STRUCTURA REVOLUŢIILOR ŞTIINŢIFICE SAU „AMURGUL” PROGRESULUI

Văncică Samir Mihail 17, Februarie 2011

Eseul lui Thomas Khun îşi propune să reevalueze istoria ştiinţei pornind de la lucrările consacrate
ale savanţilor, ce au servit drept model la vremea lor pentru toţi exponenţii domeniului ştiinţific, deoarece
autorul constată neconcordanţa dintre interpretarea istorică a manualului contemporan şi limbajul con-
ceptual al lucrărilor clasice, dar şi neînţelegerea dintre diferitele comunităţi ştiinţifice existente.
Kuhn apelează la termenul grecesc de paradigmă (παράδειγμα) cu înţelesul său originar de
model excepţional pentru a desemna configuraţia acordului tacit pentru o teorie ştiinţifică a unei comuni-
tăţi specializate. Paradigma este o concepţie implicită despre lume împărtăşită de un grup ( nu o concep-
ţie individuală construită pe alte criterii raţionale decât cele paradigmatice ) şi este criteriu pentru a face
dintr-un domeniu o ştiinţă. „ Paradigmele sunt acele realizări ştiinţifice universal recunoscute care, pentru
o perioadă, oferă probleme şi soluţii model unei comunităţi de practicieni.” 1
Activitatea generală a cercetătorilor, denumită de Khun ştiinţă normală, constă în a găsi metode
de a aplica paradigma la un spectru cât mai larg de fenomene înrudite astfel încât cercetând incoerenţa
primara a acestora şi eliminând ambiguităţile, să se obţină rezultate cât mai precise. Problemele din ca-
drul cercetării normale testează ingeniozitatea şi îndemânarea în rezolvare, asemenea unui puzzle. Puz-
zle-ul este o problemă a cărui soluţionare este determinată de existenţa unor reguli derivate dintr-o reţea
conceptuală paradigmatică. Rezolvarea de puzzle-uri duce la o mai bună articulare a teoriilor şi la perfec-
ţionarea metodelor deoarece soluţia acestora este determinată de imaginaţia şi ingeniozitatea cercetătoru-
lui. Regulile sunt enunţurile fundamentale care descriu obiectul domeniului de activitate. Ele sunt teorii
ce urmează a fi testate prin rezolvarea de puzzle-uri. Dacă la un moment dat acestea se dovedesc a fi ine-
ficiente, necesită reformularea prin crearea de corespondenţe între reţeaua conceptuală şi noile observaţii-
le din natură.
Regulile sunt determinate de paradigmă, dar paradigma poate determina ştiinţa normală fără in-
tervenţia unor reguli abstrase ci cu ajutorul unui set de norme implicit. Regulile reprezintă opţiunea pen-
tru o anumită interpretare a paradigmei, fiind impuse de preferinţele cercetătorului pentru anumite meto-
de de lucru, nu de paradigmă. Normele implicite permit schimbări într-un domeniu specializat al para-
digmei fără a afecta imediat şi celelalte domenii specializate dintr-o paradigmă comună lor.
Ştiinţa normală se desfăşoară pe baza procedurilor şi aplicaţiilor practice dezvoltate de reţeaua
conceptuală implicită, urmărind dobândirea unei mai mari precizii şi a unei mai performante articulări în-
tre experimentele şi teoriile care prezic rezultatele lor. Pentru aceasta sunt inventate instrumente care pro-
duc rezultatele anticipate. Această activitate normală nu urmăreşte dobândirea noului, sau a cea ce este
în contradicţie cu modelul paradigmatic al reţelei conceptuale care prezice un câmp restrâns de aplicaţii
practice şi de corespondenţe cu observaţiile din natură. Atunci când observaţiile nu mai coincid cu aştep-
tările teoretice apar anomalii. Acestea sunt îndelung ignorate până când vor pătrunde în miezul cunoaşte-
rii existente. Prin urmare toată comunitatea va întâmpina anomaliile, conştienţi, sau nu, de ele. Rezolva-
rea anomaliilor ( de către oameni conştienţi de ele şi dedicaţi acestora ) implică noi descoperiri revoluţi-
onare în contradicţie cu paradigma curentă. Anomalia devine din ceva neaşteptat, ceva anticipat de o no-
uă reţea conceptuală construită în jurul ei şi formând o nouă bază paradigmatică.

1
SSR - p.58, şi mai spune în continuare : „De îndată ce mi-am clarificat această problemă, schiţa acestui eseu a prins repede
contur.”
-1-
 STRUCTURA REVOLUŢIILOR ŞTIINŢIFICE SAU „AMURGUL” PROGRESULUI
Văncică Samir Mihail 17, Februarie 2011

A respinge noutatea îndelungat duce la o mai mare evidenţiere a anomaliilor şi a caracterului res-
trâns al paradigmei curente. Acesta este mecanismul implicit care pregăteşte metamorfozarea inevitabilă
a paradigmei. Apariţia unei noi ştiinţe este însoţită de o perioadă preparadigmatică în care mai multe teo-
rii concurează pentru a răspunde cât mai eficient la descrierea observaţiilor şi pentru a oferii un cadru
„permanent” de rezolvarea puzzle-urilor. Adică o reţea conceptuală împărtăşită de toţi practicanţii acelui
domeniu printr-un acord tacit că nu există o altă teorie mai eficientă.
Activitatea este normală atâta timp cât instrumentele teoretice şi practice rezolvă cu succes puz-
zle-uri conform predicţiilor. Observaţiile în cadrul acestei cercetări sunt articulate la metodele de lucu iar
rezultatele sunt anticipate. Limita câmpului vizual este atinsă atunci când în faţa unor noi descoperiri arti-
cularea este imposibilă şi mai ales ineficientă paradigmei respective. Noile descoperiri sunt ignorate într-
atât încât ineficienţa articularii lor duce la o criză acută.
Instalarea crizei este semnalată de naşterea mai multor teorii concurenţiale. Aceste teorii încearcă
să resusciteze paradigma „articulând” noile observaţii la metodele lor inedite. Articularea este imposibilă
pentru anomaliile neanticipate de câmpul restrâns al paradigmei respective. Acceptarea unei noi teorii în-
seamnă renunţarea la vechiul model şi adoptarea unei noi reţele conceptuale care să postuleze cea ce odi-
nioară reprezenta o anomalie. Asemenea lucru înseamnă o revoluţie de structură şi de limbaj şi un orizont
lărgit. Vechile legi ineficiente sunt acum înlocuite de altele emergente. Fenomenele cunoscute sunt des-
crise într-un limbaj nou cu mai multă precizie conferită de actualele criterii şi previziuni.
Manualul este un instrument paradigmatic deoarece programează neurologic structura cognitivă a
viitorului cercetător. Dogmatica ştiinţifică este evidenţiată de aplicaţiile şi procedurile sale astfel încât
orice problemă are un model de rezolvare. Problemele care nu îşi găsesc astfel soluţionarea sunt margina-
lizate pentru a nu încetinii dezvoltarea ştiinţifică şi pentru că cercetătorii speră să găsească soluţia cu aju-
torul unor experienţe ulterioare de soluţionare a puzzle-urilor. Astfel de probleme care persistă sunt ano-
malii incompatibile cu metodele de lucru paradigmatice.
Atunci când cercetătorii îşi schimbă prioritatea din a rezolva probleme anticipate în a rezolva
anomaliile este anunţată criza. O astfel de cercetare se desprinde de vechile metode şi devine extraordi-
nară în cadrul paradigmei. La început ea urmăreşte articularea noilor observaţii utilizând un limbaj cu-
rent. Astfel sunt forţate legile într-atât încât îşi dovedesc neputinţa, ulterior renunţându-se instinctiv la ele
pentru a folosii metode alternative, intuitive. Cercetarea extraordinară este postparadigmatică prin des-
prinderea de limbajul tradiţional. Ea generează noi teorii şi metode, estompând modelul paradigmatic.
Ştiinţa extraordinară, uneori alături de analiza filosofică, slăbeşte influenţa tradiţiei, propunând un nou
model de urmat.
Tranziţia la o nouă paradigmă nu este un fenomen cumulativ ; este un fenomen spontan caracteri-
zat printr-o schimbare de gestalt vizual. Adică acelaşi fenomen capătă noi înţelesuri mai precis detaliate
şi cu un limbaj mai simplu. În noul cadru paradigmatic anomalia devine normă, iar cunoştinţele tradiţio-
nale sunt reformulate după noile criterii. Cutezătorii noii paradigme fac parte din noua generaţie de ti-
neri „mai puţin angajaţi prin practica anterioară faţă de regulile tradiţionale ale ştiinţei normale”2.

2
SSR - p. 156.
-2-
 STRUCTURA REVOLUŢIILOR ŞTIINŢIFICE SAU „AMURGUL” PROGRESULUI
Văncică Samir Mihail 17, Februarie 2011

Ştiinţa normală este un proces cumulativ în măsura în care acesta acumulează soluţii pe care deja
le anticipează. Paradigma este o cale garantată de descoperire a acestor soluţii dar şi a limitelor sale. Şti-
inţa normală nu impune direct restricţii preconcepute pană când acestea sunt evidenţiate indirect de criza
metodologică. Anomaliile restrâng orizontul şi pretenţiile paradigmei de a explica orice problemă surve-
nită.
Gestaltul se schimba ireversibil, în mintea cercetătorului conştient de importanţa şi semnificaţia
noilor descoperiri (dar şi de imposibilitatea de a aplica metodele tradiţionale). Alegerea unei noi para-
digme se face numai cu asentimentul obţinut prin tehnici de argumentare persuasivă. Vechea tradiţie se
restrânge la un număr mic de fenomene şi de aplicaţii cu utilitate inginerească, într-un cadru delimitat cu
precizie de noua paradigmă. Cauzele revoluţiei sunt: emergenţele imposibil de descris în termenii tradiţi-
ei; necesitatea unui nou limbaj articulat de noile observaţii, neanticipate şi cadrul tradiţional îngust.
Schimbarea gestaltică a revoluţiei paradigmatice descrie o lume cu totul nouă şi diferită de tabloul tradiţi-
ei vechi. În timpul revoluţiilor ştiinţifice cercetătorii îşi reeducă percepţiile despre lume. Universul con-
ceptual este reclădit pe baza noilor legi fundamentale ( odinioară socotite anomalii ). Anomaliile nu sunt
conştientizate astfel dacă nu este constatată imposibilitatea soluţionării lor. O noua categorie fundamenta-
lă răstoarnă întreaga ordine, devenind unitate de măsură şi model pentru restul categoriilor.
Omul vede cea ce este pregătit anterior să vadă . Schimbarea percepţiei este o convertire a experi-
enţei dobândite la noul sistem de valori. Acest lucru nu poate fi măsurat de o instanţă autoritară decât
când devine evidenţiat ca şi fapt istoric. Evidenţa noilor fenomene schimbă spontan şi radical percepţia
asupra fenomenelor descrise anterior acestor noi observaţii. Cercetătorul convertit nu interpretează feno-
menele cunoscute de tradiţie, pe baza vechilor descrieri şi rezultate, deoarece acum el vede cu alţi ochi o
nouă descriere incomparabilă cu prima.3
Experienţa este determinată şi limitată de noua paradigma acceptată, producându-se o mutaţie in-
tegrală a percepţiei anterioare. După revoluţie, vechile operaţii şi instrumente fie devin irelevante, fie fur-
nizează rezultate noi, nemaifiind explicate de aceleaşi principii fundamentale. Dialogul interparadigmatic
este un dialog între surzi. Fiecare paradigmă este capabilă să genereze un număr nedefinit de argumente
în favoarea ei, dar criteriul de selecţie este fiabilitatea în faţa dificultăţilor şi dobândirea unor implicaţii
mult mai vaste şi mai importante. Noua paradigmă nu adaugă noi legi la cele cunoscute, ci propune un
mod nou de a practica domeniul respectiv.
Manualele ascund sistematic existenţa revoluţiilor ştiinţifice, corelând informaţiile într-un model
progresist de dobândire a cunoaşterii. „Manualele însă, fiind vehicule pedagogice de perpetuare a ştiinţei
normale, trebui rescrise integral sau parţial de câte ori se schimbă limbajul, structura problematicii sau
standardele ştiinţei normale. Pe scurt, ele trebuie rescrise după fiecare revoluţie ştiinţifică şi, odată scrise
ele ascund inevitabil nu numai rolul dar şi existenţa revoluţiilor care le-au produs”4, perpetuând ideea
unei ştiinţe cu o tradiţie îndelungată şi eminamente cumulativă.
Prezentarea istoric cumulativă a dezvoltării ştiinţifice falsifică operele fondatoare ale vechilor tra-
diţii în limbajul paradigmei contemporane. Reorientarea noi paradigme îi învaţă pe cercetători să pună

3
Aceste noi impresii retinale spontane sunt incomparabile cu vechile impresii abandonate, fiind generate de un fundal c u totul
nou şi diferit.
4
Op.cit. – p. 202.
-3-
 STRUCTURA REVOLUŢIILOR ŞTIINŢIFICE SAU „AMURGUL” PROGRESULUI
Văncică Samir Mihail 17, Februarie 2011

noi întrebări şi să tragă noi concluzii din tradiţia abandonată. Reformulările atestă tranziţia revoluţiei de
la o paradigma la alta, dar în acelaşi timp reprezintă o denaturare, în contextul lor istoric, a mesajului ope-
relor clasice invocate. O revoluţie preschimbă întreaga reţea de fapte şi teorie pe care paradigma manua-
lului actualizat o aplică naturii. Teoriile nu se dezvoltă fragmentar ; „ele apar împreună cu faptele printr-o
reformulare revoluţionară a tradiţiei”5.
Cercetătorul concentrat asupra unei anomalii, îşi pune ingeniozitatea la încercare, utilizând meto-
de alternative, dar fără intenţia de a ieşii din cadrul paradigmei. Acest lucru se întâmplă inevitabil cu o
problemă ce depăşeşte limitele tradiţiei şi necesită o abordare cu totul diferită. Aceste probleme vor gene-
ra legile imanente ale noii paradigme şi vor devenii argumente pentru a convinge acceptarea ei.
Filosofia ştiinţei utilizează un limbaj observaţional pur nu pentru a testa cât de „absolută” este o
teorie, ci pentru a verifica probabilitatea ei în comparaţie cu toate celelalte teorii. Intr-o situaţie de criză
acest lucru devine o „selecţie naturală” a celei mai viabile teorii. „Limbajul pur observaţional” este şi el
parte a unei paradigme a cărei neutralitate se arată doar prin faptul ca diferă ca şi conţinut de celelalte pa-
radigme pe care le testează.
Soluţiile la puzzle-uri sunt rareori perfecte. Ele definesc ştiinţa normală tocmai prin coresponden-
ţa incompletă dintre teorie şi natură. Paradigma are la bază multe presupoziţii non-empirice incompatibile
cu ale altei paradigme rivale. Incomensurabilitatea teoriilor pre şi post revoluţionare este evidenţiată de
modul diferit de utilizare a instrumentelor (vocabularul şi aparatul conceptual şi instrumental) împrumu-
tate de noua paradigmă. Decizia de aderare la o nouă paradigmă se bazează mai puţin pe realizări trecute
cât pe încrederea în promisiuni viitoare, întărite de existenţa unei crize acute a tradiţiei.
Progresul este rezultatul muncii creatoare întreprins de ştiinţa normală în cadrul paradigmei. Pro-
gresul este greu de observat în perioadele preparadigmatice şi în timpul revoluţiilor deoarece atunci şcoli-
le rivale îşi dispută teoriile nefiind angajate încă în demersul ştiinţei normale de a rezolva probleme şi de
a acumula precizie în a descrie Universul în termenii limbajului conceptual paradigmatic. Ştiinţa progre-
sează independent de celelalte comunităţi practice. Rezolvarea problemelor nu se face după criteriul ur-
genţei lor în raport cu necesităţile altor domenii.
Manualul pe care îl are în faţă studentul prezintă lucrările excepţionale ale înaintaşilor într-un
mod reformulat, concis, precis şi sistematic şi are rolul de a informa despre progresul ştiinţei normale de
a rezolva probleme. Acesta nu-l educă să descopere cu uşurinţă o nouă abordare. Progresul este asigurat
de gradul rigidităţii paradigmei; o paradigmă mai puţin rigidă va genera mai uşor o situaţie de criză. Pen-
tru partizanii noii paradigme rezultatul revoluţiei înseamnă progres. De aici încolo trecutul este distorsio-
nat pentru a evidenţia acest aspect paradoxal ( deoarece n-au altă alternativă în favoarea paradigmei decât
falsificarea trecutului ). Împărtăşirea unei noi paradigme de către un grup de cercetători omogen duce la o
creştere a preciziei şi a numărului de probleme rezolvate, adică la progresul ştiinţei normale de a desluşi
imaginea noului puzzle. Reuşitele anterioare ale tradiţiei vor fi contestate atunci când ineficienţa de a
descrie noi fenomene subminează siguranţa profesională.
O ştiinţă progresează în adâncime având un domeniu din ce în ce mai specializat şi mai diferit de
celelalte domenii ştiinţifice şi profane, prin urmare aceasta pierde din amploarea unui domeniu mai extins

5
Ibidem – p. 206.
-4-
 STRUCTURA REVOLUŢIILOR ŞTIINŢIFICE SAU „AMURGUL” PROGRESULUI
Văncică Samir Mihail 17, Februarie 2011

dar cu o eficienţă mai redusă de a produce interpretări precise. Evoluţia ştiinţei nu indică direcţia spre ce-
va, spre un scop prestabilit de natură şi nici nu desluşeşte un adevăr 6 obscur al naturii, dimpotrivă ea se
retrage în sine, eliberându-se de orice concept metafizic. Dar această evoluţie nu este exclusiv ştiinţifică,
ci al oricărui domeniu care caută să-şi explice rostul prin propriile sale mijloace, fără un dialog deschis cu
celelalte domenii fiind interzis de incompatibilitatea paradigmelor (a căror precizie tocmai în asta constă).
Similitudinea teoriei lui Kuhn cu cea a lui Darwin (despre evoluţia biologică) indică o selecţie
prin conflict a paradigmei în funcţie de eficienţa de a rezolva cu precizie noile probleme, printr-o creştere
a articulării şi specializării domeniului ei. Cercetătorii diferitelor paradigme devin astfel nişte „specii”
distincte, cu un limbaj inaccesibil altor „specii” de oameni, datorită unui drum ce se îngustează pe măsură
ce este aprofundat, care se îndepărtează ireversibil de originile comune ale cunoaşterii.
Imaginea dezvoltării ştiinţifice a lui Khun seamănă cu o scară în spirală văzută de sus, unde treap-
ta cea mai apropiată de privitor reprezintă treapta cunoaşterii contemporane. Dar este vizat efectul optic
plan al acestei anamorfoze, şi anume dimensiunile comparate ale treptelor pe măsură ce avansează de la
un punct de fugă cu origini incerte spre modernitatea treptelor de sub picioare. Paradigmele incomensu-
rabile sunt astfel asemenea marginilor de trepte, care nu se intersectează decât intr-un plan virtual dar ca-
re cresc pe măsură ce se apropie de noi. Urcuşul scării reprezintă desprinderea de treapta anterioară prin
intermediul revoluţiilor ştiinţifice. Ascensiunea asimptotică are o voinţă oarbă de a se îndepărta de geneza
unor origini comune. Tehnica de război „divide et impera” se potriveşte cu tendinţa de multiplicare şi
separare a tuturor domeniilor de activitate, toate sub impulsul „VOINŢEI OARBE”.
Adevărul îşi pierde din esenţă atunci când este constrâns de un înţeles. Înţelesul este o interpretare
care falsifică autoritatea metanoetică a adevărului. Ne putem apropia mai mult de adevăr recunoscând
neputinţa noastră de al percepe în termeni paradigmatici. Se poate spune că adevărul este exterior oricărei
paradigme. Dar dacă paradigma nu poate fi exterioară unor conştiinţe ce împărtăşesc aceleaşi idei, de ce
am crede că Universul nu este produsul unei Conştiinţe exterioare lui7. Dacă Universul nu are scop, noi
nu avem scop, dar cum s-a născut acest termen şi cum a supravieţuit el timp de peste şapte milenii8? Nu
există scop acolo unde lucrurile nu se împărtăşesc în comun, iar domeniile specializate se izolează tot mai
mult de restul prin urmare şi de un scop comun al Universului.
Kuhn este un Nietzsche al cunoaşterii ştiinţifice, eliberând ştiinţa prin teoria sa, de orice scop
prestabilit, de ideea progresului istoric de acumulare liniară a cunoaşterii. Scopul ştiinţei nu mai este des-
crierea naturii, acesta este un pretext. Scopul ştiinţei este ştiinţa (perfecţionării unui organizm conceptual
artificial , şi al unor mădulare cu funcţii cât mai precise).

6
Adevărul nu este ceva ezoteric prin natura sa. El este ocultat tocmai de metodele noastre de al căuta în domenii al căror li m-
baj este atât de artificial încât se descriu pe ele însele mai mult decât descriu obiectiv natura. Prin urmare, limbajul ezoteric pa-
radigmatic izolează mai mult decât evidenţiază.
7
Poate că nimic din Universul material nu întrece în complexitate fiinţa umană, decăt însăşi apariţia lui.
8
Pentru mine restul de mii şi miliarde de ani sunt conceptul unei paradigme, predispusă criticii la fel ca şi oricare alta. În fond
paradigma nici nu are pretenţia de adevăr absolut, decât al unui limbaj mai articulat decât al unei tradiţii anterioare de care s -a
dezis.
-5-