Nicolae Labiș (n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, județul Suceava - d.

22
decembrie 1956, București) a fost un poet român. Criticul Eugen Simion l-a supranumit
"buzduganul" generației șaizeciste.

Biografie
Fiu de învățători (Eugen și Ana-Profira), Nicolae Labiș învață să citească pe la 5 ani, de la elevii
mamei sale. Între primele lecturi ale sale se numără "Capra cu trei iezi" a lui Ion Creangă.
[necesită citare]
De asemenea, începe să și deseneze.

Școala primară o începe în satul natal (în clasa mamei sale); apoi, din cauza celui de-al Doilea
Război Mondial, o continuă în refugiu, în comuna Mihăești, satul Văcarea (lângă Câmpulung-
Muscel), unde va urma clasa a III-a, obținând numai note de 9 și 10.[necesită citare] Colegii de
atunci[cine?] își amintesc că scria poezii și scenete și îi plăcea să apară în public ca recitator. În mai
1945, familia se întoarce acasă și se stabilește la Mălini. Compunea poezii și povești încă din
copilărie, iar debutul publicistic are loc la nici 15 ani, în ziarul Zori noi - Suceava (1950) și Viața
Românească (1951). A urmat liceul "Nicu Gane" din Fălticeni (1947 - 1951).

La 13 ani a apărut în „Îmblânzirea scorpiei” pe o scena improvizată în satul natal. În noiembrie

1949 a început să scrie un roman,Cărări spre Victoriei, pe un caiet de școală, descoperit trei
decenii mai târziu. În noiembrie 1950 a fost cel mai tânăr participant la o reuniune a tinerilor
scriitori din Moldova, fiind salutat ca o "minune locală",[necesită citare] a recitat un poem al lui acolo.
În mai 1951 a primit premiul de top în limba română, la o Olimpiada de nivel național ce a avut
loc în București. Luna următoare a debutat în Viața Românească la București. El a început să
atragă atenția personajelor literare, inclusiv Mihail Sadoveanu și Tudor Arghezi. În următorii trei
ani o sumă extinsă a poeziei lirice sale a fost publicată în reviste, dar nu sub formă de cărți până
după moartea sa.

În ianuarie 1952, Labiș a fost transferat la Liceul Mihail Sadoveanu din Iași, unde a condus în
cadrul școlii discuții literare. În vara anului 1952 a întrerupt cursurile liceale, reluându-le anul
următor. Obține nota maximă la limba română la examenul de absolvire în Fălticeni, în august
1954.

Cariera
La data de 15 septembrie 1952, Labiș a intrat la Școala de Literatura Mihai
Eminescu din București. În timp ce acolo, el a citit voios și a cheltuit toți bani pe cărți noi și
folosite. El a editat, de asemenea, secțiunea poezie din revista școlii. Printre profesorii lui au
fost Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu. Deși el a îmbrățișat ideile regimului
comunist de guvernământ,cântând laude într-un număr de poezii, în timpul celui de al doilea an
de școală, el a devenit un lider de opinie și o stea în cadrul partidului, care, având în vedere
spiritul său liber și o demnitate incoruptibilă , a fost făcut activist al Partidului Comunist Român.
În februarie 1953, departamentul său a purtat discuții cu privire la el pentru presupusele lui
"abateri de la moralitatea școlii și disciplină". În primăvara anului 1954,în cadrul Uniunei de
Lucru a Tineretului (UTM), a avut loc, de asemenea, discuții despre el și, cu un vot împotrivă, a
decis să-l expulzeze din organizației. Cu toate acestea, pedeapsa nu a fost confirmată de organele
superioare. În această perioadă el a vizitat frecvent pe Sadoveanu. El a recitat o poezie de a lui în
iunie 1954, la absolvire, și a fost angajat de către revistaContemporanul, și apoi de Gazeta
literară. În acea toamnă, el a luat cursuri de la Universitatea din București, Facultatea de
Filologie, dar a renunțat după un semestru. De asemenea, la acel moment, poemul său cel mai
faimos, "Moartea Caprioarei",a apărut în Viața Românească.

În 1955-56, Labiș a scris opere lirice. Multe dintre ele, deși publicate în reviste, nu a făcut parte
în primul său volum publicat, Primele iubiri, care a fost publicat cu întârziere, în toamna anului
1956. (La scurt timp înainte de aceasta, el a publicat o lucrare pentru copii, Puiul de Cerb .Unele
au rămas în manuscris, dar în cele din urmă toate au fost publicate după 1962. În martie 1956, el
a ținut un discurs la conferința națională a scriitorilor tineri, și ca tot anul a fost "uimitor de
productiv": a continuat să scrie poezii și să publice în afară de cele din Primele iubiri, și se
pregătea activ pentru volumul său viitor.

Moartea
În noaptea de 9-10 decembrie 1956, la scurt timp după ziua lui de 21 ani, Labiș, care a petrecut
câteva ore cu cunostințe și au băut cafea și țuică la Casa Capșa și apoi la restaurantulVictoria, a
plecat să ia un tramvai. El a fost condus acasă de Maria Polevoi, o dansatoare în trupa Armatei
pe care el a întâlnit-o în acea seară. Era după miezul nopții și mijlocul de transport public tocmai
a început să se miște de pe loc. Aparent, el a pierdut echilibrul, prins între grila dintre vagoane,
capul s-a lovit de trotuar, iar el a fost târât pe o distanță scurtă. O investigație oficială acuză că
ebrietate a fost cauza căderii lui, dar dosarul a fost rapid clasificat. Măduva spinării lui a fost
fracturată, trupul său a fost paralizat și a fost practic decapitat. Postul accidentului a fost peste
drum de Spitalul Colțea, în Piața Universității, a fost dus acolo imediat. La 02:30 un chirurg a
scris, "traume craniene și vertebrale, paralizie". Spre zori, el a fost dus la Spitalul de Urgență.
Acolo, el a șoptit un poem pentru prietenul lui Aurel Covaci:

Pasărea cu clonț de rubin

S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit,
Pasărea cu clonț de rubin,
Iar mâine
 Puii păsării cu clonț de rubin,
Ciugulind prin țărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiș
Care va rămâne o amintire frumoasă...
Imediat dupa accident , istoricul literar Alexandru Oprea a propus din nou eliminarea lui din
UTM. În ciuda eforturilor medicilor și o mobilizare spirituală enorm de către colegii săi,
cunoștințe și prieteni, starea lui sa înrăutățit inexorabil. Pe 22 decembrie, la ora 2 dimineata, a
murit. Două zile mai târziu, la amiază, persoane îndoliate s-au adunat la Casa Scriitorilor , în
cazul în care mai mulți scriitori proeminenți a citit și poemul său" Moartea Caprioarei ". El a fost
înmormântat la cimitirul Bellu, după procesiunea funerară a trecut în fața mormântului lui Mihai
Eminescu.

Trei teorii cu privire la moartea sa există. Primul este că a fost accidentală. Colegul lui Gheorghe
Ioniță a scris, "Labiș nu prezintă nici un pericol real pentru [regim], dimpotrivă, a fost în
interesul lor să fac din el un poet de curte . După toate aceste, el a fost cel mai talentat". Al doilea
este că a fost sinucidere, în anii 1980, prietenii lui au început să spun că, după cum a simțit că
vârful de talent a lui a trecut, el a făcut acest pas deoarece nu dorea să-și petreacă restul vieții
sale în mediocritate, așa că a decis să pună capăt aceastea. Al treilea este că a fost o lovitura din
partea Securitați. În dimineața următoare, el însuși a spus unui prieten, "După ce am căzut pe
liniile de tramvai, am văzut roata venind spre capul meu. Apoi a fost ceva ce mă împingea de la
spate și din nou mă apropiam de roți. Acest lucru s-a întâmplat de trei ori". Un alt prieten a
observat, "El a încercat să urce la bordul tranvaiului în fața la scaunele de clasa a doua, dar
cineva l-a împins și, în ultimul moment, a prins grila de la mijloc, dintre vagoane: am ținut ochii
larg deschiși".

Chiar daca el nu a fost asasinat, Labiș a fost cu siguranță un ghimpe în partea laterală a
regimului. După Revoluția română din 1989, Gheorghe Tomozei a scris, "Labiș este primul poet
român disident .... El a anunțat o pauză feroce între poezie și ideologia zilei. Mai mult decât
sigur, închisoarea nu era prea departe pentru el". Securitatea a făcut notă din convorbirile sale
private că a "defăimat regimul comunist", iar poemele lui conținea prea multe teme voalat anti-
comuniste. "Inerție", în titlul celui de al doilea volum poate să se fi referit la absența unei
destalinizări veritabile a regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej. El și prietenii săi au discutat despre
problema Basarabiei. La data de 03 noiembrie 1956, la o nuntă la care au participat aproximativ
o duzină de oameni, el a cântat imnul Regatului din România, "Traiasca Regele". Ca luni, la
Capșa, în timpul unei discuții anti-sovietice privind revoluția maghiară recentă, s-a ridicat și a
recitat cu voce tare "Doina" lui Eminescu poem patriotic interzis. De asemenea, el a participat la
reuniuni în cursul mișcării studențești în Bucuresti, din 1956, care au fost urmate de represiune
viguroase. Având în vedere popularitatea lui în creștere, un proces ar fi fost incomod.
Lucrari Publicate
În 2006, scriitorul Imre Portik a publicat memoriile sale, în care el a pretins că Labiș a fost
împins după cum ia spus prietenul lui Labiș. De asemenea, el a scris că, în zile înainte de
moartea poetului, el a vizitat pe dansatoarea Maria Polevoi. Potrivit Portik, ea a mărturisit că
poetul a fost împins, și că ea chiar a văzut pe omul care a făcut-o, dar a refuzat să divulge detalii
suplimentare. Când Portik a contactat-o mai târziu, ea a refuzat să vorbească, spunând că ea le-a
spus tot ce era să spun procurorilor. Unii au susținut că Polevoi nu a fost atașat la armată, ci
la Ministerul de Interne, care aparținea Securității, de asemenea. După ce dosarul a fost clasificat
ea a refuzat să discute cazul cu oricine altcineva. Ea a trăit singură în aceeași casă de pe Calea
Călărași până la sinucidere ei în 1978.

La începutul anului 1958, volumul al doilea de poezie, Lupta cu inerția , pe care el la pregătit
înainte de moartea sa, a fost publicat. Între 1962 și 1985, doisprezece dintre noile ediții din
poeziile sale au apărut, cu multe altele noi din manuscrisele sale. Studii, articole, encomia și
toate au apărut în revistele literare din această perioadă, Labiș a dovedit a fi o sursă durabilă de
inspirație și de orientare pentru generația 1960 de poeți români, condusă de Nichita Stănescu.

Opera
 Primele iubiri (1956)
 Lupta cu inerția (1958)
 "Mama"

Bibliografie: http://www.wikipedia.org/