Introducere

Avînd în vedere că originile poporului somalez, pînă în prezent sunt foarte

obscure, nici-un mit important nu a fost creat în jurul acestei probleme, conform
căreia, stema somaleză are origini arabe, sau chiar din Peninsula Arabică, sau chiar
mai mult, poate chiar de la cîțiva misionari arabi pe care Profetul însăși i-a trimis cu
misiuni religioase în anul 615 î.H.. Chiar daca această relație pare foarte vagă și
dubioasă, aceasta a avut loc de-a lungul secolelor și a inclus în sine comerț, migrație
și activități misionare. După cum avem să constatăm mai tîrziu, Somalia totuși a
îmbrățișat islamul ca religie, dar nu forma fundamentalistă Wahhabi care era
predominantă în Peninsula Arabică odată cu începutul sec. XX. Mai mult, somalezii
s-au oprit la propria lor versiune de islam și anume la cel sofist reprezentat de frățiile
Qadirya, Salibya și Almadiya.
În sec. XIX în perioada colonizatoare, teritoriul somalez a fost colonizat și
împărțit de mai multe state. Cu toate aceste delimitări de teritoriu și populație, totuși
poporul somalez a continuat să lupte pentru unitate. Dovada o constituie drapelul
Somaliei care este compus din 5 stele, reprezentînd acele 5 divizări, care are ca
urmare, reunirea tuturor teritoriilor în cauză și crearea unui stat unitar și indivizibil.
Republica Somalia (1960-1991) a constituit una din fostele colonii italiene și
britanice. Dar spre sfîșitul anilor 80 începutul anilor 90 sentimentul de naționalism și-
a luat un avînt nemaivăzut. Dacă de la început, vorbim de perioada colonizatoare, toți
somalezii doreau reunificarea statului lor, atunci aceste aspirații sunt treptat
transformate în scopuri politice și promovate de diferite organizații de eliberare
(Mișcarea Națională Somaleză etc. ), racordate la interesele statelor care le finanțau.
Această evoluție negativă a lucrurilor a dus nemijlocit la crearea unor clanuri care se
luptau pentru teritoriul Somaliei.
După prăbuşirea statului în 1991, Somalia și-a declarat unilateral independenţa,
însă, aceasta nu a fost recunoscută de către Organizația Naţiunilor Unite (ONU).
Mai apoi, așa-numitul Grup Manifesto a instituit o guvernare ad-interim avîndu-
l pe Ali Madhi Mohamed ca președinte interimar, dar aceasta nu a durat mult din
cauza tensiunilor secesioniste. Principalii protagoniști au fost Generalul Aideed și
clanul său Habr Abgal și sine-proclamatul președinte menționat mai sus și clanul său
Abgal. Aceste 2 grupări au pus stăpînire pe părțile de Nord și de Sud ale capitalei
Mogadisha divizată de așa-zisa „Linie verde”. Ceea ce a urmat, a fost un dezastruos
1
război civil care a mers braț la braț cu clanurile criminale care estocau ajutoarele
alimentare trimise de lumea întreagă și care foloseau hrana ca pe o armă, au dus la o
foame incredibilă. Pînă în martie 1992, cca 300 000 de somalezi au murit de foame
sau de boli adiacente acesteia. Bilanțul celor morți în conflagrațiile armate (civili) a
fost de cca 44 000.
Somalia nu a avut o stare de funcţionare prea bună încă din 1991, când fostul
dictator Syaad Barre, a fost înlăturat. Nici una dintre fracţiunile concurente nu au fost
suficient de puternice pentru a lua locul lui de conducător al ţării, ceea ce a dus la
haos în primul rând. Intervenţiile internaţionale încă nu au reuşit, şi intervenţiile de
către ONU și SUA au fost contra-productive la începutul anilor 1990 au exacerbat,
mai degrabă decât au atenuat problemele, să nu mai vorbim de rezolvarea lor. Acesta
a fost, în special, cazul pentru invazia etiopiană, care a produs haos şi o criză
umanitară severă. De la retragerea forţelor etiopiene, scopurile islamiștilor extremiști
au fost de a instituire un control în Somalia, şi acestea pe alocuri au fost posibile, în
alte cazuri nu au fost în măsură să menţină acest control.
Istoria Somaliei de conflict relevă un paradox interesant - şi anume, mulți dintre
factorii conflictului armat care au jucat, de asemenea, un rol în gestionarea,
încheierea, sau prevenirea războiului. Cele mai multe ciocniri armate Somalia le-a
avut din 1991, au luptat în numele de clan, de multe ori, ca rezultat al liderilor
politici, manipulați pentru propriile lor scopuri. Cu toate acestea, bătrânele clanuri
tradiţionale sunt o sursă primară de mediere a conflictelor, dar ceea ce nu a ajutat. De
asemenea, statul central este privit convenţional ca o sursă potenţială a statului de
drept şi alocarea paşnică a resurse, dar, în cazul Somaliei această în trecut a fost o
sursă de violenţă şi de ruinare. Interesele economice, de asemenea, au avut o relaţie
ambiguă cu conflictul din Somalia. În unele locuri, războiul a apărut ca să
perpetuează violenţa şi fărădelegea, în timp ce în alte cazuri, interesele de afaceri au
fost o forţă motrice pentru pace, stabilitate şi formare unui statul de lege.

1. Istoria și evoluția confilctului

2
 În timpul primilor 17 ani de independență în Somalia conflictele armate
semnificative au fost absente (1960-1977).
Între 1977 şi 1991, ţara a suferit trei conflicte armate majore. Primul a fost
Ogaden, Războiul cu Etiopia în 1977-1978, în care forţele somaleze au intervenit în
sprijinul luptătorilor somalezi rebeli, în încercarea de a elibera regiunea Somaliei
locuită de Ogaden. Somalia a pierdut războiul care s-a soldat cu circa 25.000 de
victime1. Aceste pierderi au pus bazele unor viitoare conflicte interne, determinând
în Somalia creşterea mai multor intenţii de eliberare, mişcări de răsturnare regimului
militar instaurat, care a fost tras la răspundere pentru dezastrul provocat, pentru
vărsările de sînge.
Primul dintre aceste mişcări a fost înfiinţată în 1978 de către Abdullahi Yusuf, și
se numea Salvarea Frontului Democratic al Somaliei (SSDF).
Al doilea conflict armat a fost războiul între militarii somalezi şi Mişcarea
Naţională Somaleză (SNM), pentru controlul asupra nord-vest Somalia. SNM a fost
format în 1981 de către unii membri ai clanului Isaaq după războiul Ogaden. Război
civil montat de SNM a început mai 1988 şi a produs o catastrofa, pentru că guvernul
a îndreptat forţele armate împotriva civililor (s-a estimat o pierdere de la 50.000 la
60.000 de somalezi care au murit, majoritatea membri ai clanului Isaaq, care a fost
suport de bază pentru SNM).
Al treilea conflict armat a fost cel din 1991, caracterizat de forţele în creștere
împotriva guvernului. Acest război multifront a prevestit sau a fost caracterizat de
jafuri de ruinare şi acte de banditism în 1991-92.
După plecarea forțată, în decembrie 1991, a dictatorului Syaad Barre, generalul
Aidid, președintele Somaliei Unificate (USC), se luptă pentru putere împotriva
președintelui interimar Ali Mahdi Mahamed. Această dispută, înlocuită de rivalități
de clan și de o diplomație italiană intervenționistă, antrenează înfruntări, care
degenerează într-un veritabil război civil. Aceasta durează pînă la 3 martie 1992, data
unei încetări a focului obținută de ONU. La Mogadiscio, fracțiunile Aidid și Mahdi
sunt față în față: în extremul sud, Aidid înfruntă partizanii dictatorului decăzut.
Confruntarea cu anarhia și cu foametea care pusteiesc țara, Națiunile Unite, prin
rezoluția 733 din 23 ianuarie 1992, lansează o vastă operațiune umanitară, dar nu
reușesc să obțină ca șefii de clan să îngăduie trecerea ajutoarelor alimentare. Trebuie
recurs la o intervenție militară. Secretarul general contactează Statele Unite, care se
angajează. La 3 decembrie 1992, rezoluția 794 autorizează utilizarea forței.

1
Ahmed Samatar, Socialist Somalia: Rhetoric and Reality, London: Zed Press, 1998, p.137.
3
 Înlăturarea regimului Barre nu a fost urmat de un guvern de înlocuire, ci de o
perioadă prelungită de anarhie violente şi război. Conflictului armat a izbucnit în
sudul Somalia prin 1991 şi 1992, miliţiile clanurilor bazate unul împotriva altuia
pentru controlul oraşe valoroase, porturile maritime, şi cartiere. Războaie, care au
început ca luptă pentru controlul guvernului, rapid degenerat în jafuri de ruinare, a
banditismului, şi ocuparea bunuri imobiliare valoroase de către miliţiile clanurilor.
Tinerii soldați s-au luptat în principal pentru a asigura prada de război, şi au fost doar
folosiți sub controlul comandanţilor miliţiei. Puternici negustori şi comandanţi au fost
implicaţi în această economie de război. Principalele victime ale aceastei violenţe au
fost comunităţile slab agricole şi grupurile minoritare de coastă prinse în mijloc de
luptă. Jefuiți de toate bunurile lor, s-au confruntat cu o foamete masivă la sfârşitul
anului 1991 şi începutul anului 1992, determinând mari operaţiuni internaţionale de
amploare. Ajutorul alimentar repede a devenit parte a economiei de război, o marfă
peste care au luptat şi miliţiile ca lideri militari era deturnate pentru a finanţa
războaiele. Aproximativ 250.000 de somalezi au murit în acest război de foamete.
Războiul din 1991-1992 a produs, de asemenea, o gamă puternică de interese în
perpetuarea şi fărădelege violenţă şi blocarea reconcilierei, bază Warlords puterea
depindea de o stare cronică de insecuritate, astfel încât circumscripţiile clanurilor au
nevoie de ele pentru protecţie. Toți erau înarmaţi pentru război, jaf, şi extorcarea de
fonduri ca mijloacele lor numai de trai. Unii oameni de afaceri s-au îmbogăţit prin
război, legate de activităţi criminale, cum ar fi vânzările de arme, deturnarea de ajutor
alimentar, producţia de droguri, şi exportul de fier vechi. Şi clanuri întregi s-au aflat
în posesia unor valoroase imobiliare urbane şi riverane reale au câştigat prin cucerire,
care au stat să-şi piardă într-o pace de decontare.
Prin contrast, în nord-vest şi nord-est de Somalia, colapsul central al Guvernului
nu a precipitat tipurile de război şi jaf care a devastat sudul. În ciocnirile Somaliei,
interclan a avut loc, inclusiv două războaie grave în 1994 şi 1996. Dar pentru o
varietate de motive - autoritate mai robustă o aveau bătrânii, ei erau considerați
clanuri tradiţionale, politică era o mică coeziune între clanuri, mai mult sprijinul de la
oamenii de afaceri în sprijinul păcii şi subvenţionarea demobilizării şi conducerea
politică mai eficientă, pentru a numi doar câteva –luptă descentralizată în anarhie şi
violenţă generalizată. În schimb, starea auto-declarată de Somalia treptat a început să
construiască o capacitate de modest de a guverna, şi o adunare naţională a Bătrâniilor
tradiţionale clanuri care au ajutat pentru a gestiona pacea şi să păstreze agresorii
tinerilor sub control. În nord-est, tensiunile cronice interclan au fost cuprinse de
bătrânii tradiţionali. În ambele regiuni, o redresare economică modestă, alimentare de
activitați de import-export prin intermediul porturilor maritime, care au ajutat pentru
a redirecţiona energiile spre comerţ şi departe de război.
4
 Operaţiunea Naţiunilor Unite în Somalia (UNOSOM), 1993-1994 a fost iniţial
determinată de o dorinţă din partea comunităţii internaţionale de a proteja și ajutora
alimentar şi sfârşitul foametei devastatoare din sudul Somaliei. Acesta a fost iniţial o
intervenţie condusă de SUA, ONU- se implică multilateral cu aproape 30.000 trupe.
În mai 1993, operaţiunea a fost formal predată la Naţiunile Unite. Mandat ONU a fost
mult mai scumpe - pentru a asista somalezii în promovarea naţionale reconciliere,
reconstruirea guvernul central, şi relansarea economiei.
Intervenţie a reuşit iniţial în conflictele armate din în ţară. Comandanţii SUA au
decis să nu se angajeze într-o campanie de dezarmare, de teama de excitant rezistenţă
armată care să conducă la accidente din SUA. Încetarea ostilităţilor a furnizat o
oportunitate pentru principalele 15 facţiuni somaleze pentru a răspunde şi negocia un
cadru pentru o guvern naţional de tranziţie şi termenii de o reconciliere naţională,
Addis Abeba Declaraţia din martie 1993. Dar ambiţios UNOSOM mandatul de a
reconstrui un somalez Guvernul, prin intermediul consiliilor raionale selectate la
nivel local- a ameninţat în mod direct interesele unui număr de lideri ai miliţiei şi
familiile lor, care a controlat riverane valoroase şi bunuri imobiliare urbane prin
cucerire, și care au vizionat programul UNOSOM ca o mişcare să-i care priveze. O
confruntare a fost inevitabilă. În iunie 1993, doar o lună după ce Organizaţia
Naţiunilor Unite și-a asumat controlul operaţiunii, miliţia de General Aideed
(reprezentând Haber Gedir / Hawiye clan) UNforces a atacat, ucigând 24 de persoane
din milițiile Aideed, cu toate că aceasta a avut un motiv nobil, menţinere a păcii, dar
care a dus la patru luni de bătălie între Organizaţia Naţiunilor Unite şi miliţiile
Aideed-lui. Eşecul ulterior de forţele americane şi ONU pentru a capta Aideed,
impuse eforturile de construire a naţiunii e către ONU, şi pierderile suferite
dezastruoase în 03 octombrie "Black Hawk Down "incident pecetluit soarta
operaţiunea ONU, care a plecat în martie 1995, lăsând Somalia încă într-o stare de
violență și anarhie.
Nu există un eveniment precis care să declanșeze intervenția. Înțelegerea de
către națiunile occidentale, în fruntea cărora se află Statale Unite, a caracterului
innevitabil al operațiunii se datorează unei acumulări de fapte. Imagini televizate
insuportabile ale foametei somaliene, campania electorală americană, aproprierea
Crăciunului... și hotărîrea președintelui Bush de a se autosesiza, au provocat o ruptură
ceea ce a dat naștere conflictului propriu-zis.

2. Intervențiile internaționale

5
 În zorii zilei de 9 decembrie, începe operațiunea Restore Hope sau în română
cum ar fi numită ca ,,a aduce speranța,,. Pușcașii marini (marrines) debarcă pe plajele
de la Mogadiscio în fața televiziunii din lumea întreagă. Dar americanii nu sunt
singuri. Ei au consimțit ca o misiune de legătură a ONU să fie instalată în capitala
somaleză. Mai mult, dintre cei 38 000 de militari prezenți, în momentul de vîrf al
conflictului, două treimi provin din Statele Unite. Ceilalți provin din Europa, din
Africa, din țările Arabe, din Pakistan etc.
Ceea ce a urmat, a fost o intervenție egoistă și ineficientă internațională.
UNOSOM-I (Misiunea ONU pentru Somalia-I) a fost prima intervenție care constă în
a asigura securitatea convoaielor de ajutor alimentar și de a grăbi reglementarea
conflictului somalez. Dar care a eșuat din cauza inaprecierii clanurilor existente și a
nepregătirii profesionale a trupelor. Au eșuat de asemenea toate încercările de a crea
coridoare de ajutor umanitar și zone de pace în care ajutorul trebuia sa fie garantat
populației Somaliei.
Intevenția este evident și înainte de toate umanitară. Dar sunt și alte motivări.
Unele sunt legate de teama că acea molipsire islamică, deja sensibilă în Somalia, în
sud, în nord-est și în provincia Ogaden, să nu se întindă, să nu amenințe direct
Egiptul și să nu prindă în clește Etiopia creștină, promovată drept nou aliat al
Occidentului și a Israelului. Intervenind pe Coasta Mirodeniilor, Washingtonul
reamintește lumii, odată în plus, că zona de interese nu cunoaște limite geografice.
Totuși, Statele Unite hotărăsc să acționeze și din rațiuni de politică internă.
Președintele Bush ia inițiativa de a sări în ajutorul somalienilor înfometați după ce
candidatul Clinton a ridicat drama somaleză, rămasă în bună măsură ignorată de
guvern, în atenția opiniei publice. Aceasta se emoționează. Puține griji de interese
(urme de petrol...2), încă și mai puține probleme de securitate întemeiază intervanția.
În Somalia este vorba de o criză de ,,conștiință,,. Washingtonul acceptă să-și asume
răspunderea, în timp ce Parisul, Roma, Bruxelles-ul și Berlinul consimt să le urmeze,
mai ales că opinia publică din țările respective dorește ca, în sfîrșit, să se facă ceva.
A 2-a intervenție a fost una unilaterală și de succes, dar sub mandatul ONU
(UNITAF- Forțele Unite pentru Somalia) efectuată de SUA. Aceasta a fost
completată cu o a 2-a misiune ONU, UNOSOM-II, care a lăsat în urma sa ca
consecință, o rețea de putere foarte neclară. În 1993, SUA a declarat război unilateral
unuia dintre conducătorii triburilor somaleze, Mohamed Aideed, războiul
transformîndu-se astfel într-o vînătoare de oameni. Acest context a dus la incertul și
neplăcutul incident Black Howk Down, în urma căruia cca 18 militari ai SUA au
pierit și cca 1000 somalezi, fapt ce a dus la retragerea trupelor americane din

2
Jean- Louis Dufour, Crizele internaționale:de la Beiging (1990) la Kasovo (1999), București,
2002, pag.203.
6
Somalia. Acestea au fost complet evacuate pînă în martie 1994. Ultimii pacificatori
au părăsit Somalia în 1995, lăsînd țara într-o stare mult mai rea decît au găsit-o atunci
cînd au venit. Aceasta nu a fost uitată de majoritatea somalezilor care acum au o
foarte mare neîncredere în ambele forțe, ONU și SUA.
Islamismul a jucat un rol destul de lejer în această primă perioada de război
civil. După cum am menționat mai sus, versiunea rigidă a islamului Salafist,
constituie începutul spre predominantul Sufi Somali, dar multe grupări salafiste s-au
risipit după proclamarea independenței. Una dintre acestea a fost Al-Ittibad-al-
Islamyya (Uniunea Somaleză Islamică) fondată în 1984 care a jucat un rol important
în războiul civil. Al-Quaeda a încercat sa-și pună o bază în Somalia pe timpul
războiului civil dar a dat greș mizerabil.
După plecarea „pacificatorilor”, 1994-1995, Somalia a fost lăsată singură
neavînd nici măcar un stat funcțional creat, dar nu și fără instrumente de menținere a
ordinii. Astfel, a rămas în vigoare un sistem bazat pe criminalitate și interese de clan.
Tradiționalele structuri sociale cu drept personalizat (xeer) și sistemul de clan cu diya
(bani de sînge) au dus la crearea unei societăți închise unde clanurile aveau statut
prioritar favorabil mai ales pentru dezvoltarea criminalității. Varii instituții islamice
caritabile au fost capabile să se unească dar multe curți islamice Sharia nu numai au
reușit să creeze un sistem de securitate si statul de drept, dar au și creat un mediu
antreprenorial foarte comod și atractiv pentru investiții și micul business. Aceste
societăți artificiale nu se întindeau decît pe aria de acoperire a unui clan, astfel cei
aflați în afara clanurilor respective, nu aveau acces la aceste facilități.
Conflictul dintre şefii militari locali şi facţiuni rivale lor au continuat pe tot
parcursul anilor 1990. Nici un guvern stabil nu a apărut pentru a prelua controlul
asupra ţării. ONU a asistat oarecum cu ajutorul alimentar, dar nu a trimis trupe de
menţinere a păcii în ţară. Un guvern de tranziţie a apărut în 2000, dar a pierdut
puterea în curând.
După atacurile din 11 septembrie 2001, Statele Unite au început să îşi asume un
rol mai activ în afacerile Somaliei, temându-se că ţara a devenit un refugiu pentru
terorişti. Alte guverne occidentale au sperat să aducă stabilitate în Somalia pentru
motive similare. La începutul lui octombrie 2006, UA de menţinere a păcii sau IGAD
au fost programate să intervină.
Anul 2006 a fost foarte dramatic pentru Somalia, creîndu-se o alianță anti-
terorism a liderilor de regiuni suspicioși, stabilirea controlului asupra aproape a
întregii țări de către curțile islamice și o intervenție armată foarte dubioasă a Etiopiei.
Cu atît mai mult, Somalia devine ca un refugiu pentru teroriștii căutați internațional
care formează echipe de pirați marini care atacă navele străine și iau în prizonierat
marinarii cerînd astfel sume enorme pentru a fi răscumpărați de guvernele lor. Fără
7
îndoială, cazul din Somalia, în care pacificatorii au plecat fără rezultatul scontat și cu
atît mai mult, au lăsat țara în ruini mult mai mari decît au gasit-o, ne-ajutînd-o nici
măcar la instituirea unei instituții statale care să funcționeze cît de cît, a surpat
imaginea „celor mari” pe arena internațională. Este un fapt regretabil, dar este real și
a avut loc. Nici pînă în prezent Somalia nu se bucură de stabilitate economică,
politică, socială sau armată, astfel nici creșterea economică nu evoluiază ceea ce duce
la acțiuni, de multe ori exagerate din partea minorităților somaleze.
În mai 2006, au izbucnit lupte grele în Mogadishu între Instanţele Supreme
Uniunii Islamice (UTI) şi lideri militari în speranţa de a favoriza Statele Unite în
lupta împotriva susţinătorilor presupușilor teroriști. Ca din iulie 2006, guvernul lui
Yusuf, cu sprijinul din Etiopia, încă mai spera să smulgă de la putere pe islamişti, dar
au luat măsuri puţine de a face acest lucru. La 18 septembrie 2006, un convoi l-a
atacat pe Yusuf. Yusuf a supravieţuit atacului, dar 11 persoane au fost ucise, inclusiv
pe fratele său.
La 7 decembrie 2006, Consiliul de Securitate ONU a votat pentru a autoriza o
misiune de menţinere a păcii, construit de forţele de membri, în jur de 8000 ai
Autorităţii Interguvernamentale pentru Dezvoltare (IGAD).
În ianuarie 2007, Uniunii Africane pentru Pace şi Consiliului de Securitate a
autorizat desfăşurarea misiunii Africane în Somalia (AMISOM), cu 9 batalioane de
infanterie de 850 fiecare, şi cu elemente de însoţire, de sprijin. În timp ce un număr
de naţiuni membre a UA promis sprijin, Uganda a trimis cea mai mare parte a forţelor
pentru a sprijini misiunea. Până în 2008, a autorizat 9 batalioane, dintre care doar 3
au fost dislocate.
În ceea ce priveşte Rusia3, este puţin probabil să joace un rol mare, deşi este
evident că influenţa crescândă a fundamentalismului islamic în Africa, furnizarea de
resurse financiare substanţiale şi umane ar putea fi folosite și împotriva Rusiei, însă
aceasta nu s-a prea implicat.
În acelaşi timp, Rusia are nevoie de un transport de încredere, şi este evident că
este înţelept să urmeze calea aceasta, de a nu se prea imlpica, pentru că odată
implicată pirații somalezi vor fi cu ochii în special pe flota rusească.
În urma celor expuse mai sus, observăm că actorii principali implicați în acest
conflict sunt: SUA, ONU, Uniunea Africană, în ceea ce privește Rusia, aceasta a
preferat ca prin neamestecul în acest conflict să-și asigure cel mai mic procentaj de
securitate al flotelor rusești.

3
http://www.soldiering.ru/war/somali/voina-v-somali.php, accesat pe 12.02.2011, la 22:07.

8
 3.
Bilanțul și consecințele intervențiilor internaționale

Intervenția internațională reușește să obțină ca ajutorul umanitar să fie mai bine

distribuit. Dar tentativele de reconciliere a șefilor de clan eșuează sau nu mai sunt
urmate de efecte, în particular negocierile din martie 1993, în care fracțiunile
somaleze par să se fi pus de acord asupra instalării unui Consiliu național de tranziție
și a unei dezamăgiri generale.

9
 În total, armele unora sau altora nu sunt deloc sau sunt prost adunate și nici într-
un loc sigur. Obiectivul intervenției nu este clar definit. Țara dezmembrată rămîne să
fie reconstruită, atît material, cît și pe plan social și politic. Dar militarii americani nu
au primit mandatul ce le-ar conveni; cu scopul de a evita cea mai mică pierdere, au,
dimpotrivă consemnul de a nu-și asuma vreun risc. La 4 mai 1993, de altfel, apreciind
că și-au îndeplinit misiunea, cea mai mare parte a americanilor se reîmbarcă, nelăsînd
decît 4 200 de oameni la dispoziția ONUSOM II.
Această nouă forță internațională de 28 000 de oameni trebuie să restabilească
ordinea și să refacă condițiia țării, să o readucă la viață. Situația este de acum înainte
sub tutela provizorie, ceea ce nu acceptă nici somalezii, nici diverșii șefi de clanuri.
În special generalul Aidid, angajat într-o gherilă ucigașă împotriva ONU.
La începutul lunii octombrie 1993, în urma unor ciocniri din centrul orașului
Magadiscio, americanii, în cursul unei veritabile ambuscare, au pierderi de 15 oameni
uciși, 75 de persoane rănite și trei elicoptere doborîte. Ei decid de a-și întări
dispozitivul, cu ajutorul unor blindate. Dar impasul se instalase.
Pacificarea și reconstrucția unui stat somalez reprezintă o misiune inedită și
incertă, care ar fi presupus, pentru a avea șanse de a fi împlinită, o mare determinare
politică și voința de a sprijini populația deplasîndu-se pe teren. Forța sub standardul
ONU în Somalia nu a supraviețuit plecării trupelor americane, în martie 1994.
Operațiunile ONUSOM I și II nu au servit un mare lucru. Un atare rezultat era, fără
îndoială inevitabil. A pune sub tutelă o țară infirmă prin eforturi repetate ar cere
găsirea unui stat care ți-ar asuma această misiune. Dar societatea internațională nu
dispune în ziua de azi de un stat gata să-și asume o atare însărcinare. Nimeni nu ar
răspunde ,,chemărilor,,- potrivit expresiei lui Ghassan Salame, lansate de statele în
mizerie.
Putem vedea că conflictul somalez sau de criză a fost intens internaţionalizat de
zeci de ani. Vecinii ţării, şi nu în ultimul rând Etiopia, au repetat amestecul în
treburile sale interne, însă vedem că nu prea sunt multe rezultate. Acelaşi lucru a fost
cazul pentru marile puterile extra-regionale, cum ar fi Statele Unite şi până la sfârşitul
anilor 1980, Uniunea Sovietică, care a folosit în principal Somalia şi împrejurimile
sale regionale, ca parte a tablei de şah a lor, pe care marele rivalităţii le-a folosit în
scopuri geopolitice, cu îngrijorare puţin sau deloc pentru implicaţiile locale. Sfârşitul
Războiului Rece a eliminat motivul competitiv pentru intervenţionism SUA, locul ei
fiind schimbat de la motive umanitare, la de combaterea terorismului. Chiar dacă
motivaţia dintâi a fost mai altruistă şi egoistă în cele din urmă, consecinţele nu au fost
practic diferite, ambele fiind contraproductive profund, şi exacerbând, mai degrabă
decât alinarea, situaţia pentru populaţia somaleză.

10
 Organizaţiile internaţionale ca de exemplu ONU, Uniunea Africane şi
Autorităţile Interguvernamentale pentru Dezvoltare, nu s-au descurcat mult mai bine.
Intervenţia ONU la începutul anilor nouăzeci, probabil, face lucrurile și mai rele, mai
degrabă decât bine, desfăşurarea unei forţe de menţinere a păcii de către
OrganizațiaNațiunilor Unite în Somalia a realizat nimic, la toate, și Autorităţile
Interguvernamentale pentru Dezvoltare nici măcar nu a încercat să facă nimic în afară
de a ajuta să pună capăt instabilităților din regiune.
Cele mai eficiente ajutoare par a nu fi din partea actorilor externi ci par a fi fost
cele din partea actorilor non-state, unde agenţii umanitare a acestor au adus o
contribuție majoră. Din păcate, cu toate acestea, există şi alţi actori non-state de o
natură mai puţin încîntătoare, favorabilă care au un impact asupra Somalia, în primul
rând printre ei jihadişti, dintre care unele pot fi legate de bine cu Al-Qaeda.
În martie 1994, SUA şi alte trupe de Vest s-au retras din Somalia, şi până în luna
martie 1995, trupele rămase africane şi asiatice ONU retras. Lupta potolit după
această.
În iunie 1995, Congresul Somaliei Unite – numit și Alianţa Naţională somaleză a
numit un Congres, la care a fost demis Aideed ca preşedinte, şi înlocuit de fostul aliat
Osman Hassan Ali Atto. Atto solicita pentru revenirea trupelor ONU de a ajuta la
"reconstruirea" Somaliei.
Cu toate că s-au depus un număr impunător de eforturi pentru a soluționa aceat
conflict, în urma celor expuse mai sus vedem că nu prea a fost posibil, pentru că după
aceasta au mai urmat un șir de măsuri ce au dus la extinderea sau la primirea unor noi
conotații în conflictul dat.
În iunie 2008, forţele de Al-Shabaab (un grup de forțe islamice) au ucis 500 de
soldaţi etiopieni. Tot aceștea au organizat un camion ambalat cu explozivi, drept un
atac terorist împotriva forţei de menţinere a păcii în Burundi, Somalia, în primăvara
anului 2008.
Total în prima jumătate a anului 2008 au fost ucişi în Somalia până la două sute
de persoane, inclusiv din rândul organizaţiilor străine nonguvernamentale au fost
ucise,au mai fost şi răniţi cinci somalezi care au lucrat în aceste organizaţii
nonguvernamentale în timp ce de optsprezece dintre ei au fost luati ostatici.
A mai avut loc și un atac de militanţi în palatul prezidenţial de la Mogadishu în
august 2008, care a ucis mai mult de doi membri din forţele din guvernul federal.

11
 Concluzie

În urma celor expuse mai sus, observăm că țara africană Somalia este un loc de
mare suferinţă, unde există foamete, război, şi toate crimele care merg împreună cu
acestea. Și acestea s-au început în 1978, ca să se agraveze în anul 1991, odată cu
începerea războiului civil și să nu se soluționeze nici pînă în prezent, pentru că la
momentul de față pericolul îl constituie pirații somalezi.
Republica Somalia și-a câştigat independenţa la 1 iulie 1960 și a fost formată
prin unirea Somaliei Britanice şi Somalia italiană, în timp ce Somalia Franceză a
12
devenit Djibouti. Somalia ar fi fost fără un guvern central stabil, deoarece dictatorului
Mohamed Siad Barre a fugit din ţară în 1991.
Lupta care a urmat, printre liderii de fracţiuni rivale a dus la ucidere, dislocare şi
foame pentru mii de somalezi şi a condus la aceea ca Naţiunile Unite să intervină
militar în 1992.
În 1992, ca răspuns la haosul politic şi dezastru umanitar din Somalia, Statele
Unite şi alte naţiuni au lansat operaţiuni de menţinere a păcii pentru a crea un mediu
în care asistenţa ar putea fi livrată la poporul somalez. Până în martie 1993,
potenţialul de foame în masă în Somalia au fost depăşite, dar situaţia de securitate a
rămas fragilă. La 3 octombrie 1993, trupele americane au primit o lovitură (19 morţi
peste 80 de răniţi alţii), într-o bătălie cu persoane înarmate din Somalia. Statele Unite
şi ONU și-au retras forţele lor din Somalia, în 1994 şi 1995.
Este greu pentru a descrie războiul în curs de desfăşurare în Somalia, şi mult mai
greu pentru a descrie situaţia în vederea evenimentelor din ultimii ani în Somalia. Și
este mult prea greu pentru a prezice ce se poate întîmpla pe viitor în Somalia, pentru
că dacă e să privim din punct de vedere al evoluției, ecesta ar trebui să se rezolve,
pentru că se tinde spre un proces de globalizare unde trebuie de găsit rezolvare și
soluții la toate problemele, însă dacă privim din perspectiva ,,goanei înarmărilor,,
atunci trebuie să ne așteptăm la o eventuală extindere a conflictului, cu noi conotații.
Războiul din Somalia ar putea izbucni în fiecare lună, pentru că nu este nimic
rezolvat, şi, astfel, numărul atacurilor piraţilor asupra navelor comerciale va creşte
numai.

13