EDUCAT

IA
RELIGIO
ASA
IN
SCOALA
 Prof. Mihaela Mihaly-Cuza

Scoala cu clasele I-VIII, Vorniceni, Botosani

EDUCATIA RELIGIOASA IN SCOALA

Decretul privind reforma învăţământului din 1948 a scos religia în afara şcolii,
educaţia religioasă revenind exclusiv în responsabilitatea Bisericii, cu efecte negative
pe termen lung, pe fondul exacerbării propagandei ateiste în toate domeniile vieţii
sociale şi politice: "Sub regimul comunist, cu o perseverenţă într-adevăr diabolică,
puterea a încercat, şi în parte a reuşit, să limiteze vocaţia Bisericii la lucrarea ei
liturgică. Altfel spus, ea a fost exilată într-un "ghetou liturgic". Cei cincizeci de ani de
comunism au favorizat analfabetismul religios, au diminuat dorinţa împărtăşirii
euharistice, dar nu au reuşit să schimbe statutul omului de fiinţă religioasă, spune
părintele Dorin Opriş.

După jumătate de secol de ateism impus de regimul comunist, începând cu

1989, România şi-a recâştigat libertatea religioasă, o urmare a acestui fapt fiind
reintroducerea orei de religie în programa şcolară. Astfel, reintroducerea acestei
discipline nu este o noutate, ci o revenire la normalitatea dinainte de venirea
comuniştilor la putere .Dupa Revolutia din 1989 au existat presiuni asupra autoritatilor
post-comuniste de a introduce educatia religioasa in scolile publice, de a oferi un
sprijin financiar substantial pentru istitutiile teologice pentru a permite reluarea rolului
lor in activitatile sociale prin postarea clerului in spitale, in casele de batrani si in
inchisori.
 Conform învățăturii de credință a Bisericii noastre, „religia este raportul liber
și conștient al omului cu Dumnezeu, care se traduce în suflet prin sentiment religios,
iar în afară, prin morală și cult”. Legătura liberă și conștientă a omului cu Dumnezeu,
îmbracă două aspecte: cunoașterea și adorarea lui Dumnezeu.

Legitimitatea realizării educaţiei religioase în şcoală este susţinută cu argumente

de ordin istoric, moral, cultural, psihologic, sociologic, ecumenic, teologic şi
pedagogic, fiecare dintre acestea contribuind la evidenţierea unităţii axiologice
promovate de creştinism, la înţelegerea pozitivă şi superioară pe care această
dimensiune a educaţiei o oferă asupra valorii persoanei umane, prin capacitatea de a
contribui la o continuă formare şi regenerare a structurilor de tip afectiv, atitudinal şi
volitiv ale acesteia, în perioade de timp şi în spaţii culturale diferite.

În aproape toate ţările, cu excepţia Franţei, statul consideră că prin susţinerea

educaţiei religioase nu pierde nimic din laicitatea sa şi apreciază că acest tip de
educaţie nu este un program de economie, ci o investiţie în viitor şi o dimensiune
esenţială a umanităţii. Părinţii doresc o educaţie religioasă care să asigure accesul la
valorile autentice ale umanităţii, iar copiii sunt în căutarea unor elemente pentru
înţelegerea mesajului religios conţinut inclusiv în creaţiile literar-artistice şi a unor
modele care să-i conducă spre o mai bună înţelegere a persoanei umane şi a lumii în
ansamblul său.

Majoritatea ţărilor europene alocă educaţiei religioase, în planurile de

învăţământ, 1-3 ore/ săptămână, de exemplu: Anglia şi Ţara Galilor - 1 oră, Austria - 2
ore, Belgia - 2 ore, Danemarca - 1 oră, Germania - 56-62 ore (an), Grecia - 2 ore,
Islanda - 1 oră, Irlanda - 92 ore (an), Italia - 1,5 ore, Luxemburg - 3 ore, Malta - 2 ore,
Norvegia - 78 ore (an), Portugalia - 1 oră, Spania - 1,5 ore, Suedia - 1 oră.

Educaţia religioasă reprezintă un deziderat al părinţilor, ca mijloc de promovare

a valorilor şi a unei educaţii solide în faţa nonvalorilor morale promovate în ultima
perioadă. De asemenea, educaţia religioasă transmite copiilor moralitatea şi echilibrul
în faţa violenţei şi imoralităţii promovate obsesiv de mijloacele moderne de
comunicare. Referitor la necesitatea şi dorinţa elevilor şi a părinţilor de a fi studiată cât
mai intens religia în instituţiile de învăţământ, au fost făcute şi o serie de cercetări şi
sondaje, care arată nu doar că religia este necesară, ci şi că cei mai mulţi dintre cei
chestionaţi îşi doresc ca elevii să studieze această disciplină. Rezultatele cercetării
realizate de cercet. dr. Irina Horga, de la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, pe un
eşantion de 1060 de elevi din 12 judeţe, 112 profesori de religie, inspectori de religie şi
responsabili pe probleme de curriculum şi educaţie ai fiecărui cult, relevă faptul că
82% dintre elevii chestionaţi sunt de acord cu statutul actual, de obligativitate al orei
de religie, cu stabilirea posibilităţii de dispensă, fapt prevăzut, de altfel, în legile
educaţiei de până acum. 14% sunt în favoarea studierii opţionale a religiei, 3% o
doresc în afara orarului şcolar, iar 1% nu şi-au exprimat opinia.

Importanţa orei de religie este evidenţiată şi de proporţie mare de diriginţi

(profesori de alte specialităţi decât religie) care îşi exprimă opinia în favoarea
prezenţei acestei discipline în cadrul şcolar: 52,8% se exprimă în favoarea statutului de
disciplină obligatorie, iar 27,4% o doresc disciplină opţională. Educaţia religioasă
propune valori constante, revelate, care, odată interiorizate, au şi rolul de a unifica
toate valorile cuprinse de conştiinţa omului. Acest tip de educatie trebuie asigurată
copilului din primii ani de viaţă: "Dacă nu plouă primăvara, degeaba va ploua mai
târziu" (Vasile Băncilă, "Iniţierea religioasă a copilului", p. 21). Nu religia, ci lipsa
acesteia este o viaţă artificială pentru copil, deoarece sufletul copilului se înrudeşte
structural cu realitatea religioasă: "Adevăr vă spun: Cel ce nu va primi împărăţia lui
Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea" (Marcu 10, 15). Educaţia religioasă afirmă
sufletul copilului şi, în acelaşi timp, îl înalţă prin iubire.

Sunt voci care, în numele libertăţii de conştiinţă, susţin cu vehemenţă eliminarea

disciplinei religie din şcoală, propunând soluţii "ingenioase": scoaterea din trunchiul
comun sau înlocuirea orei de religie cu alte cursuri opţionale. Un astfel de demers
ignoră deopotrivă tradiţia şcolii româneşti, practica europeană, dar şi impactul actual al
educaţiei religioase asupra elevilor. Prin ora de religie suntem educaţi în spiritul
onestităţii, al promovării valorilor morale, al iubirii de Dumnezeu. Rămân ecouri
adânci în mintea şi sufletul celui care acum începe să se formeze: bun, ascultător,
harnic, răbdător, iubitor de dreptate şi adevăr. Legătura cu Dumnezeu este indisolubilă,
iar orarul şcolar fără religie este ca trupul fără suflet", spune Mara-Elena Gheorghiu,
clasa a VIII-a, Şcoala nr. 17 "Pia Brătianu" din Bucureşti.

S-a dovedit ca un copil credincios ( nu fanatic) va fi un adult mai bun, mai

corect, mai empatic, mai tolerant.

În primul rând trebuie să precizăm că educaţia religioasă este imperios necesară

în perspectiva dobândirii unui caracter integru şi a întregirii câmpului informaţional pe
o scară cât mai largă în formarea unei personalităţi culturale complexe. Mai mult, prin
studiul religiei „avem şansa de a recupera acele căi spirituale oferite tinerilor în
perioada interbelică, de a recupera acea dimensiune morală a educaţiei ce i-a conferit
forţă elitei intelectuale din perioada interbelică. Perioada interbelică ne-a dăruit
savanţi, eroi, martiri şi mai ales caractere. Un factor important care contribuie la
formarea individului, la implicarea lui responsabilă în viaţa activă a societăţii şi a
Bisericii, îl constituie educaţia religioasă. Este bine cunoscut faptul că divorţul dintre
religie şi viaţă constituie sursa dezordinii spirituale, dezordine care astăzi se face
simţită din ce în ce mai mult”. (Timiş, V., 2004, p. 28).

Constatăm astăzi o criză morală în societate. Una e să fii creștin cu numele, alta
să fii practicant. Pe elevi cine să-i învețe religia? Familia, care nici ea nu a învățat
religia? Să-i învețe mass-media ? Ar fi un nou sens. Să învețe de la Biserică? Dar câți
elevi vin astăzi la Biserică? A mai rămas școala. Deși, după cum deja s-a aprobat,
religia se învață în școală, ea nu se învață ca orice obiect.

Educația religioasă este una din problemele de substanță ale societății în general
și ale politicii educaționale în special. Tineretul este deosebit de sensibil față de lucruri
care sunt impuse din afară și tot așa de sensibili la lucrurile care vin din interior, din
inimă.

Foarte multi oameni au falsa impresie ca prin educatia religioasa se urmareste

impunerea unei anumite credinte. Romania fiind o tara crestina, in numeroasele
informatii pe care le include educatia religioasa predata in scoala, locul cel mai
important il ocupa cele privitoare la religia crestina.
 Şcoala românească contemporană se bazază în bună parte pe o structură a
cunoaşterii ştiinţifico-empirice de tip iluminist, iar apariţia religiei ca disciplină în
peisajul educaţional a condus la apariţia unei noi perspective a cunoaşterii umane.
Acest fapt a stârnit nu de puţine ori numeroase controverse în legătură cu natura
actului educaţional de tip religios, producând opinii pro şi contra în legătură cu poziţia
religiei ca disciplină de studiu în şcoală. De altfel, e de înţeles că într-o societate
secularizată, bazată pe o viziune scientistă şi pozitivistă, aproape exclusivă, asupra
lumii şi a omului, şcoala nu oferă nici pe departe astăzi un mediu prielnic formării şi
creşterii religioase a copilului, decât într-o mică măsură.

Societatea pluralistă, liberală şi democratică în care trăim determină în mod

esenţial o pedagogie a dialogului, iar predarea religiei nu se poate face fără o relaţie
caldă şi prietenească între educator şi cel educat, mai multă supleţe şi deschidere care
să reflecte cu claritate adevăratul spirit al creştinismului, ca religie a iubirii. Dacă în
cadrul catehezei bisericeşti metodele şi problematica abordată au la bază credinţa
personală şi acceptarea liberă a învăţăturilor revelate, iar catehetul lucrează asupra
asimilării unei practici religioase eficiente şi active, la ora de religie cadrul şi modul de
abordare a temelor religioase este oarecum diferit, avându-se în vedere mai mult
aspectul informativ şi existând posibilitatea necredinţei sau a refuzului conceptelor
revelate, iar profesorul are datoria de a manifesta un tratament echidistant faţă de toţi
în duhul dragostei lui Dumnezeu, Care „face să răsară soarele Său şi peste cei buni şi
peste cei răi şi face să plouă şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5,45).

Se impune, însă, să facem distincţie între religia predată în şcoală şi

catehizarea făcută la biserică, mai ales pentru a lămuri o importantă lacună pe care o
au contestatarii orei de religie în şcolile publice, care în mod constant trâmbiţează
mutarea acesteia în locaşul de cult. Pentru că destule persoane confundă naiv ora de
religie cu cateheza bisericească, trebuie precizată deosebirea dintre predarea unui
învăţământ religios cu valenţe teoretice în şcoală şi continuarea sau aplicarea lui
practică în grupul catehetic de la biserică, ca şi diferenţa care există între profesorul de
religie şi catehetul bisericesc. Precizarea se impune cu atât mai mult cu cât trăim într-o
societate, paradoxal, pe cât de „ultratehnicizată” şi suprainformată, pe atât de
„analfabetă” pe plan religios şi cultural.

În acest context socio-cultural trebuie cunoscut faptul că între cele două forme
de educaţie religioasă există deosebiri esenţiale de stil educativ şi metodologic,
folosindu-se strategii şi mjloace pedagogice diferite. Spre exemplu, dacă în cadrul
catehezei de la biserică întregul demers educaţional porneşte de la asumarea şi
mărturisirea unei credinţe certe a grupului de învăţăcei, în cazul orei de religie de la
şcoală abordarea ţine cont şi de o eventuală necredinţă sau împotrivire a clasei de elevi
la învăţăturile Revelaţiei divine. De aceea modul de desfăşurare a lecţiei de religie este
oarecum diferit faţă de demersul catehetic, prin metode şi mijloace care pot susţine
chiar şi o abordare polemică a chestiunilor religioase, cu respectarea, evidentă, a unui
cadru de dialog şi a manifestării libertăţii de opinie.

Metodele expozitive sunt cele mai utilizate în cadrul orelor de religie, ţinându-se
cont, însă, de vârsta şi caracterul clasei. Folosirea lor „nu trebuie interpretate doar
cantitativ, ci se impune optimizarea expunerii prin procedee stilistice şi oratorice
adecvate, prin arhitectonica şi logica argumentaţiei, prin crearea premiselor unui
dialog didactic” (Jurcă, E., 2006, p. 169). Este evident că ora de religie nu trebuie să se
bazeze în exclusivitate pe transmiterea cunoştinţelor religioase, dar şi acestea trebuie
cunoscute, cel puţin ca pretext al dezbaterilor şi problematizărilor care se impun.
Modul de abordare din partea profesorului de religie este cel în duhul părintesc, bazat
pe autoritatea dragostei creştine, şi nu în duhul autorităţii dăscăleşti, astfel încât
„elevul să nu simtă că are o materie în plus, ci o altfel de disciplină, menită să-i
învioreze şi înfrumuseţezeuniversul copilăriei târzii” (Ibidem, p. 170).

Metodele dialogale sau interogative deschid perspectiva orizontalităţii şi

bilateralităţii relaţiei dintre profesor şi elev, realizând un feed-back mai consistent, o
dinamică mai pronunţată şi o mai mare varietate tematică. Una dintre cele mai
cunoscute şi mai utilizate metode în învăţământul religios este conversaţia euristică,
care reprezintă o modalitate aparte de învăţare prin descoperire, mai precis prin
descoperirea proprie făcută de către elev, condus la rezultat prin măiestria erotetică a
profesorului. Specificul metodei constă în procedeul de investigaţie comună condus cu
abilitate de profesor prin întrebări bine gândite şi oportun puse, prin care instruirea se
face nu prin transmiterea şi prezentarea unor cunoştinţe noi, ci prin efortul personal al
elevului de a descoperi noi sensuri şi adevăruri pe baza valorificării propriilor
experienţe de cunoaştere. „Dialogul profesor-elev, în predarea religiei în şcoală, are cu
atât mai mari şanse de reuşită, prin faptul că nu e vorba doar de o disciplină
informativă, ci cu precădere formativă” (Ibidem, p.171).

Din această perspectivă a scopului său ultim, care este cunoaşterea lui
Dumnezeu, educaţia religioasă trebuie să presupună o creştere ca un proces care are
loc în interiorul persoanei, fără să-i forţeze sau să-i schimbe silit caracterul şi structura
ei interioară. Prin ora de religie elevul în mod firesc sporeşte în înţelegere, în putere, în
inteligenţă şi în simţire, pentru că întreaga artă a educaţiei religioase poate fi definită
ca o „stimulare a creşterii” (Koulomzin, S., 2010, p.50). La clasă această creştere poate
fi încurajată numai atunci când educatorul implică în demersul său interesul, îndoiala,
acceptarea, provocarea, căutarea, rezolvarea unei probleme de către elev în contextul
lecţiei. În mod ideal procesul de predare-învăţare la ora de religie ar trebui structurat
pe confruntarea elevului cu o problemă în acord cu nivelul său şi apoi din furnizarea
informaţiilor necesare rezolvării ei. Orice tehnică didactică este inutilă, dacă nu
implică şi un efort creativ autentic din partea elevului, care să-i încurajeze creşterea
înţelegerii şi a puterii sale de comprehensiune a realităţilor vieţii (Ibidem, p. 52).

Pentru un copil cu o dizabilitate fizica irecuperabila, credinta poate fi un factor

de echilibru. In lipsa unui sprijin din partea prietenilor sau a parintilor, in conditiile
unei educatii deficitare, credinta in divinitate este ceea ce ii mai da puterea sa-si
accepte situatia, sa se accepte pe sine si sa mearga mai departe atat cat poate si cum
poate. De aceea recomand parintilor si cadrelor didactice care se ocupa de educatia si
pregatirea pentru viata a acestora, sa acorde o atentie sporita acestui gen de educatie.
Crizele emotionale manifestate de acesti copii pot fi mai usor atenuate, centralizandu-
le interesul si spre acest gen de informare. Pacea lor cu divinitatea este direct
proportionala cu pacea lor interioara si cred eu, este esential pentru viata lor de mai
tarziu. Pe copiii mai putin rezistenti din punct de vedere psihic pentru astfel de
incercari, credinta ii mai poate ajuta sa gaseasca puterea necesara de a lupta, cu sine si
mai apoi cu ceilalti. De ce cu sine si mai apoi cu ceilalti ? Pentru ca lupta cu sine este
indiscutabil cea mai grea lupta. Nu exista secrete, nu exista remize, ori invingi, ori esti
invins. Si pentru a putea invinge trebuie sa ne agatam de orice (nu de oricine), iar
educatia religioasa poate fi un ajutor nepretuit.
 BIBLIOGRAFIE

Carp, Radu, Religia în tranziţie. Ipostaze ale României creştine, Editura Eikon,
Cluj-Napoca, 2009.

Chirilă, Ioan, Homo Deus, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997.

Cucoş, Constantin, Educaţia religioasă, Editura Polirom, Iaşi, 1999.

Jurcă, Eugen, Experienţa duhovnicească şi cultivarea puterilor sufleteşti,

Editura Marineasa, Timişoara, 2007.

Koulomzin, Sophie, Biserica şi copiii noştri, Editura Sophia, Bucureşti, 2010.

Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Editura

Deisis, Sibiu, 2006.

Idem, Cum comunicăm copiilor credinţa ortodoxă, Editura Deisis, Sibiu, 2006.

Stăniloae, Dumitru, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Editura

Elion, Bucureşti, 2002.

Timiş, Vasile, Evaluarea – factor de reglare şi optimizare a educaţiei

religioase, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003.
 Idem, Misiunea Bisericii şi educaţia, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2004.

Voinescu, Sever, Gând despre învăţarea religiei, în rev. „Dilema veche”,

an.VII(2010), nr. 328(27 mai – 2 iunie).

Situri de internet :

http://www.revistanoinu.com/Educatia-religioasa-in-scoala-romaneasca.html

http://www.ziarullumina.ro/articole;1483;1;39775;0;Reintroducerea-orei-de-
religie-este-o-revenire-la-normalitate.html