insemnat ca el sa se
inchida din nou in lumea gandurilor sale intunecoase, lucru pe care il evitam.
- Vezi, ti-am spus ca fiecare interpreteaza dragostea diferit. Si nu e vorba numai de ea ci despre
toate sentimentele. Ele sunt unice prin simplul fapt ca sunt ale noastre. Nimeni nu ni le poate
judeca pentru ca nimeni nu e noi. Daca toti am gandi la fel toate astea nu ar mai avea nici un rost.
Dar asa totul capata un sens: gelozia se naste din dragoste, ura din gelozie, teama din ura si tot
asa. Durerea vine cand trebuie sa iti iei ramas bun. Fiecare lucru rau are macar cate o o parte
buna. Tot ce trebuie sa faci e sa o cauti. Cand o s-o gasesti iti vei da seama ca tot ce ti-am spus
acum e perfect adevatat. Crede-ma eu chiar am trecut prin asta.

Era un idealist.Asta a fost primul lucru la care m-am gandit din momentul in care a inceput sa-mi
insire istoria spitalului.El facea toate astea din dorinta de a-i ajuta pe altii,nu pentru bani si in
niciun caz pentru faima.Nu mai existau prea multi oameni ca el,care sa puna accent nu pe forma
lucrurilor,nu pe ceea ce exista la suprafata,ci pe fond,pe profunzime,pe adevar.Era ca un pestisor
prins intr-un ocean plin de rechini.M-am uitat la trandafirul pe care l-a aruncat in urma cu cateva
momente si l-am cules din iarba,ascultandu-i in continuare cuvintele.
-Nu sunt de acord cu tine,i-am zis dupa ce a terminat de vorbit.S-a intors si m-a privit
surprins,asteptand sa continui.Nu si-a pierdut frumusetea si n si-o va pierde niciodata.Frumusetea
trandafirului nu este data de faptul ca el este comercializat,ci a fost comercializat pentru ca este
frumos.Face parte din identitatea lui,deci nu ai cum sa inlaturi o astfel de caracteristica.
-Frumusetea e relativa...pana la urma conteaza perceptia fiecaruia,zise el ridicand din umeri.
-Ei nu reprezinta sentimentul dragostei,ci omul in sine.Uita-te un pic.S-a apropiat de mine si a
privit mai atent floarea de la mine in mana.Cu totii aveam spini,dar daca stii sa treci de ei,ajungi
sa vezi petalele si sa simti mirosul florii,i-am zis ducandu-i floarea la nas ca sa-i simta mireasma.
-Nu m-am gandit la trandafir in felul acesta,zise zambind spre mine.Trebuie sa recunosc ca
analogia asta are logica.
Ma simteam ciudat,vorbind cu cineva in mod normal,spunandu-mi parerea,care,de data asta,chiar
fusese acceptata.Era ca si cum as fi un om sanatosl,fara probleme,un om liber si nu unul inchis
intr-un spital de psihiatrie.
-Pastreaz-o,i-am zis,dandu-i floarea.Pune-o in apa ca ar fi pacat sa se ofileasca.
A luat-o si a mormait un multumesc cu o voce tremuranda,ferindu-si privirea de a mea ca si cum
ar fi rusinat.
Pentru un moment am uitat unde sunt si cu cine stau de vorba si,poate din instinct sau din pura
nebunie mi-am trecut mana prin parul sau zburlindu-i firele si asa rebele.Erau atat de catifelate la
atingere incat am lungit un pic momentul,dandu-i la o parte bretonul de pe fata.Asa ii faceam lui
cand vroiam sa-l consolez sau pur si simplu sa-i captez atentia.
Cand si-a ridicat privirea,profunzimea acelor ochi m-a socat.Erau usor umezi,dar in acelasi timp
calzi si binevoitori.Simteam ca vede prin mine,ca are puterea de a ma dezbina si a ma reconstitui
la loc,doar prin puterea acelor ochi.
-Imi pare rau,am zis dandu-ma un pas inapoi si lasandu-mi mana sa cada langa corp.
S-a apropiat de mine,dorind parca sa-mi zica ceva,dar exact in momentul acela
Raito,infirmierul,de mai devreme,a aparut si s-a pus intre noi.
-Domnule doctor,sunteti bine?intreba el cu o voce falsa,plina de asa-zisa preocupare.Am auzit
niste urlete si pe cand am ajuns el,zise aratand spre mine,avea mana ridicata si m-am gandit...
-Nu s-a intamplat nimic,i-o taie din scurt doctorul,spre surprinderea mea.Sunt perfect capabil sa
tin o sedinta cu unul dintre pacientii mei.
-Stiu asta si imi cer scuze ca insist,dar acest pacient este periculos.Pare linistit,dar are
antecedente violente.
-Nu cred ca esti in masura sa apreciezi daca un pacient este sau nu periculos.Asta e treaba
doctorului si,in caz ca nu ma insel,eu sunt doctorul aici.
Am ramas placut surprins de tonul ferm pe care il adoptase si de curajul cu care se impotrivea
rationamentului lui Raito.Dupa felul in care se comporta si privirea cu care il tintuia pe infirmier
am ghicit ca nu stia nimic despre ce "patesc pacientii care nu-s cuminti".L-am judecat
corect:chiar era un idealist.
Raito s-a apropiat de mine si,intr-o fractiune de secunda,mi-a prins mana intr-o stransoare atat de
puternica incat eram sigur ca mi-am auzit oasele pocnind.
-Cred ca ar fi mai bine sa-l duc inapoi in camera,a zis pe un ton placut.Au trecut deja doua ore de
cand este aici,cu dumneavoastra si nu si-a luat inca pastilele.Mi-am inclestat falcile ca sa nu urlu
atat din cauza durerii, cat si a frustrarii.Imi baga pastilele alea pe gat din prima zi pe care am
petrecut-o aici si nu pot spune ca mi-au facut bine.Ba mai mult,ma faceau sa ma simt din ce in ce
mai rau.Dar,chiar si asa nu am zis nimic.Nu aveam nicun drept sa o fac.Consideram asta ca o
mica parte din pedepsa pe care o meritam.
-Bine,fie,zise intr-un final doctorul dupa ce ma analiza un pic.Mi-am ferit privirea de lui,fiindu-
mi frica sa nu ghiceasca ce ganduri imi trec acum prin cap.Dar maine vreau sa-l aduci la aceeasi
ora la mine in birou.
-Am inteles domnule doctor.Hai sa mergem.Ma impinse un pic,facandu-ma sa ma dezechilibrez
si sa cad in iarba umeda.Ce s-a intamplat Yakimura?Ai probleme cu echilibrul mai nou?tonul era
soptit asa ca numai eu auzisem replica.Nu prea ai fost cuminte azi,spuse ranjind spre mine si
uitandu-se jos,unde se imprastiara o multitudine de bucatele de hartie.Neintelegand ce i se pare
atat de amuzant m-am uitat si eu,dar ar fi fost mai bine daca nu o faceam.Corpul incepu sa-mi
tremure,iar sangele imi clocotea in vene.Nu erau simple hartii pe jos,ci bucatele dintr-o
poza.Poza mea.SINGURA mea amintire pe care o mai aveam cu Takenaga...si acum era distrusa.
-Ti-am zis sa-l duci in camera,nu sa-l tarasti pana acolo,am auzit vocea doctorului,dar parea la
departare de cateva mile.Simteam cu totul dispare din jurul
meu,sunete,imagini,persoane...inafara de Raito.Pentru prima oara in viata mea chiar aveam
dorinta de a ucide pe cineva.
-Cum ai indraznit?am zis pe un ton marait,provocator,inca cu privirea in pamant.
-Takeshi calmeaza-te...
-CUM AI INDRAZNIT?am urlat,netinand cont de interventia doctorului.Mi-am smucit mana din
stransoare,spre surprinderea amandurora,si l-am prins de gulerul camasii,stragand cu
putere,dorind sa-l las fara aer,sa-l vad sufocandu-se.ESTI UN NIMIC.Mi-am strans mana drepta
in pumn si l-am lovit cu toata forta de care dispuneam,facandu-l sa se impleticeasca un pic, apoi
sa cada pe spate,scuipand sange.
Dar nu eram multumit,nu inca,cel putin.Chiar vroiam sa-l omor.
M-am indreptat spre el cu pasi hotarati si cu un zambet sinistru pe fata.M-am apropiat si l-am
privit de sus ca pe o insecta ce trebuia strivita si am vrut sa-l lovesc din nou,dar fix in momentul
in care ma pregateam sa ridic pentru a doua oara mana,doctorul s-a pus in fata mea,blocandu-mi
calea.
-Opreste-te!Nu ai niciun drept sa-l lovesti.Ochi de culoarea chihlimabrului topit ma priveau cu
neincredere,hotarare,dar si frica.Nu te voi lasa sa-l ranesti!Vocea ii tremura,dar nu se dadu din
calea mea.Simteam cum privirea lui imi faramiteaza sufletul in mii de fragmente care se lasa
purtate de vant.Nu vroiam sa vad acea privire,acea frica...Le cunosteam mult prea bine,caci le
vedeam adesea in cosmarurile mele.Aceeasi privire o avuse el in urma cu doi ani,cand mi-am
pierdut cumpatul si l-am lovit.
Am facut un pas in spate,indepartandu-ma de el...
-Imi pare rau...eu...nu mai puteam continua.Corpul mi-a fot strabatut de un fior rece,facandu-ma
sa tresar.Vroiam sa fug,dar picioarele imi tremurau atat de tare incat nu credeam ca voi reusi.
Apoi am simti o impunsatura in zona gatului si o caldura ciudata se raspandi in tot corpul.Lumea
a inceput sa se invarta in jurul meu,imaginile se pierdeau in alte imagini,din ce in ce mai
neclare,pana cand totul a fost cuprins de intuneric.Auzeam vocile difuze ale unor infirmieri,am
presupus eu,dar si ele disparura in intuneric.

VII Nu intelegeam ce-l apucase de reactionase asa.Era ciudat. Ceva nu se potrivea iar eu nu
pricepeam ce. O piesa lipsea din puzzel. Trebuia sa o gasesc si...niste bucatele de hartie ce
stateau dezordonate in iarba mi-au atras atentia. Observandu-le am realizat ca erau bucati dintr-o
poza rupta. Nu a durat mult pana sa-mi dau seama ca era o poza cu noi. Imi aduceam perfect
aminte ziua in care am facut-o. Eram la o petrecere si din lipsa de activitate ne-am apucat sa
facem poze.Si totusi... Revenind la recenta mea descoperire intelesesem ce-l scosese din minti pe
Takeshi.Imi venea sa-l omor pe acel asistent insa gandurile criminale mi-au disparut in momentul
in care mi-am dat seama ca in momentul in care eu imi doream sa il ucid el ii putea face rau lui
Takeshi.
Am fugit repede la mine in birou si am inceput sa verific dosarul “noului meu pacient”.
Banuielile mi-au fost adeverite. La plangera lui Raito cum ca pacientul este “deosebit de agresiv”
lui Takeshi i s-a schimbat medicamentatia. Noile pastile ii faceau mai mult rau decat bine.
GAndindu-ma la aceasta situatie nu am realizat ca ajunsesem chiar la salonul lui.
Era linistit, dormea. Era cufundat intr-un somn fara vise datorat tranchilizantului ce ii fusese
administrat din cauza iesirii violente pe care i-o provocase acea scarba-nenorocita-taratura-buna
de nimic de Raito. Cateva suvite dormitau lenese pe frumosul sau chip, parca sculptat in
marmura.
Nu ma saturam sa il privesc . Imi lipsise atat de mult.Un coltisor al mintii mele inca imi spunea
ca nimic din toate acestea nu este real.Totusi, daca traiam intr-un vis nu doream sa ma
trezesc...nu atat de curand.
M-am asezat pe scaunul de langa fereastra, privindu-l in continuare pe Takeshi.
Imi venea sa strig, sa-i spun cine sunt, sa-l fac sa inteleaga ca nu a pierdut nimic si ca trebuie sa
isi revine pentru ca am mare nevoie de el, la fel cum am avut intotdeauna.Trebuia sa ma
multumesc insa cu faptul ca il vedeam zilnic, ca ii puteam vorbi...Chiar daca un zid inalt si gros
ne despartea, puteam spera ca intr-o zi voi putea sa il distrug asa cum cea mai mica adiere
distruge un castel din carti de joc. Si totusi...nimic din ceea ce se intampla nu era in favoarea
mea, chiar deloc. Dar trebuia sa raman tare, sa ma chinui din ce in ce mai mult, sa depun atata
pasiune si atata incredere cata trebuia acestei munci de...titan. Trebuia...si puteam cu usurinta sa
fac asta... sa sacrific orice. In cazuri de genul, se ajunge deobicei la o situatie de genul “totul sau
nimic”, si daca pentru a avea totul –reprezentat in cazul de fata prin Takeshi- trebuia sa dau totul,
nu aveam de ce sa ma sfiesc.
Incet-incet, oboseala fizica si psihica acumulata in ultima saptamana a inceput sa-si spuna
cuvantul. Imi simteam pleoapele ca de plumb si stiam ca se vor inchide curand, insa ma
impotriveam cu toata puterea care imi mai ramasese in trup acestui lucru. Sub nici o forma nu
trebuia sa adorm...nu aici...nu aucum...Si totusi...

Probabil daca as fi fost calcat de o masina,tarat in jurul unei cetati,lovit in cap,batut si lasat
undeva atarnat nu m-as fi simtit asa cum ma simt acum.Chiar aveam impresia ca,daca as incerca
sa ma ridic,capul mi-ar pica de pe umeri si s-ar rostogolii pana in partea opusa a camerei.Am
deschis ochii incet,injurand in gand ameteala si raul de la stomac si incercand sa-mi focalizez
privirea intr-un punct anume.Dar nu am vazut decat alb...foarte mult alb.Niciodata nu am inteles
de ce in spitalele acestea totul era alb,pana si hainele pe care eram obligati sa le purtam.Oare
nimeni nu intelegea ca aceasta culoare sau mai bine zis nonculoare te innebunea.Sau era doar o
strategie prin care se asigurau ca,daca nu esti nebun cand ajungi aici,sigur iti vei pierde mintile
pe parcurs.
Imi simteam corpul moale,ca de plastelina,fara pic de vlaga,dar mintea imi era ceva mai
limpede.M-am ridicat in sezut si mi-am trecut mainile prin parul ce imi era ciufulit,dar cand am
ajuns la baza fruntii o durere imi segeta capul facandu-ma sa stramb din nas.Dar si durerea era
buna la ceva:ma ajutat sa-mi aduc aminte ce s-a intamplat...amintirile ma invaluira una dupa
alta,unele usor alte cu o brutalitate ce m-a facut sa-mi inchid ochii.Intr-un moment totul devnise
limpede:plimbarea din curtea spitalului,discutia cu noul meu doctor,Raito si...iesirea pe care o
avusesem.Am oftat si mi-am redeschis ochii,lasandu-mi privirea sa cutreiere incaperea
micuta.Totul era la fel,inafara de...am tresarit si m-am apropiat de scaunul din coltul opus al
camerei,uitand pe moment de propria mea durere.Acolo dormea el,cu capul cazut intr-o parte si
cu gura usor deschisa.M-am trezit uitandu-ma cu interesa la pielea lui alba,la parul scurt de
culoarea florii-soarelui care ii acoperea ochii,la pieptul sau ce se ridica si cobora in ritmul
respiratiei linistite.Mi-am ridicat mana si i-am atins obrazul,la incput ezitand,dar pe masura ce i-
am simtit pielea de matase,am continuat sa-l dezmierd,nemaiputandu-ma abtine.
S-a foit un pic si a ofta in somn,pe buze aparandu-i un zambet inocent.Oare de cat timp statea
aici?Si ce cauta el aici?Pana la urma nu avea nicio treaba cu mine.De ce ii pasa atat de mult incat
sa ramana cu mine.De ce ii pasa de un criminal?
Nu intelegeam ce se intampla cu mine...de ce ma simteam atras de el ca de un magnet.Parca toate
simturile mele o luara razna in momentul in care l-am atins,iar corpul meu nu mai parea al
meu,ci doar o simpla marioneta condusa de instincte.Probabil din cauza medicamentelor ma
simteam asa...sigur din cauza lor.Altfel cum as putea explica dorinta de a-l atinge,de a-l strange
in brate,de a-mi trece degetele prin parul sau.Sufletul ma durea,de parca acum fusese inundat de
sentimente si nevoi de mult uitate.Si,cu toate ca mintea mea se impotrivea cu desavarsire,inima
imi soptea sa continui.
Incet si-a deschis ochii si m-a privit confuz timp de cateva momente,apoi a clipit de cateva ori si
a tresarit cand si-a dat seama ca il mangaiam.M-am indepartat ca ars si m-am lipit cu spatele de
peretele opus,inca privindu-l curios.Oare ce reactie va avea acum?
-Takeshi...zise cu o voce somnoroasa,frecandu-se la ochi si cascand,esti bine?Cum te simti?
Probabil ar fi vrut sa se apropie de mine,dar ramase pe loc,privindu-ma intrebator.
Mi-am ferit ochii de ai sai,uitandu-ma in orice alta parte decat la el nu.Imi era rusine ca fusese
martor la iesirea mea.Nu,nu imi parea rau ca l-am lovit pe Raito.Nu regretam actiunile mele,ci
doar faptul ca el fusese acolo sa vada bestia din mine.
-Sunt bine...cred.
Auzindu-mi tonul tremurand venii spre mine cu pasi mici,calculati si imi facu semn sa ma asez
pe pat,lucru pe care l-am facut fara sa comentez.Scoase din buzunar ceva ce parea a semana cu
un stilou,dar un pic mai gros si imi zambi incurajator.
-Stai linistit.Vreau doar sa verific ceva,zise si apasa pe un capat al obiectului.O lumina puternica
se aprinse in capatul celalalt,pe care mi-o baga numaidecat in ochii,prima data in dreptul,apoi in
stangul.Se incrunta si ofta,parca enervat de ceea ce vazuse.Esti ametit?Te doare ceva?Se aseza pe
pat langa mine si astepta linistit ca eu sa raspund.
-Un pic...am impresia ca totul se invarte cu mine,dar acum e mai bine ca la inceput.
-De obicei te simti asa dupa ce iti fac infirmierii injectiile sau iti dau medicamentele?zise pe un
ton serios privindu-ma drept in ochi.
-Da.Nu minteam chiar deloc.De la prima administrare ma simtisem rau,dar niciodata pana atunci
nu spusesem nimic.
-Nici nu-i de mirare,avand in vedere ce porcarii ti-au bagat pe gat!Se ridica si incepu sa masoare
camera in lung si-n lat cu pasi apasati,parca razbunandu-se pe podele.Ti-am schimbat
medicamentatia.Ce ai luat pana acum ti-a facut mai mult rau decat bine.Daca nu erai nebun cand
ai ajuns aici,ajungeai intr-un final in stadiul acela.
Nu intelegeam de ce este atat de nervos.Mie cel putin nu-mi pasa.Nu conta atat mult daca eram
sau nu nebun.Inca mai credeam ca asta era o parte din pedeapsa pe care o meritam pentru tot
ceea ce facusem.
-Imi pare rau,i-am zis intr-un final.
-Pentru ce?s-a intors surprins de tentativa mea de a-mi cere scuze.
-Pentru ca mi-ai vazut si partea mai putin placuta.Nu stiam ce altceva mai puteam sa zic asa ca
am tacut,dar, spre surprinderea mea,nu s-a uitat urat la mine,ci mi-a zambit.
-Nu trebuie sa-ti ceri scuze.Stiu ce a facut Raito.A meritat-o din plin,dar,chiar si asa,nu puteam sa
te las sa-l lovesti in continuare.Nu aici,cel putin.
S-a apropiat de mine si mi-a acoperit mana cu mana sa.Era calda.Mie imi pare rau pentru
amintirea ta,zise cu o voce trista,dar tine minte,continua el pe acelasi ton,el va trai tot timpul in
inima ta.Nu ai cum sa perzi ceea ce ati avut impreuna.
Nu am avut o replica la vorbele sale.Am schimbat subiectul:
-De ce ai ramas aici,cu mine?
-Pentru ca eram ingrijorat.Nu stiam cum vei reactiona la medicament.
-Nu trebuia sa ramai aici!Nu trebuia sa-ti lasi garda jos si sa adormi!M-am ridicat de pe pat si m-
am incruntat la el.Daca ma trezeam si iti faceam ceva?Daca te raneam?Tu ar trebui sa stii ca nu
sunt inchis aici degeaba!
Se ridica la randul sau si facuse poate singurul lucru la care eu nu ma asteptam:isi trecu bratele in
jurul meu si ma stranse cu putere.Am incremenit,cu adevarat surprins si nestiind cum sa
reactionez.
-Nu mi-ai fi facut nimic,zise cu o voce sigura.Stiu asta si cred ca o stii si tu.
Am renuntat la a ma mai impotrivii si mi-am lasat bratele sa se odihneasca de spatele
sau,inhaland in acelasi timp mirosul sau imbatator.De ce avea atata incredere in mine?

IX. Intotdeauna cand eram in preajma lui imi pierdeam orice urma de control. Era gresit si ma
baga in probleme, dar pur si simplu nu ma puteam abtine. Era ca si cum o forta invizibila -un fel
de magnetism - ma tragea catre el. Oricat as fi incercat nu reusam sa ma opun. Nu reusisem sa
ajung la performanta asta niciodata. Chiar si atunci cand incepea sa urle la mine fara motiv, eu
eram cel care vene si isi cerea scuze. Pur si simplu nu ma puteam indeparta de el...Totusi, ca sa
fiu sincer niciodata nu am vrut cu adevarat sa ma indepartez de el. Desi de multe ori mi se parea
ca e nedreapt cu mine si ma gandeam ca ar trebui sa plec si sa ma ocup de viata mea, care era
lasata mereu pe locul doi datorita faptului ca fericirea lui ocupa primul loc, pur si simplu ceva ma
oprea din drum. La inceput a fost un sentiment de singuratate. Era singura persoana care ma
acceptase exact asa cum eram, fara nici o masca. Totusi, nu dupa mult timp acest sentiment s-a
transformat in altceva, ceva mai mult decat am crezut vreodata ca ar putea sa fie. Inca de la
inceput am lasat acel sentiment nou sa salasluiasca in sufletul meu. Nu am incercat deloc sa lupt
cu el, sa il resping, sa il ignor sau sa incerc sa-l fac sa dispara. Nu am facut asta pentru ca imi
placea mult prea mult. Si acum, dupa atata timp si dupa tot ceea ce s-a intamplat imi aduc aminte
de zilele in care ma trezeam zambind, in timp ce aroma cafelei pregatite in bucatarie ma aducea
incet-incet la realitate. Era atat de bine... de perfect...
M-am indepartat incet, nedorind sa distrug acel moment care imi aducea aminte de zilele bune.
- Imi pare rau. Nu stiu ce m-a apucat, am spus lasand capul in jos.
- Nu e nimic, a raspuns aranjandu-mi parul ciufulit. Totusi nu inteleg de ce te chinui atat de tare
sa ma ajuti. Nu are nici o logica. E o lume in care reusesti sa invingi profitand de suferintele
celorlalti. De ce ai vrea sa ii ajuti pe ceilalti?
- De ce nu? De ce sa nu reusesti sa castigi prin propria ta cale. Chiar daca e ingrozitor de
dureroasa, e a ta si nu vei regreta niciodata ca ai ales-o.
Mi-a zambit bland.
- Da, inteleg. Am niste idei absolut copilaresti. Uneori si eu ma intreb cati ani am defapt. Ar
trebui sa ma tratez mai intai pe mine si dup-aia pe ceilalti. Dar... asta-i viata. Fiecare cu
problemele lui. Ar trebui sa ma multumesc cu facptul ca ale mele sunt mai mici decat ale multora
dintre oamenii din lumea asta, nu-i asa?
- Nu ar trebui sa gandesti asa. Nevoile tale sunt la fel de importante ca si a le celorlalti. Faptul ca
tu le treci pe locul doi e prostesc, dar totodata demn de admirat. Si eu ar fi trebuit sa fac asta de
mult ori...Cu totii ar trebui sa facem asta. Sa incetam sa ne gandim doar la noi macar pentru o
clipa si sa descoperim lumea asa cum este ea.
Mi-a zambit inca o data,dar acum privirea sa parea pierduta si zambetul trist.Ma intrebam la ce
se gandeste,ce amintire i-a starnit micul meu discurs.
-Din nou m-ai judecat gresit.S-a intors cu spatele la mine si s-a apropiat de geamul inchis.A tacut
pentru un moment,oftand de cateva ori inainte sa continue.Eu sunt o persoana
egoista,egocentrica si nepasatoare...niciodata nu am pus nevoile altora inaintea alor mele.Trebuia
sa obtin totul,indiferent pe cine calcam in picioare in decursul acestui proces.Nu-mi pasa de
nimeni si de nimic.Daca nu mi se oferea pur si simplu,atunci furam ceea ce-mi doream.
Avea o voce atat de amara incat mi se rupea sufletul.De ce trebuia sa ne gasim in situatia asta?!
De ce?!Acum,mai mult ca niciodata,mi-as fi dorit sa-i pot spune adevarul.Sa-i sar in brate si sa-l
sarut,sa-i spun ca-l iubesc.Era nedrept si crud,dar asta era realitatea.Si momentan trebuia sa ma
supun ei.
-Poate nu-ti pasa atunci,dar acum iti pasa.Cand mi-a auzit cuvintele, s-a intors si m-a privit drept
in ochi,dar nu s-a miscat de la geam,ca si cum ar fi incercat sa puna un zid invizibil intre noi,un
zid menit sa ma protejeze pe mine.Te-ai schimbat,am continuat pe acelasi ton,zambindu-i
incurajator.
-Nu-i adevarat.Eu nu m-am schimbat deloc,circumstantele au fost cele ce s-au schimbat.
-Takeshi,un om caruia nu i-ar pasa,nu ar ajunge intr-un loc ca acesta,i-am zis, aratandu-i cu mana
camera alba in care ne aflam.Iti pasa mai mult decat crezi,si,poate,mai mult decat vrei.Cum am
zis,te-ai schimbat...
Nu il minteam deloc.Chiar se schimbase.Mai mult decat ma asteptam ca ar fi fost posibil.In
trecut avusese tot timpul o atitudine distanta,rece,ca si cum ii era frica sa se implice cu
adevarat.Intr-un fel sau altul ma tinea la distanta,dar,in acelasi timp,imi cerea mie sa ma implic
total.Nu m-am gandit ca o sa-l vad vreodata in aceasta stare,atat de afectat de un incident ce s-a
petrecut in urma cu doi ani.
-Poate ai dreptate,a zis intr-un final,dar am facut-o cand a fost deja prea tarziu.
Il simteam din nou scufundandu-se in trecut,lasandu-se inghitit regrete.Nu puteam sa permit una
ca asta.
-Nu stii asta cu siguranta...
Nu a mai zis nimic,lucru care m-a alarmat.Nu puteam sa-l las sa devina apatic.In primul
rand,pentru ca nu era bine pentru starea lui generala,iar in al doilea,din cauza medicamentului
care i l-au administrat pe langa tranchilizant.Efectele secundare erau foarte puternice,tocmai de
aceea era foarte rar administrat unor pacienti,mai ales unor pacienti ca el.Am oftat si am dat glas
unei idei destul de neobisnuite care mi-a venit in cap in timpul in care l-am supravegheat.
-Schimb si metoda de terapie pe langa medicamentatie.Maine te voi externa provizoriu si vei
locui cu mine timp de trei zile.Atata timp dureaza pana ce medcamentele actuale vor iesi din
sistemul tau.Dupa aceea te vei reintoarce aici si vom incepe un tratament adecvat conditiei
tale.Vreau sa ma asigur ca nimeni nu-ti mai baga porcarii pe gat,am zis pe un ton hotarat.
S-a uitat la mine uimit,dupa care un zambet larg i-a mijit pe buze.
-Doctore,cred ca esti mai nebun decat mine...a zis si a inceput sa rada...

X.Mi-am intos capul si am privit cladirea imensa a spitalului,care se pierdea printre ramurile
copacilor.Totul parea atat de ireal...Imi era frica sa nu fie un vis si sa ma trezesc,din nou,in acea
camera alba,lipsita de viata,unde peretii aveau urechi.Am oftat si mi-am intors privirea spre el.
Doctorul parea calm si ingandurat,poate un pic detasat de lumea in care ne aflam.Un pic prea
detasat pentru cineva care conducea o masina cu asemenea viteza.Ma intrebam ce ii trece acum
prin cap.Oare regreta hotararea pe care a luat-o?
Nici acum nu-mi vine sa cred ca a vorbit serios.Cine ar scoate un nebun dintr-un spital de
psihiatrie pentru cateva zile?Sau mai bine zis De ce m-ar scoate pe mine?Pana la urma eram un
pacient ca oricare altul.Sau nu...?
M-am trezit din nou consumat de aceste intrebari,care,inca de ieri,nu-mi dadeau pace.
-Te simti bine?
Vocea lui m-a facut sa tresar si sa ma reintorc cu picioarele pe pamant.Aveam capul intors spre
mine si imi zambea,parca,incurajandu-ma sa vorbesc.
Privindu-l mai atent,mi-am dat seama ca era pentru prima oara cand il vedeam fara halatul alb pe
care il purta in spital.Acum purta o camasa gri inchis,suflecata la maneci,care ii punea in
evidenta corpul slabut,dar atletic si o pereche de blugi negrii,usor spalaciti si stramti.Avea aerul
unui om simplu,fara griji si probleme,dar ma intrebam daca asta era adevarul...
-Sunt bine,doar putin surprins ca ai vorbit serios ieri.Asta era adevarul.Indiferent ce-mi zisese cu
o zi in urma,cand l-am vazut in dimineata asta la mine in camera cu niste haine in brate si cu
hartiile de externare provizorie in mana am inlemnit.Nu ma asteptam sa-si duca planul la final.
-Nu as fi avut niciun motiv sa te mint,imi zise cu atentia concentrata asupra drumului.
-Mda...scuze,dar nu sunt obisnuit ca lumea sa fie draguta cu mine.
-Stiu.A oftat.Sa nu crezi ca nu-s constient cum se poarta unii din spitalul acela cu pacientii.Cred
ca e un infern pentru multi locul acela.
-Pentru unii e un infern bine meritat,am spus,inchizandu-mi ochii,simtindu-am dintr-o data
obosit.Apropo,nu stiu ceva...Cum te numesti?
-Poti sa-mi spui Hiko.Mi-a zambit,dar nu a mai adaugat nimic.Hiko,ce nume ciudat,am gandit in
timp ce pleoapele mi se ingreunau,pana ce am fost rupt de realitate.

Crezi ca asa vei scapa de mine?Crezi ca poti sa fugi?Ca-ti vei gasi scaparea?Ca te vei mantui?
Se uita la mine cu mila si repulsie.Chpul sau era o masca de rautate.Niciodata nu-l vazusem
asa...Ii auzeam vocea din ce in ce mai aproape,ca si cum urmarea sa se contopeasca cu insasi
fiinta mea.Ma ardea...stiam ca ma arde durerea lui,durerea pe care el a simtit-o din cauza
mea.As fi vrut s-o imbratisez,sa-l scutesc pe el de ea.Pielea mi se trasforma in scrum in fata
ochilor mei,iar sangele se evapora cand era atins de flacari.
"Takenaga..." dar deja disparuse,lasandu-ma sa ma lupt singur cu durerea

-Takeshi...Takeshi,revin-o-ti.Simteam cum ceva ma zgaltaie.Am deschis ochii speriat si l-am

vazut pe el langa mine,privindu-ma ingrijorat.Tot trupul imi tremura si inca simteam acea
durere,de parca ar fi fost reala.Inima imi batea atat de tare, incat ii auzeam bataile in
urechi.Respira adanc...si asculta-mi vocea.Esti bine,nu s-a intamplat nimic.
-Takenaga...el...el
-Ssss.Esti bine.Relaxeaza-te.Asculta-mi vocea si regleaza-ti respiratia cu a mea.Lasa minte sa se
elibereze de emotii.
Ciudat,dar vocea lui ma relaxa.In cateva minute nu mai tremuram si respiratia imi revenise la
normal.
Am mai stat un pic in masina,dupa care mi-a facut semn sa cobor si sa-l urmez.Probabil
ajunsesem.
Am urcat pana la etajul 1,unde locuia.Apartamentul parea destul de mare pentru o persoana care
statea singura.Living-ul si bucataria erau despartite printr-un bar.In mijlocul incaperii erau
asezate o canapea si doua fotolii inchise la culoare,iar pe peretele opus un LCD de toata
frumusetea.Undeva intr-un colt trona o biblioteca destul de mare plina cu tot felul de volume
legate in piele.
Am intrat un pic stingherit si nesigur pe mine si m-am asezat pe canapea,in timp ce el isi facea de
lucru in spatele barului.A venit si mi-a adus un pahar mare de suc,pe care l-am baut
numaidecat.,apoi mi-a dus bagajul intr-o alta camera,unde am banuit ca voi dormii eu.
Nu am vorbit mare lucru.Eram obosit si fara vlaga.M-am lasat in pat si pana sa-mi dau seama de
altceva am adormit din nou.
M-am trezit din cauza unor zgomote,dar nu am vazut cine stie ce,caci camera era scufundata in
bezna.M-am luat dupa sunete,am iesit afara din incapere si m-am indreptat spre alta.Am intrat si
l-am zarit pe Hiko cu lampa aprinsa,stand in mijlocul patului si tremurand in ultimul hal.
-Hiko,esti bine?Ce ai patit?Ce s-a intamplat?M-am duslanga el si i-am luat trupul tremurand in
brate,incercand sa-l linistesc,la fel cu facuse si el cu mine in acea dimineata.Si-a strans bratele in
jurul mijlocului meu si a inceput sa planga ca un copil.
-Te rog...nu pleca.Nu ma lasa,Takeshi!Si-a ridicat privirea umeda si rugatoare spre mine,apoi a
facut ceva la care eu nu m-as fi asteptat.Si-a unit buzele cu alea mele intr-un sarut lacom...

XI.Nu ma puteam opri. Doream din ce in ce mai mult. El era dorgul meu. Il doream. Il doream
mai mult decat orice altceva pe lume. Nu ma mai puteam controla. Tot ceea ce tinusem pana
acum in mine nu mai putea fi stapanit. Nu mai puteam distinge binele de rau, ceea ce e corect de
ceea ce e gresit.Intotdeauna avusese un impact distrugator asupra mea, insa, acum nu imi mai
pasa de asta. Prin vrene imi trecea dorinta in loc de sange. M-am lasat prada atingerilor sale.
Erau blande, dar totodata indecise si mult prea...lente. Probabil ca lui i se parea gresit ceea ce
faceam, probabil asa si era, insa eu nu mai gandeam logic. De fapt, pot spune ca nu gandeam
deloc, mintea mea era complet goala. Ma bazam doar pe instincte.
- Takeshi...
Imi dorisem sa murmur un " Imi pare sincer rau " insa nu mi se paruse suficient de logic. In
schimb, am inceput sa ii desfac nasturii camasii incet, unul cate unul, savurand fiecare moment.
Adoram felul in care pielea sa alba isi facea aparitia in timp ce EU, ii descheiam camasa. Cand
nu a mai ramas nici un nasture inchis, i-am dat-o jos cat puteam de lent, insa cu miscari deosebit
de precise. Mainle mele ii cunosteau bine corpul...poate mult prea bine.
L-am luat in brate si am inceput sa ii mangai spatele. Nu protesta, dar nici nu dadea vreun semn
ca ar fi interesat. Statea locului cu o figura inexpresiva ca o papusa din portelan.
Mi-am asezat capul pe umarul sau si am inceput sa plang. Nu eram pe deplin constient de ce
faceam asta. In mod sigur din cauza faptului ca imi fusese atat de dor de el iar acum, cand in
sfarsit ne-am reintalnit, un zid de netrecut era asezat intre noi. Dar mai era ceva... Imi era teama
ca tocmai il pierdusem datorita faptelor mele stupide. Regretam nespus si imi doream, cu mai
multa tristete decat deobicei, sa pot da timpul inapoi. Dar nu puteam, oricat de mult as fi incercat
si m-as fi rugat. Eram un esec din toate punctele de vedere la care ma puteam gandi.
Deodata i-am simtit una dintre maini mangaindu-mi parul. Ar fi trebuit sa o iau drept un semn
bun, sa ma inveselesc, sa ma opresc din plans, dar nu puteam face nimic din toate acestea.
Lacrimile imi curgeau, dar nu aveam forta necesara pentru a le opri. De fapt nu imi mai ramasese
nici macar un pic de vlaga. Ma simteam obosit. Toate acele lucruri care mi se intamplasera,
povara lor devenise mult prea grea pentru mine. Eu nu eram Atlas. Nu aveam nici macar o mica
parte din imensa sa forta.
M-am ridicat si l-am privit in ochi.
- Nu mai pot Takeshi. Am ajuns la capat. Nu mai este nimic pe lumea asta care sa ma tina in
coninuare pe linia de plutire. Toate s-au dus. Am pierdut totul. Sunt asa un mare prost. Toata
viata am fost. Mai mult de jumatate dintre alegerile pe care le-am facut au fost incredibil de
proaste si problema e ca nu mi-au facut rau doar mie. I-am ranit pe toti cei pe care i-am iubit sau
mau iubit. De ce? De ce nu pot da timpul inapoi? De ce nu merit o a doua sansa. Imi pare rau
pentru tot ceea ce am facut. Vreau sa repar totul. Eu, eu niciodata nu am vrut sa ranesc pe nimeni.
Imi pare atat de rau...
Chiar daca ii spusesem tot ceea ce imi intuneca sufletul, tot nu ma simteam mai bine. Ba din
contra...
- Tot acest sentiment de vina, va disparea vreodata? Daca m-as arunca de pe un pod, sau daca mi-
as arunca un glont in cap, s-ar termina totul? As scapa de toata aceasta durere si suferinta? As
scapa de tot? Spune-mi, te implor.
- Nu e asta, calea. Defapt, poate ca nu exista nici o cale. Poate ca toata viata este in realitate doar
o suferinta continua. Eu nu stiu raspunul. Si mie mi-ar placea sa-l stiu.
A inceput sa-mi mangaie obrajii, stergandu-mi lacrimile. S-a aplecat incet si buzele noastre s-au
atins.
Nu intelegeam de ce facuse asta, si probabil ca nici el nu o facea.
Buzele noastre efectuau un dans tainic, cunoscu numai de ele.
Mainile sale imi atingeau usor corpul. In mod surprinzator eram constient de ceea ce se intampla,
insa ramasesem perfect calm. Mintea mea nu o luase razna ci se bucura de atingerile balnde ce ii
fusesera oferite de acele maini fine care o facusera intotdeauna sa reactioneze intr-un mod cu
totul neasteptat.
Un sentiment de placere punea incet stapanire pe mine si imi placea. Nu mai avusesem de mult
timp parte de ea, si uitasem cat de placut era.
Am inchis ochii lasand acele senzatii sa ma cuprinda. Nu doream sa vorbesc, si nici nu era cazul.
Puteam sa transmit si sa inteleg totul doar prin atingere.
M-am intins pe spate, nefiind insa prea sigur de ceea ce avea sa urmeze, iar el sa urcat peste mine
sarutandu-mi gatul. Mainile mele ii mangaiau alene spatele.

XII. Intensitatea emotiilor ma coplesea...dar emotilor cui? Ale mele sau ale lui? Le simteam
vii,vibrand cu o ardoare care imi biciua simturile ce stagnau de mult prea multa vreme.Aveam
impresia ca, pana acum, fusesem prins intr-o staza obscura, o staza care a fost destramata de
simpla lui mangaiere.Nu intelegeam de ce ma simt asa...ca si cum aici, in acest moment si alaturi
de el am gasit ceea ce odata pierdusem.
Fiecare atingere a sa imi ardea pielea si sufletul care, credeam ca se va sfaramita din cauza
presiunii.Vroiam sa-l ating,sa-l simt, sa-l dezmierd, dar stiam ca nu am acest drept.Cel mai bine
era sa ma indepartez,sa-l salvez de aceste maini,care nu fac decat sa distruga totul.Tentatia a fost
insa prea mare.Buzele mele le-au intalnit pe ale lui,gustand cu placere nectarul dulce si atat de
imbietor pana ce nu a mai fost cale de intoarcere.M-am trezit prins intr-un amalgam de trairi pe
care nu le puteam controla,dar pe care nici nu vroiam sa le controlez.S-a intins usor pe spate, cu
ochii inchisi ca si cum ar capitula in fata inevitabilului.L-am urmat fara sa ma gandesc la ceea ce
faceam si am inceput sa-i dezmierd pielea care se infioara la cea mai mica atingere a
mea.Mainile lui imi colindau spatele cu miscari usoare ca zborul unui fluture,dar care pe mine
ma devastau.Am incercat atat de mult sa-mi pastrez controlul,insa murmurul sau pierdut mi-a
naruit si cele mai infirme sperante de reusita.
-Takeshii...!eu...imi pare
-Ssss...stiu.I-am cuprins buzele intr-un nou sarut,nelasandu-l sa continue.Mainile mele au inceput
sa-l dezbrace de tricoul care ateriza undeva langa pat ca o biata carpa veche,nefolositoare,apoi s-
au bucurat de senzatile oferite de pielea lui fina,sidefie.In scurt timp buzele au urmat traseul
lor,instigand la un joc incitant si devorator.
Mainile lui au prins de parul meu si au inceput sa traga pe masura ce eu coboram spre
abdomen,obligandu-ma se revin si sa-l privesc.Buzele sale erau rosii si umede,iar ochii doua
flacari vii in care ardea pasiunea.M-a tras spre el cu si mai multa forta,ca si cum i-ar fi fost frica
ca ma voi disparea, fortandu-ma sa-mi intredeschid buzele pentru a-l primi.Puteam sa-i simt
dorinta si disperarea care isi aveau ecou in propriul meu suflet.I-am trecut bratele in jurul gatului
meu si l-am intinse pe spate,continuand sarutul care imi intuneca mintile.Mi-am lasat una dintre
maine sa alunece pana intre picioarele sale,atingandu-l la inceput usor,apoi din ce in ce mai
ferm,pana cand i-am simtit corpul incordandu-se si relaxandu-se dupa ritmul impus de mine.
L-am dezbracat de tot si m-am dezbracat si eu,dorind sa inlatur si ultimele bariere dintre trupurile
noastre.M-am oprit pentru o clipa si i-am privit chipul inocent,rugandu-ma sa gasesc puterea de a
inceta aceasta nebunie,dar...atunci cand si-a deschi ochii si mi-a zambit incurajator, am stiut ca
totul este in van...lupta era deja pierduta.
M-am lasat peste el contnuand sa-l sarut, la inceput pe buze,pe gat, apoi pe piept,in timp ce
mainile mele il mangaiau,dorind sa-i cunosca formele, sa le invete.Dar totul era usor...prea
usor...stiam deja unde sa ating...cum sa-l ating ca sa-mi raspunda,ca sa capituleze...Trupurile
noastre au inceput sa tremure in asteptare...stiam ca nu voi mai rezista mult...si nici el
-Hiko...te vreau,i-am soptit la ureche.M-a privit si din ochii umezi i s-au scurs doua lacrimi.Nu a
zis nimic,dar s-a agatat mai mult de mine ca si cum as fi fost un colac de salvare.M-am avantat in
el printr-o miscare brusca,care i-a facut corpul sa se incoarde instantaneu precum un arc ce statea
sa se rupa.Din ochii sai au izvorat alte lacrimi,pe care buzele mele i le-au sters.
Era atat de mic, de stramt si de cald,iar eu ma simteam ca un barbar care nu facea altceva decat
sa profite.
Imi pare rau,Hiko...imi pare rau ca te ranesc...dar... Nu mai puteam continua.Simplul fapt ca ma
aflam in el ma innebunea,poate mai multe decat eram deja.M-am miscat, retragandu-ma
usor,doar pentru a-l patrunde din nou,infundandu-ma in el pana ce am ajuns sa fim o singura
fiinta.Ritmul meu tot mai alert a fost preluat de el pe masura ce amandoi ne pierdeam in abisul
noilor senzatii.Caldura lui ma invaluia din toate partile,blocand frigul care ma amentintase pana
atunci,facandu-ma sa devin una cu corpul sau.Gemetele noastre se auzeam in intreaga
incapere,dar nu imi pasa.Nu imi mai pasa de nimic inafara de trupul tremurand de sub mine.I-am
prins mainile si i le-am ridicat deasupra capului,apoi i-am capturat buzele intr-un nou
sarut,muscandu-l usor de cea inferioara.In urma acestui gest se stranse in jurul meu atat de mult
incat ma facu aproape sa cedez.Climaxul era aproape atat pentru el cat si pentru mine.Mi-am
coborat una din maini,cuprinzandu-i organul si masandu-l usor cu miscari circulare,continuand
sa ma avant in el pana ce am crezut ca ma voi pierde intru-totul.I-am dat drumul la maini,iar el si
le-a agatat de cearceaful alb,strangand cu putere de fiecare data cand corpul i se incorda...
-Takeshi! Nu mai rezis...dar inainte sa-si termine fraza intreg corpul i se contracta,iar el isi lasa
capul sa cada pe spate,cu ochii larg deschisi de uimire.Am continuat sa-l patrund o data si inca o
data si inca o data,pana ce o caldura lichida mi-a invatat trupul si m-a facut sa capitulez sa fata
placerii.Am cazut peste el obosit si satifacut,cu respiratia grea,cu inima batand sa-mi iasa din
piept...Intr-un final am reusit sa-l privesc printre gene...avea ochii inchisi,chipul rosiatic si
scaldat in sudoare,iar mainile ii erau incurcate in ceea ce mai ramasese din asternut.Nici macar
nu-mi daduse-m sema ca il rupsese...
Eram prea greu asa ca m-am dat jos de pe el si mi-am lasat capul sa se odihneasca pe perna,inca
privindu-l.Adormise deja?
S-a intors si si-a asezat capul pe umarul meu,apoi a oftat multumit.
Dormea si...zambea

XIII. Eram undeva intre vis si realitate cand un miros straniu de familiar m-a facut sa deschid
ochii si sa realizez ca era deja dimineata.
Pe noptiera din lemn de fag de langa mine era o ceasca de cafea. Am intins mana pentru a o
apuca, insa mi-am dat seama ca ar trebui sa ma ridic macar putin daca vreau sa o si beau. Zis si
facut...sau aproape facut. De incercat, am incercat, insa o durere cel putin deranjanta m-a facut sa
ma opresc.
Am inchis ochii in incercarea eroica de a imi da seama ce am facut de ma durea corpul. Si apoi
mi-am dat seama...acel vis, nu era vis. Durerea, cersaful rupt, faptul ca eram dezbracat si...emmm
semnele de pe corp erau niste dovezi mai mult decat suficente.
Mi-am intors capul in toate partile posibile si am descoperit, nu foarte surprins, ca eram singur in
camera. Probabil ca Takeshi facea un dus. Se descurca si fara mine.
M-am ridicat cat am putut de mult si am apucat ceasca de cafea de pe noptiera incercand sa ignor
semnele de pe mana si amintirile pe care acestea le trezeau. Nu-i vorba, amintirile erau
...frumoase -intr-un sens ciudat al cuvantului- dar mai bine era si Takeshi de fata cand imi
apareau in fata ochilor.
Am sorbit o gura, fiind foarte fericit ca, in ciuda timpului petrecut la spital, facea o cafea la fel de
buna ca intotdeauna. Am baut-o incet, lucru care nu imi statea in caracter. Cand am terminat cu
ea Takeshi nu intrase inca in camera. Am hotarat sa ma duc sa vad ce face. M-am ridicat cu greu,
si m-am imbracat cu primele lucruri pe care le-am gasit. La baie nu era nimeni, asa ca m-am
indreptat catre bucatarie. Nici acolo nu era nimeni. Brusc, m-am panicat. Unde putea fi? Nu
cunostea acest cartier si nu avea nici un ban la el din cate stiam eu. Disperat, am inceput sa caut
prin toata casa un bilet in care sa fi scris unde era sau ce il determinase sa faca asta, insa nu am
gasit nimic.

Am iesit din casa incuiand usa in graba si impiedicandu-ma la fiecare pas in timp ce coboram
scarile. M-am indreptat catre cel mai apropiat parc sperand ca este acolo, totusi nu era.
De la disperare am ajuns cu viteza sunetului la frica. I se putea intampla orice, mai ales ca, oricat
de greu mi-ar fi fost sa recunosc, nu era in stare sa tina piept nimanui in starea in care se afla.
Probabil daca as fi reusit sa ma calmez si sa privesc totul obiectiv, as fi gasit raspunsul foarte
repede, insa nu puteam face asta.
- De ce nu ai putea sa fi si tu acasa? am spus, nedandu-mi seama ca vorbesc cu cineva care nici
macar nu e prezent.
Apoi, insa, mi-am dat seama de ceva. Mai mult ca sigur era acasa. La acea casa, ca sa fiu mai
exact.
Am luat un taxi si i-am spus soferului adresa.Nu eram atent la drum, caci eram coplesit de
remuscari si ganduri negre. Daca eu nu as fi inceput totul.....ah, pentru numele Domnului...sa fie
in viata.
Lacrimile imi invadasera chipul cand soferul mi-a spus ca am ajuns la destinatie.
- Ce s-a intamplat? a intrebat acesta ingrijorat.
- Am facut cea mai mare tampenie ce se poate face si acum ma rog sa o pot repara. Oh, te rog
Doamne, Takeshi fi in viata!
Am platit, am deschis usa, si m-am indreptat ca taifunul spre acea ruina. Peretii erau inca negri
de la flacari. Nu ma putusem indura sa vand apartamentul asa ca nimeni nu se mutase ca locul sa
poata fi renovat.
Am intrat in imobil si am rasuflat usurat cand am gasit usa apartamentului larg deschisa. Am
intrat repede si l-am descoperit pe Takeshi in ceea ce ramasese din sufragerie. Statea in sezut, cu
genunchii stransi la piept si cu chipul asezat pe ei.
- Doamne, cum am putut sa-i fac asta?

XIV. Era deja dimineata...nu stiu cum a trecut timpul asa de repede, probabil adormisem in timp
ce-l priveam pe Hiko. M-am ridicat incet din pat, avand grija sa nu-l trezesc pe celalalt. Chiar si
acum avea acel zambet satisfacut imprimat pe fata, lucru care ma mirat si ma facut in acelasi
timp sa ma intreb ce visa.
M-am dus in bucatarie si am facut repede o cafea...asa cum faceam in trecut si pentru el.
Pentru un scurt moment am ramas blocat cu acea cana in mana. El...Takenaga...nu ma gandisem
deloc la el aseara si nici in aceasta dimineata. Mintea mea fusese prea ocupata cu Hiko, destul de
ocupata incat sa fie capabila sa uite.
Trupul a inceput sa-mi tremure pe masura ce gravitatea faptelor mele ma lovi. De ce? De ce nu
m-am putu abtine aseara? De nu m-am gandit la consecinte? De ce am profitat de el in halul
acesta? Hiko... avusese un cosmar, eram sigur de asta. Era vulnerabil si eu... eu ce-am facut?
M-am reintors in camera si am lasat cana pe noptiera langa el. I-am privit trupul plapand ce acum
era acoperit cu urmele survenite in urma faptelor noastre. Eram intradevar un barbar. Nu vroiam
sa vad frica si dispretul din privirea lui cand se va trezi. Nu credeam ca as putea sa le suport, nu
dupa tot ceea ce se intamplase intre noi.
Vroiam sa plec de acolo, sa fug...dar unde?
Poate nu conta...Mi-am infascat hainele, pe care le-am imbracat in graba si am iesit din
apartament dorind sa simt aerul proaspat al diminetii si ,poate, libertatea de care nu ma mai
bucurasem de mult.
Nu ma mai intelegeam. Cum am putut sa tradez doua persoane? Il iubeam pe Takenaga mai mult
decat insasi viata mea. Tot timpul il voi iubii, dar, am fost totusi in stare sa fac ce am facut cu un
strain, caci, pana la urma Hiko nu era decat un strain pentru mine. Si cel mai rau lucru a fost ca
mi-a placut. Pentru prima oara in 2 ani nu m-am gandit la acel incident, nu m-am gandit la vina
si remuscari, ci pur si simplu m-am lasat purtat de val si m-am bucurat de senzatiile pe care nu
credeam ca le voi mai simtii vreodata.
Nu stiu de cat timp mergeam, dar cand mi-am ridicat privirea ajunsesem acasa. Acea casa pe care
o impartisem cu Takenaga. Am pasit inauntru, lasand marea amintirilor sa ma cuprinda. Nu mai
ramasese mare lucru din acel apartmanet...totul era negru, ars, transformat in cenusa, la fel ca si
propriu meu suflet. Am atins peretii cu mana, gandindu-ma la trecut si retraind in cateva secunde
amintiri atat de dragi mie, care acum nu erau decat un firicel de fum care se pierdea in timp.
Mi-am simtit ochii umezindu-se si m-am lasat sa cad jos in mijlocul fostului apartament. Vedeam
trecutul atat de limpede de parca era un film ce se derula in fata ochilor mei. Ma vedeam pe mine
cerandu-l pentru ca nu era in stare sa-si adune hainele de pe jos sau tinandu-l in brate in timp ce
ne uitam la televizor. Vedeam micile certuri a caror final ne facea sa tremuram de satisfactie,
diminetile agitate si noptile pasionale. Puteam sa vad totul...
-Frumos, nu-i asa?am auzit vocea pe care o asteptam. Mi-am intors chipul si l-am zarit stand
sprijinit de un perete si uitandu-se atent la mine. Ar fi putut sa fie adevarat, sa se intample acum.
Nu sa fie niste simple amintiri banale.
Ce rost mai au acum regretele tale? Cand si dincolo de moarte ma tradezi...tu care zici ca ma
iubesti
Cuvintele lui ma ardeau, dar nu aveam de gand sa retaliez, caci, pana la urma avea dreptate.
Chiar il tradasem...Am oftat si am lasat lacrimile ce mi se stransesera in ochi sa se reverse. Cat
de dor imi era de vremurile ale, in care totul parea sa aiba un sens.
Am auzit un nou zgomot ce venea de acesta data din dreptul usii, dar nu m-am sinchisit sa ma uit
in acea directie.
A venit pana la urma, zise Takenaga, zambind sarcastic.Ma intreb cum te vei descurca cand si el
iti va spune ca te uraste. Incepu sa rada cu pofta, apoi disparu cat ai clipii, lasandu-ma din nou
prada vinovatiei.
-Takeshi...am auzit vocea tremuranda a lui Hiko. Il auzeam pasii apropindu-se de mine, dar nu
m-am miscat. Mana lui mi-a atins usor umarul. Esti bine?
De ce ma intreba el asta, cand eu trebuia sa fiu cel ce intreaba. Eu il ranisem pe el, nu invers.
A incercat sa-mi mangaie fata, dar m-am ferit de mana sa, care ramasese suspendata in aer. Mi-
am ridicat ochii din pamant, dorind sa-i citesc expresiile fetei. In privirea sa vedeam ingrijorare,
durere, bunatate, dar nu dispret.
-Stai departe de mine! i-am zis, ridicandu-ma de jos si facand cativa pasi in spate. Se uita la mine
perplex, pe moment blocat probabil intre ceea ce vroia sa faca si ceea ce ii zisesem eu. Nu vreau
sa te ranesc din nou.
-Ce tot vorbesti acolo? Nu m-ai ranit. Defapt, cred ca eu te-am ranit pe tine, zise si-si pleca
privirea in pamant, inaintand cativa pasi spre mine.Pe masura ce se apropia, eu ma departam,
pana ce am dat cu spatele de unul dintre pereti, care mi-a blocat calea. Era acum langa mine. Ii
puteam simtii mirosul imbatator, fineatea pielii cand mana sa mi-a atins fata. Imi zambea, acelasi
zambet inocent si lipsit de griji, care ma facuse sa cedez cu o seara inainte.
-De esti asa de bun cu mine? vocea mea era soptita si trmuranda. Uita-te, i-am zis aratandu-i
urmele de pe piele, urme pe care eu i le lasasem. Cum poti sa zici ca nu te-am ranit? Te rog,
pleaca. Nu vreau sa te distrug si pe tine!
Nu m-a lasat sa-mi intorc privirea, obligandu-ma sa-l privesc.
-Uita-te tu la mine si spune-mi daca arat ca cineva distrus? Se spune ca ochii sunt oglinda
sufletului. Ei bine, in acel moment nu am putut sa vad in ochii sai decat o hotarare de neclintit.
Am fost atat de ingrijorat pentru tine. M-a cuprins in brate, invaluindu-am cu caldura sa pana ce ,
din nou, nu am mai simtit nicio urma de frig.
-De ce?
-Poftim? intreba el, neintelegand la ce m-am referit.
-De ce il iubesc pe el, dar nu ma pot gandii decat la tine? De ce nu pot sa-mi scot din minte
imaginile de aseara? De ce cand sunt cu tine totul pare atat de de bine...Probabil era mai mult
decat uimit de declaratile mele, caci nu a prevazut urmatoarea miscare. L-am prins de mana si l-
am lipit de perete, apoi m-am lasat peste el, privindu-l fix in ochi, cautand un semn de
respingere. De ce nu te-ai departat cadn ti-am spus s-o faci...cand inca nu era prea tarziu? i-am
spus si i-am cuprins buzele dulci intr-un sarut pasional

Ii simteam buzele miscandu-se nebuneste peste ale mele. Brusc, insa, am pierdut contactul cu
realitatea.
Urmatorul lucru pe care l-am vazut a fost dormitorul meu. Cu siguranta Takeshi m-a adus inapoi
acasa.
Capul imi era facut parca din plumb si fiecare rasuflare ma durea. Imi era aproape imposibil sa
ma misc...era o suferinta prea mare. Nu puteam crede ca treceam printr-o noua criza, nu tocmai
acum. Ultima fusese in urma cu cel putin un an. Oricum, un lucru era sigur: asa era cea mai
grava dintre toate.
Usa s-a deschis si Takeshi si-a facut aparitia in camera. Pe fata sa, si asa abatuta, se puteau cu
usurinta citi disperarea, ingrijorarea si frica.
- Ia telefonul meu si sun-o pe Yui. E pe masa. Nu-ti fa griji pentru mine, ea stie ce e de facut.
A plecat imediat pentru a imi indeplini rugamintea.
Am inchis ochii. Singurul lucru care se auzea in dormitor era respiratia mea greoaie. Vorbisem
normal cu Takeshi, iar asta imi secase ultimele forte.
Habar nu am cat timp a trecut insa, intr-un final Yui si-a facut aparitia. Era inalta, blonda cu ochi
verzi si deosebit de frumoasa si inteligenta. Era un doctor cardiolog renumit si ma simteam in
siguranta ca pacient al ei.
- Pentru numele lui Dumnezeu, Hikomori, ce ai mai facut de data asta? Arati ca o fantoma!
- L-am gasit. El...este aici...cu mine...din nou.
- De cate ori ti-am zis sa renunti la el si la toata nebunia asta si sa iti vezi de viata ta? Uita-te la
tine! Omul asta te distruge. E un nemernic. Crizele astea sunt din cauza lui, si tu o sti mult prea
bine!
- Yui...el...s-a schimbat. A...innebunit din...cauza mea. E ...pacientul meu.
- Ce vrei sa zici cu asta?
- A innebunit...din cauza pierderii mele. Este pacientul meu. L-am scos din clinca...ca sa
ii...detoxifiez...organsimul. Se simte vinovat...pentru tot ceea ce ....mi-a facut. Ma..iubeste...Yui.
- O merita. Hei, stai putin! El nu stie cine esti cu adevarat?
- Nu. Orice ar fi... nu-i dezvalui...cee ce...ti-am...spus. L-ar distruge. Inventeaza ca...vrei tu...in
legatura cu asta. Te...rog... ai grija de el...cat...timp...eu nu pot...face asta.
- O data in viata, o singura data, pune-te pe tine pe primul loc. Daca continui in ritmul asta nu
mai apuci primavara urmatoare. Iti spun asta ca medic. Dar, daca asta ma rogi sa fac, eu o sa te
ascult. Te rog doar sa ai grija de tine, a spus parasind dormitorul.
Oricat de mult tinea la mine, ea nu putea intelege faptul ca Takeshi era cel care ma facea sa imi
doresc sa merg inainte. Pentru el, pentru a-l proteja, a sta alaturi de el, eu continuam sa traiesc.
Datorita lui doream sa fiu un om mai bun. Takeshi a fost cel care m-a ridicat din viata mea
mizerabila si m-a facut ceea ce sunt acum...un om. Ii datorez totul. Pur si simplu nu-l pot parasi
acum, cand el are nevoie de mine mai mult ca oricand. As fi un tradator, un nimeni.
Pentru el o sa ma ridic din patul asta nenorocit. Totul o sa fie bine, la fel ca atunci. Trebuie doar
sa am rabdare si incredere, restul vor veni de la sine.

XVI. Credeam ca o sa-mi pierd mintile. Ei bine...alea pe care le mai aveam, cel putin. Ce naiab
facea femeia aia atat in camera lui Hiko? Ce avea? Se va face bine? Doamne, cat rau ii
cauzasem?
M-am ridicat de pe canapea si am inceput sa ma plimb prin camera de zi nelinistit si ganditor. In
momentul in care si-a pierdut cunostiinta acolo, in acel apartament blestemat, am crezut ca o sa
mor. Uitasem de tot...nu mai conta decat ca el sa-si revina, dar si acum, dupa aproape 4 ore, nu se
simtea mai bine. Intr-un final am auzit usa de la camra lui deschizandu-se si acea femeie iesind
val-vartej, parand suparata, dar resemnata.
-Ce s-a intamplat? Cum se simte? am intrebat-o imediat ce s-a apropiat de mine. M-a masurat din
cap pana in picioare cu o privirea de-a dreptul criminala, dand impresia ca, daca ar putea, m-ar
strange de gat, dar nu imi pasa. Nu avea decat sa ma omoare, dar dupa ce imi va spune cum se
simte Hiko.
-Va fi bine. Are nevoie de odihna si liniste. Vocea ei era mult mai blanda decat m-am asteptat, iar
vestea care mi-a dat-o m-a facut sa zambesc. Se va face bine...doar asta conta. M-am lasat sa cad
epuizat inapoi pe canapea si am inspirat adanc de cateva ori in incercarea de a ma calma.
-E doar vina mea...am soptit si mi-am luat capul in maini.
-Da, asa e. E vina ta, zise blonda cu o voce hotarata. Nu stiu ce i-ai facut, dar asta e prima criza
pe care o are de anul trecut. Si e una dintre cele mai puternice...Vazand ca imi plec capul,
sprijinindu-l de maini, se apropie de mine si-mi atinse umarul. Imi cer scuze, tu nu stiai ca s-ar
putea intampla asta.
Mi-am ridicat ochii ce deja se umezisera spre ea, incercand sa-i dau de inteles ca imi parea rau
pentru toata situatia asta. Probabil ca intelesese, caci imi zambi intr-un final.
-Cum pot sa-l ajut?
-Nu poti. Trebuie sa se ajute singur. Pateste chestia asta cand emotile sunt prea puternice. Pana ce
nu va fi in starea sa-si controleze propriile emotii si simtamante, nu va reusii sa scape de atacuri.
Dar ai putea sa-i fii alaturi si sa incerci sa-l linistesti, macar pana ce ma intorc eu, imi zise
serioasa. Se uita la mine cu o privire ciudata ca si cum s-ar intreba daca poate sa aiba incredere in
mine sau nu. O sa-mi anulez toate programarile pe ziua de azi si voi veni aici sa-l supraveghez.
Nu cred ca dureaza mai mult de o ora.
-Domnisoara Yui, mergeti linisita si rezolvati-va toate problemele. Sunt capabil sa am grija de el
pana diseara. Mi-am dat seama ca isi dorea sa protesteze, dar am continuat. Aveti si alti pacienti,
poate intr-o stare mai grava decat Hiko. Nu puteti sa-i abandonati. Sunteti doctor...ati depus un
juramant ca veti salva cat de multe vieti veti putea. Ma voi descurca eu aici.
Se uita la mine cu adevarat uimita, ca si cum as fi spus cel mai grozav lucru din lume, ceea ce m-
a facut sa zambesc. Mi s-a zis ca sunt un pic nebun in ultimele lui, dar nimeni nu mi-a zis
vreodata ca sunt si prost.
A inceput sa chicoteasca si ochii i s-au luminat.
-Dragut, destept si cu simtul umorului. Acum inteleg unele lucruri.
Afirmatia sa m-a lasat un pic confuz, dar nu am intrebat-o la ce s-a referit.
Bine, zise intr-un final, ma intorc diseara sa vad cum se simte.Probabil eu am luat-o razna, dar il
las in seama ta pana atunci, imi zise, incepand sa se scotoceasca prin geanta de unde scoase un
flacon galben. Astea sunt calamante. Pune-i unul in mancare ca altfel nu-l va lua. Imi facu cu
ochiul complice, dupa care se indeparta si iesi pe usa, lasandu-ma singur.
M-am invartit un pic prin casa, strangand hainele ce erau imprastiate peste tot, zambind de
fiecare data cand mai gaseam inca una ascunsa cine stie pe unde. La un moment dat ma asteptam
sa gasesc sosete si in frigider. Dupa ce totul a fost pus la locul lui sau, cel putin, unde credeam eu
ca le este locul, m-am hotarat sa fac o supa. Nu am intrat in camera lui Hiko. Intr-un fel imi era
teama, ca o data ce-l voi vedea ma voi cufunda iar in sentinetul de vinovatie. Nu puteam sa fac
asta. Nu acum. Acum trebuia sa ma asigur ca va manca ceva si ca totul va fi in regula pana cand
se intoarce Yui.
Am terminat supa in jumatate de ora. Am luat o pastila si am pisat-o marunt, dupa care am
amestecat-o cu lichidul galbui si fierbinte. Am luat castronelul si o lingura si m-am indreptat spre
camera lui. M-am oprit in prag si l-am privit cum dormea. Inca era palid si avea cearcane sub
ochi. Am oftat cu parere de rau, stiind ca trebuia sa-l trezesc. M-am dus langa el si i-am mangaiat
obrazul cu mana, apoi m-am lasat condus de un instinc pe care degeaba incercam sa-l neg,
aplecandu-ma si depunandu-i un sarut usor pe buzele reci.Nu fusese decat o atingere usoara, dar
am simtit cum inima mi-a ia razana si probabil acelasi lucru l-a patit si el, caci imediat ce m-am
departat si-a deschis ochii si m-a privit confuz.
-Takeshi, s-a intamplat ceva? zise cu o voce ragusita. Incerca sa se ridice, dar nu reusi, asa ca se
lasa din nou pe spate. M-am asezat langa el si i-am sprijinit spatele, ridicandu-i trupul destul de
mult incat sa poate manca,apoi i-am aratat castronelul.
-Nu mi-e foame, zise inchizandu-si din nou ochii.
-Nu-mi pasa, i-am spus bland. Vei manca.
Am simtit o durere acuta in piept, vazandu-l in starea asta si stiind ca eu sunt singurul vinovat.
Pana la urma eu nu faceam decat sa distrug. Voi avea grija cum de el, dupa care ma voi
indeparta. Nu puteam sa permit sa pateasca si el ceva din cauza mea. Am lasat lingura deoparte si
i-am dus castronul la gura, incercand sa-l fac sa ia macar cateva guri. A refuzat la inceput, dar
apoi s-a conformat si a baut aproape toata supa. Pana sa-l intind inapoi si sa-l invelesc a si
adormit.
Am stat o vreme langa pat, privindu-l, dar pana la urma am hotarat sa ma intind si eu. M-am
asezat peste plapuma si mi-am intins corpul, ocupand cat de putin spatiu puteam,dorind sa-i ofer
lui loc pentru a sta comod si pentr a se odihni,dar imediat ce ma simti se intoarse in somn si-mi
cuprinse talia cu mainile, asezandu-si capul pe umarul meu.
-Takeshi, mormai in somn, oftand multumit.
-Sunt aici, i-am soptit zambind si am inchis si eu ochii...

XVII. Am deschis ochii si am fost placut surprins sa-l vad pe Takeshi langa mine. Efectele crizei
se atenuasera asa ca ma simteam mai bine. Am cascat si, din nefericire, asta l-a trezit.
- Hiko, esti bine? a intrebat inca somnoros.
- Da, merci ca ai avut grija de mine. Iti raman recunoscator, am raspuns zambint cat se poate de
sincer.
Deodata fata i s-a intunecat.
- De ce nu mi-ai spus ca esti bolnav? Ar fi trebuit sa stiu. Ce alte lucruri imi mai ascunzi?
- Nu ti-am spus pentru ca tu nu trebuia sa sti asta. Nu vreau sa stai cu mine doar pentru ca ti-e
mila sau te simti vinovat. Nu am nevoie de asta. Singurul lucru pe care mi-l doresc este ca tie sa-
ti pese de mine macar putin. E...e chiar atat de greu?
M-am ghemuit in sezut, cu genunchii la piept, cu fata asezara pe ei si am inceput sa plang.
Eram perfect constient ca ii spusesem exact ceea ce nu trebuia. Totusi, ma saturasem sa traiasca
cu umbrele trecutului nostru. Sti ca suna egoist, si asa poate ca si este, insa eu chiar am nevoie ca
el sa-mi fie alaturi. Ultimii doi ani au fost pentru mine un cosmar, care se intensifica cu fiecare zi
ce trecea. Totul era negru in jurul meu, soarele era o ramasita...moarta...sfasiata de geniile negre
venite din Infern..
-Hiko, eu...mie...
- Takeshi, nu mai vreau sa traiesc singur. Nu mai pot suporta asta. Imi pare sincer rau, stiu ca
sunt egoist. Chestia e ca ca eu vreau sa stiu ca pe lumea asta exista o persoana la care sa ma
intorc zambind dupa o zi obositoare de munca, sau sa-i spun ce ma face fericit sau pur si simplu
sa adorm in bratele ei pe canapea in timp ce televizorul ruleaza un film pe care l-am mai vazut de
mii si mii de ori, si care ma plictiseste de moarte. Ma intelegi, nu, chiar daca sunt stupid,
copilaros si absolut patetic. Defapt, ar trebui sa incetez cu plansul. Daca ma vede Yui asa cu
siguranta va face urat si nu vreau asta. E o prietena buna, insa tinde sa fie mult prea protectiva.
Mi-am sters lacrimile si m-am ridicat de pe pat.
- Ma duc sa pregatesc ceva de mancare. Yui sigur va fi lihnita cand se va intoarce. Oricum, sunt
sigur ca nici tu nu te-ai omorat cu mancatul.
Incercam sa par puternic si sigur pe mine, insa sufletul imi era sfasiat. Simteam cum pamantul
imi fuge de sub picioare iar cerul mi se prabuseste in cap.
Nu puteam sa nu ma gandesc ca ar fi fost mai bine pentru amandoi sa-i predau cazul altui doctor
in momentul in care am simtit pentru prima oara ca ceva nu e in regula.
Am dat sa deschid usa dormitorului, insa mana sa m-a oprit facandu-ma sa ma intorc si sa-l
privesc adanc in ochii de culoarea castanei prajite.
- Lasa-ma sa vorbesc si eu! Mi-e greu sa recunosc...dar...de fiecare dat cand te vad pe tine sau
ceva care are legatura cu tine mintea imi scapa de sub control mai rau decat deobicei. Tot ce stiu
cu siguranta e ca nu vreau sa te ranesc. Pentru o singura persoana am mai simtit asta si ea a
sfarsit arsa de vie. Nu vreau sa te distrug si pe tine. Esti mult prea important penru mine.
L-am luat in brate si mi-am asezat capul pe umarul sau.
- Asta e bine, caci eu nu plec de langa tine nici daca ma gonesti. Nu-ti fa griji. Stiu ca nu m-ai
rani niciodata.
Am inceput sa-i mangai obrajii catifelati.
- Sti, cred ca Yui vrea sa ma omoare.
- Asta cam asa e. Ma mir ca ne-a lasat singuri. Cum ai reusit s-o convingi? Nu obisnuieste sa aiba
incredere in oameni. Totusi, banuiesc ca ai trucurile tale, nu-i asa? am intrebat sarutandu-l.
Buzele sale imi atingeau usor gatul facandu-ma sa o iau razna cand o voce cunoscuta se auzi de
undeva din spatele meu:
- Ati fi putut macar sa inchideti usa de la intrare.
- Ah, Yui, tu erai, am spus iritat.
- Inteleg ca voi faceati ceva aici....ceva ce eu am intrerupt, dar asta nu e un motiv sa te porti atat
de dur cu mine.
- Oh, draga mea, tu sti cat de mult te iubesc. Defapt ma gandeam sa pregatesc ceva de mancare.
Sunt sigur ca amandurora va este foarte foame, am zis incercand sa detensionez situatia.
Am parasit cu greu imbratisarea calda a lui Takeshi si m-am dus in bucatarie.
Taiam un carof in felii cand Yui si-a facut simtita prezenta in incapere.
- Takenaga Hikomori, esti sigur ca vrei sa faci asta?
Eram sigur ca nu se referea la gatitul fripturii de vita cu cartofi prajiti, asa ca i-am raspuns:
- Da sunt sigur ca vreau sa fiu alaturi de el. Stiu tot ce implica asta si accept fara sa ma indoiesc
macar vreun moment ca am facut alegerea potrivita.
- Daca te raneste inca o data sa sti ca eu..,
- Tu m-ai avertizat, asa ca ar fi mai bine sa suport consecintele de unul singur? Stiu asta, am
intrerupt-o in mod brutal.
- Cat de prost poti fi Hiko? Eu voiam sa-ti spun ca intotdeauna voi fi disponibila daca ai nevoie
de un umar pe care sa plangi.
_ Ah, Yui, imi pare atat de rau ca ti-am vorbit asa. Sper insa sa nu mai sufar...niciodata...nu din
cauza asta cel putin.

XVIII. Nu-mi venea sa cred ce i-am spus. Nici macar nu-mi dadusem seama ce vorbesc. Pur si
simplu ma enervase ceea ce-mi zisese el. Era un om atat de bun, plin de compasiune si
intelegere, un om mult mai bun decat eu as fi putut sa fiu vreodata, dar se subaprecia. Puteam sa
vad ca sufera...in ochii lui era atat de multa tristete si regret cand ma privea si nu intelegeam de
ce. Aveam impresia ca ascunde mult mai multe decat acea boala, dar nu-mi spusese nimic cand l-
am intrebat si nu eram in masura sa continui.
De un lucru eram cert insa: tinea la mine si eu, fie ca-mi placea s-o recunosc sau nu, tineam la el.
O singura privire de-a sa ma putea inalta la cer sau a ma trimite in Infern.
Am iesit din camera si m-am dus dupa ei in bucatarie. Yui se incrunta la Hiko, iar el radea cu
pofta...Oare ce era asa de amuzant.
Am aruncat o privire mai atenta ca sa-mi dau seama ce intentiona sa faca. Parea a fi friptura...am
zambit, observand ca nu prea pare in elementul sau in bucatarie.
-Ce-ar fi sa ma lasi pe mine sa gatesc? l-am intrebat, facandu-i pe amandoi sa se uite la mine.
-Sunt in stare sa fac o amarat de friptura, Takeshi. Pana la urma si eu am fost capabil sa invat sa
gatesc...m-am uitat confuz la el, neintelegand ce a vrut sa zica cu "pana la urma". Era ca si cum
ar fi insinuat ca noi doi ne cunosteam in trecut. Imediat s-a schimbat la fata si m-a privit speriat,
pentru un moment, apoi si-a plecat ochii.
-Nu am zis ca nu esti in stare, am zis oftand, dar ar fi bine sa te odihnesti. Priveste asta ca o cina
de ramas bun. Si-a ridicat ochii si m-a pironit cu acea privire de chilimbar topit, facandu-mi
inima sa o ia la goana.
Maine e a treia zi, mai stii? Ma intorc la spital.
A aprobat, oftand usor, apoi mi-a cedat mie locul lui si am inceput sa gatesc. Aveam impresia ca
nici el nu-si doreste mai mult ca mine sa plec de aici. Imi era groaza de acel spital...imi era
groaza de Raito, caci stiam ca odata ajuns acolo, voi fi din nou la mana lui. Nu puteam sa-i spun
lui Hiko ce se intampla, deoarece banuiam ca se va incerca sa-l opreasca pe nebunul acela. Nu
vroiam sa se implice. Raito era un om periculos...
Mi-am alungat cu greu gandurile negre, concentrandu-mi atentia pe ceea ce faceam. Imi place sa
gatesc...tot timpul imi placuse. Imi aduceam aminte de serile cand ajungeam obosit de la servici
si gaseam acasa un haos de nedescris si un mic spiridus aiurit si infometat ce statea mai mereu cu
capul in carti. Fara sa-mi dau seama o lacrima mi se prelinse pe obraz, cazand pe mana ce incepu
sa-mi tremure. M-am uitat la Hiko ce discuta insufletit cu Yui pe tema unui subiect medical pe
care eu nu-l intelegeam defel si o alta lacrima cazu, urmad acelasi drum ca cea precedenta. Ma
simteam gol...pustiit si blestemat. Stiam ca totate lucrurile bune erau doar o iluzie ce se va
destrama maine dimineata, dar speram ca o data cu ele nu va disparea si zambetul de pe chipul
lui inocent. Asta era cea mai mare teama a mea...

Cina decursese lin, fara evenimente majore. Yui plecase acasa in urma cu jumatate de ora, iar
apartamentul se cufundase in liniste. Hiko intrase la dus in urma cu cateva minute, iar eu m-am
dus la mine in camera si m-am intins in pat. Indifernt ce se intamplase intre noi, vroiam sa-i
acord spatiu si liberatate. Poate undeva in adancul meu speram inca sa se razgandesca si sa
pasesca peste pragul acestei camere sa-mi spuna ca totul fusese o gluma si ca nu tinea deloc la
mine. Totusi...speram degeaba.
Il vroiam lanag mine, dar, in acelsi timp vroiam sa-l stiu cat mai departe cu putinta, undeva unde
eu nu as putea sa-l vad sau ating. Eram confuz. Puteai oare sa iubesti doua persoane in acelasi
timp? Daca raspunsul era da, atunci eu ii tradam pe amandoi.
M-am intors pe-o parte si am inchis ochii, dar imediat ce i-am auzit vocea m-am ridicat in capul
oaselor.
-Cum te simti, Takeshi? m-a intrebat pe un ton bland si cald, apropindu-se de mine. Se aseza pe
marginea patului si-mi magaie cu dosul palmii obrazul. Era imbracat doar intr-o pereche de
pantaloni scurti, care se mulau perfect dupa formele lui. Din parul ud ii curgeau picaturi de apa,
iar pielea ii mirosea a...
-Flori de cires? am intrebat, adulmecand cu nesat mireasma dulce. Takenaga folosea...dar m-am
oprit inainte sa termin si mi-am plecat privirea, incurcat si rusinat. Stiam ca in prezenta lui se
presupunea ca pot vorbii despre asa ceva, dar, oare regulile nu s-au schimbat dupa ce noi doi am
devenit mai apropiati?
Mi-am ridicat ochii spre el, fiindu-mi frica de ceea ce as putea gasi in ei...dar el imi zambea doar.
-Stiu...sunt si florile mele preferate. Nu am inteles ce stia, dar nici nu am intrebat.
S-a apropiat de mine, buzele noastre atingandu-se usor pentru un scurt moment, apoi s-a ridicat
de langa mine si a iesit afara din camera, urandu-mi "noapte buna".

Ma enerva la culmea faptul ca tinea in mod expres sa aduca trecutul in prezent, insa nu-i puteam
cere sa nu faca asta, avand in vedere ca ii ascudeam un lucru important, chiar daca faceam asta
pentru binele lui.
Totusi sentimentul predominant pe care il simteam era frica.
Nu stiam avea sa se intample de maine incolo intre noi, avand in vedere ca se intorcea acolo.
Eram doctorul lui, insa asta imi limita intr-un fel posibilitatile de a actiona. Daca as fi fost un
simplu vizitator as fi putut sa-l mangai, sa-l sarut, sa-i spun cat de mult il iubesc, dar asa eram
obligat sa ma port cat mai etic cu putinta.
M-am intins pe canapea si am inceput sa privesc tavanul. Incercam sa imi eliberez mintea pentru
a putea adormi. Am reusit performanta pe la ora patru dimineata.
Aroma cafelei m-a facut sa ma trezesc zambind, desi urma o zi trista. M-am ridicat si m-am dus
in bucatarie unde Takeshi prepara o omleta. Nu m-a auzit cand am intrat, asa ca a tresarit atunci
cand l-am salutat.
O tacere apasatoare a donit in timpul mesei. Amandoi stiam ca dupa ea va trebui sa ne luam la
revedere de la ce s-a intamplat zilele astea.
M-am dus sa ma imbrac, anuntandu-l ca i-am lasat haine pe canapea. In intimitatea dormitorului
meu, mi-am permis sa dau drumul lacrimilor. Nu voiam sa ma despart de el inca o data. Intr-un
final m-am imbracat cu o camasa neagra si niste pantaloni gri, iar api mi-am sters lacrimile. L-
am gasit asezat pe canapea. Nici el nu parea fericit. Nu am spus nimic tot drumul spre spital,
pentru ca eram convins ca, la cel mai mic suntet scos voi incepe sa plang din nou.
Ajuns inapoi in acel loc l-am dus inapoi in salonul sau si m-am inreptat cat puteam de incet spre
biroul meu. Am deschis usa si m-am indreptat catre scaunul meu fara sa ma obosesc sa o mai
inchid. Probabil trecuse vreo jumatate de ora cand m-am hotarat ca, daca tot nu am o activitatea
legata de pacienti, as putea sa imi omor timpul citind o carte. M-am ridicat de pe scaun si m-am
indreptat spre raftul plin cu carti. Ma chinuiam sa aleg una pe care sa o citesc, cand o mana
puternica mi-a inconjurat talia. Mi-am dat seama imediat ca nu ii apartinea lui Takeshi, asa ca m-
am panicat si am incercat sa ma intorc pentru a putea vedea fata persoanei, insa incercarea mea a
esuat lamentabil.
- Eu te iubesc si tu m-ai tradat in cel mai urat mod. Ar trebui sa platesti pentru asta, zise persoana
din spatele meu, mangaindu-mi cu mana libera gatul.
Am realizat imediat cine ma imobilizase.
- Raito da-mi drumul. Noi doi nu avem nu avem nici o legatura.
- Serios?
Profitand de faptul ca isi slabise stransoarea, m-am smucit reusind sa ma intorc. Am dat sa fug,
insa mana sa puternica, mi-a apucat parul si mi-a tras capul spre spate.
- Te rog, opreste-te. Inceteaza! Nu imi place! De ce imi faci asta? am intrebat speriat.
- Nu ti-am zis ca trebuie sa platesti? a spus muscandu-mi gatul.
Am tipat de durere si am inceput sa ma zbat. Incepuse sa imi desfaca nasturii camasii negre, in
timp ce limba sa se plimba nestingherita pe gatul meu.
Nu voiam sa ma gandesc la ce avea sa se intample. Imi era mult prea frica. Mana sa a coborat
spre nasturele pantalonilor mei gri, si intr-un acces de ...nebunie, sau nu stiu ce alt sentiment, am
strigat cat am putut de tare:
- Takeshi!
Raito m-a ponit pocnit peste fata cu putere exact in momentul in care Takeshi a dat buzna in
incapere. Profitand de faptul ca el era atent la mine, Raito a disparut din cabinet.
Am inceput sa plang. Nu puteam crede ce mi se intamplase si , mai mult de atat, ce putea sa mi
se intample daca el nu intra.
Bratele sale m-au cuprins intr-o imbratisare tandra, facandu-ma sa ma linistesc incet-incet.
- Gata, totul e bine. Sunt aici, Hiko.
- Habar nu ai cat de frica mi-a fost.