ISTORIA COMUNISMULUI ROMÂNESC – UN

EŞEC ASUMAT

"Şi cîte adevăruri ar trebui spuse la noi! şi cîte

păreri adevărate stau închise de frică în atîtea oale de
os!"
(I.L. Caragiale)

I. Absurdistan

Una dintre condiţiile esenţiale pentru perpetuarea sistemului comunist a fost

secretizarea eşecului. Realitatea nu trebuia să fie cunoscută cu exactitate şi nici
descrisă corect. Înainte de 1989, a existat un sistem foarte bine pus la punct pentru
protejarea informaţiei, la care accesul era permis numai iniţiaţilor - adică vîrfurilor
partidului comunist. Tot ceea ce nu era permis să se ştie devenea automat secret de
stat, protejat de Securitate. Prezenţa ei ameninţătoare a fost resimţită în toate mediile;
ca şi în URSS, poliţia politică comunistă din România a trecut la supravegherea tutror
celor care, deşi nu treceau la acţiuni ostile regimului, ar fi putut pur şi simplu să o facă
cîndva, pentru că nu îşi manifestaseră adeziunea faţă de el (1).
Se poate spune astfel că viaţa de zi cu zi a românilor curgea, anost şi tern, între secret
şi decret, sub privirea suverană a diriguitorilor regimului. Cît despre aceştia,
“fiecare la timpul şi la locul lui a fost Dumnezeul ce sengrijea ce cele
mai bune condiţii de trai, judeca cei bine şi cei rău în tot ce face omul şiindica
pînă şi gîndurile ce trebuiau săi populeze mintea muritorului de rînd”.
Cam aşa arăta lumea organizată şi condusă de comunişti după spusele unuia dintre ei,
Ion Gheorghe Maurer(2). Dar, atîta vreme cît realitatea contrazicea la tot pasul noua
mitologie, trebuia “corectată”, cu ajutorul unui aparat bine pus la puct, bazat pe
monopolul impus asupra informaţiei. Înainte de 1989, accesul la informaţie era permis
numai iniţiaţilor adică vîrfurilor partidului comunist. Esenţa puterii lor a constat
tocmai în capacitatea de a înlocui adevărul cu ideologia în care credeau sau de care se
serveau pentru a domina. Pentru activitiştii comunişti, tot ceea ce nu era produs de
imensul aparat de propagandă era susceptibil de a deveni subiect tabu, sub pavăza
secretului de stat. Atît de mare devenise teama faţă de posibila circulaţie liberă a
informaţiilor, încît pe lîngă Legea 23 din 1971 privind apărarea secretului de stat
au apărut, la mijlocul anilor ‘80, prevederi din ce în ce mai restrictive. Astfel, pînă şi
maşinile de scris erau sever controlate de Miliţie, în acelaşi regim ca şi cel al armelor
şi muniţiilor. Aşa a ajuns ca, în ordinea acelei lumi în care existenţa se derula apatic
între tot mai multe secrete şi decrete, singurul lucru cu adevărat viu, adică mobil,
energic şi dinamic să fie aparatul de propagandă. De aceea, între instituţiile statului un
rol extrem de de important la ocupat Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste.
Inventivitatea malefică a funcţionarilor acestui Consiliu nu a cunoscut limită. La
începutul anilor ‘80, ei au pus la punct o mică broşură, intitulată Lista cuprinzînd
datele şi informaţiile nedestinate publicităţii(3). Bineînţeles lunga listă de secrete era
ea însăşi secretă., toate exemplare multiplicate la şapirograf fiind înseriate şi predate pe
bază de semnătură activitştilor partidului din eşaloanele locale superioare
şi redactorilor şefi ai cotidianelor sau revistelor centrale şi judeţene. Textul broşurii era
revăzut şi adăugit an de an, în funcţie de deteriorarea situaţiei economicosociale a ţării
lista informaţiilor secrete devenind tot mai substanţială. Datele enumerate, se arată în
preambulul acestui catehism al ziariştilor şi propagandiştilor, nu puteau fi destinate
publicităţii decît în măsura în care ar fi apărut mai întîi în documentele de partid sau
în cuvîntările şefului statului.
Cităm în continuare din ediţia din 1983 a broşurii.
Erau deci interzise accesului public datele realizărilor economice, decît cele
apărute în documentele oficiale, precum şi “veniturile totale reale ale populaţiei”,
“retribuţia reală şi nominală, veniturile totale şi reale ale ţărănimii, indicele general al
preţurilor şi tarifelor, pensia reală şi alocaţia medie de stat pentru copii”. De asemenea,
partidul nu voia ca tot românul să cunoască date legate de calitatea necorespunzătoare
a produselor, dimensiunile producţiei industriale rebutate sau în cazul agriculturii,
costurile producţiei agricole pe produse. Constituiau de asemenea secrete de stat
datele absolute privind consumul pe locuitor la principalele produse alimentare
şi nealimentare, gradul de înzestrare cu bunuri de folosinţă îndelungată a populaţiei şi
chiar situaţia numerică a traficului de călători. Nu aveam voie să cunoaştem date şi
informaţii privind accidentele de muncă, îmbolnăvirile în masă, indicatorii asigurărilor
sociale de stat, numărul pensionarilor sau al minorilor care necesitau instituţionalizare
sau îngrijire şi nici necesarul de medicamente pentru populaţie. Consiliul Culturii şi
Educaţiei Socialiste interzicea, de asemenea, publicarea informaţiilor privind
răspîndirea rîiei şi a păduchilor, ca să nu mai vorbim de cauzele sociale ale
mortalităţii infantile sau de numărul avorturilor, legale ori ilegale. În privinţa relaţiilor
internaţionale, se avizau pentru publicare doar documentele oficiale ale vizitelor peste
hotare, iar la capitolul Alte date nedestinate publicităţii erau trecute statisticile privind
criminalitatea, accidentele grave şi catastrofele, incluzînd cauzele şi consecinţele
acestora. Aşa că, în România, înainte de 1989, nu se putea întîmpla nimic rău fără voia
partidului comunist. Cu alte cuvinte, vorba lui Napoleon dintr-un banc care circula în
acei ani, “Dacă aş fi avut presa din România, nimeni nu ar fi aflat că am pierdut la
Waterloo”.
Bineînţeles că înainte de 1989 a existat şi transparenţă, însă întro
singură direcţie, de sus în jos, şi pe două nivele distincte. La “etajul de sus”
al transparenţei, avînd la îndemînă instituţii specializate (precum Securitatea), activiştii
de partid cunoşteau tot ce se întîmplă în ţară. O formă aproximativă de transparenţă a
constituit-o mecanismul “criticii şi autocriticii”, care lăsau să se întrevadă punctele de
tensiune din sistem. La început, în primul deceniu al regimului communist, critica şi
autocritica aveau efecte de-a dreptul magice chiar o dată cu invocarea lor, dar treptat
cele două instrumente des utilizate în lupta pentru putere în anii cinzeci au devenit
desuete şi formale, iar la finele anilor şaptezeci abia mai erau pomenite şi numai în
cazuri excepţionale. Partidul devenise monolit, iar secretarul său general conducător
iubit. Totuşi, la nivelul conducerii şi al instituţiilor care asigurau prin secretizare şi
teroare perpetuarea dominaţiei sovietocomuniste, transparenţa era impusă în interior de
necesitatea controlării absolute a tuturor membrilor din acest corp socio-
profesional: securiştii şi liderii comunişti îşi supravegheau riguros unii altora
fiecare răsuflare. Nicăieri na înflorit delaţiunea cu o mai mare vigoare decît în sînul
Securităţii şi al Comitetului Central. Dacă funcţiile de partid şi de stat creşteau direct
proporţional cu accesul la informaţie, la etajul inferior al transparenţei, pentru cei aflaţi
departe de putere, adevărul devenea din ce în ce mai tainic, adesea subiect de
conversaţie în şoaptă. În lipsa unor date reale, în prezenţa fricii faţă de depozitarii
adevărului, încetul cu încetul lumea măruntă indentifica vinovatul pentru eşecurile
socialeconomice ale sistemului în şefii cei mărunţi, în persoana gestionarului şi a
administratorului de bloc, a şoferului de troleibus şi a maistrului de la serviciu, a
ţăranului din piaţă şi a doctoriţei de la circă…

II..Birocraţia şi interesul politic ca forme de cenzură

Aceasta era situaţia în 1989. Atunci, controlul informaţiilor nu cuprindea doar

realităţile economico-sociale, ci şi domenii mai îndepărtate de interesele politice ale
vremii, ca ştiinţele abstracte. El s-a exercitat însă intens în domeniul ştiinţelor sociale,
unde apropierea de adevăr prin cercetare a fost înlocuită cu acţiunea de justificare a
opiniilor oficiale. După cum remarca Friedrich Hayek, în statul totalitar
"aceste discipline au devenit cele mai productive maşini de fabricat
mituri, pe care cîrmuitorii le folosesc pentru a îndruma minţile şi voinţele
supuşilor lor"(4).
Într-adevăr, nu putem nega că în ultimii ani ai naţional-comunismului românesc
falsificarea istoriei, în special a celei contemporane - dar nu numai, a atins cote
ruşinoase.
După 1989, deşi accesul la informaţie şi libertatea presei au devenit cîştiguri
incontestabile, acţiunea de reabilitare a istoriografiei nu a fost una pe măsura
aşteptărilor. Ca urmare, nu cunoaştem decît precar şi nesistematic realităţile camuflate
de aparatul de cenzură al fostului regim, aşa cum nu cunoaştem nici acest aparat, iar
mult-aşteptatele sinteze privind istoria comunismului românesc sînt încă în fază
embrionară. Este acesta doar rezultatul unei neangajări a istoricilor într-un teren, e
drept, deminat ideologic, dar minat de pasiuni politice? Este vorba doar de o exagerată
manifestare a "inhibiţiei de protecţie" a unor cercetători, în fond şi ei oameni, care nu-
şi pot păstra sîngele rece investigînd culisele comunismului românesc, o epocă înţesată
de umilinţe, meschinării, de acea sumedenie de agresiuni împotriva demnităţii umane
pe care le-am resimţit cu toţii? Latura subiectivă nu are însă cum să justifice în
totalitate gravul eşec pe care îl putem consemna în cercetarea din acest domeniu(5).
Nu cred că ne putem îndoi de realitatea acestui eşec. Fără a insisita pe o
inventariere a lucrărilor apărute, cele mai multe reduse la dimensiunile unor articole în
culegeri de studii, să le comparăm doar cu uriaşul volum al memorialisticii
supravieţuitorilor gulagului comunist. Rezultatul este edificator şi impune o analiză
mai atentă a cauzelor.
Prima piedică şi cea mai importantă în calea cercetării istoriei perioadei
comuniste este accesul la surse. Documentele care consemnează informaţii esenţiale,
stocate în principal în arhiva fostului Partid Comunist, nu au fost multă vreme, iar
acum sînt greu accesibile istoricilor. Au existat bineînţeles şi excepţii, în privinţa unor
fonduri limitate şi în cazul unor persoane agreate fie de cei din instituţiile care au
gestionat în trecut sau gestionează în prezent această arhivă, fie de persoane influente
din sferele puterii. Se poate spune că menţinerea în România într-un regim secret a
arhivelor comunismului nu a fost un accident birocratic, ci o expresie a voinţei
politice(6). Cei care au preluat puterea după căderea regimului Ceauşescu au privit
încă din primele zile ale lui 1990 cu vădită precauţie orice ingerinţă publică în aceste
arhive, ele fiind puse sub control militar şi evacuate din localurile anterioare de
deţinere. Vechiul militant comunist Alexandru Bîrlădeanu, ajuns lider marcant al noii
puteri, a relatat astfel acest episod:
"Devenind în 1990 preşedintele Senatului, m-am interesat unde se află
arhiva Comitetului Central. Am fost informat că ea este transportată la Piteşti şi
predată armatei spre păstrare. Am vorbit de două ori cu ministrul Apărării
Naţionale din vremea respectivă, generalul Spiroiu, atrăgîndu-i atenţia asupra
răspunderii ce-i revine primind în grijă respectiva arhivă şi l-am sfătuit să nu
permită accesul nimănui la arhivă înainte de reglementarea oficială a modului de
administrare şi folosirea acesteia, pentru a se evita sustragerea sau falsificarea
unor documente. Generalul Spiroiu m-a asigurat că acestea sînt şi ordinele date
de el"(7).
Pericolul sustragerii unor documente din arhiva fostei conduceri a Partidului Comunist
invocat de dl. Bîrlădeanu ar fi putut duce la erodarea prestigiului unora dintre
personajele principale ale scenei politice. Probabil că nu întîmplător documentele
acestei arhive au fost reîndosariate în intervalul 1990-1993 de ofiţeri responsabili cu
păstrarea documentelor secrete. De unde această precauţie a autorităţilor faţă de
dosarele comunismului? O posibilă explicaţie a oferit publicistul Bogdan Ficeac:
"În primele zile ale revoluţiei române am avut posibilitatea să văd acele
dosare de cadre strict secrete, din fişetele biroului organizaţiei de bază dintr-un
sector al Bucureştiului. Uimirea a fost totală. Studiind dosarele celor aflaţi în
funcţii de conducere, am descoperit cu o imensă surprindere că marea majoritate
a nomenclaturii avea în fişele personale pete care, în cazul membrilor de partid
obişnuiţi erau inadmisibile"(8).
Aceste "pete" constau, după aceeaşi mărturie, în grave delicte în ochii partidului, cum
ar fi rude în străinătate sau cu condamnări politice, dar şi în amănunte
compromiţătoare legate de viaţa intimă a activiştilor de partid.
Că Securitatea a supravegheat atent nomenclatura, rapoartele ei ajungînd în cele
din urmă la responsabilii de cadre ai partidului, nu este o noutate. Mărturii ale ofiţerilor
Consiliului Securităţii Statului din 1968 arată că practica era răspîndită în anii lui Dej.
Un raport secret(9) al Secţiei CC pentru controlul muncii la Ministerul Forţelor
Armate, Ministerul Afacerilor Interne şi Justiţie din aprilie 1968 consemna că în trecut
s-a efectuat "urmărirea informativă a unor tovarăşi din conducerea partidului" din
ordinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Mai mult, din ordinul lui Alexandru Nicolski şi
Pintilie Gheorghe, agenţi sovietici ajunşi în fruntea Securităţii, care acţionau probabil
din ordinele Moscovei, în 1949 a fost pus sub ascultare chiar şi telefonul lui Dej.
Iniţiat în tainele acestor intrigi bizantine din sînul partidului, odată ajuns la
putere, Nicolae Ceauşescu a utilizat din plin Securitatea în urmărirea opozanţilor săi
din interiorul PCR, dintre care mulţi au ocupat funcţii politice de prim rang în
România ultimilor ani. În acest context, nu poate fi o simplă întîmplare conservarea în
regim secret a arhivei care înmagazinează, la un loc, stenograme ale discuţiilor de la
conducerea partidului, dosare de cadre şi documente privind deciziile politice şi
economice ale celor care au condus ţara pînă în 1989. Această pudoare faţă de trecut
nu este accidentală. Explicînd dominanta psihologică a elitei comuniste, Piotr
Wierbzbicki arată că
"entităţile sacre, superioare, suprareale, suprapersonale nu pot fi obiectul
unui sentiment atît de comun cum este curiozitatea”(10).
Se poate spune că împiedicarea accesului la arhivele fostului partid comunist, prin
interdicţii la informaţii despre trecutul apropiat, cît şi continuarea secretizării regimului
după 1990 nu au fost întîmplări birocratice, ci rezultatul unui demers elaborat la cel
mai înalt nivel. Concluzia este întărită de Alexadru Bîrlădeanu. Deşi fusese, ca
preşedinte al Senatului, a doua persoană în stat, după pensionarea din funcţia politică
nu i-a mai fost deajuns calitatea de academician, fiind pus el însuşi în imposibilitatea
de a consulta documente care îl interesau în elaborarea unui studiu despre problema
tezaurului României de la Moscova:
"La începutul anului 1993, după retragerea mea din viaţa politică, am
primit un telefon de la generalul Spiroiu, prin care acesta m-a informat că a avut
ocazia să citească stenograma discuţiilor din 1965 cu Brejnev, ceea ce l-a
lămurit în chestiunea tezaurului. L-am întrebat cu ce prilej a făcut acest lucru;
mi-a răspuns că a fost nevoie de acea stenogramă pentru pregătirea unui
material. Din ordinul cui s-a umblat la arhivă? - am vrut eu să aflu, generalul
Spiroiu răspunzîndu-mi că nu are voie să spună asta. I-am cerut o copie după
stenograma privind cele spuse de mine în acea şedinţă. Nu am voie! mi-a
răspuns el din nou. Reintram astfel în lumea absurdului, în care puteau fi
declarate secrete faţă de cineva cele spuse de însuşi acel cineva"(11).
În această “lume a absurdului” în care domnul Bîrlădeanu a “reintrat” după retragerea
sa din viaţa politică, unii istorici români şi străini au trăit zi de zi, în încercarea uneori
disperată de a ajunge la documentele care îi interesează. Ani de zile, căutarea
documentelor unui partid de care toţi s-au dezis şi care nu mai există, dar a cărui
desfiinţare nu a fost legalizată tocmai pentru a nu se ridica public problema succesiunii
şi a gestiunii imensului său patrimoniu a fost privită de autorităţi cu o ostilitate
descurajantă. Chiar după ce arhiva fostului CC al PCR a ieşit de sub tutela armatei şi a
ajuns la Arhivele Statului, situaţia nu s-a îmbunătăţit. Nici această instituţie nu a reuşit
asumarea unei deschideri reale către cercetătorii care au cerut să consulte fonduri
documentare ale fostului Partid Comunist. Răspunsul faţă de solicitări a rămas un refuz
mascat în amînări nesfîrşite, trădînd acelaşi comportament conservator. Acest
conservatorism a fost dealtfel remarcat în dezbateri publice sau în memorii adresate de
unii cercetători autoritătilor. Dealtfel, reflexul conservator aparţine, în opinia lui
Adrian Marino, majorităţii instituţiilor culturale moştenite de regimul Iliescu de la
vechiul regim comunist – şi cu atît mai mult arhivelor:
"Rolul instituţiilor culturale continuă să rămînă, în viziunea oficială,
declarată sau latentă a regimului, unul fundamental conservator. Ele nu se pot
adapta, în mod efectiv, noului regim democratic. Toate instituţiile culturale
esenţiale create după model sovietic, stalinist, au fost concepute ca instrumente
de încadrare, control, dirijare şi sancţionare a oamenilor de cultură. Ele sînt
centralizate, restrictive prin definiţie"(12).
Nici măcar aşteptata Lege a Arhivelor Naţionale nu a îmbunătăţit situaţia accesului la
sursele documentare ale istoriei comunismului, care a rămas fragmentat, iar
deschiderea nu s-a petrecut. Mai mult, prevederile cu care este abilitat de lege noul
depozitar al documentelor rămase de pe urma Partidului Comunist au sporit decepţia
cercetătorilor. Legea Arhivelor Naţionale, adoptată după scurte dezbateri în martie
1996 şi promulgată la 1 aprilie acelaşi an(13) conţine la Capitolul IV, cît şi în Anexa 6
interdicţii pe lungi perioade de timp (cea mai redusă este de 30 de ani de la data creării
documentului, mergînd pînă la interzicerea totală a accesului la fonduri de arhivă care
"pot afecta interesele naţionale, drepturile şi libertăţile cetăţenilor" sau "nu sînt
prelucrate arhivistic").
Această lege a cauţionat practic demersurile oculte de la începutul anilor '90,
menite să pună la adăpost pe o lungă perioadă de timp documente care ar putea aduce
lumină în culisele comunismului românesc. Era o poziţie adoptată de oficiali, mulţi
dintre ei foşti comunişti, dar pusă în practică cu discreţie. Acelaşi Alexandru
Bîrlădeanu recunoştea că fondurile arhivistice de la C.C. privesc momente importante
ale istoriei ultimilor 50 de ani, ceea ce le conferă
"un caracter mai complex decît de simple fonduri de arhivă... Arhivele
C.C. nu sînt proprietatea nimănui, ele constituie un fond anume aparţinînd
naţiunii. Orice publicare parţială sau selectivă a materialelor poate transforma o
operă ştiinţifică într-un act politic"(14).
Acţionînd în consecinţă, reprezentanţii Ministerului Apărării Naţionale sau ai
Arhivelor Naţionale, deţinătorii acestor fonduri documentare, au răspuns, nu o dată, la
adăpostul legii şi invocînd principiile arhivistice, că documentele de interes din arhiva
fostului Comitet Central al Partidului Comunist "nu sînt prelucrate", ceea ce, dincolo
termenele legale de consultare a documentelor, a făcut oricum ca accesul la ele să fie
foarte greu posibil. Astfel, nici măcar acea "publicare parţială" nu s-a petrecut în forme
relevante, ca să nu mai vorbim de deschiderea fondului în integralitatea lui.
Putem conchide astfel, fără teama de a greşi prea mult, că eşecul istoriografiei
româneşti în a descifra istoria ultimei jumătăţi de veac a fost rezultatul unei decizii
politice care exprimă un tip de ipocrizie identificat de Andrei Pleşu la persoane care
"confundă morala cu discreţia", persoane pentru care "nu actul blamabil e ruşinos, ci
eventuala lui publicitate"(15). Acest comportament a fost asumat la cel mai înalt nivel
în 6 martie 1995, cînd, prin vocea consilierului Cornel Codiţă, preşedintele Iliescu
transmitea mesajul său istoricilor reuniţi la o sesiune de comunicări cu prilejul
scurgerii unei jumătăţi de veac de la instaurarea guvernului Groza. Atunci, cei adunaţi
în sala de conferinţe a Institutului "Nicolae Iorga" au aflat stupefiaţi că de fapt, în
România accesul la arhivele comunismului “este neîngrădit”!
Această secretizare a istoriei comunismului românesc nu poate fi pusă în seama
conservatorismului imanent al structurilor birocratice. Secretizarea s-a perpetuat ca
urmare a deciziei şi raţiunii politice a regimului Iliescu, departe de necesitatea reală de
protejare a siguranţei naţionale sau de invocarea absurdă a drepturilor consitutuţionale
ale celor care ar fi supuşi judecăţii istoriei, pentru colaboraţionismul excesiv sau pentru
participarea la acte de represiune în vremea regimului comunist şi în contradicţie cu
declaraţiile oficiale ale vîrfurilor puterii de pînă în 1996. Consecinţele acestui fapt nu
sînt de neglijat. Ele constau în ignorarea, sau chiar mai rău, în revalorizarea absurdă a
trecutului comunist de către pături tot mai largi de oameni, afectaţi de greutăţile
tranziţiei. Sînt relevante în acest sens rezultatele unei anchete psiho-sociologice,
desfăşurată într-o localitate din mediul rural:
"Cele mai idealizate erau condiţiile de viaţă din timpul lui Ceauşescu, prin
opoziţie cu preţurile mari ale perioadei de tranziţie. Foarte puţini păreau să-şi
amintească că totul era cartelat în ultimii ani ai lui Ceauşescu şi că deseori nu se
găseau nici cantităţile infirme de pe cartele. Deşi majoritatea a afirmat că ştia de
existenţa unui mare număr de deţinuţi politici, aceasta nu i-a împiedicat să
declare perioada lui Gheorghiu Dej drept o perioadă ideală. În mod convenabil,
toate detaliile neplăcute au fost uitate. Cheia principală pentru citirea trecutului
sînt interesele prezentului, chiar dacă procesul se petrece inconştient".
Concluzia Alinei Mungiu, realizatoarea acestei investigaţii(16) este la fel de
îngrijorătoare ca şi constatările; sîntem
"la fel de izolaţi faţă de propriul trecut. Un popor în care elita este distrusă
sau redusă la tăcere şi în care stăpînirea este suficient de lungă ca toţi cei care
trăiseră conştient şi alte vremuri să îşi atingă sfîrşitul biologic este practic un
popor nou. Această distrugere nu a fost accidentală, ci programată. Singura
memorie autentică a populaţiei pe care am întîlnit-o se referea la perioada de la
Gheorghiu Dej încoace. Aceasta se constituie în singurul cîmp de referinţă la
care populaţia are acces pentru raportarea experienţelor sale contemporane.
Totul se petrece într-un cerc închis, în universul sărăcit, concentraţionar
aproape, al experienţei comuniste româneşti".
Ea se poate materializa în consecinţe dramatice. Fetişizarea experienţei traumatizante
prin care a trecut poporul român între 1945 şi 1989 are deja urmări grave: sub apăsarea
greutăţilor tranziţiei, tot mai mulţi oameni privesc înapoi nu doar cu nepăsare, ci cu o
nostalgie declamată uneori cu vehemenţă. Secretizarea inutilă a unei societăţi, a
istoriei ei apropiate şi triste, poate deveni o premiză a restauraţiei, prin efectele nefaste
asupra mentalului colectiv. Astăzi, defuncta cenzură a fost înlocuită de un corp
birocratic ostil transparenţei, care nu o dată răspunde direct, propt şi eficient comenzii
politice. Este posibil, din păcate, ca de astă dată ca preţul eşecului înregistrat de
istoriografie în încercarea şi dorinţa legitimă de a evalua corect impactul produs asupra
naţiunii de comunism, eşec datorat intereselor de grup ale elitei politice a regimului
Iliescu, dublat ca efect de inconştienţa şi egoismul birocratic uneori brutal al
deţinătorilor arhivelor fostului regim, să fie mare.Atît de mare, încît să îl plătească
întreaga naţiune, şi pe termen lung.
NOTE
(1) V.Gozman, A.Etkind, De la cultul puterii la puterea oamenilor. Psihologia conştiinţei politice,
Ed. Anima, 1993, p.33.
(2) Interviu realizat de autor cu Ion Gheorghe Maurer în august 1995, duifuzat la Radio Europa
Liberă.
(3) Vezi şi Marius Oprea, Viaţa între secret şi decret, în Dilema, nr. 151, decembrie 1995,
unde a apărut pentru prima dată documentul citat.
(4) Friedrich A. Hayek, Drumul către servitute, Ed. Humanitas, 1993, p.182.
(5) Marius Oprea, Istoria comunismului românesc – un eşec asumat, în curs de apariţie în
Revista Istorică (o comunicare susţinută la Institutul de Istorie Naţională Nicolae Iorga, în
septembrie 1997).
(6) Marius Oprea, Culisele puterii comuniste, în Sfera Politicii nr.31/sepembrie 1995, p.23-25.
(7) Alexandru Bîrlădeanu, Tezaurul român de la Moscova. Un litigiu
vechi de 80 de ani, în Arhivele Totalitarismului, Anul III, Nr. 3/1995, p.196.
(8) Bogdan Ficeac, Postfaţă la Piotr Wierzbicki, Structura minciunii,
Ed. Nemira, 1996, p.234.
(9) Arhiva Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., Fond 264, vol.23, p.36-45 (vezi Marius
Oprea, Comuniştii români sub controlul sovietic, în volumul Analele Sighet 5, Anul 1947 –
căderea cortinei, editat de Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, p.105 – 150).
(10) Piotr Wierzbicki, Structura minciunii, Ed. Nemira, 1996, p.75.
(11) Alexandru Bîrlădeanu, loc.cit.
(12) Adrian Marino, Politică şi cultură. Pentru o nouă cultură română, Ed. Polirom, Iaşi, 1996,
p.204).
(13) Monitorul Oficial, Partea I, Anul VIII, nr.71/9 aprilie 1996.
(14) Alexandru Bîrlădeanu, op.cit., p.197.
(15) Andrei Pleşu, Minima moralia, Ed. Humanitas, 1994, p.148
(16) Alina Mungiu, Românii după '89. Istoria unei neînţelegeri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995,
p.126, 128.