Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword
Like this
8Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Gerard Genette - Introducere in arhitext

Gerard Genette - Introducere in arhitext

Ratings: (0)|Views: 538|Likes:
Published by Elena Ciolacu

More info:

Published by: Elena Ciolacu on Mar 08, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

11/22/2013

pdf

text

original

 
Coperta de VASILE SOCOLIUC Redactor : TEREZA PETRESCU
GeRARD GENETTE
Introduction ă l'architexte
© fiditions du Seuil, 1979
Fiction et Diction
© Editions du Seuil, 1991Toate drepturile asupra acestei
versiuni sînt rezervate editurii UNIVERS.
INTRODUCEREA, ÎNA1HITEXT FICŢIUNE
GERARD GENETTE
Traducere şi prefaţă de ION POP
tjucureşti, 1994
Editura UNIVERS
ISBN 973-34-0262-1
Prefaţă
Din opera cunoscutului poetician francez Gerard Genette (din care s-a tradus pînă acum la noi o substanţialăculegere de eseuri selectate din cele trei volume de
Figures
(19681972 ; cf.
Figuri,
în româneşte de IrinaMavrodin, Bucureşti, Ed. Univers, 1978), prezentul volum înfăţişează cititorilor români încă două titluri. Primul,
Introducere în arhitext,
datează din 1979, al doilea,
Ficţiune şi dicţiune,
a apărut recent, în 1991. Consacx'ateunor probleme diferite ale teoriei literaturii, ele se îîitîlnesc totuşi în cîmpul unei reflecţii convergente vizînd
literaritatea
textului, fie că este vorba de studiul ei prin raportare la
genurile
literaie, fie de considerarea, dintr-un unghi mai specific, a
regimurilor, criteriilor 
şi
modurilor 
care o determină.Cum aflăm (abia) din ultimele pagini ale
Introducerii...,
prin
arhitextualitate
Genette înţelege „acea relaţie doincludere care uneşte fiecare text cu diversele tipuri de limbaj de care aparţ'-ne", adică cu genurile şi„determinările lor [...] : tematice, modale formale",  sau „relaţia dintre text şi arhitextul său", dintre operaparticulară şi tipul sau modelul oarecum ideal, teoretic al textului ca realitate literară. „Arhitextul" ar fi astfelchiar obiectul
poeticii,
în timp ce „textul", ca operă individualizată, ar constitui terenul de cercetare al
criticiiliterare.
In preambulul amplei sinteze consacrate „literaturii de gradul al doilea", apărută în 1982
(Palimpseste.?,
Editions du Seuil, Paris), autorul oferea noi precizări ale conceptului amintit. Alături de
interiextualitate
(prezenţa unui text într-altul, prin citat, aluzie, pastişă ctc.),
pa-ratextualitate
(reunind „tipurile de semnaleaccesorii", precum titlul, subtitlul, prefaţa, notele ş.a.),
metatextualitate
(domeniul comentariului, al relaţieicritice) şi
hipertextualitate
(ce numeşte chiar acea „literatură de gradul al doilea", textele derivate din textepreexistente),
arhitextualitatea
e privită ca participînd la spaţiul mai cuprinzător al
transtextualitătii
sau
transcendenţei textuale.
în acest ansamblu, ea ar fi „tipul cel mai abstract şi mai implicit", acoperind „percepţiagenerică" a unui text sau a
i i
GERARD
 
OENETTE
altuia, „ansamblul de categorii generale, sau transcendente  tipuri de limbaj, moduri de enunţare, genuriliterare etc.  de care aparţine fiecare text singular"
(Op. cit.,
p. 7, 11).
Introducere în arhitext 
este, în esenţă, o repunere in chestiune a taxinomiei oferite (sau presupuse ca fiind astfel)de către poetica clasică cu privire la genurile literaturii. Gerard Genette dovedeşte, printr-o foarte atentă analiză a„sistemului genurilor" propus de Platon şi exploatat de Aristotel, că sşa-numita teorie a celor trei genurifundamentale (epic, dramatic, liric) nu e decît o „prejudecată romantică" sau „iluzia retrospectivă prin carepoeticile moderne (preromantice, romantice şi postromantice) îşi proiectează orbeşte asupra lui Aristotel şiPlaton propriile contribuţii şi «îngroapă» astfel propria lor definiţie  propria lor modernitate". (Eminenţiteoreticieni ai literaturii, citaţi aici, de la Bahtin. Warren, N. Frye pînă la Tzvetan Todorov, au conservat ideea că„tripartiţia genurilor" e moştenită de la Aristote!)Constatării că unul dintre „genuri", cel liric, este pur şi simplu absent din textul
Poeticii
aristotelice (după ce niciPlaton nu-i acordase vreo atenţie), îi urmează, în seria argumentelor, examinarea reducţiei poeziei, în viziunea
 
Stagirituliu la modalităţile
reprezentării (mimesisului),
iar a „genurilor" la obiectul imitat şi la modul imitării(dramatic în tragedie şi comedie, narativ în epopee) : viziune ce va impieta, vreme de secole, asupra uneiautentice teoretizări a genului liric, provocînd si o relativă marginalizare a lui.¥
B
moment interesant şi semnificativ (după încercările mai timide apărute încă în Renaştere) pentru cotiturainevitabilă înregistrată în valorizarea liricului e cel reprezentat de abatele Bat teux în veacul al XVIII-lea, pe careGenette îl califică drept ur.> „ultim efort al poeticii clasice de a supravieţui deschizîndu-se faţă de ceea ce nuputuse niciodată să ignore şi nici să accepte" : încercare de a extinde principiul imitaţiei şi asupra f-naţiului poe-ziei lirice, în măsura în care, cum se exprimă abatele, ,.în genul liric se cîntă pasiunile şi sentimentele imitate".F., de altfel, răspunsul pe care el îl dăduse obiecţiei traducătorului său german, Johann Adolf Schlegel (tatăl celor doi filosofi romantici), care remarcase că în poezia lirică sentimentele pot fi şi autentice ; drumul către
subiectivitatea
proclamată de Friedrieh Schlegel ca formă a lirismului (alături de obiectivitatea genului vlramaticşi de caracterul subiectiv-obiectiv al epicului) era deschis...
INTRODUCERE IN ARHITEXT. / FICŢIUNE ŞI DICŢIUNE
 
7
Gerard Genette observă însă că noţiunea de
mimesis,
„imitaţia", numea  şi pentru antici, şi pentru Batteux  ficţiunea, ceea ce schimbă întrucîtva datele problemei : dacă poezia imită sentimente (după cum epicul şidramaticul imită acţiuni) sau  cu o deplasare spre fictiv  dacă sentimentele pot fi prefăcute (alături de altele,adevărate) conform verosimilului şi necesarului, lirica poate intra de dr#pt în seria aristotelică a genurilor, lăsîndo poartă deschisă şi către ceea ce va însemna interpretarea mai apropiată de noi a statutului „eului liric". Citînd-o, bunăoară, pe Kăte Hamburger, cu a sa
Logică a genurilor literare,
autorul
Introducerii în arhitext 
va nota„forma atenuată de fictivitate" pe care cercetătoarea germană o acordă acestui „eu liric", situîndu-se (va ziceGenette într-o revenire asupra problemei, din
Ficţiune şi dicţiune)
„poate nu prea departe de stratagemele luiBatteux de a integra lirismul în ficţiune". Numitele „stratageme" conciliante ale abatelui poetician nu sînt,probabil, atît de „frauduloase" pe cît par...Incursiunea istorică propusă de Genette în spaţiul evoluţiei genurilor şi care înregistrează succesiv poziţiile unor teoreticieni ai romantismului german precum fraţii Schlegel, Schelling, H61-derlin, apoi Hegel, evidenţiazăîncercări de a „dialectiza" un proces dificil de verificat al transformărilor 
'-*■
de la liric la epic şi dramatic, încazul unui Schelling, de la epic spre liric şi dramatic la Hegel  cu observaţia, în orice caz, că pentru salvareatrî-partiţiei clasice a genurilor s-a recurs la confuzii ale modurilor cu genurile, la combinaţii şi contaminări preapuţin sistematice. ;Istoria teoriei genurilor  scrie Genette  este marcată în întregime de aceste schemefascinante care informează şi deformează realitatea adesea eteroclită a cîmpului literar şi pretind că descoperă un«sistem» natural acolo unde construiesc o simetrie artificială cu foarte multe ferestre false"... Cîteva dintreacestea sînt deschise, de pildă, forţat, de încercările de asociere a cîte unui „gen" cu cîte un timp consideratpreferenţial,  fapt ce n-a dus, practic, la vreun rezultat semnificativ. Alte propuneri aduse în discuţie privescrepartizarea, în cadrul categoriilor fundamentale, a unor „sub-clase", cu admiterea de stări intermediare (de laGoethe la Hartman, sau într-o foarte ambiţioasă clasificare riin 1925 a lui Julius Petersen), ori tentativa(ironizată) a lui Ernest Bovet (1911) de a ilustra o „lege a evoluţiei literare explicată de evoluţia generală", încare succesiunea, de-acum tradiţională, li-
8 /
GER 
ARD GBNETTE
ric-epi«-dramatic apare raportată la diverse perioade istorice ale literaturilor naţionale. In sfîrşit, reducţia operatăde deja citata Kăte Hamburger la două genuri fundamentale  
liricul 
(care ar cuprinde „vechiul gen liric",alături de autobiografie, romanul la persoana întîi etc.) şi
ficţiunea
(epicul, dramaticul, poezia narativă)  eamendată în măsura în care  cum se va argumenta mai pe larg în
Ficţiune şi dicţiune
 apelează la criteriidiferite, nesimetrice : pentru lirism, criteriul stării enunţiative, deci unul modal, iar pentru ficţiune un criteriutematic.Rezumîndu-şi principalele linii ale cercetării, Gefard Genette conturează, spre final, cîteva concluzii ce seimpun printr-o atitudine relativizantă, şi moderată în ce priveşte valoarea clasificărilor generice care au ilustratlungul parcurs temporal din Antichitate pînă la noi. După atîtea metamorfoze şi ajustări suportate, „sistemulgenurilor" se mai poate raporta cu profit la perspectiva aristotelică întemeiată pe modurile de enunţare(naraţiunea pură şi cea mixtă, imitaţia dramatică) ; clasificarea romantică şi postromantică postulează liricul,epicul şi dramaticul ca pe nişte adevărate genuri, modurilor de enunţare adăuglndu-li-se elemente tematice
(lumea
epică,
conţinutul 
liric,
viediul 
dramatic, la Hegel) ; pentru Goethe, cele trei genuri sînt nişte„autentice forme naturale"... Dar, dacă este de acord cu calificarea de „forme naturale" a modurilor de enunţare(în afara oricărei intenţii literare), componenta tematică, ce punctează dimensiunea literar-es-tetică a „ganului"scapă unei descrieri pur formale sau lingvistice" ; considerate ca „arhigenuri", liricul, epicul şidramaticul din triada moştenită de la romantism sînt de fapt clase cuprinzătoare pentru alte numeroase „genuriempirice" definibile ca „fapte de cultură şi de istorie", fără a avea vreun privilegiu propriu-zis de „natură". „Incalitatea lor de concepte generice  scrie Ge-nette i cei trei termeni ai triadei tradiţionale nu merită nici unrang ierarhic aparte [...] ; la orice nivel de generalitate ne situăm, faptul generic amestecă într-un modinextricabil, între altele, faptul de natură şi faptul de cultură". Pe de altă parte, subliniază el, relaţia dintre genurişi moduri nu e de simplă includere, ea fiind cu mult mai complexă, putîndu-se vorbi mai curînd de o
intersectare.
Din acest punct de vedere, în ciuda excluderii liricului, „tabloul" aristotelic apare cu mult mai
 
convingător, întrucît sugerează tocmai „intersectarea" nivelului modal cu cel tematic.
INTRODUCERE IN ARHITEXT. / FICŢIUNE ŞI DICŢIUNI
 
9
Pe o asemenea „schemă" se întemeiază, de altfel, şi propunerea, la sfîrşit, a unei „grile de tip aristotelic" încare ,.n clase tematice intersectate de p clase modale şi submodale ar determina un număr însemnat (adică
np,
nici mai multe, nici mai puţine) de genuri existente sau posibile". Soluţia ideală ar fi, totuşi, angajarea a
trei
constante, tematice, modale şi formale (acestea din urmă referitoare la „mijloacele" formale  versuri, proză,limbă etc), prin care s-ar putea contura „peisajul în rare se înscrie evoluţia cîmpului literar" determinant pentru„rezerva de virtualităţi generice". (Să notăm, în treacăt, că o altă cercetare, mai recentă, avînd ca obiect genurileliterare, datorată lui Jean-Marie Schaeffer, ajunge la concluzii similare, în sensul relativizării clasificărilor prearigide : „analiza genurilor în diversitatea lor ne va fi permis să descoperim că logica generică nu este'unică ciplurală : «a clasifica nişte texte» poate voi să spună lucruri diferite, după cum criteriul este exemplificarea uneiproprietăţi, aplicarea unei reguli, existenţa unei relaţii genealogice ori a unei relaţii analogice" (v. J-M. Schaeffer,
Qu'est-ce qu'un genre litti-raire ?,
gditions du Seuil, Paris, 1989, p. 181).Oricît de pasionat ar fi de îndreptarea erorilor' taxin ornice şi de adaosul de nuanţe la o terminologie dejaabundentă, poetici-anul structuralist care e Gerard Genette face, în ultimă instanţă, proba unui relativism salutar într-un peisaj atît de auster, fără să cedeze totuşi, cum însuşi o spune, „istoricismului" ucigător de istorie, şiobligîndu-se să ţină seama de „permanenţe". „Dialogul" final, cu un interlocutor fictiv, accentuează, de aitfel,deşi într-o formă mai destinsă şi cu uşoare pigmentări aUtoironice, necesitatea clarificărilor teoretice pentru oadecvată înţelegere a faptului literar. Conştient că „simplitatea (sa) e cam greoaie"  cum sună o replică ainventatului interlocutor , poeticianul îşi duce pînă la capăt demersul „introductiv" ; adică pînă la definirea„arhitextului" în care numeşte, cum am anticipat, obiectul poeticii.Cîteva dintre conceptele cu care Gerard Genette operase în
Introducere în arhitext 
funcţionează şi în
Ficţiune îidicţiune :
analiza regimurilor, criteriilor şi modurilor literarităţii, fixată ca10
)
G
E
RABD
 
GENETTE
obiect al cercetării, angajează obligatoriu relaţiile generice care
1
definesc „arhitextul", componentele modale şitematice ale „genurilor". Aflată Sn centrul dezbaterii, problematica
ficţiunii o
atrage pe cea a
mimesisului
aristotelic, iar regimul „condiţional" al literarităţii unor texte nonfictive presupune confruntări în acelaşi spaţiude reflecţie.Cele patru studii care alcătuiesc sumarul cărţii situează la nivele diferite chestiunile privitoare la aspectul estetical literaturii. Primul, care dă şi titlul volumului,
Ficţiune şi dicţiune^ 
abordează literaritatea pornind de la odefiniţie a lui Roman Ja-kobson după care aceasta ar fi „ceea ce face dintr-un text verbal o operă de artă". Or, înacest cîmp al poeticii, Genette distinge între două direcţii teoretice : una ce consideră literaritatea anumitor texteca de la sine înţeleasă, inerentă,  şi pe care o numeşte teoria
constitutivistă 
sau
esenţialistă 
, alta careîncearcă să lămurească condiţiile în care un text poate
deveni
sau poate
înceta
să mai fie operă,  iar în acestcaz am avea de-a face cu o
poetică condiţionalistă,
mai deschisă decît cealaltă întrucît nu se limitează laperimetrul textelor „literare prin esenţă sau prin natură, şi pentru totdeauna", adică la cele ce fac obiectul poeti-cilor 
clasice.
,
 
.Pentru regimul constitutiv sau esenţialist al literarităţii, apelul la achiziţiile poeticii clasice, aristotelice, seimpune, implicînd cele două concepte fundamentale, de
mimesis ţi pocsis :
„imitaţie", reprezentare, simulare deevenimente imaginar»,
raimaisul 
poate fi tradus, cum s-a văzut, ca
ficţiune,
în vreme ee
poesisul 
(poezie, creaţie)e direct condiţionat de "el, Aristotel neixordînd atenţie
formei verbale,
adică
dicţiunii.
Notînd restrîngwea per-spectivei aristotelice la două moduri de reprezentare  narativ şi dramatic , cu neglijarea liricului, ca tipneficţional, Genette revine la unele date oferite în
Introducere în arhitext,
privitoare la inserarea „frauduloasă" acelui din urmă în seria aristotelică, prin abatele Batteux, apoi prin romantici şi  rezultat al unei „iluziiretrospective", chiar prin reprezentanţi de vază aî teoriei literare contemporane. Oricum, ideea de bază e aceea căficţio-nalitatea rămîne în poeticile clasice criteriul fundamental al ]i-terarităni, elementul
dicţiune
intrînd în jocodată cu tradiţia postromantică şi cu cristalizările majore din poetica unei- Mal-larme şi Valery, pentru a seajunge la numita „funcţie poetică" a limbajului analizată mai recent de Roman Jakobson. Că se mal
INTKODTJCEKE IN ARHITEXT. / FICŢIUNE ŞI DICŢIUNE
11
poate discuta asupra „caracterului iluzoriu al argumentelor lui Batteux" şi a „fraudei" sale, am sugerat-o deja, cuatît mai mult cu cît poetica „poeticistă" este ea însăşi înclinată sa „ficţionali-zeze" oarecum „eul liric", cum vaface şi Kăte Harr.burger ca poe-tician „neo-aristotelic". Părerea lui Gerard Genette este însă că, luate chiar împreună, cele două criterii ale literarităţii  conţinut ficţional şi formă poetică  nu acoperă întregul săuspaţiu, întrucît lasă la o parte „literatura neficţională în proză" (istorie, autobiografie, eseu, elocvenţă etc), deciacele texte a căror lite-raritate e
condiţionată 
de circumstanţe.Despre ce „condiţii" este însă vorba ? în esenţă, are loc, observă Genette, o „recuperare estetică" prinlărgirea criteriului poeticităţii şi intranzitivităţii la domeniul prozei (neliterare ca origine şiintenţionalitate) în funcţie de gustul individual sau colectiv : „O scrisoare sau un discurs pot găsi admiratori  citim într-un loc  
-dincolo de
destinaţia
lor de origine şi de ocazia lor practică".
Altfel spus, ca să poată figustate sub unghi estetic, •asemenea texte trebuie să-şi piardă dimensiunea strict „documentară" pentru a

Activity (8)

You've already reviewed this. Edit your review.
1 thousand reads
1 hundred reads
florin liked this
Gina Vasilescu liked this
Carmen Alexandra liked this
ovidiudm liked this
anonym_siriss liked this

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->