c

c




c
 









Poezia apare în fruntea volumului ͣPoemele luminii͟ (1919) ƕi este, în egală măsură, o artă
poetică ƕi o poezie filosofică de cunoaƕtere. Nu este, însă, o artă poetică obiƕnuită, pentru că Blaga nu
vorbeƕte nicăieri explicit, despre rolurile poeziei ƕi ale poetului. Această diferenţă devine mai evidentă
dacă încercăm să comparăm acest text cu poezia ͣTestament͟ a lui Tudor Arghezi. Spre deosebire de
Arghezi, care îƕi exprimă în mod clar concepţia despre izvoarele poeziei, despre instrumentele ei, despre
misiunea poetului ƕi a poeziei, textul lui Blaga cuprinde un conţinut încifrat, pentru a cărui înţelegere
este necesară raportarea la concepţia sa filosofică.
Tema operei o reprezintă atitudinea poetului în faţa misterelor universului, preocuparea sa de a
da răspuns unor grave întrebări privitoare la destinul omului în lume, la problematica cunoaƕterii ƕi la
rolul creatorului în raport cu lumea. Aici, îƕi lămureƕte poziţia faţă de cunoaƕtere, care poate fi
paradisiacă ʹ misterul lumii fiind parţial redus cu ajutorul logicii ƕi al intelectului raţional - ƕi luciferică,
misterul fiind sporit cu ajutorul imaginaţiei poetice ƕi a trăirii interioare. Aceasta dualitate este
exprimată de Blaga în ͣTrilogia cunoaƕterii͟, în unele aforisme din eseul ͣPietre pentru templul meu͟ ƕi
ulterior în ͣCunoaƕterea luciferică͟.
Poezia de faţă reprezintă o confesiune din care rezultă că rolul poetului faţă de misterele ce ne
înconjoară nu e de a le descifra, ci de a le amplifica prin văpaia trăirii interioare.
 poeziei este o declaraţie în forma negativă despre atitudinea protectoare a poetului faţă
de ͣcorola de minuni a lumii͟, imagine a perfecţiunii, a absolutului, fiind o metafora originală ƕi de o rară
frumuseţe. Pronumele personal ͣeu͟ este aƕezat orgolios în faţa acestei prime poezii din primul volum al
poetului, adică în faţa operei. Plasarea sa iniţiala poate fi o marcă a influenţelor expresioniste ce s-au
manifestat în creaţia de început a lui Blaga, concretizate printr-o exacerbare a eului poetic, ca factor
decisiv în raportul inter-relaţional stabilit cu cosmosul.
ͣEu nu strivesc corola de minuni a lumii͟ se structurează pe o puternica antiteza între ͣlumina
mea͟ ƕi ͣlumina altora͟, între cunoaƕterea poetica, luciferică ƕi cea ƕtiinţifică, raţională, paradisiaca. În
centrul poeziei se află metafora ͣlumina͟, echivalentul cunoaƕterii. Sunt frecvente opoziţiile ͣeu͟ ʹ
ͣalţii͟, ͣlumina mea͟ ʹ ͣlumina altora͟, ͣcorola de minuni a lumii͟ (semnificând un tot unitar) ʹ ͣflori,
ochi, buze, morminte͟ (părţi ale întregului, diversificări ale universalului), ͣsugruma͟ ʹ ͣnu strivesc͟.
Din primele versuri , ͣEu nu strivesc corola de minuni a lumii / si nu ucid / cumintea tainele / ce
le-ntâlnesc / în cartea mea / pe flori, în ochi, pe buze ori morminte͟, reiese atitudinea protectiva a
poetului faţă de misterele vegetale, minerale ƕi umane ale universului. Poetul îƕi exprimă dezaprobarea
faţă de savanţi, faţă de ͣlumina altora͟, semnificând cunoaƕterea paradisiacă, raţionala, lucidă, cei care
distrug, ͣsugruma͟ misterele lumii, descifrându-le, numite metaforic ͣnepătruns ascuns͟.
Folosind conjuncţia adversativă ͣdar͟, marcă a antitezei dintre cele doua concepte, poetul
insistă în continuare asupra ipotezei fundamentale dintre tipul său de cunoaƕtere ƕi cunoaƕterea
celorlalţi. Tot in acelaƕi scop, poetul foloseƕte ƕi o comparaţie expresivă aƕa cum razele lumii măresc
taina nopţii, poetul, prin cunoaƕterea sa intuitivă, metaforică, îmbogăţeƕte misterul lumii: ͣDar eu / eu
cu lumina mea sporesc a lumii taină / ƕi-ntocmai cum cu razele ei albe, luna / nu micƕorează, / ci
tremurătoare / măreƕte ƕi mai tare taina nopţii / aƕa îmbogăţesc ƕi eu întunecata zare / cu largi fiori de
sfânt mister͟.
 În eseul ͣPietre pentru templul meu͟, Blaga mărturisea că ͣdatoria noastră în faţa unui adevărat
mister nu e sa-l lămurim, ci sa-l adâncim aƕa de mult încât să-l prefacem intr-un mister ƕi mai mare͟.
Aceeaƕi idee este exprimata ƕi în versurile ͣƕi tot ce-i neînţeles / se schimba-n ne-nţelesuri ƕi mai mari /
sub ochii mei͟.
La baza cunoaƕterii ƕi a actului poetic, Blaga pune iubirea: ͣcăci eu iubesc / ƕi flori ƕi ochi ƕi buze
ƕi morminte͟. Iubirea nu are, încă, o formă sentimentală, ci reprezintă o modalitate de cunoaƕtere, de
pătrundere în misterele universului. Poetul sugerează că numai dintr-o astfel de cunoaƕtere intuitivă se
poate naƕte poezia. Misiunea poetului este, deci, aceea de a intui în formele concrete: ͣflori͟ ʹ metaforă
a naturii, ͣochi͟ ʹ metaforă a cunoaƕterii, a contemplării poetice a lumii, ͣbuze͟ ʹ metaforă a iubirii ƕi
ͣmorminte͟ ʹ metaforă a morţii, marile taine, esenţa lucrurilor ƕi fenomenelor. Rolul său este de a
proteja ƕi a potenţa misterele lumii.
Pornind de la premisa ca termenul ͣeu͟ este cheia de înţelegere a ideii poetice, tot textul ar
putea fi redus doar la două propoziţii: ͣEu nu strivesc corola de minuni a lumii / căci eu iubesc ƕi flori ƕi
ochi ƕi buze ƕi morminte͟.
În ceea ce priveƕte realizarea artistică, putem remarca capacitatea poetului de a plasticiza idei
abstracte. Astfel, el foloseƕte un ƕir de metafore revelatorii: ͣcorola de minuni͟, ͣflori͟, ͣochi, buze,
morminte͟, ͣlumina altora͟, ͣlumina mea͟, ͣnepătruns ascuns͟ pentru a reda concepţia sa despre
cunoaƕtere ƕi creaţie.
Poezia este alcătuită din douăzeci de versuri libere (cu metrică variabilă ƕi măsură inegală), al
căror flux interior redă fluxul ideilor ƕi frenezia sentimentelor. Această formă modernă de expresie, în
care poetul nu este constrâns de normale prozodice clasice, este o cale directă de transmitere a ideii ƕi a
sentimentului poetic.
Poezia se constituie dintr-o mărturisire lirica a unui crez artistic ƕi a unei concepţii filosofice
despre cunoaƕtere. Ea este o artă poetică modernă pentru că interesul autorului este deplasat de la
principiile tehnicii poetice la relaţia poet-lume ƕi poet-creaţie. Creaţia reprezintă un mijlocitor între eu ƕi
lume, o răscumpărare a neputinţei de a cunoaƕte absolutul ʹ ͣOmul trebuie să fie un creator, de aceea
renunţ cu bucurie la cunoaƕterea absolutului͟ ʹ iar misterul este substanţa originară a actului de creaţie,
adică a poeziei, căci poezia sugerează, nu explica misterul, protejându-l prin transfigurare.