Drept Civil Lect

Drept Civil Lect. Univ. Drd.
Nicolae Baran
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
COLEGIUL UNIVERSITAR DROBETA TURNU SEVERIN
SPECIALIZAREA: ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ LOCALĂ
ANUL I
DREPT CIVIL
- SUPORT DE CURS –
PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Lect. univ. drd. BĂRAN NICOLAE
Pag. 1 din 122 Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran
Capitolul I
NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPT
Dreptul şi importanţa lui în viaţa economico – socială.
SECŢIUNEA I. ŞTIINŢA DREPTULUI ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR SOCIALE
Ştiinţa dreptului nu înseamnă doar studiul normei juridice, a
jurisprudenţei, a contractului, etc., ea supune unui amplu proces explicativ
contextul social şi cultural în care apar şi îşi duc viaţa normele juridice
colaborând, în acest sens, cu toate ştiinţele sociale.
Deci, ştiinţa dreptului se afla într – o strânsă conexitate cu celelalte ştiinţe
sociale. Dintre acestea filosofia, istoria, economia politică sunt auxiliarele
indispensabile ale dreptului.
Ştiinţa dreptului studiază legile existenţei şi dezvoltării statului şi
dreptului, instituţiile politice şi juridice, corelaţia cu celelalte componente ale
sistemului social modul în care instituţiile politico – juridice influenţează
societatea şi suportă, la rândul lor, influenţa socială.
1. Noţiunea şi definirea dreptului.
O primă problemă ce se cere a fi analizată şi elucidată este aceea a

noţiunii de drept.
Dreptul şi întreaga componentă juridică a vieţii sociale este un fenomen
deosebit de complex a cărui cunoaştere presupune o cercetare aprofundată a
legilor existenţei şi dinamicii sale, a factorilor care îl configurează şi valorilor care
le promovează.
De-a lungul timpului dreptul a primit numeroase definiţii. Astfel, pentru
romani noţiunea de drept era explicata numai în contextul unor categorii ale
moralei cum este astfel cunoscutul adagiu „jus est ars aequi et boni” (dreptul
este arta binelui şi a echităţii).
Romanii credeau în veşnicia dreptului. Acolo unde este societate exista şi
drept – „Ubi societas ibi jus”.
Ulterior, datorită evoluţiei societăţii, dreptul s-a emancipat de sub tutela
moralei ajungând să răspundă intereselor şi necesităţilor societăţii moderne.
Astfel, conform cunoscutului jurist francez Leon Duguit, reprezentant al
curentului solidarităţii sociale, regula de drept este „linia de conduită care se
impune indivizilor în societate, respectul căreia este considerat la un moment
dat de către o societate, ca o garanţie a interesului comun şi a cărei violare
antrenează o reacţie colectivă împotriva autorului acelei violări”.
Într-o altă opinie, dreptul este „unul din cele mai profunde concepte ale
civilizaţiei omului, pentru că el oferă protecţie împotriva tiraniei şi anarhiei, este
unul din instrumentele principale ale societăţii pentru conservarea libertăţii şi
ordinii. Împotriva amestecului arbitrar în interesele individuale”.
În literatura de specialitate de la noi din ţară dreptul este considerat
„ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au drept scop
organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din
societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării
drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale”.
Dreptul, ca fenomen social, presupune o anumită unitate a trăsăturilor
sale caracteristice şi a raporturilor interne, relativ stabile care constituie natura
lăuntrică a fenomenului şi îl fixează într-o anumită clasă a fenomenelor adiacente.
Din multitudinea determinărilor calitative ale dreptului se desprinde o calitate
principală, şi anume calitatea juridică a voinţei şi a interesului care duce la
apariţia
normelor dreptului şi care asigură un anumit echilibru în desfăşurarea
raporturilor interumane. Aşadar, într-o desfăşurarea vieţii într-o societate este
guvernată de o multitudine de reguli impuse de voinţa majorităţii membrilor
societăţii care asigură un climat de siguranţă socială, în cadrul participării la
circuitul juridic. Tocmai această voinţă generală constituie esenţa dreptului, fiind
oficializată, transpusă în legi şi norme de conduită, devenind voinţă juridică şi
apărată pe cale statală.
Deci, ceea ce deosebeşte dreptul, ca sistem normativ, de celelalte
sisteme sociale normative, este tocmai această calitate juridică a voinţei sociale.
Dar dreptul nu poate rămâne în starea de voinţă, perceptele sale găsindu-şi
concretizarea în ansamblul legilor care dau expresie concretă voinţei generale ce
reclamă oficializarea şi garantarea lor pe cale etatică, ceea ce constituie însuşi
conţinutul dreptului. Deci conţinutul dreptului are o componentă dominantă prin
sistemul normelor juridice, care va căpăta expresie exterioară prin forma
dreptului care este legea.
Dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv.
Noţiunea de drept este folosită cu două sensuri şi anume: cel care are în
vedere şi cuprinde regulile juridice de conduită, denumit şi drept obiectiv şi cel
prin care se are în vedere facultatea, prerogativa (adică dreptul) unei persoane
(fizice sau juridice), în temeiul normei juridice, denumit drept subiectiv.
Astfel, când vorbim de dreptul românesc avem în vedere ansamblul
normelor juridice indiferent de forma pe care o îmbracă (legi, obiceiuri), ne
referim la el ca la dreptul pozitiv care nu este altceva decât dreptul obiectiv în
vigoare. Vorbind, însă, de dreptul unei persoane, cum ar fi dreptul de
proprietate, dreptul la vot, dreptul la salariu, avem în vedere dreptul subiectiv
pe care titularul îl foloseşte şi îl exercită nemijlocit. Este de la sine înţeles, însă, că
drepturile subiective sunt strâns legate de dreptul obiectiv, neputând fi
concepute fără prevederea acestora în normele juridice. Dar şi existenţa dreptului
obiectiv ar fi fără sens dacă prescripţiile normelor sale nu s-ar realiza prin drepturi
subiective, în relaţiile interumane.
Termenul de „drept” se foloseşte şi pentru desemnarea ştiinţei dreptului.
2. Conştiinţa juridică.
Conştiinţa juridică este o premisă a dreptului. Nu există sistem de drept

fără ca, înainte, acesta să fie conştientizat în primul rând de către destinatarii săi.
Mai mult, omul trebuie să participe ca factor conştient la derularea raporturilor
de drept, ceea ce îi va permite să acţioneze respectând legea. Numai în aceste
condiţii se poate vorbi despre ordinea de drept.
Conştiinţa juridică se structurează pe două paliere: o componentă raţională
şi anume ideologia juridică (ansamblul reprezentărilor cu privire la fenomenul
juridic) şi o componentă psihică – psihologia juridică (ansamblul trăirilor
emoţionale: sentimente, dorinţe, etc.).
3. Noţiunea şi trăsăturile definitorii ale statului de drept.
Statul de drept poate fi înţeles ca un concept politico-juridic ce defineşte

o formă a regimului democratic de guvernământ, din perspectiva raporturilor
dintre stat şi drept, dintre putere şi lege prin asigurarea domniei legii, drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale omului în exercitarea puterii.
Corelaţia stat – drept.
Statul este principala instituţie politică a societăţii. Ca şi în cazul dreptului,
apariţia statului este determinată de schimbările petrecute în formele de
organizare socială prestatală. Viaţa statului este strâns şi indisolubil legată de cea
a dreptului. Statul şi dreptul constituie o unitate de contrarii. Dreptul are rol de
îngrădire a puterii statului. Prin drept puterea statală capătă oficialitate şi
legitimitate.
Corelaţia drept – politică.
Asupra dreptului acţionează anumite categorii de factori naturali, social-
politici de natură să-l influenţeze. Pentru emanciparea dreptului şi scoaterea lui
din această stare de tutelare măruntă este nevoie de curăţirea acestor legături, de
eliminarea accentelor de hegemonie (fie economică, politică sau ideologică). Într-
o societate democratică dreptul trebuie să fie absolut independent, de sine
stătător, liber de orice influenţă exterioară. Aşadar, pentru îndeplinirea rolului său,
politica trebuie să stabilească scopurile guvernării sociale, iar dreptul să aleagă
mijloacele.
Dreptul şi importanţa lui.
Dreptul are drept scop regularizarea raporturilor sociale, canalizarea
activităţilor oamenilor, în cadrul unor relaţii de interes major, în conformitate cu
o voinţă generală. Pentru realizarea acestui scop sistemul de drept se foloseşte
de toate direcţiile fundamentale acţiunii mecanismului juridic, la îndeplinirea
cărora participă întregul sistem al dreptului (ramurile, instituţiile juridice, normele
dreptului), precum şi instanţele sociale special abilitate cu atribuţii în domeniul
realizării dreptului, orientări care se identifică cu funcţiile dreptului: funcţia de
instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social-politice ale societăţii;
funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale
societăţii; funcţia normativă, cu efect direct în conducerea societăţii.
Importanţa cunoaşterii dreptului este o necesitate în primul rând pentru
organul de elaborare a actelor normative, dar şi a organului de aplicare a
acestora. În egală măsură este necesar însă ca şi fiecare membru al societăţii
trebuie să acorde atenţie cunoaşterii şi aplicării corecte a normele juridice,
potrivit principiului „nemo censetur ignorare legem”. – „nimănui nu-i este
îngăduit să ignore legea”.
4. Sistemul de drept şi ramura de drept.
Existenţa unui număr aşa de mare de acte normative în vigoare la un

moment dat, impun organizarea lor în raport cu anumite criterii. Pe de altă parte,
dreptul este constituit într-un sistem. Sistemul dreptului stă la baza sistematizării
legislaţiei în ambele forme: încorporare şi codificare.
Sistemul dreptului este rezultatul unităţii, dar şi al diferenţierii, adică
împărţirea pe ramuri şi instituţii juridice. Cea mai largă grupare de norme juridice
o constituie ramura de drept.
Ramura de drept este totalitatea normelor juridice care reglementează
relaţiile sociale dintr-un anumit domeniu de activitate al vieţii sociale în baza
unor metode specifice de reglementare şi al unor principii comune. La rândul lor
ramurile de drept se găsesc într-o strânsă interdependenţă care formează chiar
sistemul de drept.
Criteriile în baza cărora se structurează ramurile sistemului de drept
sunt:
- criteriul reglementării juridice – adică relaţiile sociale ce cad sub
incidenţa normelor juridice;
- metoda reglementării – ce reprezintă modalitatea practică de influenţare
a conduitei în cadrul respectivelor relaţii sociale;
- principiile comune ramurii respective.
În cadrul fiecărei ramuri de drept, normele juridice se grupează în

ansambluri normative mai reduse şi anume instituţiile juridice.
Capitolul II
SISTEMUL DREPTULUI UNITAR ROMÂNESC
SECŢIUNEA I. DIVIZAREA DREPTULUI ROMtNESC ÎN
DREPT PUBLIC ŞI PRIVAT.
1. Noţiuni generale. Evoluţie istorică.
Împărţirea modernă a dreptului în public şi privat îşi are sorgintea în

vechiul drept roman şi a fost preluată de toate sistemele de drept romano-
germanic.
Juriştii din perioada clasică a dreptului roman, precizau că dreptul roman
cuprinde două ramuri, şi anume: dreptul public (jus publicum) şi dreptul privat
(jus privatum). Distincţia a fost făcută de către Cicero, Gaius şi Justinian, dar cel
mai de seamă jurist al epocii a fost însă Ulpian.
Dreptul public ocrotea, în opinia sa, interesele publice (ad statum rei
Romanae spectat), în vreme ce dreptul privat le ocrotea pe cele ale cetăţenilor
luaţi în mod izolat.
Astfel, făceau parte din dreptul public cultul, sacerdoţiile şi
magistraturile, altfel spus raporturile juridice referitoare la organizarea
religioasă, politică şi statală. Dimpotrivă, dreptul privat includea acele norme
juridice referitoare la dreptul natural, al ginţilor, sau „jus civile”, deci tot ce
presupunea interese private, particulare.
Cristalizarea distincţiei dintre dreptul public şi cel privat este situată în
dreptul românesc în perioada regulamentară.
Regulamentele Organice au fost adoptate în timpul şi din iniţiativa
administraţiei ruse, a căror intrare în vigoare a marcat începutul sistemului de
drept burghez român. Prin ele s-a realizat în dreptul românesc o clara distincţie
între noţiune de stat şi persoana domnului, între dreptul public şi cel privat.
2. Divizarea dreptului românesc.
Dreptul public.
Dreptul public are ca obiect de reglementare acele raporturi juridice
stabilite între o autoritate aparţinând uneia dintre cele trei puteri separate în
stat (legislativă, judecătorească sau executivă) şi o persoană fizică sau juridică
situată pe o poziţie juridică de subordonare. Subordonarea este caracteristică
raporturilor juridice de drept public.
Normele juridice de drept public au caracter prohibitiv, opunându-se
realizării unor interese contrare ordinii de drept, scopul lor imediat fiind
aplicarea unitară a legii pe teritoriul ţării.
În sfera dreptului public sunt incluse următoarele ramuri de drept:
dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul fiscal, dreptul penal şi
dreptul procesual penal.
Dreptul constituţional are ca obiect specific de reglementare relaţiile
sociale din domeniul organizării şi exercitării puterii de stat.
Dreptul administrativ este acea ramură a sistemului de drept românesc,
ale cărui norme au ca obiect acele relaţii sociale care se referă la organizarea
societăţii şi realizarea în concret a puterii executive şi a administraţiei publice de
către organele care desfăşoară astfel de activităţi. Ele privesc organizarea
administraţiei publice, modalităţile de exercitare a atribuţiilor, sancţionarea
contravenţiilor, exercitarea controlului, răspunderea specific administrativă a
organelor administraţiei publice şi a funcţionarilor, etc.
Dreptul penal reprezintă subsistemul normelor juridice care
reglementează relaţiile de apărare socială prin interzicerea ca infracţiuni, sub
sancţiuni specifice denumite pedepse, a acţiunilor sau inacţiunilor periculoase
pentru valorile sociale în scopul apărării acestor valori, fie pe cale preventivă, fie
prin aplicarea pedepselor prevăzute făptuitorilor. Obiectul dreptului penal este
format de o categorie aparte de relaţii sociale denumite de apărare socială.
În corelaţie cu dreptul penal, dreptul procesual penal este acea ramură a
sistemului de drept român ce cuprinde totalitatea normelor juridice ce
reglementează activitatea organelor juridice şi a părţilor, precum şi raporturile ce
se stabilesc între ele, în vederea constatării tuturor faptelor care constituie
infracţiuni şi a aplicării pedepselor şi măsurilor prevăzute de legea penală celor
care le-au săvârşit.
Dreptul finanţelor şi fiscal poate fi definit ca fiind format din totalitatea
actelor normative care reglementează activitatea de constituire, repartizare şi
utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale instituţiilor publice, destinate
satisfacerii sarcinilor sociale şi economice ale societăţii.
Dreptul privat
Dreptul privat cuprinde acele ramuri de drept care au ca obiect de
reglementare raporturile juridice în care părţile se înfăţişează pe poziţii de
egalitate juridică.
În dreptul privat sunt incluse următoarele ramuri de drept:
Dreptul civil, dreptul comercial, dreptul comerţului internaţional, dreptul
internaţional privat, dreptul muncii, dreptul familiei şi dreptul procesual civil.
Dreptul civil este acea ramură de drept care reglementează raporturile
juridice patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane
juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică.
Obiectul de reglementare al dreptului civil îl constituie aşadar raporturile
juridice cu caracter patrimonial şi raporturile juridice cu caracter personale
nepatrimonial stabilite între persoane fizice şi persoane juridice.
Este patrimonial acel raport al cărui conţinut poate fi evaluat în bani, deci
cele cu conţinut pecuniar.
Este personal nepatrimonial acel raport al cărui conţinut nu poate fi
evaluat în bani.
Dreptul comercial are ca obiect de reglementare normele juridice
aplicabile actelor şi faptelor de comerţ, cu alte cuvinte activităţii comerciale.
Dreptul comercial internaţional, este o materie juridică interdisciplinară,
situată la confluenţa dreptului internaţional cu normele fiecărui sistem juridic.
Aşadar dreptul comerţului internaţional este ansamblul normelor care au ca
obiect de reglementare relaţiile comerciale internaţionale.
Dreptul internaţional privat român este ramura de drept al cărui obiect
de reglementare îl constituie acele raporturi juridice în care intervine un
element de extraneitate. Prin element de extraneitate se înţelege împrejurarea
de fapt în legătură cu un raport juridic, datorită căreia acest raport are legătură cu
mai multe sisteme de drept.
Dreptul muncii este acea ramură a sistemului de drept român care are
ca obiect de reglementare raporturile sociale care izvorăsc din încheierea
contractului de muncă şi au anumite caracteristici (raporturi personale de
subordonare, în cadrul unui program de lucru, stabilite de regula la încadrarea
persoanei în cadrul unui colectiv de muncă al unui agent economic), precum şi
acele raporturi sociale strâns legate de raportul de muncă.
Dreptul familiei reprezintă totalitatea normelor juridice care
reglementează raporturile personale şi patrimoniale ce izvorăsc din rudenie,
căsătorie, adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu
raporturile de familie, în scopul ocrotirii şi întăririi familiei.
Obiectul de reglementare al dreptului familiei îl constituie raporturile de
familie (raporturile de căsătorie, raporturile ce rezultă din rudenia firească şi din
adopţie, precum şi orice alte raporturi asimilate de lege relaţiilor de familie).
Dreptul procesual civil ce are ca obiect de reglementare procesul civil,
este definit în doctrină ca fiind un ansamblu de norme juridice care
reglementează modul de judecată şi de rezolvare a pricinilor privitoare la drepturi
civile, precum şi modul de executare silită a hotărârilor judecătoreşti pronunţate
în aceste pricini.
Prin intermediul normelor de drept procesual civil se realizează concret
elementele dreptului material.
3. asemănări şi deosebiri între dreptul public şi dreptul privat.
Între dreptul public şi dreptul privat există asemănări şi deosebiri.

Următoarele asemănări confirmă unitatea sistemului dreptului românesc:
1. atât dreptul public cât şi dreptul privat aparţin aceluiaşi sistem de
drept, cel românesc;
2. atât dreptul public, cât şi dreptul privat au ac obiect de reglementare
raporturi juridice patrimoniale şi personal nepatrimoniale ce se nasc
între persoane fizice, persoane juridice şi stat;
3. pentru încălcarea ordinii sociale, atât normele dreptului public, cât şi
cele ale dreptului privat deschid calea acţiunii în justiţie, exercitată fie
de către persoanele fizice, fie de către stat prin organele sale special
abilitate.
Particularităţile care deosebesc dreptul public de dreptul privat sunt

următoarele:
1. Dreptul public cuprinde regulile care se află la baza organizării statului
şi cârmuiesc raporturile statului cu persoanele particulare.
2. Dreptul privat operează cu acele reguli care guvernează raporturile
dintre persoane fizice sau juridice, între ele. La aceste raporturi poate
participa şi statul prin organele sale, dar numai în calitatea sa de
persoană juridică.
3. Dreptul public este orientat spre satisfacerea intereselor colective ale
statului, în timp ce dreptul privat are drept scop satisfacerea
intereselor individuale.
4. Dreptul public conţine norme cu caracter imperativ de la care
subiectele nu pot deroga prin actele şi faptele lor. Dreptul privat
conţine norme supletive, în majoritatea lor, subiectele având
facultatea de a-şi regla conduita în funcţie de propriile interese, în
acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.
5. În raporturile juridice de drept public subiectele participă de pe poziţie
de subordonare, întotdeauna unul dintre ele fiind o autoritate din
structura puterii de stat cu atribuţii legislative, administrative sau
judiciare, în timp ce raporturile juridice de drept privat se
caracterizează prin poziţia de egalitate Juridică a subiectelor.
SECŢIUNEA A II – A. NORMA JURIDICĂ.

1. Caractere juridice. Definiţie.
Ca element al dreptului norma este o regulă de conduită prescrisă, ori

recunoscută de autoritatea statală, în scopul asigurării şi consolidării relaţiilor
sociale.
Norma juridică are următoarele caractere:
a) caracterul prescriptiv constă în aceea că stabileşte o anumită conduită
constând într-o acţiune sau o inacţiune umană stabilită unei finalităţi
prestabilite;
b) caracterul general şi impersonal al normei juridice presupune că
aceasta este o regulă tipică, aplicabilă unui număr nedefinit de cazuri şi
de persoane. Deoarece norma
juridică prevede o regulă generală de conduită, ea poate fi aplicată unui
număr nelimitat de cazuri. Caracterul ei general şi impersonal
presupune aplicarea şi respectarea ei repetată, continuă ori de câte
ori sunt îndeplinite condiţiile, împrejurările sau ipotezele pe care le
are în vedere.
Chiar dacă norma juridică nu se adresează uneia sau unor persoane

determinate, aplicarea ei nu vizează neapărat pe toată lumea:
normele de dreptul familiei spre exemplu reglementează doar relaţiile
de familie.
c) obligativitatea este caracterul potrivit căruia, normele juridice nu
conţin numai indicaţii şi recomandări, ci ele constituie dispoziţii
obligatorii, comandamente impuse de puterea publică a căror
respectare este obligatorie. Fără acest caracter general obligatoriu
norma juridică şi-ar pierde însuşi sensul existenţei sale de sine
stătătoare în multitudinea regulilor sociale.
2. Structura normei juridice.
Structura normei juridice trebuie analizată sub două aspecte: intern şi

extern. Primul aspect se referă la structura logico-juridică a normei juridice, iar
cel de-al doilea are în vedere modul de exprimare în cadrul normativ, deci
structura tehnico-juridică.
Structura logico-juridică a normei juridice.
Din punctul de vedere al structurii logico-juridice, norma juridică se
exprimă prin trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Pentru a avea semnificaţia unei norme de drept, orice regulă trebuie să
prevadă împrejurările în care subiectele au o anumită conduită ce trebuie urmată
în acele împrejurări şi, în final, care sunt consecinţele nerespectării conduitei
prescrise, adică sancţiunea.
a) Ipoteza este deci acel element al normei juridice care stabileşte
condiţiile sau împrejurările în care este cerută o anumită
conduită, precum şi subiecţii la care se referă prevederile
dispoziţiei.
în funcţie de gradul de precizie al formulării, ipotezele pot fi de

două feluri:
1. ipoteze strict determinate, adică acele ipoteze care stabilesc cu
exactitate gradul de aplicare a dispoziţiei.
2. ipoteze relativ determinate, atunci când împrejurările de
aplicare a dispoziţiei nu sunt formulate în toate detaliile.
Ipotezele mai pot fi şi simple atunci când are în vedere o

singură împrejurare în care se aplică dispoziţia, şi complexă
atunci când se au în vedere mai multe împrejurări care pot
determina aplicarea dispoziţiei.
b) Dispoziţia este elementul normei juridice care prevede conduita ce
trebuie urmată în cazul ipotezei date. Dispoziţia poate obliga
fie la o acţiune, fie la abţinerea de a săvârşi o anumită faptă. Ca
şi ipoteza, dispoziţia poate fi şi ea strict determinată atunci
când stabileşte categoric conduita subiecţilor sau relativ
determinată dacă se prevăd variante sau limite ale conduitei
lăsând subiecţilor opţiunea de a alege.
c) Sancţiunea ca element al normei juridice are rolul de a preciza care
sunt urmările nerespectării conduitei prescrise prin dispoziţie.
În fapt, urmările nu sunt altceva decât măsurile întreprinse faţă
de persoanele care au încălcat legea, aduse la îndeplinire în
caz de nevoie, de către organele specializate ale statului.
În funcţie de natura şi importanţa intereselor sociale ocrotite,

de interesele încălcate şi de gradul de pericol social al
încălcărilor legii, sancţiunile sunt: penale, civile şi administrative
sau disciplinare.
După finalitatea lor unele sancţiuni au drept scop anularea unui
act ilicit, repararea unui prejudiciu sau restabilirea situaţiei
anterioare încălcării legii. Alte sancţiuni urmăresc aplicarea unor
măsuri de constrângere în scopul pedepsirii pentru faptele
antisociale săvârşite cu vinovăţie.
Sancţiunile mai pot fi clasificate în funcţie de gradul lor de
determinare în:
a) sancţiuni absolut determinate de la care nu se poate deroga şi
care nu pot fi modificate sau interpretate;
b) sancţiuni relativ determinate sunt cele care pot fi stabilite în
concret dintr-un cadru mai larg;
c) sancţiuni alternative sunt acele sancţiuni pe care cel chemat să
le aplice are de ales între mai multe sancţiuni;
d) sancţiunile cumulative sunt cele de natură diferită aplicate însă
pentru una şi aceeaşi faptă ilicită.
Structura tehnico-juridică a normei juridice

Structura tehnico-juridică a normei juridice se referă la forma exterioară
de exprimare a conţinutului şi la redactarea ei clară, concisă şi concretă.
Normele juridice nu apar într-o formă distinctă, de sine stătătoare, ci sunt
cuprinse într-un act normativ ce poate fi lege, decret, ordonanţă sau hotărâre de
guvern. La rândul său actul normativ este structurat pe titluri, capitole, secţiuni
şi articole. Dintre acestea articolul este elementul de bază al actului normativ,
prin care prinde glas concret norma juridică.
În opera de aplicare a dreptului organele judiciare trebuie să coreleze
texte din mai multe acte normative.
3. Clasificarea normelor juridice
În funcţie de criteriile avute în vedere, normele juridice comportă
următoarele clasificări:
A. După obiectul de reglementare, deci în funcţie de relaţiile sociale,
normele juridice alcătuiesc împreună diverse ramuri de drept constituţional,
penal, civil sau comercial
B. După forţa lor juridică, se disting norme exprimate prin legi, decrete
sau hotărâri ale guvernului.
C. După sfera de aplicare şi gradul de generalitate, normele juridice pot fi
generale, speciale sau de excepţie.
D. După modul de redactare, se disting norme juridice complete şi norme
juridice incomplete, care se completează cu trimitere la alte norme.
E. După natura conduitei pe care o prescriu avem norme juridice
imperative, care pot fi onerative şi prohibitive, şi norme dispozitive sau
permisive.
1. Normele juridice onerative sunt acele norme juridice imperative care
prescriu în mod expres obligaţia de a săvârşi o acţiune.
2. Normele juridice prohibitive interzic săvârşirea unei acţiuni sau a unei
fapte.
3. Sunt norme juridice permisive sau dispozitive, cele care fără să oblige
sau să interzică categoric o anumită conduită, prevăd posibilitatea ca subiectul să-
şi aleagă singur conduita potrivit propriei sale aprecieri.
În funcţie de nuanţa îmbrăcată de regula de conduită prescrisă, normele
permisive pot fi subclasificate, după cum urmează:
a) Normele supletive, sunt acelea care în cazul în care părţile nu-şi
aleg singure conduita de urmat, stabilesc
reglementarea ce urmează să se aplice.
b) Normele de împuternicire sau de competenţă sunt acelea care
nici nu impun şi nici nu interzic adoptarea unei anumite
conduite. Ele recunosc însă capacitatea sau competenţa
subiecţilor de drept de a săvârşi anumite acţiuni.
c) Asemănător celor permisive sunt normele de stimulare şi cele de
recomandare. Normele de stimulare prevăd condiţii de
atribuire a ordinelor, decoraţiilor şi premiilor, lăsând la
aprecierea organelor competente acordarea lor în
concret.
Normele de recomandare sunt prevederi neobligatorii

adresate unor organizaţii sociale autonome, cărora, fără a
se impune, li se recomandă o anumită conduită.
4. Acţiunea normei juridice.
Acţiunea normelor juridice în timp.

Legea acţionează concomitent sub trei aspecte:
1) are o anumită durată în timp (nu este eternă);
2) se aplică pe un anumit teritoriu, are deci un caracter teritorial;
3) se aplică numai privitor la anumite subiecte cărora li se adresează.
Privite simultan şi global, legile se succed din punct de vedere al

timpului, coexistă din punct de vedere al spaţiului şi au determinate categoriile
de persoane cărora li se aplică.
Legea se aplică însă numai atâta timp cât se află în vigoare, „viaţa” ei
cunoscând trei momente: intrarea în vigoare, durata de acţiune şi ieşirea din
acţiune.
Modalităţile de stabilire a intrării în vigoare a actelor normative sunt
diferite:
1) Orice act normativ prevede în cuprinsul său data intrării sale în
vigoare, fie prin menţionarea zilei, lunii, anului, fie prin
stabilirea unui termen de la data publicării.
2) Constituţia sau alte legi speciale, reglementează de principiu că
„Legea intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al
României sau la data prevăzută în textul ei”.
3) Legea intră în vigoare la momentul publicării sale atunci când în textul
actului nu se prevede şi nici nu există o reglementare de
principiu referitor la intrarea sa în vigoare.
Principiul fundamental al acţiunii legilor în timp este cel al

neretroactivităţii lor. Acest principiu dă glas regulii juridice potrivit căreia o lege
se aplică numai situaţiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei.
Unele necesităţi practice determină şi admiterea unor excepţii de la
principiul neretroactivităţii legii:
1. Legea penală mai favorabilă;
2. Retroactivitatea legilor interpretative;
3. Prevederea expresă a aplicării retroactive a legii.
1. Principiul aplicării legii penale mai favorabile exprimă concepţia potrivit
căreia, persoanei ce a comis infracţiunea în trecut, sub imperiul unei
legi mai vechi înlocuite cu o lege nouă,
să i se aplice, dintre cele două reglementări, aceea care stabileşte pentru
fapta comisă o pedeapsă mai blândă.
2. Retroactivitatea legilor interpretative implică aplicarea acestora de la
data intrării în vigoare a legii interpretate.
3. Prevederea expresă a aplicării retroactive a legii decurge din voinţa
exprimată în mod nemijlocit şi direct de legiuitor, în temeiul dreptului
său de legiferare.
Încetarea acţiunii legii sau a altor acte normativ echivalează cu ieşirea lor
din vigoare. Cu excepţia reglementărilor temporare, legile sunt adoptate pentru
o durată nelimitată de timp, urmând ca ulterior să se decidă asupra încetării
acţiunii lor. ieşirea din vigoare a actului normativ poartă numele de abrogare.
Formele abrogării sunt următoarele:
1. Abrogarea expresă care la rândul ei poate fi două feluri: directă, când
noul act normativ prevede în mod expres şi direct ceea ce
abrogă (un act normativ în întregime sau numai anumite
articole), sau indirectă, atunci când noul act normativ prevede
că abrogă toate actele normative sau prevederile din actele
normative contrare dispoziţiunilor sale, fără însă a le
individualiza.
2. Abrogarea tacită sau implicită se produce atunci când noul act
normativ, fără a avea o dispoziţie expresă de abrogare,
cuprinde totuşi o reglementare diferită atât de mult de
reglementările anterioare din actele normative vechi, încât
acestea nu se mai pot aplica şi de aceea se consideră că
legiuitorul le-a abrogat implicit.
O altă formă de ieşire din vigoare a unui act normativ este căderea sa în
desuetudine. Această formă a ieşirii din vigoare a unui act normativ se aplică
atunci când acesta sau reglementările sale sunt total depăşite de relaţiile sociale
reglementate, astfel încât acţiunea lor nu mai are nici o justificare şi nici nu mai
poate fi susţinută.
Principiul încetării acţiunii legii prin abrogare sau prin ajungere la termen
cunoaşte două excepţii de ultraactivitate, atunci când prevederile actului
normativ ajuns la termen sau abrogat pot fi aplicate şi ulterior. Cele două
excepţii privesc aplicarea legii penale mai favorabile şi aplicarea legii temporare
după împlinirea termenului ei de acţiune pentru infracţiunile săvârşite în timpul
cât era în vigoare, dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de
timp potrivit art. 16 din Codul Penal.
Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor.
Acţiunea actelor juridice asupra persoanelor şi în spaţiu sunt legate de
principiul constituţional al suveranităţii puterii de stat, manifestată sub aspectul
suveranităţii teritoriale şi al legăturii dintre stat şi persoane prin cetăţenia
acestora. În temeiul acestui principiu, legile sunt obligatorii pentru cetăţenii
statului respectiv, precum şi pentru toate instituţiile şi toate organismele sociale
aflate pe teritoriul său. Principiul se traduce prin aceea că pe teritoriul unui stat
acţionează suveran dreptul acelui stat. Pe cale de consecinţă este exclusă
acţiunea pe teritoriul său a legilor altor state.
Acţiunea normelor juridice în spaţiu.
Acţiunea actelor normative în spaţiu este condiţionată de competenţa
teritorială a organului de stat emitent. În ţara noastră, legea şi actele normative
ale organelor centrale ale administraţiei de stat acţionează în principiu pe
teritoriul întregului teritoriu al ţării. Prin teritoriul ţării, din punct de vedere juridic,
se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi
spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al
acesteia.
Se consideră săvârşită pe teritoriul ţării orice faptă, acţiune comisă pe o
navă sau aeronavă română.
Pe plan intern se ţine seama de regula potrivit căreia actele normative
care emană de la organele de stat centrale se aplică pe întreg teritoriul ţării, în
timp ce reglementările ce emană de la un organ de stat local se aplică doar pe
teritoriul respectivei unităţi administrativ teritoriale.
Pe plan internaţional aplicarea legii se rezolvă ţinând seama de normele
conflictuale ale dreptului internaţional privat român care presupun conflictul de
legi în spaţiu.
Pentru stabilirea normei conflictuale care să reglementeze relaţiile
sociale cu un extraneu, se pot avea în vedere următoarele tipuri de dispoziţii:
- aplicarea legii personale în funcţie de cetăţenie – lex personalis;
- aplicarea legii locului unde este situat bunul – lex rei sitae;
- aplicarea legii locului comiterii faptei cauzatoare de prejudiciu – lex loci
delicti comisi;
- aplicarea legii locului în care s-a încheiat actul – locus regit actum.
Principiul teritorialităţii nu este însă absolut.

Acţiunea normelor juridice asupra persoanei
Toţi cetăţenii unui stat sunt obligaţi să-i respecte legile.
Cetăţenii străini sau apatrizii aflaţi pe teritoriul acelui stat au un regim
juridic diferit de cel al cetăţenilor statului respectiv. Regimul lor se poate
manifesta sub trei forme, şi anume:
a) regimul naţional, în care străinii au aceleaşi drepturi civile ca şi
cetăţenii acelui stat;:
b) regimul special, în care drepturile străinilor sunt stabilite în mod
special prin legi sau tratate internaţionale;
c) regimul clauzei naţiunii celei mai favorizante, potrivit căreia statul de
reşedinţă acordă cetăţenilor unui al stat aflaţi pe teritoriul său,
anumite drepturi, care nu pot fi mai restrânse decât drepturile
acordate cetăţenilor oricărui alt stat terţ.
În România străinii şi apatrizii se bucură de drepturile fundamentale ale

cetăţenilor români cu excepţia drepturilor politice şi civile.
SECŢIUNEA A –III-a. IZVOARELE DREPTULUI
Noţiuni generale. Conceptul de izvor al dreptului.
In ştiinţa dreptului conceptul de izvor este folosit în sens specific juridic
avându-se în vedere formele de exprimare a normelor juridice, actele
normative, obiceiul juridic sau practica juridică.
Etimologic însă prin termenul de izvor au fost denumite în ştiinţa juridică
sursele, originea, factori de determinare şi creare ai dreptului. Pentru evitarea
confuziei între cele două abordări ale izvoarelor dreptului în ştiinţa dreptului s-a
făcut distincţia între izvoarele materiale sau în sens material şi izvoarele formale
sau în sens formal ale dreptului.
Izvoarele materiale desemnează faptul social, forţele sau factorii care
configurează naşterea dreptului.
Izvoarele formale au în vedere mijloacele cu ajutorul cărora se exprimă
izvorul material, forma pe care o îmbracă dreptul în ansamblul normelor sale.
Atunci când ne vom referi la izvoarele dreptului vom avea în vedere izvoarele
sale în sens formal.
Conceptul de izvor de drept este în strânsă legătură cu activitatea
desfăşurată de organele de competenţă în elaborarea dreptului. În scopul creării
dreptului, puterea de stat contemporană, fie elaborează direct şi nemijlocit
normele în diferite acte normative, fie recunoaşte valoarea juridică a unor reguli
formulate pe alte căi cum sunt obiceiurile, precedentul judiciar sau actele unor
organisme nestatale. În acest mod, se ajunge la distincţia dintre izvoarele
directe şi indirecte ale dreptului.
Izvoarele directe sunt actele normative elaborate nemijlocit de organele de stat
(legi, decrete), în vreme ce obiceiul sau actele organizaţiilor nestatale sunt
izvoare indirecte deoarece pentru a căpăta forţă juridică şi a deveni izvoare de
drept au nevoie şi de recunoaşterea sau sancţionarea lor de către autorităţile
publice.
Definim deci izvorul de drept ca fiind forma de exprimare a dreptului,
adică modalitatea de instituire sau recunoaştere de către puterea de stat a
normelor juridice în procesul de creare al dreptului.
Principalul izvor al dreptului public şi privat îl constituie actul normativ
stabilit sau recunoscut de organele competente ale statului.
Obiceiul juridic are un rol secundar ca izvor al dreptului. El este o regulă
de conduită ce se formează spontan printr-o aplicare repetată într-o îndelungată
perioadă de timp, într-o colectivitate umană.
Între toate actele normative care alcătuiesc sistemul izvoarelor dreptului,
legea constiuie vârful ierarhiei. În sistemul organelor care emană actele
normative există un raport de subordonare cunoscut sub denumirea de forţă
juridică a actelor normative.
Izvoarele dreptului românesc
Izvoarele dreptului românesc sunt următoarele:
CONSTITUŢIA ROMANIEI este principalul izvor al dreptului românesc, având între
celelalte legi forţa recunoscută de „lege fundamentală”. Constituţia deţine rolul
primordial in ierarhia actelor normative deoarece dispune de forţă juridică
superioară faţă de toate acestea, al căror conţinut trebuie să fie conform
prevederilor sale. Aceasta înseamnă că nici o dispoziţii dintr-o lege nu poate
contraveni în nici un fel constituţiei. Principiul supremaţiei constituţiei şi
constituţionalităţii legilor, constituie o trăsătură esenţială, a statului de drept.
Datorită importanţei covârşitoare a acestui principiu au fost instituite modalităţi
diferite de control al constituţionalităţii legilor, Curtea Constituţională având o
asemenea competenţă în România.
LEGEA este actul normativ al puterii legislative, aprobată după o procedură de
legiferare prestabilită care reglementează cele mai importante relaţii sociale.
Legile se împart în două categorii: legi fundamentale sau constituţionale şi legi
ordinare sau obişnuite.
Din categoria legilor fundamentale fac parte Constituţia şi legile de modificare a
Constituţiei.
Legile ordinare pot fi separate în funcţie de obiectul lor. Astfel avem de-a face cu
legi organicxe, sau dacă legile se prezintă ca un ansamblu de norme juridice
organizate sistematic potrivit unor preincipii stabilite pe diferite ramuri de drept,
ele iau forma codurilor: codul penal, codul civil, codul comercial, codul vamal
etc.
În literatura juridică, leigle ami sunt clasificate în legi specioale şi legi generale.
Legile generale conţin o reglementare exhaustivă a unui anumit domeniu al
rrelaţiilor sociale, îăn vreme ce legile speciale au ca obiect de abordare doar o
sferă restrânsă, strictă de aspecte ce vizează u.n dcomeniu limitat de relaţii
sociale.
ACTELE NORMATIVE EDICTATE PE BAZA LEGII poartă denumiri diferite, în funcţie
de organul de la care emană sau după obiectul pe care îl reglementează.
Princiupalele izvoare de drept subordonate forţei legii sunt: ordonanţele,
hotărârile Guvernului, ordinele şi ale acte miniştrii şi altor conducători ai
organelor centrale ale administraţiei publice, hotărârile consiliilor locale sau
ordinele prefecţilor.
Ordonanţele şi hotărârile Guvernului sunt acte producătoare de efecte juridice,
forţa lor juridică fiind determinată pe care acest organ le are şi anume,
organizarea executării şi execuatrea în concret a legilor.
DECRETELE PREZIDENŢIALE constituie de asemenea o categorie importantă de
izvoare de drept, unele dintre acestea putând fi asimilate, din punctul de vedere
al forţei juridice cu legile
DERCETELE-LEGE reprezintă un izvor de drept cu caracter excepţional, întrucât
deşi emană de un organ legislativ, are totuşi putere de lege, reglementând relaţii
sociale din domeniul legii, pe care o poate modifica şi chiar înlocui.
REGLEMENTĂRI DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE ŞI DE ORDINE INTERIOARĂ
pot fi considerate izvoare de drept în măsura în care reglementează relaţii
sociale importante ce privesc unele ramuri ale dreptului, îndeosebi ale dreptului
constituţional sau administrativ.
OBIOCEIUL JURIDIC SAU CUTUMA fac parte din rândul izvoarelor de drept care
astăzi are o importanţă mai redusă.
Obiceiul are valoare de izvor de drept in doua cazuri:
1)Cand legea face trimitere expresa la el;
2)In cazul”uzurile portuare”din dreptul maritim.
PRECEDENTUL JUDICIAR ŞI PRACTICA JUDICIARĂ au avut un rol important ca
izvoare ale dreptului de-a lungul istoriei.
Problema de a se şti dacă jurisprudenţa constituie în sistemul nostru de
drept, izvor de drept, a prilejuit numeroase controverse, mai cu seama că în
unele sisteme de drept, practica judiciara figurează printre izvoarele de drept.
Majoritatea autorilor au ajuns la concluzia că jurisprudenţa (precedentul judiciar)
nu poate constituii izvor de drept pe considerentul că organele de judecată au
atribuţia de a aplica normele de drept la cazurile concrete şi nu atribuţia de a
edicta asemenea norme.
Pe de altă parte, prin hotărârile judecătoreşti se pronunţă soluţii de soeta,
apozabile numai părţile litigante, potrivit principiului relativităţii efectelor sale,
soluţii ce sunt incompatibile cu natura de izvor de drept, care reprezintă o normă
generală, opozabilă tuturor.
Desigur că nimic nu se opune procedeului ca un judecător să ia în consideraţie, în
speţa pe care o judecă, o soluţie pronunţată anterior, de aceeaşi instanţă sau de o
altă instanţă, intr-un proces analog, însă această soluţie, chiar dacă ar influenta
mai multe procese, nu se transformă intr-o normă obligatorie, deci nu poate fi
creatoare de drept.
În dreptul românesc anterior şi nici în dreptul socialist sau în cel actual, practicii
juridice nu i s-a recunoscut, în principiu, sub nici un aspect rolul de izvor de
drept.
ACTELE NORMATIVE ALE UNOR ORGANIZAŢII NESTATALE au fost recunoscute în
anumite perioade ca fiind izvoare de drept. În acest sens au avut o largă
răspândire în Europa normele dreptului canonic instituit de biserica catolică.
Normele acestuia priveau organizarea bisericii, raporturile dintre acestea şi stat,
precum şi aspecte ce vizau căsătoria şi familia, ori reglementări de drept penal
sau procesual penal. În aceeaşi categorie menţionăm şi dreptul musulman care
continuă să influenţeze puternic relaţiile sociale dintre unele state arabe
islamice . Atât în cazul dreptului canonic, cât şi a celui islamic, instituţiile şi
bisericile respective s-au integrat mai mult sau mai puţin însuşi mecanismului
organelor puterii de sat.
RAPORTUL JURIDIC CIVIL
1.Precizări introductive
1.1.Noţiunea şi caracterele raportului juridic
Raportul juridic constituie o categorie naţională importantă în ştiinţa
dreptului şi a fost definită ca relaţie socială reglementată de norma juridică.
Reglementarea legăturilor dintre oameni prin norma juridică deosebeşte
raportul juridic de alte categorii de relaţii sociale (morale, politice, religioase etc)
şi îi recunoaşte posibilitatea de a produce efecte juridice a căror realizare se
asigură prin forţa de constrângere a statului.
După apartenenţa normei juridice la una sau alta dintre ramurile dreptului,
raportul juridic dobândeşte natura şi caracterele specifice unei anumite ramuri
ori având o natură complexă.
În consecinţă, raportul juridic civil poate fi definit ca relaţie socială cu
conţinut patrimonial sau personal nepatrimonial, reglementată de norma de
drept civil.
Raportul juridic civil prezintă următoarele caractere:
a) - este o relaţie socială, o legătură între oameni, priviţi după caz,
individual (ca persoane fizice) sau colectiv (ca persoane juridice). Acest
caracter există nu numai în cadrul raporturilor personale, unde este
evident, ci şi în cadrul raporturilor reale, născute în legătură cu anumite
lucruri. Raporturile reale nu sunt raporturi între titular şi lucrul aflat sub
puterea sa, ci raporturi între oameni în legătură cu acel lucru, deoarece
norma juridică reglementează conduita subiectelor de drept şi nu a
lucrurilor.
b) – caracter voliţional. Raportul juridic este după caz consecinţa unei
manifestări voliţionale sau a unei duble manifestări voliţionale – a
legiuitorului a subiectelor raportului juridic civil. Raporturile juridice
născute din acte juridice presupun manifestări de voinţă a părţilor care
trebuie să se conformeze normei juridice, normă care, la rândul ei, este
expresia voinţei legiuitorului. Atunci când raporturile juridice se nasc
din evenimente şi acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce
efecte juridice caracterul voliţional este conferit de voinţa legiuitorului
exprimată în cuprinsul normei care reglementează acel raport.
c) – egalitatea juridică a părţilor. Acest caracter presupune atât
inexistenţa unei poziţii de subordonare între părţi cât şi împrejurarea că
nici una din părţi nu poate impune celeilalte să intre în raporturi juridice
pe care nu le doreşte sau la care nu este îndatorat prin voinţa legii.
d) – are caracter istoric.
1.2.Izvoarele raporturilor juridice civile concrete

Raporturile juridice civile concrete îşi au izvorul în fapte şi acte juridice.
Faptele juridice sunt împrejurări de care legea leagă producerea unor
efecte juridice.
După criteriul rolului voinţei oamenilor în producerea lor, faptele juridice se
clasifică în:
- evenimente (fapte naturale);
- acţiuni omeneşti.
Evenimentele sunt împrejurări care se produc independent de voinţa
oamenilor şi de care norma juridică leagă producerea unor efecte juridice. Astfel,
cutremurele, trăsnetele, inundaţiile, etc., în măsura în care sunt considerate de
lege cazuri de forţă majoră, au ca efect exonerarea de răspundere pentru
neexecutarea unor obligaţii contractuale ori suspendarea cursului prescripţiei.
Acţiunile omeneşti sunt fapte comisive sau omisive, săvârşite de autor cu
sau fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc în virtutea
legii.
În raport cu existenţa intenţiei autorului de a produce sau nu efecte
juridice, acţiunile omeneşti se clasifică în:
- acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, numite şi
acte juridice civile;
- acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte
care însă se produc în virtutea legii (dau naştere, modifică sau
sting raporturi juridice) numite fapte juridice.
După cum conduita autorului faptei este permisă de lege sau prohibită,
distingem între fapte licite şi ilicite.
Termenul de fapt juridic este susceptibil de a fi înţeles într-un sens larg
(largo senso), care cuprinde atât evenimentele şi acţiunile omeneşti săvârşite cu
intenţia de produce efecte juridice (acte juridice) cât şi faptele săvârşite fără
intenţia de a produce efecte juridice (licite sau ilicite).
2.Structura raportului juridic civil
2.1.Elementele raportului juridic civil
Structural, raportul juridic civil este alcătuit din următoarele elemente
constitutive:
a) subiectele sau părţile raportului juridic civil;
b) conţinutul raportului civil, alcătuit din drepturile şi obligaţiile părţilor;
c) obiectul raportului juridic la care sunt îndreptăţite sau la care sunt
îndatorate părţile. Obiectul exprimă conduita pe care părţile trebuie să o
urmeze conform normei juridice.
Toate cele trei elemente menţionate trebuie să existe concomitent pentru

a exista un raport juridic concret.
Trebuie subliniată diferenţa dintre subiect şi parte a raportului juridic civil.
Partea este formată din unul sau mai multe subiecte care în cadrul raportului
juridic civil au aceleaşi interese (exercită aceleaşi drepturi sau sunt ţinuţi de
aceleaşi îndatoriri).
2.2.Noţiunea de subiect (parte) a raportului juridic civil.
2.2.1.Precizări
Prin subiect al raportului juridic civil înţelegem persoana fizică sau juridică
cce participă la legătura juridică în calitate de titular de drepturi sau obligaţii.
Oamenii participă la raporturile juridice civile fie individual ca persoane
fizice, fie în grup ca persoane juridice.
În cadrul raporturilor juridice concrete, subiectele pot ocupa două poziţii
diferite şi distincte:
- poziţia de subiect activ care dobândeşte şi exercită drepturi
subiective cu conţinut patrimonial sau personal nepatrimonial;
- poziţia de subiect pasiv, care se obligă .
În cadrul raporturilor reale, subiectul activ este titularul unui drept real ale
cărui atribute le exercită fără a avea nevoie de concursul altor persoane.
Subiectul pasiv este nedeterminat, format din totalitatea subiectelor de drept
ţinute de obligaţia generală şi abstractă să nu împiedice executarea dreptului
subiectiv de către titular. Subiectul pasiv, în raporturile reale nu se
individualizează. În
măsura în care se aduce atingere drepturilor subiectului activ, se formează
un raport juridic de răspundere sau de reparaţie, în care subiectul pasiv care a
adus atingere drepturilor subiective ale titularului dreptului real, devine subiect
pasiv determinat în raportul juridic de reparaţie.
În cadrul raportului juridic personal, subiectul activ este titularul unui
drept de creanţă şi este denumit creditor, iar subiectul pasiv este numit debitor şi
ţinut să execute o obligaţie în folosul creditorului sau unei alte persoane.
Uneori, subiectele raportului juridic civil au o dublă poziţie: de debitor şi de
creditor în raport cu drepturile şi obligaţiile ce alcătuiesc conţinutul raportului
juridic civil născut din contractele sinalagmatice. În asemenea situaţie subiectele
poartă denumiri specifice, precum : vânzător, cumpărător, donator, donatar,
deponent, depozitar, etc. spre a fi bine distinse.
2.2.2.Pluralitatea, individualizarea şi schimbarea subiectelor raportului
juridic civil
Raportul juridic civil se stabileşte de regulă între două persoane (raport
juridic simplu). Este însă posibil ca raportul juridic să realizeze legătura între mai
multe persoane, ce au după caz, poziţia de subiecte active, pasive sau atât de
subiecte active cât şi de subiecte pasive, pentru diferite drepturi şi obligaţii ce
alcătuiesc conţinutul raportului juridic. În această ultimă ipoteză, suntem în
prezenţa plurităţii de subiecte care, după caz, poate fi activă sau pasivă.
Astfel în cazul raportului juridic real de proprietate, subiectul activ poate fi
un titular individual sau plural, iar subiectul pasiv întotdeauna plural alcătuit din
toate celelalte persoane aflate în circuitul civil, ţinute de obligaţia generală de a
nu aduce atingere dreptului subiectului activ individual sau colectiv.
Tot astfel, raportul obligaţional poate avea mai mulţi creditori (pluralitate
activă) sau mai mulţi debitori (pluralitate pasivă), ori mai mulţi creditori şi debitori
(pluralitrate mixtă).
În asemenea ipoteze, drepturile şi obligaţiile care constituie conţinutul
raportului juridic civil se împart în atâtea fracţiuni câte subiecte active şi pasive
există. Raporturile juridice în care drepturile sau obligaţiile se divid între mai
multe subiecte se numeşte conjuncte sau divizibile.
Individualizarea subiectelor raportului juridic civil este operaţiunea logică
prin care se determină poziţia fiecăruia dintre subiectele raportului juridic concret
în raport cu drepturile şi obligaţiile ce formează conţinutul acelui raport. Regula
aplicabilă în materia individualizării subiectului raportului juridic civil este aceea
că poziţia subiectelor raportului juridic concret este fixată de la formarea acestuia
prin săvârşirea actului sau faptului generator.
Această regulă este aplicabilă raporturilor juridice care au în conţinutul lor
drepturi relative (personale, de creanţă).
Dobândirea capacităţii de exerciţiu are loc la majorat daă persoana are
putere de discernământ şi voinţă conştientă.
Astfel sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu:
a. minorii sub 14 ani;
b. alienaţii şi debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească.
Pentru aceste persoane, actele juridice se fac de către reprezentanţii lor

legali, respectiv părinţii, sau în lipsa acestora de către tutore.
Totuşi, persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu vor putea face, valabil,
anumite acte juridice civile, în speţă:
- acte de conservare care nu pot fi vătămătoare, cum ar fi: somaţia,
punerea de peceţi, înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu în
registrul de publicitate, etc.
- acte mărunte, care se încheie zilnic, pentru nevoile obişnuite ale traiului,
cum ar fi cumpărarea de rechizite şcolare, cumpărarea de bilete pentru
transportul în comun, etc.
asistarea minorilor sub 14 ani la realizarea actelor jurdice este supusă

următoarelor reguli instituite de Codul Civil şi Codul Familiei (at. 105): “Părinţii au
dreptul şi îndatorirea să administreze bunurile copilului lor minor şi de a – l
reprezenta în actele civile, până la data când el împlineşte vârsta de 14 ani”.
“Tutorele are obligaţia de a administra bunurile minorului şi de a – l repărezenta
în actele civile, însă numai până la data când acesta împlineşte vârsta de 14
ani”(art. 124 alin. 1). “Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit
vârsta de 14 ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie, în măsura în
care legea nu dispune altfel”(art. 147).
Capacitatea de exerciţiu restrânsă reprezintă aptitudinea minorului de 14 –
18 ani de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a – şi asuma şi executa
obligaţii civile prin încheierea, personal, a anumitor acte juridice civile.
Această capacitate restrânsă, deşi presupune încheierea actelor juridice
personal de către un asemenea minor, ea nu înseamnă şi singur, minorul având
nevoie de anumite încuviinţări prealabile, după caz, a părinţilor sau tutorelui.
a) Totuşi unele accte juridice civile pot fi încheiate şi singur de către
minorul de 14 – 18 ani. În această categorie intră:
- actele de conservare şi actele mărunte pe care le putea încheia şi singur

până la vârsta de 14 ani;
- contractul de depozit special la C. E. C.;
- redactarea testamentului de către minorul de 16 ani, prin care va putea
să dispună de jumătate din ceea ce ar fi putut dispune dacă ar fi fost
major (art. 807 Cod Civil).
b) O serie de alte acte juridice civile pot fi încheiate de către minorul de 14

– 18 ani cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal. În această
categorie intră actele de administrare a unui bun individual determinat,
precum şi cele care sevesc patrimoniul minorului. De exemplu,
închirierea unui bun, contarctul de antrepriză pentru repararea unui
bun, înstrăinarea bunurilor supuse pieirii ori stricăciunii, etc.
c) Alte acte juridice pot fi încheiate de către minorul de 14 – 18 ani singur
dar cu o dublă încuviinţare, a ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare.
Din această categorie fac parte actele de dispoziţie, precum
înstrăinarea unui bun, grevarea unui imobil cu o sarcină reală (gaj sau
ipotecă), renunţarea la un drept, tranzacţia. Conform art. 129 alin. 2 din
Codul Familiei, “Tutorele nu poate, fără prealabila încuviinţare a
autorităţii tutelare, să facă valabil înstrăinarea ori gajarea bunurilor
minorului, renunţarea la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi
să încheie orice alte acte care depăşesc dreptul de administrare”.
d) Unele acte juridice sunt interzise minorului de 14 – 18 ani. Astfel,
minorul nu poate să facă, nici chiar cu încuviinţare, donaţii şi nici să
garanteze obligaţiile altuia. Totodată, este oprit să se încheie acte
juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile
tutorelui, pe de – o parte, şi minor, pe de altă parte.
Capacitatea de exerciţiu deplină. Aceasta reprezintă aptitudinea persoanei

fizice de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a – şi asuma şi executa
obligaţiile civile prin încheierea – personal şi singur – a tuturor actelor civile
îngăduite de lege.
Art. 8 din Decretul nr. 31/1954 dispune: “Capacitatea deplină de exerciţiu
începe de la data când persoana devine majoră”. Conform legislaţiei noastre,
persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani. Femeia de 16 ani care se
căsătoreşte dobândeşte prin aceasta capacitatea deplină de exerciţiu. Art. 4 din
Codul Familiei prevede că bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta
de 18 ani, iar femeia dacă a împlinit vârsta de 16 ani.
Capacitatea de exerciţiu deplină se pierde:
a) prin moarte sau declararea judecătorească a morţii persoanei fizice;
b) prin punerea sub interdicţie judecătorească;
c) prin declararea nulităţii sau anularea căsătoriei, înainte ca femeia să fi
împlinit 18 ani, dacă se dovedeşte că aceasta a fost de rea credinţă la
încheierea căsătoriei (respectiv, a cunoscut cauza nulităţii sau anulării
căsătoriei).
2. 4. Atributele persoanei fizice

2. 4. 1. Precizări.
Atributele persoanei fizice sunt elemente care permit individualizarea sa
prin nume, domiciliu, stare civilă, etc.
2. 4. 2. Numele
Numele poate fi definit ca fiind cuvântul sau totalitatea cuvintelor prin
care este individualizată o persoană în societate.
Potrivit art. 12 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 “numele cuprinde numele
de familie şi prenumele”.
Modul cel mainatural şi cel mai obişnuit de dobândire a numelui îl
constituie filaţia (art. 2 din Decretul nr. 975/1968). Aceasta înseamnă că numele
părinţilor va fi dobândit şi de copil.
Acţiunea prin care se cere instanţei să încuviinţeze purtarea numelui
părintelui care l – a recunoscut ulterior aparţine copilului.
În cazul copiilor găsiţi, născuţi dinpărinţi necunoscuţi, numele lor de familie
se va stabili pe cale administrativă de către autoritatea tutelară din cadrul
primăriei locului unde a fost găsit copilul.
Modificarea numelui de familie poate fi cerută în următoarele situaţii:
a) schimbări în filiaţia persoanei fizice;
b) schimbări generate de adopţie, când copilul adoptat dobândeşte numele
celui care îl adoptă;
c) schimbări determinate de instituţia căsătoriei.
Schimbarea numelui de familie pe cale administrativă este posibilă pentru

motive întemeiate.
Prenumele persoanei are rolul de a o individualiza în familie. Adăugat la
numele de familie, prenumele serveşte şi pentru identificarea în societate a
persoanei. Determinarea prenumelui se face la libera alegere, odată cu
înregistrarea naşterii la serviciul de stare civilă, pe baza declaraţiei de naştere a
celui care solicită înregistrarea.
Dreptul la prenume este un drept personal nepatrimonial, având
caracterele juridice ale acestuia. El este ocrotit prin prevederile art. 54 – 56 din
Decretul nr. 31/1954.
Pseudonimul are rolul de a individualiza o anumită persoană într – un
anumit domeniu de activitate, atunci când respectiva persoană înţelege sănu
folosească propriul său nume. Alegerea pseudonimului este liberă şi nu
presupune nici un fel de procedură specială pentru înregistrare. Simpla sa
folosire este suficientă pentru a crea dreptul asupra lui.
2. 4. 3. Domiciliul.
Domiciliul este un atribut de identificare a persoanei ce serveşte la
localizarea în spaţiu a acesteia. Conform art. 13 din Decretul 31/1954,
“Domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea îşi are lcuinţa statornică sau
principală”.
Domiciliul de drept comun îl reprezintă acel drept al persoanei fizice de a
se individualiza în spaţiu, prin locuinţa sa statornică sau principală.
Printr – o procedură administrativă, domiciliul de drept comun se poate
schimba. Persoana care îşi schimbă domiciliul este obligată ca, în termen de 5
zile de la data obţinerii dovezii din care rezultă
că are locuinţa asigurată, să se prezinte la organul de poliţie în
circumscripţia căruia îşi stabileşte noul domiciliu, pentru înscrierea menţiounii în
actul de identitate şi în fişa de evidenţă a populaţiei.
Domiciliul legal este acel domiciliu care este stabilit prin lege,
pentruanumite categorii de persoane, respectiv pentru minor, interzis
judecătoresc, pentru cel dispărut şi în caz de curatelă.
Minorul are domiciliu legal după caz la: a) părinţii săi; b)părintele la care
locuieşte statornic; c) părintele care îl ocroteşte; d) tutore.
Interzisul judecătoresc are domiciliul legal la reprezentantul său legal,
adică la tutorele ce I – a fost desemnat în urma rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti de punere sub interdicţie (art. 145 din Codul Familiei).
Persoana ocrotită prin curatelă are domiciliul legal la curatorele său, în
măsura în care acesta este în drept să – l reprezinte (art. 15 alin. 1 şi 2 din
Decretul 31/1954).
Domiciliul convenţional (sau ales) îl reprezintă adresa stabilită prin acordul
de voinţă al părţilor, în scopul încheierii şi executării unor acte juridice ţi
comunicarea actelor de procedură.
Reşedinţa se deosebeşte de domiciliu, întrucât este o locuinţă a persoanei,
care nu întruneşte caracterul de locuinţă statornică sau principală. Pe lângă
domiciliu, o persoană poate avea una sau mai multe reşedinţe, locuinţe cu
caracter vremelnic, secundar.
2. 4. 4. Starea civilă
Starea civilă este un atribut de identificare al persoanei care reflectă
statutul social juridic complex (stare de căsătorit sau nu, filiaţia, ascendenţii, etc.)
Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în registrele de stare civilă,
precum şi certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora (certificat de
naştere, de căsătorie, major, incapabil, etc.).
2. 5. Persoana juridică – subiect al raportului juridic civil
2. 5. 1. Noţiune
sunt considerate persoane juridice acele subiecte colective de drept care,
îndeplinind anumite condiţii de fond şi de formă prevăzute de lege, pot să
dobândească drepturi subiective şi civile, să contracteze obligaţii civile şi să stea
în justiţie ca reclamante sau pârâte.
2. 5. 2. Elementele constitutive ale persoanei juridice.
Potrivit art. 26 lit. e din Decretul nr. 31/1954, sunt elemente constitutive
ale oricărei persoane juridice:
- organizarea de sine stătătoare prin care se înţelege că orice persoană
juridică este alcătuită ca un tot unitar, compartimentarea subiectului
colectiv pe activităţi de desfăşurat şi precizarea persoanei sau
persoanelor care vor reprezenta persoana juridică în raporturile cu
terţii;
- patrimoniul propriu, element constitutiv care constă în totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor aparţinând persoanei juridice. În toate cazurile,
acest patrimoniu propriu al persoanei juridice trebuie să fie distinct atât
faţă de patrimoniile altor persoane juridice, cât şi faţă de patrimoniul
fiecărei persoane fizice care face parte din colectivul său;
- scopul propriu este elementul propriu care indică însuşi obiectul de
activitate al fiecărei persoane juridice, deci chiar raţiunea de a exista al
fiecărui subiect de drept colectiv. Pentru a fi valabil, scopul persoanei
juridice trebuie să fie precis determinat încă de la înfiinţarea ei şi să fie
în deplină concordanţă cu interesul general, obştesc.
2. 5. 2. Înfiinţarea persoanelor juridice.
Conform dispoziţiilor legale există trei mari moduri de înfiinţare a
persoanelor juridice.
Prin actul de dispoziţie al organului de stat competent. Pe această cale iau
fiinţă, în special, persoanele juridice de stat. Cel mai reprezentativ domeniu de
aplicare a înfiinţării pe această cale îl reprezintă acela al creării regiilor autonome
şi societăţilor comerciale de stat prin reorganizarea unităţilor economice de stat,
în aplicarea prevederilor Legii nr. 15/1990. Astfel, conform art. 3 alin. 2 din
Legea nr. 15/1990, “Regiile autonome se pot înfiinţa prin hotărâre a guvernului,
pentru cele de interes naţional, sau prin hotărâre a organelor judeţene sau ale
administraţiei de stat, pentru cele de interes local, din ramurile şi domeniile
stabilite potrivit art. 2 (adică din ramurile strategice ale economiei naţionale)”.
Referindu – se la societăţile COMERCIALE cu capital de stat, art. 16 din aceeaşi
lege precizează că ele sunt organizate sub formă de societăţi pe acţiuni sau
societăţi cu răspundere limitată.
Prin actul de înfiinţare recunoscut de organul competent. Acest mod de
înfiinţare este reglementat prin Decretele – legi nr. 66 şi 67/1990.
Prin actul de înfiinţare autorizat de organul competent, pe baza
următoarelor acte juridice:
- actul de constituire care, de regulă, îmbracă forma fie a unui contract de
societate, fie a unui contract de asociere, în ambele variante aceste
acte trebuie să fie încheiate în formă autentică, notarială;
- statutul respectivei persoane juridice, tot în formă autentică;
- autorizarea înfiinţării, act ce provine, după caz, fie de la organele
judecătoreşti, fie de la organele competente ale puterii executive;
- după caz, înmatricularea în Registrul Comerţului sau înregistrarea ori
înscrierea la organul abilitat de lege (de regulă organul fiscal teritorial).
Avtnd nevoie de o autorizare prealabilă înfiinţării, pe această cale iau fiinţă

următoarele persoane juridice:
- partidele politice şi organizaţiile obşteşti; sunt autorizate de către
Tribunalul Municipiului Bucureşti (L. 27/1996);
- societăţile comerciale; sunt autorizate de instanţa judecătorească, care
este precedată de “avizul consultativ” al Camerei teritoriale de comerţ
şi industrie.
2. 5. 4. Capacitatea civilă a persoanelor juridice.

Ca şi în cazul persoanelor fizice, capacitatea civilă a persoanelor juridice
trebuie analizată prin prisma celor două laturi ale sale, respectiv capacitatea de
folosinţă şi cea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă reprezintă acea parte a capacităţii civile care
constă în aptitudinea generală şi abstractă a persoanei juridice de a avea drepturi
şi obligaţii.
Capacitatea de exerciţiu constă în aptitudinea persoanei juridice de a
dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a – şi asuma şi îndeplini
obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile de către organele de
conducere ale persoanei juridice.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice. Din acest punct de vedere,
persoanele juridice pot fi împărţite în două mari categorii, după cum sunt sau nu
supuse înregistrării. Art. 33 din Decretul 31/1954 prevede, în acest sens:
“Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor”.
Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice. Persoanele juridice pentru
a – şi putea exercita drepturile şi a duce la îndeplinire obligaţiile trebuie să poată
săvârşi acte de voinţă, deci să poată încheia acte juridice civile. Dacă persoana
fizică îşi poate încheia singură acte juridice, persoana
juridică – prin însăşi natura ei – nu poate încheia acte juridice direct, ci doar
prin intermediul unor organe de conducere.
Potrivit art. 35 – 36 din Decretul 31/1954, persoana juridică îşi exercită
drepturile şi îşi execută obligaţiile prin organele sale, adică prin persoanele fizice
cărora, potrivit legii, actului de înfiinţare sau statutului, li s – a încredinţat
conducerea persoanei juridice. Aşadar, persoana juridică dobândeşte capacitatea
de exerciţiu odată cu capacitatea de folosinţă, dacă are constituite organele de
conducere, întrucât prin acestea ele îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile
civile.
Actele juridice făcute de organele de conducere, în limitele ce le – au fost
conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi. Faptele ilicite ca ţi cele licite
săvârşite de organele persoanei juridice, cu prilejul executării funcţiei lor, obligă
persoana juridică însîşi.
3. Conţinutul raportului juridic civil.
3. 1. Noţiunea şi structura conţinutului raportului juridic civil.
Conţinutul raportului juridic civil cuprinde totalitatea drepturilor subiective
civile şi a obligaţiilor pe care le au părţile în cadrul acestuia.
Acest ansamblu de drepuri şi obligaţii ale părţilor se caracterizează prin
corelaţia care există între conţinutul dreptului subiectiv aparţinând subiectului
activ şi conţinutul îndatoririi subiectului pasiv.
Relaţia de interdependenţă se poate prezenta ca o relaţie simplă (subiectul
activ are numai drepturi iar subiectul pasiv are îndatorirea generală de a nu face
nimic de natură a afecta exercitarea drepturilor proprietarului) sau ca o relaţie
complexă (ambii subiecţi pot avea atât drepturi cât şi obligaţii reciproce).
3. 2. Drepturile subiective civile
3. 2. 1. Noţiunea de drept subiectiv civil.
Ca element al conţinutului raportului juridic, noţiunea de “drept” este
asociată termenului “subiectiv” pentru a o deosebi de noţiunea de “drept
obiectiv”, înţeleasă ca ansamblul normelor juridice existente la un moment dat.
Dreptul subiectiv a fost definit ca posibilitatea juridică recunoscută
titularului de a avea, în limitele legii, o anumită conduită de a pretinde persoanei
obligate o anumită comportare şi de a o impune la nevoie prin forţa coercitivă a
statului.
Dreptul subiectiv prezintă următoarele caractere:
a) conferă titularului următoarele prerogative:
- să aibă o conduită permisă de lege;

- să pretindă subiectului pasiv să manifeste conduita cerută de lege;
- să ceară concursul forţei de constrângere a statului pentru a
determina cealaltă parte să manifeste conduita la care este îndatorat;
b) delimitează conduita permisă părţii active a raportului juridic civil

concret în cadrul legăturii juridice stabilită între subiecte;
c) existenţa dreptului subiectiv este independentă de exercitarea lui.
Dreptul se naţte la data naşterii raportului civil. S – a arătat că, în timp
ce naşterea dreptului conferă posibilitatea juridică a unei conduite,
exercitarea dreptului presupune manifestarea concretă a acelei
conduite.
3. 2. 2. Recunoaşterea, ocrotirea şi exercitarea drepturilor
subiective civile. Abuzul de drept.
A. Recunoaşterea şi ocrotirea drepturilor subiective civile.
Drepturile subiective civile sunt recunoscute titularilor lor, persoane fizice

sau juridice global sau pe categorii.
Astfel, Decretul 31/1954 dispune în art. 1: “drepturile civile ale
persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele
persoanale, materiale şi culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi
regulilor de convieţuire”.
Tot astfel, art. 2 precizează “drepturile civile pe care le au ca persoane
juridice, organizaţiile … organele de stat …, întreprinderile … sunt recunoscute
în scopul de …”.
Acestei recunoaşteri globale se adaugă recunoaşterea specială a unor
drepturi subiective civile, realizată de unele acte normative precum: C , Decretul
nr. 31/1954, Constituţia, etc.
Recunoaşterea drepturilor subiective civile ar fi iluzorie fără ocrotirea lor.
Tocmai de aceea, principiul ocrotirii drepturilor subiective civile este
înscris în art. 3 alin. 1 din decretul nr. 31/1954 în formularea “drepturile
subiective sunt ocrotite de lege”.
Un mijloc important de ocrotire a drepturilor subiective îl constituie
acţiunea în justiţie ce poate fi exercitată de titular când dreptul său este încălcat.
Ocrotirea este realizată în acest caz în cadrul procesului civil.
B. Principiile exercitării drepturilor subiective civile.
Abuzul de drept.
Regula esenţială în materia exercitării drepturilor subiective civile este
aceea a libertăţii titularului de a hotărî în ce mod, când şi cum să exercite dreptul
său.
Exercitarea drepturilor subiective civile trebuie să se înscrie în limitele
următoarelor principii:
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat potrivit cu scopul lui economic şi
social (art. 3 alin. 2 din Decretul 31/1954);
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii şi moralei
(art. 5 din C );
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună credinţă (art. 54 din
Constituţie);
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale juridice sau
materiale.
Exercitarea dreptului subiectiv civil cu respectarea acestor principii

constituie o exercitare normală, firească, conform principiului quo suo jure utitur
neminem laedit, care justifică invocarea lui drept cauză care înlătură caracterul
ilicit al faptei, daca printr – o astfel de exercitare s – a cauzat un prejudsiciu.
Exercitarea dreptului subiectiv civil cu încălcarea principiilor arătate
constituie abuz de drept ţi se sancţionează după caz:
- pe cale pasivă, prin refuzul instanţelor judecătoreşti de a ocroti dreptul
exercitat abuziv;
- pe cale ofensivă, a acţiunii în răspundere civilă introdusă de persoana
vătămată prin exercitarea abuzivă a dreptului.
Astfel, după criteriul naturii lor distingem între drepturi absolute şi drepturi
relative.
Dreptul absolut este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia titularul
său, determinat, are posibilitatea să – l exercite singur, celelalte persoane având
obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură să aducă atingere
exerciţiului acestuia.
Dreptul absolut prezintă următoarele caractere:
- raportul juridic care cuprinde în conţinutul său un drept absolut ce se
stabileşte între titularul său, ca subiect activ determinat şi toate
celelalte persoane ca subiecte pasive nedeterminate;
- conţinutul obligaţiei subiectelor pasive nedeterminate este întotdeauna
acelaşi şi anume de a nu face nimic de natură să împiedice pe titularii
de drepturi să – şi exercite prerogativele lor;
- drepturile absolute sunt opozabile tuturor (erga omnes), toate
persoanele fizice şi juridice fiind ţinute să respecte prerogativele care le
au titularii de drepturi.
În categoria drepturilor absolute intră drepturile personale nepatrimoniale

şi drepturile reale (dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale).
Dreptul relativ este acel drept subiectiv civil, în temeiul căruia subiectul
activ determinat (creditorul) are posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv
determinat (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva (dare, facere, non
facere).
Dreptul relativ prezintă următoarele caractere:
- atât subiectul activ, cât şi cel pasiv sunt determinate din momentul
stabilirii raportului juridic;
- subiectul pasiv este ţinut la executarea unei prestaţii de a da, a face sau
a nu face ceva. Conţinutul obligaţiei nu este întotdeauna acelaşi, acesta
constând fie într – o acţiune, fie într – o abţinere;
- dreptul relativ este opozabil numai faţă de anumite persoane anume
determinate.
După criteriul conţinutului lor, distingem între drepturi patrimoniale şi

drepturi personal nepatrimoniale.
Dreptul patrimonial este dreptul subiectiv care are un conţinut evaluabil în
bani.
Dreptul personal nepatrimonial este dreptul subiectiv care nu are conţinut
economic, nefiind susceptibil de o evaluare în bani şi care, fiind strâns legat de
persoană, serveşte la individualizarea acesteia.
Drepturile patrimoniale se clasifică la rândul lor în drepturi reale şi drepturi
de creanţă.
Dreptul real (jus in re) este acel drept subiectiv, în virtutea căruia titularul
lui poate să exercite în mod direct şi exclusiv atributele asupra unui lucru, fără a fi
necesară intervenţia unei alte persoane;
Dreptul de creanţă (jus in personam) este dreptul subiectiv în virtutea
căruia subiectul activ (creditorul) poate pretinde subiectului pasiv determinat
(debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Între drepturile reale şi de creanţă există şi alte deosebiri, precum:
- în cazul drepturilor reale, numai subiectul activ este determinat, pe când
în cazul drepturilor de creanţă ambele subiecte sunt determinate;
- conţinutul obligaţiei corelative dreptului real este întotdeauna o
abstenţiune (a nu face), iar în cazul dreptului de creanţă, o acţiune
(de a da, a face sau a nu face);
- drepturile reale sunt limitate ca număr, fiind expres prevăzute de lege,
pe când drepturile de creanţă sunt nelimitate;
- titularul unui drept real îşi exercită singur prerogativele, iar titularul
dreptului de creanţă are nevoie de acţiunea sau inacţiunea altora (a
da, a face sau a nu face ceva);
- drepturile reale sunt drepturi absolute, opozabile erga omnes în timp ce
drepturile de creanţă sunt drepturi relative opozabile erga certa
personam;
- dreptul real poate avea ca obiect numai lucruri determinate, res certa,
pe când dreptul de creanţă poate avea ca obiect lucruri certe,
determinate (construirea unui imobil) sau bunuri generice,
determinate în genul lor, res genera (vânyarea a 10 t de ciment).
Din faptul că dreptul real este un drept absolut ce are ca obiect un bun
cert, reyultă două prerogative specifice, deosebit de importante pentru titularul
unui drept real: dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă.
Dreptul de urmărire constă în posibilitatea recunoscută titularului unui
drept real de a urmări şi pretinde bunul, în orice mâini s - ar găsi. Astfel, dacă
proprietarul unui imobil ipotecat a vândut imobilul înainte de plata datoriei
garantate cu ipoteca, creditorul garantat poate urmări imobilul oriunde s – ar
afla, deoarece imobilul respectiv nu poate fi înstrăinat decât grevat de dreptul
real anterior constituit.
Dreptul de preferinţă constă în posibilitatea recunoscută titularului unui
drept real de a fi satisfăcut cu prioritate faţă de titularii altor drepturi reale,
dobândite ulterior, sau de titularii unor drepturi de creanţă fără garanţii (creditori
chirografari). Astfel, titularii unor drepturi reale vor fi plătiţi în ordinea datei
drepturilor lor; titularul unui drept de creanţă garantat cu un drept de gaj, poate
cere satisfacerea creanţei, înaintea altor creditori care nu au un drept de gaj.
- sub aspect procedural, în cazul drepturilor reale, acţiunea în justiţie se
intentează la faţa locului unde este situat bunul.
După criteriul raportului dintre ele distingem între drepturi reale principale
şi drepturi reale accesorii.
Drepturile reale principale au o existenţă de sine stătătoare; ele sunt
prevăzute de Codul Civil sau alte acte normative. Enumerăm aici următoarele
drepturi reale principale:
- dreptul de proprietate publică ce aparţine fie statului (domeniu public de
interes naţional), fie unităţilor administrativ teritoriale – judeţul,
oraşul, comuna, satul – (domeniu public de interes local) ca
persoane juridice de drept public. Bunurile aparţinând domeniului
public sunt scoase din circuitul civil.
- dreptul de proprietate privată care poate avea ca titulari persoane fizice
sau persoane juridice (de stat, private, cooperatiste, obşteşti,
mixte) inclusiv bunuri aparţinând domeniului privat al statului,
având ca titulari statul şi unităţile administrativ teritoriale în care
aceştia funcţionează ca persoane juridice de drept privat;
- dezmembrămintele dreptului de proprietate privată: dreptul de uzufruct
(art. 517 şi următoarele Cod Civil); dreptul de uz şi dreptul de
abitaţie (art. 565 Cod Civil); dreptul de servitute (art. 576 şi urm.
Cod Civil); dreptul de superficie (art. 493 şi urm. Cod Civil);
- drepturi reale reglementate de alte acte normative decât Codul Civil, din
care menţionăm:
a) dreptul de administrare al regiilor autonome şi instituţiilor publice

(art. 40 şi 53 din L. 15/1990 şi art. 34 alin. 1 şi 2 din L. 18/1991)
b) dreptul de concesiune asupra unor bunuri (art. 135 din
Constituţie, art. 25 din L. 15/1990);
c) dreptul de concesiune asupra unor terenuri atribuite persoanelor
fizice pentru construcţii (art. 15, 19, 36, 37 din L. 50/1991);
d) dreptul de concesiune asupra unor terenuri din domeniul privat
al statului (art. 30, 17 alin. 3 din L. 18/1990);
e) dreptul de folosinţă asupra unor terenuri sau alte imobile atribuite
unor societăţi comerciale cu capital român sau străin (art. 3 din L.
35/1991);
f) dreptul de preempţiune (art. 69 din L. 18/1991);
g) alte drepturi de folosinţă.
Drepturi reale accesorii sun t acelea a căror existenţă depinde de existenţa

altor drepturi principale care le garantează.
Sunt drepturi reale accesorii: dreptul de retenţie, dreptul de gaj –
amanetul – (reglementat de art. 1685 Cod Civil şi urm.), ipoteca (reglementată
de art. 1476 şi urm. Cod Civil) şi privilegiile.
Dreptul de retenţie este acel drept real accesoriu în temeiul căruia
persoana care deţine un bun mobil sau imobil pe care trebuie să – l restituie
creditorului, titular al bunului, are dreptul să – l reţină până când creditorul
respectiv îi va plăti sumele pe care le – a cheltuit cu întreţinerea acelui bun.
Acest drept are natura unei garanţii reale imperfecte.
Dreptul de gaj este un drept real accesoriu mobiliar, ce conferă titularului
creditor prerogative asupra unui bun al debitorului, bun afectat garantării unei
obligaţii a acestuia. El conferă titularului prerogativa dreptului de urmărire şi de
preferinţă.
Dreptul de gaj poate fi constituit cu deposedarea debitorului de bunul
gajat sau fără deposedare.
Bunul gajat se păstrează până la plata datoriei sau la valorificarea lui
pentru plata datoriei la creditor sau la un terţ ori rămâne în custodia debitorului
(în cazul gajului fără deposedare).
Ipoteca este un drept real imobiliar accesoriu asupra imobilului afectat la
plata unei datorii (art. 1476 Cod Civil). Ipoteca conferă titularului prerogativele
de a urmări bunul în mâinile oricărui s – ar afla şi de a fi preferat pentru
satisfacerea creanţei, în concursul cu alţi creditori.
Privilegiul este un drept real accesoriu care conferă titularului dreptul de
preferinţă în plata creanţei înaintea altor creditori.
După criteriul modalităţilor care afectează existenţa şi exercitarea dreptului,
distingem între drepturi pure şi simple, drepturi afectate de modalităţi şi drepturi
eventuale.
Dreptul subiectiv pur şi simplu este dreptul care se naşte în cadrul unui
raport juridic în forma sa cea mai simplă care presupune un creditor şi un debitor
şi un singur obiect. El conferă titularului deplină putere şi siguranţă în exercitarea
lui, producându – şi efectele imediat, definitiv şi irevocabil. Creanţa devine
scadentă şi exigibilă în momentul în care s – a născut.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este acel drept care nu oferă
siguranţă deplină a existenţei şi efectelor sale datorită unor elemente specifice
existente în conţinutul lor, anumite modalităţi (termene, condiţii, sarcini). Ele au
ca efect faptul că existenţa sau exerciţiul dreptului depind de un eventual
eveniment viitor sigur sau nesigur.
Dreptul eventual (viitor) este acel drept lipsit de obiect sau titular,
neştiindu – se în viitor dacă obiectul dreptului va fiinţa sau dacă dreptul va
aparţine unui subiect.
Unii autori disting între dreptul eventual lipsit de subiect şi dreptul viitor
lipsit atât de obiect, cât şi de titular (precum asupra unui bun succesoral dintr –
o succesiune viitoare), distincţie inexactă deoarece în ambele situaţii lipsesc
aceleaşi elemente structurale.
3. 3. Obligaţii civile
3. 3. 1 Noţiune
Obligaţia, în sens restrâns, este îndatorirea subiectului pasiv de a executa
o acţiune pozitivă sau negativă, de a face sau a nu face ceva, în folosul
creditorului său.
3. 3. 2. Clasificarea obligaţiilor civile
Obligaţiile se clasifică după mai multe criterii.
După criteriul obiectului lor distingem între:
a. Obligaţii de a da, a face sau a nu face;
b. Obligaţii pozitive şi negative
c. Obligaţii de rezultate şi de diligenţă
A da (aut dare) înseamnă în dreptul civil a transfera sau a constitui un

drept real (drept de proprietate, uzufruct, uz, superficie, etc.).
A face (aut facere) înseamnă o acţiune în favoarea subiectului activ, o
prestaţie pozitivă de orice natură (efectuarea unei lucrări, prestarea unui serviciu,
predarea unui bun).
A nu face înseamnă obligarea subiectului pasiv de a se abţine de la a nu
face ceva care să afecteze exerciţiul unui drept absolut sau să se abţină de a face
ceva la care persoana era îndreptăţită să facă dacă nu şi – ar fi luat obligaţia faţă de
subiectul activ de a nu face.
Obligaţiile de a da şi a face sunt numite obligaţii pozitive, iar obligaţia de a
nu face este considerată o obligaţie negativă a cărei încălcare îl pune pe debitor
în întârziere.
Obligaţia de rezultat (determinată) este aceea care se consideră îndeplinită
dacă debitorul a atins rezultatul promis. De exemplu, transportatorul este
eliberat dacă marfa a ajuns la destinaţie, vânzătorul care a predat lucrul vândut
în mâna cumpărătorului, etc.
Obligaţia de diligenţă (de mijloace) este aceea care îl îndatorează pe
debitor de a depune eforturi, de a stărui cu bună credinţă pentru a atinge un
anumit rezultat, fără a fi obligat să îndeplinească însuşi rezultatul respectiv.
Neîndeplinirea obligaţiei de rezultat naşte în sarcina debitorului prezumţia
de culpă, acesta trebuind să facă proba nevinovăţiei sale. La obligaţiile de diligenţă
răspunderea este mai diminuată, fiind atrasă numai pentru culpă gravă (rea
credinţă) a creditorului.
După criteriul gradului de opozabilitate al obligaţiei, distingem între:
a. obligaţii obişnuite, opozabile părţilor;
b. obligaţii opozabile şi terţilor;
c. obligaţii reale.
În cazul obligaţiilor obişnuite, regula generală este aceea a obligaţiilor

opozabile între părţi. Îndatorirea revine debitorului care s – a obligat.
Obligaţia opozabilă terţilor (scriptae in rem) este strâns legată de posesia
unui bun. Titularul unui drept real este ţinut la îndeplinirea unei obligaţii născute
în sarcina sa, anterior dobândirii dreptului şi fără voinţa sa. Este ipoteza prevăzută
în art. 1441 Cod Civil, în care locatorul vinde lucrul închiriat sau dat în arendă,
iar cumpărătorul este dator sa respecte locaţiunea făcută înaintea vânzării, de
fostul proprietar.
Obligaţia reală (propter rem) este strâns legată de un drept real, este un
accesoriu al dreptului real, constă într – o obligaţie de a face.
După criteriul sancţiunii ce le sunt proprii, obligaţiile se divid în:
a. Obligaţii perfecte
b. Obligaţii imperfecte
Primele beneficiază de sancţiune, adică creditorul poate apela la forţa de

constrângere a statului pentru a obţine un titlu executoriu împotriva debitorului.
Obligaţiile imperfecte (naturale) sunt lipsite de sancţiune, dar odată executate,
debitorul nu mai poate pretinde restituirea prestaţiei (art. 1092 Cod Civil) ca
fiind nedatorată.
După criteriul structurii lor, obligaţiile civile se divid în:
a. Obligaţii pure şi simple, care au un creditor, un debitor, un singur obiect
şi nu sunt afectate de modalităţi;
b. Obligaţii complexe, adică cu pluralitate subiecte (activă, pasivă, mixtă)
ori cu pluralitate de subiecte;
c. Obligaţii afectate de modalităţi, adică de termen sau de condiţie.
4. Obiectul raportului juridic civil.

4. 1. Noţiune
prin obiect al raportului juridic civil înţelegem acţiunea sau abstenţiunea la
care este îndreptăţit subiectul activ şi îndatorat subiectul pasiv.
Obiectul raportului juridic civil delimitează deci conduita subiectelor de
drept în cadrul raportului juridic civil concret.
Ca element structural al raportului juridic civil, obiectul este corelat
conţinutului acestuia. În timp ce drepturile şi obligaţiile ce alcătuiesc conţinutul
raportului juridic reprezintă posibilităţi juridice ale unor acţiuni sau îndatoriri
juridice, obiectul raportului de drept cuprinde realizarea acestora, însăşi conduita
permisă părţilor.
Acţiunea permisă subiectului poate consta în transmiterea unui drept
asupra unui lucru (a da) ori într – un fapt personal ( a face sau a nu face).
Când conduita permisă subiectului constă în transmiterea unui drept
asupra unui lucru (a da) acesta este privit ca obiect derivat (material) al
obiectului raportului juridic.
De – a lungul timpului obiectul raportului juridic civil a fost perceput diferit
în doctrina juridică.
Astfel, unii autori au susţinut că obiectul nu este un element necesar al
raportului juridic întrucât el ar desemna numai lucrurile materiale, care nu sunt
prezente totdeauna în raporturile civile (unele raporturi permiţând numai acţiuni
sau inacţiuni). În această ultimă ipoteză, raportul juridic ar fi lipsit de obiect.
Într – o altă opinie, obiectul trebuie înţeles după cum raportul juridic este
real (se referă la drepturi reale) sau personal (se referă la drepturi de creanţă). În
prima ipoteză obiectul ar fi constituit din lucru, iar în ipoteza secundă, din acţiuni
la care este îndreptăţit subiectul activ ori la care este îndatorat subiectul pasiv.
Alţi autori include în obiectul raportului juridic civil lucrurile materiale,
valori personal nepatrimoniale, rezultatele creaţiei intelectuale şi conduita
părţilor.
În consideraţia caracterului său social, opinia dominantă consideră că
obiectul raportului juridic civil îl formează conduita părţilor, acţiunile sau
abstenţiunile permise sau impuse lor. lucrurile şi valorile personal
nepatrimoniale sunt elemente exterioare relaţiei sociale care nu pot fi incluse în
obiectul raportului social. Când însă acţiunile sau abstenţiunile părţilor se referă la
lucruri exterioare raportului juridic acestea pot fi apreciate ca obiect derivat.
4. 2. Bunurile – obiect exterior al raportului juridic civil
4. 2. 1. Noţiune
Conceptul de bun este o noţiune juridică grefată pe noţiunea de lucru.
Prin lucru se înţelege tot ceea ce se află în natură, tot ceea ce are o
existenţă materială.
În sens juridic, bunul este acel lucru care îndeplineşte trei condiţii
cumulative:
- este util omului
- are o valoare economică, fiind susceptibil de apreciere în bani
- poate fi apropriat sub forma unui drept patrimonial.
Altfel spus, bunurile sunt lucruri care satisfac o trebuinţă umană, au o

valoare economică şi sunt susceptibile de apropriere sub forma unor drepturi
patrimoniale.
Lucrurile care nu întrunesc cumulativ condiţiile arătate nu sunt bunuri în
sens juridic.
Termenul de bun poate fi înţeles în două accepţiuni:
- în sens restrâns, ca lucruri şi animale, susceptibile a face obiectul unor
drepturi şi obligaţii patrimoniale;
- în sens larg, ca lucruri, animale şi drepturi privitoare la acestea.
Drepturile şi obligaţiile patrimoniale şi bunurile la care se referă acestea,

aparţinând unei persoane pot fi privite atât în individualitatea lor cât şi în
universalitatea lor, ca totalitate de drepturi şi obligaţii patrimoniale aparţinând
unei persoane, totalitate numită patrimoniul persoanei.
Între bunurile persoanei şi patrimoniul acesteia există raportul dintre parte
– întreg.
4. 2. 2. Clasificarea bunurilor
După regimul circulaţiei juridice distingem între bunuri aflate în circuitul
civil şi bunuri scoase din circuitul civil.
Bunurile aflate în circuitul civil sunt acelea care pot face obiectul actelor
juridice civile (art. 369 Cod Civil). De regulă, bunurile sunt în circuitul civil.
Scoaterea bunului din circuitul civil poate fi făcută numai prin lege.
Bunurile aflate în circuitul civil pot circula liber, fără nici o restricţie ori pot
fi supuse unui regim juridic restrictiv, din motive de necesitate publică.
Bunurile scoase din circuitul civil sunt acelea care nu pot face obiectul
unor acte juridice civile ca urmare a unei dispoziţii exprese a legii. Aşa, spre
exemplu, art. 5 alin. 2 L. 18/1991 dispune că „terenurile care fac parte din
domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede
altfel”. Dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil.
Potrivit art. 135 (4) din Constituţie, bunurile aparţinând domeniului public
sunt scoase din circuitul civil. Ele sunt inalienabile, insesizabile şi
imprescriptibile.
Importanţa acestei clasificări constă în aceea că nerespectarea prevederilor
legale referitoare la circulaţia juridică a unor bunuri atrage de multe ori pe lângă
nulitatea absolută a actelor încheiate, şi răspunderea penală sau administrativă.
După natura lor distingem între bunuri mobile şi imobile (art.461 Cod
Civil).
Bunurile mobile se subclasifică în: bunuri mobile prin natura lor, bunuri
mobile prin determinarea legii, bunuri mobile prin anticipaţie.
Bunuri mobile prin natura lor sunt, potrivit art. 473 Cod Civil, cele care se
transportă de la un loc la altul şi care se mişcă de la sine, sau cu ajutorul unei
puteri străine.
Bunuri mobile prin determinarea legii sunt, potrivit art. 473 Cod Civil,
obligaţiile şi acţiunile care au ca obiect sume exigibile sau bunuri mobile, acţiuni
sau interese în companii de finanţe, de comerţ sau industriale, chiar dacă
capitalul acestora este format din imobile. Acţiunile sau interesele se socotesc
ca imobile numai în privinţa fiecărui asociat şi pe timpul cât ţine asociaţia. Sunt
mobile prin determinarea legii şi veniturile perpetue sau pe viaţă asupra statului
sau particularilor.
Fac parte din această categorie:
- toate drepturile care au ca obiect un bun mobil cu excepţia dreptului de
proprietate;
- drepturile de creanţă ce au ca obiect obligaţia de a da, privitoare la un
bun mobil, a face sau a nu face;
- prerogativele cu conţinut patrimonial derivate din dreptul de creaţie
intelectuală;
- acţiunile în justiţie privind drepturile mobiliare;
- acţiunile şi interesele în societate;
- obligaţiuni emise de societăţile pe acţiuni.
Bunuri mobile prin anticipaţie. Acestea sunt bunuri imobile prin natura lor
dar pe care părţile unui act juridic le consideră mobile prin anticipaţie, în temeiul
a ceea ce vor deveni în viitor, precum recoltele şi fructele neculese încă.
Caracterul mobil al acestor bunuri se manifestă numai în raporturile dintre părţile
actului juridic, pentru terţi ele fiind bunuri imobile.
Bunurile imobile sunt bunuri nemişcătoare. Ele se subclasifică în: imobile
prin natura lor, imobile prin obiectul lor la care se aplică şi imobile prin destinaţie.
Bunurile imobile prin natura lor sunt enumerate de art. 462 – 465 Cod
Civil: fondurile de pământ, clădirile şi toate părţile acestora, etc.
Bunurile imobile prin obiectul la care se aplică sunt enumerate de art. 471
Cod Civil: uzufructul bunurilor imobile, acţiunile ce tind la revendicarea unui
imobil.
Din interpretarea acestei dispoziţii rezultă că intră în această categorie
toate drepturile ce au ca obiect un bun imobil (drepturile reale altele decât
dreptul de proprietate, dreptul de creanţă având ca obiect obligaţia corelativă de
a da un bun imobil, acţiunile privind valorificarea drepturilor imobiliare sau cele
ce invocă nulitatea sau rezoluţiunea vânzării sau revocarea donaţiei unui imobil).
Bunurile imobile prin destinaţie sunt enumerate de art. 467 – 470 Cod
Civil. Acestea sunt bunuri mobile prin natura lor dar sunt considerate imobile
datorită destinaţiei ce li s – a dat (de a servi ca accesoriu pentru uzul şi
exploatarea uni imobil). Pentru existenţa acestei categorii se cer îndeplinite
următoarele condiţii:
1. ambele bunuri să fi aparţinut aceluiaşi proprietar în momentul fixării
destinaţiei;
2. între cele două bunuri să existe un raport de accesorietate legat fie de
exploataţia sau serviciul fondului principal, fie ataşarea materială faţă de
fond
sunt asemenea bunuri: bunurile destinate exploatării agricole, industriale

sau comerciale; bunuri mobile pe care proprietarul le – a ataşat perpetuu de
fond (ataşate durabil cu ghips, ciment, var) ori care nu pot fi scoase fără a
deteriora fondul sau pe ele însele.
Clasificarea bunurilor în mobile şi imobile prezintă interes juridic din mai
multe puncte de vedere:
- bunurile imobile se bucură de o protecţie legală mai puternică
- unele bunuri mobile (nave, aeronave, fondul de comerţ, etc.);
- înstrăinarea imobilelor este supusă unor condiţii de publicitate prin
registrele de publicitate (cartea funciară) cu scopul de a face actul
opozabil terţilor;
- posesia mobiliară de bună credinţă valorează titlu potrivit art. 1909 Cod
Civil, în temeiul unei prezumţii legale irefragabile de proprietate;
- posesia mobiliară este apărată prin acţiuni posesorii, iar proprietatea
imobiliară, prin acţiuni în revendicare;
- posesia mobiliară îndelungată şi în condiţiile legii permite dobândirea
dreptului de proprietate asupra bunului obiect prin uzucapiune;
- numai bunurile mobile pot face obiectul unei joncţiuni ipotecare;
- bunurile imobile proprietate comună a soţilor, pot fi înstrăinate numai cu
consimţământul expres al ambilor soţi, în timp ce în cazul
înstrăinării bunurilor mobile funcţionează regula mandatului tacit
reciproc între soţi;
- o condiţie importantă la înstrăinarea bunurilor imobile este capacitatea
deplină de exerciţiu a înstrăinătorului;
- acţiunea în materie imobiliară este de competenţa tribunalului locului
situării bunului, în timp ce în materie mobiliară, competenţa este a
tribunalului domiciliului pârâtului;
- în dreptul internaţional privat, legea aplicabilă în materie imobiliară este
legea statului în care se găsesc bunurile (lex rei citae), iar în
materie mobiliară, în privinţa anumitor categorii de bunuri (nave,
aeronave) se aplică legea statului sub al cărui pavilion navighează,
iar mărfurile în tranzit sunt supuse legilor locului de expediţie.
După caracterul modului de determinare, distingem între bunuri certe,
individual determinate (res certa) şi bunuri generic determinate (res generis), de
gen.
Bunurile individual determinate sunt acelea care, prin natura lor sau prin
voinţa părţilor, sunt individualizate prin elemente specifice (seria motorului unui
automobil).
Bunurile generice sunt acelea care prezintă însuşiri specifice speciei din
care fac parte, individualizarea lor făcându – se prin numărare, cântărire,
măsurare.
Această clasificare prezintă interes juridic sub următoarele aspecte:
- transmisiunea dreptului de proprietate operează în principal în momentul
încheierii actului juridic în cazul bunurilor certe şi în momentul
individualizării bunului în cazul bunurilor de gen;
- riscul pieirii fortuite a bunului înainte de predarea lui către cumpărător va
fi suportat de acesta în cazul bunurilor certe (deoarece el este şi
proprietar) şi de vânzător în cazul bunurilor de gen, întrucât el este
proprietar până la individualizarea bunului, conform principiului genera
non pereunt.
- În materia vânzării bunurilor certe, locul plăţii bunului este cel în care
acesta se află la data încheierii contactului, iar în cazul vânzării
bunurilor de gen, locul plăţii este domiciliul debitorului.
După caracterul posibilităţii de înlocuire în executarea unei obligaţii,

distingem între bunuri fungibile şi nefungibile.
Această clasificare prezintă importanţă în materia executării obligaţiilor.
Plata prin predarea unui bun fungibil este liberatorie în timp ce predarea unui
lucru nefungibil nu liberează pe debitor.
După cum folosirea lor implică sau nu consumarea lor, avem bunuri
consumptibile şi bunuri neconsumptibile.
Interesul juridic al acestei clasificări constă în aceea că numai bunurile
neconsumptibile pot fi folosite repetat de titular, fără să dispară la primul act de
folosire şi numaiu asupra lor se pot constitui drepturi reale sau de cranţă prin
care se transmite folosinţa temporară a bunului cu obligaţia restituirii bunului.
După cum pot fi sau nu divizate, distingem între bunuri divizibile şi bunuri
indivizibile.
Bunurile divizibile sunt acelea susceptibile de împărţire, fără ca prin
aceasta să li se schimbe destinaţia.
Bunurile indivizibile sunt acelea care pot fi împărţite fără a li se schimba
destinaţia.
Această diviziune are aplicaţie în materia partajului. Bunurile indivizibile fie
se atribuie unuia dintre coindivizori cu obligaţia de a – I despăgubi pe ceilalţi, fie
se vinde şi preţul se împarte.
După cum pot fi percepute prin simţuri, bunurile pot fi corporale sau
incorporale.
După corelaţia existentă între aceste bunuri, acestea sunt bunuri principale
şi bunuri accesorii.
Sunt principale, bunurile care pot fi folosite independent, cele ce nu
servesc la utilitate altui bun.
Sunt accesorii, bunurile care, prin destinaţie, servesc la întrebuinţarea
unor bunuri principale (bateria electrică pentru automobil, cheia pentru locuinţă
etc).
Interesul juridic al acestei clasificări constă în aplicarea principiului potrivit
căruia bunul accesoriu urmează situaţia bunului principal, dacă legea sau părţile
nu prevăd altfel (accesorum sequitur principale).
IZVOARELE DREPTULUI CIVIL
APLICAREA LEGII CIVILE IN TIMP SI IN SPATIU
LEGEA CIVILA CA IZVOR DE DREPT CIVIL
1.Notiunea de izvor al dreptului civil
Prin expresia”izvoare de drept civil”se intelege totalitatea formelor de
exprimare a normelor juridice in vigoare.
Formele de exprimare a normelor juridice imbraca haina actelor normative si ele
nu sunt altceva decat reguli de conduita,care emana de la puterea legilativa,iar
aplicarea lor este asigurata prin constrangere de catre stat.
Principaleleforme de exprimare a normelor de drept civil,deci principalele
izvoare de drept civil sunt:Constitutia,legile adoptate de
Parlament,decretele,hotararile si ordonantele Guvernului,ordinele,instructiunile
si regulamentele ministrilor,actele normative emise de autoritatile
administrative publice locale.
Potrivit art.72 din Constitutie,Parlamentul adopta legi constitutionale,legi
organice si legi ordinale.
In conformitate cu art.107 din Constitutie,Guvernul adopta hotarari si
ordonante.Hotararile se emit pentru organizarea executari legilor,iar
ordonantele,prin care se reglementeaza anumite raporturi sociale,se emit in
temeiulunei legi speciale de abilitare-adoptata deParlament-in limitele si in
conditiile prevazute de aceasta.
Pe langa aceste acte normative,mai fac parte din categoria izvoarelor de
drept,aplicabile vietii juridice actuale,si actele normative anteriore Revolutiei din
decembrie 1989,care reglementeaza raporturi civile,in masura in care nu au fost
abrogate expres sau implicit.Este vorba de legi,decrete,hotarari ale Consiliului
de Ministri,ordine si instructiuni ale ministrlor.
Tot izvor de drept civil sunt si reglementarile internationale cuprinse in
conventii,tratate,pacte,acorduri la care Romania este partea(prin aderare ori
ratificare),daca privesc raporturi sociale ce intra in sfera de reglementare a
drptului civil,intrucat,potrivit art.11 din Constitutie,”Tratatele ratificate de
Parlament,potrivit legii,fac parte din dreptul intern”.
2.Enumerarea izvoarelor de drept civil
2.1. Legile
Din punct de vedere al izvoarelor de drept,in sens restrans si tehnic,prin lege se
intelege actul normativ care emana de la puterea legilativa,respectiv de la
Parlament.
In sens larg,prin lege se intelege totalitatea actelor normative emise de
organele statului,deci,alaturi de legea propriu-zisa,figureaza si celelalte acte
normative:decretele,hotararile Guvernului,ordinele si instructiunile ministrilor
etc.
a)Constitutia Romaniei
Constitutia detine rolul primordial in ierarhia dreptului in genral si implicit al
dreptului civil.
In literatura juridica se face distinctie intre Constitutia care este denumita legea
fundamentala si celelalte legi,care sunt organice sau ordinare(in aceasta din
urmare categorie situandu-se si codurile cu exceptia Codului penal,care
stabileste infractiunile si pedepsele).
Constitutia, desi constituie principalul izvor pentru ramura dreptului
constitutional,ea este in acelasi timpsi un izvor important pentru dreptul
civil,dintr-un intreit punct de vedere:
-in primul rand,unele drepturi fundamentale ale cetateanului,inscrise in
Constitutie,sunt drepturi subiective civile,care sunt recunoscute si ocrotite de
dreptul civil;
-in al doilea rand,organele statului mentionate in Constitutie sunt in marea lor
majoritate persoane juridice,fiind subiecte ale raporturilor juridice civile;
-in al treilea rand,unele principii fundamentale ale dreptului civil,cum sunt,de
pilda,principiul garantari de proprietate,ori principiu egalitatii in fata legii
civile,sunt consacrate in Constitutie.
b)Codul civil roman
Acest cod,redactat in anul 1864 si intrat in vigoare la data de decembrie
1865,constituie principalul izvor al dreptului civil,deoare ce cuprinde toate
institutiile acestui drept.
Normele Codului civil,sunt cuprinse in 1914 articole,iar ca structuri Codul civil
este alcatuit dintr-un preliminar si 3 carti:
-Cartea I-despre persoane;
-Cartea a II-a-despre bunuri si osebitele modificari ale proprietatii;
-Cartea a III-a-despre diferitele moduri prin care se dobandeste proprietatea.
Intrucat Codul civil are o viata foarte lunga,in decursul timpului,datorita
schimbarilor din viata noastra sociala si juridica,el a suferit unele modificari sau
abrogari de texte.Ramane totusi izvorul de baza al dreptului civil.
c)Codul comercial
Desi acest cod reprezinta principalul izvor de drept pentru dreptul comercial,nu
mai putin constituie si un izvor de drept pentru dreptul civil,deoare ce
reglementeaza unele raporturi juridice ce fac obiectul acestei ramuri de drept.
Codul comercial a intrat in vigoare la 10 mai 1887 si ca structura este alcatuit
din 4 carti si 917 articole.
De mentionat ca dupa Revolutia din decembrie 1989,au fost abrogate art.77-
220 si 236 din Codul comercial,care se refera la societati,prin Legea numarul
31/1990 privind societatile comerciale perfectionandu-se reglementarea acestor
societati.
d)Codul familiei
Cu toate ca acest cod constituie principalul izvor de drept pentru dreptul
familiei,contine si norme care reglementeaza relatii juridice care intra in sfera
de reglementare a dreptului civil.Avem in primul rand dispozitile privitoare la
capacitatea civila a persoanelor fizice.
e)Alte legi civile
Numeroase alte legi civile speciale,care reglementeaza diferite raporturi
patrimoniale personal nepatrimoniale,constituie de asemenea,izvoare de drept
civil.
Dintre aceste acte normative exemplificam:
-Legea numarul 15/1990 privind reorganizare unitatilor economice ca
regiiautonome si societati comerciale;
-Legea fondului funciar numarul 18/1991;
-Legea numarul 50/1991 privind autorizarea executarii construtiilor si unele
masuri pentrurealizarea locuintelor.
Dintre legile vechi,neabrogate dupa Revolutie,amintim:
-Legea numarul 5/1973 privind administrarea fondului locativ si reglementarea
raporturilor dintre proprietari si chiriasi.
2.2.Decretele
Decretele presedintelui Romaniei,deoarece sunt decrete individuale,referitoare
la acreditarea si rechemarea reprezentatrilor diplomatici,conferirea de decoratii
si titluri de onoare,acordarea unor grade militare suprrioare,acordarea gratierii
individuale etc,nu constituie izvoare de drept,intrucat prin ele nu se
reglementeaza raporturi sociale.
De mentionat ca in legislatia noastra civila s-au mentinut unele decrete
anterioare Revolutiei ce contin norme prin care se reglementeaza unele
raporturi juridice.Este cazul Decretului numarul 31/1954 privitor la persoane
fizice si persoane juridice,Decretul numarul 321/1956 privind dreptul de
autor,Decretul numarul 167/1958 privitor la prescriptia extintiva s.a.
Dupa Revolutia din decembrie 1989,pana la alegerea primului Parlament al
Romaniei,au fost au fost edictate o suma de decrete-legi,de catre Consiliul
Frontului Salvarii Nationale si,apoi,de catre Consilul Provizoriu de Uniune
Nationala.
Toate aceste decrete-legi,prin care se reglementeaza unele raporturi
sociale,constituie izvoare de drept
2.3.Hotarile Guvernului Romaniei
In conformitate cu prevederile art.107 din Constitutie,Guvernul adopta hotarari
pentru organizarea executarii legilor si ordonate,in temeiul unei legi speciale de
abilitate din partea Parlamentului.
Prin hotararile Guvernului nu se asigura o reglementare primara,ele fiind date in
vederea executarii legilor si,de regula,se mentioneaza temeiul legal al adoptarii
lor.
In perioada de trecere de la economia centralizata la economia de
piata,hotararile Guvernului au un mare rol,ele fiind adoptate in vederea punerii
in aplicare a legilor edictate de Parlament.Cu titlu de exemplu citam:Hotararea
Guvernului numarul 145/1990 privind inventarierea si reevaluarea patrimoniului
unitatilor economice de stat,Hotararea Guvernului numarul 1228/1990 pentru
aprobarea Metodologiei concesinarii,inchirierii si locatia gestiunii.
De mentionat ca se mai mentin in vigoare unele hotarari ale Consiliului de
Ministri,care pana la abrogare constituie izvoare de drept civil.
2.4.Ordonantele Guvernului
Sunt acte normative care contin o reglementare primara,si pot adoptate numai
in temeiul unei legi speciale de abilitare,in limitele si in conditiile prevazute de
aceasta.Ordonantele Guvernului pot fi emise numai in domeniul care nu
facobiectul legilor organice.
Daca legea de abilitare o cere,ordonantele se supun aprobarii
Parlamentului,potrivit procedurii de adoptare a legilor,pana la implinirea
termenului de abilitare.nerespectarea termenului atrage incetarea efectelor
ordonantei adoptate de Guvern.
De mentionat ca in cazurile exceptionale,Guvernul poate adopta ordonante de
urgenta.Acestea,insa,intra in vigoarenumai dupa depunerea lor spre aprobare la
Parlament.Daca Parlamentul nu se afla in sesiune,el se convoca in mod
obligatoriu in sesiune extraordinara.
2.5.Ordinele,instructiunile si regulamentele ministrilor ori altor
conducatori ai administraiei publice centrale
In masura in care hotararile adoptate de consiliile locale si consiliile judetene
reglementeaza relatii sociale din sfera dreptului civil,suntem in prezenta unor
acte normative ce constituie izvoare de drept civil pentru unitatile administrativ-
teritoriale respective.
2.6.Obiceiul(cutuma)
Obiceiul constituie o regula de conduita stabilita in practica vietii sociale si
respectata un timp indelungat in virtutea deprinderii,fiind socotita ca regula
obligatorie.
Obiceiul are valoare de izvor de drept in doua cazuri:
1)Cand legea face trimitere expresa la el;
2)In cazul”uzurile portuare”din dreptul maritim.
In primul caz,dupa parerea unor autori ca Gh.Beleiu,au valoare de izvore de
drept civil numaiacele obiceiuri la care textele legale fac trimitere expresa,dar si
in aceste cazuri asemenea obiceiuri sunt incorporate de actul normativ in
cauza,astfel ca nu sunt izvoare distincte de actele normative.
Nu impartasim aceasta opinie,intrucat,daca textul legal face trimitere la
obiceiul, regula de conduita este data de cutuma si nu de norma
legala.Deci,practica vietii sociale, intr-un timp indelugat,si-a cristalizat norme de
conduita care au devenit obiceiuri,iar referirea pe care legea o face la ele le
confera acestora valoarea juridica de izvor de drept.
Asa de pilda,art.970 alin.2 Cod civil prevedea ca o conventie obliga nu numai ce
ceea ce este expres in ea,si“la toate urmarile ce echitatea,obiceiul sau legea da
obligatiei dupa natura sa”.
Tot astfel, art.600 Codul civil stabileste ca orice persoana din orase poate
indatora pe vecinul sau sa contribuie la cladirea si repararea gardului ce
desparte curtile si gradinile lor. Inaltimea gardului se va hotari dupa dispozitiile
normative speciale sau dupa obiceiul obstesc.
Prin urmare,din moment ce legea face trimitere la obicei, acesta constituie
indiscutabil un izvor nemijlocit de drept.
Cat priveste”uzurile portuale”,ca obicei in dreptul maritim, ele au direct
valoarea unui izvor de drept.
Uzurile portuare contribuie la interpretarea contractelor de navlosire in doua
feluri: prin explicarae expresiilor din contract si prin completarea clauzelor
contractului, in masura in care nu s-a prevazut, dar se presupune ca partile au
vrut.
2.7.Opinii in legatura cu jurisprudenta si doctrina ca izvor de drept
Jurisprudenta. Problema de a se sti daca jurisprudenta constituie in sistemul
nostru
de drept,izvor de drept, a prelejuit numeroase controverse, mai cu seama ca
unele sisiteme de drept, practica judiciara figureaza printre izvoarele de drep
civil.
Majoritatea autorilor,la care ne raliem,au ajus la concluzia ca jurisprudenta
(precedentul judiciar) nu poate constituii izvor de drept pe considerentul ca
organele de judecata au atributia de a aplica normele de drept la cazurile
concrete si nu atributia de a edicta asemenea norme.
Pe de alta parte, prin hotararile judecatoresti se pronunta solutii de
soeta,apozabile numai partile litigante,potrivit principiului relativitatii efectelor
sale, solutii ce sunt incompatibile cu natura de izvor de drept, care reprezinta o
norma generala, opozabila tuturor.
Desigur ca nimic nu se opune procedeului ca un judecator sa ia in cosideratie, in
speta pe care o judeca, o solutie pronuntata anterior,de aceeasi instanta sau de
oalta instanta, intr-un proces analog, insa acesta solutie, chiar daca ar influenta
mai multe procese, nu se transforma intr-o norma obligatorie, deci nu poate fi
creatoare de drept.
In practica, jurisprudenta ajunge de cele mai multe ori la solutii unitare asupra
problemelor de drept mai importante. De regula, solutiile instantei supreme,
desi sunt obligatorii pentru instantele inferioare, totusi sunt urmate de catre
acestea din necesiotatea de a se asigura o unitate de practica judiciara cat si
cauza prestigiului de care se bucura hotararile instantei de varf.
In sistemul nostru de drept se recunoaste jurisprudentei un rol important in
formarea si perfectionarea normelor de drept, mai ales in domeniile in care s-a
format o practica juridiciara unitara si constanta, cand normele juridice sunt
echivoce,dand loc la interpretari diferite,ori lipsesc.
Doctrina, care se compune din lucrarile scrise ale autorilor ce explica si
comenteaza normele de drept si pe care le interpreteaza, nu constiuie izvor de
drept,dar, intr-un sistem de drept, are o autoritate morala indiscutabila.
Desi doctrina nu se inscrie in randul izvoarelor de drept, totusi,prin opiniile pe
care le formuleaza,contribuie la inlaturarea diversitatii de practica judiciara si la
crearea si perfectionarea normelor de drept edictate de autoritatea legiuitoare.
2.8.Concluzii cu privire la izvoarele de drept civil
Principalele concluzii care se pot desprinde din examinarea izvoarelor dreptului

civil sunt urmatoarele: -constituie izvoare ale dreptului civil actele
normative,atat cele apartinand dreptului intern,national(legi,decrete,hotarari ale
Guvernului,ordine,instructiuni sau regulamente ale ministrilor),cat si cele
apartinad derptului international la care Romania a derat sau pe care le-a
ratificat (conventii,pacte,tratate,acorduri etc).;
-obiceiul(cutuma)constituie izvor de drept in masura in care normelejuridice fac
referire expresa la el ori reprezinta uzurile comertului maritim(uzuri portuare);
-jurisprudenta si doctrina nu constituie izvoare de drept,insa au un rol important
in interpretarea si aplicarea normelor de drept;
-in prezent mai exista in campul legislativ din Romania acte normative ale
vechiului regim politic,care,pentru a nu prilejui un hiatuslegilativ,au fost
mentinute in vigoare pana vor apare noile reglementari.
APLICAREA LEGII CIVILE ÎN TIMP ŞI SPAŢIU
1.Aplicarea legii civile in timp
1.1.Preliminarii
Normele de drept actioneaza in cadrul unor dimensiuni limitate atat in timp cat
si in spatiu.
Prin urmare,privind legile la scara timpului,ele se succed,iar la perimetrul
spatiului (al teritoriului),ele coexista.Din acest motiv se poate intampla ca legile
sa intre in conflict unele cu altele,care trebuie rezolvate,cu prilejul aplicarii lor,la
spetele deduse judecatii.
Legea civila se aplica numai in intervalul de vreme cat este in vigoare.
Intrarea in vigoare a legii civile are loc in principiu la data publicarii ei in
Monitorul Oficial ( intrucit atunci este adusa la cunostinta publica), sau la data
prevazuta in cuprinsul ei, daca legea stabileste o anumita data de intrare in
vigoare.
Iesirea in vigoare a legii civile are loc la data abrogarii ei, care poate fi expresa
sau implicita (tacita).
Conflictele de legi in spatiul fac obiectul dreptului international privat, ramura
din care tinde sa se deprinda dreptul interprovincial, care se ocupa de coliziunile
ce se pot ivi intre legile ce coexista in provinciile- de regula autonome- din
aceelasi stat.
Conflictele de legi in timp fac obiectul ramurii teoriei generale a dreptului, iar
cele ce privesc legea civila au ramas si in studiul dreptului civil. Problemele
conflictului de legi in timp, din domeniul dreptului civil, se studiaza de o
subdiviziune a acestuin drept, denumita drept intertemporal sau tranzitoriu.
1.2. Conflictul legilor in timp
In dreptul interteporal in vigoare, succesiunea legilor in timp este reglementata
de art.I din Codul civil, care prevede ca “legea dispune numai pentru viitor, ea
nu are putere retroactiva”.
Din aceasta dispozitie se deprin doua principii:
- principiul neretroactivitatii legii civile noi, ceea ce inseamna ca trecutul scapa
actiunii legii noi;
- principiul aplicari imediate a legii civile noi, ceea ce inseamna ca legea noua
sec aplica numai faptelor care se vor produce dupa intrarea in vigoare;
Principiulul neretroactivitatii legii in general (deci si a legi civile este consacrat si
de art. 15 alin. 2 din Constitutie, care prevede ca “Lege dispune numai pentru
viitor, cu exceptia legi penale mai favorabile”.
Regula neretroactivitati inscrisa atit in Constitutie, cit si in Codul civil, are
caracter imperativ, deoarece nici organele jurisdictionale si nici persoanele care
participa la circuitul civil nu se pot abate, prin solutiile sau actele lor, de la
aceasta prevedere.
Se pune intrebarea de a se sti daca se poate face derogarea, printr-o lege
ordinara, de la regula neretroactivitatii legii civile noi.
In doctrina s-a sustinut ca regula neretroactivitati legii fiind inscrisa in Codul
civil, care nu este decit o lege ordinara, poate fi inlaturata de o alta lege
ordinara, daca o prevede in mod expres.
Consideram ca dupa intrarea in vigoare a Constitutiei (8 dec. 1991), prin
inscrierea in Legea fundamentala a regulii neretoactivitatii legii, prin nici o lege
ordinara nu s-ar mai putea deroga de la aceasta regula.
Intrucat conflictul de legi in timp pune in discutie doua legi: cea abrogata si cea
noua, prin raportarea la una dintre ele, situatiile juridice caroara li se aplica pot
fi grupate in trei categorii distincte.
- O prima categorie priveste situatiile din trecut, anterior intrarii in vigoare a
legii noi (facta praeterita).
- A doua categorie priveste situatiile juridice care se desfasoara in prezent, sub
imperiul legii noi (facta pedentia).
- A treia categorie priveste efectele viitoare, adica acelea care apar ulterior
abrogarii actului normativ sub imperiul caruia s-au constituit in mod valabil
situatiile juridice (facta futura) .
In rapor de acesta grupare a situatiilor juridice, se pot formula urmatoarele
reguli:
- Legea noua nu se poate aplica unor facta praeterita, pentru ca daca s-ar aplica
ar retroactiva, adica ar fi retroactiva.
Cu alte cuvinte, trecutul scapa actiunii legii noi.
- Legea noua se aplica imediat, de la intrarea in vigoare, unor facta pendentia,
adica situatiilor juridice in curs de formare, modificare sau stingere la data
intrarii ei in vigoare.
- Legea noua se va aplica de la intrarea ei in vigoare si efectelor viitoare ale
situatiilor juridice trecute (facta futura).
Cu privire la ultimele doua reguli, adica la aplicarea de indata a legii noi unor
facta pedentina si facta futura, trebuie facuta distinctia dintre situatii juridice
obiective (legale) si situatii subiective (individuale).
Situatiile obiective (legale) sunt situatiile juridice al caror continut si efecte sunt
imperativ stabilite de lege. Situatiile subiective (individuale) sunt situatiile
juridice al caror continut si efecte sunt libere stabilite de vointa parintiilor sau a
unei parti (dupa cum este vorba de un contract sau un act juridic unilateral).
In principiu, legea noua se aplica tuturor situatiilor obiective (legale). Cit
priveste situatiile subiective (individuale) se va aplica legea sub imperiul careia
actul juridic s-a incheiat ceea ce inseamna ca in cazul unor facta pendentina va
supravietui legea veche.
Ratiunea care justifica aceasta solutie este urmatoarea: partea sau partile care
incheie un act juridic lasa de multe ori pe seama legii in vigoare la aceasta data
stabilirea conditiilor si efectelor actului incheiat de ele. Abrogarea gaseste legea
veche incorporata, prin vointa partilor, in actul juridic incheiat sub imperiul ei.
Legea noua, daca s-ar aplica si acestor situatii juridice subiective (individuale),
ar nesocoti vointa partiilor si le-ar lipsi de realizarea efectelor pe care si le-au
voit.
In alti termeni, faptle generatoare sau extinctive de situatii juridice sunt si ramin
supuse legii in vigoare la data cind aceste fapte s-au savirsit, conform adagiului
tempus regit actum.
In cazul in care prevederile legii noi sunt imperative, ele se vor aplica imediat si
situatiilor juridice subiective (individuale) in curs de formare, modificare ori
stingere (facta pendentina), precum si efectelor viitoare ale situatiilor juridice
trecute (facta futura).
2. Aplicarea legii civile in spatiu
Intr-un stat unitar, in principiu, legea isi exercita autoritatea pe intreg teritoriul
statului care a edicat-o. Intr-un stat federal, pot exista sisteme de drept diferite
in fiecare dintre statele componente ale federatiei (de ex. SUA).
In legatura cu aplicarea legii civile in spatiu, trebui4e sa distingem intre dreptul
intern, care are ca obiect raporturi juridice stabilite intre subiecte de drept civil
de cetatenie sau nationalitae romana pe teritoriul Romaniei si dreptul
inernational privat, care are ca obiect raporturile private intre cetatenii
diferitelor state, adica raporturile juridice ca element de extraneitate (cetatenia
straina a uneia sau ambele parti situarea in strainatae a unor bunuri, incheierea
sau executarea in strainatae a unui act, locul procedurii delictului civil ori
consumarii efectelor sale, etc.).
Dreptul intern rezolva problema aplicarii legii civile in spatiu astfel: actele
normative apartinind ramurii dreptului civil, care emana de la Parlament,
Guvern si autoritatile administratiei publice centrale se aplica pe intreg teritoriu
al tarii, iar actele normative care emana de la autoritatile admini9staratiei
publice locale se aplica numai pe teritoriul unitatii administrativ-teritoriale
respective (judet, municipiu, oras).
Dreptul international privat rezolva problema aplicarii legii civile in spatiu,
solutionind conflictul de legi apartinind unor state diferite. In mod obisnuit,
conflictul se naste intre legea tarii sesizata cu solutionarea cauzei (lex fori) si
legile straine cu care raportul juridic are legatura prin elementul de extraneitate.
Prevederile normative care determina, in dreptul international privat roman,
modul de aplicare in spatiu a legii au la baza izvoare interne sau internationale.
a) Principalul izvor intern a fost Codul civil, in special art. 2 din acest cod. Insa,
incepind cu data de 1 dec. 1992, de cind a intrat in vigoare Legea nr. 105/1992
cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat, care a
abrogat art. 2 din Codul civil, aceasta lege constitue principalul izvor al dreptului
international privat roman.
b) Izvoarele internationale ale dreptului international privat roman se compun
din Conventiile internationale la care este parte tara noastra si care, in general,
cuprin reguli in domeniul statului personal, al relatiilor de familie, al
succesiunilor etc. De regula, asemenea norme se gasesc in tratatele de
asistenta juridica incheiate de Romania cu mai multe tari.
Marea majoritate a normelor conflictuale se gasesc in Legea nr. 105/1992 cu
privire la reglementarea raporturilor de drept international privat ele pot fi
impartite in doua categorii, dupa cum sunt sau nu obligatorii: forme conflictuale
privituare la situatii juridice legale, care au un caracter obligatoriu, neingaduind
derogari convenite de parti, si norme conflictuale privitoare la situatii subiective,
care permit partile sa deroge de la ele.
2.1. Norme conflictuale referitoare la situatii juridice legale (obiective)
Principalele norme conflictuale aplicabile unor situatii juridice sunt:
a) statutul persoanei fizice este guvernat, potrivit art. 11 din Legea nr.
105/1992, de lex patriae, adica de legea nationala a subiectului raportului juridic
in cauza;
b) statul organic al persoanei juridice este cirmuit, potrivit art. 41 din Legea nr.
105/1992 tot de legea sa nationala, determinata de sediul sau real;
c) posesia, dreptul de prorietate si celalalte drepturi reale asupra bunurilor sunt
cirmuite potrivit art. 49 din Legea 105/1992, de lex rei sitae, cu alte cuvinte, de
legea locului unde acestea se afla sau sunt situate;
d) uzucapiunea este cirmuita potrivit art. 145 din Legea 105/1992, de legea
statului unde bunul se afla la inceperea termenului de posesie, prevazut in acest
scop;
e) mostenirea, potrivit art. 66 din Legea 105/1992, este supusa in ce priveste
bunurile mobile, oriunde acestea s-ar afla, legii nationale pe care persoana
decedata o avea la data decesului (lex patriae), iar in ce priveste bunurile
mobile, legiile locului unde fiecare din aceste bunuri se afla (lex rei sitae);
f) conditiile de fond cerute pentru incheierea casatoriei, potrivit art. 18 din
Legea 105/1992, sunt determinate de legea nationala a fiecaruia dintre viitori
soti (lex patriae);
g) faptele ilicite cu caracter civil sunt supuse, potrivit art. 107 din Legea
105/1992, legii statului pe al carui teritoriu a intervenit actiunea sau inactiunea
culpabila (lex loci delicti commisi).
2.2. Norme conflictuale privituare la situatii juridice subiective
(individuale)
Aceste norme se gasesc, in cea mai mare parte, in Legea numarul 109/1992,
dar unele dintre ele constituie si creatia practicii judiciare in arbitrarea de
comert exterior.
a)Conditiile de fond ale actului juridic unilateral sunt carmuite potrivit art.69 din
Legea numarul 105/1992,de legea aleasa de autorul sau.In lipsa, se aplica legea
statului cu care actul juridic prezinta legaturile cele mai stranse, iar daca
aceasta lege nu poate fi identificata, se aplica legea locului unde actul juridic
unilateral este intocmit (locus regit actum).
b)Conditiile de forma ale unui act juridic sunt stabilite, potrivit art.71 din Legea
numarul 105/1992, de lege care carmuieste fondul, dar sunt prevazute si alte
situatii in care actul se considera valid (ex. legea locului unde a fost intocmit,
legea nationala etc.)
c)Contractul este guvernat, potrivit art.73 din Legea numarul 105/1992, de
legea aleasa prin consens de parti.
d)Conditiile de forma ale contractului, potrivit art.86 din Legea numarul
105/1992, sunt cele stabilite de kegea care carmuieste fondul.Contrctul se
considera, totusi, valabil din punct de vedere al formei daca:
-partile care se gasesc, la data cand l-au incheiat, in state diferite, au indeplinit
conditiile de forma prevazute de legea uneia dintre aceste state;
-reorezentantul partii a indeplinit conditiile de forma ale statului unde s-a aflat in
momentul incheierii cotractului.
Pentru a incheia acest paragraf, trebuie sa precizam ca, atunci cand instanta
romana aplica o lege straina o face pentru ca ea se supune normelor dreptului
international privat roman, care il obliga sa aplice legea respectiva.
MODALITĂŢI JURIDICE ALE DREPTULUI
DE PROPRIETATE
Proprietatea rezolubila
Proprietatea anulabila
Modalitati juridice ale dreptului de proprietate
Dreptul de propietate se prezinta egal, ca pur si simplu, apartinand in
exclusivitate unei singure persoane. Uneori, dreptul de propietate este afectat
de o conditie rezolutorie ori suspensiva sau amenintat de o cauza de anulare si,
in sfarsit, dreptul de propietate nu apartine unei singure persoane, ci mai
multora.
Modalitati juridice ale dreptului de propietate sunt : proprietatea rezolubila;
proprietatea anulabila; proprietatea comuna care poate fi pe cote parti
(copropietatea, indiviziunea) si fara cote parti (devalmasia).
Proprietatea rezolubila
Def. Proprietatea este rezolubila atunci cand transferul dreptului de proprietate
de la o persoana la alta s-a facut sub conditie rezolutorie ori conditie
suspensiva.
Proprietatea rezolubila poate rezulta din orice act juridic translatie de
proprietate sub conditie rezolutorie (contract, testament ) sau chiar din lege,
cum este cazul donatorului a carui donatie este revocata pentru nastere de copii
(art.836 Cod. Civil). Sa presupunem ca o persoana unde altera un lucru sub
conditia ca daca la un anumit termen nu-l plateste restul de pret datorat,
vanzarea se considera desfintata de plin drept si fara nici o formalitate.
O persoana poate transmite lucrul unei alte persoane sub o conditie suspensiva,
de exemplu, de a se casatori intr-un anumit termen. Transmitatorul ramane mai
departe propietatrul lucrului donat, pana in momentul in care conditia
suspensiva se realizeaza.
Transmitatorul nu mai are un drept de proprietate pur si simplu, ci un drept
rezolubil, deoarece in momentul realizarii conditiei suspensive, dobanditorul
devine proprietar cu efect retroactiv. In aceasta situatie, transmitatorul este
proprietar sub conditie rezolutorie, dobanditorul fiind proprietar sub conditie
suspensiva.
Importanta proprietatii rezolubile
Proprietatea rezolubila are o existenta nesigura, provizorie, care poate dispare
la implinirea conditiei rezolutorii sau suspensive. Aceasta ar insemna ca toate
actele juridice consimtite de un proprietar sub conditie rezolutorie, urmeaza sa
cada pe cale de consecinta. Aceasta desfintare a actelor juridice este plina de
incovenieinte si, de aceea, legea le evita.
Astfel, potrivit art. 834 Cod civil, desfintarea donatiunii nu atrage dupa sine
desfintarea instrainarilor, ipotecilor sau altor sarcini reale consimtite de donator
in favoarea teritlor, care si-au inscris actele juridice respective mai inainte ca
donatorul sa fi mentionat pe marginea transcrierii actului de donatie un extras al
actiunii prin care se cere revocarea acestui act de donatie.
In cazul raportului unei donatii avand ca obiect imobile, art.765 Cod civil
prevede ca ori de cate ori donatorul va fi instrainat sau ipotecat imobilul, mai
inainte de deschiderea succesiunii, actele de instrainare sau de ipotecare vor fi
mentinute.
Proprietatea sub conditie rezolutorie si sub conditie suspensiv
Bunul transmis sub o conditie rezolutorie apartine concomitent la doi propietari
dobanditorul care este proprietar sub conditie rezolutorie, si transmitatorul, care
este proprietar sub conditie suspensiva.
Dobanditorul este proprietarul actual si provizoriu, deoarece dreptul sau este
amenintat de conditia rezolutorie iar transmitatorul are posibilitatea de a deveni
proprietarul aceluiasi lucru daca se realizeaza conditia suspensiva. Astfel, in
cazul donatiei sub conditie rezolutorie, prprietarul actual si provizoriu este
donatorul, iar proprietar sub conditie suspensiva este donatorul.
In cazul donatiei sub conditie suspensiva, proprietarul actual si provizoriu este
donatorul, iar donatorul va deveni proprietar daca se realizeaza conditia
suspensiva care afecteaza donatia.
Asadar, conditia rezolutorie in privinta dobanditorului are in privinta
transmitatorului efectele unei conditii suspensive si invers.
Efectele prprietatii rezolubile
Deosebim urmatoarele situatii :
- conditia rezolutorie este pendinte
- conditia s-a realizat
- conditia a cazut
a) Cand conditia rezolutorie este pendinte, dobanditorul poate exercita asupra

lucrului toate drepturile unui proprietar pur si simplu, deoarece conditia
rezolutorie nu conditioneaza existenta si efectele actuale ale unui drept, ci
numai incetarea si stingerea efectelor sale. Dobanditorul, sub conditie
rezolutorie, poate face asupra lucrului acte de administratie si acte de
dispozitie. Poate transmite mostenitorilor sai proprietatea, dar cu caracter
rezolubil.
Transmitatorul lucrului este propiretar sub conditie suspensiva. El nu

poate face asupra lucrului acte de folosinta sau acte de proprietar. El are insa un
drept eventual, o speranta. El poate dispune de lucru, deci il poate instraina,
daca se realizeaza conditia suspensiva. Proprietarul sub conditie suspensiva
poate face acte de conservare.
b) Cand conditia rezolutorie s-a realizat, dreptul dobanditorului dispare, pe cand
transmitatorul redevine proprietar deplin. Art.1019 din Codul civil dispune in
sensul ca conditia rezolutorie supune desfintarea obligatiei la un eveniment
viitor si nesigur, iar aceasta conditie obliga pe creditor sa restituie ce a primit
in caz de implinire a evenimentului prevazut prin conditie. Efectul retroactiv
al conditiei se produce in privinta actelor de dispozitie, care sunt desfintate.
Actele de administratie nu sunt atinse prin realizarea conditiei rezolutorii,
ramanand valabile. Aceasta solutie se justifica si prin aceea ca proprietarul
sub conditie rezolutorie actioneaza ca mandator al celuilalt proprietar.
Proprietatea rezolubila asupra terenului

Legea 18/1991 reglementeaza atribuirea de teren urmatoarelor categorii
de persoane :
- celor care nu au adus teren in cooperativa sau au adus mai putin de 5000m.p,
ori au lucrat in cooperativa ca angajati
- familiilor care solicita tern in localitatile cu excedent de suprafata agricola, dar
cu deficit de forta de munca in agricultura
- familiilor tinere de tarani din mediul agricol montana in zona montana
defavorizata de factori naturali.
Legea pune unele conditii dobanditorului, si anume : de a se stabili in

localitatile unde se afla terenurile; de a nu detine teren in alte localitati; de a
cultiva suprafetele de teren primite; de a crea gospodarii in zona montana; de a
se ocupa de cresterea animalelor si cultivarea pamantului. Nerespectarea
acestor obligaii atrage pierderea dreptului de proprietae (art.43). rezulta ca
dreptul de proprietae este sub conditie rezolutorie, la implinirea careia terenul
trece in proprietatea statului.
Proprietatea anulabila
Notiune
Actiunile care tind la anularea unui act translativ de proprietate au un
efect asemanator cu realizarea unei conditii rezolutorii. Daca actul translativ de
proprietate anulabil va fi confirmat de titularul actiunii in anulare ori daca a
expirat termenul de prescriptie extinctiva prevazut pentru introducerea actiunii
in anulare, dreptul de proprietate va fi definitiv consolidat. O asemena
proprietate se numeste proprietate anulabila.
Proprietatea dobandita in temeiul unui act translativ de proprietate
anulabil, adica lovit de nulitate relativa, este o proprietate anulabila.
Efectele proprietatii anulabile
Efectul retroactiv al anularii actului translativ de proprietate se produce
nu numai in raporturile dintre parti, ci si fata de tertele persoane. Partea care l-a
confirmat nu mai poate cere in justitie anularea actului.
Efectele confirmarii se produc sub rezerva drepturilor tertilor. Acesti terti
sunt cei care au dobandit drepturi intemeiate pe nulitatea relativa a actului si
care se afla loviti in dreptul lor prin confirmarea acestei nulitati. Astfel, o
persoana fara capacitate deplina de exercitiu a vandut un bun, apoi instraineaza
acelasi bun unui alt cumparator sau constituie un drept real asupra bunului.
Ulterior confirma primul act de instrainare anulabil. Confirmarea nu produce
efecte fata de cel de-al doilea dobanditor. Aceasta regula se aplica numai in
favoarea succesorilor cu titlu particular, nu si succesorilor universali ori
creditorilor chirografi care sufera efectele confirmarii actului anulabil.
Proprietatea comuna
Notiune si clasificare
In cazul proprietatii comune prerogativele dreptului apartin impreuna si
concomitent mai multor persoane. Se clasifica in :
- proprietatea comuna pe cote parti este atunci cand fiecare titular are
determinata partea sa asupra bunului comun, care nu este convertita asupra
unei portiuni din bun, acesta fiind comun.
- proprietatea comuna in devalmasire este atunci cand partea fiecarui proprietar
comun nu este determinata, nici dreptul de proprietate, nici bunul nu sunt
divizate.
- coproprietatea este proprietatea pe cote parti care are ca obiect un bun
individual determinat, de exemplu, o casa, un automobil.
- indiviziune este proprietatea pe cote parti care are ca obiect o unversalitate
juridica asa cum este cazul mai multor mostenitori pana se face impartirea
intre ei.
Proprietatea comuna pe cote parti

Notiune
Presupune doi sau mai multi proprietari asupra bunului, dreptul de
proprietate al fiecaruia fiind determinat in mod abstract, sub forma unei
fractiuni matematice, dar bunul nu este divizat corespunzator acestor cote parti.
Nici un proprietar nu este titular exclusiv al unei fractiuni materiale din bun.
In ce priveste natura juridica a dreptului de copropietate, se considera ca
este o varianta sau modalitate a dreptului de proprietate asupra unui lucru care
apartine la mai multe persoane, fara ca acesta sa fie materialmente impartit.
Drepturile coproprietarilor
Drepturile coproprietarilor nu trebuie sa fie neaparat egale. Este posibil ca
un proprietar sa aiba o patrime din bun, iar celalalt sa aiba trei patrimi.
Formele proprietatii pe cote – parti sunt : coproprietatea si indiviziunea
Dispozitii legale
Codul civil nu reglementeaza de ansamblu coproprietatea ori indiviziunea.
El cuprinde unele dispozitii in ce priveste durata indiviziunii rezultand din
succesiune (art.728) care dispune ca fiecare dintre mostenitoare poate cere
impartirea succesiunii. Art.1517 prevede ca asociatii si-au dat reciproc
facultatea de a administra unul pentru altul. Acelasi articol reglementeaza
modul de folosirea bunurilor de catre asociati si suportarea unor cheltuieli
privind aceste bunuri.
Durata proprietatii pe cote – parti
In raport de durata sa proprietatea de4 cote – parti poate fi : obisnuita sau
temporala; fortata si perpetua. In primul caz, copropietatea poate inceta prin
imparteala sau partajul bunului. In cea de-a doua situatie, copoprietatea nu
poate inceta, deoarece imparteala nu este posibila.
Coproprietatea temporara. Drepturile coproprietarilor
Deosebim urmatoarele reguli :
- actele cu privire la bun in materialitatea lui pot fi infaptuite cu acordul celorlalti
copartasi. Este regula umanitatii .
- actele materiale de folosinta asupra bunului se pot face de fiecare copropietar,
cu conditia de a se respecta drepturile celorlalti, copropietari. Daca
propiretarii nu se inteleg cu privire la folosirea materiala a bunului, instanta
nu poate dispune partajul de folosinta, solutia fiind impartirea bunului adica
incetarea copropietatii. Copropietarul nu are dreptul sa schimbe modul de
folosinta al bunului fara acordul tuturor proprietarilor. Copropietarul nu are
dreptul sa indeplineasca acte de administrare decat cu acordul
copropietarilor. In cazul frucelor produse de un teren, s-a considerat ca, desi
acesta este in copropietate, fructele se cuvin coproprietarului care a muncit
terenul, nu si celor care au stat in pasivitate.
- Actele juridice asupra bunului in materialitatea lui, impun distinctia :
1. Actele de dispozitie asupra bunului sau a unei parti din el pot fi facute cu
acordul celorlalti. Daca au fost facute de unul singur, valabilitatea depinde de
rezultatul partajului : daca bunul cade in lotul copartsului care a facut actul,
acesta este valabil, in caz contrar, este desfiintat retroactiv
2. Actele juridice de administratie asupra bunului sunt supuse regulii umanitatii.
Instanta de judecata nu poate incuviinta efectuarea de acte administrative
de catre unul din proprietarii comuni, in cazul in care nu se realizeaza acordul
intre acestia. Dificultatile ----- in exercitarea posesiei, folosintei si dispozitiei
asupra locuintei proprietate comuna pot fi inlaturate numai prin imparteala,
neputandu-se introduce actiunea in evacuare a unuia dintre proprietari.
Proprietarii comuni trebuie sa stabileasca pe unul dintre ei care sa aiba

imputernicirea de a administra bunurile comune.
b) acte juridice asupra cotei-parti abstracte asupra dreptului. Acestea se
pot face de fiecare, dobanditorul substituindu-se de exemplu la locul
copartasului ce instraineaza.
Obligatiile copropietarilor
Unele obligatii sunt de natura personala. Este vorba de indemnizatiile ce
se cuvin celui ce a facut cheltuieli utile sau necesare cu privire la bunul ce
formeaza obiectul dreptului de copropietate. Alte obligatii sunt reale si se refera
la conservarea, intretinerea si administrarea lucrului comun.
Practica judecatoreasca s-a pronuntat asupra unor aspecte privind
proprietatea pe cote- parti. Astfel, coindivizorul nu poate sa faca acte de
dispozitie cu privire la bun fara consimtamantul celorlalti coindivizari si nici acte
de administrare sau acte materiale de schimbare a destinatiei ori modului de
folosinta a bunului, ci numai acte de conservare. In cazul in care bunul sau o
parte din acesta apartine mai multor persoane, copropietarul nu poate dispune
decat de cota sa. Prerogativele dreptului de proprietate nu pot fi exercitate de
unul dintre copropietari fara consimtamantul celorlalti.
Pentru actiunea in vederea schimbului fortat de locuinte este nevoie de
consimtamantul tuturor coprpietarilor.
Incetarea copropietatii temporare
a) Copropietatea este conceputa ca o stare vremelnica. De aceea, art.728 din
Codul civil instituie regula ca nimeni nu poate fi obligat a ramane in
indiviziune, coeredele putand cere oricand impartirea. Art. 728 Cod. Civil
dispune ca copartasii pot sa incheie conventii pentru mentinerea starii de
indiviziune pe o durata de cel mult 5 ani, cu posibilitatea de a reanoi
conventia
b) Copropietatea poate inceta prin :
- dobandirea cotelor parti ale tuturor copartasilor de catre un singur copartas

- toti copartasii instraineaza cotele parti unei terte persoane, care devine
propietar exclusiv asupra bunului
- prin partaj sau imparteala, care este modul specific de incetare a copropietatii
c) imparteala propietatii pe cote parti avand ca obiect bunuri imobiliare, a fost

supusa unei reglementari speciale :lg.15/1974; lg.59/1974 privind fondul
funciar; decretul nr.144/1958 privind eliberarea autorizatiei pentru
construire si a celor pentru instrainare si imparteala terenurilor fara
constructii. iNcepand din 1978 s-a stabilit ca autorizatia administrativa era
necesara numai in cazul instrainarii constructiilor, nu si in cazul impartelii
acestora. Legea 59/1974 a fost abrogata prin lg.18/1991 privind fondul
funciar. Decretul nr.144/1958 a fost abrogat prin lg. nr.50/1991 privind
autorizarea executarii constructiilor si masuri pentru realizarea locuintelor
d) reguli speciale pentru incetarea coprpietatii dintre stat si persoanele fizice.
Erau stabilite prin decretul 841/1964. Acest decret a fost abrogat de
lg.50/1991.
Proprietatea pe cote-parti fortata si perpetua

Aceasta coproprietate se mentine independent de vointa copartasilor si
este determinata de destinatia bunului respectiv. Bunurile asupra carora exista
proprietatea fortata sunt accesorii fata de bunurile principale care sunt
proprietatea exclusiva a fiecarui copropietar. Coproprietarii nu pot cere
impartirea bunului comun accesoriu necesar al bunului principal care formeaza
obiectul dreptului de proprietate exclusiva care apartine la proprietari diferiti.
Drepturile si obligatiile copropietarilor
Acesti coproprietari au unele obligatii mai intinse decat in cazul
coproprietatii temporare. Fiecare coproprietar are dreptul de a folosi lucrul
comun ca si un adevarat proprietar. Insa acest drept este supus urmatoarelor
limite :
- folosinta nu trebuie sa aduca atingerea drepturilor egale si reciproce ale
celorlalti proprietari
- folosinta trebuie sa se infaptuiasca numai in interesul utilizarii fondului caruia I-
a fost afectat bunul comun accesoriu.
Coproprietarul nu poate sa dispune decat de cota sa si nu are dreptul sa

efectueze acte de administrare decat cu acordul tuturor coproprietarilor.
Coproprietarii nu pot face acte de dispozitie asupra bunului comun. In schimb
pot instraina cota proprietatii exclusive.
Cazurile de coproprietate fortata
Exista mai multe cazuri de coproprietate fortata dintre care enumeram :
- asupra unor bunuri considerate ca bunuri de familie (tablouri de familie, hartii
de familie)
- asupra partilor comune din cladirile cu mai multe etaje
- asupra bunurilor comune necesare pentru folosinta a doua imobile vecine
- asupra despartiturilor comune (ziduri, santuri, garduri)
d) Coproprietatea fortata asupra partilor comune din cladirile cu mai

multe etaje sau apartamente
Coproprietatea exista daca fiecare etaj sau apartament apartine in
exclusivitate altui proprietar. Daca toata cladirea are un singur proprietar, nu se
poate vorbi de coproprietate asupra partilor comune. Partile comune ce fac
obiectul coproprietatii sunt :curtea, acoperisul, scarile, instalatiile comune,
intrarile. In prezent, se aplica legea 50/1991 si legea locuintei nr.144/1996 care
a abrogat legea 5/1973 privind reglementarea fondului locativ si araporturilor
dintre proprietari si chiriasi. S-a decis ca in anumite conditii curtea ori gradina
pot fi impartite.
e) Coproprietatea asupra despartiturilor comune
Sediul materiei il constituie art. 590 – 609 Codul civil. Despartiturile

comune sunt : zidul, santul, gardul care separa doua proprietati vecine.
Dovada coproprietatii fortate asupra despartiturii comune se face :
- prin inscris (titlu)
- prin dovedirea dobandirii coproprietatii pe cale de uzucapiune
- in lipsa de titlu si uzucapiune se folosesc unele prezumtii legale.
Proprietatea comuna in devalmasie

Notiunea
In cazul proprietatii comune in devalmasie,partea ficarui proprietar
comun nu este determinata,cunoscuta,bunul apartinand proprietarilor
comuni,fara cote-parti.De asemenea nu se pune problema fractionarii bunului
in materialitatea lui. Nici dreptul de proprietate, nici bunul asupra caruia poarta
nu sunt divizate, determinate, cunoscute.
Cazuri
a) Proprietatea comuna a sotilor asupra bunurilor lor comune. Concubinii nu pot
beneficia de comunitatea de bunuri prevazuta de art.30 din Codul familiei
aplicabila numai sotilor.
b) Pana la Constitutia din 1965, exista proprietatea in devalmasie apartinand
familiei de tarani cooperatori asupra unor bunuri gospodaresti :casa de
locuit, anexele gospodaresti, animalele de productie.
In decretul – lege nr.42/30 ianuarie 1990 privind stimularea taranimii se

prevede ca terenul aferent casei, curtea animalele gospodaresti constituie
proprietate particulara.
Incetarea devalmasiei
Intervine la incetarea imprejurarilor ce au inpus-o. Bunurile comune ale
sotilor se pot imparti in timpul casatoriei si la desfacerea casatoriei. Prin
impartire inceteaza devalmasia asupra bunurilor supuse impartirii.
OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
I.1 Definiţia obiectului raportului juridic civil
Definiţii formulate în doctrină
În literatura juridică de specialitate s-a pus problema dacă obiectul este sau
nu un element necesar al raportului juridic civil.
"Obiectul raportului juridic civil nu poate constata decât în acţiunea sau
abţinerea pe care subiectul aciv (titularul dreptului) o poate pretinde subiectului
pasiv (celui ţinut la obligaţie), iar acesta fără a deosebi după cum în conţinutul
raportului juridic civil intră un drept real sau un drept de creanţă"1.
"Prin obiect al raportului juridic civil se înţelege acţiunea sau obstenţiunea
la care este îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv, în alţi
termeni conduita subiectelor acestui raport"2.
"…este acţiunea sau inacţiunea (conduita) la care este îndrituit subiectul
activ şi de care este ţinut subiectul pasiv"3.
"…Acţiunea la care este îndrituit subiectul activ şi cea de care este ţinut
subiectul pasiv. Deci, întotdeauna, obiectul raportului juridic civil este format din
conduita părţilor"4.
Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem acţiunea la care este îndrituit
subiectul-activ şi cea de care este ţinut subiectul pasiv. Deci, întotdeauna,
obiectul raportului juridic civil este format din conduita părţilor.
I.2 Corelaţii
a. Corelaţia dintre obiectul şi conţinutul raportului juridic civil
Deşi în strânsă legătură, obiectul şi conţinutul raportului juridic civil nu se
confundă. Suntem în prezenţa a două elemente ale raportului juridic civil.
Interdependenţa dintre aceste două elemente poate fi evidenţiată astfel:
când conţinutul unui raport juridic civil este complex (adică format dintr-o
pluralitate de drepturi subiective şi obligaţii ale părţilor), tot complex va fi şi
obiectul său (fiind format din mai multe acţiuni ori abstenţiuni la care părţile sunt
îndrituite ori de care sunt ţinute).
b. Corelaţia dintre obiectul raportului juridic civil şi noţiunea de "bunuri"
În raporturile patrimoniale, conduita părţilor se referă, adesea, la lucrurile
din lumea exterioară, numite şi bunuri. Acestea nu pot fi incluse în structura
raportului juridic civil dată fiind natura socială a acestui raport. Totuşi, pentru
uşurinţa exprimării - adică brevitatis cauza - se foloseşte şi exprimarea că
"obiectul raportului juridic civil îl formează un bun ori nişte bunuri". "Bunul", deci,
este luat în considerare ca obiect derivat al raportului juridic civil.
1 Aurelian Ionaşcu, în Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei,
1967, p. 208
2 Teofil Pop, p. 77, Tratat de drept civil, vol. I
3 Aurel Pop şi Gh. Beleiu, p. 142, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil
4 Gh. Beleiu, p. 86, Drept civil român
BUNURILE
II.1 Definiţia bunului
a. Prin bun în sens economic se înţelege orice lucru util omului. Rezultă că
din punct de vedere economic, definirea bunului pretinde o singură cerinţă
(condiţie): cea de utilitate. Aşa se explică faptul că din punct de vedere economic,
lumina soarelui ca şi căldura lui sunt considerate bunuri, chiar în starea lor
naturală, nesupuse proceselor industriale.
b. Prin bun în sens juridic se înţelege orice lucru util omului şi susceptibil de
apropiere juridică sub forma unor drepturi reale.
Din definiţia juridică a bunului, rezultă că un lucru pentru a putea fi
considerat bun trebuie să îndeplinească următoarele două condiţii:
1) să fie vorba de un lucru util omului, şi
2) să fie susceptibil de apropiere juridică sub forma unor drepturi reale.
c. În literatura de specialitate prin bun se înţelege "…o valoare economică
ce este utilă pentru satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului şi este
susceptibil de apropiere sub forma dreptului patrimonial"5.
II.2 Terminologie
În practică, doctrină şi legislaţie, termenul "bunuri" este folosit în două
accepţiuni (sensuri):
a) bunul în sens restrâns ("stricto sensu") care poate fi definit ca lucru cu
valoare economică, prezentând utilitate - adică putând satisface trebuinţe
materiale ori spirituale ale omului şi susceptibil de a fi însuşit sub forma unor
drepturi patrimoniale.
b) bunul în sens larg ("lato sensu"), bunul priveşte nu numai lucrurile ci şi
drepturile patrimonial care au ca obiect acele lucruri.
II.3 Corelaţia dintre noţiunile "bunuri" şi "patrimoniu"
Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei persoane
fizice sau juridice formează patrimoniul acesteia.
Drepturile patrimoniale ale unei persoane, ca şi obligaţiile patrimoniale ale
acesteia, au acest caracter pentru că sunt considerate a avea valoare
economică, tocmai datorită faptului că ele privesc bunurile ce formează
patrimoniul.
Un bun poate fi considerat (privit) ut singuli, dar şi ca un element activ al
patrimoniului unei persoane fizice sau juridice. Rezultă că între patrimoniu şi bun
există corelaţia: parte - întreg.
Pentru viitorul specialist din domeniul dreptului este important să reţină că
celor două noţiuni - bun şi patrimoniu - în drept li se atribuie un alt interes decât
cel din limbajul uzual şi anume, un sens tehnic-juridic, specific.
II.4 Clasificarea bunurilor. Criterii de clasificare
Bunurile pot fi clasificate potrivit mai multor criterii. Astfel, avem:
1. Bunuri MOBILE (mişcătoare) şi bunuri IMOBILE (nemişcătoare) potrivit
naturii lor şi calificării date de lege;
5 Gh. Beleiu, op. cit., 1992, p. 87
2. Bunuri în CIRCUITUL CIVIL sau SCOASE DIN CIRCUITUL CIVIL ţinând
seama de regimul circulaţiei lor judiciare;
3. Bunuri CERTE şi bunuri determinate GENERIC după modul în care sunt
determinate;
4. Bunuri CONSUMPTIBILE şi bunuri NECONSUMPTIBILE după cum
întrebuinţarea lor implică ori nu consumarea sau înstrăinarea lor;
5. Bunuri FUNGIBILE şi bunuri NEFUNGIBILE după cum pot fi sau nu pot fi
înlocuite unele cu altele;
6. Bunuri DIVIZIBILE dacă sunt susceptibile de a fi împărţite fără ca în acest
fel să li se schimbe destinaţia, şi bunuri INDIVIZIBILE, dacă nu sunt susceptibile de
a fi împărţite;
7. Bunuri PRINCIPALE şi bunuri ACCESORII după cum au o întrebuinţare
independentă sau sunt utile numai prin intermediul altor bunuri de care sunt
strâns legate;
8. Bunuri FRUGIFERE şi bunuri NEFRUGIFERE după cum sunt ori nu
producătoare de fructe;
9. Bunuri CORPORALE şi bunuri INCORPORALE după modul cum sunt
percepute;
10. Bunuri SESIZABILE şi bunuri INSESIZABILE după cum pot fi sau nu
supuse urmării şi executării silite.
1.a Sunt bunuri imobile:
a) bunurile imobile prin natura lor. Intră în această categorie:
- terenurile şi clădirile;
- morile de vânt sau apă, aşezate pe stâlpi;
- recoltele prinse de rădăcini şi fructele arborilor neculese încă.
b) bunurile mobile prin natura lor, dar considerate imobile prin
destinaţie:
- animalele afectate la cultură;
- instrumentele arzătoare;
- seminţele date arendaşilor sau colonilor parţiali (dijmaşii);
- porumbii din porumbărie;
- lapinii (iepurii de casă) ţinuţi pe lângă casă;
- stupii cu roi;
- peştele din iaz (heleştee);
- teascurile, clădirile, alambicurile, căzile şi vasele;
- instrumentele necesare pentru exploatarea fierăriilor, fabricilor de
hârtie şi altor uzine;
- paiele şi gunoaiele.
Mai sunt imobile prin destinaţie toate efectele mobiliare (lucrurile
mobile) ce proprietarul a aşezat către fond în perpetuu"6.
c) bunurile imobile prin obiectul la care se aplică7. Intră în această
categorie:
- uzufructul lucrurilor imobile;
- servituţile;
- acţiunile care tind la revendicarea unui imobil.
1.b Sunt bunuri mobile:
a) bunurile mobile prin natura lor, adică acele bunuri care se pot muta
dintr-un loc în altul, fie cu energia proprie (exemplu animalele), fie cu ajutorul
unei energii străine (exemplu, lucrurile neînsufleţite);
b) bunurile mobile prin determinarea legii. Intră în această categorie8:
- drepturile reale asupra mobilelor;
6 Art. 468. Alin. 2 şi 3 Cod civil
7 Vezi disp. art. 471 Cod civil
8 Vezi disp. art. 1909 Cod civil
- drepturile de creanţă;
- acţiunile în justiţie privitoare la mobile.
c) bunurile mobile prin anticipaţie (lucrurile care, prin natura lor, sunt
imobile, dar părţile, printr-un act juridic, le consideră, prin vrerea lor, imobile).
Intră în această categorie fructele şi recoltele neculese încă.
2.a Bunurile aflătoare în circuitul civil sunt bunurile care pot face obiectul
actelor juridice, adică bunurile care pot fi dobândite sau înstrăinate prin
asemenea acte9.
2.b Bunurile exceptate circuitului juridic civil sunt bunurile care nu pot
forma obiectul unor acte juridice civile, adică sunt inalienabile.
2.c Bunurile cu circuit civil condiţional sunt bunurile care pot fi deţinute,
dobândite şi respectiv înstrăinate prin acte juridice numai cu îndeplinirea
condiţiilor cerute expres de lege.
3.a Bunurile certe (res certa) sunt acele bunuri care, potrivit fie cu natura
lor, fie cu clauzele unui act juridic civil sunt determinate (precizate) adică
individualizate cu ajutorul însuşirilor specifice fiecăruia dintre ele.
3.b Bunurile generice (determinate generic - res genera) sunt bunurile ce
nu se determină prin însuşirile proprii, ci cu ajutorul însuşirilor categoriei din care
fac parte şi care pot fi individualizate, potrivit naturii lor, prin număr, greutate
sau măsură.
4.a Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care îşi distrug substanţa (de
pildă alimentele) sau şi-o înstrăinează (banii) într-un singur act de folosinţă.
4.b Bunurile neconsumptibile sunt bunurile care formează obiectul unor
acte multiple şi succesive de întrebuinţare (folosinţă) fără a li se distruge
substanţa sau a se pierde juridic (exemplu: o casă, un autoturism etc.).
5.a Bunurile fungibile sunt acele bunuri care, aflându-se într-un raport de
echivalenţă, se pot înlocui unele cu altele cu prilejul executării unei obligaţii.
5.b Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care, neaflându-se într-un raport
de echivalenţă unele cu altele, nu pot fi înlocuite cu prilejul executării unei
obligaţii civile.
6.a Bunurile divizibile sunt acele bunuri care, prin împărţire, nu-şi schimbă
destinaţia (exemplu: o cantitate de alimente).
6.b Bunurile indivizibile sunt acele bunuri care, dacă ar fi împărţite şi-ar
schimba destinaţia, afectaţiunea (exemplu: o masă).
7.a Bunurile principale sunt bunurile care pot fi folosite, potrivit destinaţiei
lor, în mod independent, adică fără a fi destinate să servească la folosirea altui
bun.
7.b Bunurile accesorii sunt bunurile care sunt afectate întrebuinţării altor
bunuri.
8.a Bunurile frugifere sunt bunurile producătoare de fructe, acele bunuri
care, periodic şi fără consumarea substanţei lor, dau naştere unor produse numite
"fructe".
8.b Bunurile nefrugifere sunt bunurile care nu produc fructe, adică bunuri
care nu au calitatea de a da naştere la produse în mod periodic şi fără
consumarea substanţei.
9 Vezi în acest sens disp. art. 963 Cod civil; "Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi
obiectul unui contract"
Cele trei categorii de fructe sunt precizate în dispoziţiile art. 482 Cod civil10,
dispoziţii referitoare la subiectul căruia i se cuvin11 şi titlul sub care i se cuvin12.
1. Fructele naturale sunt fructele care se produc fără intervenţia omului,
adică cele pe care pământul le produce de la sine13.
Intră în această categorie: fructele de pădure, stuful bălţilor, ierburile
necultivate etc.
Sunt asimilate acestora, potrivit disp. art. 522 Cod civil producţia şi prăsila
(sporul animalelor).
2. Fructele industriale sunt fructele care implică intervenţia omului14. Intră în
această categorie, de exemplu, diferitele recolte.
3. Fructele civile sunt echivalentul în bani (venituri în bani) sau alte bunuri
ca urmare a folosirii unui bun. Intră în această categorie chiriile, dobânzile
sumelor exigibile, venitul rentelor şi arendelor15.
9.a Bunurile corporale sunt bunurile care au o existenţă materială, fiind
perceptibile simţurilor omului ( o casă, o cantitate de alimente, un animal de
tracţiune, un autoturism etc.).
9.b Bunurile incorporale sunt bunurile a căror existenţă este abstractă, motiv
pentru care scapă percepţiei ca atare cu ajutorul simţurilor omului. Altfel spus,
"este incorporală valoarea economică ce are o existenţă ideală, abstractă, putând
fi percepută cu "ochii minţii". Intră în această categorie drepturile patrimoniale.
10.a Bunurile sesizabile sunt bunurile care pot face obiectul executării silite
pornite în contra debitorului16.
10.b Bunurile insesizabile sunt bunurile care nu pot fi urmărite silit pentru
plata unei datorii17.
10 "fructele naturale sau industriale ale pământului, fructele civile, sporul animalelor
(prăsila) se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune"
11 Se cuvin proprietarului
12 În puterea dreptului de accesiune
13 Vezi disp. art. 522 teza I Cod civil: "fructele naturale sunt acelea ce pământul
produce de la sine; producţia şi prăsila (sporul animalelor) sunt asemenea fructe naturale…"
14 "…Fructele industriale ale unui fond sunt acelea ce se dobândesc prin cultură", art.
522, teza a II-a Cod civil
15 Vezi disp. art. 523 Cod civil: "Fructele civile sunt chiriile caselor, dobânzile sumelor
exigibile, venitul rentelor, arendelor intră în clasa fructelor civile"
16 Vezi disp. art. 409 Cod procedură civilă
17 Vezi, de exemplu, disp. art. 21 din Decretul Lege nr. 66/1999, în legătură cu
mijloacele fixe ale unei Cooperative meşteşugăreşti.
IZVOARELE SI PROBA RAPORTURILOR
JURIDICE CIVILE CONCRETE
IZVOARELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL CONCRET
Noţiuni generale
Pentru existenta raportului juridic concret sunt necesare subiectele si

norma de drept civil, plus una: o imprejurare (act sau fapt juridic concret) de
care legea civilă se conditionează, să lege nasterea unui astfel de raport.
DEFINITIE:
Prin izvor al raportului juridic civil concret se intelege o imprejurare - act
sau fapt - de care legea leagă nasterea unui raport civil concret.
2. Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice concrete
2.1 Criterii de clasificare
După legătura lor cu vointa umană, izvoarele raporturilor juridice civile
concrete se impart in actiuni omenesti si fapte naturale (numite si evenimente);
primele depind de vointa omului, iar secundele sunt independente de vointa
umană.
După sfera lor, distingem intre fapt juridic lato sensu si fapt juridic stricto
sensu.
.(Acţiuni omeneşti şi fapte materiale)
Sunt actiuni umane faptele omului - comisive ori omosive

savarsite cu sau fără intentia de a produce efecte juridice,
prevăzute de legea civilă cu această semnificatie. Această primă
categorie de izvoare ale raporturilor juridice civile concrete
reuneste atat actiunile voluntare, cat si pe cele involuntare,
nedorite de om.
Actiunile omenesti pot fi clasificate, după anumite ciriterii. Astfel, după cum
legea civilă condititonează sau nu masterea raportului juridic civil de existenta
producerii acestui efect deosebim:
a - actiuni savarsite cu intentia de a produce efecte juridice - de a crea, modifica
ori stinge un raport juridic civil , care se numesc acte juridice civile;
b - actiuni savirsite fără intentia de a produce efecte juridice, care efecte se
produc in puterea legii; acestea nu sunt acte si fapte juridice.
După cum sunt sau nu sunt conforme cu legea, distingem intre:
- actiunile licite, adică săvarsite cu respectarea dispozitiilor legale
si
- actiuni ilicite, adică cele săvarsite cu incălcarea prevederilor legale.
Evenimentele sau faptele naturale sunt imprejurări care se produc
independent de vointa omului si de care legea civilă leagă nasterea de raporturi
juridice civile concrete. Sunt asemenea fapte: moartea, cutremurul, inundatia
etc. 1. 2.2
PROBA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL CONCRET
NOTIUNI GENERALE
Definiţie
Prin probă se intelege mijlocul juridic de stabilire a existentei unui act sau
fapt juridic si, prin aceasta, a dreptului subiectiv civil si a obligatiei civile.
Cuvantul probă are ca sinonim pe acela de dovadă.
Sub aspect terminologic, este de mentionat că termenul de probă este
folosit, in contexte diferite, in trei sensuri.
Un prim sens este cel folosit in definitia de mai sus, adică: probă =
mijloc juridic de stabilire a existentei drepturilor subiective si obligatiilor
civile.
Un al doilea sens este acela care desemneaza operatiunea de
prezentare in fata justitiei si a mijloacelor de probă: inscrisuri, mărturii,
mărturisiri, probe materiale, expertize, prin care se tinde la formarea
convingerii magistratului in ceea ce priveste existenta drepturilor si
obligatiilor civile: cu acest inteles se utilizeaza formula judiciară: ,,
reclamantul isi probează pretentiile sale cu probele ...,,.
In cel de al treilea sens, termenul de probă e folosit pentru a
desemna rezultatul obtinut prin folosirea diferitelor mijloace de dovadă; in
acest sens se afirma, bunăoară, că ,, relcalamtul a probat dreptul său
prin ...,, ori că paratul a probat netemeinicia pretentiilor reclamantului prin
...,, .
OBIECTUL PROBEI SI SARCINA PROBEI
a. Obiectul probei il constituie elementul de dovedit pentru a demonstra

existenta unui drept subiectiv civil si a obligatiei corelative.
Formează obiect al probei toate imprejurările - acte ori fapte juridice - care sunt
izvoare ale raporturilor juridice civile concrete. In alti termeni , constituie ,,
obiect al probei,, actul ori faptul juridic care a dat nastere la dreptul subiectiv
civil si obligatia corelativă.
b. Sarcina probei este reglementată in art. 1169 C.civ. astfel ,,Cel ce face
propunere inaintea judecatii trebuie să o dovedească,, . Cum primul care
se adresează justitiei este reclamantul, inseamnă că lui ii revine mai intai
sarcina de a dovedi cele pretinse.
La aceste două reguli privind sarcina probei se adaugă cea de a treia: judecătorul
trebuie sa aibă rol activ in stabilirea completă a adevărului, putand să ordone, din
oficiu, administrarea probelor necesare stabilirii situatiei de fapt dedusă
judecatii.
CONDITII DE ADMISIBLITATE A PROBEI
Pentru a fi incuviintată de instanta, proba trebuie sa indeplinească,

cumulativ, următaorele conditii:
- să nu fie oprită de lege;
- să fie verosimilă (să tinda la dovedirea unor fapte credibile);
- să fie utilă (proba e inutilă cand tinde la dovedirea unor fapte
incontestabile);
- să fie pertinentă, adică să aibă legatură cu pricina;
- să fie concludentă, adica de natură să conducă la rezolvarea cauzei;
1. 1.1 1.2 1.3
Intre pertinenta si concludenta exista urmatorul raport: dacă orice probă
concludentă este si pertinentă, nu orice probă pertinentă este si concludentă.
CONVENTIILE ASUPRA PROBELOR
Prin ,, conventii asupra probelor,, se inteteg acele acorduri de vointa prin care
părtile se abat, derogă de la normele legale ale probatiunii judiciare, fie anterior
unui proces, fie in cursul unui proces,, .
Conventiile asupra probelor pot avea ca obiect: sarcina probei, obiectul probei,
admisibilitatea probei, puterea doveditoare a probei, administrarea dovezii.
In lumina principiilor generale privind conventiile si procesul civil, in doctrină si
practica judiciara se admite, in general, că sunt admisibile, si deci valabile,
conventiile asupra probelor dacă nu se aduce atingere unor norme imperative.
MIJLOACE DE PROBA
INSCRISURILE
Definitie si clasificare
Codul civil nu contine o definitie generală a inscrisului ca mijloc de probă,

dar defineste speciile de inscrisuri: autentic, sub semnătură privată, inceputul de
probă scrisă.
Incercand o definitie generală, vom spune că prin inscris se intelege
consemnarea, de date despre acte si fapte juridice, cu un mijloc adecvat pe un
anumit suport material.
Sensul juridic al termenului ,,inscris,, nu coincide cu cel din vorbirea obisnuita
(cand se are in vedere consemnarea, pe hartie, a unor date). In sens juridic,
deci, prin inscris se desemnează consemnarile facute pe hartie, sticlă, carton,
scandura, peliculă ori bandă magnetică.
Inscrisurile cunosc mai multe clasificări, după diferite criterii:
Astfel, după scopul urmărit la intocmirea lor, inscrisurile se impart in:
- preconstituite, cele intocmite special pentru a servi la probe:
- nepreconstituite, sunt celelalte inscrisuri.
După efectul lor, inscrisurile se deosebesc in trei categorii:
- originare - sunt inscrisurile intocmite pentru a dovedi
incheierea, modificarea ori incetarea unui act juridic civil;
- recognitive - sunt inscrisurile intocmite pentru o
recunoastere a existentei inscrisurilor originare pierdute ori
distruse, pe care le inlocuiesc;
- confirmative - sunt inscrisurile prin care se inlatură
anulabilitatea unui act juridic civil (facandu-l valabil, daca
respectă cerintele impuse de art. 1190 Cod civil).
După raportul dintre ele, inscrisurile se impart in originale si copii.
După criteriul semnăturii, inscrisurile se deosebsc in semnate si
nesemnate.
Inscrisul autentic
Definitie. Potrivit art. 1171 Cod civil: ,,Actul autentic este acela
care s-a făcut cu solemnitatile cerute de lege, de un functionar public,
care are drept de a functiona in locul unde actul s-a facut,,.
Categorii. Principalele categorii de acte autentice sunt: 1.4 2. 2.1 a.
b.
- inscrisurile autentice notariale, adică cele intocmite de notarul de stat
(potrivit Decretului nr. 377/1960);
- hotărarile organelor jurisditionale (si in primul rand hotărarile
judecatoresti);
- acte de stare civila (a căror inregistrare se face potrivit Decretului nr.
27/1960);
Putere doveditoare. Stabilirea puterii doveditoare a inscrisului autentic implică
facerea următoarelor distinctii:
- mentiunile ce reprezintă constatări personale ale agentului instrumentator,
făcute cu propriile simturi, fac dovada deplină, ele neputand fi combatute decat
prin procedura inscrierii in fals;
- mentiunile ce privesc declaratiile partilor, făcute in fata agentului
instrumentator, dar a căror veracitate nu poate fi verificată de acesta fac dovadă
pana la proba contrarie.;
- mentiunile străine de obiectul inscrisului pot avea valoarea inceputului de
probă scrisă.
Inscrisul sub semnatura privată
Definitie. Se numeste ,,inscris sub semnătură privata,, acel inscris

care este semnat de cel ori de cei de la care provine.
Din definitie rezulta ca există o singură conditie - cu caracter general
pentru valabilitatea inscrisului sub semnatură privată: semnătura autorului
ori autorilor actului, inscrisului.
Semnatură, in sensul de aici, este numai cea executată de mana autorului
inscrisului. Prin urmare, nu indeplineste aceasta conditie ,,semnatura,,:
dactilografiată, litografiată, executată prin parafă ori prin punere de deget.
Conditiile speciale de valabilitate pentru anumite insrcrisuri sub semnatură
privată.
Conditia pluralitatii de exemplare (numită si cerinta multiplului exemplar)
Conditia scrierii in intregime ori punerii formei ,,bun si aprobat,, inainte de
semnare.
Conditia cerută testamentului olograf: să fie scris, semnat si datat de mana
testatorului
MARTURIA (PROBA CU MARTORI ORI TESTIMONIALA)
a. Definitie. Mărturia este relatarea, orală, făcută de o persoană, in fata instantei

de judecată, cu privire la acte sau fapte litigioase, săvarsite in trecut despre care
are cunostintă personal.
Reguli si exceptii privind administrarea probei cu martori.
Regula generală in materie este următoarea: fapte juridice, stricto sensu pot fi
dovedite, neingrădit, cu martori.
Reguli si exceptii de probare cu martori sunt continute in art. 1191 - 1198 din
Codul civil si privesc, indeosebi, actele juridice.
Art. 1191 Cod civil stabileste două reguli in primele sale alineate, astfel:
,,Dovada actelor juridice al caror obiect are o valoare ce depăseste suma de 250
lei , chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decat sau prin act autentic,
sau prin act sub semnatură privată.
Nu se va primi niciodata o dovadă prin martori in contra sau peste ceea ce
cuprinde actul , nici peste ceea ce pretinde că s-ar fi zis inaintea, la timpul sau in
urma confectionarii actului, chiar cu privire la o suma sau valoare ce nu
depăseste 250 lei,,.
In art. 1192 - 1196 Cod civil sunt stabilite anumite reguli de aplicare a
prevederilor alin. 1 - 2 ale art. 1191.
Exceptiile de la regulile de mai sus sunt prevăzute de art. 1197: ,,Regulile mai
sus precizate nu se aplică in cazul cand există un inceput de dovadă scrisă.
Se numeste inceput de dovadă scrisă orice scriptură a aceluia in contra căruia s-a
format petitia, sau a celui ce reprezintă si care scriptură face a fi crezut faptul
pretins,,. c. 1) 2) 3) 2.2 b.
Puterea doveditoare a mărturiei. Codul civil nu precizează forta probantă a
mărturiei, ceea ce inseamnă că ea este lăsată la libera apreciere a judecătorului,
bazată pe intima sa convingere.
MARTURISIREA (RECUNOASTEREA)
Definitie.
2.3 a. c. d.
Mărturia este recunoasterea de către o persoană a unui act sau fapt
pe care o altă persoană isi intemeiază o pretentie si care este de natură să
producă efecte contra autorului ei.
Mărturisirea este un act juridic, din punctul de vedere al dreptului civil, si un
mijloc de probă, din punctul de vedere al dreptului procesual civil.
b. Clasificare. Art. 1204 - 1206 Cod civil disting intre mărturisirea judiciară
si cea extrajudiciară.
Potrivit art. 1204: ,,Se poate opune unei părti mărturisirea ce a făcut
inaintea inceperii judecătii, sau in cursul judecătii,,, iar potrivit art.
1205: ,,Mărturisirea extrajudiciară verbală nu poate servi de dovadă cand
obiectul contestatiei nu poate fi dovedit prin martori,, .
După modul de exprimare, se distinge intre mărturisirea expresă si cea tacită.
In fine, după structură, in doctrină se disting trei feluri de marturisire:
- mărturisirea simplă (ori fără rezerve), este recunoasterea pretentiei
reclamantului, facută de către parat, asa cum a fost formulată pretentia
(spre exmplu: recunosc că am imprumutat de la reclamant suma de 5000
lei si nu i-am restituit);
- mărturisirea calificată; constă in recunoasterea de către parat a faptului
invocat de reclamant, dar si a altor imprejurări, strans legate de faptul
invocat, anterioare ori concomitente faptului pretins, care schimbă
semnificatia sa juridică;
- mărturisirea complexă; constă in recunoasterea de către parat a faptului
pretins de reclamant, dar si a altei imprejurări - ulterioare - care anihilează
pe primul.
Problema indivizibilitattii mărturisirii
Potrivit art. 1206 alin. 2 (prima parte) din Codul civil: ,, Ea (mărturisirea) nu
poate fi luată decat in intregime impotriva celui care a mărturisit ...,,
Dupa modificarea art. 1206 Cod civil, prin Decretul nr. 205/1950, in doctrină s-a
iscat o controversă cu privire la problema de a se sti dacă mărturisirea poate fi
ori nu scindata, adică divizată.
S-au formulat doua teorii in rezolvarea problemei.
Intr-o teorie, s-a sustinut că regula indivizibilatătii mărturisirii se aplică in
continuare, argumentandu-se că ,, legiuitorul a păstrat neatinse dispozitiile art.
1206 care prevăd indivizibilitatea mărturisirii,, .
In cealaltă teorie, dominantă, se consideră, dimpotrivă, că regula indivizibilitatii
mărturisirii, consacrată de art. 1206 Cod civil, trebuie subordonată celor două
principii ale procesului civil: principiul adevărului si principiul rolului activ al
judecătorului (prevăzut de art. 129-130 Cod procedură civilă). In consecintă,
regula indivizibilitătii mărturisirii nu trebuie luată ca fiind imperativă, ci ca simplă
recomandare făcută judecătorului.
Puterea doveditoare a mărturisirii.
In această privintă trebuie deosebite doua perioade:

- cea anterioara lui 1950 (cand, prin Decret nr. 205, s-a abrogat pct.
3, alin. 1200 C.civ., care prevedea prezumtia absoluta a ,,puterii
doveditoare ce legea da mărturisirii,,), cand mărturisirea era ,,regina
probelor,, adică o probă perfectă (probatio probatissima), avand o
deplina putere doveditoare, transand litigiul impotriva autorului ei:
confessus pro juridicata habeteur;
- cea posterioară lui 1950, in care mărturisirea a fost trecută in
randul celorlalte probe, adică lăsandu-se forta probantă la aprecierea
judecătorului.
Chiar dacă, in prezent, aceasta este solutia in drept, in fapt, insă,
mărturisirea are, in continuare, o incontestabilă putere doveditoare, ceea
ce se sprijină, de altfel, pe principiul disponibilitatii in procesul civil.
Interogatorul
Mijlocul procesual de administrare a probei mărturisirii se numeste

interogator si este reglementat in art. 218 - 225 Cod procedură civilă.
Mărturisirea poate fi spontană - fără interogator - ori provocată - adică cea
realizată pe calea interogatorului.
Prezumtiile
a. Defintie. Definitia legală a prezumtiei este continută in art. 1199

Cod civil: ,,Prezumtiile sunt consecintele ce legea sau magistratul le trage
dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut,,.
In doctrină, prezumtia este definită să fie ca fiind considerarea unui fapt ca
existent, dedus din existenta altui fapt, vecin si conex, fie ca inducerea
existentei unui fapt necunoscut din cunoasterea altui fapt, datorită legăturii ce
există intre cele două fapte.
In esenta, prezumtia este o presupunere făcuta de legiuitor sau judecător.
Clasificarea prezumtiilor
După autorul lor, prezumtiile se impart in doua categorii:

- prezumtii legale; sunt cele ce reprezinta opera legiuitorului; art. 1200 C.civ.
determină prezumtiile legale in termenii următori: ,, Sunt prezumtii legale acelea
care sunt determinate special prin lege,, precum:
actele ce legea le declară nule pentru că le priveste făcute in frauda
dispozitiilor sale;
in cazurile cand legea declară că dobandirea dreptului de proprietate sau
liberatiunea unui debitor rezultă din oarecare imprejurări determinate;
(abrogat);
puterea de lege acordă autoritatii lucrului judecat; cu privire la sarcina
probei, in caz de prezumtie legală, art. 1202 Cod civil prevede:
,,Prezumtia legală dispensă de orice dovadă pe acela in favoarea căruia
este făcută
Nici o dovadă nu este primită impotriva prezumtiei legale, cand legea, in puterea
unei asemnea prezumtii, anulează un act oarecare, sau nu dă drept de a se
reclama in judecată, afară numai de cazurile cand legea a permis dovada
contrarie si afară de aceea ce se va zice in privinta juramantului si a mărturisirii
ce ar face o parte in judecată,, .
- prezumtiile simple; sunt acelea stabilite de magistrat (judecător);
Dacă prezumtiile legale sunt limitate numeric, prezumtiile simple sunt nelimitate
sub aspectul numarului lor.
Dupa forta lor probantă, prezumtiile legale se impart, iarăsi in doua categorii:
- prezumtii absolute - juris et de jure - adică cece ce nu pot fi răsturnate
prin proba contrarie; se mai nunesc si irefragrabile; sunt asemenea
prezumtii: cea a puterii lucrului judecat; cea privind limita maxima, de 300
zile, si cea minica de 180 zile, dinaintea nasterii copilului care marchează
timpul legal al conceptiunii, potrivit art. 61 din Codul familiei; e. 2.4 b.
1. 2. 3. 4.
- prezumtiile relative - juris tantum - adică cele ce pot fi răsturnate prin proba
contrară, fie mai usor, fie mai greu (cum e cazul prezumtiei de paternitate,
prevăzuta de art. 53 din Codul familiei); majoritatea prezumtiilor legale e
formată din prezumtiile relative.
BUNURILE
CLASIFICAREA BUNURILOR
BUNURILE
1. Noţiunea de bun
2. Noţiunea de lucru
3. Clasificarea bunurilor
1. Noţiunea de bun
Prin bun se înţelege o valoare economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoii
materiale şi spirituale a omului şi este susceptibilă de apropiere sub forma
dreptului patrimonial. Pentru a fi în prezenţa unui bun în sensul dreptului civil
este necesar să fie întrunite cumulativ condiţiile:
- valoarea economică trebuie să fie aptă a satisface o trebuinţă de ordin
material ori spiritual al omului.
- Să fie susceptibilă de apropriaţiune sub forma drepturilor patrimoniale.
2. Noţiunea de lucru
Art.480 din codul civil dispune:

„Proprietatea este dreptul ce îl are cineva de a se bucura şi a dispune de un
lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege, iar art.936
prevede că: „Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract”
În general, doctrina defineşte în acelaşi mod bunuri ori lucruri.
Clasificarea lucrurilor
a) în funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile
se împart în:
- bunuri mobile (mişcătoare)

- bunuri imobile (nemişcătoare)
b) după regimul circulaţiei lor juridice distingem între:

- bunuri care se află în circuitul civil
- bunuri care sunt scoase din circuitul civil
c) după modul în care sunt determinate

- bunuri individual determinate
- bunuri generic determinate
d) după cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligaţii civile:

- bunuri fungibile
- bunuri nefungibile
e) după cum folosirea lor implică ori nu consumarea sau înstrăinarea lor:
- bunuri consumptibile
- bunuri necomsumptibile
f) după cum sunt sau nu producătoare de fructe

- bunuri frugifere
- bunuri nefrugifere
g) după cum pot fi sau nu împărţite fără să-şi schimbe înstrăinarea sunt:
- bunuri divizabile
- bunuri neduvuzabile
h) după corelaţia dintre ele, împărţim bunurile în:

- bunuri principale
- bunuri accesorii
i)-după modul lor de corupere

- bunuri corporale
- bunuri necorporale
j) după cum sunt ori nu supuse urmăririi şi executării silite pentru plata datoriilor,
deosebim:
- bunuri sesizabile
- bunuri nesesizabile
a )Bunuri mobile şi bunuri imobile

În dreptul civil există trei categorii atât de bunuri mobile cât şi de bunuri imobile.
I.-Categoriile de bunuri mobile sunt următoarele:
- mobile prin natura lor în definirea legală conţinute de art. 453, Codul
civil” sunt mobile prin natura lor corpurile care se pot transporta de
la un loc la altul.
- Mobile prin determinarea legii
- Acestea sunt precizate de art.474, Codul civil, astfel:„Sunt mobile
prin determinarea, obligaţiile şi acţiunile care au ca obiect sume
exigibile sau efecte mobiliare, acţiunile sau interesele în companii
de finanţe, de comerţ sau de industrie, chiar şi când capitalul acestor
companii există în imobile.
- Mobile prin anticipaţie; sunt acele bunuri care prin natura lor sunt
imobile, dar pe care părţile unui act juridic le consideră ca mobile în
considerarea a ceea ce vor deveni.
II. Categoriile de bunuri imobile sunt următoarele:

- imobile prin natura lor , Art.463 prevede că „Fondurile de pământ şi
clădirile sunt imobile prin natura lor, potrivit Art.464: „Morile de
vânt, sau de apă, aşezate pe stâlpi, sunt imobile prin natura lor”,
alin 1 al art. 465 prevede :”Recoltele care încă se ţin de rădăcini şi
fructele de pe arbori, neculese încă, sunt de asemenea imobile”.
- Imobilele prin obiectul de care se aplică; potrivit art.417 din Codul
civil: ”Sunt imobile prin obiectul la care se aplică: uzufructul
bunurilor imobile, servituţiile, acţiunile la care tind a revendica un
imobil”.
- Imobile prin destinaţie
Art.468: „Obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul şi

exploatarea acestui fond sunt imobile prin destinaţie”.
Astfel, sunt imobile prin destinaţie, când ele s-au pus de proprietarul pentru
exploatarea fondului:
- animalele afectate de cultură
- instrumentele arătoare
- porumbii din porumbărie
- stupii cu rai
- peştele din iaz
- lapinii ţinuţi pe lângă casă
- seminţele date arendaşilor coloşilor particulari
b) Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil.

- Sunt bunuri în circuitul civil acele bunuri care pot face obiectul actelor juridice,
în alţi termeni, bunurile care pot fi dobândite sau înstrăinate prin act juridic fac
parte din bunurile ce se află în circuitul civil.
- Din aceste categorii fac parte două subdiviziuni:
- bunuri care pot circula liber
- bunuri care pot fi dobândite, deţinute ori înstrăinate cum sunt: armele
de foc şi muniţiile, supuse Legii nr.17/ 1996, materialele explozive,
supuse Legii nr.73/ 1989, deşeurile toxice supuse Legii nr.137/ 1993
a protecţieie mediului.
Sunt scoase din circuitul civil bunuri care nu pot forma obiectul actului juridic
civil: se spune că asemenea bunuri sunt inalienabile.
Potrivit art.5, alin 2: „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt
inalienabile, insesizabile şi indescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil
decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public”. Importanţa
juridică a acestei clasificări se manifestă pe planul valabilităţii actelor juridice
civile sub aspectul obiectului lor.
c) Bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic.
- Sunt individual determinate acele bunuri care, potrivit naturii lor sau
voinţei exprimate în actul juridic se individualizează prin însuşiri
proprii, speciale.
- Sunt determinate generic acele bunuri care se individualizează prin
însuşirile speciei ori categoriei din care fac parte;
d) Bunuri funigibile şi bunuri nefunigibile

Este funigibil acel bun care, în executarea unei obligaţii, poate fi înlocuit cu altul,
fără să afecteze valabilitatea plăţii.
Este nefunugibil acel bun care nu poate fi înlocuit în executarea unei obligaţiuni,
astfel că , debitorul nu este liberat decât de predarea bunului datorat.
Caracterul funigibil ori nefunugibil al unui bun este dat atât de natura bunului,
cât şi de voinţa părţilor unui act juridic civil.
e) Bunuri consumptibile şi bunuri necomsumptibile
Este comsumptibil acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui întrebuinţare
să nu implice consumarea substanţei lui ori înstrăinarea lui.
Este neconsumptibil acel bun care poate fi folosit repetat, fără ca, prin aceasta să
fie necesară consumarea substanţei ori întrebuinţarea lui.
Ca bunuri consumptibile sunt de menţionat banii, alimentele, etc., iar ca bunuri
neconsumptibile: construcţiile, terenurile, etc.
f) Bunuri frugifere şi nefrugifere.
Este frugifer acel bun care poate produce periodic, fără consumarea substanţei
sale, alte bunuri ori produse, numite fructe.
Este nefrugifer bunul care nu are însuşirea de a da naştere, periodic, la produse
fără consumarea substanţei lui.
Fructele trebuie deosebite de produse.
- Distincţia între fructe, de o parte, şi produse de cealaltă parte, este
importantă în materie de uzufruct şi posesiei mobiliară.
- Uzufructul are dreptul doar la fructe, nu şi la producţie, care revin
modului proprietar.
- Posesia de bună credinţă conduce la dobândirea proprietăţii fructelor
nu şi producţiilor.
g) Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile

Este divizibil acel bun care poate fi împărţit fără să-şi schimbe, prin aceasta
destinaţia sa economică.
Este indivizibil acel bun care nu poate fi împărţit fără să-şi schimbe prin aceasta,
destinaţia sa economică.
h) Bunuri principale şi bunuri accesorii
Este principal acel bun care poate fi folosit independent fără a servi la
întrebuinţarea altui bun.
Este accesoriu bunul care este destinat să servească la întrebuinţarea altui bun.
Această clasificare este importantă juridic, în executarea obligaţiilor civile; când
se datorează un bun, deliberatorul trebuie să predea atât bunul principal cât şi pe
cel accesoriu.
i)-Bunuri corporale şi incorporale.
Este corporal acel bun care are o existenţă materială fiind uşor perceptibil
simţurilor noastre.
Este incorporabilă valoarea economică ce are o existenţă ideală, abstractă, putând
fi percepută cu ochii minţii.
Această clasificare a bunurilor este importantă juridic în ce priveşte:
- dobândirea proprietăţii mobiliare ca efect al posesiei de bună credinţă,
care operează doar pentru mobilele corporale potrivit art.1909
Codul civil.
- - dobândirea proprietăţii prin simplă tradiţie, care operează cu privire la
bunurile corporale, nu şi incorporale.
- Titlurile de valoare, care se transmit diferit, după cum sunt: la purtător
(prin tradiţiune), nominale (prin cesiune) ori la ordin (prin gir)
- Regimul de drept internaţional privat, după distincţiile cuprinse în
Legea nr. 105/1992 (art.52-63)
J) Bunuri sesizabile şi nesesizabile

Este sesizabil bunul ce poate forma obiectul executării silite a debitorului.
Este insesizabil bunul ce nu poate fi urmărit silit pentru plata unei datorii.
ACTUL JURIDIC CIVIL
1. Noţiunea de act juridic
2. Clasificarea actelor juridice
3. Caracterizarea categoriilor de acte juridice civile
4. Capacitatea, condiţie de valabilitate a actului juridic civil
Manifestarea persoanelor juridice se face prin acte juridice. Actele juridice
reprezintă în literatura de specialitate acele manifestări de voinţă făcute cu
intenţia de a produce efecte juridice adică de a naşte, modifica ori stinge un
raport juridic concret.
Actul juridic este altceva decât un fapt material. Faptele materiale sunt toate
faptele pe care le privim făcând complet abstracţie de influenţele pe care le pot
avea asupra relaţiilor agentului cu ceilalţi oameni. Dacă se face abstracţie de
relaţiile de la om la om şi se presupune existenţa unui om complet izolat, fără nici
o legătură cu ceilalţi oameni se poate vorbi despre o activitate pur materială.
Dar privind faptul material din punctul de vedere al relaţiei cu alte persoane, el
începe să intereseze dreptul.
Actele juridice sunt acele acte ale unei persoane în raport cu alta şi nu
întâmplările materiale. Actele juridice creează sau modifică, prin voinţă liberă,
drepturi şi obligaţii. Când cineva a contractat un împrumut, a contractat o
obligaţie, a făcut un act juridic cu voinţă. Când cineva a cumpărat ceva, a
contractat drepturi şi obligaţii, dreptul de a avea obiectul şi obligaţia de a plăti
preţul; s-au născut şi drepturi şi obligaţii prin voinţa lui.
În limbajul juridic curent este numit act juridic numai acela care e făcut cu voinţă
conştientă de a crea drepturi şi obligaţii, cum ar fi un contract , un testamnet, o
poliţă. Intervine voinţa de a se schimba o situaţie juridică preexistentă. Dar există
acte pe care omul le face fără o asemenea voinţă şi care de asemenea creează
drepturi şi obligaţii, cum ar fi de exemplu delictele ori actele comise din
neglijenţă. Şi unele şi celelalte sunt acte juridice fiindcă nu intenţia directă este
caracteristică actului juridic ci faptul că o voinţă liberă schimbă ordinea juridică.
Actul juridic este un act liber care schimbă situaţia juridică, respectivă a părţilor, el
nu se poate produce decât cel puţin între două persoane, nu se poate produce
între o singură persoană şi un lucru sau un fenomen natural; el presupune o
intenţie fie că este vădit şi uşor de găsit , fie că e mai greu de descoperit aşa cum
se întâmplă când intenţia este indirectă. Actul juridic, în felul acesta, naşte sau
atinge obligaţii şi drepturi, cu alte cuvinte modifică situaţii juridice preexistente.
În doctrină, practică şi chiar în legislaţie, expresiile de "act juridic civil", "act
juridic" sau pur şi simplu termenul de "act" se folosesc în două accepţiuni.
Astfel, într-un prim sens prin "act juridic" sau "act" se înţelege chiar
manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice. Cu acest
înţeles se foloseşte se foloseşte şi formula "negotium juris" sau cuvântul
"negotium" şi ambele au aceeaşi semnificaţie de operaţiune juridică.18
18Art. 1175, 1189, 1190, 1191 Cod Civil.
În al doilea sens prin act (fără calificativ) se desemnează înscrisul constatator
care, consemnează ori redă manifestarea de voinţă exprimată.19
Deşi, în general, de fiecare dată, din context, rezultă sensul avut în vedere atunci
când se foloseşte cuvântul "act" (nu şi sintagma de "act juridic" sau cea de "act
juridic civil" care trebuie recepţionate ca referindu-se la operaţiuni juridice) este
preferabilă întrebuinţarea acestuia numai în sensul de "negatium juris",
rezervând termenul de "înscris" sensul de "instrumentatum".20
Diviziunea actelor juridice
Actele juridice pot fi de mai multe feluri:
Unele reprezintă o manifestare de voinţă, avînd ca scop conştient crearea sau
stingerea unor drepturi şi obligaţii. În acest caz se poate vorbi de o voinţă
intenţionată, directă, a părţilor. Exemplele tipice de asemenea acte sunt
convenţiile. De obicei se rezervă numai acestora numele de acte juridice.
Altele din contră nu sunt o asemenea manifestare de voinţă. agentul nu a voit în
mod expres efectul juridic, dar dreptul presupune că el trebuia să-l voiască şi
astfel actul său îl produce în orice caz. Aici intră toate ipotezele unei voinţe
indirecte. Cazul tipic este culpa. Agentul devine responsabil de actul său, deşi nu
a voit în mod intenţionat crearea consecinţelor juridice normale pe care dreptul
le atribuie actului său. Uneori, în această ipoteză, actul însuşi este voit de
efectele sale materiale, deşi efectele sale juridice nu sunt voite: de exemplu
comiterea cu voinţă a unei infracţiuni penale. Alteori actul nu este voit nici chiar
în efectele sale materiale: de exemplu un act de neglijenţă care a adus o daună
altcuiva.
Există şi o a treia categorie de acte care fără a fi denumite acte juridice,
interesează îndeaproape dreptul şi produc efecte juridice similare. ele sunt aşa-
numitele acte materiale.
Se spune de obicei că asemenea acte materiale nu interesează dreptul, pentru că
deşi sunt voite, ele nu nasc drepturi şi obligaţii noi. Aceste acte sunt cele prin
care persoanele uzează de un drept care astfel dispare, fie uzând de un bun,
care nu e consumptibil prin uz. Ele constituie facultăţi ale noastre. Sunt actele
noastre materiale de toate zilele care intră toate în această categorie. În realitate
o analiză atentă arată că în aceste cazuri, se stinge un drept, prin întrebuinţare,
adică se modifică, prin desfiinţarea materială a obiectului dreptului şi deci a
dreptului însuşi, o situaţie juridică preexistentă.
În cazul când e vorba de un bun care se consumă, el dispare odată cu dreptul ce
avea persoana de a-l consuma. Dacă este vorba de bunurile neconsumabile se
observă că dreptul de folosinţă se descompune din punct de vedere al duratei
sale, în tot atâtea drepturi distincte câte momente are acea durată. Dacă la
momentul dat, titularul s-a folosit într-un fel activ sau pasiv de bun, atunci şi-a
consumat în realitate întreg dreptul ce-l avea în acel moment.
În realitate toate actele făcute în viaţa de toate zilele se încadrează în felul
acesta în normele juridice.
Actul juridic este o noţiune cu o sferă mult mai largă decât aceea care i se
atribuie de obicei. Numai faptele materiale, care nu au nici un fel de legătură cu
acţiunile oamenilor între ei, sunt în afară
19Art. 1171, 1172, 1173, 1174, 1176 şi următoarele, Cod Civil Civil referitoare la
înscrisurile autentice şi/sau sub semnătură privată.
20Prin "act" se face referire exclusiv la "actul juridic civil" ("negotium").
de sfera actelor juridice. Îndată însă ce un act material intră în legătură cu
activitatea conştientă a oamenilor între ei, el interesează imediat dreptul.
În orice împrejurare actul juridic modifică o situaţie preexistentă făcând să nască
una nouă, adică se petrece numai în lumea specifică a dreptului şi nu în lumea
materială.
Actul juridic, ca să existe, trebuie în orice caz să fie actul unei persoane capabile
să judece, adică a unei persoane libere. Actul juridic astfel înţeles nu trebuie
confundat cu dovada lui. În drept se face deosebire între "negotium juris" şi
"instrumentum probationis". Cînd cineva face un contract de vânzare, de obicei
se numeşte act de vânzare înscrisul. Înscrisul, este însă numai instrumentul care
se face pentru a se proba actul. Actul consistă în convergenţa ambelor părţi.
Îndată ce concursul de voinţe s-a întâmplat, actul există. Actul juridic nu
reprezintă documentul scris sau alt mijloc de probă esternă care formează numai
"instrumentum probationis", ci reprezintă activitatea persoanei raţionale, prin
care ea schimbă o situaţie juridică, ceea ce de obicei în drept o numeşte
"negotium juris".
În general actele juridice civile pot fi clasificate în funcţie de numeroase criterii.
Dintre acestea, reţinem următoarele criterii de clasificare şi categoriile de acte
juridice corespunzătoare:
1. După numărul părţilor, se disting acte juridice unilaterale, bilaterale,
multilaterale.
Actele unilaterale ar fi acelea care nu sunt decât emanaţia unei singure voinţe
aşa cum se întâmplă în cazul testamentulului, acceptării succesiunii, renunţării la
moştenire. actele juridice unilaterale se clasifică în cate supuse comunicării -
cazul ofertei - şi acte nesupuse comunicării - cazul testamentului.
Actele bilaterale sunt acelea în care concură două voinţe cum se întâmplă la
adopţie sau la încheierea unui contract.
Actele multilaterale sunt rezultatul de voinţă a trei sau mai multe persoane. Un
exemplu poate fi contractul de societate.
Această clasificare prezintă importanţă pe mai multe planuri. Pe de-o parte pe
planul aprecierii valabilităţii actului juridic, pentru că fiecare dintre părţi îşi verifică
şi apreciază numărul corespunzător de voinţă, iar pe cealaltă parte pe planul
regimului politic diferit pe care îl au viciile de consimţământ.
2. În funcţie de scopul urmărit se disting: acte cu titlu oneros şi acte cu titlu
gratuit.
Actul cu titlu oneros e actul prin care în schimbul unui folos patrimonial procurat
se urmăreşte obţinerea unui alt folos patrimonial. Conform art. 945 Cod Civil
"contractul oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un
avantaj." Contractele de locaţiune, de rentă viageră, de vânzare-cumpărare sau
împrumutul de dobândă reprezintă acte cu titlu oneros.
Actul cu titlu gratuit e actul prin care se procură un folos patrimonial fără a se
urmări obţinerea unui folos patrimonial în schimb. Conform art. 946 Cod Civil
"contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din părţi voieşte a
procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte părţi, cum sunt mandatul gratuit,
donaţia, împrumutul fără dobândă.
Subclasificarea actelor juridice cu titlu oneros:
- comutative, la a căror încheiere părţile stabilesc şi cunosc exact întinderea
drepturilor şi obligaţiilor ce le enumeră (contractul de vânzare-cumpărare sau
schimb);
- aleatorii, la a căror încheiere părţile nu cunosc întinderea exactă a obligaţiilor.
ele consimt asupra existenţei şanselor de pierdere sau câştig, ce ţin de un
eveniment voit (contractul de rentă viageră, de vînzare cu clauza întreţinerii).
Subclasificarea actelor juridice cu titlu gratuit:
- liberalităţi, prin care cel ce execută prestaţia la care s-a obligat, îşi diminuează
patrimoniul (sponsorizarea, donaţia).
- acte juridice dezinteresate, cele care nu implică diminuarea patrimoniului celui
ce se obligă prin executarea prestaţiei (mandatul gratuit, depozitul nerenunerat).
3. După efectele produse: acte juridice constitutive, translative, declarative.
Cele constitutive sunt actele prin care conţinutul lor creează raporturi juridice noi
cu drepturi şi obligaţii noi inexistente anterior ca atare.
Cele tranzlative sunt actele prin care se strămută un drept dintr-un patrimoniu în
altul (vânzare-cumpărare, cesiune de creanţă).
Actul e declarativ când se constată drepturi preexistente (tranzacţia).
4. După importanţa ori gravitatea lor se disting acte de conservare, de
administrare, de dispoziţie.
Actul de conservare este acel act care are ca efect preântâmpinarea pierderii
unui drept subiectiv civil.
Actul de administrare este acela prin care se pune în valoare un bun sau
patrimoniu.
Prin actul de dispoziţie se înfăptuieşte scoaterea din patrimoniu a unui bun sau
drept.
5. După conţinut sunt acte patrimoniale şi nepatrimoniale:
Este patrimonial actul juridic al cărui conţinut e evaluabil în bani.
Este nepatrimonial actul juridic al cărui conţinut nu e susceptibil de a fi evaluat
pecuniar.
6. După modul de încheiere valabilă actele sunt consesuale, solemne, reale. Actul
solemn este cel pentru care se cere, pe lângă manifestarea de voinţă, şi
respectarea unor voinţe de formă ce sunt anume prescrise de lege. Forma e
cosiderată o condiţie de valabilitate. Ex: donaţia imobiliară. Ca formă actul juridic
trebie să fie autentic.
Este real actul pentru a cărui încheiere în mod valabil se cere şi predarea sau
emiterea bunului. Ex: împrumutul, gajul, contractul de depozit.
7. După modul în care îşi produc efectele juridice sunt: acte juridice încheiate
între vii, fiind acele acte ale căror efecte se produc fără a fi condiţionate de
moartea autorilor lui şi acte juridice mortis causa, acestea producându-şi
efectele numai după moartea autoului sau autorilor lui.
8. După rolul voinţei părţilor în stabilirea conştientului actelor juridice civile sun
acte juridice subiectiv civile şi acte de condiţie. Actul juridic subiectiv civil e
acela care voinţa părţilor are un rol determinant în sensul că părţile prin voinţa lor,
îşi stabilesc conţinutul în limitele dreptului obiectiv.
Actul de condiţie e actul în care părţile îşi manifestă voinţa ca regulile, ce dau
regimul juridic unei instituţii juridice, să devină aplicabile, în care voinţa părţilor
are doar rolul de a accepta regulile respective nu şi de a se abate de la ele
datorită caracterului lor imperativ. De exemplu căsătoria, recunoaşterea unui
copil.
9. După criteriul legăturilor în care actele juridice se află cu modalităţile sunt acte
pure şi simple şi acte afectate de modalităţi. E pur şi simplu actul care nu poate fi
afectat de modalităţi (ex. căsătoria, înfierea). Actul afectat de modalităţi e cel
afectat de termen, sarcină, condiţie.
10. În funcţie de raporturile ce se stabilesc între ele sunt acte principale şi acte
accesorii. E principal actul ce are o existenţă de sine stătătoare şi nu depinde de
un alt act. Este accesoriu cel care nu are o existenţă de sine stătătoare şi depinde
de un alt act juridic civil.
11. În funcţie de posibilitatea sau imposibilitatea încheierii lor prin reprezentare
sunt acte strict personale care nu se pot încheia prin reprezentare şi acte ce se
pot încheia prin reprezentarea autorului de către un mandatar.
12. În funcţie de legătura actelor juridice civile cu cauza se clasifică în acte
juridice civile cauzale şi abstracte.
13. După modul de executare se disting acte cu executare imediată şi acte cu
executare succesivă. Cele cu executare imediate se numesc acte unoictum şi
implică o singură prestaţie săvârşită de debitor. Cele succesive se execută din mai
multe prestaţii succesive ce sunt executate în timp.
14. În raport de faptul dacă legea le reglementează şi le acordă o denumire sun
acte numite (tipice) şi acte nenumite (atipice) acelea cărora legea nu le acordă
reglementare şi o denumire juridică proprie. De exemplu contractul de prestări
servicii sau de vânzare cu clauza întreţinerii. Actele tipice constituie regula iar
cele atipice constituie excepţia.
Condiţiile de valabilitate ale actului juridic civil
În genere, prin condiţiile actului juridic civil se înţeleg elementele din care acesta
este alcătuit. Sediul general al acestei materii se află în art.948 Cod Civil
"Condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unei convenţii sunt: capacitatea de a
contracta, consimţământul valabil al unei părţi ce se obligă, un obiect determinat,
o cauză licită.
În doctrină s-au propus mai multe criterii de clasificare a codiţiilor actului juridic,
dintre care:
1. În funcţie de aspectul la care se referă, se disting condiţii de fond (intrisece) şi
condiţii de formă (extrisece); primele privesc conţinutul actului, iar secundele se
referă la modul de exteriorizare, adică la forma care îmbracă acest conţinut.
2. În funcţie de obligativitatea lor sunt condiţii esenţiale (necesare pentru
valabilitatea contractului) şi condiţii neesenţiale (întâmplătoare).
3. În funcţie de sancţiunea nerespectării lor sunt condiţii de valabilitate şi condiţii
de eficacitate.
4. În funcţie de generalitate se disting condiţii generale (cerute pentru orice act
juridic) şi speciale (cerute şi impuse doar pentru anumite categorii de acte
juridice civile).
Capacitatea de a încheia actul juridic civil
Prin "capacitatea de a încheia actul juridic civil" se înţelege acea condiţie de fond
şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular
de drepturi şi obligaţii civile prin încheiarea de acte de drept civil.
Principalele elemnte caracteristice ale capacităţii sunt: În primul rând
capacitatea reprezintă o condiţie de fond, esenţială şi de validitate impusă cu
caracter general pentru orice act.
În al doilea rând "capacitatea de încheia acte civile" constă în aptitudinea
generală şi abstractă recunoscută de legea civilă oricărui subiect de drept civil,
dreptul de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea de acte
civile. Prin urmare această capacitate de a încheia acte juridice civile este numai
o parte a capacităţii civile, reunind, în structura sa, o parte din capacitatea de
folosinţă a persoanei, plus capacitatea de exerciţiu a acesteia.
Reglementarea capacităţii de încheia actul juridic civil nu este unitară, ci
disparată, răspândită în mai multe dispoziţii legale cuprinse în acte normative
diferite. Principalele reglementări se găsesc în Codul Civil.
În afară de art.948 pct.1 ("capacitatea de a contracta" cerută pentru valabilitatea
oricărei convenţii) există şi alte dispoziţii precum:
- Art 806 - "Minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune în nici un fel..." prin
donaţiune între vii sau prin testament.
- Art 858 - "Orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este oprită
de lege".
- Art 950 - "Necapabili de a contracta sunt: 1 minorii, 2 interzişii, 3 (abrogat prin
decretul 1412/1932) de ridicare a incapacităţii civile a femeii măritate 4 în
genere toţi aceia cărora le-a prohibit oarecare contracte".
- Art 1706 alin. 1 - "Tranzacţie pot face numai acei ce pot dispune de obiectul
cuprins în ea".
- Art 1769 - "Cine are capacitatea de a înstrăina un imobil, poate a-l şi ipoteca.
Dispziţii privind capacitatea de a încheia acte juridice se mai găsesc în Codul
Familiei, Decretul 31/54 şi în alte izvoare de drept civil.
Dintre prevederile legale cuprinse în codul familiei:
- Art 105 alin.1 - "Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile
copilului lor minor şi de a-l reprezenta în actele civile până la data când el
împlineşte vârsta de paisprezece ani".
- Art 129 alin.1 - "Tutorele nu poate, în numele minorului să facă donaţii şi nici să
garanteze obligaţia aluia".
Dispoziţii legale cuprinse în Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice şi
juridice:
- Art 6 alin 1 - "Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit,
în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazul şi în condiţiile
stabilite de lege".
- Art 9 alin 2 - "Actele juridice ale minorului au capacitate restrânsă, se încheie
de către acesta cu încuvinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui.
- Art 34 alin 1 - "Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care
corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut".
- Art 35 alin 1 - "Persoana juridică îşi exercită dreptul şi îşi îndeplineşte obligaţiile
prin organele sale.
Principiul capacităţii şi excepţia de la acest principiu
Capacitatea de a încheia actul juridic civil este reglementată de principiul sau
regula capacităţii, unicapacitatea constituind excepţia.
Acest principiu este consacrat, fragmentar, în art. 856, 949, 1306 Cod Civil şi au
caracter general şi în art. 6 alin. 1 din Decretul 31/54.
Acest principiu, recunoscut fără rezerve de doctrină, este aplicat în mod constant
şi în practica judiciară.
Pe marginea principiului capacităţii de a face acte juridice civile se expun
următoarele precizări: În privinţa persoanei juridice regula capacităţii de a face
acte juridice civile este subordonată principiului specialităţii capacităţii, consacrat
de art. 34 din Decretul 31-1954. Iar sub aspectul corelaţiei dintre capacitate şi
discernământ este de arătat că, în timp ce capacitatea este o stare de drept, - de
jure - ("aşa cum o vede legea"), discernământul este o stare de fapt - de facto.
Capacitatea este de natură juridică, izvorând numai din lege. Discernământul are
caracter natural ţinând seama de dezvoltarea psihomentală a fiecărui individ. El
poate exista izolat chiar la o persoană "incapabilă" aşa cum o persoană deplin
"capabilă" se poate găsi într-o situaţie în care să nu aibă discernământ.
Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile
După cum rezultă atât din art. 6 alin. 1 din Decretul 31/1954 şi din art. 950 Cod
Civil, excepţia incapacităţii de a încheia acte civile trebuie să fie expres prevăzută
de lege, întrucât capacitatea este doar de domeniul legii.
Îngrădirile capacităţii civile a persoanei fizice şi juridice sunt susceptibile de a fi
clasificate după mai multe criterii:
1. După natura lor, sunt incapacităţi de folosinţă şi incapacităţi de exerciţiu;
2. După gradul de generalitate se disting incapacităţi generate şi incapacităţi
speciale;
3. După modul în care operează se împart în capacităţi care acţionează de plin
drept (ope legis) şi incapacităţi care operează prin efectul unei hotărâri
judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile.
4. După sursa sau izvorul lor, incapacităţile de drept civil pot fi stabilite de legea
civilă şi stabilite de legea penală.
5. După gradul de opozabilitate incapacităţile se impart în: incapacităţi absolute
stabilite între incapabil, pe de o parte, şi anumite persoane pe de altă parte şi
incapacităţi relative stabilite între incapabil, pe de o parte şi anumite persoane
pe de altă parte.
Sancţiunea nerespectării incapacităţii de a încheia acte juridice
civile
Sancţiunea nerespectării incapacităţii nu poate fi decât nulitatea actului încheiat
cu neobservarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor.
Pentru persoenle fizice este de reţinut in ceea ce priveşte felul nulităţii care
intervine, că nulitatea absolută se aplică în caz de nerespectare a unei
incapacităţi speciale (de folosinţă) impuse pentru ocrotirea unui interes
obştesc21. Per a contrario în celelalte cazuri de incapacităţi de folosinţă22
21cazul dispoziţiilor art. 1309 Cod Civil şi art. 41 alin. 2 teza a II a a Constituţiei.
22art. 806, 807, 809, 810, 883, 1307 alin 1 şi 1308 Cod Civil, art. 128, 133 alin 3
Codul Familiei
precum şi în ipoteza nerepectării regulilor privind capacitatea de exerciţiu a
persoanei fizice se aplică nulitatea relativă.
Cât priveşte nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei
juridice, întrucât pe primul plan sunt impuse interesele acelei persoane,
sancţiunea aplicabilă nu poate fi decât aceea a nulităţii reletive.
CONSIMTAMANTUL
1.1.CORELATIE DINTRE CONSIMTAMANT SI VOINTA JURIDICA
Dupa cum se stie, actul juridic civil este manifestarea de vointa cu intentia de a
produce efecte juridice
Vointa este de natura psihologica.Ea formeaza obiectul special de preocupare
pentru psihologie, dar intereseaza si dreptul, in general, dreptul civil in special.
Doar unghiurile sub care se analizeaza difera.
Sub aspect psihologic, vointa este un fenomen complex.
Si sub aspect juridic, insa, vointa este complexa, in structura sa intrand doua
elemente: consimtamantul si cauza sau scopul.
De aica rezulta ca, intre consimtamant si vointa exista corelatia de tipul: parte-
intreg.
Aceasta corelatie, la randul ei, invedereaza necesitatea de a se releva procesul
de formare a vointei juridice, ca si principiile sale.O asemenea prezentare este
de natura de a contribui la mai buna intelegere a conceptului de
"consimtamant"- ca a doua conditie,de fond, esentiala si generala, a actului
juridic.
1.2.FORMAREA SI PRINCIPIILE VOINTEI JURIDICE
IN DREPTUL CIVIL
a)Formarea vointei juridice.
Formarea vointei, in general, deci si a celei juridice, reprezinta un proces
psihologic complex.
Punctul de pornire in acest proces il reprezinta nevoia simtita de om, pe care
acesta tinde, vrea sa o satisfaca. Aceasta nevoie este reflectata in mintea
omului.
Odata reflectata nevoia, se ajunge la reflectarea mijlocului de satisfacere a
acelei nevoi. Dobandeste contur, astfel, dorinta satisfacerii nevoii.
De cele mai multe ori, insa, o dorinta nu ramane singura; ea se intalneste cu
alte dorinte si tendinte ale omului; unele din acestea pot fi in acord cu nevoia,
iar altele pot fi potrivnice.
In acest context, incepe a doua faza a procesului psihologic, care este
deliberarea; aceasta reprezinta cantarirea avantajelor si dezavantajelor pe care
le prezinta dorintele si mijloacele de realizare a lor, aflate in concurs.
Ca urmare a aparitiei unui motiv determinat, de la deliberare se trece la luarea
hotararii incheierii actului juridic civil, act care apare ca mijloc de realizare a
scopului propus.
De retinut este ca aceste faze ale procesului psihologic de formare a vointei
juridice au caracter intern; pentru ca faptul psihologic sa devina fapt social este
necesar ca hotararea luata sa fie exteriorizata, putandu-se lua cunostinta de ea
de catre alte persoane.
Din procesul acesta complex, stufos al formarii vointei, dreptul civil retine doar
doua elemente:hotararea exteriorizata si motivul determinat. Primul element
este insusi consimtamantul, iar cel de-al doilea constituie cauza ori scopul
actului juridic civil. In doctrina, aceasta se numeste "constructia tehnica a
vointei".
b)Principiile vointei juridice in dreptul civil
Codul nostru civil consacra, chiar daca nu in "in terminis", dar neindoielnic, doua
principii care carmuiesc vointa juridica, si anume:
- principiul libertatii actelor juridice civile, numit si principiul autonomiei de
vointa;
- principiul vointei reale, numit si principiul vointei interne;
I.Principiul libertatii actelor juridice civile este consacrat, indirect, in cel putin
doua texte din Codul Civil, respectiv:
- art.969 alin.1 :"conventiile legal facute au putere de lege intre partile
contractate"
- art.5 :"Nu se poate deroga prin conventii sau dispozitii particulare de la legile
care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri".
Din interpretarea per a contrario a acestor dispozitii rezulta ca daca se respecta
legea si bunele moravuri, subiectele de drept civil sunt libere sa incheie
conventii ori sa faca acte unilaterale. Acesta este,sintetic, continutul principiului
libertatii actelor juridice.Analitic, acest continut poate fi exprimat astfel:
- subiectele de drept civil sunt libere sa incheie ori nu un act act juridic civil;
daca incheie, trebuie sa respecte legea si morala;
- partile sunt libere sa stabileasca, asa cum doresc, continutul(clauzele) actului
juridic civil;
- partile sunt libere ca, prin acordul lor, sa modifice ori sa puna capat actului
juridic civil pe care l-au incheiat.
Limitele principiului libertatii actelor juridice civile sunt:
1)ordinea publica, adica normele care reglementeaza ordinea economica,
sociala si politica din stat;
2)morala, adica bunurile moravuri;
3)normele imperative civile de la care, dupa cum se stie, nu se poate deroga;
II.Principiul vointei reale (interne). Vointa juridica cuprinde elementul intern
(psihologic) si cel extern (social).Cand intre aceste doua elemente exista
concordanta, identitate, nu se pune nici o problema, teoretica ori practica, de
determinare a principiului aplicabil, caci vointa este aceiasi.
Pot exista, insa, situatii in care, intre cele doua elemente - intern si extern - sa
nu existe concordanta. In asemenea situatii se pune problema
urmatoare:caruia, dintre dintre cele doua elemente, ii dam prioritate?
Solutionarea problemei depinde de conceptia cu privire la raportul dintre vointa
interna, reala si vointa declarata, exteriorizata.
In aceasta privinta, exista doua conceptii:
- conceptia subiectiva, care da prioritate vointei interne, reale
- conceptia obiectiva care, dimpotriva, prefera vointa declarata, exteriorizata.
Fiecare conceptie prezinta avantaje si dezavantaje.
Astfel, sistemul vointei reale - consacrat de Codul civil francez de la 1804 -
satisface securitatea statica a circuitului civil deoarece, in acest sistem, se poate
pune in discutie valabilitatea actului translativ de drepturi pe motiv de
neconcordanta intre vointa reala si cea exprimata, ceea ce este de natura sa nu
incurajezesubiectele de drept civil la incheierea actelor juridice.
In sistemul vointei declarate - consacrat de Codul civil german de la 1900 - este
satisfacuta securitatea dinamica a circuitului civilo, deoarece, odata
exteriorizata, vointa produce efecte care nu pot fi inlaturate pe motiv ca vointa
declarata nu coincide cu cea interna, ceea ce este de natura a indemna, a
incuraja sa se incheie acte juridice.
Codul civil roman a consacrat principiul vointei interne sau reale.
Intrucat aceasta consacrare nu este in terminis, existenta sa, neindoielnica, se
intemeiaza pe urmatoarele argumente, de text:
1) argumentul dedus din regula de interpretare a conventiilor, consacrata de
art.977 din Codul Civil:"Interpretarea contractelor se face dupa intentia comuna
a partilor contractate, iar nu dupa sensul literal al termenilor".
2) argumentul bazat pe art.1175 din Codul Civil:"Actul secret care modifica un
act public nu poate avea putere decat intre partile contractate si succesorii lor
universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect in contra altor
persoane". Acest text, care reglementeaza ceea ce doctrina numeste simulatie,
fixeaza, deci, regula potrivit careia intre parti produce efecte actul secret, care
este real, iar nu actul public(ostensibil), care este mincinos.
3) argumentul bazat pe art.953 din Codul Civil:"Consimtamantul nu este valabil,
cand este dat prin eroare, smuls prin violenta sau surprins prin dol". Acest text
contine ideea ca, este producatoare de efecte numai manifestarea de vointa,
constienta,reala, iar nu si cea alterata printr-un viciu de consimtamant.
De mentionat ca, oricare din sistemele aratate, consacrand un anumit principiu,
nu exclude existenta unor exceptii de la principiul preferat, tocmai pentru a
tempera neajunsurile care ar decurge din aplicarea drastica a acelui principiu.
In acest sens, Codul nostru civilconsacra, ca exceptii de la principiul vointei
reale, urmatoarele solutii:
1) in caz de simulatie, fata de terti produce efecte actului public, dar mincinos,
caci acesta poate fi cunoscut de catre alte persoane decat partile contractate.
2) in materie de probe, privind raportul dintre inscris si marturie, art.1191 alin.2
reamintim ca prevede:"Nu se va primi niciodata o dovada prin martori in contra
sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde ca s-ar fi zis
inaintea, la timpul sau in urma confectionarii actului, chiar cu privire la o suma
ce nu depaseste 250 lei"; ori se poate intampla ca inscrisul sa nu reprezinte
vointa reala, aceasta putand fi insa redata prin depozitia unui ori unor
martori.Se poate ajunge in temeiul textului, sa produca efecte vointa
consemnata in inscris, desi nu este in concordanta cu adevarata vointa a partii
ori partilor, si sa nu produca efecte vointa adevarata, reala, care n-ar putea fi
stabilita decat prin proba cu martori.
2.1.DEFINITIA CONSIMTAMANTULUI
Prin consimtamant se intelege acea conditie esentiala, de fond si generala a
actului juridic civil care consta in hotararea de a incheia un act juridic civil
manifestata in exterior.
Sub aspectul terminologic, este de aratat ca termenul "consimtamant" are fie
intelesul de vointa exteriorizata a uneia dintre partile actului bilateral ori a
autorului actului unilateral - cum este in art.953 din Codul Civil, mentionat mai
sus - ,fie sensul de acord de vointa - cum este in contextul art.969 alin.2 din
Codul Civil:"Ele se pot revoca prin consimtamantul mutual sau din cauze
autorizate de lege".
2.2.CONDITIILE DE VALABILITATE A CONSIMTAMANTULUI
Pentru a fi valabil, consimtamantul trebuie sa intruneasca conditiile urmatoare:
- sa provina de la o persoana cu discernamant;
- sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice;
- sa fie exteriorizat;
- sa nu fie alterat de vreun viciu de consimtamant;
1.Consimtamantul trebuie sa provina de la o persoana cu discernamant.
Conditia aceasta decurge din caracterul constient al actului juridic civil, iar
subiectul de drept civil trebuie sa aiba puterea de a aprecia, de a discerne
efectele juridice care se produc in baza manifestarii sale de vointa.
De retinut ca, daca capacitatea de a incheia actul juridic civil este, asa cum am
aratat, o stare de drept, prezenta ori lipsa discernamantului este, in primul rand,
o stare de fapt. De aici necesitatea de a nu confunda conditia capacitatii cu
aceasta prima cerinta de valabilitate a consimtamantului: sa provina de la o
persoana cu discernamant.
Persoana fizica cu deplina capacitate de exercitiu este prezumata ca are
discernamant juridic necesar pentru a incheia acte juridice civile.
Persoana lipsita de capacitatea de exercitiu, adica minorul sub 14 ani si cel pus
sub interdictie judecatoreasca, este prezumata a nu avea discernamant, fie
datorita varstei fragede, fie starii de sanatate mintala.
Minorul intre 14 si 18 ani are discernamantul juridic in curs de formare.
Pentru persoana juridica nu se pun probleme deoarece reprezentantul ei legal
este, intotdeauna, o persoana fizica cu deplina capacitate de exercitiu.
Asa cum invedereaza practica, in afara de incapacitatile legale, cazuri in care
legea prezuma persoana ca lipsita de discernamant, exista si cazuri de
incapacitati naturale in care se gasesc persoane capabile dupa lege. Deci, in
drept, persoana este capabila (are discernamant) dar, in fapt ea este lipsita
temporar de discernamant. In acest sens se citeaqza cazurile de betie, hipnoza,
somnambulism, manie puternica.
In sensul aratat este si practica noastra judiciara. Astfel, intr-o decizie din 1987
se precizeaza ca:".....pentru validitatea testamentului este necesar, intre altele,
ca dispunatorul sa aiba discernamant in momentul in care il intocmeste, in
sensul de a nu exista incapacitati legale si nici cele naturale, adica lipsa unei
vointe constiente" , indiferent daca aceasta se datoreaza unei cauze trecatoare
sau uneia permanente. De aceea, daca se dovedeste ca in momentul intocmirii
testamentului dispunatorul era lipsit de discernamant, instanta are indatorirea
sa anuleze actul. Pentru a se pronunta insa anularea unui testamant, este
necesar sa se dovedeasca in mod neechivoclipsa de discernamant a
dispunatorului, deoarece potrivit prevederilor art.856 din Codul Civil "orice
persoana este capabila sa dispuna prin testamant, daca nu este oprita prin lege,
capacitatea fiind regula in materie iar incapacitatea exceptia".
2.Consimtamantul trebuie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice.
Aceasta conditie decurge din esenta actului juridic civil, care este o manifestare
de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice, adica a crea, a
modifica ori a stinge un raport juridic civil concret.
Aceasta conditie de valabilitate a consimtamantului nu este indeplinita :
- cand manifestarea de vointa a fost facuta in gluma, din prietenie, curtoazie
sau pura complezenta;
- cand s-au facut sub conditie pur potestativa, "din partea celui care se obliga"
(art.1010 din Codul Civil) ,adica:"ma oblig daca vreau";
- cand manifestarea de vointa este prea vaga;
- cand manifestarea de vointa s-a facut cu o rezerva mintala cunoscuta de
contractant, asa cum se intampla in cazul actului fictiv, ca varietate de
simulatie.
3.Consimtamantul trebuie sa fie exteriorizat.
Aceasta conditie este impusa de chiar definitia consimtamantului: hotararea de
a incheia actul manifestata in exterior, adica exteriorizata.
Principiul aplicabil exteriorizarii consimtamantului este acela al
consensualismului, care inseamna ca partile sunt libere sa aleaga forma de
exteriorizare a vointei lor. In alti termeni, simpla manifestare de vointa este nu
numai necesara, ci si suficienta pentru ca actul civil sa se nasca valabil din
punctul de vedera al formei sale.
De la acest principiu exista si exceptii, cum este cazul actelor solemne, in cazul
carora manifestarea de vointa trebuie sa imbrace o forma speciala, de regula,
forma autentica.
Manifestarea de vointa poate fi exteriorizata intr-o forma expresa sau tacita.
Pentru anumite acte este necesara manifestarea expresa a vointei, asa cum
este cazul actelor solemne, pe cand alte acte pot fi facute printr-o manifestare
expresa ori tacita de vointa, asa cum este cazul acceptarii mostenirii, la care se
refera art.689 din Codul Civil.
Modalitati de exteriorizare a consimtamantului sunt: in scris, verbal si prin
gesturi ori fapte concludente, neechivoce.
O problema care s-a pus in doctrina este cea a valorii juridice a tacerii adica a
masurii in care in dreptul civil se aplica adagiul:"qui tacit consentire videtur"
(cine tace este de acord) sau:" qui tacit non negat" (cine tace nu tace).
In practica nu s-a admis ca tacerea ar valora consimtamantul.
Daca, de exemplu, o editura trimite unor persoane care nu si-au manifestat
dorinta de a primi, diferite ziare sau reviste cu precizarea ca nerestituirea lor ar
insemna acceptarea unui abonament, nu se poate admite ideea formarii unui
contract din simpla tacere a acelor persoane care, de altfel, nu-si asuma
obligatia restituirii ziarelor sau revistelor ce le-au fost trimise din propria
initiativa a editurii.
4.Consimtamantul trebuie sa nu fie alterat printr-un viciu de consimtamant.
Conditia aceasta este impusa de caracterul constient, liber al actului juridic civil.
Integritatea consimtamantului poate fi alterata prin eroare, dol, violenta si
leziune.
Intrucat viciile de consimtamant presupun analiza mai multor aspecte, este
necesara o prezentare distincta a lor.
In afara de textul care se refera, in general, la viciile de consimtamant si anume
art.953 din Codul Civil potrivit caruia:" Consimtamantului nu este valabil cand
este dat prin eroare, smuls prin violenta sau surprins prin dol" exista si
reglementari speciale pentru fiecare dintre viciile mentionate mai sus.
VICIILE DE CONSIMTAMANT
3.1. EROAREA
Eroarea este falsa reprezentare a realitatii la incheierea unui act civil.
In afara de art.953 din Codul Civil care, reamintim, prevede ca "Consimtamantul
nu este valabil cand este dat prin eroare ........", Codul Civil consacra art.954
reglementarii acestui viciu de consimtamant, dispunandu-se ca: "Eroarea nu
produce nulitatea decant cand cade asupra substantei obiectului conventiei.
Eroarea nu produce nulitate cand cade asupra persoanei cu care s-a contractat,
afara numai cand consideratia persoanei este cauza principala, pentru care s-a
facut conventia.
Dupa criteriul consecintelor care intervin, eroarea este de trei feluri:
- erorea-obstacol (numita si distructiva de vointa) este cea mai grava forma a
erorii, falsa prezentare cazand fie asupra naturii actului ce se incheie, fie asupra
indentitatii obiectului.
- eroarea-viciu de consimtamant este falsa reprezentare ce cade fie asupra
calitatilor substantiale ale obiectului actului fie asupra persoanei cocontractante.
- eroarea-indiferenta este falsa reprezentare a unor imprejurari mai putin
importante la incheierea actului juridic civil si care nu afecteaza insasi
valabilitatea actului.
In primul caz, sanctiuneaq care intervine este nulitatea absoluta a actului juridic,
deoarece nu s-a format acordul de vointa. Consideram, ca si in caz de eroare-
obstacol ar trebui sa intervina nulitatea relativa, cei in cauza putand sa ceara
anulabilitatea actului, dar putand s-o confirme, prin chiar executarea actului,
dupa cum le dicteaza interesele in fiecare caz in parte.
Viciul de consimtamant al erorii atrage sanctiunea nulitatii relative a actului.
Eroarea-indiferenta poate atrage o diminuare valorica a prestatiei, dar poate
ramane fara nici o consecinta juridica, tocmai pentru ca este vorba de o usoara
reprezentare falsa a realitatii. Aceasta solutie este impusa si de necesitatea
asgurarii certitudinii, stabilitatii in circuitul civil.
Dupa criteriul naturii fals reprezentate, se disting doua feluri de eroare:
- eroarea de fapt, care este falsa reprezentare a unei situatii faptice la
incheierea actului juridic si priveste obiectul actului, valoarea contractantul.
- eroare de drept, care este falsa reprezentare a existentei ori continutului unei
norme de drept civil.
Admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimtamant a format obiect
controversa in literatura de specialitate, formulandu-se atat teza neadmiterii,
cat si aceea a atmiterii erorii de drept ca viciu de consimtamant.
Teza inadmisibilitatii erorii de drept ca viciu de consimtamant - teza pe care nu
o impartasim - invoca in favoarea sa argumentul bazat pe obligatia cunoasterii
legii, pe prezumtia cunoasterii legii, astfel ca nu este ingaduita apararea bazata
pe invocarea necunoasterii legii civile.
Cunoasterea tuturor legilor civile, de catre toata lumea, este buna ca speranta,
ca deziderat, realitatea demostrand, adesea, contrariul, mai ales la persoanele
lipsite de pregatire juridica.
In alcatuirea erorii-viciu de consimtamant intra un singur element, de natura
psihologica - falsa reprezentare a realitatii - de unde rezulta si dificultatea
probarii, dovedirii sale.
Doua conditii, cumulative, se cer a fi intrunite pentru ca falsa reprezentare a
realitatii, la incheierea unui act juridic civil, sa aiba valoare de viciu de
consimtamant:
- elementul asupra caruia cade falsa reprezentare sa fi fost hotarator,
determinat pentru incheierea actului, in sensul ca, daca ar fi fost cunoscuta
realitatea, actul nu s-ar fi incheiat; aprecierea caracterului determinant al
elementului fals reprezentat se face dupa un criteriu subiectiv, adica de la caz la
caz; prin exceptie doar se poate apela la un criteriu obiectiv, abstract. De retinut
ca, atunci cand falsa reprezentare cade asupra valorii economice a
contraprestatiei, e vorba de o eroare lezionara, care este supusa regulilor de la
leziunea-viciu de consimtamant, iar nu celor de la eroarea-viciu de
consimtamant.
- in cazul actelor bilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca cocontractantul sa fi
stiut sau sa fi trebuit sa stie ca elementul asupra caruia cade falsa reprezentare
este determinat, hotarator pentru incheierea actului juridic civil. Aceasta cerinta
este impusa de nevoia asigurarii stabilitatii, certitudinii operatiunilor juridice
care intervin in circuitul civil.
In fine mai precizam ca, in actele bilaterale, nu este necesar ca fiecare parte sa
se gaseasca in eroare, pentru a fi in prezenta viciului de consimtamant, care sa
atraga anulabilitatea actului juridic civil. Daca, totusi, ambele parti au fost in
eroare, atunci fiecare poate cere anularea actului pentru eroarea careia ii este
victima.
3.2.DOLUL SAU VICLENIA
Dolul, numit si viclenie, este acel viciu de consimtamant care consta in
introducerea in eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive,
pentru a o determina sa incheie un act juridic. In esenta, deci, dolul este o
eroare provocata.
In afara de art.953 din Codul Civil care, reamintim, prevede ca:"
Consimtamantul nu este valabil cand este surprins prin dol......", Codul Civil
consacra dolului art.960, in care se prevede:" Dolul este o cauza de nulitate a
conventiei cand mijloacele viclene, intrebuintate de una dintre parti sunt astfel,
incat este evident ca, fara aceste masinatii, cealalta parte n-ar fi contractant.
Dolul nu se presupune".
Avand originea in dreptul privat roman, dupa consecintele pe care le are, ori ni,
asupra valabilitatii actului juridic, se distinge intre:
- dolul principal, care este dolul ce cade asupra unor elemente importante,
determinate la incheierea actului juridic si care atrage anularea actului.
- dolul incident, numit si incidental sau secundar, care este dolul ce cade asupra
unor imprejurari nedeterminate pentru incheierea actului juridic, neatragand
nevalabilitatea actului, dar se poate cere o reducere a prestatiei, daca este
cazul.
Dolul, ca viciu de consimtamant, este alcatuit din doua elemente:
- un element obiectiv, material, constand in utilizarea de mijloace viclene
(masinatiuni, siretenii, manopere dolosive) pentru a induce in eroare;
- un element subiectiv, intentional, constand in intentia de a induce in eroare o
persoana, pentru a o determina sa incheie un act juridic civil.
In legatura cu primul element - obiectiv - ,este de retinut ca el poate consta atat
intr-o actiune pozitiva, cat si in una negativa.
Cand elementul obiectiv al dolului consta intr-un fapt omisiv, se utilizeaza
expresia "dol prin reticenta" si se concretizeaza in ascunderea ori
necomunicarea celeilalte parti a unei imprejurari ce i-ar fi trebuit facuta
cunoscuta.
In legatura cu cel de-al doilea element al dolului - cel subiectiv- in practica
judiciara s-au facut unele precizari importante, interesante, precum:
1)lipsa discernamantului si dolul, sub forma captatiei, se exclud;
2)nu exista dol daca cocontractantul cunostea imprejurarea pretins ascunsa.
Pentru a fi viciu de consimtamant, dolul trebuie sa indeplineasca, cumulativ,
conditiile:
- sa fie determinat pentru incheierea actului juridic;
- sa provina de la cealalta parte.
Unele precizari sunt de facut in legatura cu aceste doua conditii ale dolului.
Prima conditie este expres prevazuta in art.960 din Codul Civil, in formula
"mijloacele viclene sunt astfel, incat este evident ca, fara aceste masinatii,
cealalta parte nu ar fi contractat". Caracterul determinant, hotarator al unui
element pentru incheierea actului civil se apreciaza, ca si eroarea, elementelor
determinante, la dol, este mai intinsa decat la eroare.
A doua conditie este continuta, la fel, in formula art.960. Textul lasa sa se
inteleaga ca dolul ar fi aplicabil doar actelor bilaterale, caci numai la acestea se
poate vorbi despre "cocontractant" ori de "cealalta parte". Ori dolul poate fi
intalnit si in cazul testamentului, spre exemplu care este act unilateral.
In doctrina se admite, intemeiat, ca a doua conditie este indeplinita, in actele
bilaterale, si in urmatoarele doua situatii:
1)dolul provine de la un tert, dar cocontractantul are cunostinta de aceasta
imprejurare, este un fel de complicitate la dol.
2)dolul provine de la reprezentantul (ex. mandatarul) cocontractantului.
In fine, o precizare necesara, ca si in cazul erorii, este urmatoarea: nu este
necesar ca dolul sa fie comun, adica sa existe pentru fiecare parte a actului
bilateral. Daca totusi ar exista reciprocitate de dol, fiecare parte este in drept sa
ceara anularea actului pentru dolul al carui victima este.
Alineatul 2 al art.960 prevede ca "Dolul nu se presupune", ceea ce inseamna ca
persoana care invoca existenta dolului, drept cauza de anulabilitate a actului
juridic civil,trebuie sa-l dovedeasca.
Fiind un fapt juridic, dolul poate fi probat prin orce mijloc de proba, inclusiv
martori sau prezumtii simple. Spre deosebire de proba erorii, dovada dolului
este mai usor de facut datoritaelementului sau material, obiectiv, exterior.
3.3.VIOLENTA
Violenta este acel viciu de consimtamant care consta in amenintarea unei
persoane cu un rau care ii produce o temere ce o determina sa incheie un act
juridic, pe care altfel nu l-ar fi incheiat.
In afara de art.953 din Codul Civil:" Consimtamantul nu este valabil cand
este ...... smuls prin violenta", Codul Civil consacra inca patru articole violentei:
- art.955:"Violenta in contra celui ce s-a obligat este cauza de nulitate, chiar
cand este exercitata de alta persoana decat aceea in folosul careia s-a facut
conventia".
- art.956:"Este violenta totdeauna cand, spre a face o persoana a contracta, i s-a
insuflat temerea, rationabila dupa dansa, ca va fi expusa persoana sau averea
sa unui rau considerabil si prezent. Se tine cont in aceasta materie de etate,
sex, si de conditia persoanelor";
- art.957:" Violenta este cauza de nulitate si cand s-a ezercitat asupra sotului
sau sotiei, asupra descendentilor si ascendentilor";
- art.958:" Simpla temere reverentiara, fara violenta, nu poate anula conventia".
Dupa natura raului cu care se ameninta, se distinge intre:
- violenta fizica - vis -existenta atunci cand amenintarea cu raul priveste
integritatea fizica ori bunurile persoanei;
- violenta morala - metus - existenta atunci cand amenintarea cu raul se refera
la onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei.
Dupa caracterul amenintarii, se deosebeste intre:
- amenintare legitima, justa, cu un rau, care nu este viciu de consimtamant.
Spre exemplu, creditorul il ameninta pe debitor cu darea sa in judecata in cazul
in care nu-si indeplineste indatorirea pe care o are.
- amenintare nelegitima, injusta, cu un rau. Numai aceasta are semnificatia
juridica a viciului de consimtamant, atragand anulabilitatea actului incheiat sub
imperiul unei temeri insuflata de o asemenea amenintare.
Ca si dolul, violenta este alcatuita din doua elemente:
- un element obiectiv, exterior, care consta in amenintarea cu un rau;
- un element subiectiv, constand in insuflarea unei temeri persoanei amenintate.
Ceea ce altereaza consimtamantul, in cazul violentei, este tocmai aceasta
temere insuflata victimei violentei.
Pentru a fi viciu de consimtamant, violenta trebuie sa intruneasca, cumulativ,
urmatoarele doua conditii:
- sa fie determinata pentru incheierea actului juridic civil;
- sa fie injusta (nelegitima, ilicita).
In aprecierea indeplinirii primei conditii trebuie tinut seama ca insusi art.956
precvede ca t4emerea insuflata trebuie sa fie "rationabila dupa dansa" (dupa
persoana amenintata), adica de natura de a determina la incheierea actului
juridic.
Totodata, in aprecierea caracterului determinat, trebuie sa se aiba in vedere
varsta, sexul, "conditia" persoanei amenintate, cu alte cuvinte, criteriul
aprecierii este unul subiectiv.
In art.956-957 reiese, clar, ca raul cu care se ameninta poate privi fie
persoanele, fie bunuri.
In afara de persoana amenintata, raul poate privi pe sot, sotie, descendent ori
ascendent. In doctrina, s-a precizat ca acestor persoane trebuie asimilata si
persoana de care cel amenintat este legat printr-o temeinica afectiune. In acest
sens este si jurisprudenta.
A doua conditie trebuie inteleasa in sensul ca nu orice amenintare prin ea insasi,
constituie violenta - viciu de consimtamant. E necesar ca aceasta sa reprezinte
o incalcare a legii, adica sa fie nelegitima.
Aceasta conditie rezulta si din art.958 care declara ca simpla temere
reverentiara, "fara violenta" nu este cauza de anulare, adica nu este "violenta".
In fine, in doctrina s-a mai precizat, intemeiat, ca starea de necesitate in care se
gaseste o persoana, care o determina sa incheie un act juridic pe care altfel nu
l-ar fi incheiat, trebuie asimilata violentei - viciu de consimtamant.
3.4. LEZIUNEA
Leziunea este acel viciu de consimtamant care consta in disproportia vadita de
valoare intre doua prestatii.
In Codul Civil exista urmatoarela dispozitii referitoare la leziune:
- art.951:" Minorele nu pot ataca angajamentul sau pentru cauza de
necapacitatea, decat in caz de leziune";
- art.1157:"Minorul poate exercita actiunea in resciziune pentru simpla leziune in
contra oricarei conventii";
- art.1158:"Cand leziunea rezulta dintr-un eveniment cauzal si neasteptat,
minorul nu are actiunea in resciziune";
- art.1159:" Minorul ce face o simpla declaratie ca este major are actiunea in
resciziune";
- art.1160:" Minorul comerciant, bancher sau artizan, n-are actiunea in
resciziune contra angajamentelor ce a luat pentru comertul sau arta sa";
- art.1162:" Minorul nu are actiunea in resciziune contra obligatiilor ce rezulta
din delictele sau cvasi-delictele sale";
- art.1163:" Minorul nu mai poate exercita actiunea in resciziune in contra
angajamentului facut in minoritate, daca l-a ratificat cupa ce a devenit major, si
aceasta si in cazul cand angajamentul este nul in forma sa, si in acela cand
produce numai leziune";
- art.1164:" Cand minorii, interzisii (sau femeile maritate - abrogat), sunt admisi,
in aceasta calitate, a exercita actiunea in resciziune in contra angajamentelor
lor, ei nu intorc aceea, ce au primit, in urmarea acestor angajamente, in timpul
minoritatii, interdictiei (sau mariajului), decat daca se probeaza ca au profitat de
aceea ce li s-a dat";
- art.1165:" Majorul nu poate, pentru leziune, sa exercite actiunea in resciziune".
Actele juridice, ce se incheie de minorii care nu au implinit varsta de
paisprezece ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar daca nu este leziune.
Minorii care nu au implinit varsta de paisprezece ani nu raspund pentru fapta lor
ilicita decat daca se dovedeste ca au lucrat cu discernamant.
Structura leziunii difera in functie de conceptia care sta la baza reglementarii ei.
In conceptia subiectiva, leziunea presupune doua elemente: unul obiectiv
constand in disproportia de valoare intre contaprestatii si unul subiectiv, care
consta in profitarea de starea de nevoie in care se gaseste cealalta parte.
In conceptia obiectiva, leziunea are un singur elememnt: paguba egala cu
disproportia de valoare intre contrprestatii.
Pentru anularea actului juridic civil pentru leziune este necesar sa fie intrunite
urmatoarele conditii:
1) leziunea sa fie o consecinta directa a actului respectiv
2) leziunea sa existe in raport cu momentul incheierii actului juridic
3) disproportia de valoare intre contraprestatii trebuie se fie vadita.
In starea actuala a legislatiei noastre in materie, leziunea are un domeniu
restrans de aplicare, atat din punctul de vedere al persoanelor care o pot invoca
drept cauza de anulare, cat si din acela al actelor susceptibile de anulare pentru
leziune.
Intr-adevar, sub primul aspect, leziunea priveste minorii intre 14 si 18 ani, adica
minorii cu capacitate de exercitiu restransa.
Sub cel de-al doilea aspect, sunt anulabile pentru leziune numai actele juridice
civile care, in acelasi timp:
1) sunt acte de administrare;
2) au fost incheiate de minorul intre 14-18 ani singur, fara incuvintarea
ocrotitorului legal;
3) sunt lezionare pentru minor;
4) sunt comutative.
EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL
Efectele actului juridic civil
Def.: Prin efectele actului juridic civil se inteleg drepturile subiective si
obligatiile civile la care da nastere, pe care le modifica sau stinge un asemenea
act.
Ceea ce pentru raportul juridic civil reprezinta continutul sau, pentru actul
juridic care genereaza acel raport reprezinta efectele sale.
In esenta, efectele actului juridic civil inseamna a-i cunoaste continutul a-i
sti cauzele care precizeaza drepturile si obligatiile civile nascute, modificate ori
stinse.
Reguli de determinare a efectelor actului juridic civil
Prima regula priveste faza prealabila si obligatorie a stabilirii efectelor
actului juridic civil care este cea a dovedirii actului (negotium). Aceasta faza
este cea mai importanta deoarece nu se dovedeste existenta actului.
Cand exista mijloace de proba suficiente si concludente, odata cu
dovedirea existentei actului juridic civil, se stabilesc si efectele sale.
A doua etapa a determinarii efectelor actului juridic civil consta in
interpretarea cauzelor actului.
Interpretarea actului, in functie de circumstante poate unul, altul sau
ambele urmatoare obiective: calificarea juridica a actului, stabilirea intelesului
unei clauze, de care depinde stabilirea de drepturi si obligatii civile.
Calificarea corecta a actului juridic civil este de mare importanta in
stabilirea continutului sau. Ca urmare a calificarii, se ajunge la una din
urmatoarele concluzii:
a) in spete este vorba despre un act numit (tipic), aplicandu-i-se regulile
edictate special pentru un asemenea tip de act;
b) in cazul dat se afla un act nenumit (atipic), aplicandu-i-se regulile
generale privitoare la contracte ori conventii, iar nu regulile de la actul numit cel
mai apropiat, intrucat acestea din urma au caracter special.
Prin “determinarea efectelor actului juridic civil” se intelege stabilirea ori

fixarea drepturilor subiective si obligatiilor civile pe care le-a generat, modificat
ori stins un asermenea act.
Pricipalele reguli de interpretare a actului juridic civil
Aceste reguli sunt continute in Codul civil Sectiunea III – “Despre
interpretarea conventiilor” – a Cap. III – “Despre efectul conventiilor” – din titlul
III “Despre contracte ori conventii” – al Cartii a-III-a – “Despre diferite moduri
prin care se dovedeste proprietatea” art.977 si urmatoarele.
Art.977 Cod civil dispune ca “Interpretarea contractelor se face dupa
intentia comuna a partilor contractante, iar nu dupa sensul literal al termenilor”.
Art.978 Cod civil consacra principiul “actus interpretandus est potuis ut
valeat quam ut pereat”, astfel “Cand o clauza este primitoare de doua
intelesuri, ea se interpreteaza in sensul ce poate avea un efect si nu in acela ce
n-ar putea produce nici unul”.
Potrivit art.979 Cod civil “Termenii susceptibili de doua intelesuri se
interpreteaza in intelesul ce se potriveste mai mult cu natura contractului”.
Art.980 Cod civil dispune ca “Dispozitiile indoioase se interpreteaza duoa
obiectul locului unde s-a incheiat contractul”.
Potrivit art.981 Cod civil “Clauzele obisnuite intr-un contract se subinteleg
desi nu sunt exprese intr-insul”.
Interpretarea sistematica este stabilita de art.982 Cod civil “Toate
clauzele conventiilor se interpreteaza unele prin altele, dandu-se fiecareia
intelesul ce rezulta din actul intreg”.
Regula “in dubio pro reo” este aplicata de art.983 Cod civil “Cand este
indoiala, conventia se interpreteaza in favoarea celui ce se obliga”.
Art.984 Cod civil prevede: “Conventia nu cuprinde decat lucrurile asupra
carora partile si-au propus a contracta, oricat de generali ar fi termenii cu care
s-a incheiat", iar potrivit art.985 Cod civil “Cand intr-un contract s-a pus anume
un caz pentru a se explica obligatia, nu se poate sustine ca printr-aceasta s-a
restrans intinderea ce angajamentul ar avea de drept in cazurile neexprese”.
O importanta regula de stabilire a continutului actului juridic civil este cea
statornicita de art.970 alin.2 “Conventiile obliga nu numai la ceea ce este
expres intr-insele, dar la toate urmarile, ce echitatea, obiceiul sau legea da
obligatiei dupa natura sa”.
Principiile efectelor actului juridic civil si exceptiile lor
Pricipiile efectelor actului juridic civil sunt regulile de drept civil care arata cum
si fata de cine se produc aceste efecte.
Exceptiile de la aceste principii sunt situatii in care, pentru anumite ratiuni,
regulile mentionate nu-si gasesc aplicatie. Trei sunt principiile care carmuiesc
efectele actului juridic civil, si anume:
- principiul fortei obligatorii, desemnat prin adagiul pacta sunt servanda;
- principiul irevocabilitatii;
- principiul relativitatii, desemnat prin adagiul res inter alios acta, aliis
neque nocere, neque prodesse poteste.
Deci, privit prin prisma efectelor sale, actul juridic civil se caracterizeaza
prin: obligativitate, irevocabilitate si relativitate.
I. Principiul fortei obligatorii
(pacta sunt servanda)

Pornind de la prevederile art.969 alin.1 Cod civil – “Conventiile legal facute cu
putere de lege intre partile contractante” – putem defini principiul fortei
obligatorii ca fiind acea regula a efectelor actului juridic civil potrivit careia actul
juridic civil legal incheiat se impune autorilor sau autorului actului intocmit ca
lege. In alti termeni: actul juridic civil este obligatoriu si nu facultativ. Pentru
actele bilaterale (contracte) principiul fortei obligatorii se exprima si in formula,
larg raspandita in doctrina, potrivit careia contractul este legea partilor.
Fundamentul fortei obligatorii a actului juridic il reprezinta doua cerinte, si
anume:
- necesitatea asigurarii stabilitatii si sigurantei raporturilor juridice
generate de actele juridice civile;
- imperativul moral al respectarii cuvantului dat.
Exceptii : Sunt exceptii de la principiul pacta sunt servanda cazurile in
care efectele actului juridic nu se produc asa cum au dorit partile la incheierea
lui, aceste efecte fiind ori mai restrinse ori mai intinse, independent de vointa
partilor sau a unei parti.
Drept cazuri de restrangere a fortei obligatorii mentionam ipotezele in care actul
juridic, inceteaza inainte de termen, datorita dispozitiei unui element al sau,
precum:
- situatia prevazuta de art.1552 pct.3 Cod civil “Contractul de mandat
inceteaza, prin moartea, interdictia, insolvabilitatea si falimentul ori a
mandatului ori a mandantului”.
- situatia prevazuta de art.1439 Cod civil “Contractul de locatiune se
desfiinteaza cand lucrul a pierit in total sau s-a facut netrebnic spre obisnuita
intrebuintare (alin.1)”.
Ca si cazurile de extindere a fortei obligatorii mentionam ipotezele in

care:
- actul juridic este prorogat (prelungit) prin lege;
- efectele actului sunt amanate de o cauza ce suspenda executarea
unui act cu prestatii succesive (intervenind tot o “prelungire” fortata a efefctelor
actului).
In masura in care s-ar aplica, ar constitui o atingere a principiului pacta

sunt servanda si teoria impreviziunii (rebus sic stantibus), deoarece s-ar ajunge
ca efectele actului sa fie altele decat cele pe care partile au inteles sa le
stabileasca si care sa fie obligatorii pentru ele.
II Principiul irevocabilitatii actului juridic civil
Irevocabilitatea conventiilor este prevazuta expres de alin.2 al art.969
Cod civil: conventiile nu pot fi revocate prin vointa uneia din parti, ci numai prin
acordul partilor (sau, cum prevede textul, prin “consimtamantul mutual” ).
Pentru actul unilateral, nu exista un text, cu acracter general cum este cel
de mai sus pentru conventii. Totusi legea civila prevede expres exceptiile de la
irevocabilitatea actului unilateral, ceea ce echivaleaza cu consacrarea, implicita,
dar neindoielnica, a principiului irevocabilitatii si pentru aceasta categorie de
acte juridice civile.
Irevocabilitatea este o consecinta si, in acelasi timp, o garantie a
principiului fortei obligatorii a actului juridic civil.
Exceptii: Constituie exceptii de la irevocabilitate, cazurile in care actului
bilateral i se poate pune capat prin vointa numai a uneia din parti, iar actului
unilateral prin vointa autorului lui.
Exista doua categorii de exceptii de la irevocabilitate, si anume:
- exceptii in categoria actelor bilaterale (ori multilaterale);
- exceptii in categoria actelor unilaterale.
Exceptiile de la irevocabilitate, pentru conventii se incadreaza in formula

art.969 alin.2 “Ele se pot revoca …cauze autorizate de lege”.
Prin urmare, evocarea conventiei prin consimtamantul mutual al partilor
nu constituie exceptie de la principiul irevocabilitatii, ci reprezinta un aspect al
principiului libertatii actelor juridice civile.
Exceptii, in categoria actelor bilaterale, de la principiul irevocabilitatii,
sunt:
- cea consacrata de art.937 Cod civil “Orice donatie intre soti in timpul
maritagiului este revocabila (alin.1);
- cea prevazuta de art.1436 Cod civil “Daca contractul (de locatiune) a fost fara
termen, concediul (adica denuntarea) trebuie sa se dea de la o parte la alta,
observandu-se termenele de obiceiul locului” (alin.2);
- cea prevazuta de art.1523 pct.5 Cod civil “Societatea inceteaza prin vointa
expresa exprimata de unul sau mai multi asociati de a voi sau continua
societatea” art.1527 precizeaza “Desfacerea societatii
prin vointa unei parti urmeaza numai atunci cand durata ei este nemarginita: ea
se efectueaza prin renuntarea notificata tuturor partilor, intrucat se face cu
buna credinta si la timp”.
- cea prevazuta de art.1616 Cod civil “Depozitul trebuie sa se restituie
deponentului indata ce s-a reclamat, chiar cand s-ar fi stipulat prin contract un
anumit termen pentru restituirea lui, se excepta insa cazul cand in formele
legale s-a notificat depozitarului un act de sechestru sau de opozitie la
restitutiunea sau la stramutarea lucrului depozitat”.
- cea prevazuta de art.1552 pct.1 si 2 Cod civil “Mandatul se stinge:
1. prin revocarea mandatului;
2. prin renuntarea mandatorului la mandat”.
La aceste exceptii se adauga:

- denuntarea contractului de inchiriere sau a unei suprafete locative (potrivit
Legii nr.5/1973 si pct.3 alin. final din anexa al H. C. M. nr.860/1973).
- denuntarea contractului de asigurare (in conditiile Decretului
nr.471/1971);
- incetarea contractului de concesiune (potrivit anexei nr.2 la Metodologia

concesionarii, inchirierii si locatiei gestiunii, aprobata prin H. G. nr.1228/1990).
Exceptii de la irevocabilitate in categoria actelor unilaterale:
- testamentul este esentialmente revocabil, art.822 Cod civil “Revocarea facuta
prin testamentul posterior va avea toata valabilitatea ei; cu toate ca acest act a
ramas fara efect din cauza necapacitatii eredetului, sau a legatarului, sau din
cauza ca acestia nu au voit a primi ereditatea”.
- retractarea, renuntarea la mostenire, art.701 Cod civil “In tot timpul in care
prescriptia dreptului de a accepta nu este dobandita in contra erezilor ce au
renuntat, ei au inca facultatea de a accepta succesiunea daca succesiunea nu
este deja acceptata de alti erezi. Nu se pot vatama insa drepturile care ar fi
dobandite de alte persoane asupra bunurilor succesiunii, sau prin prescriptie sau
prin acte valabile facute de curatorele succesiunii vacante;
- oferta poate fi revocata, pana in momentul ajungerii ei la destinatar.
III Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil (res inter
alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest)
Acesta este prevazut de art.973 Cod civil “Conventiile nu au efect decat intre
partile contactante”. Acestea produc efecte numai fata de autorii sau autorul
actului, el neputand sa profite sau sa dauneze altor persoane.
Justificarea principiului relativitatii se gaseste in doua idei de baza: pe de o
parte, el este impus de insasi natura volutionala a actului juridic civil iar pe de
alta parte, solutia contrara ar fi de natura sa aduca atingerea libertatii
persoanei.
Principiul relativitatii cuprinde notiunile de: parte avand-cauza si tert.
Parte inseamna persoana care incheie actul fie personal, fie prin reprezentare, si
in patrimoniul ori persoana careia se produc efectele actului intrucat a exprimat
un ineres personal in acel act.
Termenul “parte” desemneaza atat pe una partile actului bilateral ori
multilateral, cat si pe autorul actului unilateral.
Din punct de vedere juridic, parte nu este numai persoana care incheie direct si
personal actul juridic civil, ci si aceia care il incheie prin reprezentantul sau
(legal sau conventional).
Avand-cauza o persoana care, desi nu a participat la incheierea actului, totusi
suporta efectele acestuia, datorita legaturii sale juridice cu partile actului.
Exista totusi trei categorii de avanzi-cauza:
- succesorii universali si succesorii cu titlu universal;
- succesori cu titlu particular;
- creditorii chirografari.
Succesorul universal este persoana care dobandeste o unversalitate (un

patrimoniu) precum: mostenitorul legal unic, legatarul universal, persoana
juridica dobanditoare a unui patrimoniu prin efectul comasarii (fuziune si
absortie).
Succesorul cu titlu universal este persoana care dobandeste o fractiune
dintr-un patrimoniu, precum: mostenitorii legali, legatarii cu titlu universal.
Calitatea succesorilor universali si cu titlu universal de a fi avanzi-cauza
consta in aceea ca actul juridic incheiat de autorul lor isi produce efectele si fata
de ei, acestia preiau toate drepturile si obligatiile autorului, respectiv o parte a
lor.
Succesorii cu titlul particular sunt persoane care dobandesc un anumit
drept privit individual, precum: cumparatorul, donatarul, legatarul cu titlu
particular.
Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garantie reala pentu
creanta lor (gaj sau ipoteca). Acesti creditori au garantata creanta lor doar cu un
drept de “gaj general”, la care se refera art.1718 Cod civil.
Tertii sunt persoanele straine de actul juridic.
Exceptii: de la principiul relativ sunt cazurile in care actul juridic civil ar
produce efefcte si fata de alte persoane decat parti, prin vointa partilor actului.
Literatura de specialitate imparte aceste exceptii in: aparente si reale.
Exceptii aparente: situatia avanzilor-cauza; promisiunea faptei altuia,
simulatia reprezentarea, actiunile directe .
Exceptii veritabile de la relativitate: “stipulatia pentru altul” sau contractul
in favoarea unei a treia persoane.
Stipulatia pentru altul este actul bilateral prin care o parte (stipulantul)
convine cu cealalta parte (promitentul) ca acesta din urma sa efectueze o
prestatie in favoarea unei a treia persoane (tertul beneficiar), care nu participa
la incheierea actului, nici direct, nici prin reprezentare.
Codul civil face aplicatii ale stipulatiei pentru altul in materie de renta
viagera (art.1642) si donatie cu sarcina (art.828 si art.830). Alta aplicatie face
Decretul nr.471/1971, in materia contractului de asigurare (art.57)*23.
Efectele actului juridic civil consta in nasterea, modificarea sau stingerea
unui raport juridic, in functie de scopul urmarit prin manifestarile de vointa
exprimate. In domeniul actelor juridice civile functioneaza trei principii de baza.
I. Principiul fortei obligatorii este o consecinta a teoriei autonomiei de vointa si
isi are temeiul in prevederile art.969 alin.1 Cod civil, potrivit carora “Conventiile
legal facute au putere de lege intre partile contractante”. Din aceasta rezulta ca
actul juridic incheiat in concordanta cu prevederile legii este obligatoriu pentru
autorul sau autorii actului dar si pentru organele de jurisdictie competente sa
solutioneze litigiile ce se ivesc cu privire la astfel de acte juridice.
Exista si exceptii de la aceasta regula, in sensul ca poate fi restransa sau
extinsa.
Restrangerea fortei obligatorii are loc in cazul incetarii actului juridic
inainte de expirarea termenului pentru care a fost incheiat, datorita mortii uneia
dintre parti, daca este vorba de acte intuitu personae, ca, de exemplu: in cazul
mortii mandatarului ori altor situatii intervenite in cursul executarii contractului
de mandat (art.1552 pct.3 Cod civil), in cazul incetarii actului juridic prin pierirea
bunului care constituie obiectul contracului in situatia pierii in totalitate a
lucrului care formeza obiectul
23 GHE. BELEIU – Drept civil roman, Ed. “Sansa” S.R.L. Buc. 1993.
contractului de inchiriere sau daca acel lucru a devenit impropriu
intrebuintarii sale obisnuite art.1439 alin.1 Cod civil.
Extinderea fortei obligatorii se realizeaza in ipoteza prelungirii unor acte
juridice peste termenele care au fost convenite, daca aceasta prelungire este
prevazuta de lege.
II. Principiul irevocabilitatii este prevazut in prevederile alin.2 al art.969
Cod civile, in care se precizeaza ca revocarea nu este posibila prin manifestarea
de vointa unilaterala a uneia dintre parti. Irevocabilitatea apare ca o consecinta
a fortei obligatorii si totodata ca o agarantie a acesteia.
Exceptiile sunt clasificat dupa distinctia dintre actele bilaterale si cele

unilaterale.
In cazul actului juridic incheiat intre doua sau mai multe parti exista si
prevederi legale prin care se poate pune capat prin vointa numai a uneia dintre
parti. Exemple:
- revocarea donatiilor intre soti in timpul casatoriei (art.937 Cod civil);
- revocarea contractului de locatie incheiat pe durata nedeterminata (art.1436

Cod civil alin.2);
- revocarea depozitului de catre deponent (art.1616 Cod civil).
In cazul actelor civile unilaterale exista urmatoarele exceptii:

- potrivit art.802 Cod civil testamentul este revocabil;
- revocarea renuntarii la succesiune in conditiile art.701 Cod civil;
- revocarea ofertei pana in momentul ajungerii ei la destinatar.
In cazul contractelor sinalagmatice cele doua principii – al fortei obligatorii

si al irevocabilitatii – prezinta anumite particularitati (exceptie de neexecutare,
rezolutiunea sau rezilierea pentru neexecutarea din culpa si riscul
contractului)care sunt analizate in cadrul teoriei generale a obligatiilor.
III. Principiul relativitatii efectelor actului juridic “Conventiile nu au efect
decat intre partile contractante” (art.973 Cod civil). Actul juridic civil produce
efecte numai in raport cu autorul ori autorii actului si in consecinta, nu pot sa
profite sau sa dauneze altor persoane.
Cele trei categorii de persoane ale acestui principiu sunt: partile, avanzi-
cauza si terti.
Partile sunt subiecte de drept civil care incheie actul juridic si fata de care
se produc efectele acestuia in temeiul principiului relativitatii.
Avanzi-cauza sunt persoane care au participat la incheierea actului juridic,
dar fata de care se produc anumite efecte ale acestuia in temeiul raportului in
care se gasesc acestia cu partile. In cadrul acestei categorii deosebim:
succesorii universali si succesorii cu titlu universal, succesorii cu titlu particular
si creditorii chirografari (acestia avand o situatie speciala).
Exceptiile de la principiile relativitatii sunt exceptii aparente si reale.
A. Exceptii aparente:
- avanzii-cauza nu constituie adevarate exceptii intrucat succesorii universali si

cei cu titlu universal sunt continuatori ai autorilor lor si deci asimilati partilor,
luand locul lor;
- promisiunea faptei altuia (conventia de “porte forte”);
- simulatia consta in operatia juridica in care printr-un alt act aparent se creeaza
o situatie juridica diferita de cea stabilita printr-un alt act ascuns dar real.
Pot imbraca urmatoarele forme: act fictiv, act deghizat si interpunere de
persoane.
- reprezentarea este o forma tehnica juridica prin care o persoana
(reprezentant) incheie un act juridic in numele si pe seama altei persoane
(reprezentat) astfel incat efectele actului juridic se produc direct in persoana
reprezentata. Ea poate fi: reprezentare legala (daca izvoraste din lege) si
reprezentare conventionala (daca isi are izvorul in contractul de mandat)
B. Exceptii reale: Stipulatia pentru altul este operatia juridica prin care o
persoana (stipulant) convine cu o persoana (promitent) ca acesta din urma sa
execute o prestatie in favoarea unei a treia persoane (tertul beneficiar). In acest
sens se gasesc unele aplicatii in materia rentei viagene (art.1642
Cod civil) sau in domeniul donatiei cu sarcina in favoarea unei tert
(art.828 alin.final si art.830 Cod civil).
C. Exceptii al caror caracter aparent sau real formeaza obiect de dicutie.
In aceasta categorie sunt incluse unele actiuni directe. Acestea se refera la
dreptul unei persoane de a introduce actiune in justitie impotriva unei persoane
cu care nu se afla intr-un raport contractual, dar un raport contractual exista
intre titularul actiunii si o alta persoana decat cea impotriva careia introduce
actiunea.*24
Acela care face un act juridic se numeste autorul actului. In actele
bilaterale, unde exista cel putin doi autori, acestia se numesc parti la act.
Succesorul este acea persoana care succede autorului initial al actului in
privinta dreptului transmis.
Persoana care transmite succesorului (lato sensu) un drept se numeste
autorul succesorului, in aceasta expresie cuvantul autor se ia in alt sens decat in
expresia “autorul actului” si inseamna transmitatorul dreptului, care cedeaza
dreptul, in opozitie cu succesorul, care il dobandeste.
Toate aceste persoane, in afara de autorii actului, reprezentantii partilor si
succesorii lor, se numesc terti, sau terte persoane sau persoane de gradul trei.
Terii sunt deci toate persoanele straine de act.
Actul juridic nu are efect decat intre parti sau persoanele asimilate
partilor, el nu are in genere nici un efect fata de tert. “Conventiile nu au efect
decat intre partile contractului” (art.973 Cod civil). Acesta este principiul
relativitatii actelor juridice. Exista derogari de la acest principiu. Aceasta regula
se aplica in dreptul; patrimonial. Nu se aplica in materie de stare si de
capacitate a persoanelor, ca, de exemplu casatoria, emanciparea, adoptia
creaza situatii de care tertii trbuie sa tina seama.
Chiar in materi actelor juridice patrimoniale, exista unele exceptii de la
regula relativitatii, si unele acte juridice au efect fie impotriva, fie in favoarea
tertilor iar acestia sunr tinuti de ele, ca de exemplu: in dreptul comercial,
inchirierile facute de un uzufructuar, contractul de casatorie. In toate aceste
cazuri actele jiridice au efecte impotriva tertilor. Exista situatii in care actele
juridice au efecte in favoarea tertilor, fiind efectul vointei prezumate a partilor.
Relativitatea hotararilor judecatoresti este analoaga relativitatii actelor
juridice, ambele sunt aspecte ale aceluiasi principiu. Se considera ca hotararea
este conforma cu adevarul. Acest efect atribuit sentintei data de justitie se
numeste autoritatea lucrului judecat (art.1200). Aceasta este relativa si nu are
loc decat daca cauza si obiectul noului litigiu sunt identice cu ale litigiului
anterior deja judecat, si numai fata de persoanele care au fost parti in acel
litigiu, sau fata de succesorii acelor parti si de persoanele reprezentate in litigiu.
Lucrul judecat nu are deci autoritate fata de terti care nu au fost parti la litigiu.
Succesorii (habentes causam) sunt cei care detin un drept prin
transmitere de la autorul unui act juridic, iar nu numai pe mostenitorii carora li
se transmirte dupa moartea cuiva in parte sau in tot, patrimoniul defunctului,
acestia din urma, succesori prin deces sau strictam sensu, sunt numai o speta
de succesori lato sensu. Succesorul lato sensu (habens causam) este deci o
persoana care nu a luat parte la un act juridic nici direct, nic printr-un
reprezentant, dar a succedat intr-un mod oarecare autoritatea actului.
Succesorul profita sau sufera de efectele actului ca si autorul caruia i-a
succedat. Sunt doua tipuri de succesori: cu titlu universal si cu titlu particular.
Numai succesorii unei persoane decedate pot fi succesori universali,
mostenitorii chemati de lege sa culeaga total sau partial o succesiune, legatarii
universali si cu titlu universal, beneficiarii unei donatii de bunuri viitoare.
24 PAUL MIRCEA COSMOVICI – Introducere in drept civil, Ed. “All”, Buc. 1994.
Toti celalti sunt succesori particulari: legatarii particulari, adica persoanele
carora defunctul le lasa prin testament unul sau mai multe obiecte determinate.
Creditorii chirografari . Se numesc creditori chirografari creditorii ordinari,
adica creditorii a caror creanta nu este garantata printr-un obiect determinat,
afectat in mod special creantei lor, si menit sa asigure plata acestei creante. In
opozitie cu creditorii chirografari sunt creditorii ipotetici si privilegiatii
Creditorii chirografari se aseamana cu succesorii universali prin faptul ca
toate actele nefrauduloase,pe care debitorul le face pana in momentul
urmarii,ele sunt opozabile si au efect atat in favoarea cat si in contra lor, dupa
cum aceste acte maresc sau scad patrimoniul debitorului.
Din alte puncte de vedere, creditorii chirografari se aseamana cu tertii si
se deosebesc de succesorii universali si de persoanele reprezentate.*25
25 C. HAMAGIU I. ROSETTI BALANESCU si A. BAICOIANU – Tratat de drept civil roman,
Ed. “All”, Buc. 1996.
PRESCRIPTIA EXTINTIVA
NOTIUNI GENERALE
O societate umana poate sa existe, sa se dezvolte si sa se impuna numai
in structuri organizate, iar structura care s-a impus a rezistat si rezista inca, fiind
practic de neabandonat si anume STATUL.
Romania este un stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil
a cariu forma de guvernamant este republica. Deasemenea este un stat de
drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile si libertatile
cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul
politic reprezinta valori supreme si sunt garantate.
Legea fundamentala a Romaniei este Constitutia.
Dreptul civil este acea ramura care reglementeaza raporturi patrimoniale
si nepatrimoniale stabilite intre persoane fizice si persoane juridice aflate pe
pozitii de egalitate juridica
1.1 NOTIUNEA PRESCRIPTIEI EXTINTIVE
1.1.1 DEFINITIE SI REGLEMENTARE

Desi prescriptia extintiva in dreptul civil nu este definita in terminis de
legea civila, totusi, plecand de la prevederea ce consacra efectul prescriptiei
extintive – art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958:”Dreptul la actiune, avand un
obiect patrimonial, se stinge prin prescriptie daca a fost exercitat in termenul
stabilit de leg”-, putem defini prescriptia extintiva din dreptul civil ca fiind
stingerea dreptului la actiune neexercitat in termen de prescriptie26
1.1.2 REGLEMENTAREA PRESCRIPTIEI EXTINTIVE DIN DREPTUL
CIVIL
Actele normative in vigoare, in care se gasesc normele care formeaza
institutia prescriptiei extintive, sunt urmatoarele:
� Decretul nr.167/1958 privitor la prescriptia extintiva, care este “legea
gen” ori “dreptul comun in materia prescriptiei extintive27;
�Codul civil, in masura in care a suferit modificari ori abrogari, prin
Decretul nr.167/1958;
�Codul familiei (art.21, 52, 55, 60);
�Alte acte normative, izvoare de drept civil.
In complexa activitate de reexaminare a legislatiei tarii, printre

componentele reevaluarii legislatiei civile romanesti trebuie sa se numere si
aceea care are ca obiect prescriptia extintiva in dreptul civil.
1.1.3 NATURA JURIDICA A PRESCRIPTIEI EXTINTIVE
26 In literatura de drept civil, prescriptia extintiva este definita asemanator: a se vedea, spre
exemplu E. Roman, in op. cit., pag. 371; A Ionascu, op. cit., pag. 136; J. Mateias, P.
Cosmovici, op.cit., pag. 13; St. Rauschi, op. cit., pag. 215; E. Lupan, in op. cit., pag. 273; P.
Lupan, in op. cit., pag. 273; P. Cosmovici, in Tratat… , 1989, pag. 305.
27 Decretul nr.167/1958 a fost modificat prin decretul nr.218/1960, dispunandu-se
republicarea lui cu renumerotarea articolelor (in Buletinul Oficial nr.11 din 15 iunie 1960).
In determinarea naturii juridice a prescriptiei extintive trebuie plecat de la
o constatare: prescriptia extintiva este cunoscuta de toate ramurilede drept28.
Cum rezulta din chiar definitia sa, prescriptia stinge dreptul la actiune (in sens
material), in consecinta, actiunea intentata de subiectul activ, dupa implinirea
prescriptiei extintive, va fi respinsa ca prescrisa, ceea ce echivaleaza cu refuzul
concursului fortei de constragere a statului, solicitat de titularul dreptului
subiectiv supus rescriptiei extintive.
Efectul prescriptiei extintive nu poate fi inteles, insa, complet, daca se
face abstractie de prevedera art,20 alin.1 din Decretul nr.167/1958: “Debitorul
care a executat obligatia, dupa ce dreptul la actiune al creditorului s-a prescris,
nu are dreptul sa ceara inapoierea prestantei, chiar daca la data executarii nu
stia ca termenul prescriptiei era implinit”.
Concluzia care se desprinde este urmatoarea: prescriptia extintiva nu
stinge nici dreptul subiectiv si nici obligatia civila corelativa. O transformare ori
schimbare juridica a loor se produce, totusi:
1. dreptul subiectiv civil nu mai este aparat pe calea ofensiva a actiunii in
justitie, ci numai pe calea defensiva a exceptiei, daca debitorul si-a executat
voluntar obligatia sa;
2. obligatia civila corelativa nu mai poate fi adusa la indeplinire pe calea
executarii, dar este permisa executarea sa voluntara, adica de buna voie.
Aceasta inseamna ca prescriptia extintiva metamorfozeaza, transforma

dreptul subiectiv civil si obligatia civila corelativa “retrogradandu-le”, din
perfecte, in imperfecte.
Aceste imprejurari ne permit sa tragem concluzia ca, sub aspectul naturii
sale juridice, prescriptia dreptului la actiune este un mod de transformare a
continutului raportului juridic civil29.
1.1.4 DELIMITAREA PRESCRIPTIEI EXTINTIVE
Prescriptia extintiva se aseamana dar nu se confunda cu alte institutii de drept
civil, precum prescriptia (uzucapiunea), decaderea si termenul.
1. Delimitarea prescriptiei extintive fata de prescriptia achizitiva.
Asemanarile pot fi rezumate astfel:

a) ambele sunt concepte sau institutii de drept civil;
b) pentru titularii drepturilor subiective civil inactivi, ambele se infatiseaza
ca sanctiuni de drept civil;
c) ambele presupun termene .
Deosebirile pot fi rezumate astfel:

a) ca sediu al materiei: pe cand prescriptia extintiva este reglementata, in
principal, in Decretul nr.167/1958, prescriptia extintiva este
reglementata in Codul civil;
b) termenele de prescriptite extintiva sunt mai scurte si mai mari (3 ani,
2ani, 1an, 6 luni), pe cand cele de prescriptie achizitiva sunt mai lungi
si mai putine (30 ani, 10-20 ani);
c) ca efect principal: daca prescriptia extintiva stinge dreptul la actiune,
prescriptia achizitiva conduce la dobandirea unui drept real pricipal;
d) ca reguli aplicabile cursului prescriptiei: pe langa unele reguli comune,
privind calculul termenelor fiecarei prescriptii are reguli proprii de
suspendare si intrerupere, iar “repunerea in termen” este proprie
numai prescriptiei extintove.
2.Delimitarea prescriptiei extintive fata de decadere

28 A se vedea Gh. Beleiu, M. A. Grama, Analiza interdisciplinara a prescriptiei
extintive, in “Studii si cercetari juridicde” nr.2/1989, pag.113-119.
29 A se vedea Gh. Beleiu, Natura juridica a prescriptiei extintive, in “Studii si cercetari
juridice”, nr.4/1985 pag.335-341.
Ca sanctiune de drept civil, decaderea este stingerea dreptului subiectiv
civil neexercitat in termenul de decadere.30
Asemanarile sunt urmatoarele:
a) ambele presupen termene;
b) ambele sunt institutii de drept civil;
c) ambele au efect extintiv.
Deosebirile sunt urmatoarele:

a) ca efecte:pe cand prescriptia extintiva stinge numai dreptul la actiune,
decaderea stinge insusi dreptul subiectiv;
b) pe cand prescriptia presupune “termene de prescriptie extintiva”, care
sunt mai numeroase si mai lungi, decaderea presupune “termene de
decadere”, care sunt mai scurte si mai putine;
c) rescriptia extintiva are reguli proprii privind intreruperea, suspendarea
si repunerea in termen, pe cand decaderea nu se bucura, de lege lata,
de o asemenea reglementare31.
3.Delimitarea prescriptiei extintive fata de termenul extintiv

Asamanarile dintre prescriptia extintiva si modalitatile actului juridic civil
care este termenul extintiv sunt urmatoarele:
a) ambele presupun efectul extintiv;
b) ambele sunt concepute de dreptul civil.
Deosebirile dintre ele sunt urmatoarele:

a) ca izvor:pe cand termenul de prescriptie sunt numai legale, termenul
extintiveste, dupa caz conventional, legal ori jurisdictional;
b) ca efecte: daca prescriptia extintiva stinge dreptul la actiune, termenul
extintiv marcheaza stingerea dreptului subiectiv si obligatiei civile
corelative;
c) daca termenul extintiv poate fi modificat prin acordul partilor actului
juridic, termenul de prescriptie nesusceptibil de o asemenea
modificare;
d) suspendarea, intreruperea si ruperea in termen sunt schimbari proprii
numai termenului de prescriptie.
2.2 Efectele prescriptiei extintive
Disputa doctrinara cu privire la ce se stinge prin prescriptia extintiva, isi

are originea in dispozitiile –contradictorii- ale Codului civil privitoare la acest
aspect.
Pe de o parte, art. 1091 Cod civil enumera prescriptia printre modurile de
stingere a obligatiunilor civile, ca si art. 1837, care dispune ca, “Prescriptia este
un mijloc…de a se libera de o obligatiune”, iar pe de alta parte, art. 1890, 1900,
1903, 1904 din Cod se refera la prescriptia actiunilor in justitie. Primele dispozitii
lasa sa se inteleaga ca prin prescriptia extintiva se stinge obligatia civila si, pe
cale de consecinta, dreptul subiectiv corelativ, pe cand dispozitiile celelalte au in
vedere stingerea actiunilor in justitie.
Intr-o parere s-a considerat ca prin prescriptie se stinge insusi dreptul
subiectiv civil si obligatia corelativa.
30Se are in vedere numai decaderea de drept civil, adica de drept material sau substantial,
iar ni cea de drept civil; pentru diferentierea decaderii de drept civil fata de decaderea de
drept procesull civil a se vedea V. M. Ciobanu,NOTA II la declaratia civila nr. 93 U/S/1985 a
Tribunalului Judetean Iasi in R.R.D. nr. 8/1986, pag. 51-53.
30 De lege ferenda, ar fi potrivit sa se reglementeze, expres, cursultermenului de
decadere.
In alta opinie se considera ca prescriptia stinge doar dreptul la actiune in
sens material, iar nu insusi dreptul subiectiv 32.
Efectul prescriptiei extintive –stingerea dreptului material la actiune- este
carmuit de 2 principii:
�art.1 alin.2 din Decretul nr.167/1958: “Odata cu stingerea dreptului la
actiune privind un drept principal se stinge si dreptul al actiune privind
drepturile accesorii”.
�Art.12 din acelasi act normativ: “in cazul cand un debitor este obligat la
prestatiuni succesive, dreptul cu privire la fiecare dintre aceste prestatiuni se
stinge printr-o prescriptie extintiva.”
DOMENIUL PRESCRIPTIEI EXTINTIVE

Domeniul prescriptiei extintive inseamna sfera drepturilor subiective civile
ale caror actiuni cad sub incidenta acestei institutii.
Deci, a determina “domeniul prescriptiei extintive” inseamna a stabili drepturile
subiective civile prescriptibile extintiv si, deci, de a le deosebi fata de cele
imprescriptibile extintiv.
2.1 Criterii de determinare a domeniului prescriptiei extintive
Un prim criteriu de determinare a domeniului prescriptiei extintive il
constituie natura drepturilor subiective civile.
�Domeniul prescriptiei extintive in categoria drepturilor patrimoniale;
�Domeniul prescriptiei extintive in categoria drepturilor nepatrimoniale;
Un alt criteriu este acela al actului normativ care reglementeaza prescriptia:

�Domeniul prescriptiei extintive guvernat de Decretul nr. 167/1958;
�Domeniul prescriptiei extintive caruia i se aplica altor acte normative-izvoare
de drept civil (Codul familiei, Legile nr. 31/1990 si nr. 11/1991 ).
2.2.Unele probleme speciale privind domeniul prescripţiei extinctive

In activitatea practica exista unele situatii pentru care, fie s-au dat solutii
neuniforme, fie sunt necesare anumitor aplicatii speciale pentru incelegerea
rezolvarii problemei prescriptibile.
Asemenea situatii sunt:
�apararea in constatare;
�actiunile mixte;
�dualitate de actiuni;
�actiunea in repararea unei daune morale;
�actiunea in protectia unor drepturi reale principale corespunzatoare dreptului
de pproprietate;
�actiunea privind un drept secundar;
�unele actiuni in materie succesorala.
CONCLUZII
Componenta permanenta a vietii omului, dreptul civil are un rol deosebit in
intensificarea si diversificarea legaturii intre oameni, pentru cunoasterea
complexa si multilaterala a poporului, a vietii lor economice, politice si spirituale
corespunzatoare, permite oamenilor sa descopere ca indiferent de obiceiuri,
conceptii filosofice rasa sau religie, omul este pretutindeni om.
32 A se vedea M. Cantacuzino, op. cit., pag. 404-405; C. Hamangiu, I. Rosetti-
Balanescu, Al. Baicoianu “Tratat de drept civil romanesc”, vol. II, Editura Nationala
Bucuresti, 1928, pag. 717-719.
Dreptul civil are menirea de a satisface nevoile cetateanului si ale
colectivitatii. Se poate afirma ca dreptul civil se realizeaza printr-un sistem de
organe cu legaturi specifice intre ele si care au ca principala sarcina organizarea
executarii si executarea in concret a legii.
Societatea umana se deosebeste de cea animala nu numai prin calitatea
fiintei umene ( ratiune si constiinta ) ci si prin caracterul sau organic rezultat din
exigentele existentei si dezvoltarii din dorinta de perfect.
SUSPENDAREA PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE
1.NOŢIUNE, CAUZĂ
În literatura de specialitate pornindu-se de la prevederile înscrise în art.1 alin.1
din Decretul nr.6 t1958, prescripţia extinctivă este definită ca fiind stingerea
dreptului la acţiune neexercitat în termenul prevăzut de lege. În literatura de
drept civil, de regulă se arată ca dreptul la acţiune are două sensuri:
- un sens material - posibilitatea de a obţine concursul organelor
competente în realizarea prin forţă coercitivă a statului, a dreptului
încălcat sau contestat
- un sens procesual - posibilitatea unei persoane de a se adresa organului
de jurisdicţie în vederea ocrotirii unui drept, subliniindu-se că numai
dreptul de acţiune în sens material este supus prescripţiei.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că dreptul la acţiune presupune mai

multe componente posibilitatea de a sesiza organul de jurisdicţie, posibilitatea
de a formula cereri, posibilitatea de a invoca excepţii procesuale, posibilitatea
de a pune concluzii, posibilitatea de a obţine condamnarea pârâtului, adică
posibilitatea titularului dreptului subiectiv de a obţine, obligarea subiectului
pasiv la executarea obligaţiei corelative sau la recunoaşterea dreptului subiectiv,
posibilitatea de a cere executarea silită, posibilitatea de a obţine executarea
silita etc. Din aceste condiţii sunt supuse prescripţiei numai posibilitatea de a
obţine condamnarea pârâtului, precum şi posibilitatea de a obţine executarea
silită cu precizarea ca prescripţia dreptului de a obţine executarea silită se
studiază în cadrul dreptului procesual civil.
1.1.NOTIUNE, JUSTIFICARE
Prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a cursului
acesteia ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripţie, pe
timpul cât durează situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în
imposibilitatea de a acţiona pe titularul dreptului la acţiune. Pentru ca prescripţia
să îşi producă efectul său sancţionator, este necesar, în ceea ce îl priveşte pe
titularul dreptului la acţiune să existe pe lângă voinţa de a acţiona şi posibilitatea
reală de a se adresa organului de jurisdicţie, solicitând protecţia juridica a
dreptului subiectiv. În cursul prescripţiei se pot ivi anumite situaţii care împiedică
executarea dreptului la acţiune, ceea ce este de natură să pună uneori pe titularul
acestui drept în imposibilitatea de a respecta termenul stabilit de lege pentru
formularea unor pretenţii după ce a depus deligenţa necesară în acest scop. Dacă
însă cauza legala de suspendare se iveşte după ce prescripţia a început să curgă,
cursul acesteia se opreşte pe toata durata cauzei şi se reia în momentul în care
cauza a încetat sa existe. Conform prevederilor articolului 15 din Decretul
nr.167t1958, după încetarea încetării prescripţiei se reia cursul, luandu-se în
considerare şi timpul scurs înainte de suspendare adică din calculul termenului
de prescripţie se scade timpul cât a durat împrejurarea şi situaţia juridica ce a
determinat suspendarea. În scopul ocrotirii titularului dreptul la acţiune s-a
stabilit la alin.2 al art.15 ca prescripţia nu se va împlini totuşi înainte de
expirarea unui
termen de 6 luni socotit din momentul încetării cauzei de suspendare sau în
cazul prescripţiilor mai scurte de 6 luni, înainte de expirarea unui termen de o
luna de la suspendare.
NOTA: Potrivit art.55 alin.2 din Legea nr.74t1996 termenul de introducere a
reclamaţiei este de 6 luni de la data prestării serviciului, iar operatorul trebuie să
soluţioneze reclamaţia în termen de cel mult 3 luni de la data înregistrării
acesteia. Alineatul următor al aceluiaşi articol permite pentru serviciile deschise
concurenţei stabilirea prin contractul dintre operator şi utilizator a unui termen
de introducere al reclamaţiei mai mic decât cel menţionat mai sus. Termenul de
introducere a reclamaţiei administrative este de 6 luni pentru trimiteri poştale
interne sau 1 an pentru trimiteri poştale externe de la data prezentării trimiterii
poştale, iar termenul de soluţionare a reclamaţiei administrative este de 3 luni
pentru trimiteri poştale interne şi 6 luni pentru trimiteri poştale externe de la
data depunerii acesteia art.24 alin2 şi 3 din Legea nr.83 / 1996.
1.2 CAUZELE DE SUSPENDARE A CURSULUI PRESCRIPTIEI EXTINCTIVE
1.2.1. Cauzele de suspendare a cursului prescripţiei extinctinctive prevăzute la
art.13 din Decretul nr.167/1958.
Cursul prescripţiei se suspendă în anumite cazuri expres prevăzute în acest
articol şi anume:
A. Cât timp cel împotriva căruia curge prescripţia este împiedicat de un caz de
forţă majoră să-şi exercite dreptul la acţiune. În lipsa unor precizări cu privire la
conţinutul noţiunii de forţa majoră revine organelor de jurisdicţie sarcina de a
stabili, de la caz la caz, dacă anumite împrejurări reprezintă sau nu asemenea
cauze. Conceptul forţei majore este însă controversat în literatura noastră
juridică.
Nota: M.Eliescu în "Răspunderea civila delictuala", Buc. Editura Academiei 1972,

pag.208-213, consideră că evenimentul trebuie sa fie imprevizibil şi de
neînlăturat.
B. Pe timpul cât debitorul sau creditorul face parte din Forţele Armate ale
României, iar acestea sunt puse pe picior de război. Aceste condiţii trebuie să
fie îndeplinite cumulativ. Nu se va suspenda astfel prescripţia în cazul în care
debitorul sau creditorul satisface serviciul militar ori este concentrat cât
forţele armate nu se afla în război.
C. Până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcută de cel îndreptăţit, cu
privire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport sau
de prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la
expirarea unui termen de 3 luni socotit de la înregistrarea reclamaţiei. Art. 14
din acelaşi act normativ precizează că "între părinţi sau tutori şi cei ce se afla
sub ocrotirea lor, între curatori şi cei pe care-i reprezintă, precum şi între orice
alte persoane care în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează
bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu
curge cât timp socotelile nu au fost date si aprobate. Prescripţia nu curge
împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu cât timp nu are reprezentant
legal şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă de exerciţiu cât timp nu
are cine să-i încuviinţeze actele. Prescripţia nu curge între soţi în timpul
căsătoriei.
Nota: În baza art.21 din Decretul nr.167 / 1958 ar trebui să se admită

soluţia potrivit căreia în cazul drepturilor reale principale supuse prescripţiei,
cauzele de suspendare a prescripţiei sunt cele prevăzute de Codul Civil
art.1876, art.1811, art.1882 alin.2, art.1883. Aceeaşi soluţie ar trebui să se
adopte şi în privinţa cauzelor de întrerupere art.1865 şi urmările Codului Civil.
În literatura juridica s-a arătat că această cauză de suspendare ar trebui să fie
admisă şi în alte situaţii în care legea prevede obligativitatea unei încercări
prealabile de soluţionare a litigiului, întrucât în lipsa unei asemenea încercări
titularul dreptului se afla în imposibilitatea juridica de a-si exercita dreptul la
acţiune înaintea organului de jurisdicţie. Astfel Legea contenciosului
administrativ nr.29 / 1990 stabileşte la art.5 alin.1 obligativitatea reclamaţiei
administrative înainte de a se cere tribunalului
anularea actului sau obligarea la eliberarea lui. Până la rezolvarea
acestuia, suspendarea poate dura cel mult 30 de zile.
1.2.2. Cauzele de suspendare a cursului prescripţiei extinctive prevăzute la art.
14 din Decretul nr. 167/1958.
În legătura cu cele trei cauze de suspendare a prescripţiei prevăzute de
art.13 din Decretul nr.167/1958 este de observat ca primele doua cauze sunt
împrejurări care îl pun în imposibilitate materială fizica de a acţiona pe titularul
dreptului la acţiune, pe când cea de-a treia cauza reprezintă un motiv de
imposibilitate juridica de a acţiona.
D. Între ocrotitor şi ocrotit prescripţia e suspendată cât timp socotelile nu au fost
date şi aprobate. Această cauza de suspendare prevăzută de alin.1 al art.14
din Decretul 1 nr.167/1958 se aplică raporturilor dintre părinte, tutore ori
curator, de o parte şi cel ale căror bunuri sunt administrate de ocrotitorul
legal, după caz.
E. Prescripţia se suspenda cât timp cel lipsit de capacitatea de exerciţiu nu are
reprezentant legal şi cât timp cel cu capacitate restrânsa de exerciţiu nu are
ocrotitor legal care să-i încuviinţeze actele. Din formularea alin.2 al art.14,
rezultă că această cauză de suspendare priveşte pe minorul sub 14 ani,
interzisul judecătoresc şi minorul între 14-18 ani.
F. Prescripţia este suspendată în raporturile dintre soţi. Din alin.3 al art.14 rezultă
că prescripţia este suspendată pe durata căsătoriei. UBI LEX NON DISTÎNGUIT,
NEC NOS DISTÎNGUERE DEBEMUS astfel că este irelevant dacă soţii sunt sau
nu despărţiţi, căci textul nu distinge. În legătură cu aceste trei cauze prevăzute
de art.14, este de observat că în primul şi al treilea caz, imposibilitatea de a
acţiona este, în esenţă, de natura morala, pe când în cel de-al doilea caz este
de natura juridică.
Nota: Toate cauzele de suspendare produc efectul de suspensie numai daca

intervin după ce prescripţia a început să curgă, iar daca ele intervin înainte ca
prescripţia să fi început să curgă, efectul produs va fi de întârziere a începutului
prescripţiei.
2.EFECTELE SUSPENDARII PRESCRIPTIEI
2.1 Efectele generale ale suspendării. Prevederile art.15 alin.1 din Decretul
nr.167/1958
Potrivit art.15 alin.1 după încetarea suspendării prescripţia îşi reia cursul
socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare. Plecând de la această
dispoziţie generală, este de observat că înţelegerea efectelor generale ale
suspendării prescripţiei cere să se distingă între:
a. efectul anterior apariţiei cauzei de suspendare;
b. efectul pe durata cauzei de suspendare;
c. efectul ulterior încetării cauzei de suspendare.
Pentru perioada anterioară cauzei, suspendarea nu produce nici un efect

juridic, deoarece timpul scurs între începutul prescripţiei şi data suspendării intra
în calculul termenului de prescripţie, ori cum prevede art.15 alin.1 după
încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul socotindu-se şi timpul scurs
înainte de suspendare. Pe durata cauzei de suspendare, efectul produs constă în
oprirea curgerii prescripţiei, pe toată aceasta perioadă, prin urmare, durata
cauzei de suspendare nu intră în calculul termenului de prescripţie. Ulterior
cauzei de suspendare, efectul care se produce consta în reluarea cursului
prescripţiei, din momentul în care el fusese blocat, este efectul precizat de
art.15 în alin.1.
2.2.Efectul special al suspendări. Prevederile art.15 alin.2 din Decretul
nr.167/1958
Efectul special al suspendării este reglementat de art.15 alin.2 astfel:
- Prescripţia nu se va împlini totuşi înainte de expirarea unui termen de 6
luni, socotit de la data încetării cauzei de suspendare, cu excepţia
prescripţiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor împlini decât după
expirarea unui termen de o lună de la suspendare;
- Efectul special al suspendării nu se produce întotdeauna, ci numai în
următoarele cazuri:
a. până la împlinirea termenului de prescripţie a rămas mai puţin
de 6 luni, dacă termenul de prescripţie aplicabil este mai mare
de 6 luni.
b. până la împlinirea termenului de prescripţie a rămas mai puţin
de o luna, daca termenul de prescripţie aplicabil este mai mic
de 6 luni.
Efectele suspendării prescripţiei extinctive se produc de drept, organului

de jurisdicţie nerămânându-i decât să constate producerea lor.
3.ÎNTRERUPEREA PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE
3.1.Noţiunea şi cauzele întreruperii prescripţiei. Noţiune .
Întreruperea prescripţiei extinctive poate fi că modificarea cursului
acesteia care consta în înlăturarea prescripţiei scursă înainte de apariţia unei
cauze interuptive şi începerea unei alte prescripţii extinctive. În înţelegerea
fundamentului întreruperii prescripţiei trebuie pornit de la doua premise:
–pe de o parte, lipsa de convingere a titularului dreptului, în ceea ce
priveşte temeinicia pretenţiei sale, dedusă din starea sa de pasivitate:
- pe de alta parte, considerarea poziţiei, în fapt, a debitorului, ca fiind
conformă dreptului, bazată pe împotrivirea debitorului.
Cauzele de întrerupere a prescripţiei extinctive:

Prevederile art.16 din Decretul nr.167/1958 potrivit căruia prescripţia se
întrerupe :
a. prin recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie făcută de cel în
folosul căruia curge prescripţia;
b. prin introducerea unei cereri de chemare în judecata ori de arbitrare,
chiar dacă cererea a fost introdusa la o instanţă judecătorească
necompetentă.
c. printr-un act începător de executare.
Analiza cauzelor de întrerupere a prescripţiei dreptului la acţiune:

A. Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie.
În enumerarea făcută de art.16, prima cauză de întrerupere a prescripţiei

este părăsirea de câtre debitor, a poziţiei sale de împotrivire faţă de dreptul
subiectiv corelativ. Recunoaşterea la care se referă textul trebuie să fie
neîndoielnică, dar ea poate să fie expresă cât şi tacită.
B. Cererea de chemare în judecata.
Pentru a produce efectul întreruptiv, se cere ca:

a. acţiunea în justiţie să fie efectiva - retragerea ori perimarea
demonstrează neîndeplinirea acestei condiţii;
b. acţiunea să fie admisă, printr-o hotărâre definitivă -retragerea ori
anularea acţiunii dovedeşte neîndeplinirea condiţiei;
4.EFECTELE ÎNTRERUPERII PRESCRIPTIEI EXTINCTIVE

4.1 Reglementarea efectelor întreruperii. Prevederile art.17 din Decretul
nr.167/1958.
Efectele întreruperii prescripţiei sunt stabilite de art.17 astfel:
- Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se ivi împrejurarea
care a întrerupt-o. După întrerupere începe să curgă o noua prescripţie.
În cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare
în judecata ori de arbitraj, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp
hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă sau în cazul
executării, până la împlinirea ultimului act de executare.
4.2.Analiza efectelor întreruperii prescripţiei extinctive. Efectul anterior si cel

posterior cauzei de întrerupere.
Aşa cum rezulta din art.17 alin.1 şi 2 din Decretul nr. 167/1958,
întreruperea prescripţiei extinctive produce următoarele efecte:
- anterior datei întreruperii, prescripţia este ştearsă, adică înlăturată deci
toată prescripţia care a curs între momentul ei de început şi data cauzei
de întrerupere este socotită ca necursă; se poate observa că spre
deosebire de efectul anterior cauzei de suspendare în cazul
întreruperii, efectul anterior este radical constând în înlăturarea ei;
- posterior întreruperii, efectul care se produce constă în începerea altei
prescripţii; prin urmare, după ce a operat întreruperea, un nou termen
de prescripţie începe să curgă; şi sub acest al doilea aspect,
întreruperea se deosebeşte de suspendare, care este felul prescripţiei
după obiectul sau, care începe să curgă după ce a operat întrerupere.
Răspunsul la întrebare presupune să deosebim două ipoteze:

a. dacă întreruperea a operat prin efectul recunoaşterii noua prescripţie
este de acelaşi fel cu cea înlăturată, adică prescripţia dreptului la
acţiune, adică o prescripţie de drept civil.
b. daca întreruperea a operat prin efectul cererii de chemare în judecata,
noua prescripţie are un alt obiect şi anume dreptul de a cere
executarea silită, fiind o prescripţie de drept procesual civil; dacă
prescripţia înlăturată a fost de 3 ani, mai exact, sub condiţia admiterii
cererii şi rămânerii definitive a hotărârii.
Mai trebuie reţinut că, dacă în cazul întreruperii prin recunoaştere efectele se
produc instantaneu, în cazul întreruperii prin cererea de chemare în judecată,
efectele se produc, definitiv, pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti
de admitere a cererii (ceea ce înseamnă că, între data sesizării instanţei şi data
rămânerii definitive a hotărârii operează o întrerupere, dar cu titlu provizoriu, mai
exact, sub condiţia admiterii cererii şi rămânerii definitive a hotărârii).
Ca şi în cazul suspendării, efectele întreruperii prescripţiei extinctive se produc
“ope legis” (deplin drept, în temeiul legii), organului de jurisdicţie nerămânându-i
decât să constate producerea lor.
În fine, în legătură cu întreruperea prescripţiei extinctive mai este de reţinut că,
aşa cum s-a precizat şi în jurisprudenţă, pentru a opera întreruperea, este
necesar ca motivul de întrerupere să intervină până la împlinirea termenului de
prescripţie. Într-o decizie de speţă, Secţia civilă a fostului Tribunal Suprem s-a
pronunţat astfel: “ Acţiunea în stabilirea paternităţii în afara căsătoriei aparţine
copilului şi se porneşte în numele său de către mamă ori de reprezentantul lui
legal. Această acţiune poate fi pornită în termen de un an de la naşterea copilului
(art. 60 alin. 1 din Codul familiei). În cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul
tată ori dacă acesta din urmă a prestat copilului întreţinere, termenul de un an va
curge de la încetarea convieţuirii ori a întreţinerii. Termenul de un an prevăzut de
art. 60 din Codul familiei fiind un termen de prescripţie, el poate fi întrerupt ori
suspendat în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Pentru ca efectul
întrerupător de prescripţie să se producă, este necesar ca atât convieţuirea cât şi
întreţinerea, la care se referă alineatul 3 al art. 60 din Codul familiei, să fi început
în perioada termenului de prescripţie de un an de la naşterea copilului.”
Notă: Codul civil reglementează efectele întreruperii prescripţiei extinctive
astfel :
- art. 1867: “Întreruperea, fie civilă, fie naturală, şterge cu totul orice
prescripţie începută înaintea sa; în nici un caz acea prescripţie nu mai
poate fi continuată. Posesorul sau debitorul pot începe o nouă
prescripţie după ce actele constitutive de întrerupere încetează ,
conform naturii lor şi regulilor aci mai jos stabilite”;
- art. 1868: “Cererea făcută în judecată nu va putea întrerupe prescripţia
decât dacă va fi încuviinţată de judecătorie prin hotărâre de irevocabilă
autoritate. În cazul acesta nici o prescripţie nu poate curge de la
formarea cererii în judecată şi până la pronunţarea unei asemenea
hotărâri”;
- art. 1869: “Dacă cel ce a format cererea în judecată lasă să se perime
acea acţiune a sa prin nelucrare; dacă se dezistă de acea cerere pentru
oricare alt motiv, afară de nulităţi, de formă
sau de necompetenţa instanţei către care a fost făcut, nu poate fi nici o
întrerupere de prescripţie”;
- art. 1870: “Cererea în judecată întrerupe prescripţia, după regulile
prescrise în articolele 1868 şi 1869, chiar în cazul când este adresată la
o instanţă judecătorească necompetentă şi chiar dacă este nulă pentru
lipsă de formă”;
- art. 1871: “În cazurile prevăzute în articolul precedent, prescripţia nu va
fi întreruptă decât dacă cel interesat va fi făcut, mai înainte de hotărârea
de perimare, ce ar putea fi pronunţată în contra sa, o nouă cerere, în
bună şi convenită formă, şi dacă această de pe urmă cerere se va fi
încuviinţat, după cum se arată în articolul 1868”;
- art. 1872: “Întreruperea civilă a prescripţiei, făcută în contra unuia din
debitorii solidari, are efect în contra tuturor celorlalţi codebitori ai săi.
Întreruperea civilă făcută în contra unuia din moştenitorii unui debitor
solidar nu are efect contra celorlalţi comoştenitori, chiar dacă creanţa ar
fi ipotecară, dacă obligaţia nu este nedivizibilă. Asemenea întrerupere
nu are efect în contra codebitorilor debitorului defunct, decât în măsura
părţii de obligaţie a moştenitorului contra cărui s-a făcut întreruperea.
Spre a întrerupe prescripţia în contra acelor codebitori, trebuie o
întrerupere făcută în contra tuturor moştenitorilor debitorului defunct”;
- art. 1873: “Întreruperea civilă a prescripţiei, făcută în contra debitorului
principal, are efecte şi contra cauţiunii. Întreruperea făcută în contra
cauţiunii nu poate opri cursul prescripţiei datoriei principale”.
IDENTIFICAREA PERSOANEI FIZICE
Consideratii generale
1.1. Notiunea identificarii persoanei fizice
Prin identificarea persoanei fizice intelegem individualizarea omului in
raporturi juridice civile.
In calitate de institutie juridica, adica totalitatea de norme care
reglementeaza individualizarea omului in toate raporturile la care participa,
identificarea persoanei fizice este o institutie juridica complexa. Numai o parte
din aceasta institutie complexa apartine dreptului civil, si anume aceea formata
din normele de drept care reglementeaza mijloacele de individualizare a omului
in raporturile civile.
Identificarea omului este o necesitate generala si permanenta. Este o
necesitate generala pentru ca individualizarea omului se realizeaza in toate
raporturile juridice la care participa, adica la toate raporturile de drept.
Este, insa, si o necesitate permanenta intrucat omul, de la nastere pana
la moarte participa incontinuu la cele mai diferite raporturi civile.
1.2. Mijloacele de identificare a persoanei fizice
In dreptul civil roman, principalele mijloace de identificare, numite si
atribute de identificare a persoanei fizice sunt: �numele
�domiciliu
�starea civila
Sub denumirea de nume se au in vedere numele de familie, prenumele si
pseudonimul.
Analiza domiciliului implica si analiza resedintei.
Starea civila este o notiune de continut complex.
Principalele acte normative care formeaza sediul materiei sunt:
- pentru nume: Decretul nr.31/1954 (art.12);Codul familiei
(art.27.28.40,62,64,78);
Decretul nr.975/1968 cu privire la nume; Conventia privind drepturile

copilului;
- pentru domiciliu (si resedinta): Decretul nr.31/1954 (13-15); Legea nr.5/1971
privind actele de identitate si procedura schimbarii domiciliului si a
resedintei; Pactul international privind drepturile civile si politice ale omului;
Codul familiei; Conventia privind drepturile copilului;
- pentru starea civila: Decretul nr.31/1954 (art.22-24); Codul Familiei; Decretul
nr.278/1960 privind drepturile copilului.
Sub aspectul naturii lor juridice, mijloacele de identificare a persoanei

fizice sunt drepturi personale nepatrimoniale.
Argumentul de text care justifica aceasta calificare ne este oferita de
art.54 din Decretul nr.31/1954: “Persoana care a suferit o atingere in dreptul
sau la nume ori la pseudonim, la denumir, la onoare, la reputatie, in dreptul
personal nepatrimonial de autor al unei opere stiintifice, artistice ori literare, de
inventator sau in orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere instantei
judecatoresti incetarea savarsirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus
aratate”.
=1=
Numele
2.1.Notiuni si caractere
In domeniul dreptului propriu-zis civil si in special intrucat priveste
denumirea persoanelor fizice, numele este in principiu fixat prin ereditate
(pentru femei prin casatorie) si prin inscriea in registrul de stare civila, iar
schimbarea numelui este supusa unei regulamentari de ordine administrativa
prin o lege speciala din 18 martie 1895.
Numele este acel atribut de identificare a persoanei fizice care consta in
dreptul omului de a fi individualizat, in familie si societate, prin cuvintele
stabilite in conditiile legii, cu aceasta semnificatie.
Structura legala a numelui este stabilita de art.12 alin.2 din Decretul
nr.31/1954 astfel: ”Numele cuprinde numele de familie si prenumele”.
Caracterele juridice ale numelui sunt impuse, in esenta, de natura acestuia
de a fi un drept personal nepatimonial. In esenta numele se caracterizeaza prin
opozabilitate, inalienabilitate, imprescriptilitate, personalitate, universalitate,
legalitate, unitate.
2.2.Numele de famile
“Numele de familie“ mai este desemnat si prin formula “nume patronimic”
sau “nume propriu-zis”.
Cel mai natural mod de a dobandi numele este filiatia.
Cu privire la copii naturali, trebuie facuta o distinctie: daca copilul natural a
fost recunoscut de ambii parinti, el va purta numele patrimonic al tatalui, daca
nu a fost recunoscut decat de unul din parinti el va purta numele acestuia, daca
nu a fost recunoscut deloc, el se considera a fi nascut din parinti necunoscuti;
(art.6 al legii din 1895) prescrie aceasta categorie de copii vor fi inscrisi la
Oficiul starii civile sub doua prenume.
Recunoasterea tatalui natural trebuie intotdeauna sa confere copilului
numele sau indiferent de momentul care intervine si aceasta pentru
urmatoarele doua considerente.
a) copilul purtand numele tatalui sau, orice indiciu despre neregularitatea
filiatiei dispare;
b) in legislatia noastra, dupa cum vom vedea cercetarea paternitatii este
interzisa cu desavarsire; legea refuza de a vedea in filiatia naturala
existenta vreunei legaturi intre tatal natural si copilul sau.
Legalitatea numelui de familie se manifesta si in ceea ce priveste

modificarea
lui, care este determinata generic de schimbari intervenite in starea civila a
persoanei.
Modificarea numelui de familie trebuie net delimitata, deosebita de
schimbarea pe cale administrativa a numelui de familie, care se datoreaza altor
cauze si este supusa altui regim juridic.
Art.1 al legii din 18.03.1895 declara ca oricine trebuie sa aiba un nume de
familie.
=2=
Art.1 al legii contine si o dispozitie de mare importanta: orice schimbare
voluntara a numelui patronimic este ilegala, cu toate acestea, legea nu prevede
nici o sanctiune pentru schimbarea de nume.
Art.1 al legii din 1895 declara ca schimbarea voluntara a numelui patronimic nu
este ingaduita decat pentru cauze binecuvantate.
Modificarea numelui de familie determinata de schimbari in filiatie
- ipoteza stabilirii filiatiei copilului gasit, nascut din parinti necunoscuti;
- ipoteza stabilirii filiatiei copilului din afara casatoriei si fata de al doilea
parinte;
- ipoteza tagaduirii paternitatii copilului din casatorie;
- ipoteza contestarii ori anularii recunoasterii de filiatie.
Modificarea numelui de familie determinata de adoptie
Trebuie distins intre adoptie “cu efect restranse” si adoptia “cu efect depline”
sau “ ale unei filiatii firesti”.
- pentru ipoteza adoptiei cu efecte restranse, art.78 C.fam. Prevede: “
Adoptatul dobandeste, prin adoptie, numele celui care adopta… Instanta
judecatoreasca va putea incuvinta ca adoptatul sa continue a purta vechiul
sau nume, adaugandu-l la cel dobandit prin adoptie”.
- pentru ipoteza adoptiei cu efecte depline, potrivit art.79 alin.3 C.fam. se aplica
prevederile art.78 alin.1,2 si 4.
- ipoteza desfacerii adoptiei este avuta in vedere de art.83 C.fam.: ”La
desfacerea adoptiei, adoptatul redobandeste vechiul sau nume de familie:
instanta judecatoreasca, pentru motive temeinice, va putea insa incuvinta
ca adoptatul sa pastreze numele de familie dobandit prin adoptie.
- ipoteza anularii adoptiei
Adoptatul redobandeste numele avut inainte de adoptie, fara a exista

posibilitatea pastrarii lui, ca la desfacerea adoptiei.
Modificarea numelui de famlie determinata de casatorie
- ipoteza incheierii casatoriei
Pentru aceasta ipoteza, art.27 C.fam. prevede: ”La incheierea casatoriei,

viitori soti vor declara, in fata delegatului de stare civila, numele pe care s-
au invoit sa-l poarte in casatorie. Sotii pot sa-si pastreza numele lor
dinaintea casatoriei, sa ia numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor
reunit”.
- ipoteza divortului
Soarta numelui de familie in caz de divort este prevazuta de art.40 C.fam.

astfel: “La desfacerea casatoriei prin divort, sotii se pot invoi ca sotul care,
potrivit art.27 a purtat in timpul casatoriei numele de familie al celuilalt sot,
sa poarte acest nume si dupa casatorie. Instanta judecatoreasca va lua act
de aceasta invoiala prin hotararea de divort. Instanta, pentru motive
temeinice poate sa incuvinteze acest drept, chiar in lipsa unei invoieli intre
soti. Daca nu a intervenit o invoiala sau daca instanta nu a dat incuvintarea,
fiecare dintre fostii soti va purta numele dinainte de casatorie”.
- ipoteza nulitatii casatoriei
Nulitatea casatoriei va conduce la reluarea numelui dinaintea casatoriei, fara

a putea interveni invoiala sau incuvintarea instantei.
=3=
2.3.Prenumele
Prenumele este acea parte a numelui lato sensu, care individualizeaza
persoana fizica, mai ales, in familie. Totodata, prenumele distinge o persoana
fata de alte persoane cu acelasi nume de familie, dar din familii diferite.
Rolul prenumelui se exprima in functia acestuia de a individualiza
persoanele in familie si in societate.
Impreuna cu numele de familie al unei persoane, prenumele alcatuieste o
unitate.
2.4.Pseudonimul si porecla
Pseudonimul individualizeaza persoana fizica in societate intr-un anumit
domeniu de activitate.
Pseudonimul formeaza obiectul dreptului subiectiv la pseudonim.
Legislativ, dreptul la pseudonim este consacrat de:
- art.54 din Decretul nr.31/1954
- art.3 pct.2 din Decretul nr.331/1956 privind deptul de autor.
Porecla
In vorbirea obisnuita, porecla inseamna supranume dat unei persoane, mai ales
in legatura cu o trasatura caracteristica a aspectului sau exterior sau a activitatii
sale. Porecla nu formeaza obiectul unui drept subiectiv si nu se bucura nici de o
protectie legala.
Domiciliul
3.1.Notiune, importanta, caractere si feluri
Notiunea domiciliului
Ca si numele, domiciliul persoanei fizice intereseaza nu numai raporturile de
drept civil, ci si alte ramuri de drept.
Doctrina a oferit diferite definitii domiciliului plecandu-se de la prevederea
art.13 din Decretul nr.31/1954: “Domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea
isi are locuinta statornica sau principala”.
Prin domiciliu se intelege acel atribut de identificare a persoanei fizice care o
individualizeaza in spatiu, prin indicarea unui loc avand aceasta semnificatie
juridica.
Domiciliul este o relatie intre persoane si un loc, relatie care in principiu
se stabileste prin libera vointa a persoanei.
Cand asezarea principala a unei persoane nu se poate determina fie ca nu
exista, fie ca e necunoscuta, domiciliul, intrucat priveste raporturile ei cu altii,
corespunde cu resedinta ei actuala.
Importanta domiciliului
Domiciliul persoanei fizice prezinta importanta in toate ramurile de drept.
Dintre domeniile dreptului civil, in care se invedereaza rolul domiciliului,
mentionam:
- domeniul capacitatii civile; astfel potrivit art.47 din legea fondului funciar
nr.18/1991: “Persoanele fizice care nu au cetatenia romana si domiciliul in
Romania,
=4=
precum si persoanele juridice care nu au nationalitate romana si sediul in
Romania, nu pot dobandi in proprietate terenuri de orice fel prin acte intre vii.
Persoanele prevazute in aliniatul precedent, care dobandesc in proprietate
terenuri prin mostenire sunt obligate sa le instraineze in termen de un an de la
data dobandirii, sub sanctiunea trecerii in mod gratuit a acestora in proprietatea
statului si administrarea Agentiei pentru Dezvoltare si Amenajare Rurala”.
Potrivit art.41(2) din Constitutie: “Cetatenii straini si apatrizi nu pot dobandi
dreptul de proprietate asupra terenurilor”.
- domeniul obligatiilor civile, potrivit art.1104 Cod Civil: “Plata trebuie a se face
in locul aratat in conventie. Daca locul nu este aratat, plata, in privinta
lucrurilor certe si determinate, se va face in locul in care se gasea obiectul
obligatiei in timpul contractarii. In orice alt caz, plata se face la domiciliul
debitorului”.
- domeniul succesoral; locul deschiderii succesiunii este cel al ultimului
domiciliu al defunctului; de aceasta se leaga o serie de consecinte juridice.
- potrivit art.3 din Legea nr.35/1991: “Prin investitorii straini se inteleg
persoanele juridice cu domiciliul, ori, dupa caz, cu sediul in strainatate, care
efectueaza investitii in Romania, in oricare din modalitatile prevazute de
prezenta lege”.
Caracterele juridice ale domiciliului

Sunt:
- stabilitatea caracterizeaza domiciliul de drept comun si pe cel legal;
- unicitatea domiciliului se exprima astfel: la un moment dat, persoana fizica
are un singur domicliu;
- obligativitatea domiciliului este caracterul ce decurge din functia social-
juridica a domiciliului, de a fi mijloc de individualizare, in spatiu, a persoanei,
in care este interesata si societatea, iar nu numai titularul.
Felurile domiciliului
In functie de modul de stabilire, domiciliul este de trei feluri:
- domiciliul de drept comun (numit si voluntar)
- domiciliul legal
- domiciliul conventional
3.2.Domiciliul de drept comun

Persoana fizica isi vede convertit domiciliul legal pe care l-a avut la majorat, in
domiciliul de drept comun.
Tinand seama ca art.13 din Decretul nr.31/1954 are in vedere, in realitate,
domiciliul de drept comun, vom putea defini acest fel de domiciliu ca fiind acel
drept al persoanei fizice de a se individualiza, in spatiu prin locuinta sa
statornica ori principala.
In principiu, domiciliul de drept comun are ca titular persoana fizica cu deplina
capacitate de exercitiu, si prin exceptie poate avea ca titular si pe minorul de
peste 14 ani.
Schimbarea domiciliului de drept comun
Potrivit art.25(2) din Constitutie: “Fiecarui cetatean ii este asigurat dreptul de a-
si stabili domiciliul sau resedinta in orice localitate din tara, de a emigra si de a
reveni in tara”.
=5=
Potrivit art.17: “Persoana care isi schimba domiciliul este obligata ca, in termen
de cinci zile de la data obtinerii dovezii din care rezulta ca are locuinta
asigurata, sa se prezinte la organul politiei in circumscriptia caruia isi stabileste
noul domiciliu pentru inscrierea mentiunii in actul de identitate si in fisa de
evidenta a populatiei”.
In art.42 alin.1 se prevede ca: “cetatenii romani cu domiciliul in strainatate si
fostii cetateni romani care redobandesc cetatenie romana pot beneficia la
cerere de prevederile prezentei legi daca isi stabilesc domiciliul in tara”.
Potrivit art.43: “Persoanele carora li s-au constituit drepturi de proprietate
asupra terenurilor agricole sunt obligate sa respecte intocmai conditiile
prevazute la art.18,20 si 39 din prezenta lege, in legatura cu stabilirea
domiciliului si intemeierea de noi gospodarii”.
Dovada domiciliului de drept comun
Potrivit art.3 din Legea nr.5/1971: “Cu actul de identitate se face dovada
identitatii, a cetateniei romane si a domiciliului titularului”.
Aceeasi lege, nr.5/1971 prevede, in art.2, alin.2, ca: “Act de identitate, in
intelesul prezentei legi este buletinul de identitate. In cazurile si conditiile
prevazute de lege, act de identitate este si adeverinta de identitate”.
Art.5 din Lege prevede ca, cetateanul roman care a implinit 14 ani este obligat
sa aiba act de identitate.
3.3.Domiciliul legal
Prin domiciliul legal se intelege acel domiciliu care este stabilit de lege pentru
anumite categorii de persoane fizice.
Caracteristicile domiciliului legal
- este stabilit de lege;
- are semnificatia unei masuri de ocrotire a anumitor persoane fizice;
- coincide cu domiciliul (de drept comun) al persoanei fizice care exercita
ocrotirea.
Legea stabileste acest domiciliu prin indicarea domiciliului persoanei care
realizeaza ocrotirea.
Mai corect:
- minorul are domiciliul legal dupa caz la: a) parintii sai;
b) parintele la care locuieste

statornic;
c) parintele care-l ocroteste;
d) tutore.
- interzisul judecatoresc are domiciliul legal la tutore;

- cel ocrotit prin curatela are domiciliul legal la curatorele sau, in masura in care
acesta este in drept sa-l reprezinte.
Domiciliul legal se schimba odata cu schimbarea domiciliului de drept

comun al persoanei fizice care realizeaza ocrotirea.
Dobandirea unui domiciliu legal
Femeia casatorita dobandeste un alt domiciliu din momentul celebrarii
casatoriei. Functionarul numit pe viata si femeia maritata, chiar daca nu
domiciliaza
=6=
de fapt, acolo unde legea le fixeaza domiciliul sunt totusi considerati ca fiind
domiciliati in acel loc; domiciliul legal atrage consecintele domiciliului obisnuit.
Dovada domiciliului legal
In principiu, domiciliul legal se dovedeste prin probarea domiciliului de
drept comun al persoanei asigura ocrotirea celui cu domiciliul legal.
Mai trebuie precizat ca:
- minorul de peste 14 ani isi dovedeste domiciliul cu actul de identitate;
- daca este necesar, se poate folosi si hotararea judecatoreasca de incredintare
a minorului ori decizia de instituire a tutelei ori curatelui.
3.4.Domiciliul conventional
Prin domiciliu conventional se intelege locuinta (adresa) stabilita prin
acordul de vonta al parintilor actului in vederea executarii sale in acel loc sau
pentru solutionarea litigiului si comunicarea actelor de procedura.
Doctrina califica domiciliul conventional cu o conventie accesorie, care are
ca efect prorogarea de competenta teritoriala. Din aceasta calificare decurg
urmatoarele consecinte:
- fiind o conventie accesorie, acest domiciliu este supus principilui de drept
accesorium sequitur principale.
- fiind in esenta o conventie, el este supus consecintelor legale privindconditiile
si efectele actelor juridice bilaterale.
Stramutarea voluntara a domiciliului

Art.88 cere doua conditii pentru stramutarea voluntara a domiciliului.
Stramutarea se infaptuieste “prin locuinta in fapt intr-un alt loc unita cu
intentia de a-si statornici acolo principala asezare”. Asadar trebuie ca persoana,
care isi stramuta domiciliul, sa se mute in mod efectiv in alt loc, fara dorinta de
a se mai intoarce la domiciliul precedent si de a-si stabili principala asezare in
noua localitate.
Art.89 si 90 trateaza o chestiune delicata: dovada intentiei de a-si
schimba domiciliul. In acest scop pentru a pune capat oricarei discutii sau litigiu,
art.89 organizeaza un sistem de proba, care consta intr-o dubla declaratie
facuta de cel care se muta, la primaria locului pe care il paraseste. Fata de
aceasta staruinta, domiciliul va depinde de imprejurari.
Lipsa domiciliului
Este imposibil ca o persoana sa nu aiba domiciliu, caci in lipsa unui
domiciliu, tot ce poate tine seama de domiciliul zis de origine, adica domiciliul
parintilor, pe care copilul il dobandeste cand se naste. Sunt oameni care nu au
nici un domiciliu si umbla dintr-un loc in altul. Domiciliul de origine nu mai joaca
nici un rol in asemenea ipoteze, deoarece nu mai corespunde cu notiunea
adevarata a domiciliului. Cersetorii, tiganii romani nu pot fi socotiti avand un
domiciliu determinat.
3.5.Resedinta
Resedinta este acel atribut de identificare, in spatiu, a persoanei fizice,
prin indicarea locuintei vremelnice ori temporare.
Ca drept personal nepatrimonial, dreptul de resedinta este consacrat in
art.12 pct.1 din Pactul international privind drepturile civile si politice astfel:
“Orice
=7=
persoana care se afla in mod egal pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula
acolo liber si de a-si alege liber resedinta”.
Resedinta are drept caracteri: - vremelnicia;
- caracterul facultativ.
Stabilirea resedintei
Din art.12 pct.1 al Pactului, rezulta ca principiul este acela al libertatii stabilirii
resedintei, dupa cum cer interesele persoanei fizice.
Legea nr.5/1971 precizeaza, in art.22, alin.2, “categoria de persoane carora li se
va putea acorda viza de resedinta in alta localitate”.
In alin.1 art.22 se precizeaza ca persoana care locuieste mai mult de cinci zile la
alta adresa decat cea a domiciliului este obligata sa se prezinte la organul
politiei in circumscriptia caruia si-a stabilit resedinta pentru a cere inscrierea
mentiunii corespunzatoare in actul de identitate.
Mentiunea (viza) de stabilire a resedintei este reglementata de art.23 astfel:
“Mentiunea de stabilire a resedintei se inscrie pe perioada solicitata de titularul
actului de identitate, dar nu mai mult de un an si are valabilitate pe timpul cat
acesta locuieste la resedinta stabilita. La cererea persoanei in cauza, organele
politiei pot inscrie o noua menttiune.
Regulile aplicabile stabilirii resedintei privesc si schimbarea ei.
Dovada resedintei
Resedinta se probeaza cu mentiunea inscrisa inactul de identitate, act care are
rubrici speciale, destinate resedintei.
In principiu, resedinta poate fi dovedita si cu alte mijloace de proba decat viza
din actul de identitate.
PERSOANA FIZICĂ
CAPACITATEA CIVILĂ A PERSOANE FIZICE
NOŢIUNE ŞI CARACTERE
1. Noţiune
Definitia dată de lege: Legea dă următoarea definitie: ,,Capacitatea

de folosintă este capacitatea de a avea drepturi si obligatii,,.
Prevederile disp.art.5 alin.2 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice
si persoanele juridice stau la baza capacitătii de folosintă.
Definitii date in literatura de specialitate: Definitiile date capacitătii de folosintă
in literatura de specialitate diferă, mai degrabă, sub aspectul formulării decat in
privinta continutului:
- intr-o primă părere (formulare), ,,Capacitatea de folosintă este
aptitudinea unei persoane de a avea drepturi si obligatii,, ;

- intr-o altă formulare , se ajunge la concluzia potrivit căreia,
,,...putem defini capacitatea de folosintă a persoanei fizice ca parte a capacitătii

civile a omului, ca aptitudinea acestuia de a avea drepturi si obligatii civile,,;
- in formularea celei mai recente definitii asupra capacitătii de
folosintă, autorul porneste de la dispozitiile Decretului nr.31/1954 in materie si

de la continutul Pactului-international privind drepturile civile si politice ale
omului, ratificat prin Decretul nr.212/1974 si consideră că trebuie să se tină
seama de trei elemente esentiale: capacitatea de folosintă a persoanei fizice
este o parte a capacitătii civile a omului; ea constă in aptitudinea omului de a
avea drepturi si obligatii; si, aceste drepturi si obligatii sunt civile, iar nu drepturi
si obligatii in general.
In acest contrast si pornind de la aceste premise, autorul defineste
,,...capacitatea de folosintă a persoanei fizice ca fiind acea parte a capacitătii
civile care constă in aptitudinea omului de a avea drepturi si obligatii civile,,.
Reglementare: Aproape toate izvoarele de drept civil (fără a fi luate, bineinteles,
in considerare cele referitoare exclusiv la persoana juridică), se referă la
capacitatea de folosintă: Constitutia, Codul civil, Codul familiei, Decretul
nr.31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice, decretul
nr.32/1954, Decretul nr.212/1974 de ratificare a Pactului international privind
drepturile civile si politice ale omului, Decretul nr.47/1990 referitor la aprobarea
Conventiei internationale privind drepturile copilului si Legea nr.18/1990, care
ratifica această Conventie; Legea fondului funciar nr.18/1991, Legea
contenciosului administrativ nr.29/1990 etc.
Locul capacitătii de folosintă: A preciza locul capacitătii de folosintă inseamnă a
stabili raportul in care acesta se află cu capacitatea de exercitiu, ,,capacitatea
civilă,, si ,,capacitatea juridică,,:
a) intregul in materie il constituie ,,capacitatea juridică,, , notiune
care inglobează capacitatea considerată ca atare de fiecare ramură de drept;

b) ,,capacitatea civilă,, este o capacitate de ramură (dreptul civil),
deci, se află intr-un raport ca de la parte, la intreg, de la specie la gen, cu

capacitate juridică (partea, specia este capacitatea civilă, iar intregul, genul este
capacitatea juridică);
c) la randul său, ,,capacitatea civilă,, constituie intregul, genul pentru
,,capacitatea de folosintă,, , care este partea, specia, pentru că prima se
infătisează a fi suma rezultată din unirea sferelor capacitătii de folosintă,, si
,,capacitătii de exercitiu,,;
d) intre ,,capacitatea de folosintă,, si ,,capacitatea de exercitiu,, există
următoarea legătură: capacitatea de folosintă constituie premisa necesară si

obligatorie pentru capacitatea de exercitiu, in sensul că o persoană nu poate
avea capacitate de exercitiu, dacă nu are capacitatea de folosintă.
2. Caracterele juridice ale capacitătii de folosintă
Caractere: Capacitatea de folosintă are următoarele caractere juridice:
1. Legalitatea capacitătii de folosintă a persoanei fizice.Continutul
acestui caracter este dat de imprejurarea că, in conditiile reglementărilor in

vigoare, capacitatea de folosintă a persoanei fizice nu poate fi reglementată
decat prin lege; ea nu este lăsată pe seama vointei individuale.
2. Capacitatea de folosintă este generală. Generalitatea capacitătii
de folosintă rezultă din faptul că ea exprimă aptitudinea generală si abstractă a

omului de a avea toate drepturile si obligatiile civile;
3. Capacitatea de folosintă a persoanei fizice este inalienabilă
pentru că această calitate nu poate face obiect de renuntare totală sau partială
ori de instrăinare. Evident, nu trebuie să se confunde renuntarea la unul sau mai
multe drepturi subiective concrete cu renuntarea la capacitatea de folosintă care
este generală si abstractă si care exprimă putinta de a avea asemenea drepturi;
4. Capacitatea de folosintă a persoanei fizice este intangibilă, in
sensul că acestei calităti nu i se pot aduce limitări sau ingrădiri, in afara cazurilor
celor reglementate expres de lege;
5. Capacitatea de folosintă a persoanei fizice este egală pentru
toti. Acest caracter este consecinta unuia dintre principiile fundamentale ale
dreptului civil: egalitatea in fata legii civile. Principiul isi găseste consacrarea in
dispozitiile Decretului nr.31/1954, in Pactul international privind drepturile civile
si politice ale omului si in Conventia cu privire la drepturile copilului, iar
respectarea lui este asigurată prin mijloace de drept civil si de drept penal; si
6. Capacitatea de folosintă a persoanei fizice este universală, in
sensul că această calitate este recunoscută tuturor oamenilor.

II. DURATA CAPACITATII DE FOLOSINTA A PERSOANEI FIZICE
1. Inceputul capacitătii de folosintă a persoanei fizice
Regula in materie: In legătură cu inceputul capacitătii de folosintă,

regula este că aceasta se dobandeste la nastere. Consacrarea legală a acestei
reguli se află in disp. Art.7 alin.1 din Decretul nr.31/1954. Dovada momentului
nasterii, in principiu, se face cu certificatul de nastere.
Exceptie de la regulă: Exceptia este reglementată de disp.art.7 alin.2 din
Decretul nr.31/1954, dispozitii care prevăd că: ,,Drepturile copilului sunt
recunoscute de la conceptiune insă numai dacă el se naste viu,,. Exceptia mai
este intalnită si sub denumirea de ,,capacitate de folosintă anticipată,,.
In materia capacitătii succesorale se cere ca persoana ce succede să existe in
momentul deschiderii succesiunii, cu precizarea că se află in această situatie si
copilul conceput deja.
Timpul legal a conceptiunii se calculează potrivit disp.art.61 C.familiei si este
timpul cuprins intre a 180-a zi si a 300-a zi ,,urcand,, in trecut din momentul
nasterii.
In materia donatiei si testamentului se admite ca donatorul sau, după caz,
legatarul să fie conceput.
Această exceptie (infans conceptus pro nato habetur quoties de comodis ejus
agitur) se aplică dacă sunt intrunite următoarele conditii:
a) să fie vorba numai de drepturile copilului nu si de obligatiile lui.
Conditia este indeplinită, fie că este vorba de dobandirea unui bun determinat
(ut singuli), fie că este vorba de o intreagă succesiune, dar in acest din urmă caz,
succesiunea se primeste sub beneficiu de inventar, care exclude răspunderea
pentru pasiv dincolo de limitele activului: răspunderea este intra vires
hereditatis, ci nu ultra vires hereditates; si
b) copilul să se nască viu, nu si viabil. Aceasta inseamnă că e
suficient ca să se fi născut viu, chiar dacă imediat după nastere a decedat.

Dovada că s-a născut viu se face cu prezenta aerului in plămani prin proba
numită docimazie.
Dacă s-a născut viu si a trăit numai cateva clipe, după care a decedat, se va
elibera atat certificatul de nastere, cat si certificatul de deces, pe aceeasi dată,
iar dacă s-a născut mort, se eliberează numai certificatul de deces.
In legătură cu această exceptie art.61 din Codul familiei instituie două prezumtii:
a) prezumtia celei mai lungi gestatii (de 300 de zile); si, a celei mai
scurte gestatii (180 zile);

b) prezumtia potrivit căreia conceptiunea copilului era posibilă in
oricare din zilele cuprinse intre a 180-a zi si a 300-a zi socotite ,,urcand,, in

trecut din ziua nasterii.
Prima prezumtie este o prezumtie legală absolut (juris et de jure) si,
deci, nu poate fi răsturnată prin proba contrară; cea de a doua prezumtie insă,
intr-o părere sustinută de dominanta doctrinei, este o prezumtie legală relativă
(juris tantum) si, prin consecintă, este admisibilă proba spre a se dovedi că numai
intr- anumită portiune din intervalul de 120 zile putea avea loc conceptiunea.
2. Incetarea capacitătii de folosintă a persoanei fizice
a) Data incetării capacitătii de folosintă a persoanei fizice
Momentul incetării: Data mortii este data la care se consideră că incetează

capacitatea de folosintă a persoanei fizice.
Reglementare: Incetarea capacitătii de folosintă a persoanei fizice rezultă
din disp. Art.7 alin.1 din Decretul nr.31/1954, care stabilesc că această calitate
incetează o dată cu moartea.
Legea prevede ca moment al incetării capacitătii de folosintă a persoanei,
data stabilită prin hotărarea judecătorească de declarare a mortii.
Cazuri: Legiuitorul a avut in vedere următoarele două cazuri:
a) cazul mortii constatate fizic, direct, pe baza examinării cadavrului;
si
b) cazul dispărutului. In acest caz moartea nu poate fi constatată
direct, motiv pentru care legiuitorul a creat institutia declarării judecătoresti a

mortii.
Comună pentru cele două cazuri este data la care incetează capacitatea
de folosintă: data mortii.
Data mortii este completată la rubricile ,,anul,, , ,,luna,, si ,,ziua,, după
cum urmează:
- in primul caz (moartea fizică constatată) se inregistrează data
prevăzută in actul medical constatator al mortii, dacă un asemenea act a fost

intocmit, iar in lipsa acestuia, data declarată de persoana care anuntă acest
eveniment juridic;
- in cel de al doilea caz (declararea judecătorească a mortii),
completarea rubricilor, referitoare la dată se face pe baza hotărarii judecătoresti

declarative de moarte, rămasă definitivă, in concret data cand prin hotărare se
stabileste că a avut loc evenimentul.
b) Declararea judecătorească a mortii
Acceptiuni: Formula ,,declararea judecătorească a mortii,, are două

acceptiuni (intelesuri):
a) expresia desemnează institutia juridică, adică normele juridice care
formează sediul materiei; si

b) un al doilea inteles, al expresiei ,,declararea judecătorească a
mortii,, il constituie ,,mijlocul juridic,, de stabilire a incetării capacitătii de

folosintă, pentru ipoteza in care constatare fizică a mortii nu este posibilă.
Reglementare: Institutia ,,declararea judecătorească a mortii,, este
reglementată atat de norme de drept substantial, cat si de norme de drept
procesual.
Motivarea institutiei: Nevoia social-juridică de clarificare a situatiei persoanei
dispărute, despre care nu se stie dacă este in viată sau nu, justifică pe deplin
institutia declarării judecătoresti a mortii. Nevoia social-juridică respectivă obligă
la iesirea din starea de incertitudine in legătură cu dispărutul.
Feluri: In functie de disp. art.16 din Decretul nr.31/1954, distingem două feluri de
declarare judecătorească a mortii:
a) declararea judecătorească a mortii precedată de declararea
judecătorească a dispatiei; si
b) declararea judecătorească a mortii neprecedată de declararea
disparitiei.
Prima ipoteză constituie regula: cea de a doua-exceptia.
Declararea judecătorească a disparitiei: Analiza sumară a acestei chestiuni obligă
la punerea in discutie a conditiei de fond pentru declararea disparitiei,
procedurii declarării disparitiei si efectul hotărarii de declarare a disparitiei.
1. Conditia de fond necesară pentru declararea disparitiei constă
in aceea că, de la data ultimelor stiri din care rezultă că persoana era in viată
trebuie să fi trecut mai mult de un an. In legătură cu această conditie de fond se
impun următoarele precizări:
a) lipsa de la domiciliu trebuie să aibă o durată mai mare de un an;
b) lipsa de la domiciliu trebuie să fie de natură a face să existe
incertitudine cu privire la existenta in viată a celui in cauză;

c) termenul de un an se calculează de la data ultimelor stiri din care
rezultă că era in viată, dată care se stabileste fie pe baza unor inscrisuri sau a
probei cu matori, dacă asemenea probe există, fie, in situatii in care nu există
probe, potrivit mijlocului stabilit prin disp.art.17 alin.1 din Decretul nr.31/1954 si
anume, termenul se va socoti incepand de la data ultimei zile din luna ultimelor
stiri sau ultima zi a anului ultimelor stiri (dacă nu s-a putut stabili luna ultimelor
stiri); si
2. Procedura declarării disparitiei. Reglementarea procedurii
declarării disparitiei se află in disp. art.36, 37, 38 si 39 din decretul nr.31/1954.

Din dispozitiile legale citate rezultă că procedura declarării disparitiei
presupune următoarele operatii (faze):
- formularea cererii de declarare a disparitiei;
- faza prealabilă a judecătii;
- faza judecătii propriu-zise; si
- faza ulterioară judecătii.
Continutul acestor operatii (faze) este cel precizat in dispozitiile

art.36-39 din Decretul nr.31/1954, la notele 31-33 de la prezentul capitol al
lucrării. Toate aceste operatii (faze) sunt obligatorii, normele care le
reglementează avand caracter imperativ.
3. Efectul hotărarii de declarare a disparitiei. Singurul, dar foarte
important efect al hotărarii judecătoresti de declarare a disparitiei, rămasă

definitivă, este următorul: constată indeplinirea unei conditii de fond cerută de
disp.art.16 alin.2 din Decretul nr.31/1954 pentru declararea judecătorească a
mortii. De aici rezultă natura juridică a declarării disparitiei: este o conditie de
fond pentru declararea judecătorească a mortii.
Mai rezultă că hotărarea de declarare a disparitiei nu are nici un efect
asupra capacitătii de folosintă a persoanei fizice si că instituirea curatelei
dispărutului ori instituirea tutelei minorului dispărutului nu sunt conditionate de
existenta unei hotărari de declarare a disparitiei.
Declararea mortii precedată de declararea disparitiei. Reglementarea acestei
ipoteze se află in disp. Art.16 din Decretul nr.31/1954. Pentru declararea
judecătorească a mortii se impune indeplinirea următoarelor conditii:
a) existenta hotărarii definitive de declarare a disparitiei;
b) să fi trecut cel putin patru ani de la data ultimelor stiri din care
rezultă că persoana era in viată; si

c) să fi trecut cel putin 6 luni de la data afisărilor extrasului de pe
hotărarea prin care s-a declarat disparitia.

Declararea mortii neprecedată de declararea disparitiei. Reglementarea
acestei ipoteze se află in disp.art.16 alin.3 din Decretul
nr.31/1954.
Asa cum rezultă din text, pentru declararea judecătorească a mortii neprecedată
de declararea judecătorească a disparitiei se cer a fi intrunite următoarele
conditii:
a) numai disparitia intr-o imprejurare exceptională (război, accident
de cale ferată, naufragiu si altele asemănătoare de natură a presupune decesul)

justifică declararea judecătorească a mortii neprecedată de declararea
judecătorească a disparitiei; si
b) să fi trecut cel putin un an de la data imprejurării disparitiei
persoanei;
Regula si exceptia in materie: Atat jurisprudenta, cat si doctrina au
decis că declararea judecătorească a mortii precedată de declararea
judecătorească a disparitiei constituie regula, iar cea de a doua ipoteză -
declararea judecătorească a mortii neprecedată de declararea judecătorească a
disparitiei constituie exceptia.
Procedura declarării judecătoresti a mortii: Potrivit disp.art.40 din Decretul
nr.31/1954, procedura de declarare a disparitiei se aplică si declarării mortii, iar
potrivit disp. Art.41 din acelasi act normativ, hotărarea de declarare a mortii,
rămasă definitivă, se comunică serviciului de stare civilă spre a se face operatia
de inscriere in registrul actelor de stare civilă.
Stabilirea datei mortii in hotărarea declarativă de moarte. Prin data mortii
intelegem anul, luna si ziua cand a avut loc evenimentul mortii, sau cand se
consideră judecătoreste că a avut loc.
Hotărarea judecătorească de declarare a mortii să cuprindă obligatoriu acest
element (data mortii).
Regulile potrivit cărora se stabileste data mortii sunt următoarele:
a) se socoteste ca dată a mortii ziua anume care rezultă din probele
administrate ca fiind ziua probabilă a evenimentului juridic;

b) dacă din probele administrate nu rezultă o anume zi ca zi probabilă
a procedurii evenimentului mortii, data mortii va fi, după caz:

- ultima zi a termenului de 4 ani, in cazul declarării mortii precedată
de declararea disparitiei; sau,

- ultima zi a termenului de un an, dacă declararea mortii n-a fost
precedată de declararea disparitiei.

Din disp.art.18 alin.2 si 3 din Decretul 31/1954 rezultă, fără putere de
dubiu, următoarele:
a) data mortii nu trebuie confundată cu data ultimelor stiri;
b) data mortii nu trebuie confundată cu data imprejurării care
indreptăteste a se presupune decesul;

c) data mortii nu se confundă cu data pronuntării hotărarii
judecătoresti de declarare a mortii; si

d) data mortii nu se confundă cu data rămanerii definitive a hotărarii
judecătoresti.
Rectificarea datei mortii: Rectificarea datei mortii este permisă dacă
se va dovedi ca adevărată o altă dată. Această posibilitate rezultă din disp.art.18
alin. final din Decretul nr.31/1954, cum si din cele ale art.43 din acelasi act
normativ.
Din economia si interpretarea textului citat (art.43) rezultă că rectificarea mortii
nu poate fi confundată cu: ,,indreptarea hotărarii judecătoresti,, , ,,rectificarea
actului de stare civilă,, ori cu ,,revizuirea,,.
Efectele hotărarii declarative de moarte: In privinta efectelor, regula este că
hotărarea judecătorească de declarare a mortii produce aceleasi efecte juridice
ca si moartea fizic constatată, materializate in incetarea capacitătii de folosintă.
Din disp. Art.18 alin.1 din decretul nr.31/1954 rezultă că hotărarea judecătorească
declarativă de moarte are efect retroactiv (ex tunc), in sensul că data mortii
stabilită prin hotărare este anterioară datei cand hotărarea rămane definitivă.
Evident, de data mortii sunt legate o serie de alte efecte importante precum:
- deschiderea succesiunii; si
- stingerea drepturilor viagere.
Anularea hotărarii declarative de moarte: Singura cauză pentru

care hotărarea judecătorească de declarare a mortii poate fi anulată este
următoarea: persoana declarată moartă nu a murit ci este in viată.
Procedura anulării hotărarii declarative de moarte este mult mai simplă si mai
rapidă decat cea prevăzută de lege pentru declararea judecătorească a mortii, ea
rezumandu-se la:
a) intentarea actiunii in anulare de către orice persoană interesată si,
bineinteles, mai ales de către cel declarat mort, la instanta care a pronuntat
hotărarea;
b) judecarea se face de urgentă, cu citarea persoanelor care au fost
părti la procedura declarativă de moarte si cu ascultarea procurorului; si

c) hotărarea de anulare a hotărarii declarative de moarte se comunică
serviciului de stare civilă pentru a se face rectificările cuvenite in registrul actelor

de stare civilă.
3. Comorientii
Reglementare: Situatia juridică numită ,,comorienti,, este

reglementată de disp. Art.21 din Decretul nr.31/1954.
Sens: Expresia ,,comorienti,, vine de la ,,comuritori,, sau persoane care au murit
in aceeasi imprejurare, fără posibilitatea stabilirii dacă una a supravietuit alteia.
Utilitate: Situatia ,,comorienti,, are utilitate practică, mai ales in materie
succesorală pentru că, persoana care succede trebuie să fie in viată la momentul
deschiderii succesiunii.
Prezumtie cu privire la clipa mortii: Clipa mortii poate fi dovedită cu orice mijloc
de probă admis de lege.
Cazul comorientilor este unul dintre cazurile in care o asemenea dovadă nu
poate fi făcută. Este motivul pentru care legiuitorul a instituit prezumtia
simultaneitătii ori concomitentei momentului mortii. ,,Desi din interpretarea
gramaticală a textului ar rezulta că situatia juridică numită comorienti presupune
că mai multe persoane au murit in aceeasi imprejurare, totusi, pentru identitate
de ratiune, trebuie admis că există comorientă si in cazul in care persoanele au
murit ori dispărut in două-trei imprejurări, produse in acelasi timp, fără a se putea
stabili care a murit mai inainte (ex.un triplu accident: aviatic, feroviar si rutier),,.
In legătură cu conditia vocatiei succesorale reciproce intre comorienti, in doctrină
s-au conturat două puncte de vedere:
- primul si cel mai vechi: vocatia succesorală să fie reciprocă in
privinta comorientilor; si,

- cel de al doilea, mai nou: nu se cere conditia reciprocitătii vocatiei
succesorale.
III. CONTINUTUL CAPACITATII DE FOLOSINTA
1. Preliminarii
Notiune: Prin continutul capacitătii de folosintă a persoanei fizice se intelege
insăsi aptitudinea omului de a a vea drepturi si obligatii.
Continutul capacitătii de folosintă se clădeste pe două componente:
a) componenta activă, constand in aptitudinea omului de a avea
drepturi subiective civile; si

b) componente pasivă constand in aptitudinea persoanei fizice de a
avea obligaii civile.

Reguli de determinare: Inainte de a preciza regulile (principiile) in raport de care
se determină continutul capacitătii de folosintă a persoanei fizice, se impun
următoarele precizări:
- acest continut rezidă in aptitudinea omului de a avea toate
drepturile si obligatiile civile; si.

- in continutul capacitătii de folosintă, a persoanei fizice nu intră
drepturile interzise prin ingrădirile aduse acestuia ori prin cele aduse de către
celelalte ramuri ale dreptului.
In raport de definitia dată continutul capacitătii de folosintă a
persoanei fizice si de cele două precizări, se poate concluziona că acest continut
poate fi determinat cu ajutorul următoarelor reguli (principii):
a) determinarea continutului capacitătii de folosintă a persoanei fizice
se face prin raportarea acestuia la sistemul legislativ in vigoare la un moment

dat al statului dat, intelegand prin sistemul legislativ al unui stat atat
reglementările nationale, cat si reglementările internationale cuprinse in
izvoarele ratificate de acel stat;
b) sfera (intinderea) reală a continutului capacitătii de folosintă a
persoanei fizice rezultă din cunoasterea si evaluarea sistemului de ingrădiri ce i

se aduc;
c) in determinarea acestui continut se au in vedere, atat izvoarele
specifice dreptului civil, cat si cele specifice altor ramuri de drept, in măsura in
care se referă la acest element; si
d) primesc considerare pentru determinarea acestui element numai
drepturile si obligatiile civile, nu si drepturile si obligatiile ce tin de alte ramuri

ale dreptului.
Criterii: Precizărilor si regulilor de mai sus li se adaugă următoarele
două criterii care, impreună, contribuie la determinarea continutului capacitătii
de folosintă;
a) primul criteriu: sursă legislativă (este vorba de acte normative prin
care se asigură consacrarea internă, sau de norme juridice internationale ale

căror izvoare au fost ratificate de statul respectiv); si
b) criteriul naturii juridice: este vorba de drepturi subiective civile sau
de drepturi care cad sub incidenta reglementativă a altor ramuri? Dacă este
vorba de drepturi civile, trebuie stabilit dacă este vorba de drepturi patrimoniale
sau de drepturi personale nepatrimoniale.
2. Ingrădirile capacitătii de folosintă a persoanei fizice
a) Notiune si clasificare
Notiune: Sunt ingrădiri ale capacitătii de folosintă numai

incapacitătile de de drept civil; nu constituie ingrădiri ale capacitătii de folosintă a
persoanei fizice limitările, ingrădirile sau incapacitătile apartinătoare altor ramuri
de drept. Aceste ingrădiri ale capacitătii de folosintă a persoanei fizice se mai
numesc ,,incapacităti,,.
Calsificare: Ingrădirile capacitătii de folosintă a persoanei fizice se clasifică in
functie de mai multe criterii:
1. In raport de finalitatea lor, incapacitătile capacitătii de folosintă pot
fi:
a) incapacităti cu caracter de sanctiune; si
b) incapacităti-măsuri de protectie sau de ocrotire;
2. In raport de modul in care operează, incapacitătile se clasifică in:
a) incapacităti care operează de plin drept; si
b) incapacităti care operează ca urmare a unei hotărari judecătoresti;
si
3. In functie de izvorul lor, incapacitătile se clasifică in două
categorii:
a) incapacităti stabilite de legea civilă; si
b) incapacităti stabilite de legea penală.
b)Prezentarea celor mai importante ingrădiri

b.1. Ingrădirile-sanctiune
Ingrădirile cu caracter de pedeapsă penală: Intră in această categorie: pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi si pedeapsa accesorie a interzicerii
unor drepturi.
1. Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi. Această
a) dreptul de a alege si de a fi ales in organele puterii de stat si in
functii colective de stat sau obstesti;

b) dreptul de a ocupa o functie implicand exercitiul autoritătilor de
stat;
c) dreptul de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie de natura
aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvarsirea infractiunii;

d) drepturile părintesti; si
e) dreptul de a fi tutore si curator.
Aplicarea unei asemenea pedepse se face tinandu-se seama de

următoarele:
- interzicerea dreptului de a ocupa o functie implicand exercitiul
autoritătii de stat nu se poate pronunta decat pe langă interzicerea drepturilor de

a alege si de a fi ales in organele puterii de stat si in functii elective, afară numai
dacă legea nu dispune altfel; si
- pentru dreptul civil prezintă interes drepturile prevăzute in art.64
lit.d si e, adică, drepturile părintesti si dreptul de a fi tutore sau curator.

2. Pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi. Practic,
pedeapsa accesorie ,,...constă in interzicerea tuturor drepturilor prevăzute in
art.64,,. pedeapsă are caracterul unei pedepse complementare si constă in
interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi:
Interzicerea drepturilor astfel precizate este urmarea condamnării la pedeapsa
inchisorii si operează din momentul in care hotărarea de condamnare a rămas
definitivă si pană la terminarea executării pedepsei, pană la gratierea totală sau a
restului de pedeapsă ori pană la implinirea termenului de prescriptie a executării
pedepsei privative de libertate. Situatia este aceeasi si in cazul in care este
vorba de obligarea la muncă corectională a condamnatului, cu precizarea că
interzicerea drepturilor prevăzute in art.64 lit.d si e sunt lăsate la aprecierea
instantei.
Ingrădiri cu caracter de pedeapsă civilă: Intră in această categorie: decăderea din
drepturile părintesti si pedepsele civile in materie succesorală.
1. Decăderea din drepturile părintesti. Ca natură juridică, decăderea
din drepturile părintesti al cărei temei se află in disp. art.109 C.familiei este o
pedeapsă mixtă, de dreptul familiei si de drept civil:
a) de drept civil, pentru că se caracterizează prin lipsirea părintelui
decăzut de următoarele drepturi:

- dreptul de a reprezenta pe minorul de 14 ani in actele juridice
civile; si,
- dreptul de a incuviinta actele juridice civile ale minorului intre 14
si 18 ani;
- se adaugă incapacitatea de a fi tutore;
b) de dreptul familiei, pentru că această măsură priveste raporturile de
familie.
Redarea exercitiului drepturilor părintesti este posibilă si se acordă de
către instantă, dacă au incetat imprejurările care au dus la decădere.
2. Ingrădirile-pedepse civile in materie succesorală. Pedepsele civile
in această materie sunt:

a) cele reglementate de disp. art.655 C.civil dispozitii potrivit cărora,
sunt nedemni de a succede si, deci, exclusi de la succesiune (nedemnitatea

succesorală):
- cel condamnat pentru că a omorat sau a incercat să omoare pe
defunct;
- majorul care n-a denuntat omorul defunctului, desi avea cunostintă
despre aceasta; si
- cel ce a făcut impotriva defunctului o acuzatie capitală, declarată
de instantă calomnioasă.
b) potrivit art.703 C.civ. ,,Erezii care au dat la o parte, sau au ascuns
lucruri ale unei succesiuni, nu mai au facultatea de a se lepăda de dansa; cu

toată renuntarea lor, ei răman erezi si nu pot lua nici o parte din lucrurile date la
o parte sau ascunse,,; si,
c) imposibilitatea prevalării de beneficiul de inventar in conditiile
art.712 C.civil.
b.2. Ingrădiri cu caracter de protectie (ocrotire)
Notiune: Sunt ingrădiri cu caracter de protectie (ocrotire) incapacitătile pe care
legiuitorul le-a instituit in vederea asigurării ocrotirii (protectiei) intereselor
anumitor categorii de persoane ca urmare a situatiei speciale in care se găsesc.
Incapacităti reglementate de Codul civil: Intră in această categorie:
a) incapacitatea minorului mai mic de 16 ani de a dispune prin
donatie sau testament de bunurile sale;

b) incapacitatea minorului de 16 ani de a dispune prin testament mai
mult de jumătate din bunurile de care ar putea dispune dacă ar fi major;

c) minorul de 16 ani nu poate dispune prin testament in favoarea
tutorelui său, afară numai dacă tutorele a fost ascendentul său;

d) minorul ajuns major nu poate dispune prin donatie sau testament in
favoarea fostului tutore, dacă socotelile definitive n-au fost prealabil date si
primite , afară numai dacă tutorele este un ascendent;
e) incapacitatea doctorilor in medicină sau chirurgie, ,,ofiterii de
sănătate si spiterii,, de a profita de dispozitiile intre vii sau testamentare făcute

de cei ingrijiti (tratati), cu exceptia dispozitiilor remuneratorii făcute cu titlu
particular, dispozitiile universale pană la al patrulea grad inclusiv (afară dacă
defunctul are mostenitor in linie dreaptă in favoarea căruia s-a făcut dispozitia);
f) incapacitatea ofiterilor bastimentului de a fi legatari ai unui
testament făcut pe mare dacă nu sunt rudă cu testatorul;

g) incapacitatea de a face adjudecări nici direct, nici prin persoane
interpuse, in privinta tutorilor asupra averii celor aflati sub tutelă, mandatarilor
pentru averea ce sunt imputerniciti s-a vandă, administratorilor sau
stabilimentelor incredintate lor si functionarilor publici asupra averilor statului ce
se vand prin ei; si
h) incapacitatea judecătorilor, procurorilor si avocatilor de a nu se
putea face ,,cesionări de drepturi litigioase care sunt de competenta tribunalului

judetean,,.
Incapacităti reglementate de C.familiei: Fac parte din această
categorie:
a) incapacitatea tutorelui, sotului, rudei in linie dreaptă, fratilor sau
surorilor sau tutorelui, de a incheia acte juridice cu minorul; si,

b) interdictia minorului de a face donatii ori de a garanta obligatia,
chiar dacă are incuviintarea reprezentantului legal.

Cu privire la cele două categorii de incapacităti (reglementate de
Codul civil si de Codul familiei) seimpun următoarele precizări:
- in legătură cu caracterul absolut sau relativ al incapacitătilor: sunt
absolute acele incapacităti care impiedică incheierea actului juridic civil de către
cel incapabil cu orice altă persoană si sunt relative, incapacitătile care opresc
incheierea actului civil, de către cel lovit de incapacitate, doar cu anumite
persoane;
- nerespectarea incapacitătii se sanctionează cu nulitatea absolută
(juris et de jure) a actului incheiat, sau cu nulitatea relativă (juris tantum), in

toate celelalte cazuri.
O incapacitate rezultand din Legea nr.18/1991: Incapacitatea este
reglementată de disp. art.47 alin.1 din această lege si se referă la faptul că
persoanele fizice care nu au domiciliul in Romania si la persoanele juridice care
nu au nationalitate romană, si sediul in tara noastră ,,nu pot dobandi in
proprietate termeni de orice fel prin acte intre vii,,.
CAPACITATEA DE EXERCITIU
A PERSOANELOR FIZICE
Capacitatea de exercitiu a persoanei fizice
Sectiunea 1
1)Notiune si caractere juridice
a)DEFINITIA CAPACITATII DE EXERCITIU
Potrivit art. 5 alin. din Decretul nr. 31/1954 ‘Capacitatea de exercitiu este
capacitatea persoanei de a-si exercita drepturile si de a-si asuma
obligatii,savirsind acte juridice.
Dupa parerea noastra, definitia capacitati de exercitiu a persoanei fizice nu
trebuie sa emita aspecte esentiale ,precum:1)corelatia capacitatii de exercitiu
cu notiunea de gen, capacitatea civila a omului;2)capacitatea de exercitiu
presupune incheierea de acte juridice civile , iar nu a oricaror acte juridice ;
3)incheierea de acte juridice civiletrebuie sa se refere nu numai la exerciterea
de drepturi si asumarea de obligatii civile,ci si la dobindirea de drepturi
subiective civile si executarea obligatiilor civile
Pe aceste premize ,vom defini capacitatea de exercitiu a persoanei fizice ca
acea parte a capacitati civili a omului care consta in aptitudinea acestuia de a
dobindi si a exercita drepturi civile si de a-si asuma si executa obligatii civile
prin incheierea de acte juridice civileprin incheierea de acte juridice civile.
b)PREMISELE SI FELURILE CAPACITATII DE EXERCITIU.
Premisele. Doua sunt aceste premise si anume:
- Existenta capacitatii de folosinta a persoanelor fizice;
- Existenta discernamantului, adica a puterii omolui de a-si reprezenta
consecintele juridice civile ale manifestarii sale de vointa.
Prima premisa nu ridica probleme, in dreptul civil roman, deoarece, un caracter

juridic a capacitatii de folosinta a persoanei fizice este universalitatea: apartine
tuturor oamenilor.
A doua premisa se infatiseaza diferit in functie de varsta omului: intr-o prima
perioada, de fragezime a varstei, nu exista descernamantul vietii juridice civile
apoi, descernamantul incepe sa se formeze, dezvolte, consolideze; in fine, de la
o anumita varsta, omul trebuie rezumat ca a dobandit experienta necesara vietii
juridice civile proprii.
In afara de varsta discernamantul mai este in functie de sanatatea mintii.
Feluri. Tinand seama de existenta si calitatea descernamantului omului, avand
in vedere inaintarea ei in varsta, capacitatea de exercitiu are trei ipostaze:
- lipsa capacitatii de exercitiu;
- capacitatea de exercitiu restransa;
- capacitatea de exercitiu deplina.
Sunt lipsiti de capacitatea de exercitiu:

1. minorii sub 14 ani
2. alienatii ori debilii mintali pusi sub interdictie judecatoreasca
Capacitatea de exercitiu restransa apartine minorilor intre 14 si 18 ani. Au
deplina capacitate de exercitiu majorii, cei cu 18 ani impliniti si femeia
casatorita inainte de 18 ani.
2. Caractere juridice
a) ENUMERAREA CARACTERELOR JURIDICE ALE CAPACITATII DE
EXERCITIU A PERSOANELOR FIZICE
De la inceput trebuie precizat ca insusirile ori caractere;e juridice trebuie

raportate doar la “deplina capacitate de exercitiu” si “capacitatea de exercitiu
restransa”, iar nu si lipsei capacitatii exercitiului a persoanei fizice.
Enumerand caracterele juridice ale capacitatii de exercitiu, vom spune
ca acestea sunt: legalitatea, generalitatea inalienabilitatea, intangibilitatea,
egalitatea.
b) CONTINUTUL CARACTERELOR
Legalitatea capacitatii de exercitiu a persoanei fizice inseamna ca

instituirea, stabilirea continutului precum si incetarea sunt de domeniul exclusiv
al legii, aceste aspecte nefiind de domeniul vointei individuale.
Generalitatea capacitatii de exercitiu a persoanei fizice se refera la
continutul acesteia si consta in aptitudinea omului de a dobandi si exercita
drepturile civile si de a-si asuma si executa obligatiile civile prin incheierea
oricaror acte juridice civile, cu exceptia celor oprite prin lege. Gradul de
generalitate difera, dupa cum e vorba de capacitatea de exercitiu deplina ori de
capacitatea de exercitiu restrans.
Inalienabilitatea capacitatii de exercitiu a persoanei fizice este consacrata,
expres, in art. 6 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954: “Nimeni nu poate renunta, nici
in tot si nici in parte… la capacitatea de exercitiu”. Deci, nu e admisibila
renunutarea la capacitatea de exercitiu, dupa cum aceasta capacitate nu poate
forma obiectul unei instrainari sau cesiuni.
Intangibilitatea capacitatii de exercitiu a persoanelor fizice este stabilita in
acelasi art. 6 alin. 1in termenii urmatori: “Nimeni nu poate fi … lipsit, in tot sau
in parte, de capacitatea de exercitiu, decat in cazurile si conditiile stabilite de
lege”
Egalitatea capacitatii de exercitiu a persoanei fizice este stabilita, in
comun cu egalitatea capacitatii de folosinta – indifernt de rasa, sex,
nationalitatea,, religia, opinia publica, ori alta opinie sau alta imprejurare – de
art. 4 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, de Pactul international privind drepturile
civile si politice ale omului
Sectiunea II
Lipsa capacitatii de exercitiu a persoanei fizice
1. CATEGORIILE DE PERSOANE FIZICE LIPSITE DE CAPACITATE DE
EXERCITIU
Prevederile art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 31/ 1954. Potrivit textului: “Nu
au capacitate de exercitiu: a) minorii care nu au implinit varsta de 14 ani;
b) persoana pusa sub interdictie”.
De retinut ca aceasta enumerare este limitativa. Prin urmarea, nu exista,
potrivit dreptului civil roman si alte persoane lipsite de capacitatea de exercitiu.
In materie testamentala, limita este de 16 ani, iar nu de 14 ani, deoarece art.
806 Cod Civil dispune : “Minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici intr-un
fel…”
In materie contractuala civila lipsa capacitatii de exercitiu este
consacrata si de punctele 1 si 2 al art. 950 Cod Civil: “Necapabil de a contracta
sunt: 1. minorii; 2. interzisii”.
2. REPREZENTAREA LEGALA A PERSOANELOR FIZICE LIPSITE DE
CAPACITATE DE EXERCITIU
Prevederile art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954. Potrivit textului:
“Pentru cei care nu au capacitate de exercitiu actele juridice se fac de
reprezentantii lor legali”.
Art. 11 alin. 2 trebuie coroborat cu:
- art. 105 alin. 1 C. fam.: “Parintii au dreptul si indatorirea de a
administra bunurile copilului lor minor si de a il reprezenta in actele civile pana
la data la care el implineste varsta de 14 ani” .
- art. 124 alin. 1 C. fam.: “ Tutorele are obligatia de a administra bunurile
minorului si de a-l reprezenta in actele civile, insa numai pana la data cand
acesta implineste varsta de 14 ani”.
- art. 147 C. fam.: “Regulile privitoare la tutela minorului care nu a
implinit varsta de 14 ani se aplica si in cazul tutelei celui pus sub interdictie, in
masura in care legea nu dispune altfel” deci, interzisul judecatoresc este
reprezentat de tutore.
Dupa cum vom arata in capitolul urmator in anumite cazuri, reprezentarea

legala este realizata de curatorul celui lipsit de capacitatea de exercitiu .
3. ACTE JURIDICE CIVILE PERMISE CELUI LIPSIT DE CAPACITATEA DE EXERCITIU
Fiind o masura de ocrotire a persoanei fizice, lipsa capacitatii de exercitiu
datorata lipsei de descernamant nu trebuie sa functioneze impotriva acestei
finalitati, si numai atat cat e necesar.
Aceasta explica de ce, desi lipsit de capacitate de exercitiu, minorul sub
14 ani ori pusul sub interdictie judecatoreasca poate, totusi face valabil anumite
acte juridice civile.
Cu toate ca legea civila nu arata, expres, asemenea acte permise celui
lipsit de capacitatea de exercitiu, totusi doctrina si juristprudenta admit solutia
valabilitatii actelor incheiate de asemenea persoana, daca e vorba despre:
- acte de conservare, care prin definitia, nu pot fi vatamatoare, indiferent
cine le face: majorul, minorul ori interzisul; asemenea acte sunt: somatia
punerea pecetilor, inscrierea unui privilegiu sau a unei poteci in registrul de
publicitate, intreruperea unei prescriptii (prin cererea de chemare in judecata,
nu si prin recunoastere);
- acte marunte, care se incheie zilnic pentru nevoile obisnuite ale traiului
(cumpararea de rechizite scolare, dulciuri si alte asemenea ).
Exacta intelegere a notiunii de lipsa a capacitatii de exercitiu cere doua

precizari. Mai intai este de observat ca ceasta lipsa nu este o veritabila si totala
lipsa de capacitate de exercitiu ; exista un minimum de continut chiar pentru
aceasta “ lipsa a capacitatii de exercitiu a persoanei fizice” exprimat tocmai in
cele doua categorii de acte juridice aratate. Apoi, alin. 2 al art. 25 din Decretul
nr. 32/1964 “actele juridice ce se incheie de minorii ce nu au implinit varsta de
14 ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar daca nu este lezionar” trebuie
interpretat restrictiv, in sensul ca priveste doar actele civile patrimoniale.
4. INCETAREA STARII JURIDICE A LIPSEI CAPACITATII EXERCITIULUI
Cazuri. Pentru minori, lipsa capacitatii de exercitiu inceteaza fie prin
implinirea varstei de 14 ani (cand dobandeste capacitatea de exercitiu
restransa), fie prin moarte.
Pentru interzisul judecatoresc, lipsa capacitatii sale de exercitiu inceteaza
fie prin ridicarea interdictiei, fie prin moarte.
Sectiunea III
Capacitatea de exercitiu restransa
1. NOTIUNE
Reglementare. Textul care reglementeaza capacitatea de exercitiu
restransa este cel al art. 9 din Decretul nr. 31/1964: “ Minorul care a implinit
varsta de 14 ani are capacitate de exercitiu restransa”.
Actele juridice ale minorului cu capacitate de exercitiu restransa se
incheie de catre acesta cu incuviintarea prealabila a parintilor sau a tutorelui.
Acest text trebuie coroborat cu:
- art. 105 alin. 2 C.fam.: “ Dupa implinirea varstei de 14 ani, minorul i-si
exercita singur drepturile si i-si executa obligatiile ,insa numai cu incuviintarea
prealabila a parintilor spre a-l apara impotriva abuzurilor din partea celui de-l
treilea”.
- art. 133 alin.1 C.fam.:”Minorul care a implinit varsta de 14 ani incheie
acte juridice cu incuvintarea prealabila a parintilor spre a-l apara impotriva
abuzurilor din partea celui de-al treilea “;
- art. 10 alin. 4 din Decretul nr. 31 t 1954: “Minorul cu capacitate de
exercitiul restrinsa are dreptul, fara a avea nevoie de incuviintarea parintilor sau
a tutorelui, sa faca depuneri la casele de pastrare de stat si sa dispuna de
aceste drepturi, potrivit cu prevederile regulamentelor acestor case de pastrare
“ (in esenta, e vorba de C.E.C.)
DEFINITIA CAPACITATI DE EXERCITIU RESTRINSA

Capacitatea de exercitiul restrinsa este aptitudinea minorului de 14-18 ani
de a dobindi si exercita drepturi civile si de a-si asuma si executa obligati civile
prin incheierea, personal, a anumitor acte juridice civile.
Prin urmare, caracteristicile definitorii ale capacitatii de exercitiul restrinsa
sunt urmatoarele:
- apartine numai minorilor cuprinsi intre 14 si 18 ani;
- consta in aptitudinea unui astfel de minor de a-si exercita drepturile civile si de
a-si asuma obligatiile civile prin intuirea, personal a unor acte juridice civile;
- realizarea ei presupune incheierea, personal, numai a anumitor acte juridice
civile.
Caracterul acestei capacitati de exercitiul de a fi restrinsa rezulta din :

1) titularul ei este doar minorul intre 14 si 18 ani; 2) desi presupune
incheierea actelor
juridice personal de catre un asemenea minor, ia nu inseamna si singur, si
cu anumite incuvintari prealabile; 3) anumite acte civile sunt oprite minorului de
14-18 ani, dar sunt permise persoanei fizice cu deplina capacitate de exercitiul.
2) INCEPUT
Mod de dobindire: implinirea virstrei de 14 ani. Din continutulm
dispozitiilor legaler sus mentionate care se refera, in terminus, la minorul ‘care a
implinit 14 ani, rezulta ca inceputul capacitatii de exercitiu restransa este
marcat de data implinirii varstei de 14 ani. Nu e suficienta intrarea in anul in
care se implineste varsta de 14 ani ci trebuie ca aceasta varsta sa fie implinita
efectiv (an, luna, zi – doar daca data nasterii este 1 ianuarie, intrarea in anul
calendaristic coincide cu implinirea efectiva a varstei cerute pentru dobandirea
deplinei capacitati de exercitiu.
Trebuie precizat ca, pentru a functiona regula dobandirii capacitatii de
exercitiu restransa la implinirea varstei de 14 ani, este necesar ca, pana la
aceasta varsta, minorul sa nu fi fost pus sub
interdictie judecatoreasca. Daca minorul a fost pus sub interdictie iar
aceasta se ridica in intervalul 14-18 ani, capacitatea de exercitiu restransa va
incepe pe data ridicarii interdictiei.
3) CONTINUTUL CAPACITATII DE EXERCITIU RESTRANSA
Intelegerea continutului capacitatii de exercitiu restransa porneste de la
caracteristica acestei capacitati de a fi de tranzitie. Adica de trecerea de la lipsa
capacitatii de exercitiu la deplina capacitate de exercitiu.
Prin urmare si continutul capacitatii de exercitiu restransa se plaseaza
intre aceste doua extreme. De aici consecintele urmatoare:
- nu vor intra in specificul continutului capacitatii exercitiului restransa
acele acte juridice civile care se inchreie, valabil, de minorul sub 14 ani acte
care, a fortiori, pot fi incheiate de minorul care a implinit 14 ani;
- nu intra in continutul acestei capacitati nici actele care sunt interzise, cu
desavarsire minorului intre 14 si 18 ani.
In acelasi timp, specificul continutului capacitatii de exercitiu restransa nu

poate face abstractie de doua insusiri de baza ale acestei capacitati: 1) ea
inseamna posibilitatea incheierii de acte juridice personal de catre minorul de
14 – 18 ani; 2) desi incheie personal actele sale juridice civile minorul de 14 – 18
ani are nevoie de anumite incuviintari prealabile.
Pentru determinarea continutului capacitatii de exercitiu retransa apare,
ca utila clasificarea actelor juridice civile, prin raportarea lor la minorul de 14 –
18 ani:
a) acte juridice civile pe care minorul de 14 – 18 ani le poate incheia
valabil personal sin sigur. Minorul cu capacitate de exercitiu restransa nu are
nevoie de incuviintarea in prealabil, incheindu-le personal si singur, actele civile
urmatoare:
- actele pe care le putea incheia pana la implinirea varstei de 14 ani

(actele de conservare si actele marunte);
- depozitul special la C.E.C. (potrivit art. 10 alin. final din Decretul nr.
31/1954 si Statutului Casei de Economii si Consemnatiuni);
- actele de administrare daca nu sunt lezionare; este solutia care rezulta
din interpretarea per a contrario a art. 25 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954;
- daca a implinit 16 ani poate dispune prin testament de jumatate din
ceea ce ar fi putut dispune dac ar fi fost major (art. 807 C. Civil).
b) acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate incheia

valabil numai cu incuviintarea prealabila a ocrotitorului legal. Din aceasta
categorie fac parte actele administrative atat cele care privesc un bun cat si
cele care privesc patrimoniul minorului. Sunt asemenea acte : inchirierea unui
bun, contractul de antrepriza pentru repararea unui bun. Actele de administrare
a patrimoniului sunt acte care in raport cu un anumit bun sunt de dispozitie dar
privite in raport cu intregul patrimoniu au ca finalitate o judicioasa utilizare a
patrimoniului; un indiciu, in aceasta privinta ne ofera art. 129 alin. final din
Codul Familiei, care se refera la “instrainarea bunurilor supuse pieirii ori
stricaciunii” “ si la instrainarea bunurilor” devenite nefolositoare pentru minori”
daca valoarea acestora nu depaseste 250 lei.
Regula este ca minorul de 14 – 18 ani trebuie sa incheie actul de

administrare cu incuviintarea prealabila a ocrotitorului legal; dac il incheie fara
aceasta inciviintare si actul este lezional el este anulabil pentru leziune; dar dac
il incheie singur, fara incuviintare insa actul nu este lezional, el va fi perfect
valabil.
c) acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate incheia,
personal, dar cu dubla incuviintare(la ocrotitorul legal si a autoritatii tutelare).
Din acasta categorie fac parte actele de dispozitie precum instrainarea,
gravarea cu o sarcina(gaj, ipoteca), renuntarea la un drept sau tranzactie. Si
acceptarea unei succesiuni este calificata, de doctrina si jurisprudenta, ca un act
de dispozitie.
d) acte juridice civile interzise minorului de 14-18 ani(dar permise
majorului).
Aceste acte sunt prevazute de art.133, aliniat 3 si art. 128 din Codul
Familiei. Potrivit articolului133 aliniat 3: “Minorul nu poate sa faca, nici chiar cu
incuvintare, donatii si nici sa garanteze obligatia altuia”. Iar potrivit art.128:
“Este oprit sa se incheie acte juridice intre tutore, sotul, o ruda in linie dreapta
ori fratii sau surorile tutorelui, de o parte si minorul de alta”.
4 INCETAREA
CAZURI DE INCETARE A CAPACITATII DE EXERCITIU RESTRANSA.
Capacitatea de exercitiu restransa inceteaza in urmatoarele conditii:
- la implinirea varstei de 18 ani, cand se dobandeste deplina capacitate de
exercitiu;
- daca femeia se casatoreste inainte de 18 ani(de la16 ani, iar in anumite
conditii, chiar de la 15 ani, cand, de asemenea ea dobandeste deplina
capacitate de exercitiu);
- daca minorul este pus sub interdictie judecatoreasca;
- prin moarte(cand inceteaza si capacitatea de folosinta).
Sectiunea 4
CAPACITATEA DE EXERCITIU DEPLINA
1 Notiune
In materia capacitatii de exercitiu a persoanei fizice, capacitatea deplina
formeaza regula fata de lipsa si capacitatea restransa care constituie exceptii.
Deplina capacitate de exercitiu a persoanei fizice poate fi definita ca
aptitudinea omului de a dobandii si exercita drepturile civile si de a-si asuma si
executa obligatiile civile prin incheierea personal si singur a tuturor actelor
juridice civile.
Din definitie rezulta ca insusirea capacitatii de exercitiu de a fi deplina rezida
in trei caracteristici: a) actele juridice civile se incheie personal, iar nu prin
reprezentant legal; b) actele juridice se incheie singur, fara vreo incuvintare
prealabila, ca in cazul capacitatii de exercitiu restransa; c) persoanele cu
capacitate de exercitiu deplina pot incheia toate actele juridice civile.
2 Inceput
PREVEDERILE ART. 8 DIN DECRETUL NR. 31/1954
Data la care se dobandeste deplina capacitate de exercitiu este stabilita de
art. 8 din Decretul nr.31/1954 in termenii urmatori: “Capacitatea deplina de
exercitiu incepe de la data cand persoana devine majora. Persoana devine
majora la implinirea varstei de 18 ani.
Minorul care se casatoreste dobandeste prin aceasta capacitatea deplina de
exercitiu.
Din prevederile acestea rezulta ca exista doua moduri de dobandire a
deplinei capacitati de exercitiu:
- dobandirea prin implinirea majoratului civil adica la data implinirii
varstei de 18 ani
- dobandirea prin incheierea casatoriei, de catre femeie inainte de
implinirea varstei de 18 ani; aceasta rezulta din coroborarea art. 8 alin. 3 cu art.
4 din Codul Familiei, potrivit caruia: “barbatul
Pag. 121 din 122 Drept Civil Lect. Univ. Drd. Nicolae Baran Pag. 122 din 122
se poate casatori numai daca a implinit varsta de 18 ani iar femeia
numai daca a implinit varsta de 16 ani”
Cu toate acestea pentru motive temeinice se poate incuviinta casatoria

femeii care a implinit 15 ani.
3. Continut
In dezvoltarile de mai sus am evocat continutul capacitatii de exercitiu

deplina cu doua ocazii, si anume:
- Caracterul juridic numit “generalitatea capacitatii de exercitiu” evoca
tocmai aceste aspecte: aptitudinea generala si abstracta a persoanei fizice de a
incheia toate actele juridice prin care dobandeste ori exercita drepturi
subiective sau isi asuma obligatiile civile.
- Definitia capacitatii de exercitiu exprima sintetic tocmai continutul ei.
4. Incetarea
Cazuri de incetare a capacitatii de exercitiu deplin:

- odata cu incetarea capacitatii de folosinta (adica prin moartea );
- prin punerea sub interdictie judecatoreasca;
- prin anularea casatoriei, inainte ca femeia sa fi implinit 18 ani;
- in cazul casatoriei putative, daca femeia a fost de buna credinta la
incheierea casatoriei iar hotararea de anulare ramane definitiva inainte ca ea sa
fi implinit 18 ani.
Sectiunea V
SANCTIUNEA NERESPECTARII REGULILOR CAPACITATII DE EXERCITIU
1. Caracterizare generala
Incalcarea regulilor privitoare la capacitatea de exercitiu a persoanei

fizice, in functie de circumstante se poate solda cu:
- consecinte penale, daca s-a nerespectat intangibilitatea ori egalitatea
capacitatii de exercitiu (potrivit art. 247 Cod Penal).
- consecinta aplicabila incalcarii unei incapacitati de folosinta, daca a fost
nesocotita o asemenea limita;
- nulitatea relativa a actului juridic; aceasta este sanctiunea specifica in
materia capacitatii de exercitiu
2. Nulitatea
Caracteristicile nulitatii in aceasta materie

Nulitatea aplicabila pentru nerespectarea dispozitiilor privitoare la capacitatea
de exercitiu a persoanei fizice este: a) relativa; b) de fond; c) expresa deoarece
este consacrata de art. 25 alin. 2 din Decretul nr. 32/1954, art. 133 alin final si
art. 147 din Codul Familiei.

Drept Civil Lect

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Drept Civil Lect

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Drept Civil Lect. Univ. Drd.

PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

O primă problemă ce se cere a fi analizată şi elucidată este aceea a

Conştiinţa juridică este o premisă a dreptului. Nu există sistem de drept

Statul de drept poate fi înţeles ca un concept politico-juridic ce defineşte

Existenţa unui număr aşa de mare de acte normative în vigoare la un

În cadrul fiecărei ramuri de drept, normele juridice se grupează în

Împărţirea modernă a dreptului în public şi privat îşi are sorgintea în

Între dreptul public şi dreptul privat există asemănări şi deosebiri.

Particularităţile care deosebesc dreptul public de dreptul privat sunt

SECŢIUNEA A II – A. NORMA JURIDICĂ.

Ca element al dreptului norma este o regulă de conduită prescrisă, ori

Chiar dacă norma juridică nu se adresează uneia sau unor persoane

Structura normei juridice trebuie analizată sub două aspecte: intern şi

în funcţie de gradul de precizie al formulării, ipotezele pot fi de

Ipotezele mai pot fi şi simple atunci când are în vedere o

În funcţie de natura şi importanţa intereselor sociale ocrotite,

Structura tehnico-juridică a normei juridice

Normele de recomandare sunt prevederi neobligatorii

Acţiunea normelor juridice în timp.

Privite simultan şi global, legile se succed din punct de vedere al

Principiul fundamental al acţiunii legilor în timp este cel al

Principiul teritorialităţii nu este însă absolut.

În România străinii şi apatrizii se bucură de drepturile fundamentale ale

1.2.Izvoarele raporturilor juridice civile concrete

Toate cele trei elemente menţionate trebuie să existe concomitent pentru

Pentru aceste persoane, actele juridice se fac de către reprezentanţii lor

asistarea minorilor sub 14 ani la realizarea actelor jurdice este supusă

- actele de conservare şi actele mărunte pe care le putea încheia şi singur

b) O serie de alte acte juridice civile pot fi încheiate de către minorul de 14

Capacitatea de exerciţiu deplină. Aceasta reprezintă aptitudinea persoanei

2. 4. Atributele persoanei fizice

Schimbarea numelui de familie pe cale administrativă este posibilă pentru

Avtnd nevoie de o autorizare prealabilă înfiinţării, pe această cale iau fiinţă

2. 5. 4. Capacitatea civilă a persoanelor juridice.

- să aibă o conduită permisă de lege;

b) delimitează conduita permisă părţii active a raportului juridic civil

Drepturile subiective civile sunt recunoscute titularilor lor, persoane fizice

Exercitarea dreptului subiectiv civil cu respectarea acestor principii

În categoria drepturilor absolute intră drepturile personale nepatrimoniale

După criteriul conţinutului lor, distingem între drepturi patrimoniale şi

a) dreptul de administrare al regiilor autonome şi instituţiilor publice

Drepturi reale accesorii sun t acelea a căror existenţă depinde de existenţa

A da (aut dare) înseamnă în dreptul civil a transfera sau a constitui un

În cazul obligaţiilor obişnuite, regula generală este aceea a obligaţiilor

Primele beneficiază de sancţiune, adică creditorul poate apela la forţa de

4. Obiectul raportului juridic civil.

Altfel spus, bunurile sunt lucruri care satisfac o trebuinţă umană, au o

Drepturile şi obligaţiile patrimoniale şi bunurile la care se referă acestea,

sunt asemenea bunuri: bunurile destinate exploatării agricole, industriale

După caracterul posibilităţii de înlocuire în executarea unei obligaţii,

Principalele concluzii care se pot desprinde din examinarea izvoarelor dreptului

a) Cand conditia rezolutorie este pendinte, dobanditorul poate exercita asupra

Transmitatorul lucrului este propiretar sub conditie suspensiva. El nu

Proprietatea rezolubila asupra terenului

Legea pune unele conditii dobanditorului, si anume : de a se stabili in

Proprietatea comuna pe cote parti

Proprietarii comuni trebuie sa stabileasca pe unul dintre ei care sa aiba

- dobandirea cotelor parti ale tuturor copartasilor de catre un singur copartas

c) imparteala propietatii pe cote parti avand ca obiect bunuri imobiliare, a fost

Proprietatea pe cote-parti fortata si perpetua

Coproprietarul nu poate sa dispune decat de cota sa si nu are dreptul sa

d) Coproprietatea fortata asupra partilor comune din cladirile cu mai

Sediul materiei il constituie art. 590 – 609 Codul civil. Despartiturile