UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA

FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE

JURIDICE SI ADMINISTRATIVE

REFERAT FINANTE

OPREAN PAUL LECTOR UNIV. DR.

ECTS, ANUL II CAMELIA OPREAN
 Notiuni introductive
Cuvântul finante isi are originea în limba latină. În secolele XIII-lea si al XIV-lea se
foloseau expresiile finatio, financias si financia paecuniaria, în sensul de “plată în
bani”. Se presupune că aceste expresii derivă de la cuvântul finis, utilizat adesea
în sensul de “termen de plată”. Finantele au un rol primordial în orice activitate.
Proiectele, strategiile si obiectivele oricărei activităti sunt imposibile fără
corelarea lor cu posibilitătile de finantare. Potrivit unor autori, fără stiinta
finantelor toate celelalte stiinte economice nu ar fi decât o sumă de concepte
frumoase. Toate ideile încep să aibă un rol în bunăstarea umană doar atunci când
pot fi finantate. Un sistem financiar ce operează fluent irigă cu banii necesari
ideile valoroase.

Componentă a stiintelor economice, finantele reprezintă un sistem de cunostinte

stiintifice, de metode si tehnici de estimare a necesarului de resurse financiare si
a posibilitătilor de finantare. De asemenea, stiinta finantelor fundamentează căile
de echilibrare a bugetelor, de finantare a deficitelor, de efectuare a controlului
financiar, prognoza financiară, evaluarea eficientei în domeniul financiar.Se poate
considera că stiinta finantelor este alcătuită din mai multe discipline, printre care
sunt de amintit: finantele publice, finantele firmei, gestiunea financiară,
fiscalitatea, relatiile financiare internationale. Când se vorbeste de finante, se au
în vedere două acceptiuni: una tehnică, si una care consideră finantele ca o
stiintă. Din punct de vedere tehnic, finantele pot fi definite ca totalitatea
fluxurilor bănesti dintr-o economie care au ca scop formarea veniturilor
(încasarea lor) si realizarea (acoperirea) cheltuielilor la nivele diferite (individ,
organizatie, stat).

Finantele sunt considerate si o stiintă, respectiv stiinta gestionării patrimoniilor

individuale, patrimoniilor organizatiilor (firme, institutii etc.) sau a banului public.
Prin ban public întelegem ansamblul cheltuielilor si resurselor (veniturilor)
statului sau ale unei colectivităti locale.
Intrebari si raspunsuri:

CAPITOLUL I

1. Care sunt principalele deosebiri dintre finantele publice si finantele

private?

În Tara noastră, ca si în alte tări cu economie de piată, finantele se pot

grupa în două mari categorii: finante publice si finante private. Între
finantele publice si cele private există multe deosebiri, printre care se
numără:
Finantele publice reprezintă acea categorie a resurselor financiare asociată
cu statul, cu unitătile administrative-teritoriale si alte institutii de drept
public, iar finantele private sunt acele resurse financiare asociate cu
întreprinderile, băncile, societătile de asigurare private. Finantele publice se
manifestă, deci, la nivel macroeconomic, iar finantele private la nivel
microeconomic.
Constituirea resurselor finantelor publice se face în cea mai mare
măsură prin constrângere de la persoane juridice si fizice, si numai
într-o anumită măsură si pe calea împrumuturilor, deci pe bază
de relatii contractuale. Resursele necesare finantelor private se realizează
în primul rând pe calea disponibilitătilor proprii ale subiectilor economici
respectivi si numai diferenta de resurse până la necesar pe baze
contractuale în conditiile cererii si ofertei (creditul bancar).
Împotriva institutiilor statului nu se pot lua măsuri de executare silită dacă
acestea nu isi onorează prevederile aprobate prin bugete, pe câtă vreme
împotriva agentilor economici si a altor persoane juridice si fizice, dacă
acestia nu isi achită obligatiile către buget, sau nu isi respectă
angajamentele contractuale, calea principală este aceea a executării silite.
Scopul constituirii resurselor publice este acela al satisfacerii nevoilor
generale ale societătii, în timp ce acela al resurselor financiare private, pe
baza cărora functionează afacerile private, este obtinerea de profit si a
maximizării acestuia în beneficiul unui grup restrâns de întreprinzători sau
a singurului întreprinzător în cauză.
 Gestiunea fondurilor publice este supusă reglementărilor dreptului public
(Legi, Hotărâri ale Guvernului etc.), în timp ce gestiunea finantelor private
este supusă dreptului comercial (contracte etc.).
La constituirea resurselor financiare publice participă toti membrii societătii
persoane juridice si fizice (care au venituri impozabile sau detin averi), pe
câtă vreme la constituirea fondurilor private participă un număr restrâns
de persoane si în unele cazuri unul singur. Prin politicile fiscale si bugetare
folosite de către stat cu prilejul constituirii si utilizării resurselor financiare
publice, statul intervine în viata economică si socială, avantajând sau
sanctionând financiar anumiti subiecti din economie si societate. În cadrul
finantelor private, în procesul de distribuire a câstigurilor iau parte numai
persoane care au participat la constituirea resurselor în mod direct
proportional cu contributia fiecăruia la capitalul social.

2. În ce constă politica financiară la nivel macroeconomic

Politica financiară la nivel macroeconomic este o parte a

politicii generale a statului si se bazează pe folosirea mijloacelor financiare
pentru realizarea unor obiective de strategie a dezvoltării economic-sociale.
Statul creează un context de încurajare, sau dimpotrivă, de descurajare a
dezvoltării anumitor activităti sau ramuri economice, zone geografice, în
vederea atingerii unor scopuri economice, sociale si chiar politice.
Statul actionează prin intermediul mai multor sfere, precum:
- sfera politicii cheltuielilor publice: prin garantii bugetare, subventii etc.;
-- sfera politicii fiscale: prin diferitele facilităti fiscale acordate agentilor
economici;
- sfera politicii vamale: prin diminuarea sau chiar anularea anumitor taxe
vamale;
- sfera politicii monetare: de exemplu, poate actiona prin majorarea taxei
oficiale a contului, provocând, astfel, scăderea politicii de cont (convertirea
creantelor în monedă înainte de scadentă).
 CAPITOLUL II
1. Care este principala institutie a pietei secundare de capital
Este piata pe care sunt tranzactionate valori mobiliare aflate deja în
circulatie. Piata secundară furnizează lichiditate pentru investitorii care
doresc să isi schimbe portofoliile înainte de data scadentei.
BURSA de valori reprezintă principala institutie a pietei secundare de
capital. Se poate localiza, din punct de vedere fizic, în România, în sala
de cotare si tranzactionare centralizată a titlurilor financiare la Bursa de
Valori Bucuresti sau pe piata reglementată de instrumente financiare
derivate administrată de Bursa Monetar Financiară si de Mărfuri de la
Sibiu (BMFMS).
Bursa este o piată concurentială în care se concentrează cererea si oferta
pentru anumite categorii de mărfuri si valori, realizându-se tranzactii după
o procedură determinată potrivit unui program prestabilit într-un loc
cunoscut. Bursa nu mai este o piată originară, pe care se vând si se
cumpără mărfuri fizice, ci o piată derivată pe care se vând si se cumpără
titluri pe marfă. Dovada existentei mărfurilor se face pe baza
unor documente ce atestă dreptul de proprietate asupra mărfii,
documente acceptate de comercianti: recipisa (actul) de depozit pentru
mărfurile aflate în antrepozite si conosamentul pentru mărfurile
încărcate pe vas. Transferul proprietătii asupra mărfii, deci executarea
obligatiilor contractuale de livrare, se realizează prin transmiterea
documentului respectiv. Bursa este o piată dematerializată unde se
încheie contractul între părti, identificarea si circulatia mărfurilor
realizându-se în afara acestei piete. Bursa nu îsi asumă rolul de realizare
a tranzactiei în forma sa fizică. Bursa este opusă, prin esenta sa, ideii de
monopol asigurând confruntarea directă a cererii si ofertei care se
manifestă în mod real pe piată.

2. Ce reprezintă apelul în marjă în cazul unui contract futures?

În situatia în care suma din contul de marjă scade sub nivelul minim admis,
titularul de cont primeste apel în marjă pentru diferenta dintre nivelul
riscului si suma existentă în cont. Titularul de cont trebuie să răspundă
apelului în marjă cu suplimentare de fonduri până cel târziu la începerea
următoarei sedinte de tranzactionare, altfel i se lichidează fortat, în piată,
pozitiile descoperite până când suma din cont este suficientă pentru
acoperirea riscului. Apelul în marjă reprezintă cererea cu titlu de
obligativitate formulată de Casa Română de Compensatie, prin care,
agentia de brokeraj este anuntată să suplimenteze cu fonduri contul
deschis la membrul compensator până când suma din cont atinge nivelul
minim admis pentru păstrarea pozitiilor deschise. Acest nivel este denumit
risc de crestere sau de scădere, în functie de pozitia deschisă fie pe vânzare,
fie pe cumpărare.

CAPITOLUL III
1. De câte tipuri poate fi datoria publică?

Datoria publică reprezintă totalitatea sumelor împrumutate de stat de la

persoane fizice sau juridice, de pe piata internă sau externă si rămase de
rambursat la un moment dat.
Datoria publică se clasifică în:
1. datoriea publică internă este generată de :
împrumuturi pe termen scurt primite de la Banca Natională pentru
echilibrarea în executie a bugetului de stat; emisiunea de bonuri de tezaur
si plasarea lor pe piata internă; plasarea pe piata internă de înscrisuri pe
termen mediu si lung pentru atragerea de resurse necesare acoperirii
deficitului bugetar anual;
2. datorie publică externă – este generată de totalitatea obligatiilor
asumate direct sau indirect (prin garantii acordate de stat) fată de guverne
străine, institutii financiare internationale, persoane fizice si juridice
nerezidente. Se concretizează în:
- titlurile de stat emise pe pietele financiare externe;
- împrumuturi primite de la guvernele altor state, institutii financiare
internationale;
 - împrumuturi directe de la investitori externi privati pe termen
scurt, mediu sau lung.

2. Care sunt functiile finantelor publice si care este aria de manifestare a

fiecăreia?
Functia de repartitie :
Se manifestă prin două faze distincte:
- constituirea fondurilor de resurse financiare publice;
- distribuirea (repartizarea) resurselor financiare publice.
Astfel, functia de repartitie a finantelor publice se caracterizează
prin promovarea unor fluxuri de fonduri de sens contrar.
Functia de control :
FuntŃia de control a finantelor publice se exprimă prin faptul că ansamblul
procesului de mobilizare si dirijare a fondurilor bugetare are loc în conditiile
respectării disciplinei financiare, a legalitătii operatiunilor, urmărindu-se
oportunitatea si caracterul economic al fluxurilor de intrare-ie si de fonduri
financiare.

CAPITOLUL IV
1. Ce este procesul compunerii? Dar al actualizării?
Procesul compunerii este un proces aritmetic de determinare a valorii finale
a unei plăti sau serii de plăti când dobânda este mentinută ca investitie
până la final (este compusă), întelegerea conceptului de dobândă compusă
este esentială pentru o gestiune financiară eficace. De fapt, cine are de-a
face cu banii trebuie să stie câte ceva despre dobânda compusă.
Procesul de aflare a valorii unei plăti sau a unei serii de plăti (fluxuri de
numerar) viitoare poartă numele de actualizare si este reversul compunerii.
3. Detaliati modul de calcul al valorii prezente si al valorii viitoare ale unei
anuităti.
În cazul extrem al unei anuităti perpetue, adică plata (încasarea) are loc
permanent si pentru totdeauna (la infinit), membrul doi al parantezei din
ecuatia 8 este egal cu zero (N →∞), si, deci valoarea prezentă a unei
anuităti perpetue este dată de expresia:
 VP = C / r
În cazul unei anuităti de C lei pe an, valoarea viitoare se calculează
utilizând ecuatia: n-1

VV = C(1+r)N+1 + C(1+r)N-2 + ….. + C(1+r)0 = C∑(1+r) t

sau t=0

VV = CxFCAr,n
unde FCA r,n este factorul de compunere al anuitătii.

CAPITOLUL V
1. Definiti finantele firmei, în sens larg si în sens restrains
În sens larg, prin finantele firmei se întelege ansamblul de instrumente
care concură la asigurarea resurselor de natură monetară sau financiară
necesare functionării si dezvoltării firmei. Aceste instrumente sunt, ele însa,
de natură financiară sau pot fi, de asemenea, structuri institutionale care
interactionează cu instrumentele pur financiare în atingerea scopului
mentionat.
În sens restrâns, prin finantele firmei se întelege averea exprimată
monetar de care dispune o firmă la un moment dat, avere utilizată
pentru realizarea obiectului său de activitate precum si pentru atingerea
obiectivelor strategice fixate.

2.Care este obiectivul fundamental pentru finantele private?

De retinut este faptul că pentru finantele private, obiectivul fundamental
este fie maximizarea patrimoniului acumulat în exercitiile anterioare
(conceptia patrimonială), fie maximizarea valorii actuale a veniturilor
viitoare scontate, asteptate a se realiza de către întreprinderea respectivă
(conceptia financiară).
 CAPITOLUL VI

1.Detaliati sursele proprii de finantare ale unei firme

Întreprinderea, în cadrul surselor proprii, are de ales între

a. autofinantare (capital intern)

b. aporturi noi la capital (surse proprii externe)

Autofinantarea reprezintă veniturile nete proprii destinate formării

capitalurilor, generate de resursele financiare pe care le procură din
activitatea proprie. Autofinantarea totală (globală sau brută) semnifică
diferenta dintre veniturile si cheltuielile societătii. Profitul unei societăti
comerciale pe actiuni are două mari destinatii: distribuiri de dividende si
reinvestire (autofinanŃare). Pe de o parte, dacă se ia decizia de a se
distribui dividende, atunci se va diminua suma destinată autofinantării, însă
această decizie va avea efecte pozitive, din următoarele considerente:
creste fidelitatii actionarilor fată de societate, acestia îti vor mentine
actiunile timp îndelungat, fără intentia de a le vinde, ceea ce va duce la
cresterea cursului lor, deci a valorii de piată a întregii firme. Pe de altă
parte, decizia de a reinvesti profitul majorează resursele de autofinantare,
dar poate provoca nemultumirea unei părti a actionarilor, care vor avea
tendinta de a vinde actiunile detinute, ceea ce poate duce la scăderea
cursului actiunilor si a capitalizării bursiere a firmei.

La înfiintarea unei societăti pe actiuni, capitalul este reprezentat de capitalul

social si este egal ca mărime cu produsul dintre numărul de actiuni în care
este divizat si valoarea nominală a acestora. Cresterile de capital reprezintă
un mijloc de finantare prin fonduri proprii, ca si autofinantarea. Deosebirea
constă în faptul că în timp ce autofinantarea este, practic, o finantare
internă, realizată prin efortul propriu al firmei, respectiv capitalizarea unei
părti a beneficiului, cresterea de capital reprezintă o finantare externă, prin
fonduri proprii aduse din afara societătii, de către actionari.

2. Ce este leasing-ul?
În esentă, leasingul este o formă de închiriere realizată de societăti
financiare specializate (societăti de leasing) a unor bunuri de echipament
către firme (beneficiari) care nu dispun de fonduri proprii ori nu pot sau nu
doresc să recurgă la credite bancare pentru cumpărarea acestora de la
producători. Leasing-ul este, asadar, o formă specială de închiriere a
bunurilor mobile sau imobiliare, prin care beneficiarul (chiriasul,
utilizatorul) detine toate drepturile ce reies din detinerea bunului, mai
putin dreptul de proprietate. În schimbul acestor avantaje pe care le
primeste, beneficiarul leasingului plăteste o rată de leasing (redeventa sau
chiria).La sfârsitul perioadei de leasing, clientul poate opta pentru una din
următoarele variante: cumpărarea produsului, prelungirea contractului sau
renuntarea la contract si înapoierea bunului.
Vânzare si leaseback este operatiunea prin care o întreprindere vinde unei
societăti de leasing sau altui investitor bunuri din proprietatea sa la
valoarea lor de piată si, în acelasi timp, încheie un contract de închiriere a
respectivelor bunuri în conditiile specifice ale leasingului financiar.
Avantajul major pe care îl oferă leasingul este acela de a asigura finantarea
integrală a unei investitii din fonduri exterioare, întreprinderea
nedispunând de fondurile proprii necesare. Sub acest aspect leasingul
constituie un remediu pentru lipsa de fonduri proprii,de care se lovesc
întreprinderile create recent sau aflate în expansiune rapidă. Si nu numai
atât, el permite si realizarea unei economii de fonduri proprii, ce pot fi
utilizate în alte scopuri mai rentabile. Dar acest avantaj trebuie pus în
balantă cu costul relativ ridicat al operatiunii, dacă se compară baremul de
leasing cu procentul dobânzilor creditelor pe termen mediu si lung sau
cheltuielile pe care le antrenează cele două moduri de finantare.
Dezavantajul costului ridicat poate fi compensat, cel putin partial, prin
transferarea de impozit:
clientul înregistrează ratele de leasing drept cheltuieli si diminuează în
acest fel nivelul venitului anual impozabil. Decizia de a opta pentru leasing,
în raport cu un împrumut bancar sau obligat, se fundamentează pe
compararea costurilor si avantajelor acestor tipuri de finantări.