Diversitate tematică,

stilistică și de viziune în
poezia interbelică

Studiu de caz realizat de către:

Constantin Alexandru
Gheorghiță Iuliana
Marin Cristina
Negulei Silvia
Petre Andreea
Radu Andreea
Tudose Teodora
clasa a XII-a B
Prof. Coordonator: Victor Lisman
 Cuprins

1. Introducere
2. Curente literare în perioada interbelică
- Tradiționalismul
- Modernismul
- Avangardismul
3. Diversitate tematică, stilistică și
viziunea poetică
- George Bacovia
- Tudor Arghezi
- Lucian Blaga
- Ion Barbu
4. Concluzii
5. Bibliografie
 1. Introducere
Lumea dinaintea Primului Război Mondial se prăbușise odată cu destrămarea Imperiului
Austro-Ungar, iar împlinirea idealului unității naționale urma să aibă o influență covârșitoare
asupra culturii noastre. O bună parte a intelectualilor ardeleni și bucovineni cunoștea limba
germană și se formase în zona ei sprituală. Prin toate păturile sociale străbate un val de
schimbare: țăranilor li se promisese pământ, intelectualitatea aștepta reforme democratice, iar în
spatele frontului, o bună parte de profitori se îmbogățea.
Cu teritoriul mărit, România se dezvoltă pe plan internațional, climatul social fiind de
stabilitate. Viața spirituala iese la lumină, impunându-se personalități ca Eugen Lovinescu,
Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, Tudor Arghezi. Crește numărul revistelor literare
(aproape 300 de titluri), dintre care remarcăm: “Sburătorul”, “Gândirea”, “Revista Fundațiilor
Regale”, “Viața românească”, “Contimporanul”, “Bilete de papagal”.
Perioada interbelică a reunit numeroși scriitori de valoare care au publicat creații artistice
reprezentative prin originalitate. A însemnat o etapă de efervescenţă creatoare pentru poezie, care
a dobândite „o conştiinţă de sine şi, deci, o existenţă proprie”, după cum afirma criticul Nicolae
Manolescu.
Modernismul, tradiţionalismul și avangardismul sunt orientări literare şi culturale care pot
oglindi experienţele şi varietatea lirismului interbelic, dar care nu definesc în mod exclusiv
creaţia marilor poeţi ai vremii, unde coexista tendinţe diverse, expresie a tensiunii între
originalitatea spiritului creator şi orientările dominante în cultura de la acea perioadă.
 2. Curente literare în perioada interbelică
Tradiționalismul
TRADITIONALISMUL este o orientare literara din prima jum. a sec.xx a literaturii romane catre
folclor si etnografie, catre civilizatia rurala in tematica operelor literare, concomitent cu respingerea
culturii urbane moderne.
Are o latura beletristica, realizata prin texte literare si o latura ideological, evidenta in scrieri
teoretice, de tip socio-politic, ambele referitoare la situatia economica si sociala a societatii romanesti din
primul sfert al sec. xx, cand s-a constatat un conflict intre directia burgheza a dezvoltarii ei si un
traditionalism care nu admitea adaptarea la forme si procese noi in viata sociala.
Inteles astfel, traditionalismul apare ca o continuare a directiei inaugurate de „Dacia Literara” si „
Junimea”, dar intr-o maniera radicala, respingand adaptarea la cultura moderna si conservand interesul
pentru valorile nationale.
Traditionalismul romanesc cuprinde trei curente inrudite prin apropierea de traditia rurala si diferite
prin modul in care se realizeaza aceasta apropiere: samanatorismul, poporanismul, gandirismul.

- SAMANATORISMUL isi trage numele de la revista „ Samanatorul”, aparuta la Bucuresti sub

conducerea lui N. Iorga, principalele trasaturi fiind: idilizarea vietii satului si a taranului, prin reducerea
lor la o serie de evenimente placute, legate de contactul cu natura, iubirea, cantecul, poezia (baladele si
idilele lui G. Cosbuc); elogiul dreptatii, facute de tarani pe cont propriu in maniera haiducilor de
altadata(„Doina”- St. O. Iosif); considerarea vietii urbane drept un factor distructiv pentru sufletul
taranesc curat, nealterat, orasul fiind vazut ca un loc al pierzaniei (‚ Din umbra zidurilor”- O. Goga);
prezentarea armonioasa a relatiei dintre boieri si tarani, conditionata de apartenenta boierilor la vechile
familii aristocrate romanesti( „Viata la tara”- D. Zamfirescu)
Speciile cultivate de samanatoristi: texte de mici dimensiuni, in versuri scurte, poeme epice(idilele), in
proza -; schite, povestiri in care naratiunea se impleteste cu descrierea. Alti reprezentanti: Emil Garleanu,
Al. Vlahuta.

- POPORANISMUL este un curent literar si politic dezvoltat in Europa Centrala si Orientala, la

noi fiind introdus de Constantin Stere, dupa modul rusesc. Aspectul literar este sustinut de revista ieseana
„ Viata romaneasca”, condusa de G. Ibraileanu.
Curentul manifesta interes pentru viata rurala si pentru valorile poporului, dar se deosebeste de
samanatorism prin: evocarea unei existente chinuite a taranilor, condamnati la munca trudnica si la
mizerie (O. Goga); lipsa educatiei corespunzatoare, a bolilor netratate, care aduc moartea timpurie in
lumea satului ( „Fefeleaga”- I. Agarbiceanu); considerarea intelectualilor drept niste luminatori ai
satelor, avand datoria de a ridica nivelul de cultura. Din punct de vedere formal: Tablouri descriptive
sumbre, caracterizate prin amestecul suferintei fizice si morale, care implica si un sentiment de mila, de
duiosie al autorilor, ceea ce confera un pronuntat aspect liric textelor. Alti reprezentanti: G. Galaction,
Jean Bart
 - GANDIRISMUL este numele unui curent care provine de la revista „ Gandirea”, aparuta la
Cluj(1921) si care s-a mutat la Bucuresti, teoreticfianul curentului fiind Nichifor Crainic, dar meritul
curentului si al revistei consta in atragerea in jurul ei a unor mari scriitori interbelici, chiar daca nu s-au
integrat acestei ideologi: L. Blaga, V. Voiculescu, T. Arghezi, A. Maniu, Aron Cotrus. In opera lui Blaga
intalnim elemente expresioniste care justifica incadrarea lui la modernism; Arghezi este un poet simbolist
si ermetic, promotorul unei noi estetici literare.
Dintre trasaturile gandirismului enumeram: reprezentarea unui sat arhaic, dominat de credinte
stravechi, precrestine, de mituri( V. Voiculescu- „ Lostrita”, prezenta unor personaje biblice in viata
profana )-; „transcendentul care coboara”- Blaga ( „Paradis in destramare”- Blaga; volumele „Parga”;
„Poeme cu ingeri”- V. Voiculescu; Psalmii- T. Arghezi); evocarea trecutului istoric intr-o maniera
mitologizanta (versuri- Mateiu Caragiale); observarea unui vitalism in construirea personajelor,
surprinse in situatii dilematice care conduc la o moarte tragica ( Mesterul Manole- Blaga); existenta unei
corespondente intre mediul geografic si desfasurarea vietii interioare a personajelor( spatiul mioritic-
Blaga); existenta unui ethos intemeiat pe „religiozitatea ortodoxa”, conceptie expusa de N. Crainic in
studiul „Sensul traditiei”, articol in care el apreciaza ca:” Ne aflam geografic in Orient si cum prin
religiunea ortodoxa detinem adevarul luminii rasaritene, orientarea noastra nu poate fi decat spre Orient,
adica spre noi insine, spre ceea ce suntem prin mostenirea de care ne-am invrednicit . O cultura proprie nu
se poate dezvolta organic decat in aceste conditii ale pamantului si ale duhului nostru”.
Chiar daca N. Crainic absolutizeaza orientarea culturii romanesti spre Orioent, fiind impotriva
influentelor Europei Occidental, din punct de vedere formal , scriitorii grupati in jurul revistei
„Gandirea”, au preluat unele mijloace de realizare din curentele moderniste, astfel incat, spre deosebire de
samanatorism si poporanism, in literatura gandirista se remarca o sinteza intre traditionalism si
modernism( poezia lui Blaga asociaza fondul traditionalist cu versificatia moderna, iar traditionalismul
arghezian imbraca forme ermetice: artele poetice, Psalmii)
Pe langa acesti poeti se remarca in perioada interbelica Ion Pillat, al carui volum „Pe Arges in
sus”(1923)l-a consacrat pe poet traditionalist. In versurile sale, evoca satul natal, cu perioada
copilariei,plina de amintiri frumoase, „cu biserica de altadata”, cu o autohtonizare a reprezentarilor
religioase, raiul aflandu-se la Muscel, iar Sfanta Familie traind pe langa Raul Doamnei.
Un alt exemplu de literatura scrisa in spirit traditionalist il constitue poezia lui N. Crainic „Sesuri
natale”, in care peisajul dunarean se naste in poezie intr-o relatie de suprapunere a imaginilor copilariei cu
cele ale maturitatii.
 Vasile Voiculescu

Vasile Voiculescu s-a nascut la 27 noiembrie 1884, comuna Pirscov, judetul Buzau. Dupa ce
urmeaza clasa I la Plescoi, comuna aflata in vecinatatea Plescovului, este trimis la o scoala cu internat din
Buzau. A urmat liceul in doua etape: una la Buzau si alta la Liceul “Gheorghe Lazar” din Bucuresti.
In 1902, dupa absolvirea liceului, se inscrie la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti, darnu
ramane decat un an. Se inscrie apoi la Facultatea de Medicina, care i s-a parut mai potrivita, iar diploma
de doctor o obtine in 1910. Studiile liceale si universitare i-au fost completate cu lecturi temeinice din alte
domenii ale cunoasterii: Bourget, Sienkiewiez, Schopenhauer, Novalis.
Dincolo de asperitatile vietii Voiculescu a cunoscut oameni, locuri, credinte, traditii, atitudini si
mentalitati si toate vor lasa urme in universul sau artistic si spiritual.
In numarul din martie 1912 al revistei “Convorbiri literare” Vasile Voiculescu debuta cu poezia
intitulata “Dor”. La Tipografia “Poporul”, in 1916 ii apare volumul intitulat simplu “Poezii”. Autorul nu
s-a putut bucura: ocupantii germani ii devasteaza locuinta si ii dispare biblioteca, impreuna cu aproape
intregul tiraj (600 de exemplare) al volumului “Poezii”
AL. Vlahuta, apreciindu-i primul volum, l-a indemnat sa scrie si asa s-a nascut al doilea volum
intitulat “Din Tara Zimbrului”, volum aparut la Barlad in 1918, despre care Voiculescu spune: “mi l-au
ars nemtii, din motive lesne de ghicit”. Motivul? Dimensiunea patriotica si dorinta poetului de a vedea
alipindu-se de tara partile taiate de vrajmasi. Academia Romana ii acorda premiul pentru poezie.
Din 1920 si pana in 1941, cand se pensioneaza, Vasile Voiculescu va fi medic in Bucuresti.
Dezvolta subiecte medicale in emisiuni radiofonice si publica brosuri de popularizare a stiintei medicale
in paturile largi ale populatiei, de prevenire a unor boli cu larga raspandire.
Vasile Voiculescu a colaborat la peste cincizeci de ziare si reviste ce au aparut intre cele doua
razboaie mondiale. A publicat literatura, dar si note, impresii, articole cu un pronuntat caracter
memorialistic.
 Devenit membru al Societatii Scriitorilor Romani (1920) si al Societatii Autorilor Dramatici
(1936), Vasile Voiculescu si-a construit cu fiecare volum publicat, cu fiecare pagina scrisa un destin
literar de exceptie. Volumele de poezii “Parga” (1921), “Poeme cu ingeri” (1927), “Destin” (1933),
“Urcus” (1937), “Intrezariri” (1939) solicita dinplin critica literara reprezentata de G. Calinescu, E.
Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Tudor Vianu, Al. Dima, Perspessicius, Serban Cioculescu, etc. iar
pentru “Parga” si “Poeme cu ingeri” primeste premiul Societatii Scriitorilor Romani pentru ca, in 1941, sa
primeasca Premiul National de Poezie.
Referindu-se la drumul sau poetic, Vasile Voiculescu precizeaza: “Tin sa declar ca activitatea
mea poetica se datoreste in mare parte lui Ion Pillat. El m-a indemnat, m-a obligat sa scriu. A scos cu
banii lui Cugetul Romanesc la care am colaborat constant. Ambii am avut apoi multumirea sa fim
premiati, eu cu volumul Parga, el cu Gradina intre ziduri”.
In 1941 mai avea pregatit pentru tipar volumul de versuri intitulat “Veghe”, dar razboiul ii
bareaza drumul si astfel cateva texte vor intra in editia definitiva “Poezii”, aparuta la Fundatia Regasa
pentru Literatura si Arta in 1944, iar restul se vor intalni cu cititorul dupa moartea autorului.
S-a dovedit a fi nu doar un iubitor de teatru, ci si un creator, un autor care inca isi cauta locul
printre dramaturgii epocii. Iubind pe Shakespeare, pretuind pe Ibsen, prieten cu mai multi dramaturgi
contemporani si cunoscand traditiile dramaturgiei romanesti, Vasile Voiculescu dorea ca piesele sale, si in
general teatrul, “sa oglindeasca sufletul omenesc si eternele conflicte”. A scris piese pentru radio precum
“Darul domnisoarei Amelia”, “Trandafir agatator”, “Doua furtuni” ce dovedesc cunoasterea si stapanirea
tehnicilor moderne de realizare a unui scenariu radiofonic, dar a scris si piese cu o deschidere mai larga:
“Fata ursului”, “Umbra”, “La pragul minunii”, “Pribeaga”, “Demiurgul”, “Gimnastica sentimentala”.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial Vasile Voiculescu reincepe sa scrie, dar in 1946 moare
sotia sa. Momentul de cumpana, de suferinta se converteste brusc in arta. Acum se slefuiesc poezii si
piese scrise inainte de 1946, acum, cu o nebanuita putere creatoare, da viata povestirilor, romanelui, unui
nou ciclu de poezii si nemuritoarelor “Sonete”.
Postum, Vasile Voiculescu se releva si ca interesant prozator. In 1966 apar volumele de povestiri,
“Capul de zimbru” si “Ultimul Berevoi”, iar in 1970 romanul “Zahei orbul”. Vanatoarea, pescuitul,
eresurile sunt puncte de plecare pentru o proza cu suport magic si mitic, in care limita dintre real si
fantastic este eludata.
Poetul Vasile Voiculescu a publicat sapte volume de poezii. Primul, “Poezii” a aparut in
1916. Dincolo de o unduire usor samanatorista di poeziile “Casa noastra”, “La Rusalii”, “Haiducul”,
“Glas de clopot”, “Batea la poarta cerului”, de unele ecouri din poezia lui Goga (“Copiii lacomi te
vandura roaba/ Securi streine codrii ti-i doboara,/ Spre alte tarmuri plutele coboara/ A muntilor salbateca
podoaba” – Glas de clopot) sau Dimitrie Anghel (“Asa am pomenit-o cand traiau bunicii,/ Zambind
ocrotitoare, la marginea padurii…/ Pelinu, izma, cimbrul, rochita-randunicii/ Umpleau nesuparate tot
golul bataturii” – Casa noastra), volumul se infatiseaza unitar si cu multe elemente personale. In Poezia,
prima sa arta poetica, actul creator e pus sub semnul “viului soare – al cugetarii”, al “lacrimii amare”,
pentru ca in Artistul sa ne spuna ca “El singur amarul isi canta cu capul plecat pe vioara…”. Poeziile Pe
cruce (ne trimite la poezia In gradina Ghetsemani din volumul Parga), Magii, Ca pe un diamant, sau
Parinte, unde sa te caut? anticipeaza axele ordonatoare al volumului Poeme cu ingeri. Noutati stilistice si
tematice apar in poezii precum Toamna, Poate, Sententa.
Din Tara Zimbrului – “Poezii de razboi” este al doilea volum si substanta i-o asigura poeziile
izvorate din “ruinele vietii”, din “ungherele infernului”, peste care se revarsa eroismul ostasului roman
(Era o zi de batalie, Pe Siret, La cheia Buzaului). Mai multe poezii sunt dedicate pamantului natal pe care
il doreste intreg, liber, linistit (Tarii mele, Tara, O, Tara).
Cu volumul al treilea intitulat “Parga” , Vasile Voiculescu da o prima proba a vigurosului saiau
talent. Pastelul ce exceleaza prin plasticitate, prin relevarea dimansiunilor cosmice ale naturii (Apus de
soare, Amurg pe lac, Icoane de toamna, Bucegii) se intalnesc cu poezia religioasa (In gradina Getsemani,
Dezlegare, La rascruce, Ingerul Nadejdii, Sodoma) cu poezia iubirii si a nostalgiilor erotice (Acelasi
cantec, la Poarta Paradisului pierdut, Ca naframa sfintei Vineri), dar si cu poezia natutii (Peisaj marin,
Rvolta). In ansamblul volumului sunt de retinut libertatile prozodice (sunt poezii in vers alb), prezenta
pietrelor pretioase, a culorilor, persistenta si catarea luminii, dinamismul peisajului, alegorismul,
anticiparile expresioniste.
Despre volumul “Poeme cu ingeri”, George Calinescu va scrie: “izbeste cu acea nota care-i da
originalitate, punandu-l de altfel intr-un grup de poeti pentru care ingerul este un instrument elementar”.
Cele mai multe poezii dezvaluie o puternica neliniste interioara, o infrigurata cautare sau asteptare a
mesajului divin: “L-am cunoscut de cum l-am zarit:/ Trimis inadins de soarta,/ Mi-a trecut pe la poarta/ Si
nu s-a oprit…/ Stam pe prispa halucinat:/ M-a vazut… nu m-a vazut?” (L-am lasat de-a trecut).
“Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare in traducere imaginara de Vasile Voiculescu”
marcheaza punctul maxim al poeziei lui Vasile Voiculescu. Critica literara le-a inregistrat ca atare.
Perspessicius, primul critic care le-a prezentat publicului, le considera “opera de rafinament a unui
incercat mestesugar” si vedea “in aceste nouazeci de ostroave, tot atatea peisagii fastuoase ale unei
pasiuni toride, carnala si spiritualizata in acelasi timp, toate insa dominate de prezenta inepuizabilei Eve”.
Volumul este considerat o capodopera a liricii erotice, iar Vasile Voiculescu este comparat cu marii
creatori ai geniului.
Modelul, asa cum sugereaza si titlul, este “marele Will”, caruia poetul ii aduce omagiul sau in cel de-
al nouazecilea sonet (CCXLIV): “Stric oare faimei tale? Ingaduie sa-ti spun,/ Oceanule de geniu ce-neci
chiar si uitarea./ Cine-ar putea, cu atata mai mult un biet nebun,/ Si in ce chip pe lume, sa pangareasca
marea?/ Ti-am bantuit viata, eu, badaranul Will;/ Nu am putut ajunge naprasnica-ti marire!”.
Sonetele au fost scrise intre 1954 si 1958 si continua numaratoarea celor 154 tiparite de Shakespeare
in 1609. Vasile Voiculescu preia modelul de sonet de la Shakespeare si pastreaza, in general, aceleasi
teme, utilizand, la fel, alegoria si comparatia ampla. Poetul imprumuta motive si situatii din opera lui
Shakespeare, adresandu-se acelorasi personaje. Punctul de plecare este, de cele mai multe ori, livresc, dar
discursul nu este lipsit de vibratie si emotie. Temele volumului sunt: trecerea timpului, cunoasterea,
poezia, moartea, toate subordonatele iubirii, purtatoare a “originarului foc” prin care “Misterioasa carne
se face duh in noi” (CCV).
Multe sonete se pot reduce la un singur vers, vers inca incarcat de eminescianul “univers de
ganduri”: “Am scris iubire? Iarta… citeste adorare…” (Sonetul 66), “Iubirea ta, stiu bine, e numai o
minciuna” (Sonetul 68), “Sa nu crezi ca iubirea e numai viclesuguri” (Sonetul 54), “Ca m-ai tradat tot
timpul nu-ti socotesc o vina” (Sonetul 53), “Iubirea mea s-ntinde in timp, a ta in spatiu ” (Sonetul 48).
Vasile Voiculescu a fost timp de patru ani detenținut politic în închisorile comuniste (1958 - 1962).
A fost condamnat din eroare judiciară alături de alți membri sau colaboratori ai Rugului Aprins. Poetul
român care, după 1948, a suferit cumplit pentru convingerile sale democratice, devenind deținut la vârsta
de 74 de ani, și luându-i-se dreptul de a publica, a lăsat o operă literară de mare rafinament artistic .
În inchisoare s-a îmbolnăvit de cancer și a murit doborât de boală în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, în
locuința sa din București
 Modernismul
Modernismul este o mișcare culturală, artistică și ideatică care include artele vizuale, arhitectura,
muzica și literatura progresivă care s-a conturat în circa trei decenii înainte de anii 1910 - 1914, când
artiștii s-au revoltat împotriva tradițiilor academice și istorice impuse și considerate standard ale secolelor
anterioare, începând cu cele ale secolului al XIV-lea și culminând cu rigiditatea și "osificarea"
academismului secolului al 19-lea.
Modernismul literar este curentul ce cuprinde creatii literare in care isi face prezenta expresia
artistica a unui spirit cu idei si conceptii noi. De cele mai multe ori, acest spirit neaga traditia, iar din acest
punct de vedere, romantismul este curentul literar cu care incepe modernitatea. Atitudinea modernista este
deci prin definitie anticlasica, antiacademica, anticonservatoare si impotriva traditiei.
Poezia moderna se caracterizeaza prin ermetism, elitism, sinceritate, frangmentarism,
antimimesis, impersonalizare, simboluri personale, si nu in ultimul rand imbinarea in imagini a
concretului cu abstractul.
Conceptul modernism nu acopera o miscare literara si ideologica unitara. In cultura occidentala,
perioada moderna a fost considerata a fi inceput in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, odata cu
revolutia industriala si consecinta ei directa, dezvoltarea masiva a oraselor.
In sens larg, modernismul reprezinta un curent in arta si literatura secolului al XX-lea,
caracterizata prin negarea traditiei si prin impunerea unor noi principii de creatie. In felul acesta,
modernismul include curentele artistice novatoare, precum: simbolismul, expresionismul, dadaismul sau
suprarealismul.

MODERNISMUL IN LITERATURA ROMANA

Modernismul este un curent literar initiat la noi in 1919 de Eugen Lovinescu, a carui doctrina
porneste de la ideea ca exista "un spirit al veacului" care impune procesul de sincronizare a literaturii
romane cu literatura europeana, cunoscut si ca principiul sincronismului. Ideea de la care porneste Eugen
Lovinescu este aceea ca civilizatiile mai putin dezvoltate sunt influentate de cele avansate, mai intai prin
imitatia civilizatiei superioare, "Teoria imitatiei" emisa de francezul Gabriel Tarde, iar dupa implantare,
prin stimularea crearii unui fond literar propriu. De aceea, teoria formelor fara fond sustinuta de Titu
Maiorescu este acceptata si de Lovinescu, dar acesta considera ca formele pot sa-si creeze uneori fondul.
Primul obiectiv al modernismului a fost promovarea tinerilor scriitori si imprimarea unei tendinte
moderniste in evolutia literaturii romane, deziderat implinit prin lansarea unor nume ce vor deveni de
prestigiu pentru literatura romana: Liviu Rebreanu, Ion Barbu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-
Bengescu, Tudor Vianu, Ilarie Voronca, George Calinescu, Vladimir Streinu s.a.

In vederea modernizarii (innoirii) literaturii romane, Eugen Lovinescu traseaza cateva directii noi
pe care sa se inscrie operele literare:
• tematica operelor literare sa fie inspirata din viata citadina si nu din cea rurala: "a intoarce spatele
orasului pentru a privi numai la sat inseamna a proceda reactionar";
• evolutia prozei de la liric la epic si a poeziei de la epic la liric;
 • crearea romanului obiectiv si a romanului de analiza psihologica;
• intelectualizarea prozei si a poeziei - ilustrarea in operele literare a unor idei filozofice profunde;
• crearea intelectualului, ca personaj al operei literare.
Ca expresie a unor procese de adaptare privite din perspectiva sincronismului, Eugen Lovinescu
elaboreaza si teoria mutatiei valorilor, prin care considera ca, sub actiunea timpului, prin sincronizare,
operele literare isi modifica valoarea estetica, unele dintre ele devenind inactuale. Intre scriitorii marcati
de patina timpului Lovinescu situa insa si pe Caragiale, scriitorul clasic cu cea mai semnificativa
contemporaneitate in zilele noastre. Impotriva teoriei mutatiei valorilor se pronunta, intre altii, G.
Calinescu, fost discipol in tinerete al lui Lovinescu.
Pe baza acestor teorii, a sincronismului si a mutatiei valorilor estetice, Lovinescu promoveaza, in
critica literara, indemnul modernizarii literaturii romane, prin trecerea de la liric la epic, de la subiectiv la
obiectiv, de la literatura de inspiratie rurala la aceea citadina, care ar permite, prin complexitatea si
diversitatea personajelor din acest mediu, si aprofundarea analizei psihologice, ca modalitate de expresie
literara. Cu toate aceste deziderate, Lovinescu nu va ezita sa considere, in 1920, la aparitie, romanul "Ion"
al lui Liviu Rebreanu, de inspiratie rurala, drept "cea mai puternica creatie obiectiva a literaturii romane".
Revistele care au sustinut modernismul sunt: Miscarea literara, Romania literara (conduse de L.
Rebreanu); Tiparnita literara (Camil Baltazar); Jurnalul literar (G. Calinescu); Cetatea literara (Camil
Petrescu); Vremea (Zaharia Stancu); Sburatorul (apare intre 19 aprilie 1919 – 8 mai 1921; reapare in 1926
– 1927 –condusa de E. Lovinescu).
Reprezentanţi: I.Barbu, C.Petrescu, I.Voronca, A.Holban, P.Constantinescu, G.Brăescu,
G.Călinescu, V.Steinu, H.Papadat-Bengescu ş.a.

MODERNISMUL IN LITERATURA UNIVERSALA

Modernismul este descris cel mai bine prin opera poetilor din a doua jumatate a secolului al XIX-
lea si anume: Edgar Allan Poe, Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Stephane Mallarme, Paul Valery,
Paul Eluard, Eugenio Montale, T.S. Eliot etc. Acestia sunt considerati "clasici" ai poeziei moderne,
Charles Baudelaire fiind chiar primul teoretician al modernismului
 Avangardismul

Avangardismul se infatiseaza, in perioada interbelica, drept o radicalizare a modernismului,un

modernism extrem.Denumirea deriva din fr. ”l’avant-garde”, termenul din registrul militar ce
denumeste un detasament care exploreaza terenul necunoscut pentru a pregati inaitarea altor
trupe.
In plan literar, este o miscare artistica specifica primelor decenii ale secolului al XX-lea care isi
propune sa impuna noi forme de expresie in dauna celor traditionale considerate
depasite.Avangarda se caracterizeaza prin: activism, prin negarea violenta a formelor de arta
consacrate, prin proclamare noului, prin extremism,prin concentrarea asupra creatiei ca proces si
prin absenta interesului pentru opera, ca rezultatul acestui proces. Miscarea de avangarda
ilustreaza o stare de criza prin acte anarhice si revolte spectaculoase. Actiune de soc, aceasta are
functie regeneratoare si dischizatoare de drum.
Avangarda isi extrage, dupa cum precizeaza Matei Calinescu, ”toate elementele de la traditia
moderna, dar, in acelasi timp, le dinamiteaza, le exagereaza si le plaseaza in contextele cele mai
neasteptate, facandu-le aproape de nerecunoscut”
Spiritul avangardei duce in mod obligatoriu la negarea artei traditionale ,la contestarea si
depasirea continua a formelor curente …Avangarda refuza orice model detesta violent “gustul“
consacrat ,are oroare de tot ce este vechi si comun.
“A distruge inseamna a crea “ (Ivan Bunin)

 CONTEXTUL EUROPEAN

A. FUTURISMUL
Futurismul este o mișcare a modernismului artistic italian, celebrând noua eră a
tehnologiei moderne. Inițiatorul mișcării este poetul Filippo Tomasso Marinetti care, în 1909
publică Manifestul futurist. Revolta futuristă împotriva tuturor tradțiilor culturale merge mână
în mână cu glorificarea "frumuseții vitezei", cultul mașinilor și al societății contemporane. În
manifestul său, Marinetti îndeamnă la respingerea artei tradiționale și la lichidarea muzeelor și
bibliotecilor, glorificând curajul, revolta și războiul, preamărește viteza, precum și realizările
tehnice ale erei industriale. Deși manifestul este publicat la Paris - cel mai important centru al
avangardei timpului - el este destinat cu precădere mediilor intelectuale italiene. În acelalși
timp, pe zidurile orașului Milano apar afișe cu lățimea de trei metri și înălțimea de un metru, din
care sare în ochi cuvântul „FUTURISMO”, scris cu roșu aprins. Între anii 1909-1916, apar peste
cincizeci de manifeste care se referă la sfere atât de variate precum politică, dans, muzică, film,
sculptură, pictură. În anul 1922, Benito Mussolini instituie dictatura fascistă. În ciuda
angajamentului naționalist al lui Marinetti și al câtorva tineri reprezentanți ai mișcării, noul
regim îi atacă pe futuriști, acuzându-i de depravarea tineretului.
 Umberto Boccioni - Dinamismul unui ciclist, 1913.

B. DADAISMUL
Curent cultural si artistic neconformist si anarhic indreptat impotriva rutinei in viata,
gandire si arta, dezvoltat plenar intre 1916 si 1923,a fost fondat in Zürich la 6 februarie 1916
de poetul de origine romana Tristan Tzara.Asociind unor elemente ale futurismului italian,
cubismului francez si expresionismului german, un negativism declarat, dadaismul cultiva
arbitrariul total, neprevazutul, abolirea formelor constituite, provocand dezordinea si
stupoarea si prin organizarea unor spectacole de scandal indreptate impotriva artei, gustului
estetic, moralei traditionale, programatic puse sub semnul intrebarii. ”Dada”, reprezentand
extrema limita a divortului dintre gandire si expresie, contrazice totul, neaga totul, ridicand
nihilismul si mistificarea la rangul de principii supreme.
Curentul isi ia numele prin deschiderea la intamplare a unui dictionar de limba franceza in
dreptul cuvantului dada, care inseamna "calut". De aceea, operele dadaiste sunt aleatoare,
contestand arta preexistenta, tablourile acestui curent-realizandu-se prin aruncarea tusei de
pasteluri la intamplare pe plansa. Dadaismul cultiva antiliteratura, antimuzica, antipictura, ca
o reactie de protest impotriva unei lumi burgheze ce nu poate opri barbaria si crima. Aidoma
expresioniştilor şi futuriştilor, dadaiştii caută acel „limbaj originar” (Urgedicht) dinaintea
vorbirii logice, convenţionale. Împreună cu Tzara, Marcel Iancu, Hugo Ball, Richard
Huelsenbeck, Raoul Hausmann, ş.a. experimentează la Cabaretul Voltaire poezia
„simultaneistă” (recitată simultan pe mai multe voci) şi „bruitistă”, aceasta din urmă fiind
probabil influenţată de ideile despre „muzica zgomotelor” ale futuriştilor Marinetti şi
Russolo. Din dorinţa de a redescoperi poezia dinaintea cuvintelor s-a născut şi impulsul către
„primitivism”, comun de altfel tuturor avangardelor, concretizat în reprezentaţiile de la
Cabaretul Voltaire (de pildă, Cânt negru I şi II) sau în poemele sonore ale lui Tzara.
Miscarea se autodizolva in 1921.
Manifestul Dada 1918
”Noi sfâşiem ca un vânt furios rufăria norilor şi a rugăciunilor şi pregătim marele spectacol
al dezastrului, incendiul, descompunerea. (...) Fiecare om să strige: e o mare operă
distructivă, negativă de realizat. Să măturăm, să curăţăm. Curăţenia individului se afirmă
după starea de nebunie, de nebunie agresivă şi completă împotriva unei lumi lăsate pe
mâinile bandiţilor ce sfâşie şi nimicesc secolele. Fără scop ori plan, fără organizare: nebunia
feroce, descompunerea.(...)
 Libertate: DADA DADA DADA, urlet de culori ondulate, întâlnire a tuturor contrariilor şi a
tuturor contradicţiilor, a oricărui motiv grotesc, a oricărei incoerenţe: VIAŢA. (...)
Eu vorbesc mereu despre mine pentru că nu vreau să conving. N-am dreptul să târăsc pe alţii
în fluviul meu, nu oblig pe nimeni să mă urmeze. Fiecare îşi făureşte arta sa, în maniera sa,
cunoscând fie bucuria de a urca ca o săgeată spre repausuri astrale, fie pe aceea de a coborî în
mine unde îmbobocesc flori de cadavre şi de spasme fertile. Stalactite: a le căuta
pretutindeni, în ieslele lărgite de durere, cu ochii albi ca iepurii îngerilor. // Aşa s-a născut
DADA, dintr-o nevoie de independenţă, de neîncredere faţă de comunitate. Cei ce sunt cu noi
îşi păstrează libertatea. Noi nu recunoaştem nici o teorie. Ajunge cu academiile cubiste şi
futuriste, laboratoare de idei formale. Arta serveşte la acumulat bani sau la a-i gâdila pe
drăguţii burghezi?”
Arta e un lucru particular şi artistul o face pentru el însuşi; o operă comprehensibilă este un
produs de gazetari. (...) Ne trebuie opere puternice, pure, precise şi, mai mult decât oricând,
incomprehensibile. Logica e o complicaţie. Logica este întotdeauna falsă. Ea trage sforile
noţiunilor, cuvintele, în forma lor exterioară, către concluziile centrilor iluzorii. Lanţurile ei
ucid, miriapod gigantic ce sufocă independenţa. Legată de logică, arta ar trăi într-un incest,
înghiţindu-şi, hăpăindu-şi coada, corpul, păcătuind cu ea însăşi, iar temperamentul ei ar
deveni un coşmar smolit cu protestantism, un monument, un cuib de intestine cenuşii şi
grele.”

C. SUPRAREALISMUL
Suprarealismul este termenul care denumește curentul artistic și literar de avangardă care
proclamă o totală libertate de expresie.
Începuturile mișcării se leagă de grupul de la revista pariziană Littérature (1919) condusă de
André Breton, Louis Aragon si captează tot mai mult din îndrăzneală spiritului înnoitor și
agresiv al dadaismului.De altfel, atât în Littérature cât și în alte reviste, textele dadaiste
alternează cu cele ale noii orientări, ce avea să se numească apoi suprarealism. Sunt două
mișcări apropiate, având scriitori comuni, dar alianța nu va dura.În 1922 se produce ruptura și,
după doi ani de frământări, căutări și tensiuni polemice, se constituie "grupul suprarealist"
(André Breton, Louis Aragon, Phillipe Soupault, Paul Éluard, Bernard Peret etc.). Relativ la
geneza suprarealismului, deși unii cercetători autorizați (recent (recent M.Sanouillet) consideră
că suprarealismul nu a fost altceva decât forma franceză M.Sanouillet) consideră că
suprarealismul nu a fost altceva decât forma franceză a dadaismului, André Breton, dimpotrivă,
a susținut totdeauna că este inexact și cronologic abuziv să se prezinte suprarealismul ca o
mișcare ieșită din Dadaism.

 PRECURSORUL AVANGARDISMULUI ROMANESC

Urmuz, pseudonimul literar al lui Demetru Demetrescu-Buzău, (n. 17 martie 1883, Curtea de
Argeș - d. 23 noiembrie 1923, București) a fost un scriitor român de avangardă. Începe să scrie,
aparent fără conștiința că produce literatură, numai pentru a-și distra frații și surorile, parodiind
cu niște false automatisme academismul prozei curente. Textele lui îi atrag atenția lui Tudor
Arghezi, care îi găsește pseudonimul și îi publică, în 1922, în două numere consecutive din
Cugetul românesc. Scrierile lui - puține la număr - cunosc o glorie postumă, care nu a încetat să
se consolideze. Ele au avut o neașteptată înrâurire asupra literaturii românești de avangardă și au
contribuit la lărgirea conștiinței estetice. Sașa Pană îi tipărește în 1930 o ediție a scrierilor, iar
Geo Bogza scoate o revistă, „Urmuz”. Eugen Ionescu va explora mai târziu filonul literaturii
absurdului, considerându-l pe Urmuz unul din precursorii "tragediei limbajului". Mai aproape
poate de spiritul dadaist - deși nu pare să fi avut cunoștință de existența curentului Dada - prin
gustul primejdios pentru hazardul creator de personaje mecanomorfe, insidios monstruoase,
decât de suprarealismul adversar principial al lucidității, Urmuz a întreprins o critică în esență
grotescă, unică în felul ei, a literaturii, căreia nu-i lăsa nici o speranță de supraviețuire. De aceea,
în ciuda aparenței hilare, de bufonerie a scrierilor sale, i se opune, într-o tensiune abia mascată,
un fond tragic, dizolvant.
 REVISTE SI MANIFESTE DE AVANGARDA IN ROMANIA INTERBELICA
In literatura romana se poate vorbi despre un avangardism activ mai ales in anii 1922-1932 prin
intermediul unor reviste precum: „Contemporanul”, „unu”, „Urmuz” „Alge” (1930-1931) “XX-
literatura europeana” (1928-1929), “Viata imediata” (1933-numar unic),” Punct” (1924-1925),”
Integral” (1925-1927).
Contimporanul(1922-1932), condusa de Ion Vinea publica:
“Manifest activist catre tinerime”
Jos arta
caci s-a prostituat
Poezia ne e decat un teasc de intors glanda lacrimala a fetelor
de orice varsta!
Teatrul,o reteta pentru melancolia negustorilor de conserve
Literatura,un ciclism rasuflator
Dramaturgia,un borcan de fetusi fardati
Pictura,un scutec al naturii,intins in saloanele de plasare
Muzica,un mijloc de locomotie in cer;
Sculptura,stiinta pipairilor dorsale
Arhitectura,o antrepremiza de mausoleuri inzorzonate;
Politica,indeletnicirea ciclilor si asasinilor;
Luna,o fereastra de bordel la care bat intretinutii banalului si poposesc flamanzii din furgonele
artei.
VREM
minunea cuvantului nou si plin de sine:expresia plastica stricta si rapida a aparatului Morse.
DECI
moarte romanului-epopee si romanului psihologic
anecdota si nuvela sentimentala,realismul,exotismul,romanescul sa ramana obiectul reporterilor
iscusiti
(Un bun reportaj cotidian inlocuieste azi orice lung roman de aventuri sau de analiza)
Vrem teatrul de pura emotivitate ,teatrul ca existenta noua
dezbarata de cliseele sterse ale vietii burgheze,de obsesia intelesurilor si a orientarilor.
Vrem artele plastice libere de sentimentalism,de literatura si anecdota,expresie a formulelor si a
culorilor pure in raport cu ele insele.(Un aparat de fotografiat perfectionat inlocuieste pictura de
pana acum si sensibilitatea artistilor naturalisti).
Vrem stapanirea naturalismului ca scop,pentru a tinde la arta integrala,pecete a marilor
epoci(elenism,romantism,goticism,bizantinism etc)si simplificarea proceselor pana la economia
formelor primitive (toate artele populare,olaria si tesuturile romanesti).

(Contimporanul, nr. 46, 16 mai 1924)

Ultima manifestare de anvergura a avangardei a fost Expozitia internationala a suprarealismului

de la Paris din 1947.
 6. Diversitate tematică, stilistică și viziunea poetică
George Bacovia

George Bacovia ( George Andone Vasiliu, dupa numele de nastere) s-a nascut pe 17 Septembrie
1881 la Bacau, ca fiu al unui comerciant. Urmeaza liceul in orasul natal, apoi Faculatatea de Drept din
Iasi, fara a profesa vreodata avocatura. Indeplinste diverse slujbe: copist, ajutor contabil, referent
bibliotecar. Debuteaza cu o poezie in “Literatorul” lui Macedonski, al carui cenaclu il frecventeaza.
Debutul editorial se petrece in 1916 cu volumul “Plumb”, premiat de Ministrul Artelor. Este laureat al
Premiului Societatii Scriitorilor Romani in 1925 si al Premiului National in 1934. Moare in Bucuresti pe
22 mai 1957.
Lirica bacoviana a sedus critica literara inca de la inceput si, in ciuda aparentei monotonii, aproape
nimeni nu l-a acuzat pe poet de manierism. Pe rand, criticii au vorbit despre Bacovia poet simbolist sau
expresionist, despre Bacovia sentimental sau antisentimental, despre o lirica a rupturii (intre volumele
Plumb si Stante burgheze) sau una a continuitatii. S-a ajuns pana la a se afirma ca poetul joaca un rol,
ca-si construieste o masca in spatele careia se ascunde ironic si detasat de o lume degradata, infinit de
lucid insa, iar poezia lui este o continua explorare.

Atmosfera poeziei lui Bacovia

Ansamblul operei bacoviene degaja o atmosfera specifica, de pustiu in lume. “Exista, intr-adevar, o
atmosfera bacoviana: o atmosfera de coplesitoare dezolare, de toamna cu ploi putrede, cu arbori
cangrenati, limitata intr-un peisagiu de mahala de oras provincial, intre cimitir si abator, cu casutele
scufundate in noroaie eterne (…). Si in aceasta atmosfera de plumb, o stare sufleteasca identica: o
abrutizare de alcool, o deplina dezorganizare sufeteasca prin obsesia mortii si a neantului, un vag
sentimentalism banal, in tonul caterincilor, si macabru, in tonul papuselor de ceara ce se topesc…”(E.
Lovinescu – Istoria literaturii contemporane, vol.2, p. 404). Obiectele care creeaza atmosfera sunt
putine, corelate cu ideea de gol si inventariate cu insistenta: sicrie, coroane de plumb, copaci, abatoare,
camere, clavire, etc. Aceasta atmosfera este specific simbolista prin evocarea parcurilor deprimante, a
targului provincial, prin starea de spleen, de nevroza, prin eros isterizat sau presimtirea bolii si a
degradarii fizice. Ion Negoitescu va afirma si el ca “poezia bacoviana apartine expresiilor celor mai
specifice ale simbolismului.”
Vziunea lui Bacovia despre lume.
Poezia sa este a unui solitar si a unui prozonier, a unei constiinte inspaimantate de sine si de lumea
in care traieste. Vasile Fanache afirma in lucrarea sa “Bacovia, ruptura de utopia romantica si afirmarea
spiritului modern” ca : “Ceea ce il separa pe Bacovia de utopia romantica sta in faptul ca in textul sau nu
se intrevede salvarea nici in viata, nici in moarte, lipseste tragicul taram compensatoriu, indiferent ca el
s-ar numi trecut sau spatiu oniric, cosmos, istorie ori eros”.
In poeziile Plumb si Lacustra, viziunea este fara iesire, nemetafizica, intrucat textul hiperbolizeaza
starea de singuratate, obsesia deplinei izolari si presimtirea mortii, a neantului.
O marturisire a lui George Bacovia dezvaluie semnificatiile pe care poetul le da cuvantului
“plumb”, galbenul potentand spleen-ul : “In plumb vad culoarea galbena. Compusii lui dau precipitat
galben. Temperamentului meu ii convine aceasta culoare...Sufletul ars este galben. Galbenul este
culoarea sufletului meu.”

Teme si motive intalnite in opera bacoviana

Temele si motivele intalnite in opera bacoviana sunt cele dintai care o incadreaza in curentul
simbolist. Motivul singuratatii este printre cele mai exploatate de Bacovia: Stam singur in cavou… si
era vant…, Stam singur langa mort… si era frig... (Plumb); Sunt singur, si ma duce-un gand/ Spre
locuintele lacustre (Lacustra), Sunt solitarul pustiilor piete (Palind); Si ninge-n miezul noptii glacial…/
Si tu iar tremuri, suflet singuratec (Singur), etc. Acesta este esential in definirea relatiei om-univers si
simbolizeaza izolarea. Prin intermediul sau poetul mediteaza asupra conditiei umane, aflata in situatia
unei imposibile comunicari cu universul din afara.
Un alt motiv important din lirica bacoviana este plumbul. In poezia Plumb, acest cuvant este repetat
in mod obsesiv, de trei ori in fiecare strofa, fiind asezat chiar in rima (Dormeau adanc sicriele de plumb/
Si flori de plumb si funerar vestmant/ Stam singur in cavou si era vant/ Siscartaiau coroanele de pumb.
(…) Dormea intors amorul meu de plumb (…) Si-i atarnau aripile de plumb). Luand drept coordonate
greutatea, culoarea si sonoritatea, plumbul poate simboliza fie apasare sufleteasca, fie monotonie si
plictis, fie o cadere grea, fara ecou.Greutatea plumbului aduce caderea, prabusirea in abisul temporal
(Lacustra) sau in moarte (Melancolie), astfel, plumbul pare a fi, in plan poetic,“substantivizarea
verbului ,,a cadea” “(Adriana Iliescu – Poezia simbolista romanesaca).
Ploaia care acompaniaza toamna in poeziile bacoviene este perceputa atat vizual (“Da, ploua, Cum
n-am mai vazut” – Ploua) cat si auditiv ( “De-atatea nopti aud plouand” – Lacustra), sau ca o
desfasurare monotona si obsedanta (“Ploua, ploua, ploua/ Vreme de betie” – Rar). Ploaia simbolizeaza,
la randul ei, dezagregarea materiei, facand ca totul sa se prabuseasca,dupa cum se osbserva in poezia
Lacustra : “Si simt cum de atata ploaie/ pilotii grei se prabusesc”
 Orasul tentacular (targul provincial) este un alt motiv simbolist intalnit si in opera lui George
Bacovia. In poezia Amurg, el este conotat ca spatiu citational: trec corbii – ah, ,,corbii”/ Poetului
Tradem/ Si curg pe-nnoptat/ Pe-un targ inghetat. Prin comparatie targul din poezia bacoviana este
echivalent fie cu un cimitir (Afara ninge prapadind/ Iubita canta la clavir/ Si targul sta intunecat/ De
parca ninge-n cimitir – Nevroza), fie cu un salon (Orasul, cu-ncetul, pare un salon – Noapte), fie cu un
cavou (Pe cand, de argint/ In amurg de argint/ S-aprinde crai-nou// Pe zari argintii/ In vastul cavou…
-Amurg ), sau cu o crasma (E-o noapte uda, grea, te-neci afara/ Prin ceata- obosite, rosii, fara zare/
Ard, afumate, triste felinare/ Ca intr-o crasma umeda, murdara - Sonet ). Tot prin comparatie orasul
este echivalent cu azilul, in poezia Aiurea, in care se intalnesc conotatiile de loc malefic, blestemat (Si
stam impietrit… si de veacuri/ Cetatea parea blestemata - Panorama) si morbid, alienant (Orasul
luminat electric/ Dadea fiori de nebunie - Fanfara). Astfel, targul bacovian este mai mult decat un loc
fatidic din universul sau poetic, este unicul loc spiritual care poate fi si salon si crasma si cimitir si
cavou.
In afara de oras, in textele bacoviene mai apar si alte locuri fatidice. Unul dintre acestea este strada,
legata de o situatie bacoviana specifica, ratacirea. Este un loc al singuratatii, al nebuniei si al nedreptatii
sociale. Singuratatea este motivul cel mai des intalnit in opera lui Bacovia, insa cel mai bine este
subliniata pe strazile goale (Strazile-s desarte/ Singur, singur, singur… - Rar).
In lista temelor poetice, dupa strada goala se intalneste cea a parcurilor inghetate. In poezia Decor,
parcul este descris ca solitar si secular, si definit ca “Decor de doliu, funerar”. Poezia Amurg
accentueaza trasatura fatidica a parcului, ca loc marcat prin culorile cu conotatii simbolice clare
(sineala, aur, sange) care se imprima pe fondul neutru al albului sau al transparentei: Havuzul din dosul
palatului mort/ Mai arunca, mai ploua, mai plange - / Si stropii cazand, in amurg iau culori: / De
sineala, de aur, de sange. Imaginea vizuala a parcului bacovian este completata de cea auditiva a
muzicii de famfara si a cantecului imaginar al tomanei: Auzi, cum muzica rasuna clar/ In parcul falnic,
antic si solemn, - / Din instrumente jalnica, de lemn / La geamuri, toamna canta funerar (Vals de
toamna). Parcul si strada nu sunt marcate de prezenta feminina, ele fiind locuri ale intalnirilor ratate:
Melancolia m-a prins pe strada. / / E o vibrare de violete; / /Trece si Ea; / As vrea, / Dar nu pot s-o
salut/ Oh, si cum a trecut, / Intr-o vibrare de violete (Nervi de primavara).
Odaia goala urmeaza parcurilor inghetate. Aceasta, prin culoare (negru), prin umezeala si prin frig,
simbolizeaza mormantul: Si-s umezi peretii/ Si-un frig ma cuprinde/ Cu cei din morminte/ Un gand ma
deprinde (Moina). Odaia iubitei este insa singurul loc bacovian conotat benefic, aici intalnindu-se o
atmosfera de intimitate si intelegere intre el si ea.
Un alt loc fatidic din lirica bacoviana este cafeneaua. In cafenea omul este predispus divagarii, fiind
un loc al visarilor, al poeziei, consacrat de Simbolism, / Curentul decadent. Cu ea se incheie ansamblul
locurilor bacoviene, care fac din oras un adevarat univers poetic.
Printre motivele bacoviene care se incadreaza in curentul simbolist este si cel al golului, care poate fi
atat gol spatial echivalent cu pustiul camerei, al orasului cu piete luminate de agonice, cat si gol
temporal care sugereaza haosul.
Culorile maladive fac parte, la randul lor, din categoria temelor si motivelor simboliste din opera lui
Bacovia. O prima culoare care simbolizeaza boala, agonia este galbenul frunzelor toamnei, care
insoteste negrul funerar (O femeie in doliu pe strada/ O frunza galbena tremura dupa ea; Si galbeni trec
bolnavi/ Copii de la scoala). Negrul este cel mai intens exploatat in poezia cu acelasi nume, sugerand ca
totul s-a redus la scrum, la cenusa: Vibrau sacntei de vis… noian de negru/ Carbonizat amorul fumega/
Parfum de pene arse si ploua/ Negru, numai noian de negru…O alta culoare folosita este rosul, fiind de
cele mai multe ori corelat cu sangele: Si-nsangerat, amurgul/ Patrunde-ncet prin geamuri; Pe dealurile-
albastre/ De sange urca luna/ De sange pare lacul/ Mai ros ca-ntotdeauna (Amurg).

Registrul stilistic. Intertextualitatea.

Pe langa argumentele tematice care permit incadrarea operei bacoviene in curentul simbolist mai
exista si argumente stilistice - folosirea sinesteziei (O picatura parfumata cu vibrari de violet; Ploua
roua de culori/ Venus plina de fiori/ Pare-o vie violeta); aparitia unor simboluri obsedante, care circula
de la o poezie la alta (plumbul, corbii, ploaia, sicriul, amurgul), acuitatea senzoriala in descrierea unor
imagini care reprezinta, de fapt, o stare interioara - dar si argumente intertextuale – citarea unor poeti
simbolisti (Edgar Poe, Verlaine, Tradem, Boudelaire si Rollinat) sau referiri la poezia decadenta (Tu
citesti nazalizand/ O poema decadenta, cadaveric parfumata/ Monotona – Poema in oglinda). Bacovia
cofera diverse acceptiuni in opera sa termenului decadent: alcoolism (Ca Edgar Poe ma reintorc spre
casa/ Ori ca Verlaine, topit de bautura – Sonet); funebru (Trec corbii… ah, corbii/ Poetului Tradem –
Amurg); sarcasm tragic (Dar in lugubrul salii pufneau in ras sarcastic/ Si Poe, si Boudelaire, si
Rollinat - Finis).

Orientarea catre expresionism

Desi exista o serie de argumente tematice, stilistice si intertextuale care atesta apartenenta operei lui
Bavoia la estetica simbolista, au existat nenumarati critici literari care au incercat sa demonstreze ca
opera lui Bacovia se indeparteaza de simbolism, putand fi identificate elemente expresioniste. In
lucrarea sa “Despre poezie”, Nicolae Manolescu arata ca lirica bacoviana se indeparteaza de simbolism
prin faptul ca, in locul muzicii, poetul cultiva sunete dizarmonice, ajungand pana la tipatul specific
expresionist: “Poezia simbolista era una a armoniei muzicale, caracterizata de o simtire discreta si
evaziva (…). La Bacovia insa, ,,scartaielile” ating urechea ca sunete ,,infioratoare” si frunzele
cazatoare produc pe retina imagini ,,sinistre”. Instinctul melodiosului, care conduce mana tuturor
modernistilor, este absent in poeziile lui Bacovia, a carui arta pare sa invedereze (…) o ureche in stare
sa accepte disonanta, zgomotosul, dezordinea sonora.” El afirma ca pastelurile bacoviene descriu de
fapt peisaje mentale. Spre exemplu, in poezia Decor, se poate observa ca poetul nu descrie peisajul, ci il
organizeaza in functie de doua trasaturi opuse, albul si negrul. Alternanta (sau opozitia) intre alb si
negru (Copaci albi, copaci negri) formeaza o imagine a mortii, tema consatnta a acestui univers poetic.
Intr-o alta lucrare a sa, “Teme”, Nicolae Manolescu sustine ca spre deosebire de culorile simboliste care
“se grefau pe sunete si mirosuri, intr-un sistem de corespondente menite a arata intelectualitatea unui
lirism interesat de esente, la Bacovia culoarea devine nu numai persistenta si obsesiva, dar de o mare
materialitate, ca la expresionisti (…). Bacovia se remarca prin intensificarea senzatiei (de sunet
culoare sau cinetica), prin marirea expresivitatii uneori pana dincolo de limita suportabila. El e
modren fiindca socheaza: ochii, urechea, imaginatia, arta”.
Definind lirica bacoviana ca expresie a unui sfarsit continuu, Ion Caraion demonstreaza ca nu exista
nicio inovatie sau ruptura in opera scriitorului. Este propusa o “lectura mai putin muzicala, si mai mult
analitica, mergand la intelesul constitutiv” pentru a inlatura unele prejudecati (obsesia sinistrului la
Bacovia, nihilismul intelectual). Acesta realizeaza si un studiu al lexicului bacovian, din care reiese ca
trasatura principala este severitatea limbajului. El observa ca majoritatea orientarilor, cheilor, temelor
lui Bacovia sunt scrise pe anumiti piloni: “ rasul si plansul, starea planului inclinat, neintrerupta
agitatie, obsesia mortii, frica de viata, abulia, vesnicul du-te-vino, ponderea senzatiilor sonore si optice,
caseta cu tremure, vibratii, tresariri, dardaieli si alarme, incarcatul deviz al buletinelor meteorologice,
statismul, impietrirea, dar si turuiala in vid, sarcasmul, asteptarea si neasteptarea, renuntul, in sfarsit
artele si indeosebi muzica”. Se observa preponderenta verbelor (o cincime din dictionarul cuvintelor de
care s-a folosit Bacovia, e formata din verbe), care, la inceputul poeziilor sunt la prezent sugerand o
actiune ce debuteaza in forta, tonica. Verbul bacovian cel mai frecvent utilizat este ,,a fi”, mai numeric
decat ,,a plange” si decat ,,a avea”. El afirma totodata ca Bacovia este “poetul negatiilor de felurite
nuante, autorul in literatura noastra al intaiului nu ideistic si structural, opera sa comparandu-se si
comportandu-se ca un repros inextingibil adresat lumii.”

Tudor Arghezi
 Tudor Arghezi (n. 21 mai 1880, București - d. 14 iulie 1967) pe
numele său adevărat Ion N. Theodorescu, a fost un scriitor român
cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența
baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară,
reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele,
teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii
Maicii Domnului), pamflete, precum și literatură pentru copii.
La vârsta de 16 ani debuteaza in Liga ortodoxa a lui
Al.Macedonski, sub semanatura Ion Theo. Începând din 1910 Arghezi are
o activitate foate susţinută, în cadrul căreia conduce reviste şi ziare cum
sunt Cronica, Cuget românesc, Naţiunea, Bilete de papagal.
In anul 1927 ii apare primul volum de versuri Cuvinte potrivite.
Dupa aceasta data, Tudor Arghezi va publica mai multe volume de
versuri, romane, nenumarate articole.
Pentru activitatea literara remarcabila primeste, in anul 1946, Premiul National de poezie.
In anul 1955 este ales membru al Academiei Române, este distins cu numeroase titluri si premii,
iar in anul 1965 primeste Premiul International Herder.
Moare la 14 iulie 1967 si este inmormântat in gradina casei sale de la Martisor.

Între tradiţionalism şi modernism

Văzute de contemporani ca două curente aflate într-o opozitie estetică transantă,
traditionalismul si modernismul perioadei interbelice pot să fie întelese, în aceeasi măsură, ca
două tendinte diferite, care îsi pot inversa polii de-a lungul timpului, căci, de multe ori, orice
întrerupere a traditiei, indiferent din ce directie se face acest lucru poate să fie privită ca o
tendintă inovatoare, modernistă. Cei doi termeni exprimă o situatie specifică a literaturii române
din ultimele două decenii înaintea Primului Război Mondial si din perioada interbelică, Dacă
acceptăm modernismul ca o fiind doar o întrerupere a traditiei prin sincronism, deci prin
importarea unui model literar străin, întelegerea sa este, după părerea noastră, mecanică. Si la fel
de mecanică este acceptarea traditionalismului ca fiind o orientare ideologică-culturală
conservatoare din perioada interbelică, definită prin continuarea traditiei nationale, prin
sustinerea specificului national în artă si prin adoptarea unei tematici nationale si rurale.
Aplicând o schemă structuralistă devenită deja clasică în întelegerea fenomenului
lingvistic, putem considera si fenomenul literar ca dezvoltându-se pe cel putin două axe, una
temporală, iar alta spatială, relatia modernitătii cu traditia devine mult mai complexă, putând să
fie înteleasă din perspectiva aceasta ca una dinamică si nu una statică, cu clasificări definitive.
Văzut din perspectiva sociologiei literare, traditionalismul poate să fie considerat ca un mod de
scriere deja consacrat de un număr suficient de mare de opere ca el să devină emblematic pentru
o epocă sau pentru un anumit spatiu literar; modernismul, dimpotrivă, poate să fie considerat ca
fiind orice întrerupere a unei continuităti artistice (trăsătură definitorie a traditionalismului);.
O asemenea perspectivă ni-i prezintă în paralel pe Lucian Blaga si Tudor Arghezi în
primele lor volume de versuri: primul revine ideatic la un univers metaforic care era bine
cunoscut din exprimarea teologică patristică si, implicit, din literatura românească veche, încă
actuală prin cărtile de cult - să nu uităm că era fiu de preot si că a studiat teologia, în timp ce în
primele volume ale lui Tudor Arghezi, care a fost călugăr, se pot identifica multe formulări din
limbajul bisericesc, comun în literatura noastră veche, în special in “Cuvinte potrivite”.
 Din poezia lui Arghezi se desprinde un univers tematic ce poate fi grupat:

 Lirica de dragoste, în cadrul căreia poetul exprimă ataşamentul faţă de fiinţa iubită, de
lume şi de viaţă în general.
 Poezia filozofico-religioasă: Psalmi
Una din laturile dominate ale poeziei argheziene stă sub semnul căutărilor filozofico-
religioase. Ca toţi marii poeţi ai lumii şi Arghezi a fost răscolit de o serie de probleme
fundamentale legate de rostul omului pe pământ, a începuturilor existenţei omului în univers, a
perspectivelor care i se deschid, a morţii care pune capăt zbaterilor omului pentru înfrumuseţarea
vieţii. Poetul s-a războit cu fantomele divinităţii morţii. Ispita cunoaşterii o găsim în “Psalmi” din
cadrul volumului “Cuvinte potrivite”. Motivul căutării divinităţii prezent în poezia argeziană încă
de la primele poezii de după debut devin în “Psalmi” o obsesie tiranică şi ea se prelungeşte în
“Stihuri de seară” şi “Hore”.
 O altă temă a liricii lui Arghezi este cel al universului miniatural ,al lumii mărunte şi
umilă: a florilor, al gâzelor, lumea copilului. În volumele de poezii cum sunt “Cărticică
de seară”, “Stihuri pentru copii”, “Hore” sau în volumele în proză “Cartea cu jucării”,
“Prisaca” întâlnim un univers unde lumea necuvântătoarelor şi cea a copiilor joacă rolul
principal.
Tudor Arghezi inaugureaza la în literatura română "estetica uratului", avandu-l ca model pe
"scepticul de la Sena", Charles Baudelaire. Poetul “Florilor raului” l-a impresionat prin
razvratirea impotriva cerintelor esteticii clasice. Precursor al unei estetici a uratului, sincer pana
la brutalitate, satanic si amar, el gasea in contemplarea raului, a mizeriei, impulsuri catre
puritatea pierduta. Tudor Arghezi a studiat indelung scrierile lui Baudelaire si a intrebuintat pana
la ultima poezie uneltele de lucru ale artistului. La Baudelaire se observa o imbogatire a
mijloacelor poetice cu imagini neîngaduite pana atunci in lirica, asa cum se intampla intr-o
oarecare masura si la Macedonski. Interesul lui Tudor Arghezi pentru uratul din viata devine o
atitudine estetica.
“Baudelaire, apreciaza Tudor Vianu, ar fi fost uimit sa afle ca numai cu cativa
zeci de ani dupa moartea sa un tanar roman, invatand din cartea sa nemuritoare,
va continua experienta sa poetica.”

Eugen Lovinescu fixa locul creatiei argheziene in contextul literaturii noastre ca sinteza intre
modernism si traditionalism. Daca volumul Cuvinte potrivite reprezinta o potentare lirica, o
depasire, dincolo de temperament si, in ordinea poetica si spirituala, ocupa locul de frunte, Flori
de mucigai reprezinta nota cea mai pregnanta si cea mai adecvata a personalitatii scriitorului.
Tudor Arghezi a lasat literaturii romane si universale o opera literara in versuri si in proza intr-o
noua formula artistica, avand la baza cultul limbii stramosesti, al virtutii acesteia, din scrierile
biblice, din graiul popular si-a faurit limbajul din esente tari si materie diafana, lasandu-i sa
creasca in umbrele ţărânei nepadite de buruieni, dar si in lumina stralucitoare si sunete de metal
rar, poezia sa implinind, in acest mod, una din aspiratiile artei noastre literare si care constituie
un "triumf al limbii" artistice romane mai noi - dupa cum apreciaza St.Munteanu.

Lucian Blaga
 Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, lângă Sebeș,
comitatul Sibiu - d. 6 mai 1961, Cluj) a fost un filozof, poet,
dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar și diplomat
român. Personalitate impunătoare și polivalentă a culturii
interbelice, Lucian Blaga a marcat perioada respectivă prin
elemente de originalitate compatibile cu înscrierea sa în
universalitate.
A debutat în ziarele arădene Tribuna, cu poezia Pe țărm
(1910), și în Românul, cu studiul Reflecții asupra intuiției lui
Bergson (1914).
A urmat cursurile Facultății de Teologie în perioada
1914–1916, pe care le-a finalizat cu licență în 1917. A studiat
filosofia și biologia la Universitatea din Viena între anii 1916 și
1920, obținând titlul de doctor în filosofie. A revenit în țară în
ajunul Marii Uniri. În anul 1916, în timpul verii, Blaga vizitează
Viena, unde descoperă Expresionismul.
Creatia poetica a lui Lucian Blaga a evoluat atat in raportul dintre eu si lume, cat si in
modalitatea de expresie. Etapele de creatie sunt determinate de specificitatea lirica a volumelor
de poezii, in care evolutia filozofica este evidenta.
"Poemele luminii" (1919), primul volum de poezii, este dominat de un puternic
vitalism, de dorinta eului poetic de a se contopi cu Cosmosul. Principalele teme ale creatiilor
lirice din acest volum ilustreaza natura, iubirea si moartea, concepte esentiale ale existentei.
Cateva idei semnificative ilustrate in poeziile acestui volum:
- cunoasterea inseamna iubire, idee programatica in poezia "Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii", ce s-ar putea ilustra sugestiv cu versurile de la inceputul si finalul poeziei: "Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii/... / caci eu iubesc/ si flori si ochi si buze si morminte."
- iubirea este o cale de comunicare cu Universul, dar numai prin intermediul bataii inimii
iubitei: "Si sub glii ti-am auzit/ a inimei bataie zgomotoasa./ Pamantul raspundea." ("Pamantul");
- trupul arde "ca-n flacarile unui rug" ("Noi si pamantul"), iar viata murmura in poet ca "un izvor
navalnic/ Intr-o pestera rasunatoare" ("Nu-mi presimti? ");
- tristetea poetului nu este un sentiment pentru sine, ci o revarsare asupra intregului univers:
"Tristeti nedeslusite-mi vin, dar toata/ durerea,/ ce-o simt, n-o simt in mine,/ in inima,/ in piept,/
ci-n picurii de ploaie care curg" ("Melancolie");
- eul poetic nu se simte ingradit nici de timp, nici de spatiu ("Gorunul"), viziunea sa asupra
mortii fiind acum, la inceputul creatiei, doar presimtire: "Presimt:/ frumoase mani, cum imi
cuprindeti astazi cu/ caldura voastra capul plin de visuri,/ asa imi veti tinea odata/ Si urna cu
cenusa mea."("Frumoase maini") ori comuniune desavarsita cu stramosii, care traiesc in urmasi
viata prea repede curmata: "Se spune, ca stramosii, care au murit fara de vreme,/.. ./vin sa-si
traiasca mai departe/ in noi/ viata netraita." ("Liniste").
- prin strigatul "Sunt beat de lume si-s pagan", Blaga descopera ca raportul dintre bine si rau se
afla intr-o necesara interdependenta pentru stabilitatea deplina a Universului, ca doua forte
contradictorii ce compun echilibrul: "De unde-si are raiul - / lumina? - Stiu: Il lumineaza iadul/
cu flacarile lui!" ("Lumina raiului");
Stilul se caracterizeaza prin faptul ca poeziile acestui volum sunt construite in jurul unei
metafore revelatorii.
"Pasii profetului" (1921) prevesteste inca din titlu o schimbare de atitudine, ce va
deveni mai evidenta in volumele urmatoare, dominanta fiind reflexivitatea trairilor nemijlocite,
cugetarea.
- poemul cel mai semnificativ al acestui volum este "Moartea lui Pan". Pan simbolizeaza pentru
poet ipostaza cunoasterii prin participarea la ritmurile interioare ale cosmosului. Pan este zeul
naturii, fiind contemplat de la distanta, "e orb si e batran", "zace" intr-o mare tacere,
regasindu-se prin "muguri" si "miei". Pan reprezinta eul anonim, care nu vorbeste pentru a nu
tulbura materia primara, presimtind insa spaima in fata inevitabilului. Razele de lumina patrund
pana la pestera lui Pan si-l fac sa vada transformarile lumii, apoi dispare, "a treia zi si-a-nchis
cosciugul ochilor de foc./.../Neispravit ramase fluierul de soc."
- "Vara" si "In lan" sunt pasteluri spiritualizate pe tema expresionismului, in care forma de pastel
este numai un pretext pentru stari elegiace si atitudini meditative; vara face ca, sub soarele
dogoritor, iubirea sa fie nascatoare de suflete: "De prea mult aur crapa boabele de grau/.../Pe
buzele ei calde mi se naste sufletul.";
- poezia "Din copilaria mea", dedicata nepoatei sale, Gigi, semnifica intoarcerea la mitul
copilariei: "Eram mic/ si singur socoteam: ea mi-e aproapele/ si o iubeam./ Si ma credeam un
mucenic."
- sufletul prea plin al poetului are nevoie de un invelis pe masura si el invoca giganticele
formatiuni geologice sa-i dea un trup in care sa incapa o simtire prea mare pentru om: "Dati-mi
un trup/ voi muntilor,/ marilor,/ dati-mi alt trup sa-mi descarc nebunia/ in plin!/ Pamantule larg,
fii trunchiul meu,/ fii pieptul acestei napraznice inimi/.../ Dar numai pe tine te am trecatorul meu
trup." ("Dati-mi un trup voi muntilor").
- poetul se simte obosit de prea multa vitalitate, de prea mare simtire, de "trecutul ca un orb":
"Eram asa de obosit/ si sufeream./Eu cred ca sufeream de prea mult suflet" .("Leaganul")
"In marea trecere" (1924)
Volumul debuteaza cu un moto sugestiv pentru viziunea poetului privind conceptul filozofic de
timp: "Opreste trecerea. Stiu ca unde nu e moarte, nu e nici iubire, - si totusi te rog: opreste,
Doamne, ceasornicul cu care ne masuri destramarea."
Preocuparea lui Lucian Blaga pentru timp se exprima in cele trei ipostaze de manifestare: fugit
ireparabile tempus (timpul se scurge ireversibil), fortuna labilis (soarta este schimbatoare),
vanitas vanitatum (desertaciunea desertaciunilor). Vitalismul, trairea intensa se estompeaza,
problematica filozofica se amplifica tulburator.
- natura isi pierde inocenta si infatisarea paradisiaca, iar poetul se simte instrainat de ea, de
radacinile sale: "De nicaieri pamantul/ nu m-a chemat./ Sunt blestemat!" ("Cuvantul din urma");
- in poezia "Scrisoare", poetul se autodefineste printr-o interogatie asupra sensurilor existentei:
"De ce m-ai trimis in lumina, Mama,/ de ce m-ai trimis?", se simte batran de neputinta si se
preocupa acum de marile probleme ale Universului: "Sunt mai batran decat tine, mama,/ ci tot
asa cum ma stii:/ adus putin din umeri/ si aplecat peste intrebarile Iumii."
- "In marea trecere" mediteaza asupra sensurilor eterne ale existentei de care se simte structural
legat pe vecie: "Nimic nu vrea sa fie altfel decat este."
- satul in conceptia lui Blaga este mai mult decat un mit al miturilor, el devine suflet, are alte
dimensiuni existentiale, mult mai profunde decat orice alta entitate a Universului: "Eu cred ca
vesnicia s-a nascut la sat. / Aici orice gand e mai maret,/ Si inima-ti zvacneste mai rar,/
ca si cum nu ti-ar bate in piept/ ci adanc in pamant undeva." ("Sufletul satului");
- pentru multele intrebari existentiale care-l apasa, poetul se simte vinovat de a medita la ele, de a
fi tins spre valori, altele decat cele consfintite prin traditia milenara a generation "Am inteles
pacatul ce apasa peste casa mea/ ca un muschi stramosesc./ O, de ce am talmacit vremea si
zodiile/ altfel decat baba ce-si topeste canepa in balta?" ("Am inteles pacatul ce apasa peste casa
mea").
"Lauda somnului" (1929) evoca probleme existentiale, asupra carora poetul mediteaza cu
atitudine superioara spiritual.
- volumul se deschide cu o poezie intitulata sugestiv "Biografie", in care Blaga mediteaza asupra
conditiei omului in lume: "Unde si cand m-am ivit, nu stiu,/ din umbra ma ispitesc singur sa
cred/ ca lumea e o can tare.";
- viziunea asupra mortii nu mai este, ca la inceputul creatiei, o presimtire, ci o asociaza cu
motivul somnului, stare spirituala ce face posibila iesirea din timp: "In somn sangele meu ca un
val/ se trage din mine/ inapoi in parinti." ("Somn");
- poezia "Paradis in destramare" valorifica, intr-o maniera individuala, motivul biblic al apararii
drumului "spre pomul vietii" de catre heruvimi si sabie de flacari, exprimand starea de istovire si
sentimentul de singuratate intr-o lume care si-a pierdut sacralitatea, iar veacul se afla in declin si
se indrepta spre pieire: "paianjenii multi au umplut apa vie,/ odata vor putrezi si ingerii sub glie,/
tarana va seca povestile/ din trupul trist."
"La cumpana apelor" (1933) si "La curtile dorului" (1938) cuprind poezii de inspiratie folclorica,
mitologica, in care teama de moarte este evidenta: "De ce imi e asa de teama - mama -/ sa
parasesc iar lumina?" ("Din adanc"). Cateva titluri de poezii ce apartin acestor volume: "Sta in
codru fara slava", "Belsug", "Ursul cu crin", "La curtile dorului", "Ciocarlia" etc.
"Nebanuitele trepte" (1943) exprima o impacare a poetului cu universul, poemele sunt incarcate
de speranta, de incredere in germinatie.
- nasterea, venirea in lumina, care era tragica in volumele anterioare, este aici privita ca o
binefacere, cu o bucurie a vietii: "Sat al meu, ce porti in nume/ sunetele lacrimei,/ la chemari
adanci de mume/ in cea noapte te-am ales/ ca prag de lume/ si poteca patimei./.../ in tine cine m-a
chemat/ fie binecuvantat,/ sat de lacrimi fara leac." ("9 Mai 1895");
- poezia "Autoportret" constituie o confesiune spirituala a poetului despre sufletul sau, aflat in
continua cautare de impliniri: "Lucian Blaga e mut ca o lebada./ in patria sa/ zapada fapturii tine
loc de cuvant./ Sufletul lui e in cautare/ in muta, seculars cautare/ de totdeauna,/ si pana la cele
din urma hotare.// El cauta apa,/ din care curcubeul/ Isi bea frumusetea si nefiinta."
Referindu-se la specificul creatiei lui Lucian Blaga, Tudor Vianu spunea: "Si daca poezia sa nu
cucereste prin senzualitatea ei, ea vorbeste puternic printr-o substanta facuta din cele mai inalte
nelinisti din cate pot atinge sufletul omenesc."

Expresionismul Blagian

Opera lui Lucian Blaga prezintă o situaţie aparte în cadrul expresionismului românesc. Se
vorbeşte, în critica literară română, despre faptul că Blaga practică în opera sa un expresionism
îmblânzit, plasticizat, estetizat, cauzele acestuia fiind puse pe seama autohtonizării poeziilor.
Pentru a demonstra această teză, vom apela la câteva texte ale lui Trakl, expresionist dur, şi ale
lui Rilke, el însuşi practicând o estetizare, deci o îmblânzire a expresionismului, influenţa lui
Rainer Maria Rilke, avand un efect catalizator asupra poetului nostru.
Cunoscând expresionismul în timpul studiilor sale din Viena, poetul român s-a simţit încă
de la început atras de acest curent, pe care însă l-a modificat în anumite puncte, ajungându-se să
se poată vorbi despre o blagianizare a expresionismului, pe care Marin Mincu o caracterizează
astfel: Pornind iniţial din expresionism, Blaga îşi adaugă aripile metafizice pe care niciun poet
expresionist nu le-a purtat; în exemplaritatea aceasta înaltă, teoretică şi practică, poetul român
realizând ceea ce am putea numi „blagianizarea expresionismului”. Pentru început ne vom opri
la poezia Vara – aceasta putând fi uşor pusă în paralelă cu “Sommer” a lui Trakl. La Blaga
constatăm mai degrabă tendinţa către o personalizare a peisajului metafizic, poetul român fiind
mult mai fidel plasticii expresioniste. (…) Cu o priză metafizică exacerbată, Blaga transferă
expresionismul în spaţiul culturii folclorice. Pământul, în poezia lui Blaga, este un lan întins de
grâu şi cântec de lăcuste. Spicele îşi ţin la sân grăunţele/ ca nişte prunci ce sug. Dominanţa
naturii, într-un spaţiu vast, neatins de om, întăreşte ideea reîntoarcerii omului spre natură, spre
starea primordială, caracterizată de calm şi împăcare, unde dogoarea soarelui nu chinuie, ci
împlineşte un dat necesar şi plăcut.
Sentimentul şi realitatea morţii sunt alte elemente care unesc opera blagiană de cea a lui
Rilke. Eul liric blagian priveşte moartea ca pe un dat necesar, pe care îl aşteaptă împăcat, iar
odată venită, moartea nu înseamnă sfârşitul, ci o contopire cu universul: “Gândul meu şi veşnicia
seamănă/ ca nişte gemeni”. Reintegrarea în univers se vădeşte şi din versul “desprinse dintr-un
pom, care-a crescut din mine”. Suferinţa eului liric nu vine, ca în poezia lui Trakl, din cauze
exterioare, ci din interior, din adâncurile firii: “eram aşa de obosit/ şi sufeream./ Eu cred că
sufeream de prea mult suflet”.
Asemănări cu opera lui Rilke găsim şi în descrierea poetică blagiană a
toamnei. Pentru Rilke, la fel ca şi pentru Blaga, toamna corespunde într-un
plan superior unei pregătiri pentru moarte, însă este o pregătire plină de
calm şi de aşteptare: “vara a fost lungă”.
Deşi avem de-a face cu un triunghi expresionist – apartenenţa
niciunuia dintre cei trei poeţi la expresionism neputând fi negată – putem cu
uşurinţă observa apropierea operei blagiene de cea a lui Rilke şi
îndepărtarea ei de cea a lui Trakl. Chiar şi acolo unde se întâlnesc motive
comune atât operei lui Blaga, cât şi celei a lui Trakl, cel dintâi înzestrează
acele motive cu capacităţi metafizice, transcendentale, depărtându-se,
astfel, de simpla prezentare a realităţii prin intermediul sentimentelor. Blaga
creează o altă realitate, un alt univers, care are doar vagi puncte de întâlnire
cu cel real.
Iar acest univers blagian este estetizat, plasticizat – punct de
puternică asemănare cu opera lui Rilke, care practică şi el un expresionism
îmblânzit, transcendental. Asemănările dintre cei doi poeţi nu pot fi trecute
cu vederea, iar dacă ţinem seama şi de faptul că Blaga s-a raportat mereu la
Rilke (dedicându-i chiar o poezie, unde îl identifică cu Poetul prin excelenţă),
putem înţelege şi recunoaşte efectul catalitic al operei lui Rilke asupra celei
blagiene. Influenţa lui este, după cum am arătat, esenţială pentru estetizarea
expresionismului blagian, care nu poate fi în niciun caz redusă la „altoirea”
expresionismului pe fondul folcloric românesc, deci la „autohtonizarea” lui, ci
este un fenomen mult mai complex, ce îşi trage sevele şi din formaţia
culturală a poetului şi din influenţa exercitată de expresionismul rilkeian
asupra operei sale.
 Ion Barbu
(1895-1961)

Opera poetică a lui Ion Barbu (pseudonim al matematicianului Dan Barbilian) apare în
perioada interbelică, atunci când în literatura română se confruntă două direcții puternice:
tradiționalismul și modernismul. El este considerat, în contextul literaturii române, un poet
fără precursori și urmași, statut dobândit în urma realizării unei sinteze inedite între poezie și
geometrie.
Poetul s-a afirmat în cercul „Sburătorului”, începând cu anul 1919. În 1921, a publicat placheta
„După melci”, pe care însă a retras-o imediat, pentru că editorul crezuse că este o carte pentru
copii și grafica era în acest sens. Singurul volum publicat, „Joc secund”, a apărut în 1930.
Debutul său artistic a fost declanșat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecați într-o excursie la
Giurgiu în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un caiet de
poezii, argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest "pariu", Dan Barbilian își
descoperă talentul și iubirea față de poezie. Dan Barbilian spunea că poezia și geometria sunt
complementare în viața sa: acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre
cunoaștere și imaginație.
Fenomenul artistic barbian s-a născut în punctul de interferență al poeziei cu matematica, de
aceea poezia lui este cu mult deosebită de cea a lui Arghezi și Blaga, întrucât gradul ei de
dificultate e mai mare. Mai exact spus, înțelegerea poetului asupra a ceea ce trebuie să fie poezia
e mai aproape de concepția unor poeți moderni și singulari ca Stephane Mallarmé sau Paul
Valéry, decât de concepția mai generală, impusă de romantism. Apoi nu trebuie uitat că poetul a
fost dublat de un matematician și că modul lui de a gândi în spiritul abstract al matematicii s-a
impus și în planul reprezentărilor poetice. Ion Barbu însuși afirmă: "Ca și în geometrie, înțeleg
prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existență… Pentru
mine poezia este o prelungire a geometriei, așa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată
domeniul divin al geometriei."

În general, evoluția lirică a lui Ion Barbu este descrisă în trei etape:
- etapa parnasiană
- ciclul baladic și oriental
- ciclul ermetic (după Tudor Vianu)

Etapa parnasiană

Prima etapă este cea "parnasiană", a versurilor publicate între 1919 - 1920 în "Sburătorul".
Dintre ele amintim: “Lava”, “Munții”, “Copacul”, “Banchizele”, “Râul”, “Umanizare” ș.a.m.d.
Scurte și riguroase ca formă - câteva sunt sonete -, poeziile propun un univers tematic restrâns.
Barbu descrie peisaje mineralizate, forme ale geologicului și ale florei , evocă zeități mitologice
sau surprinde procese de conștiință, cum ar fi solemnul legământ al lepădării de păcatul
contemplației abstracte în favoarea voinței de a trăi cu frenezie, într-o totală consonanță cu
ritmurile vii ale naturii.
Evitând poezia - confesiune, exprimarea directă a năzuințelor sufletului său, Ion Barbu le
transferă unor elemente ale naturii: copacul, banchizele, munții, pământul, ceea ce indică o
tendință de a folosi simboluri " obiective". Peisajele , pasteluri exotice și imaginare, închid în ele
elanuri și încorsetări ale ființei umane, aspirații patetice și încrâncenate refuzuri, ca în aceste
solemne strofe din Copacul :
"Hipnotizat de -adânca și limpedea lumină
A bolților destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfărâme zenitul și - ncremenit să bea
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină"

Etapa baladico-orientală

Aceasta indică orientarea spiritului poetului spre concretul lumii. Aici pot fi integrate poeme ca: “După
melci”, “Riga Crypto și lapona Enigel”, “Domnișoara Hus”, “Isarlâk”, “Nastratin Hogea la Isarlâk”,
publicate din a doua jumătate a lui 1921 până în 1925.
“Isarlâk”,spre exemplu, este o cetate ideală, "dată-n alb ca o raia" așezată "la mijloc de Rău și
Bun", populată cu oameni care trăiesc deopotrivă deliciile spiritului și pe cele ale vieții " într-o
slavă stătătoare": univers fabulos în care se echilibrează totul. De o deosebită forță de sugestie,
sub raportul invenției verbale, este “Domnișoara Hus” a cărei valoare stă aproape în întregime în
expresie. Poezia vorbește despre povestea unei iubiri pătimașe și nefericite și a unei tragicomice
eroine, ce-și cheamă de pe lumea cealaltă, prin descântece, iubitul care a uitat-o.
Tradiționala comuniune a omului cu natura apare, bine evidențiată, și în poezia „După melci”
printr-un proces inițiatic: moartea melcului, trezit la viață, într-o primăvară, de descântecul rostit
de un copil.
În poezia “Timbru”, privirea poetului e fixată pe suprafața lumii, nu dincolo de ea, fascinat atât
de mult de simple lucruri (de piatră, de humă, de unda mării), încât le atribuie o viață sufletească.
Cum ele sunt mute, poezia este aceea care ar trebui să le exprime, ceea ce presupune, pentru
poet, o comunicare cu ele, identificarea.

„Ar trebui un cântec încăpător,precum

Foşnirea mătăsoasă a mării cu sare,
Ori lauda grădinii de îngeri,când răsare
Din coastă bărbătească al Evei trunchi de fum.”

Etapa ermetică

Ultima etapă a poeziei lui Ion Barbu este una de încifrare a semnificațiilor, numită din această cauză
etapa ermetică. Prin creațiile cuprinse în acest ciclu se manifestă atașamentul lui Ion Barbu pentru poezia
pură, o orientare în modernismul european interbelic, ale cărei origini se află în creația lui Stephanie
Mallarmé. Intenția era de a da cuvântului puterea magică de a exprima numai esențele, absolutul, printr-
un limbaj poetic purificat, conținând neologisme, cuvinte din domeniul științelor.
Ermetismul, curent literar în care se încadrează poezia lui Ion Barbu, solicită dimensiunea
rațională a condiției umane, inhibând-o pe cea sentimentală. Poezia presupune, în aceste condiții,
o inițiere a lectorului în mecanismul de reconstituire a traseului rațional și ideatic de gândire a
poetului.
Trecerea de la ciclul baladic și oriental la cel ermetic este facută de balada „Riga Crypto și
lapona Enigel”, povestea unei însoțiri ratate între două entități incompatibile, o ciupercă (Riga
Crypto) și o ființă umană (Enigel din Laponia). Între cei doi există pe lângă incompatibilitate și o
asemănare și anume statutul superior în interiorul propriei lumi. Riga Crypto trăiește într-un
spațiu caracterizat prin umezeala permanentă, un spațiu impur, în care sunt amestecate
elementele primordiale, apă și pământ. Lapona vine din ținuturi înghețate și aspiră la soare și
lumină.
Principalele motive valorificate în ciclul ermetic și, în același timp, mijloace de sugestie pentru
universul ideal în care se plasează poezia sunt: oglinda (reflectarea în oglindă este purificatoare -
„Din ceas, dedus...”, dar poate și goli de conținut viața, trăirea - ”Falduri”), nunta (înțeleasă ca
pătrundere în miracolul creației universale: “Ritmuri pentru nunțile necesare”), increatul ( prag între
ființă și neființă, acolo unde se poate poziționa spritul pur, motiv sugerat în poeziile “Increat”, “Oul
dogmatic”) și jocul (activitate care neagă, discreditează universul real, pentru a elibera spiritul –
“Uvedenrode”, cuvânt inventat de Ion Barbu care defineste un spatiu de cosmar, "o râpa a
gasteropodelor ").
Poezia „Din ceas dedus...” scoate în evidență, în principal, ideea lumii purificate prin reflectarea
în oglindă, autocunoașterea, poezia fiind,în totalitate, un joc al minţii.

"Din ceas, dedus, adâncul acestei calme creste,

Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
In grupurile apei, un joc secund, mai pur."
 Modernitatea expresivităţii care particularizează lirica lui Ion Barbu rezidă, în mod inedit, din
acuzaţia de neclaritate în expunerea ideilor şi de încifrare, de ambiguizare a simbolurilor,
dificultatea receptării ei fiind cauzată de concizia exprimării.
Tudor Vianu spunea despre opera lui Ion Barbu astfel: „Cititorul care străbate paginile
volumului Joc secund, nu trebuie să uite niciodată că se găsește în fața unui poet matematician.
Chiar o simplă inventariere a vocabularului său arată cât datorește Ion Barbu astronomiei,
mecanicei sau geometriei. (…) Viziunea matematicianului este atât de puțin conexată cu
activitatea simțurilor, atât de liberă de contingențele care întinerează funcțiunea lor, încât lumea
care i se relevează este resimțită de el ca pură. Pe de altă parte, față de lumea experienței, aceea a
matematicei este a doua lume, o suprastructură ideală. Într-un asemenea univers ideal dorește să
se situeze viziunea lui Ion Barbu și acesta este înțelesul expresiei joc secund, care intitulează
volumul său.”
 4. Concluzii
Tensiunea dintre căutările fiecărei „voci” lirice originale şi raportarea la orientările literare
ale vremii are ca efect multitudinea formulelor literare, diversitatea tematică şi stilistică.
Oscilaţia între viziunea poeziei din sec. al XIX-lea şi noua estetică (a urâtului), între versul
liber şi prozodia clasică, tradiţionalismul tematic în formule moderne, variaţia registrelor
stilistice în aceeaşi operă (religios,popular,argotic etc.), îmbogăţirea limbajului poetic cu noi
domenii lexicale (filozofic,teologic,argotic) sunt trăsături ale liricii interbelice care coexistă fie în
epocă, fie în opera aceluiaşi poet.

5. Bibliografie
 Poezii din opera lui G. Bacovia, V. Voiculescu, L. Blaga, I. Barbu, T. Arghezi
 Limba si Literatura Romana- Manual pentru clasa a12-a, Victor Lisman
 Cartea definitiva a pregatirii examenului de Bacalaureat-Limba Romana, Liliana Paicu,
Victoria Gal
 Istoria Literaturii Contemporane, Eugen Lovinescu
 Bacovia. Ruptura de utopia romantica, V Fanache
 Despre poezie , Nicolae Manolescu
 Teme, Nicolae Manolescu
 www.wikipedia.com
 http://domnitaralu.wordpress.com/2009/11/22/lucian-blaga-si-estetizarea-
expresionismului/