I.

SERVICIILE PUBLICE DIN ECONOMIA NAŢIONALĂ

1. Noţiunea de serviciu şi principalele cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească un serviciu

În ultimii ani, în economia ţărilor dezvoltate, serviciile au devenit principalul element dinamizator al
competiţiei economice. S-a observat, de altfel, că şi produsele sunt cumpărate pentru serviciile pe care le oferă.
Importanţa crescândă a serviciilor în economie şi ascensiunea lor spectaculoasă din ultimul timp au intensificat
preocupările pentru cunoaşterea acestui sector de activitate.
Serviciile au constituit obiect de studiu de „sine stătător” relativ recent, în a doua jumătate a secolului
trecut, o dată cu dezvoltarea explozivă a sectorului terţiar, care constituie un fenomen major al zilelor noastre.
Există o cerere puternică de servicii corelată cu evoluţia societăţii, în general şi cu ridicarea nivelului de trai, în
special. Serviciul reprezintă un procent important în activitatea economică: 70% în SUA, 65% în Franţa, 56% în
Germania, 57% în Japonia. În SUA, aproximativ 75% din populaţia activă lucrează în servicii. Institutul
McKinsey arată că în SUA serviciile reprezintă 40% din economia de piaţă şi 20% din economia de monopol.
Ele au o pondere de aproximativ 26% în export. Preocupările specialiştilor de a depăşi relativa rămânere în urmă
a teoriei faţă de practică, s-au concentrat, cum era şi firesc, asupra definirii noţiunii de serviciu, acţiune extrem
de delicată, având în vedere eterogenitatea activităţilor de acest gen, ca şi numeroasele accepţiuni ale expresiei
în viaţa cotidiană. Din multitudinea de accepţiuni ale noţiunii de serviciu reţinem: slujbă, post, muncă prestată în
folosul cuiva, subdiviziune fără personalitate juridică al unui ansamblu economic sau administrativ, ajutor dat
cuiva într-o anumită împrejurare etc.
În sens strict economic, noţiunea de serviciu acoperă un domeniu mult mai restrâns, delimitat de
noţiunea de utilitate (valoare de întrebuinţare). În acest sens, serviciile pot fi definite ca „activităţi utile
destinate satisfacerii unei nevoi sociale”. Chiar şi aşa, sfera de cuprindere rămâne destul de largă. Văzute ca
„utilităţi”, serviciile pot fi rezultatul muncii vii, al muncii materializate (automobil, televizor etc.) sau al acţiunii
unor factori naturali (izvoarele termale, razele soarelui). Evident, serviciile, privite ca efecte ale unor bunuri
materiale sau ale unor factori materiali, sunt indispensabile omului, dar, de cele mai multe ori, pentru a putea
devenii „efective” este nevoie de intervenţia omului. Ca atare, abordarea serviciilor ca o categorie economică
presupune restrângerea la acele activităţi care presupun anumite relaţii sociale de producţie. Şi în acest cadru,
oarecum mai limitat, există o paletă largă de interpretări ale noţiunii, în funcţie de profunzimea cercetărilor şi
scopul în care au fost elaborate.
Indiferent de criteriile cu care se operează, definirea serviciilor trebuie căutată în sfera activităţilor care
le-au generat, ceea ce presupune găsirea acelor elemente de identificare a lor şi respectiv de delimitare de
celelalte activităţi economice.
Punctul de pornire în definirea categoriei economice de serviciu îl constituie delimitarea (separarea)
acestuia de bunurile materiale. Majoritatea definiţiilor întâlnite în literatura de specialitate pun accent pe faptul
că serviciile sunt „activităţi al căror rezultat este nematerial şi nestocabil”, nu se concretizează în produse
cu existenţă de sine stătătoare.
În tabelul 1 sunt prezentate unele elemente care fac diferenţa între bunuri şi servicii.
În ultimul timp, se vehiculează tot mai mult ideea că separarea între producţia de bunuri şi cea de
servicii este depăşită, deoarece serviciile pot aduce o valoare adăugată mare şi pot folosi tehnică de înalt nivel
(informatică). De altfel, în practică este foarte dificil să se facă distincţia între bunuri şi servicii, întrucât
achiziţionarea unui bun include şi un element de serviciu, după cum achiziţionarea unui serviciu,
presupune, nu de puţine ori, prezenţa unor bunuri tangibile. De exemplu, autoturismul este considerat un
bun, deşi el este cumpărat pentru serviciul pe care-l oferă (transport); totodată acesta este însoţit la cumpărare de
servicii cum ar fi garanţia sau facilităţile financiare.

Tabelul 1 Principalele deosebiri dintre bunuri şi servicii

BUNURI SERVICII
1. Caracter material Imateriale
2. Stocabile Nestocabile
3. Pot fi analizate înainte de a fi Nu există înainte de cumpărare
cumpărate
4. Pot fi revândute Nu pot fi revândute
5. Transfer de proprietate Nu se transferă
6. Consumul este precedat de producţie Simultaneitate
7. Pot fi transportate Nu pot fi transportate
8. Producţia, vânzarea, consumul se Se desfăşoară în acelaşi loc
desfăşoară în locuri diferite
9. Doar fabricantul produce Clientul participă la producţie.
 10. Produsul poate fi exportat Serviciul nu se exportă, doar sistemul
de servicii
11. Cumpărătorul este puţin implicat Mult implicat
12. Controlabile prin standard Puţin controlabile
13. Complexitate tehnică Puţin complexe
14. Variabilitate relativ mică Variabilitate mare

De asemenea, în ultimul timp un număr tot mai mare de servicii îmbracă o formă palpabilă (serviciile
editoriale, informatice, înmagazinate pe benzi magnetice, discuri, pelicule etc.), punând sub semnul întrebării
forma de exteriorizare a rezultatului activităţii în calitate de criteriu de delimitare între bunuri şi servicii. Pornind
de la aceste elemente distinctive dintre bunuri şi servicii, majoritatea specialiştilor privesc serviciile ca un sistem
de utilităţi, în care beneficiarul cumpără sau foloseşte nu un produs, ci o anumită utilitate, care-i oferă anumite
avantaje (neconcretizate în majoritatea cazurilor într-un bun material) destinate satisfacerii unor nevoi personale
sau sociale.
Din multitudinea definiţiilor întâlnite în literatura de specialitate reţinem:
Definiţia dată de Asociaţia Americană de Marketing: „serviciile reprezintă activităţi, beneficii sau
utilităţi care sunt oferite pe piaţă sau prestate în asociere cu vânzarea unui bun material.”
I. Mărculescu şi N. Nichita definesc serviciile ca fiind „activităţi din sfera producţiei materiale sau
nemateriale care, fie că preced procesul de creare a produsului finit, contribuind la pregătirea lui, fie că
sunt legate de produsele care au ieşit din sfera producţiei sociale, fie că se concretizează în anumite efecte
utile care se răsfrâng direct asupra omului, societăţii sau naturii, trăsătura generală a majorităţii lor
constituind-o faptul că prestarea lor coincide în timp şi spaţiu cu întrebuinţarea, consumarea lor.”
Prin urmare, putem considera că serviciile reprezintă o activitate umană, cu un conţinut specializat,
având ca rezultat efecte utile imateriale şi intangibile, destinate satisfacerii unei nevoi sociale. Ele sunt
activităţi de sine stătătoare, autonome şi sunt organizate distinct într-un sector economic cunoscut sub numele
de sector terţiar.
Exprimarea unitară a tuturor serviciilor, caracterizate, după cum se ştie, printr-o mare eterogenitate şi
complexitate, şi-a găsit reflectarea în acceptarea teoriei clasificării sectoriale a ramurilor, având drept punct de
pornire stabilirea sferei de cuprindere a serviciilor. Promotorul clasificării sectoriale a economiei este considerat
a fi Jean Fourastie.
Conform acestei teorii, economia se împarte în trei sectoare cu comportament economic diferit.
Sectorul primar grupează, în principal, activităţile legate direct de transformarea mediului natural
(agricultura, pescuitul, activităţile forestiere şi, după unele accepţiuni, industria extractivă). Acest sector
este definit ca un sector cu progres mediu.
Sectorul secundar cuprinde activităţile industriale prelucrătoare; unii autori includ în cadrul
acestuia industriile extractive şi construcţiile. Pentru Jean Fourastie, acesta este un sector cu progres tehnic
rapid.
Sectorul terţiar include tot ceea ce nu apare în sectoarele primar şi secundar: transporturile şi
telecomunicaţiile, comerţul, turismul, finanţele, învăţământul, administraţia de stat, cultura, ocrotirea
sănătăţii, gospodăria comunală, băncile, asigurările etc.
Terţiarul este considerat (pe nedrept) sectorul cu progres tehnic lent, în care trebuie să se acţioneze cu
multă precauţie, fiind foarte eterogen. Este format, în principal, din servicii, administraţie, bănci, comerţ,
asigurări etc.
Clasificarea sectorială a ramurilor are deosebite semnificaţii teoretice şi practice, mai ales în privinţa
cuprinderii şi analizării ca un tot unitar a activităţilor sociale utile, a modului în care se grupează activităţile din
sfera producţiei materiale şi din afara acestora.
Această clasificare prezintă, însă, şi unele limite care nu pot fi trecute cu vederea. Sectorul terţiar se
dovedeşte a fi prea restrâns pentru a cuprinde toate serviciile. Deşi, în plan teoretic, se acceptă identificarea
dintre sfera serviciilor şi sectorul terţiar, totuşi, în practică, există activităţi de natura serviciilor care servesc
producţiei materiale şi sunt integrate acesteia (au loc în cadrul întreprinderilor producătoare de bunuri). De cele
mai multe ori ele nu pot fi disociate şi evidenţiate separat de producţia propriu-zisă sau de produsul obţinut fiind
incluse în sectoarele respective, primar sau secundar. Deci, este evident faptul că sfera serviciilor este mai largă
decât sfera sectorului terţiar, cuprinzând şi acele activităţi generatoare de efecte utile care au loc în celelalte
sectoare de activitate (cercetare, consulting etc.)
O altă limită a clasificării sectoriale se referă la receptivitatea şi ritmul de penetrare a progresului
tehnic în sectorul terţiar. Pe de o parte, dezvoltarea şi diversificarea accentuată a serviciilor sunt consecinţa
directă a progresului tehnic din acest sector, iar, pe de altă parte, este de neconceput progresul tehnic în
sectoarele primar şi secundar, fără dezvoltări corespunzătoare în cercetare, telecomunicaţii, învăţământ,
informatică, sistem bancar etc., tocmai ca efect al receptivităţii faţă de progresul tehnic. Expansiunea,
diversificarea şi ritmurile diferenţiate de evoluţie a serviciilor au făcut ca, în ultima vreme, să se utilizeze tot mai
frecvent noţiunea de cuaternar pentru a desemna zona modernă a activităţilor economice din sectorul
terţiar: cercetare, învăţământ, informatică, sănătate, cultură, educaţie, ocuparea timpului liber etc.
Cuaternarul este denumit în literatura de specialitate ca fiind sectorul grijii faţă de om, fiind un simbol al erei
post-industriale.

2. Serviciile publice, componentă a sistemului terţiar

2.1 Definirea noţiunii de serviciu public

În limbaj curent, noţiunea de serviciu public este utilizată pentru a desemna o activitate de interes
general, prestată de un organism, adică de o persoană juridică, autorizată de o autoritate a administraţiei
publice.
Noţiune complexă şi esenţială a dreptului administrativ, acest concept a suportat modificări importante
de-a lungul timpului, care l-au făcut să îşi piardă claritatea iniţială. În doctrina occidentală s-au conturat până în
prezent trei definiţii care coexistă şi care au fost preluate în legislaţia comunitară.
• Definiţia clasică, conturată la începutul secolului al-XX-lea, consideră că serviciul public este acea
activitate de interes general prestată numai de o persoană publică. În această accepţiune subzistă definiţia lui
Duguit, potrivit căruia serviciul public este „activitatea pe care guvernanţii sunt obligaţi să o presteze în
interesul celor guvernaţi”. Este evident că definirea serviciului public se face după natura juridică a organului
care îl prestează şi care trebuie neapărat să fie persoană publică, adică statul, colectivitate locală sau altă
instituţie publică. La această semnificaţie M. Haurion adaugă sintagma serviciu public prin „natură” (şi nu după
persoana care-l prestează) pentru a se opune lărgirii semnificaţiei serviciului public la orice tip de activitate pe
care-l desfăşoară autorităţile statului.
• Definiţia interbelică a apărut ca o necesitate impusă de dezvoltarea economică spectaculoasă a
societăţii care solicita servicii publice variate, flexibile şi operative. Până în anul 1939, aceste servicii erau
apanajul statului şi instituţiilor sale care nu mai puteau face faţă cerinţelor sociale, astfel încât s-a văzut nevoit să
încredinţeze unele servicii publice către alte persoane private. Astfel, a apărut ideea prestării unui serviciu public
prin intermediul unei firme private. Această definiţie rămânea deficitară pentru că nu preciza în ce condiţii
activitatea unei persoane private poate fi considerată serviciu public.
Această dilemă este lămurită în 1964 când Laubodere arată că: „Serviciul public este activitatea de
interes general, prestată de o persoană privată având prerogativele puterii publice sub controlul administraţiei”.
Aşadar, prima condiţie este „interesul general”. Atunci când analizăm, însă, activitatea unei persoane
private este foarte greu să delimităm până unde merge interesul general şi de unde începe interesul particular.
Cea mai bună distincţie este aceea dintre activităţile necesare şi activităţile profitabile: serviciile publice au ca
prim obiectiv interesul public şi nu obţinerea de profit..
A doua condiţie, „mijloacele puterii publice”, sunt privilegii acordate persoanei private care serveşte
interesul general şi ca atare se bucură de autoritate în raport cu terţii (şi nu de egalitate). Acest raport de
autoritate permite fie monopolul asupra unei activităţi, fie emiterea de acte cu caracter unilateral sau chiar
stabilirea de taxe.
A treia condiţie se referă la „controlul administraţiei” asupra activităţii de prestări servicii publice.
Această condiţie derivă din faptul că o persoană privată poate presta un serviciu public numai printr-o delegare
dată de o persoană publică. Această delegare se poate face fie printr-un contract fie printr-un act administrativ
unilateral explicit sau implicit. Delegarea este necesară pentru a circumscrie limitele în interiorul cărora poate
acţiona cel împuternicit.
• Definiţia actuală s-a conturat la sfârşitul anilor ’80, ca urmare a evoluţiei democraţiei, recunoscându-
se faptul că unele servicii publice desfăşurate de persoane private nu trebuie să se bucure neapărat de
prerogativele puterii publice. Precizarea este necesară întrucât o serie de servicii publice de interes social cum ar
fi cele de sănătate, cultură, învăţământ etc. se realizează de către persoane private, dar fără prerogativele puterii
publice. Ideea democratismului şi descentralizării a impus în practică sistemul preluării gestiunii serviciilor
publice din mâna statului şi predării lor către persoane private, în condiţiile mai sus amintite. În jurisprudenţă s-
a răspândit astfel sintagma „servicii private de interes general” care nu corespunde însă pe deplin celor trei
condiţii stabilite în practica administraţiei publice, nici chiar în ţările dezvoltate. Cel puţin sub aspectul
controlului, serviciile publice sunt subordonate administraţiei mai mult ca oricând.
În concluzie, astăzi, identificarea unui serviciu public presupune luarea în considerare a trei elemente.
a) Elementul material: serviciul public este, în primul rând, o activitate de interes general. Serviciul
public nu mai este privit ca un organism public, ci, în special, ca o activitate care răspunde unui obiectiv de
interes general. Această activitate poate fi asigurată eventual de către o persoană privată. Trebuie, de asemenea,
menţionat că orice activitate de interes general reprezintă şi un serviciu public.
 b) Elementul voluntarist, adică intenţia puterilor publice. Nu va exista un serviciu public decât dacă
puterile publice (autorităţi naţionale sau locale) şi-au manifestat intenţia de a-şi asuma (direct sau indirect) o
activitate de interes general.
Nu există, deci, servicii publice „prin natura lor”.
Noţiunea de serviciu public apare, de aceea, ca o noţiune subiectivă şi evolutivă. Evoluţia are loc în
sensul lărgirii sferei de cuprindere. Astfel, o dată cu dezvoltarea nevoilor în domeniul petrecerii timpului liber,
activităţi cum ar fi exploatarea unui teatru, a unui teleski într-o staţiune montană sau organizarea de competiţii
de către federaţiile sportive au căpătat eticheta de servicii publice.
Există anumite dificultăţi în identificarea intenţiei exacte a guvernanţilor, mai ales atunci când ei
încredinţează anumite activităţi de interes general unor persoane private, în mod expres ca fiind servicii publice.
Este necesară, atunci, prezenţa a trei indicii pentru a putea identifica serviciul public:
o activitatea trebuie să răspundă unei misiuni de interes general;
o organizaţia privată respectivă trebuie să dispună de veritabile
prerogative de putere publică;
o organizaţia privată respectivă trebuie să fie supusă unui control din partea puterilor publice.

În majoritatea cazurilor, voinţa puterilor publice este uşor de identificat: persoana publică respectivă îşi
asumă în mod direct activitatea de interes general în cauză. Dacă activitatea de interes general este asigurată de
către o persoană privată, trebuie să se ţină seama în mod special de controlul administraţiei (de către puterea
publică). Orice serviciu public depinde, deci, în mod direct sau indirect, de voinţa unei persoane publice care
decide crearea sa, modul de gestiune, regulile fundamentale de organizare.
c) Elementul formal. Regulile aplicabile în mod normal activităţilor de servicii publice provin din acel
regim juridic căruia îi este supusă activitatea de interes general în cauză. Existenţa unui regim juridic specific,
regimul de drept administrativ, apare în mod clar atunci când serviciul public este asigurat în mod direct de către
o persoană publică.

2.2 Tipologia serviciilor publice

În literatura de specialitate se utilizează mai multe criterii de clasificare a serviciilor publice.

1. După natura serviciilor publice se disting: servicii publice administrative (SPA) şi servicii publice
industriale şi comerciale (SPIC) Până în primii ani ai secolului al-XX-lea erau recunoscute de către stat aşa-
numitele servicii publice administrative, deoarece ele erau ca obiect o activitate de natură administrativă şi nu
comercială. Ca atare, activităţile umane se împărţeau în două mari categorii: activităţi administrative, pe care le
putea desfăşura numai statul / instituţiile sale, şi activităţile industriale sau comerciale, pe care le îndeplineau
persoanele private. În realitate, încă din secolul trecut autorităţile administraţiei publice au preluat activităţi
industriale şi comerciale (transportul feroviar, exploatarea liniilor de tramvai, distribuţia de gaze şi electricitate
etc.) Între nivelul de dezvoltare economico-socială şi controlul administrativ al unor sectoare de activitate s-a
creat o contradicţie care, în cele din urmă, a dus la soluţia concesionării serviciilor comerciale şi industriale de
stat către persoane private.
Pe de altă parte, dispariţia totală a statului „jandarm” şi instaurarea statului „providenţei” a permis din
ce în ce mai mult intervenţia colectivităţilor locale în activităţile comerciale şi industriale şi preluarea în
gestiune proprie a acestor activităţi.
În doctrină s-a considerat necesară distincţia dintre SPA şi SPIC pentru a putea şti cărui regim juridic
corespund: serviciilor administrative trebuie să li se aplice regimul juridic administrativ, iar serviciilor cu
caracter industrial şi comercial regimul juridic civil. Pentru a face însă distincţia între SPA şi SPIC s-a recurs la
o serie de criterii):
� primul criteriu este acela al obiectului, adică al substanţei înseşi a activităţii; dacă activitatea este
comparabilă cu aceea a întreprinderii private, se poate considera că suntem în prezenţa unui SPIC (exemplu:
activitatea de transport), iar în caz contrar suntem în prezenţa unui SPA (exemplu: un serviciu de asistenţă
socială);
� al doilea criteriu se referă la modul de finanţare a serviciului respectiv: astfel, dacă serviciul îşi
acoperă cheltuielile din taxele plătite de beneficiari, suntem în prezenţa unui SPIC; dimpotrivă, dacă sursele de
finanţare vin de la buget central/local, suntem în prezenţa unui SPA. Aşadar, un serviciu public este SPA, dacă
are ca sursă de finanţare o taxă de natură fiscală sau este un SPIC, dacă încasează taxele de la usageri-
beneficiari;
� al treilea criteriu se referă la modul de organizare şi funcţionare: dacă regulile sunt derogatorii de la
dreptul civil, atunci este vorba de un SPA, în caz contrar fiind vorba de un SPIC. Sunt, evident, servicii publice
administrative cele care funcţionează pe baza regulilor de contabilitate/finanţe publice.
2. După modul în care se realizează interesul general, deosebim:
a) servicii publice al căror scop este satisfacerea directă şi individuală a cetăţenilor;
 b) servicii publice care oferă avantaje particularilor în mod indirect;
c) servicii publice destinate colectivităţii în ansamblu.
3. După raporturile cu serviciile private, putem remarca:
a) servicii monopolizate;
b) servicii pe care administraţia publică le exercită în paralel cu persoane autorizate;
c) servicii publice exercitate de persoane private, autorizate sub controlul unei autorităţi a
administraţiei publice.
4. Din punct de vedere al delegării lor:
a) servicii publice cu caracter exclusiv administrativ pe care autorităţile publice nu le pot încredinţa
altor persoane (protecţia civilă, autoritatea tutelară, starea civilă);
b) servicii publice care pot fi delegate altor persoane (salubritate, ecarisaj, iluminatul stradal,
deratizare).
5. Din punct de vedere al importanţei sociale:
a) servicii publice vitale (alimentare cu apă, canalizare, termoficare);
b) servicii publice facultative (amenajare parcuri şi locuri de distracţii, centre de informare) etc.
6. În raport cu colectivităţile publice de care depind, distingem:
a) Servicii publice interne şi extrateritoriale. Într-o manieră generală, toate serviciile sunt în cadrul
geografic al statului, dar sunt unele care se prelungesc în exterior (de exemplu: afacerile externe au o
administraţie centrală şi organe şi agenţi în exterior, serviciul marină-aviaţie, care se execută în afara graniţelor).
Cu toate acestea, distincţia prezintă puţin interes din punct de vedere al structurii generale şi al regulilor de
funcţionare a serviciilor;
b) Serviciile civile şi cele militare. Cele din urmă sunt supuse unei discipline foarte stricte, organizate
şi conduse după reguli care, parţial, le sunt proprii. În multe ţări ele dispun, chiar în timp de pace, de puterea de
rechiziţie a oamenilor obligaţi să petreacă un anumit timp sub drapel şi de anumite puteri de rechiziţie a
bunurilor.
7. După gradul de cuprindere, distingem:
a) servicii de importanţă naţională, organizate la scara întregului teritoriu;
b) servicii locale, organizate la scara colectivităţilor teritoriale judeţene, municipale, orăşeneşti sau
comunale.
În Europa, sub influenţa Franţei, coordonarea generală a serviciilor locale şi de stat aparţine
executivului într-o unitate administrativă mai vastă şi anume: prefectul este ajutat de agenţi, birouri, servicii. În
Spania, acesta se numeşte guvernator civil, în Belgia, guvernator de provincie, în Germania, preşedinte de
district.
8. În practica internaţională se utilizează clasificarea bunurilor şi serviciilor după natura acestora,
modul de folosire, procesul tehnologic, organizare şi finanţare, acţiune cunoscută sub denumirea de Clasificarea
Activităţilor din Economia Naţională (CAEN).
Din acest punct de vedere, serviciile publice sunt încadrate pe secţiuni, subsecţiuni, diviziuni, grupe şi
clase, după cum urmează:
75 Administraţie publică şi apărare; asistenţă socială obligatorie
751 Administraţie generală
7511 Activităţi de administraţie generală
7512 Administrarea activităţii organismelor care acţionează în domeniul îngrijirii sănătăţii,
învăţământului, culturii şi al altor activităţi sociale, cu excepţia asistenţei sociale obligatorii
7513 Administrarea şi susţinerea activităţilor economice
7514 Activităţi auxiliare pentru guvern
7515 Administrarea activităţilor pentru protecţia mediului înconjurător
752 Servicii pentru societate
7521 Activităţi de afaceri externe
7522 Activităţi de apărare naţională
7523 Activităţi de justiţie
7524 Activităţi de ordine publică
7525 Activităţi de protecţie civilă
753 Activităţi de protecţie socială obligatorie
7531 Activităţi de protecţie socială obligatorie (exclusiv ajutoarele pentru şomaj)
7532 Gestionarea fondului de şomaj
ÎNVĂŢĂMÂNT
80 Învăţământ
801 Învăţământ preşcolar şi primar
8021 Învăţământ gimnazial
8022 Învăţământ liceal
8023 Învăţământ profesional
8024 Învăţământ postliceal
803 Învăţământ superior
8031 Învăţământ superior
8032 Învăţământ postuniversitar şi de doctorat
SĂNĂTATE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ
85 Sănătate şi asistenţă socială
851 Activităţi referitoare la activitatea umană
8511 Activităţi de asistenţă spitalicească şi sanatorială
8512 Activităţi de asistenţă medicală ambulatorie
8513 Activităţi de asistenţă stomatologică
8514 Alte activităţi de asistenţă medicală
852 Activităţi veterinare
8520 Activităţi veterinare
853 Asistenţă socială
8531 Activităţi de asistenţă socială cu cazare
8532 Activităţi de asistenţă socială fără cazare
ALTE ACTIVITĂŢI DE SERVICII COLECTIVE, SOCIALE ŞI PERSONALE
90 Asanarea şi îndepărtarea gunoaielor; salubritatea şi activităţi similare
900 Asanarea şi îndepărtarea gunoaielor; salubritate şi activităţi similare
9000 Asanarea şi îndepărtarea gunoaielor; salubritate şi activităţi similare
91 Activităţi sociative diverse
911 Activităţi ale organizaţiilor economice şi patronale
9111 Activităţi ale organizaţiilor economice şi patronale
9112 Activităţi ale organizaţiilor profesionale
912 Activităţi ale sindicatelor salariaţilor
9120 Activităţi ale sindicatelor salariaţilor
913 Alte activităţi asociative
9131 Activităţi ale organizaţiilor religioase
9132 Activităţi ale organizaţiilor politice
9133 Alte activităţi asociative
92 Activităţi recreative, culturale şi sportive
921 Activităţi cinematografice şi video
9211 Producţie de filme cinematografice şi video
9212 Distribuţie de filme cinematografice şi video
9213 Proiecte de filme cinematografice
922 Activităţi de radio şi televiziune
9220 Activităţi de radio şi televiziune
923 Activităţi de spectacole
9231 Activităţi de artă şi spectacole
9232 Activităţi de gestionare a sălilor de spectacol
9233 Alte activităţi de spectacole
924 Activităţi ale agenţilor de presă
9240 Activităţi ale agenţilor de presă
925 Activităţi ale bibliotecilor, arhivelor, muzeelor şi alte activităţi culturale
9251 Activităţi ale bibliotecilor şi arhivelor
9252 Activităţi ale muzeelor, conservarea monumentelor şi clădirilor istorice
9253 Activităţi ale grădinilor botanice şi zoologice şi ale rezervaţiilor naturale
926 Activităţi sportive
9261 Activităţi ale bazelor sportive
9262 Alte activităţi sportive
927 Alte activităţi recreative
9271 Jocuri de noroc
9272 Parcuri de recreaţii şi plaje
9273 Alte activităţi recreative
93 Alte activităţi de servicii pentru persoane fizice
930 Alte activităţi de servicii pentru persoane fizice
9301 Spălarea, curăţarea şi vopsirea textilelor şi blănurilor
9302 Coafura şi alte activităţi de înfrumuseţare
9303 Activităţi de pompe funebre şi similare
 9304 Activităţi de întreţinere corporală
9305 Alte activităţi de servicii pentru persoane fizice
ACTIVITĂŢI ALE PERSONALULUI ANGAJAT ÎN GOSPODĂRII PERSONALE
94 Activităţi ale personalului angajat în gospodării personale
950 Activităţi ale personalului angajat în gospodări personale
9500 Activităţi ale personalului angajat în gospodării personale
ACTIVITĂŢI ALE ORGANIZAŢIILOR
ŞI ORGANISMELOR EXTRATERITORIALE
99 Activităţi ale organizaţiilor şi organismelor extrateritoriale
990 Activităţi ale organizaţiilor şi organismelor extrateritoriale
9900 Activităţi ale organizaţiilor şi organismelor extrateritoriale România a adoptat Clasificarea
Activităţilor din Economia Naţională (CAEN) încă din anul 1990, ceea ce a permis identificarea tuturor
activităţilor şi unificarea denumirilor, sistematizarea şi codificarea lor şi pe această bază posibilitatea utilizării
sistemelor informatice de prelucrare şi analiză a datelor, conectarea la structurile internaţionale de tipul tabelelor
input-output şi la Sistemul Conturilor Naţionale.

2.3 Caracteristicile principale ale serviciilor publice industriale, comerciale şi administrative

Serviciile reprezintă o activitate umană, cu un conţinut specializat, având ca rezultat efecte utile
imateriale şi intangibile, destinate satisfacerii unei nevoi sociale. Ele sunt autonomizate în procesul adâncirii
diviziunii sociale a muncii şi sunt organizate distinct într-un sector denumit sector terţiar. Beneficiarul
serviciilor îşi apropie o utilitate care-i conferă anumite avantaje ori satisfacţii destinate împlinirii unor nevoi
personale (individuale) sau sociale.
Serviciile prezintă o serie de trăsături caracteristice care permit, pe de o parte, identificarea lor, iar, pe
de altă parte, se pot constitui în criterii de delimitare faţă de celelalte domenii ale activităţii economico-sociale.
Este de remarcat faptul că sfera serviciilor este largă şi eterogenă, fapt pentru care aceste trăsături pot să nu se
regăsească în totalitatea lor în fiecare tip de serviciu.
În teoria economică, s-au conturat următoarele trăsături caracteristice ale serviciilor:
1. Forma nematerială a serviciilor
Cele mai multe dintre servicii nu se concretizează în bunuri materiale, ci îmbracă forma unor activităţi
sau faze ale unor procese economico-sociale.
Această trăsătură, însă, nu trebuie absolutizată. Unele servicii au o expresie materială, dar de o anumită
formă specială (suport material) şi corespunzător, o existenţă de sine stătătoare (benzi magnetice, discuri, soft-
uri etc.), însă valoarea intrinsecă a formei materiale a serviciilor de acest fel este net inferioară valorii
informaţiilor pe care le vehiculează. Imaterialitatea serviciilor face ca, în literatura de specialitate, acestea să fie
cunoscute sub denumirea de invizibile, iar comerţul cu servicii de acest gen este cunoscut sub denumirea de
comerţ invizibil. De aceea, în comerţul internaţional cu servicii, cele mai multe dintre acestea nu pot fi
identificate la trecerea frontierelor şi, ca atare, de cele mai multe ori, ele ocolesc barierele vamale tradiţionale.
2. Intangibilitatea serviciilor
Exprimă faptul că ele nu pot fi percepute sau evaluate cu ajutorul simţurilor omeneşti (auz, miros, văz,
gust etc.) înainte de a fi cumpărate sau chiar consumate. De exemplu, spectatorul unui film artistic nu ştie, în
momentul în care cumpără biletul, în ce măsură prestaţia actorilor îl satisface, sau dacă o persoană solicită şi
achită reparaţia unui televizor fără să poată aprecia eficienţa funcţionării acestuia după execuţia lucrării etc.
Ca urmare, apare neîncrederea clientului şi, corespunzător, o anumită reţinere în luarea deciziei de
cumpărare. În aceste condiţii, vânzarea serviciilor necesită eforturi sporite de cunoaştere a cererii şi de stimulare
a ei, prin evidenţierea părţilor vizibile ale lor exprimate prin calitatea personalului, caracteristicile
echipamentelor, nivelul preţurilor, mediul ambiant etc. În literatura de specialitate, s-au conturat o serie de
modalităţi concrete de evidenţiere a aspectelor unui serviciu, între care reţinem: Ambianţa în care este prestat un
serviciu constituie un prim element care ne permite să ne formăm o imagine cu privire la serviciul respectiv. De
exemplu, în învăţământul universitar, temperatura neadecvată în sălile de curs/seminarii, zgomotul, ventilaţia,
designul mobilierului, culorile încăperilor etc. pot influenţa sensibil atitudinea şi comportamentul studenţilor.
Nu trebuie neglijată nici componenta umană a mediului, profesorul, asistentul care joacă un rol extrem de
important în ridicarea nivelului calitativ al serviciului de instruire a studenţilor. Comunicaţiile cu privire la
serviciu, concretizate în publicitate, reclame, minifilme publicitare, relaţii publice, pliante etc., au menirea să
evidenţieze ceea ce este vizibil şi, în special, cele mai recente îmbunătăţiri aduse acestuia.
Preţul este folosit de consumator ca un indicator de bază al calităţii serviciilor. În acest context,
stabilirea unui preţ real este foarte importantă, mai ales în cazurile în care prestarea unui serviciu diferă sensibil
de la o firmă la alta şi unde riscul de a cumpăra un serviciu de slabă calitate este ridicat.
3. Inseparabilitatea în timp şi spaţiu a serviciilor
 Este concretizată în faptul că producerea (prestarea) lor are loc o dată cu consumul. Serviciul nu poate
exista separat de prestatorul său şi, implicit, calitatea serviciului este inseparabilă de calitatea prestatorului.
Această legătură este mai puternică la unele servicii, cum sunt cele medicale, culturale, de învăţământ,
financiare etc.
Simultaneitatea producţiei şi consumului de servicii presupune totodată participarea consumatorului la
prestarea serviciului. De pildă, studentul, prin participare la cursuri, seminarii, elaborare de referate, proiecte
etc., sau pacientul, prin informaţiile pe care le comunică medicului pentru stabilirea diagnosticului său, sau
clientul unei bănci, prin simpla completare a unui formular etc., participă efectiv la derularea serviciului.
Simultaneitatea în timp şi spaţiu este cea mai reprezentativă caracteristică a serviciilor, ea regăsindu-se
aproape în toate serviciile, indiferent că sunt prestate de om sau maşină, că satisfac nevoi materiale sau
spirituale, că sunt destinate persoanelor individuale sau colectivităţilor. Ea este considerată trăsătura
fundamentală a serviciilor şi principalul criteriu de delimitare a acestora de celelalte activităţi din economie.
4. Variabilitatea serviciilor
Constă în imposibilitatea repetării acestora în mod identic de la o prestaţie la alta, deoarece ele depind
de persoana care le face, de dispoziţia acesteia, de loc, de moment etc. De pildă, studenţii se aşteaptă ca
profesorul sau asistentul să aibă prestaţii excelente în fiecare zi, consumatorul se aşteaptă ca mâncarea să aibă
acelaşi gust ori de câte ori frecventează un restaurant etc. În realitate, astfel de situaţii, în forma lor cea mai pură,
sunt greu de realizat. Similar, efectuarea unei intervenţii chirurgicale de către un medic variază din punct de
vedere calitativ, în funcţie de bioenergia sa, de starea lui de sănătate, de capacitatea de concentrare la un
moment dat, de modul în care pacientul colaborează cu el etc. Consumatorii percep această variabilitate şi
încearcă să obţină cât mai multe informaţii în legătură cu prestatorul înainte de a lua decizia finală. Din cele
prezentate, rezultă că variabilitatea influenţează sensibil asupra calităţii serviciilor şi îngreunează acţiunea de
standardizare a lor. În vederea atenuării acestui efect, se apelează la noţiunea de „personalizare a serviciilor”
care presupune o tratare individualizată a clienţilor. Abordarea nediferenţiată a acestora conduce la situaţii
neplăcute atât pentru instituţia prestatoare, cât şi pentru clienţi (consumatori).
Aceste caracteristici constituie elemente de definire a sferei serviciilor şi implicit de delimitare a
acesteia de celelalte activităţi economice. Totuşi, trebuie remarcat faptul că datorită procesului obiectiv de
dezvoltare a serviciilor, de apariţie a unor noi activităţi şi de creştere a complexităţii economiei, sfera serviciilor
se îmbogăţeşte cu noi trăsături, iar demarcaţia dintre bunuri şi servicii se realizează tot mai greu, multe bunuri
necesitând complementar servicii pentru a putea fi folosite şi invers.

2.4 Principii şi reguli de organizare şi funcţionare a serviciilor publice

Înfiinţarea serviciilor publice, indiferent de natura şi modul lor de gestiune, se face cu condiţia
respectări unor principii de organizare şi funcţionare fundamentale: principiul eficienţei, principiul echităţii şi
principiul descentralizării.
Principiul eficienţei serviciului public este impus de faptul că toate cheltuielile necesare se suportă de
la buget, adică din taxele şi impozitele plătite de contribuabili. În aceste condiţii, administraţia este obligată să
găsească cel mai bun raport între eforturile (costurile) făcute şi efectele obţinute, respectiv cantitatea şi calitatea
serviciilor prestate cetăţenilor. Acest principiu trebuie avut în vedere în toate fazele şi etapele de elaborare a
capitolelor de cheltuieli bugetare necesare funcţionării serviciilor publice.
Pe de altă parte, eficienţa presupune satisfacerea tot mai completă a nevoilor cetăţeanului, ceea ce face
ca, de cele mai multe ori, cheltuielile prevăzute în buget să fie depăşite. Este însă preferabil să fie satisfăcut
interesul public, chiar dacă administraţia va face datorii, întrucât scopul de a fi al acesteia este tocmai
satisfacerea tuturor condiţiilor pentru desfăşurarea normală a vieţii publice. Cu cât serviciul public este mai bine
structurat, organizat şi condus, cu atât banul public este mai bine folosit, cu alte cuvinte, funcţionează mai
eficient.
Principiul echităţii (egalităţii) prestărilor de servicii, este un corolar al principiului egalităţii tuturor
cetăţenilor în faţa legii şi, ca atare, toţi cetăţenii trebuie să beneficieze în aceeaşi măsură de serviciile publice. El
se aplică deopotrivă agenţilor serviciilor publice şi utilizatorilor serviciilor publice. Agenţii serviciilor publice
sunt supuşi aceloraşi reguli în ceea ce priveşte derularea carierei lor sau accesul la posturi. Acest principiu
explică, astfel, regula fundamentală a funcţiei publice, aceea a accesului legal la posturile publice. Ea interzice
orice discriminare bazată pe motive de ordin religios, rasial, filozofic sau politic.
Utilizatorii serviciilor sunt, de asemenea, supuşi, în general, aceloraşi reguli. Este de neconceput o
administraţie publică prin care unele categorii de cetăţeni să primească mai multă apă, mai multă căldură sau
apă, în detrimentul altora. Desigur că în practică apar asemenea discrepanţe, dar acestea provin din reţelele
tehnice şi organizatorice, nu din principiile administraţiei. Jurisprudenţa admite, cu toate acestea, unele
inegalităţi de tratament în anumite situaţii, atunci când utilizatorii se găsesc în situaţii de fapt sau de drept care
permit ca ei să fie grupaţi pe categorii, pentru motive care ţin de interesul general, în temeiul legii. De exemplu,
este logic şi se practică tarife diferenţiate pentru transportul fluvial al localnicilor din Delta Dunării şi respectiv
turişti din această zonă. Pentru aplicarea deplină a principiului echităţii, administraţia trebuie să recurgă
sistematic la concurenţă şi să asigure transparenţa pentru furnizorii de servicii publice.
Principiul descentralizării serviciilor publice este prevăzut atât de Constituţia României, cât şi de
Legea Administraţiei Publice Locale (art. 1) şi se concretizează prin deplasarea centrului de greutate al
serviciilor publice de la „centru” către comunităţile teritoriale.
După cum se ştie, scopul organizării serviciilor publice îl constituie satisfacerea unor interese generale
ale comunităţii. De aici rezultă că descentralizarea va trebui să ţină cont, în primul rând, de acest scop şi, în
ultimul rând, de organizarea (împărţirea) administrativ-teritorială. Ideea contrară este falimentară, pentru că
sacrifică interesele cetăţenilor de dragul autonomiei locale.
Descentralizarea serviciilor publice este o acţiune extrem de delicată. Ea trebuie să ţină cont de gradul
de specializare al acestora şi de necesitatea continuităţii lor. Astfel, oricât de mult s-ar dori descentralizarea unui
serviciu public, administraţia locală nu va putea realiza acest deziderat în lipsa specialiştilor necesari acestui
serviciu. Este de neconceput ca o comună să-şi înfiinţeze un post de radio fără electronişti sau redactori, o şcoală
fără profesori sau un spital fără medici.
Pentru ca serviciile publice să fie prestate în condiţii de eficienţă, este necesar ca administraţia publică
să aplice anumite reguli, între care amintim: regula continuităţii; regula adaptării sau flexibilităţii; regula
cuantificării.
◙ Regula continuităţii este impusă de faptul că, prin natura interesului public asigurat, multe servicii
publice nu pot fi întrerupte fără riscul dereglării sau periclitării vieţii publice. Aceste servicii vitale pentru orice
comunitate trebuie să fie asigurate în mod continuu şi uneori în mod permanent. De exemplu, spitalele şi
serviciile de pază contra incendiilor trebuie să funcţioneze non stop, în timp ce serviciul stării civile este
continuu, fără a fi însă permanent. Continuitatea este esenţa serviciului public, ea determinând responsabilitatea
administraţiei faţă de modul în care este respectată. De aceea, administraţia are obligaţia de a prevedea
mijloacele şi modalităţile de intervenţie, de a face stocuri de materii prime şi combustibili, de a pregăti forme
alternative de satisfacere a nevoilor cetăţenilor în cazuri excepţionale etc. Continuitatea serviciului generează şi
alte consecinţe pentru administraţia publică, mai ales cu privire la regimul contractelor administrative şi al
concesionării.
Cei care preiau astfel de situaţii pe bază de contracte sau concesionare trebuie să asigure funcţionarea
regulată a serviciului încredinţat, sub ameninţarea unor sancţiuni, în caz contrar sau, nu de puţine ori, pot primi
un ajutor financiar din partea persoanei publice care face concesiunea, pentru a putea asigura continuitatea
serviciului respectiv. De asemenea, acest principiu a stat mult timp la baza interzicerii absolute a grevei pentru
agenţii din cadrul serviciilor publice. Ulterior, dreptul la grevă a fost recunoscut, dar în situaţii cu totul speciale
şi numai după ce au fost epuizate toate soluţiile de reconciliere.
◙ Regula adaptării (flexibilităţii) la nevoia socială este determinată de faptul că nevoile sociale sunt
în continuă diversificare şi modificare cantitativă şi calitativă, iar serviciul trebuie să răspundă prompt şi eficient
la evoluţia nevoilor colective şi exigenţele interesului general. Adaptarea serviciului public la nevoia socială se
realizează prin „Statutul de organizare şi funcţionare” a prestatorului de servicii: regie autonomă, societate
comercială, instituţie publică etc. Este de reţinut faptul că statutul oricărui serviciu public este definit de o
autoritate a administraţiei publice şi că dezvoltarea, restrângerea, transferul sau încetarea acestuia se hotărăşte de
către administraţie. Ca atare, serviciile publice create de administraţie rămân sub autoritatea acesteia, indiferent
de modul de organizare şi funcţionare a lor. În cazul persoanelor juridice care au în obiectul lor de activitate
prestări de servicii, dar nu se află sub autoritatea administraţiei publice, indiferent de forma în care se prestează
serviciul public (locaţie, închiriere, concesiune), administraţia trebuie să prevadă condiţii contractuale
obligatorii pentru prestator şi posibilitatea adaptabilităţii serviciului la cererea socială. În cazul acestor contracte
administrative, ne găsim în situaţia specială regulilor de drept public întrucât administraţia răspunde la comanda
socială, indiferent cui a delegat gestiunea serviciului public. Clauzele obligatorii în sarcina prestatorilor de
servicii nu încalcă principiul libertăţii de voinţă a părţilor contractante, ci exprimă, în termenii dreptului public,
atributul administraţiei ca reprezentantă a cetăţenilor, calitatea de autoritate publică.
◙ Regula cuantificării rezultatelor serviciului public este determinată de cel puţin două motivaţii
concrete:
a) necesitatea aprecierii corecte a modului în care serviciul public satisface cerinţele sociale ale
cetăţenilor şi, implicit, evaluarea rapidă a activităţii serviciului;
b) necesitatea asigurării transparenţei faţă de cetăţeni, aceştia putând, graţie cuantificării, să controleze
modul în care se desfăşoară activitatea serviciilor publice, asigurându-se în acest fel principiul echităţii acestora.

II. SERVICIILE PUBLICE CENTRALE DIN ROMÂNIA

1. Consideraţii generale cu privire la serviciile publice centrale de stat

 Administraţia publică reprezintă sistemul în care se desfăşoară activitatea de
organizare a executării şi de execuţie concretă a legii. Această activitate se realizează de către
autorităţile administrative centrale sau locale, putând avea caracter:
� de dispoziţie – reglementări elaborate şi emise pe bază de lege şi în interesul
execuţiei legii;
� de prestaţie – servicii publice de interes general sau local.
Având în vedere faptul că nevoile şi cerinţele societăţii în general sau ale fiecărui
cetăţean în parte suferă modificări frecvente în timp şi spaţiu, administraţia publică trebuie să
aibă un caracter dinamic, să se adapteze la aceste realităţi, fapt pentru care îşi creează şi
organizează structuri care să răspundă acestor cerinţe şi nevoi reclamate de societate. Aceste
cerinţe şi nevoi pot fi:
◙ generale – la nivelul întregii comunităţi organizate de către stat (apărare, ordine
publică, educaţie, sănătate);
◙ specifice – la nivelul colectivităţilor din judeţe, oraşe sau comune (alimentare cu
apă, gaze, lumină, energie termică, salubrizare).

Autorităţile administrative au menirea de a transpune în practică prevederile legii,

executând-o sau organizând executarea acesteia. În acest scop, ele dispun de resurse
(financiare, materiale, umane) şi de competenţe atribuite corespunzător sarcinilor ce revin
fiecăreia.
Varietatea şi complexitatea acestor sarcini, precum şi nevoia sporită de eficientizare a
activităţilor administrative au impus structurarea sistemului administraţiei publice pe mai
multe paliere cărora li s-au atribuit nivele de competenţă şi, implicit, de decizie adecvate.
Datorită mobilităţii în timp şi spaţiu a cerinţelor şi nevoilor societăţii, colectivităţilor şi
cetăţenilor, evoluţia autorităţilor administrative este continuă, atât în organizare, cât şi în
activitate. Pe măsura modificării cerinţelor şi nevoilor, dorinţelor şi aspiraţiilor, apar noi
servicii, altele dispar, iar altele îşi modifică parametrii de funcţionare.
În prezent, administraţia publică din România este structurată pe două mari niveluri:
� administraţia publică de stat, care poate presta servicii publice centrale sau
teritoriale;
� administraţia publică locală.

Serviciile publice cu caracter de stat sunt realizate şi furnizate de administraţia

centrală şi ele au existat în ţările române încă înainte de organizarea guvernului ca organ de
stat.
Regulamentele Organice din 1831 în Muntenia şi 1832 în Moldova, conţin
atribuţiile unor înalţi demnitari, de a transforma unele ranguri boiereşti în funcţii de
miniştrii.
Unirea din 1859 sub Alexandru Ioan Cuza a dus la o nouă transformare în organizarea
administraţiei prin organizarea a opt ministere: Interne, Finanţe, Justiţie, Culte, Instrucţiune
Publică, Afaceri Străine, Lucrări Publice, Război şi Control. La acestea s-a adăugat în
perioada cuprinsă între 1859 şi Marea Unire din 1918 apariţia Curţii de Conturi în locul
Ministerului Controlului în 1984 şi înfiinţarea Ministerului Domeniilor în 1883.
Constituţia din 1938 a instaurat dictatura regală, puterea executivă a regelui
executându-se prin miniştrii (nu prin Guvern al cărui rol a fost redus la zero), care răspundeau
politic numai în faţa regelui.
Anii 1940 – 1944 au reprezentat o nouă perioadă de schimbări semnificative în
structura administraţiei publice prin suspendarea Constituţiei şi realizarea conducerii statului
de către preşedintele Consiliului de Miniştrii care avea puteri depline pentru a conduce statul,
el fiind şi cel care-i numea pe miniştrii. Aceştia erau răspunzători de actele lor şi puteau fi
trimişi în judecată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
După 1944 până în 1989 a avut loc instaurarea treptată a dictaturii totalitare
materializată în statul comunist condus de partidul unic. Perioada imediat următoare anului
1989 s-a caracterizat printr-un proces rapid de reorganizare şi înfiinţare pe baze noi a
organismelor indispensabile noului stat democratic. Era necesară înfiinţarea unor ministere al
căror obiect de activitate trebuia urgent racordat la obiectivele cuprinse în Proclamaţia de la
22 decembrie 1989. Astfel:
� în data de 26 decembrie a fost numit primul-ministru;
� în 27 decembrie a fost numit ministrul apărării naţionale şi s-a reorganizat
Ministerul Apărării Naţionale, prin trecerea în competenţa sa a Departamentului Securităţii
Statului şi a unor structuri organizatorice ale Ministerului de Interne;
� în 28 decembrie au fost numiţi doi vice-prim miniştrii şi s-a înfiinţat Ministerul
Economiei Naţionale, Ministerul Agriculturii şi Mediului Înconjurător, Ministerul Culturii;
� până la sfârşitul anului au mai fost înfiinţate şi numiţi miniştrii pentru următoarele
ministere şi organisme: Ministerul Industriei, Economiei, Electronicii şi Informaţiei,
Ministerul Învăţământului, Ministerul Sportului, Comisia Naţională pentru Statistică,
Comisia Naţională pentru Standarde şi Calitate.

2 Categorii de instituţii prestatoare de servicii publice centrale

Instituţiile publice centrale prestatoare de servicii publice centrale sunt:
♦ Preşedenţia României prin administraţia prezidenţială;
♦ Guvernul prin aparatul de lucru al Guvernului;
♦ Administraţia centrală de specialitate prin intermediul ministerelor, autorităţilor
subordonate ministerelor şi autorităţilor autonome.

2.1 Preşedenţia României – Administraţia Prezidenţială

Preşedenţia României este o instituţie publică care funcţionează în baza Constituţiei,
a Decretului Lege nr. 92/1990 şi a Legii nr. 114 din 6 iulie 1994 şi are ca scop asigurarea
exercitării de către Preşedintele României a prerogativelor care îi sunt stabilite prin
Constituţie şi prin legi. Prin instituţia „Preşedenţia României” în sensul legii, înţelegem
serviciile publice aflate la dispoziţia Preşedintelui României, pentru îndeplinirea atribuţiilor
sale. Aceste servicii publice au rolul de a stabili relaţii de colaborare cu autorităţile publice şi
de a primi sprijinul acestora în vederea înfăptuirii prerogativelor şi exercitării competenţelor
care îi revin Preşedintelui României. Aceste competenţe se referă, în conformitate cu actele
urgente şi/sau de importanţă deosebită, la participarea la şedinţele guvernului, încheierea de
tratate internaţionale ce au fost în prealabil negociate de către Guvern. Altfel spus,
Preşedintele României, ca şef al executivului, alături de primul-ministru, datorită regimului
politic semiprezidenţial şi a sistemului nostru constituţional care „consacră un executiv
bicefal”, este atât şef al puterii executive, cât şi autoritate centrală a administraţiei publice.
Preşedintele României îndeplineşte următoarele roluri (art. 80, alin. 1 şi 2 din
Constituţia României):
� reprezintă statul român;
� garantează independenţa naţională, unitatea şi integritatea teritorială a ţării;
� veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice;
� are funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

Pentru exercitarea de către Preşedintele României a prerogativelor care îi sunt stabilite

prin Constituţia României şi alte legi, s-a organizat şi funcţionează Administraţia
prezidenţială, care este o instituţie publică cu personalitate juridică.
 Prin Administraţie prezidenţială se înţeleg serviciile publice aflate la dispoziţia
Preşedintelui României, pentru îndeplinirea atribuţiilor sale.
Compartimentele şi funcţiile din structura Administraţiei prezidenţiale, organizarea,
funcţionarea şi atribuţiile acestora se stabilesc prin Regulamentul de organizare şi funcţionare
a Administraţiei prezidenţiale, care se aprobă de către Preşedintele României.
Personalul Administraţiei prezidenţiale este alcătuit din:
� persoane detaşate, la cererea Preşedintelui României, din ministere şi alte
autorităţi publice;
� persoane încadrate direct pe funcţiile sau posturile pe care urmează să le
îndeplinească.
Personalul poate fi încadrat numai pe baza încrederii acordate de Preşedintele
României şi cu condiţia semnării unui angajament de loialitate stabilit prin Regulamentul de
organizare şi funcţionare. Retragerea încrederii are ca efect revocarea încadrării, precum şi
încetarea detaşării, eliberarea sau destituirea din funcţie ori desfacerea contractului de muncă,
după caz.
Funcţiile de conducere specifice din cadrul Administraţiei prezidenţiale sunt
următoarele:
� consilier prezidenţial cu rang de ministru2;
� consilier de stat cu rang de secretar de stat.
Numirea sau eliberarea din funcţie a consilierilor prezidenţiali se face de către
Preşedintele României.
Structura organizatorică a Administraţiei prezidenţiale se prezintă astfel:
A. Departamentul Politic este structura Administraţiei prezidenţiale menită să
susţină şi să promoveze acţiuni şi iniţiative de aplicare a Programului Preşedintelui în
domeniul politicii interne, în relaţiile constituţionale ale Preşedintelui României cu
Parlamentul, Guvernul, societatea civilă, organizaţiile profesionale şi non-guvernamentale,
instituţiile culturale şi de cult religios, organizaţiile de tineret şi studenţi.
B. Departamentul Relaţii Internaţionale este compartimentul de specialitate din
cadrul Administraţiei Prezidenţiale care susţine acţiunile Preşedintelui României în calitatea
sa de reprezentant al statului român în raporturile internaţionale, printr-o activitate de
fundamentare, analiză şi sinteză în materie de politică externă. DRI coordonează pregătirea şi
realizarea vizitelor oficiale ale Preşedintelui României în străinătate, precum şi a primirilor
acordate de Preşedintele României invitaţilor străini.
C. Departamentul Strategii Economice şi Sociale asigură servicii de specialitate
Administraţiei Prezidenţiale în domeniile economic şi social.
D. Departamentul Comunicare Publică (biroul de presa)
E. Departamentul Financiar şi de Logistică
F. Departamentul Securităţii Naţionale îşi desfăşoară activitatea în cadrul a şase
compartimente: informare şi analiză; legislaţie militară; situaţii de criză care impun măsuri
deosebite; integrarea euro-atlantică; politica militară; apărare, siguranţă naţională şi ordine
publică.
G. Departamentul Constituţional Legislativ are atribuţii în urmatoarele domenii
de activitate: promulgarea legilor; revizuirea Constituţiei din iniţiativa Preşedintelui
României; informarea Preşedintelui României asupra desfăşurării procedurii legislative
parlamentare; cererile de graţiere; numirea şi revocarea sau eliberarea din funcţii publice;
dizolvarea Parlamentului etc.
H. Cancelaria Ordinelor are ca atribuţii principale: evidenţa documentelor; analiza
documentelor; transmiterea documentelor; arhivarea documentelor.
I. Compartimentul Protocol. Atribuţiile Compartimentului Protocol cuprind toate
aspectele privind organizarea acţiunilor care se desfăşoară cu participarea directă sau în
numele Preşedintelui României. Respectarea normelor interne şi internaţionale unanim
acceptate în domeniu, pentru transpunerea în practică a programului Preşedintelui României,
impune următoarele direcţii de acţiune:
a) primiri la Preşedintele României, organizarea vizitelor şefilor de state în ţara
noastră;
b) organizarea deplasărilor în ţară şi în străinătate;
c) organizarea acţiunilor cu ceremonial;
d) activitate de secretariat.
J. Compartiment Personal – Organizare
2.2 Guvernul României
Guvernul României este autoritatea publicã a puterii executive, care funcţionează în
baza votului de încredere acordat de Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi
externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.
Guvernul are rolul de a asigura funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea sistemului
naţional economic şi social, precum şi racordarea acestuia la sistemul economic mondial în
condiţiile promovării intereselor naţionale. El este alcătuit din prim-ministru, miniştrii şi alţi
membrii ce funcţionează în baza Constituţiei, art. 101 – 104, a Legii nr. 37/1990, HG nr.
515/193, HG/ noiembrie 1996, HG/ noiembrie 1998. Tot în legea fundamentală sunt
prevăzute modalităţi de investire, de constituire, răspunderile şi atribuţiile care revin acestuia.
Guvernul exercită atât funcţii cu caracter administrativ, cât şi funcţii cu caracter
politic, dar nu putem stabili o distincţie clară între acestea. Deosebit de important este, însă,
faptul că, potrivit articolului 101, alineatul 1 din Constituţia României, Guvernul „exercită
conducerea generală a administraţiei publice”.
Pentru realizarea rolului şi atribuţiilor ce revin din această funcţie este organizat un
aparat tehnic, de specialitate, subordonat direct primului-ministru, precum şi organe de
specialitate, altele decât ministerele, subordonat nemijlocit Guvernului şi ai căror conducători
nu sunt membrii ai Guvernului. În conformitate cu Constituţia, art. 101, alineatul 3, Guvernul
României, se compune din prim-ministru, miniştrii şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.
Structura organizatorică a Guvernului este formată din:
a) Cancelaria Primului-Ministru, instituţie publică cu personalitate juridică, în
subordinea primului-ministru, condusă de şeful cancelariei, cu rang de ministru, ajutat de un
secretar de stat; şeful Cancelariei Primului-Ministru are calitatea de ordonator principal de
credite;
b) Secretariatul General al Guvernului, instituţie publică cu personalitate juridică, în
subordinea primului-ministru, condusă de un secretar general, înalt funcţionar public, numit,
în condiţiile legii, prin hotărâre a Guvernului; secretarul general al Guvernului este
ordonatorul principal de credite pentru aparatul de lucru al Guvernului, cu excepţia
Cancelariei Primului-Ministru; în cadrul Secretariatului general al Guvernului îşi desfăşoară
activitatea unul sau mai mulţi secretari de stat;
c) Departamentul pentru Relaţia cu Parlamentul, structură cu personalitate juridică,
finanţată prin bugetul Secretariatului General al Guvernului, condusă de ministrul delegat
pentru relaţia cu Parlamentul, care are calitatea de ordonator terţiar de credite, ajutat de unul
sau mai mulţi secretari de stat;
d) Aparatul de lucru al ministrului de stat pentru coordonarea activităţilor din
domeniile culturii, învăţământului şi integrării europene, structură fără personalitate juridică,
finanţată prin bugetul Secretariatului General al Guvernului, condusă de ministrul de stat,
care nu are calitatea de ordonator de credite;
e) Departamentul pentru Afaceri Europene, structură cu personalitate juridică
finanţată prin bugetul Secretariatului General al Guvernului, condusă de un secretar de stat,
ajutat de 2 subsecretari de stat;
 f) Departamentul de Control al Guvernului, structură fără personalitate juridică,
preluată din cadrul Cancelariei Primului-Ministru, finanţată prin bugetul Secretariatului
General al Guvernului şi condusă de un secretar de stat;
g) Departamentul pentru Relaţii Interetnice, structură fără personalitate juridică, în
subordinea primului-ministru şi în coordonarea secretarului general al Guvernului, condusă
de un secretar de stat, ajutat de 2 subsecretari de stat, şI finanţată prin bugetul Secretariatului
General al Guvernului;
h) alte departamente, organizate ca structuri cu sau fără personalitate juridică, în
subordinea primului-ministru, conduse de secretari de stat sau asimilaţi ai acestora, a căror
înfiinţare şi/sau funcţionare se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
Structura actualului Guvern, se prezintă după cum urmează:
� Ministerul Afacerilor Externe
� Ministerul Economiei şi Finanţelor
� Ministerul Justiţiei
� Ministerul Apărării
� Ministerul Internelor şi Reformei Administrative
� Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse
� Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale
� Ministerul Transporturilor
� Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului
� Ministerul Culturii şi Cultelor
� Ministerul Sănătăţii Publice
� Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei
� Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile
� Ministerul pentru IMM, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale
� Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor

2.3 Administraţia centrală de specialitate

Ministerele
Ministerele reprezintă o altă componentă a administraţiei publice centrale, fiind
instituţii de specialitate ale acesteia, care sunt înfiinţate, organizate şi conduse potrivit legii şi
care se subordonează Guvernului. Miniştrii răspund pentru întreaga activitate a ministerului
pe care îl conduc în faţa Guvernului, iar ca membrii ai Guvernului în faţa Parlamentului.
Altfel spus, fiecare funcţie de ministru implică o dublă responsabilitate: răspunderea în
faţa puterii legislative, datorită investirii în funcţie de către Parlament şi răspundere în faţa
Guvernului, datorită rolului pe care-l are Guvernul în exercitarea administraţiei publice pe
întreg teritoriul ţării, în toate domeniile şi sectoarele de activitate.
Ministerele conduc din punct de vedere administrativ, serviciile publice cuprinse în
sfera de competenţă, asigurând: legătura dintre politic şi administrativ; organizarea şi
funcţionarea serviciilor publice ale ministerului; gestiunea financiară a fondurilor publice prin
buget. Miniştrii iau, deci, decizii operative în problemele din ramura de activitate pe care o
reprezintă, propun adoptarea de măsuri ce intră în atribuţia Guvernului, reprezintă ministerele
în raporturile cu Guvernul, cu celelalte ministere şi autorităţi de stat din ţara noastră sau din
alte ţări, dispun de fonduri băneşti şi mijloace materiale încredinţate ministerului în condiţiile
legii.
Miniştrii sunt ajutaţi în munca lor de secretari şi subsecretari de stat şi au ca organ
consultativ colegiul ministerului, organ în care miniştrii ocupă funcţia de preşedinte.
Datorită faptului că fiecare minister are atribuţii specifice date de propriul domeniu de
activitate şi structura organizatorică este diferită de la un minister la altul. Această structură
este prevăzută în actele de înfiinţare, organizare şi funcţionare. Există elemente comune ce se
regăsesc în structura organizatorică a fiecărui minister şi anume:
� departamente;
� direcţii generale;
� direcţii;
� servicii;
� birouri.
Aceste subdiviziuni pot fi împărţite la rândul lor în două categorii: subdiviziuni de
specialitate şi subdiviziuni funcţionale. În fapt, diferenţele de structură dintre un minister şi
altul constau în numărul de elemente componente şi în caracteristicile subdiviziunilor de
specialitate. Subdiviziunile funcţionale se întâlnesc în cadrul fiecărui minister, activitatea lor
fiind în legătură cu toate sectoarele ministerului respectiv, în această categorie intrând
subdiviziuni ca: secretariat, personal, financiar, contabilitate.
Personalul ministerelor se compune din următoarele categorii:
� personal de conducere;
� personal de conducere de specialitate;
� personal de execuţie administrativă;
� personal de deservire.

Ministerele au atribuţii comune ce derivă din locul şi rolul pe care acestea îl au în

sistemul autorităţilor administraţiei publice centrale, ca autorităţi subordonate nemijlocit
Guvernului, care asigură realizarea programului său de guvernare. Aceste atribuţii comune
pot fi grupate în mai multe categorii:
� atribuţii care privesc organizarea executării legilor, hotărârilor şi ordonanţelor
Guvernului;
� atribuţii care privesc activitatea economică şi socială;
� atribuţii privind realizarea politicii externe;
� atribuţii privind propria lor organizare şi funcţionare.

Alte autorităţi de specialitate ale administraţiei centrale

Celelalte autorităţi centrale ale administraţiei publice se împart în două categorii:
� autorităţi subordonate Guvernului;
� autorităţi autonome.
Din prima categorie fac parte:
• Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale
• Agenţia Română pentru Investiţii Străine
• Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului
• Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor
• Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii si Tehnologia
Informaţiei
• Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare
• Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului
• Agenţia Naţională pentru Sport
• Agenţia Naţională Anti-Doping
• Inspectoratul de Stat în Construcţii
• Institutul Naţional de Statistică
• Secretariatul de Stat pentru Problemele Revolutionarilor din
Decembrie 1989
• Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa
 Alimentelor
• Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat
• Oficiului Român pentru Adopţii
• Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea
Achizţiilor Publice
• Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor
• Agenţia pentru Strategii Guvernamentale
• Agenţia Naţională pentru Romi
• Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor
• Comisia Naţională de Prognoză
• Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării

Autorităţile administrative autonome nu se subordonează Guvernului, ministerelor

sau altor organe centrale. Ele se grupează în două categorii:
Nominalizate în dispoziţiile constituţionale, cum sunt: Consiliul Suprem de Apărare
a Ţării, Serviciul Român de Informaţii, Curtea de Conturi, Avocatul Poporului, Consiliul
Legislativ, Curtea Constituţională, Serviciile Publice de Radio şi Televiziune.
Nenominalizate prin Constituţie, care se înfiinţează prin lege organică, cum sunt:
Consiliul Naţional al Cinematografiei, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Banca
Naţională. Prin natura lor juridică şi a activităţilor specifice pe care le realizează, sunt
autorităţi administrative şi se află în raporturi juridice cu puterea legislativă – Parlamentul şi
cu cea executivă – Guvernul.

III. Serviciile publice din administraţia locală

Administraţia publică locală din România este reglementată, în

principal, de Constituţie şi de Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale.
În plan secund, există multe alte reglementări care completează sau detaliază
cadrul legal în care se desfăşoară activitatea autorităţilor locale. Dintre acestea
putem aminti:
• Legea Bugetului de Stat;
• Legea nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilităţi publice;
• Legea nr. 72/1996 a finanţelor publice;
• Legea nr. 189/1998 a finanţelor publice locale;
• Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ;
• Legea nr. 326/2001 a serviciilor publice de gospodărie comunală;
• Legea nr. 50/1991 (republicată) privind regimul construcţiilor;
• Legea nr. 1937/1995 a protecţiei mediului etc.
Acestor legi li se adaugă ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului, ordine ale
ministerelor ce vizează direct sau indirect activitatea autorităţilor administrative
locale. În plus, pentru aplicarea prevederilor legilor, ordonanţelor şi hotărârilor de
Guvern, autorităţile locale elaborează şi emit propriile acte administrative care
pot fi hotărâri ale primarului sau dispoziţii ale preşedintelui consiliului judeţean.
Potrivit reglementărilor Legii nr. 215/2001, autorităţile administraţiei
publice locale sunt:
o Consiliul local – autoritate deliberativă autonomă (care adoptă
hotărâri), care funcţionează în comună, oraş sau municipiu şi are rolul de a
soluţiona problemele de interes local, dispunând de autonomie în ceea ce
priveşte rezolvarea treburilor publice ale comunităţii;
o Primarul – autoritatea executivă autonomă la nivelul comunei,
oraşului sau municipiului, care are rolul de a acţiona în vederea satisfacerii
cerinţelor şi nevoilor membrilor comunităţii de către care a fost ales şi, în plus,
acţionează ca reprezentant al statului în unitatea administrativ-teritorială
respectivă. Comunele, oraşele şi municipiile au câte un primar şi un viceprimar,
municipiile reşedinţă de judeţ şi sectoarele municipiului Bucureşti au câte un
primar şi un viceprimar, iar municipiul Bucureşti are un primar şi doi viceprimari.
Primarul participă în mod obligatoriu la şedinţele consiliului local.
o Consiliul judeţean – autoritate a administraţiei publice judeţene,
are rolul de a coordona activitatea consiliilor comunale şi orăşeneşti şi este
condus de un preşedinte;
o Comisia judeţeană consultativă – se organizează în fiecare judeţ şi
în municipiul Bucureşti şi este formată din:
• prefect şi preşedintele consiliului judeţean;
• subprefect şi vicepreşedinţii consiliului judeţean;
• secretarul general al prefecturii şi secretarul general al judeţului;
• primarul municipiului reşedinţă de judeţ, respectiv primarul general,
viceprimarii şi secretarul general al municipiului Bucureşti;
• primarii oraşelor şi comunelor din judeţ, respectiv primarii sectoarelor
municipiului Bucureşti;
• şefii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte
organe centrale organizate la nivelul judeţului sau al municipiului Bucureşti;
• şefii compartimentelor din aparatul propriu de specialitate al consiliului
judeţean, respectiv al Consiliului General al Municipiului Bucureşti;
• conducătorii regiilor autonome de interes judeţean, ai sucursalelor
regiilor autonome de interes naţional şi ai societăţilor naţionale din judeţul
respectiv sau din municipiul Bucureşti, precum şi conducătorii altor structuri
organizate în judeţ sau în municipiul Bucureşti.
Comisia judeţeană consultativă face legătura între administraţia locală
numită (de către puterea centrală) şi cea autonomă (aleasă de către
colectivităţile locale). Comisia consultativă dezbate şi îşi însuşeşte prin consens
programul anual orientativ de dezvoltare economică şi socială al judeţului,
respectiv al municipiului Bucureşti, pe baza Programului de guvernare acceptat
de Parlament. Acest program se comunică serviciilor publice descentralizate ale
ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, filialelor din judeţ ale regiilor
autonome sau ale societăţilor naţionale, regiilor autonome de interes local şi
societăţilor comerciale şi serviciilor publice de interes local interesate, precum şi
autorităţilor administraţiei publice locale şi judeţene.

1. Principii de organizare şi funcţionare ale administraţiei publice

locale

În Legea 215/2001 sunt formulate principiile pe care se întemeiază

administraţia publică din unităţile administrativ - teritoriale din România, şi
anume:
1. Principiul autonomiei locale. Conform art. 3, alin 1 „prin
autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a
autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a
gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le
reprezintă, treburile publice”. Acest drept se exercită de către consiliile
locale şi primari, precum şi de către consiliile judeţene, acestea fiind autorităţi
ale administraţiei publice locale. Trebuie spus că autonomia locală este
administrativă şi financiară şi ea se exercită pe baza şi în limitele
prevăzute de către lege. Ea priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele,
atribuţiile, precum şi gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei,
oraşului sau judeţului.
 Autonomia locală este determinată de o serie de factori cum sunt:
tradiţia istorică, cadrul geografic, resursele economice, gradul de pregătire civică
sau politică, nivelul atins de reglementările naţionale şi internaţionale.
În prezent, problemelor autonomiei locale li se acordă o importanţă sporită
în scopul menţinerii păcii şi stabilităţii politice, asociindu-li-se în acelaşi timp şi
rezolvarea problemelor etnice, culturale sau lingvistice.
2. Principiul descentralizării serviciilor publice. Este un principiu
esenţial al autonomiei locale şi constă în organizarea, funcţionarea, controlul şi
desfiinţarea serviciilor publice de către autorităţile administraţiei locale.
Principiul descentralizării prezintă două forme:
a) descentralizarea teritorială;
b) descentralizarea tehnică.
Descentralizarea teritorială presupune existenţa unor autorităţi locale
alese care deţin competenţă materială generală şi a unor interese comune ale
locuitorilor dintr-o zonă geografică, interese care determină probleme locale din
diferite domenii de activitate. Concentrarea cetăţenilor în jurul unor interese este
superficială într-o aglomerare urbană sau la nivel de regiune şi mai puternică
într-o localitate rurală. Descentralizarea teritorială răspunde unor aspiraţii
politice, este o repartizare de afaceri administrativă impusă de diversitatea
politică şi socială a ţărilor asupra teritoriului.
Descentralizarea tehnică presupune prestarea unor servicii publice din
masa serviciilor centralizate de către persoane morale de drept public numite
stabilimente publice locale. Descentralizarea tehnică corespunde unei repartizări
echilibrate a funcţiilor între diferite ramuri industriale. Descentralizarea este
apreciată ca fiind o problemă de natură administrativă, spre deosebire de
federalism care este de natură politică. Descentralizarea nu poate fi realizată
fără control din partea statului, denumit control de putere, exercitat în unele ţări
(Marea Britanie) de către judecători, iar în altele de funcţionari sau autorităţi ale
administraţiei de stat.
3. Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale.
Consiliile locale şi judeţene, precum şi primarii şi Consiliul General al
Municipiului Bucureşti se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat. Viceprimarii, preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean se aleg
prin vot indirect.
Consiliile locale şi judeţene se aleg pe circumscripţii electorale prin vot
exprimat pe baza scrutinului de listă, iar primarii comunelor şi oraşelor se
aleg pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza scrutinului
universal. Totodată, pentru a fi ales consilier sau primar, candidatul trebuie să
respecte anumite condiţii de eligibilitate:
• calitatea de alegător – cetăţenii români care au împlinit vârsta de 18
ani (inclusiv cei care împlinesc această vârstă în ziua alegerilor);
• dreptul de a fi ales – cetăţenii români cu drept de vot, care au împlinit
vârsta de cel puţin 23 de ani, dacă nu le este interzisă asocierea în partide
politice;
• domiciliul în ţară, pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale
pentru care candidează.
4. Principiul legalităţii. Potrivit acestui principiu toate subiectele de
drept – persoane fizice, juridice, autorităţi ale administraţiei publice locale –
trebuie să se supună legalităţii şi să se conformeze acesteia. Acest principiu are
în vedere toate aspectele organizatorice şi funcţionale prin care se înfăptuieşte
administraţia publică în unităţile administrativ - teritoriale şi anume: alegerea,
constituirea, componenţa, organizarea, funcţionarea şi activităţile acestor
autorităţi. Principiul legalităţii presupune ca toate aceste elemente să fie în
conformitate, în primul rând cu prevederile constituţionale, cu legile, dar şi cu
celelalte acte normative bazate pe lege.
5. Principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor
locale de interes deosebit. Problemele care sunt discutate întotdeauna în
şedinţă publică şi în legătură cu care primarul poate propune consultarea
cetăţenilor prin referendum sunt:
• bugetul local;
• administrarea domeniului public şi privat al comunei sau al oraşului;
• participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală sau
de cooperare transfrontalieră;
• organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea
teritoriului;
• asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, organizaţii
neguvernamentale, persoane juridice române sau străine.

2 Categorii de servicii publice locale

Autorităţile administraţiei publice locale pot înfiinţa servicii publice în
condiţiile Legii nr. 215/2001 în orice domeniu de activitate. Pentru funcţionarea
normală a oricărei comunităţi, sunt necesare o serie de activităţi specifice de
interes general, cum ar fi alimentarea cu apă, transportul de energie termică,
distribuirea gazelor, canalizare, salubritate etc. Aceste activităţi care satisfac
interese generale trebuie asigurate de către autorităţile publice locale în virtutea
faptului că ele răspund faţă de cetăţenii care le-au desemnat pentru a le
reprezenta interesele.
Ca atare, serviciul public este mijlocul administraţiei prin care se
prestează cetăţenilor servicii de interes general, în regim de putere politică.
Înfiinţarea serviciilor publice este atributul exclusiv al autorităţilor deliberative,
respectiv al consiliilor locale, iar organizarea şi funcţionarea lor constituie
atributul autorităţilor executive, adică al prefecţilor şi primarilor.
În categoria serviciilor publice locale se includ:
a) servicii publice cu caracter statal;
b) serviciile comunitare (înfiinţate la nivel local, dar şi judeţean);
c) servicii publice de gospodărie comunală;
d) alte servicii publice locale (care nu fac parte din categoria serviciilor
de gospodărie comunală);
e) servicii publice comerciale;
f) serviciul public pentru activităţi culturale.

2.1 Serviciile publice cu caracter statal

Serviciile publice cu caracter statal sunt:
� serviciul de pază, asigurat de Poliţia Comunitară (a se vedea Legea nr.
371/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Poliţiei Comunitare,
publicată în Monitorul Oficial nr. 878/2004);
� serviciul public de protecţie civilă;
� serviciul de autorizare a construcţiilor.

Serviciul public de protecţie civilă

Serviciul public de protecţie civilă funcţionează în baza Legii nr. 106/1996,
este parte componentă a apărării naţionale şi cuprinde ansamblul măsurilor
adoptate şi activităţilor desfăşurate în scopul asigurării protecţiei populaţiei,
bunurilor materiale, a valorilor culturale şi a factorilor de mediu în caz de război
sau dezastre.
Principalele atribuţii ale acestui serviciu public constau în:
 � prevenirea populaţiei asupra atacurilor inamice din aer sau asupra
dezastrelor şi protejarea ei împotriva efectelor acestora;
� asigurarea protecţiei bunurilor materiale şi a valorilor culturale;
� participarea cu forţe şi mijloace specifice la pregătirea economiei
naţionale şi a teritoriului pentru apărare.
Formaţiunile de protecţie civilă sunt forţe specializate de intervenţie care
participă la limitarea şi înlăturarea urmărilor atacurilor teroriste, inamice sau a
dezastrelor. Aceste formaţiuni de protecţie civilă se organizează la nivelul tuturor
autorităţilor administrativ-teritoriale, care aprobă structura organizatorică a
acestui serviciu, repartizează fondurile băneşti necesare prin bugetul local,
aprobă metodologia de înştiinţare şi alarmare în localitate, precum şi măsurile
propuse de şeful protecţiei civile pentru înlăturarea urmărilor dezastrelor sau ale
atacurilor din aer.
Serviciul de autorizare a construcţiilor
Executarea construcţiilor, indiferent de destinaţia lor, se poate face numai
pe baza actului administrativ de autoritate emis în concordanţă cu normele
legale referitoare la proiectarea, amplasarea, executarea şi funcţionarea
construcţiilor.
Autorizaţia de construire este actul de autoritate al administraţiei
publice locale prin care se asigură respectarea normelor legale în domeniul
construcţiilor.
Această autorizaţie se eliberează de către administraţia publică pe baza
certificatului de urbanism, a titlului de proprietate şi a proiectului prezentat şi dă
dreptul persoanelor fizice sau juridice să execute construcţii în termenul stipulat.
Terenurile ce aparţin domeniului privat al statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale destinate executării construcţiilor pot fi concesionate
prin licitaţie publică în condiţiile încadrării în planurile de urbanism.
Contravenţiile în domeniul construcţiilor se constată de către personalul
de control al prefecturilor şi primăriilor pentru faptele săvârşite în raza lor
administrativ-teritorială. O dată cu aplicarea sancţiunilor contravenţionale se
dispune încetarea executării construcţiei sau desfiinţarea ei.

2.2 Serviciile comunitare înfiinţate la nivel local şi judeţean

Potrivit reglementărilor înscrise în O.G. nr.84/3 august 2001, serviciile
comunitare care pot fi constituite la nivel local şi judeţean sunt: serviciile privind
evidenţa populaţiei, serviciile privind evidenţa paşapoartelor, serviciile pentru
situaţii de urgenţă şi serviciile comunitare pentru cadastru şi agricultură.
Serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor
A. Serviciile publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor
Serviciile publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor se
înfiinţează, în subordinea consiliilor locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor,
prin reorganizarea compartimentelor de stare civilă din aparatul propriu al
consiliilor locale şi a formaţiunilor locale de evidenţă a populaţiei din structura
Ministerului de Interne.
Servicii publice comunitare locale se înfiinţează şi în sectoarele
municipiului Bucureşti prin reorganizarea compartimentelor de stare civilă din
aparatul propriu al consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti,
precum şi a activităţii de evidenţă a populaţiei din structura Serviciului de
evidenţă informatizată a persoanei al municipiului Bucureşti din structura
Ministerului de Interne.
Serviciile publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor au
următoarele atribuţii principale:
 a) eliberează, în sistem de ghişeu unic, certificatele de stare civilă, cărţile
de identitate, cărţile de alegător, paşapoartele simple, permisele de conducere şi
certificatele de înmatriculare a autovehiculelor;
b) înregistrează actele şi faptele de stare civilă, precum şi menţiunile şi
modificările intervenite în statutul civil, în domiciliul şi reşedinţa persoanei, în
condiţiile legii;
c) întocmesc şi păstrează registrele de stare civilă, în condiţiile legii;
d) întocmesc, completează, rectifică, anulează sau reconstituie actele de
stare civilă, precum şi orice menţiuni făcute pe actele de stare civilă şi pe actele
de identitate, în condiţiile legii;
e) constituie, actualizează şi administrează Registrul local de evidenţă a
persoanei, care conţine datele de identificare şi de adresă ale cetăţenilor având
domiciliul în raza de competenţă teritorială a serviciului public comunitar local
respectiv;
f) furnizează, în condiţiile legii, datele de identificare şi de adresă ale
persoanei către autorităţile şi instituţiile publice centrale, judeţene şi locale,
agenţii economici şi către cetăţeni;
g) întocmesc listele electorale permanente;
h) constată contravenţiile şi aplică sancţiuni, în condiţiile legii.
i) primesc cererile şi documentele necesare în vederea eliberării
paşapoartelor simple, permiselor de conducere şi certificatelor de înmatriculare a
autovehiculelor şi le înaintează, după caz, serviciilor publice comunitare pentru
eliberarea şi evidenţa paşapoartelor, respectiv serviciilor abilitate cu evidenţa şi
producerea permiselor de conducere şi a certificatelor de înmatriculare;
j) primesc paşapoartele simple, permisele de conducere şi certificatele de
înmatriculare a autovehiculelor, întocmite de serviciile publice comunitare
judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti, pe care le eliberează solicitanţilor;
k) ţin registrele de evidenţă pentru fiecare categorie de documente
eliberate.
B. Serviciile comunitare judeţene de evidenţă a persoanelor
Serviciile publice comunitare judeţene de evidenţă a persoanelor se
înfiinţează în subordinea consiliilor judeţene, prin reorganizarea serviciilor de
stare civilă din aparatul propriu al consiliilor judeţene, precum şi a birourilor de
evidenţă a populaţiei şi regim permise de conducere şi certificate de
înmatriculare din cadrul serviciilor judeţene de evidenţă informatizată a
persoanei din structura Ministerului de Interne.
În subordinea Consiliului General al Municipiului Bucureşti se poate înfiinţa
serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor al municipiului Bucureşti
prin reorganizarea serviciului de stare civilă din aparatul propriu al Consiliului
General al Municipiului Bucureşti, precum şi a serviciilor de evidenţă a populaţiei,
permise de conducere şi certificate de înmatriculare a autovehiculelor din cadrul
Serviciului de evidenţă informatizată a persoanei al municipiului Bucureşti din
structura Ministerului de Interne.
Serviciile publice comunitare judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti,
îndeplinesc următoarele atribuţii principale:
a) constituie, actualizează şi valorifică Registrul judeţean de evidenţă a
persoanei şi Registrul judeţean de evidenţă a permiselor de conducere şi
certificatelor de înmatriculare a autovehiculelor;
b) coordonează şi controlează metodologic activitatea serviciilor publice
comunitare locale;
c) controlează modul de gestionare şi de întocmire a registrelor de stare
civilă şi a listelor electorale permanente de alegător;
 d) asigură producerea şi emiterea certificatelor de stare civilă, a cărţilor de
identitate, a permiselor de conducere şi a certificatelor de înmatriculare a
autovehiculelor, precum şi a cărţilor de alegător;
e) monitorizează şi controlează modul de respectare a prevederilor legale
în domeniul asigurării protecţiei datelor referitoare la persoană;
f) gestionează resursele materiale şi de dotare necesare activităţii proprii;
g) ţin evidenţa şi păstrează registrele de stare civilă şi efectuează
menţiuni pe acestea, conform comunicărilor primite.
Serviciile comunitare privind evidenţa paşapoartelor
Serviciile publice comunitare pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor
din cadrul prefecturilor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti asigură
întocmirea, păstrarea, evidenţa şi eliberarea paşapoartelor simple.
Coordonarea şi controlul metodologic al acestor servicii se asigură de
către Direcţia generală pentru paşapoarte din cadrul Ministerului Administraţiei
Publice.
Ministerul Administraţiei Publice, prin Direcţia generală pentru paşapoarte,
asigură punerea în aplicare, într-o concepţie unitară, a legislaţiei în vigoare în
domeniul paşapoartelor simple, precum şi a programelor de reformă privind
apropierea administraţiei publice de cetăţean.
Serviciile publice comunitare pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor
au următoarele atribuţii principale:
a) soluţionează cererile pentru eliberarea paşapoartelor simple ori de
prelungire a valabilităţii acestora, în conformitate cu prevederile legii, ale
tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte;
b) asigură eliberarea, în sistem de ghişeu unic, a paşapoartelor simple, în
colaborare cu serviciile publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor din
serviciilor publice comunitare pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor,
publicată în M.O. nr. 543/01.09.2001
Eliberarea paşapoartelor în sistem de ghişeu unic
Cererile pentru eliberarea paşapoartelor simple ori de prelungire a
valabilităţii acestora se depun de către solicitanţi la serviciile publice comunitare
locale de evidenţă a persoanelor în a căror rază îşi au domiciliul.
Serviciile publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor preiau
cererile pentru eliberarea paşapoartelor simple ori de prelungire a valabilităţii
acestora şi le transmit, în mod operativ, spre soluţionare serviciilor publice
comunitare de la nivelul judeţelor, respectiv al municipiului Bucureşti.
Serviciile publice comunitare analizează cererile şi emit paşapoartele
simple solicitate de cetăţeni sau, după caz, înscriu menţiunile necesare în
acestea şi le transmit operativ serviciilor publice comunitare locale de evidenţă a
persoanelor, care le eliberează solicitanţilor.
Serviciile comunitare pentru situaţii de urgenţă
Serviciile publice comunitare pentru situaţii de urgenţă se organizează în
subordinea consiliilor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi ale
sectoarelor municipiului Bucureşti.
Serviciile publice comunitare pentru situaţii de urgenţă au ca scopuri
principale: apărarea vieţii, bunurilor şi mediului împotriva incendiilor şi
dezastrelor, precum şi realizarea măsurilor de protecţie civilă.
Aceste servicii publice comunitare fac parte din forţele de protecţie ale
sistemului de securitate naţională.
Serviciile publice comunitare pentru situaţii de urgenţă sunt
profesioniste şi voluntare.
A. Serviciile publice comunitare profesioniste se înfiinţează în
subordinea consiliilor judeţene prin preluarea de la Ministerul de Interne a
structurilor unificate ale inspectoratelor de protecţie civilă, a grupurilor şi
brigăzilor de pompieri militari. Serviciile publice comunitare profesioniste se
înfiinţează în subordinea Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi a
consiliilor locale ale sectoarelor acestuia, prin preluarea de la Ministerul de
Interne a structurilor unificate ale inspectoratelor de protecţie civilă şi Brigăzii de
Pompieri a Municipiului Bucureşti şi sectoarelor acestuia.
Serviciile publice comunitare profesioniste funcţionează ca instituţii
publice cu personalitate juridică.
B. Serviciile publice comunitare voluntare se organizează în
subordinea consiliilor locale prin unificarea serviciilor publice de pompieri civili şi
a formaţiunilor de protecţie civilă din subordinea acestora.
Activitatea serviciului public comunitar pentru situaţii de urgenţă este
coordonată de către preşedintele consiliului judeţean şi de către primarul general
al municipiului Bucureşti, respectiv de către primarii comunelor, oraşelor,
municipiilor şi ai sectoarelor capitalei.
Pentru buna funcţionare a acestor servicii a fost înfiinţat Inspectoratul
General pentru Situaţii de Urgenţă care este un organ de specialitate al
administraţiei publice centrale, demilitarizat, cu personalitate juridică în
subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Inspectoratul s-a înfiinţat prin preluarea de la Ministerul Administraţiei şi
Internelor a structurii unificate, realizată prin reorganizarea Comandamentului
Protecţiei Civile şi a Inspectoratului General al Corpului Pompierilor Militari.
Inspectoratul asigură, la nivel naţional, punerea în aplicare, într-o concepţie
unitară, a legislaţiei în vigoare în domeniile date în competenţă prin lege,
precum şi coordonarea şi controlul metodologic al serviciilor publice comunitare.
Personalul serviciilor publice comunitare profesioniste, al Inspectoratului,
al unităţilor şi instituţiilor subordonate acestuia se compune din:
a) ofiţeri, maiştri şi subofiţeri de protecţie civilă, pompieri şi specialişti;
b) funcţionari publici calificaţi pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice;
c) personal contractual operativ de execuţie, atestat în meseriile de
protecţie civilă, pompieri şi alte specializări;
d) personal contractual auxiliar.
Poliţia comunitară
Poliţia Română face parte din Ministerul Administraţiei şi Internelor şi este
instituţia specializată a statului, care exercită atribuţii privind apărarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi
publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii
publice. Activitatea Poliţiei Române constituie serviciu public specializat şi se
realizează în interesul persoanei, al comunităţii, precum şi în sprijinul instituţiilor
statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii.
În municipiul Bucureşti funcţionează ca unitate cu personalitate juridică
Direcţia generală de poliţie a municipiului Bucureşti.
În judeţe funcţionează, ca unităţi cu personalitate juridică, inspectorate
de poliţie.
În cadrul Direcţiei generale de poliţie a municipiului Bucureşti funcţionează
unităţi de poliţie ale sectoarelor, corespunzător organizării administrativ-
teritoriale a acestuia.
În fiecare sector funcţionează secţii de poliţie. Numărul acestora se
stabileşte prin ordin al ministrului de interne, în funcţie de întinderea teritoriului,
numărul populaţiei, numărul şi importanţa obiectivelor economice, sociale şi
politice.
În municipii şi oraşe funcţionează poliţii municipale şi orăşeneşti, iar
în comune, posturi de poliţie. În municipii pot fi înfiinţate secţii de poliţie,
iar în comunele cu sate şi cătune dispersate pot fi înfiinţate birouri de
poliţie.
 La nivelul municipiului Bucureşti şi al fiecărui judeţ funcţionează
autoritatea teritorială de ordine publică, organism cu rol consultativ, a cărui
activitate se desfăşoară în interesul comunităţii.
În plan teritorial, unităţile de poliţie cooperează cu prefecţii, autorităţile
administraţiei publice locale, autorităţile judecătoreşti, serviciile publice
descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, precum şi cu
reprezentanţi ai comunităţii.
În vederea înfiinţării unor noi unităţi, secţii, birouri sau posturi de poliţie
trebuie consultate Consiliul General al Municipiului Bucureşti, consiliile judeţene
şi consiliile locale ale municipiilor, oraşelor ori comunelor, după caz, care vor
pune la dispoziţie spaţiile necesare funcţionării acestora.
Şeful Direcţiei generale de poliţie a municipiului Bucureşti, şefii
inspectoratelor de poliţie judeţene, ai poliţiilor municipale şi orăşeneşti şi ai
posturilor de poliţie comunale prezintă informări anuale în faţa autorităţii
teritoriale de ordine publică, Consiliului General al Municipiului Bucureşti,
consiliilor judeţene, consiliilor municipale, orăşeneşti sau comunale, după caz,
referitoare la măsurile întreprinse în îndeplinirea atribuţiilor specifice.
Şefii unităţilor de poliţie informează, trimestrial sau ori de câte ori este
nevoie, prefecţii, primarul general al municipiului Bucureşti, preşedinţii consiliilor
judeţene, primarii sectoarelor municipiului Bucureşti, ai municipiilor, oraşelor şi
comunelor, după caz, despre evoluţia fenomenelor antisociale şi modul în care
au fost îndeplinite sarcinile pe plan local.
Unităţile teritoriale de poliţie cooperează cu consiliile locale şi, după caz,
cu primarii pentru îndeplinirea hotărârilor sau dispoziţiilor scrise ale acestora,
emise, în limita competenţelor lor, în domeniul ordinii publice.
În cazuri justificate de evenimente deosebite, între autorităţile
administraţiei publice locale şi unităţile de poliţie, de comun acord, se pot
încheia protocoale în vederea îndeplinirii eficiente a atribuţiilor poliţiei.
Dacă poliţia nu îşi îndeplineşte responsabilităţile în baza protocolului
încheiat, administraţia publică se poate adresa organului superior de poliţie.

La nivelul unităţilor administrativ-teritoriale - comune, oraşe şi municipii –

s-au înfiinţat servicii comunitare pentru cadastru şi agricultură.
Serviciile comunitare pentru cadastru şi agricultură se constituie, după
caz, în compartimente distincte, organizate în cadrul aparatului propriu al
consiliilor locale sau ca servicii publice cu personalitate juridică, în subordinea
consiliilor locale, finanţate din venituri extrabugetare şi din subvenţii acordate de
la bugetul local. Îndrumarea tehnico-metodologică a serviciilor comunitare
pentru cadastru şi agricultură se asigură de către oficiile judeţene de cadastru,
geodezie şi cartografie şi de către direcţiile generale judeţene pentru agricultură
şi industrie alimentară. Serviciile comunitare pentru cadastru şi agricultură au
următoarele atribuţii principale:
a) participă la acţiunea de delimitare a teritoriului administrativ al
comunei, oraşului sau municipiului şi asigură conservarea punctelor de hotar
materializate prin borne;
b) efectuează măsurători topografice pentru punerea în posesie pe
amplasamentele stabilite de comisiile locale de aplicare a legii fondului funciar;
c) întocmesc fişele de punere în posesie;
d) constituie şi actualizează evidenţa proprietăţilor imobiliare şi a
modificărilor acestora;
e) constituie şi actualizează evidenţa terenurilor care fac parte din
domeniul public sau privat;
f) delimitează exploataţiile agricole din teritoriul administrativ al
localităţilor;
 g) fac propuneri şi avizează proiectele de organizare şi funcţionare a
exploataţiilor agricole şi aplică în teren elementele necesare pentru funcţionarea
acestora – proiectarea şi amenajarea reţelei de drumuri şi de alimentare cu apă,
de irigaţii;
h) urmăresc modul în care deţinătorii de terenuri asigură cultivarea
acestora;
i) furnizează date pentru completarea şi ţinerea la zi a registrului agricol;
j) acordă consultanţă agricolă, urmăresc aplicarea tehnologiilor adecvate
şi iau măsuri de protecţie fitosanitară;
k) acordă consultanţă în domeniul zootehniei şi asigură operaţiunile de
însămânţare artificială;
l) iau măsuri pentru prevenirea îmbolnăvirii animalelor şi asigură
efectuarea tratamentelor în cazul îmbolnăvirilor;
m) întocmesc documentaţiile necesare pentru acordarea de sprijin
producătorilor agricoli, în condiţiile prevăzute de lege şi urmăresc realizarea
acestor acţiuni.

2.3 Servicii publice de gospodărie comunală (servicii comunitare de

utilităţi publice) – face obiectul unui curs separat
2.4 Alte servicii locale
Alături de serviciile publice prezentate din sistemul serviciilor publice din
ţara noastră, mai face parte şi administrarea domeniului public.
Administrarea domeniului public
Pentru a-şi putea îndeplini atribuţiile ce le revin în executarea normelor
legale, autorităţile administraţiei publice au nevoie de bunuri mobile şi imobile.
Întrucât aparţin statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, aceste bunuri
formează domeniul administrativ, care se subdivide în două categorii, şi
anume:
� domeniul public,
� domeniul privat.
În conformitate cu art. 135 din Constituţia României şi cu art. 1 din
Legea nr. 213 din 17 noiembrie 199810 privind proprietatea publică şi
regimul juridic al acesteia, domeniul public este format din bunurile care,
potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.
Legea 213/1998 face distincţie între:
� domeniul public al statului,
� domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale care se
împarte în:
• domeniul public judeţean,
• domeniul public local (al comunelor, oraşelor şi municipiilor).

Domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor este

alcătuit din următoarele bunuri:
1. drumurile comunale, vecinale şi străzile;
2. pieţele publice, comerciale, târgurile, oboarele şi parcurile publice,
precum şi zonele de agrement;
3. lacurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public naţional sau
judeţean;
4. reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze, staţiile de
tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile
aferente;
5. terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local şi
primăria, precum şi instituţiile publice de interes local, cum sunt: teatrele,
bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile şi altele asemenea;
 6. locuinţele sociale;
7. statuile şi monumentele, dacă nu au fost declarate de interes public
naţional;
8. bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, dacă nu
au fost declarate de interes public naţional;
9. terenurile cu destinaţie forestieră, dacă nu fac parte din domeniul privat
al statului şi dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor
juridice de drept privat;
10. cimitirele orăşeneşti şi comunale;
11. din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare
prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz
sau de interes public naţional ori judeţean.
Bunurile din domeniul public local sunt:
a) inalienabile – nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în
administrare, concesionate sau închiriate, în condiţiile legii;
b) insesizabile – nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot
constitui garanţii reale;
c) imprescriptibile – nu pot fi dobândite de către alte persoane prin
uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor mobile.

2.5 Servicii publice comerciale

Din categoria serviciilor publice comerciale fac parte următoarele servicii:
� organizarea şi funcţionarea pieţelor agroalimentare;
� serviciul de exploatare a parcajelor publice;
� licenţierea transportului privat de călători;
� expunerea firmelor şi reclamelor publicitare;
� organizarea şi funcţionarea cimitirelor;
� serviciul public de ecarisaj.
I. Organizarea şi funcţionarea pieţelor agroalimentare
Organizarea şi funcţionarea pieţelor, a târgurilor şi a oboarelor este
circumscrisă de Regulamentul-cadru aprobat prin HG nr. 19/1996:
Pieţele sunt ansambluri comerciale special amenajate pentru
aprovizionarea populaţiei cu legume, fructe, carne şi produse din carne, lactate,
cereale etc.
Târgurile sunt zone publice destinate vânzării – cumpărării de produse
agricole, agroalimentare, agroindustriale şi industriale.
Oboarele sunt pieţe destinate vânzării – cumpărării animalelor.
Bâlciurile sunt combinaţii între una dintre formele de piaţă de mai sus cu
prestările de servicii pentru distracţie (jocuri mecanice etc.).
Autorităţile administraţiei publice locale au competenţa de a organiza
pieţele potrivit unui regulament propriu.
Gestionarea serviciilor necesare funcţionării pieţelor
agroalimentare se realizează în trei moduri:
� prin serviciul public al consiliului local – piaţa este o direcţie care-şi
desfăşoară activitatea în regie proprie cu fonduri din bugetul local şi cu
funcţionari din administraţia publică locală;
� prin instituţii de interes public – administraţia asigură serviciul
public prin contractul administrativ încheiat cu prestatorul numit instituţie
publică;
� prin persoane juridice cu capital de stat, privat sau mixt – pe
baza contractului de asociere.
II. Serviciul de exploatare a parcajelor publice
 Pentru organizarea, utilizarea şi exploatarea spaţiilor aflate pe domeniul
public sau privat al localităţilor, consiliile locale adoptă norme specifice de
funcţionare.
Parcarea este acel spaţiu special destinat staţionării vehiculelor,
semnalizat prin indicatoare şi/sau marcaje, care se delimitează de partea
carosabilă a drumului public. În funcţie de destinaţie întâlnim:
◙ parcaje de reşedinţă – care se situează la mai puţin de 30 m de
frontul imobilelor utilizate de către locatari şi care sunt amenajate şi întreţinute
de serviciile de administrare a domeniului public;
◙ parcaje publice – în care staţionarea este temporară şi pentru care se
percepe o taxă;
◙ parcaje private – care aparţin agenţilor economici sau instituţiilor
publice.
Parcajele publice sau private cu plată sunt amenajate de persoanele
juridice care le au în exploatare, iar cele fără plată sunt întreţinute de serviciul
de administrare a străzilor.
III. Licenţierea transportului privat de călători
Administraţia publică locală poate autoriza şi transportul de călători cu
mijloace de transport particulare. Pentru a obţine licenţa de transport, operatorii
trebuie să îndeplinească anumite condiţii, cum sunt:
� onorabilitate – adică lipsa oricărei condamnări penale în legătură cu
activitatea pe care o desfăşoară;
� bonitatea – adică existenţa dovezilor din partea unei instituţii bancare
referitoare la capacitatea financiară a transportatorului;
� specialitatea – care trebuie dovedită cu documente eliberate de
instituţiile de profil;
� tehnicitatea – prin care transportatorul dovedeşte că deţine mijloace
de transport care întrunesc condiţiile pentru a circula pe drumurile publice.
Licenţa poate fi suspendată dacă transportatorul nu mai îndeplineşte
condiţiile pentru a desfăşura activitatea de transport sau poate fi anulată dacă
au fost falsificate documentele de transport.
Normele pe care trebuie să le îndeplinească un transportator privat de
călători se stabilesc prin caietul de sarcini în care, pe lângă reglementările
legale, sunt înscrise şi obligaţiile specifice pentru categoriile şi tipurile de
transport pentru care se acordă licenţă: condiţii pentru autovehicule, pentru
şoferi, pentru deplasarea călătorilor, precum şi condiţii comerciale.
IV. Expunerea firmelor şi reclamelor publicitare
Publicitatea a devenit în prezent o componentă esenţială a politicii
comerciale prin care agenţii economici îşi fac cunoscute produsele pe piaţă.
Autorităţile administraţiei publice locale reglementează, prin norme specifice,
construirea şi amplasarea reclamelor publicitare pentru a proteja colectivitatea
de propagarea violenţei, a viciului sau a altor acţiuni interzise de lege şi pentru
a-şi valorifica domeniul public şi privat prin încasarea unor taxe.
♦ Firma reprezintă o construcţie pe care se inscripţionează numele,
denumirea comercială, obiectul de activitate sub care persoana fizică sau
juridică îşi exercită activitatea şi care se amplasează pe imobilele unde se
desfăşoară activitatea în cauză.
♦ Reclama reprezintă o inscripţie prin care se expun informaţii elogioase
la adresa unei persoane fizice sau juridice, sau a unui produs sau serviciu, cu
scopul de a-i face popularitate.
♦ În afara firmelor şi a reclamelor publicitare, în interiorul localităţilor se
utilizează şi eşarfe amplasate pe domeniul public, care conţin anunţuri
referitoare la evenimente culturale, ştiinţifice, sportive, de interes local sau
naţional.
 O altă formă de publicitate este cea ambulantă efectuată cu ajutorul
autovehiculelor.
V. Organizarea şi funcţionarea cimitirelor
Sub aspectul obiectului de activitate, înhumările, respectiv, incinerările nu
sunt servicii, dar sub aspectul interesului public al sănătăţii aceste activităţi
trebuie organizate de către administraţia publică locală. Aceste activităţi sunt
asigurate în sistem privat de către unităţile parohiale, iar în sistem public prin
cimitirele de stat / locale.
Organizarea şi funcţionarea cimitirelor şi crematoriilor umane de către
administraţia publică locală se realizează prin:
� elaborarea unui regulament de funcţionare aprobat prin hotărârea
consiliului local;
� atribuirea locurilor de înhumare prin concesiune;
� posibilitatea de a realiza construcţiile funerare numai pe baza
autorizării consiliului local;
� plata unor taxe şi tarife către bugetul local.
Administraţia locală are obligaţia de a realiza infrastructura după care
poate presta serviciul în regie proprie sau pe baza gestiunii delegate.
Datorită gradului mare de pericol social pe care îl reprezintă cadavrele,
autorităţile administraţiei publice au obligaţia de a institui norme specifice cu
privire la transport, depozitare, deshumare etc.
Protecţia serviciului public este asigurată prin regimul contravenţional
aplicabil în cazul nerespectării regulamentelor.
VI. Serviciul public de ecarisaj
Administraţia publică locală are obligaţia de a institui norme cu privire la
creşterea, transportul, îngrijirea şi exterminarea animalelor fără stăpân care
prezintă un grad ridicat de pericol social.
Serviciul public de ecarisaj asigură atât protecţia câinilor, cât şi a
cetăţenilor din unitatea administrativ-teritorială în care funcţionează, având
următoarele atribuţii:
♦ strângerea câinilor fără stăpân;
♦ îngrijirea câinilor;
♦ asigurarea adăposturilor temporare pentru câini etc.
Pentru protecţia câinilor se instituie interdicţii cu privire la omorârea
acestora în afara instituţiilor specializate, maltratarea lor, organizarea luptelor cu
câini.
Posesorii de câini trebuie să asigure starea de sănătate a acestora,
vaccinarea anuală şi să respecte anumite norme referitoare la deplasarea
acestora (botniţă etc).
Autorităţile administraţiei publice locale cooperează cu reprezentanţii
administraţiei publice centrale, care utilizează câini (Ministerul Apărării
Naţionale, Ministerul de Interne), precum şi cu organizaţii profesionale (Asociaţia
Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi), atunci când stabilesc norme general obligatorii
în raza lor teritorială.

2.6 Serviciul public pentru activităţi culturale

Realizarea unor activităţi specifice de învăţământ, artă, cultură, sănătate,
la nivel local se asigură de către direcţiile de specialitate descentralizate în
teritoriu, însă nu este exclusă posibilitatea organizării de către administraţia
locală a unor instituţii publice, cu personalitate juridică, prin care să se acopere
necesităţile spirituale ale colectivităţilor locale.
Un serviciu public cu caracter cultural are ca obiect de activitate
iniţierea, derularea şi asigurarea cu mijloace materiale şi financiare a
programelor cu caracter artistic, ştiinţific, documentar în regie proprie
sau în colaborare cu alte instituţii guvernamentale sau
nonguvernamentale.
Serviciul public de proiecte culturale (centrul de proiecte culturale) îşi
asigură finanţarea din venituri realizate din activităţi proprii, donaţii, sponsorizări
şi subvenţii din bugetul consiliului local.
Organizarea şi funcţionarea serviciului public pentru cultură se realizează
printr-un Comitet de coordonare şi un Consiliu de administraţie.
Acest serviciu public realizează un raport de activitate pe care îl supune
aprobării consiliului local, care are posibilitatea coordonării permanente a
serviciului prin intermediul comisiei de cultură.

IV. Serviciile comunitare de utilităţi publice

Sectorul serviciilor comunitare de utilităţi publice (de gospodărie

comunală) a suferit transformări majore în ultimii 10 ani din punct de
vedere organizatoric, tehnic şi administrativ, dar nu se poate afirma că
aceste transformări s-au produs în urma unor acţiuni planificate sau pe
baza unei strategii sectoriale adoptate la un anumit moment de către
Guvern sau de către o altă autoritate, aceste transformări având cu
precădere un caracter aleator şi conjunctural. Încă de la început, trebuie
evidenţiată importanţa ramurii serviciilor pentru populaţie cu componenta
sa serviciile publice de gospodărie comunală şi subliniat rolul lor în
procesul de ridicare a calităţii vieţii.
Prevederile Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, a Legii
nr. 51/2006 a serviciilor comunitare de utilităţi publice, împreună cu
reglementările anterioare, respectiv Legea nr. 213/1998 privind
proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia şi Legea nr. 219/1998
privind regimul concesiunilor creează un cadru coerent, pe baza căruia
se pot organiza şi administra serviciile de gospodărie comunală
(servicii comunitare de utilităţi publice/servicii de utilităţi
publice).
Serviciile comunitare de utilităţi publice reprezintă
totalitatea activităţilor de utilitate şi interes public general,
desfăşurate la nivelul comunelor, oraşelor, municipiilor sau
judeţelor sub conducerea, coordonarea şi responsabilitatea
autorităţilor administraţiei publice locale, în scopul satisfacerii
cerinţelor comunităţilor locale, prin care se asigură următoarele
utilităţi:
a) alimentare cu apă;
b) canalizare şi epurarea apelor uzate;
c) colectarea, canalizarea şi evacuarea apelor pluviale;
d) producţia, transportul, distribuţia şi furnizarea de energie
termică în sistem centralizat;
e) salubrizarea localităţilor;
f) iluminatul public;
g) administrarea domeniul public şi privat al unităţilor
administrativ-teritoriale;
h) transport public local.
 Serviciile de utilităţi publice se realizează prin intermediul unui
ansamblu de construcţii, instalaţii tehnologice, echipamente
funcţionale şi dotări specifice, denumite sisteme publice de
gospodărie comunală. Aceste sisteme fac parte integrantă din
infrastructura edilitară a localităţilor.
Serviciile de utilităţi publice se organizează şi se administrează cu
respectarea următoarelor principii:
a) principiul dezvoltării durabile;
b) principiul autonomiei locale;
c) principiul descentralizării serviciilor publice;
d) principiul responsabilităţii şi legalităţii;
e) principiul participării şi consultării cetăţenilor;
f) principiul asocierii intercomunale şi al parteneriatului;
g) principiul corelării cerinţelor cu resursele;
h) principiul protecţiei şi conservării mediului natural şi construit;
i) principiul administrării eficiente a bunurilor din proprietatea
publică a unităţilor administrativ-teritoriale;
j) principiul asigurării mediului concurenţial;
k) principiul liberului acces la informaţii privind aceste servicii
publice.

Serviciile de utilităţi publice trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii esenţiale:
a) continuitate din punct de vedere cantitativ şi calitativ, în condiţii
contractuale;
b) adaptabilitate la cerinţele consumatorilor;
c) accesibilitate egală la serviciul public;
d) asigurarea sănătăţii publice şi a calităţii vieţii.

Organizarea, conducerea, administrarea, gestionarea,

coordonarea şi controlul funcţionării serviciilor publice de gospodărie
comunală sunt atribute ale autorităţilor administraţiei publice locale.
Organizarea, exploatarea şi funcţionarea serviciilor publice de
gospodărie comunală trebuie să asigure:
a) satisfacerea cerinţelor cantitative şi calitative ale utilizatorilor,
corespunzător prevederilor contractuale;
b) funcţionarea optimă, în condiţii de siguranţă, rentabilitate şi
eficienţă economică, a construcţiilor, echipamentelor, instalaţiilor şi
dotărilor, corespunzător parametrilor tehnologici proiectaţi şi în
conformitate cu caietele de sarcini, cu instrucţiunile de exploatare şi cu
regulamentele de organizare şi funcţionare;
c) protejarea domeniului public şi a mediului prin respectarea
reglementărilor legale;
d) informarea şi consultarea cetăţenilor în vederea protejării
sănătăţii populaţiei care beneficiază de serviciile respective.
Gestiunea serviciilor publice de gospodărie comunală se poate
organiza în următoarele modalităţi:
a) gestiune directă – autorităţile administraţiei publice locale îşi
asumă nemijlocit toate sarcinile şi responsabilităţile privind organizarea,
conducerea, administrarea şi gestionarea serviciilor publice de gospodărie
comunală.
b) gestiune indirectă sau gestiune delegată – autorităţile
administraţiei publice locale pot apela, pentru realizarea serviciilor, la unul
sau mai mulţi operatori de servicii publice, cărora le încredinţează – în
baza unui contract de delegare a gestiunii – gestiunea propriu-zisă a
serviciilor, precum şi administrarea şi exploatarea sistemelor publice
tehnico-edilitare necesare în vederea realizării acestora.
Delegarea gestiunii serviciilor publice de gospodărie comunală
către operatori atestaţi se va face în condiţii de transparenţă, prin
licitaţie publică organizată conform legii. În conformitate cu
competenţele şi atribuţiile ce le revin potrivit legii, autorităţile
administraţiei publice locale păstrează prerogativele privind adoptarea
politicilor şi strategiilor de dezvoltare a serviciilor, respectiv a programelor
de dezvoltare a sistemelor publice de gospodărie comunală, precum şi
dreptul de a urmări, de a controla şi de a supraveghea:
a) modul de respectare şi de îndeplinire a obligaţiilor contractuale
asumate de operatorii furnizori/prestatori de servicii publice;
b) calitatea serviciilor furnizate/prestate;
c) parametrii serviciilor furnizate/prestate;
d) modul de administrare, exploatare, conservare şi menţinere în
funcţiune, dezvoltare şi/sau modernizare a sistemelor publice din
infrastructura edilitar-urbană încredinţată prin contractul de concesionare;
e) modul de formare şi de stabilire a tarifelor pentru serviciile
publice.

Alegerea formei de gestiune a serviciilor publice de gospodărie

comunală se face prin hotărâre a autorităţilor administraţiei publice
locale, în funcţie de:
• natura serviciului;
• interesele actuale şi de perspectivă ale unităţilor
administrativteritoriale;
• mărimea şi complexitatea sistemelor publice de gospodărie
comunală.

Serviciile publice de gospodărie comunală sunt realizate de către

operatori furnizori/prestatori de servicii publice locale de
gospodărie comunală specializaţi, care pot fi:
a) Compartimente de specialitate din aparatul propriu al
consiliilor locale. Serviciile publice de gospodărie comunală aflate sub
autoritatea administraţiei publice locale se organizează în funcţie de:
• importanţa economico-socială a localităţilor;
• mărimea şi de gradul de dezvoltare a acestora;
• dotările şi echipările edilitare existente.
b) Agenţi economici atestaţi de către autorităţile naţionale de
reglementare sau de către autoritatea administraţiei publice locale.
Societăţile comerciale de gospodărie comunală înfiinţate de
către autorităţile administraţiei publice locale, în funcţie de limitele
teritoriale în care acţionează, pot fi:
 1. Societăţi comerciale de gospodărie comunală de interes
local – se află sub coordonarea consiliilor locale şi se organizează pentru
unul sau mai multe servicii de utilitate publică, în funcţie de mărimea
localităţilor, de gradul de echipare tehnico-edilitară a acestora şi de alţi
factori specifici locali.
2. Societăţi comerciale de gospodărie comunală de interes
judeţean – se organizează, de regulă, sub autoritatea consiliilor judeţene,
respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti. El îşi desfăşoară
activitatea în unul din următoarele domenii:
a) construirea, întreţinerea, modernizarea şi exploatarea drumurilor
şi podurilor de interes judeţean;
b) alimentarea cu apă, respectiv canalizarea şi epurarea apelor
uzate în sistem regional;
c) producerea şi distribuţia energiei termice în sistem regional;
d) colectarea, transportul, valorificarea, depozitarea şi neutralizarea
deşeurilor menajere în sistem regional;
e) alimentarea cu gaze naturale în sistem regional;
f) producerea, transportul şi alimentarea cu energie electrică în
sistem regional;
g) transportul de persoane, inclusiv transportul de elevi între
localităţile judeţului.
Obligaţiile operatorilor furnizori/prestatori de servicii
publice de gospodărie comunală faţă de consumator sunt, în
principal, următoarele:
a) să opereze cu sistemul de utilitate publică;
b) să servească toţi utilizatorii din aria de acoperire pentru care au
fost autorizaţi/atestaţi;
c) să respecte parametrii de performanţă stabiliţi de autorităţile
administraţiei publice locale, respectiv de autoritatea naţională de
reglementare;
d) să furnizeze autorităţii administraţiei publice locale, respectiv
autorităţii naţionale de reglementare, informaţiile solicitate şi să asigure
accesul la documentaţiile utilităţilor respective, în conformitate cu
clauzele contractului de operare.
Finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale sistemelor
publice locale de gospodărie comunală se asigură din:
� bugetele de venituri şi cheltuieli ale operatorilor
furnizori/prestatori de servicii publice de gospodărie comunală, prin:
• încasarea de la utilizatori a sumelor reprezentând
contravaloarea serviciilor furnizate/prestate;
• instituirea unor taxe speciale.
� alocaţii bugetare acordate de Guvern sau, după caz, din
bugetele locale.
Finanţarea şi realizarea investiţiilor aferente sistemelor
publice de gospodărie comunală se fac în temeiul următoarelor
principii:
a) promovarea rentabilităţii şi eficienţei economice şi manageriale
prin păstrarea unei părţi a veniturilor realizate din aceste activităţi la
nivelul comunităţilor locale;
 b) întărirea autonomiei fiscale locale pentru crearea mijloacelor
financiare necesare în vederea funcţionării utilităţilor publice;
c) promovarea creării pieţelor locale de capital;
d) întărirea autonomiei locale privind contractarea şi garantarea
unor împrumuturi necesare pentru finanţarea utilităţilor publice, în
condiţiile legii.

Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile

Comunitare de Utilităţi Publice (A.N.R.S.C.) este o instituţie publică
autonomă de interes naţional, ce funcţionează în coordonarea primului-
ministru, pe baza regulamentului propriu de organizare şi funcţionare
aprobat prin hotărâre a guvernului.
A.N.R.S.C. îşi desfăşoară activitatea în temeiul următoarelor
principii:
a) protejarea intereselor utilizaorilor în raport cu operatorii care
acţionează în sfera serviciilor de utilităţi publice;
b) promovarea concurenţei, eficacitâţii şi eficienţei economice în
sectorul serviciilor de utilităţi publice care funcţionează în condiţii de
monopol;
c) promovarea principiilor transparenţei, accesibilităţii,
tratamentului nediscriminatoriu şi protecţiei utilizatorilor;
d) promovarea relaţiilor contractuale orientate către rezultat;
e) asigurarea egalităţii de tratament şi de şanse în relaţia
autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale cu operatorii
serviciilor de utilităţi publice;
f) conservarea resurselor, protecţia mediului şi a sănătăţii
populaţiei.

Autoritatea este finanţată din fondurile extrabugetare obţinute

din acordarea licenţelor de atestare/autorizare. A.N.R.S.C. are
următoarele atribuţii principale:
a) atestarea/autorizarea operatorilor de servicii de utilităţi publice;
b) culegerea de informaţii privind activitatea operatorilor de servicii
de utilităţi publice şi publicarea acestora;
c) controlul documentelor şi evidenţelor operatorilor de servicii de
utilităţi publice;
d) stabilirea mecanismului de ajustare a tarifelor în condiţiile
respectării contractelor de delegare a gestiunii;
e) soluţionarea conflictelor dintre operatorul şi consumatorul de
servicii de utilităţi publice;
f) solicitarea de la operatorii de servicii a programelor de
îmbunătăţire a activităţii, în cazul în care prestaţiile acestora nu
corespund parametrilor stabiliţi în licenţa de operare, respectiv în
contractul de delegare a gestiunii;
g) retragerea licenţelor de operare, în cazul în care operatorul de
servicii de utilităţi publice refuză să ia măsuri în vederea îmbunătăţirii
activităţii.
 A.N.R.S.C. îşi exercită prerogativele faţă de toţi operatorii,
indiferent de forma în care se desfăşoară gestiunea serviciului în cadrul
comunităţii locale respective.

Finanţarea serviciilor publice de gospodărie comunală din

România

În prezent, în ţara noastră, finanţarea activităţii curente a serviciilor

de utilităţi publice se face prin:
� susţinere prin alocaţii acordate integral din bugetele
locale pentru acoperirea 100% a cheltuielilor (cazul întreţinerii
drumurilor şi spaţiilor verzi);
� susţinere parţială prin preţuri şi tarife subvenţionate
(cazul energiei termice şi a transportului public);
� susţinere totală prin preţuri şi tarife plătite de
consumatori (cazul serviciilor de apă şi canalizare, colectare, transport şi
depozitare de deşeuri menajere).
Finanţarea investiţiilor necesare acestor servicii de mare
importanţă se realizează, în general, de către bugetele locale sau prin
transferuri de la bugetul de stat.
Operatorii din acest domeniu, fie că este vorba de societăţi
comerciale, fie de regii autonome au posibilităţi financiare foarte
limitate, cauzate, în principal, de:
♦ rata foarte redusă a profitului (atunci când există). Din
păcate, mentalitatea generală este că aceste servicii nu trebuie
organizate după criterii de eficienţă economică, ci după principii de
protecţie socială;
♦ blocajul financiar şi întârzierea la plată a facturilor, în
special pentru distribuţia de energie termică şi apă potabilă. Din această
cauză nu pot fi mobilizate nici măcar fondurile din amortizarea capitalului
fix. Este de remarcat că au existat localităţi unde perioada medie de
încasare a facturilor depăşeşte 200 de zile, ceea ce la un nivel al inflaţiei
de 40% pe an, a însemnat o devalorizare de aproximativ 25%, între
momentul emiterii unei facturi şi momentul încasării ei.
Acest blocaj are mai multe cauze: imposibilitatea individualizării
costurilor serviciilor pentru fiecare familie şi decuplarea din sistem a celor
care nu plătesc, precum şi costul mare al serviciilor oferite în raport cu
puterea de cumpărare a majorităţii populaţiei;
♦ costurile de producţie exagerate generate de: starea tehnică
deplorabilă a majorităţii reţelelor şi instalaţiilor, ineficienţa sistemelor
centralizate de foarte mari dimensiuni, situaţia de monopol care
caracterizează atât la nivel central, cât şi local, majoritatea acestor
servicii publice. Astfel se ajunge la situaţia paradoxală, în care preţul
acestor servicii, considerate indispensabile, devine exagerat de mare în
raport cu veniturile populaţiei.

Subvenţiile reprezintă un aspect foarte important în mecanismul

finanţării serviciilor publice şi a utilităţilor comunale. În acest moment
există două serviciipublice importante subvenţionate: distribuţia
energiei termice şi transportul local de călători.
În cazul distribuţiei energiei termice există două tipuri de
subvenţii:
a) subvenţia către producător, calculată ca diferenţă între preţul
local şi preţul naţional de referinţă (adică cel plătit de către populaţie).
Această subvenţie este suportată din bugetul local, fie din surse proprii,
fie din sume de echilibrare primite de la bugetul central cu această
destinaţie. Această subvenţie ridică anumiteprobleme:
• realizează o protecţie socială uniformă pentru toţi consumatorii
persoane fizice, indiferent de veniturile lor, ceea ce conduce la costuri
deosebit de mari şi nu au efectul social scontat;
• povara pentru bugetul local este foarte mare, în multe cazuri
această subvenţie depăşeşte 25%-30% din cheltuieli, în special pentru
oraşele mici sau pentru cele care folosesc pentru încălzire combustibil
lichid uşor. Sumele de echilibrare repartizate de bugetul de stat cu
această destinaţie sunt în volum insuficient şi sosesc cu mare întârziere;
• nivelul subvenţiei, şi deci al resurselor bugetului local
alocate acestei destinaţii este determinat într-o manieră decisivă
de deciziile marilor companii naţionale: SC Electrica, Distrigaz şi
PETROM, ceea ce influenţează negativ capacitatea administraţiei publice
locale de a urmări o politică coerentă din punct de vedere financiar în
acest domeniu.
b) ajutoarele băneşti acordate familiilor cu venituri reduse
pe perioada lunilor noiembrie-martie pentru încălzire. Aceste ajutoare
sunt, de fapt, o subvenţie pentru categoriile cele mai afectate de
creşterea preţurilor. Ea se acordă în funcţie de veniturile nete ale unei
familii şi chiar dacă fundamentarea ei practică lasă de dorit, acest sistem
este mai eficient decât subvenţia către producător. Acordarea acestui tip
de subvenţie contribuie la diminuarea blocajului financiar.

Subvenţia pentru transportul local de călători este

reglementată prin OUG 97/1999, modificată prin OUG 148/2000 şi este
suportată din bugetul local.
Modul de calcul al subvenţiei ţine cont de diferenţa dintre numărul
estimat de călători şi cel efectiv şi de diferenţa dintre tariful stabilit în
condiţii comerciale şi tariful impus. Volumul subvenţiei variază în
funcţie de dimensiunea localităţii, a numărului de călători şi de
existenţa unor servicii de transport concurente: taxi sau maxi-taxi.
Acest lucru se datorează faptului că într-o localitate sunt trasee rentabile
şi mai puţin rentabile, care trebuie, însă, acoperite fiind vorba de un
serviciu public. Activităţile de taxi şi maxi-taxi se concentrează pe traseele
cele mai rentabile, diminuând într-o proporţie de loc neglijabilă numărul
de călători ai societăţii locale de transport. În plus, multe dintre societăţile
de taxi şi maxi-taxi practică evaziunea fiscală şi beneficiază de lipsa unor
reglementări clare ale consiliului local privitoare la activitatea de transport
în comun (exemplu: scoaterea la licitaţie a traseelor de maxi-taxi,
combinarea traseelor foarte rentabile cu cele mai puţin rentabile etc.). În
consecinţă, în special în oraşele de dimensiuni mai mici, cu o populaţie de
până în 200.000 de locuitori, subvenţionarea transportului local înseamnă
în plus şi un transfer de resurse către firmele private care practică
taximetria sau maxi-taxi.

Mecanismele şi sursele folosite pentru finanţarea

programelor de investiţii pentru servicii

Bugetul de stat se confruntă cu constrângeri tot mai mari şi de

aceea tendinţa de reducere a finanţării serviciilor publice locale şi a
investiţiilor din această sursă este tot mai evidentă. De altfel, o dată cu
intrarea în vigoare a Legii finanţelor publice locale, bugetul de stat
participă cu resurse numai la finanţarea obligaţiilor pe care şi le-a asumat
în cadrul unor angajamente cu instituţiile financiare internaţionale. Pe de
altă parte, autorităţile locale nu au încă suficiente resurse proprii pentru
acoperirea acestor nevoi.
De aceea, trebuie avute în vedere trei căi de atragere a
capitalului în finanţarea acestor servicii:
• stimularea implicării capitalului privat (parteneriatul public-privat);
• atragerea şi utilizarea fondurilor nerambursabile bi- şi
multilaterale;
• utilizarea creditelor în finanţarea serviciilor publice şi a lucrărilor
de investiţii în infrastructura locală cu garanţii de stat sau ale autorităţilor
locale.
A. Stimularea implicării capitalului privat (parteneriatul
public privat)
Capitalul privat trebuie implicat în sfera serviciilor publice locale,
sub forma parteneriatului public-privat, pentru că:
� interesul privat disciplinează autoritatea din punct de vedere
bugetar şi creşte eficienţa economică a operatorului;
� concentrează capital pe termen lung în sfera serviciilor publice;
� introduce elemente de concurenţă într-un domeniu caracterizat în
general ca monopolist, iar concurenţa determină creşterea calităţii.
B. Atragerea şi utilizarea fondurilor nerambursabile bi- şi
multilaterale
Este normal ca scenariile de finanţare a proiectelor de investiţii din
infrastructura urbană a României să aibă în vedere şi sursele de finanţare
nerambursabile provenite de la U.E. sau de la alte state europene sau din
afara continentului european pentru că:
i) este o ţară membră a Uniunii Europene;
ii) este parte a eco-sistemului european, ca poluator şi, în acelaşi
timp, ca receptor de poluare;
iii) este o ţară care a aderat la majoritatea convenţiilor de mediu şi
dezvoltare durabilă.
C. Utilizarea creditelor în finanţarea serviciilor publice şi a
lucrărilor de investiţii în infrastructura locală
Finanţarea infrastructurii prin credite bancare trebuie extinsă
pentru că:
• alocaţiile de la bugetul statului devin din ce în ce mai reduse, ca
urmare a constrângerilor bugetare;
 • interesul capitalului privat este încă mic în comparaţie cu nevoile
de investiţii ale acestui sector;
• creditul impune eficienţa economică şi presupune disciplina
financiară, caracteristici care lipsesc cel mai mult acestui sector;
• creditul permite împărţirea poverii investiţiilor urgente din
infrastructură (generatoare de beneficii pe termen lung), pe mai multe
generaţii de viitori beneficiari.

În continuare, sunt prezentate succint serviciile de utilităţi publice:

I. Serviciul public de alimentare cu apă şi canalizare
Serviciile publice de alimentare cu apă au următoarele sarcini:
Π utilizarea cu prioritate a resurselor locale de apă;
Π executarea activităţilor de captare, tratare, pompare, transport,
stocare şi distribuţie;
Π preluarea apei din subteran, din râuri şi lacuri pentru a renunţa la
aducţiuni de mare distanţă;
Π supravegherea zonelor de captare, a instalaţiilor de tratare, a
apeductelor şi a celorlalte instalaţii cu scopul de a proteja calitatea apei;
Π dezvoltarea reţelei de alimentare cu apă conform dezvoltării
urbane.
Normele specifice de distribuţie a apei potabile de către serviciul
public se stabilesc prin hotărârea consiliului local prin „Regulament” şi
„Caiet de sarcini”, acte care fixează drepturile şi obligaţiile prestatorului
de servicii şi ale utilizatorului.
Prestatorul de servicii este agentul economic care administrează şi
exploatează sistemul de alimentare cu apă potabilă, iar utilizatorul este
orice persoană fizică sau juridică beneficiară a serviciului de alimentare cu
apă în baza unui contract.
Sistemul de canalizare asigură colectarea şi evacuarea apelor uzate
menajere şi meteorice conform normelor de calitate. Prestatorul care
asigură acest serviciu este, de regulă, acelaşi cu furnizorul apei potabile,
deoarece este specializat în acest domeniu.
În ultimii 10 ani se constată o scădere a cantităţii totale de
apă distribuită în reţea datorată, în principal, reducerii activităţilor
industriale şi a contorizării şi o creştere a cantităţii de apă
distribuită populaţiei. Repartizarea neuniformă a resurselor de apă pe
teritoriul ţării, gradul insuficient de regularizare a debitelor pe cursurile de
apă, poluarea semnificativă a unor râuri interioare, face ca zone
importante ale ţării să nu dispună de surse suficiente de
alimentare cu apă în tot cursul anului, mai ales în perioadele de
secetă sau în iernile cu temperaturi scăzute, când zile întregi alimentarea
cu apă este întreruptă sau debitele se reduc drastic.
În cele 206 staţii de epurare a apelor uzate municipale existente în
România se tratează numai 77% din debitul total evacuat prin reţelele
publice de canalizare; 47 de localităţi urbane (printre care: Bucureşti,
Craiova, Drobeta-Turnu-Severin, Brăila, Galaţi, Tulcea), deversează apele
uzate în emisari fără o epurare prealabilă.
Corelând cele două echipări hidroedilitare (apă şi canalizare) se
poate grupa populaţia ţării în trei mari categorii:
 • populaţia care beneficiază de ambele servicii – 51%;
• populaţia care beneficiază numai de alimentare cu apă, dar nu şi
de canalizare – 14%;
• populaţia care nu beneficiază nici de alimentare cu apă şi nici de
canalizare – 35%.

II. Serviciul public de salubrizare

Salubrizarea localităţilor este un serviciu public local de gospodărie
comunală, organizat, coordonat, reglementat, condus, monitorizat şi
controlat de autorităţile administraţiei publice locale.
Serviciul public de salubrizare cuprinde următoarele activităţi:
a) precolectarea, colectarea, transportul şi depozitarea reziduurilor
solide, cu excepţia deşeurilor toxice, periculoase şi a celor cu regim
special;
b) înfiinţarea şi administrarea depozitelor ecologice de reziduuri;
c) incinerarea şi producerea de energie termică;
d) măturatul, spălatul căilor publice, întreţinerea spaţiilor verzi şi a
parcurilor;
e) curăţarea şi transportul zăpezii de pe căile publice şi menţinerea
în funcţiune a acestora pe timp de polei sau de îngheţ;
f) preselectarea şi organizarea reciclării deşeurilor;
g) dezinsecţia, dezinfecţia şi deratizarea.
Pentru asigurarea dezvoltării durabile în domeniul salubrităţii,
consiliile locale stabilesc strategia de dezvoltare şi funcţionare pe termen
mediu şi lung a serviciilor de salubrizare, ţinându-se seama de planurile
de urbanism şi de programele de dezvoltare economico-socială a unităţii
administrativ-teritoriale.
Prin modul de organizare şi desfăşurare a activităţii serviciilor
publice de salubrizare autorităţile publice locale sunt obligate să asigure
realizarea următoarelor obiective:
a) îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale cetăţenilor prin promovarea
calităţii şi eficienţei acestor servicii;
b) creşterea calităţii vieţii cetăţenilor prin susţinerea dezvoltării
economice a localităţilor, în principal prin stimularea mecanismelor
economiei de piaţă şi prin realizarea unei infrastructuri edilitare moderne,
ca bază a dezvoltării economice şi în scopul atragerii investiţiilor
profitabile pentru comunităţile locale;
c) dezvoltarea durabilă a serviciilor;
d) protecţia mediului înconjurător.
În vederea îmbunătăţirii serviciului public de salubrizare,
administraţia publică locală trebuie să aplice anumite măsuri, cum ar fi:
� elaborarea caietelor de sarcini prin care se fixează drepturile şi
obligaţiile prestatorilor;
� asigurarea prin contract a tuturor activităţilor de colectare,
transport, depozitare şi neutralizare a gunoiului menajer;
� instituirea şi aplicarea unui sistem sancţionar pentru persoanele
fizice sau juridice care nu respectă normele de salubritate;
� informarea cetăţenilor cu privire la funcţionarea serviciului public
de salubritate;
 � realizarea gropilor de gunoi ecologice etc.
Deşeurile pot constitui un factor de poluare a apei, solului,
aerului şi un potenţial pericol în afectarea stării de sănătate a
populaţiei. În ultimii ani, se constată o creştere a cantităţii de
deşeuri menajere, industriale, stradale, care trebuie colectate,
transportate şi tratate. În acest scop sunt organizate servicii de
recuperare, transport şi tratare a deşeurilor menajere, industriale şi
stradale. Pentru colectarea şi eficientizarea acestei activităţi trebuie
acţionat în următoarele direcţii:
Π înlocuirea treptată a containerelor actuale de 3-4 mc, cu
containere de 1,1 mc şi pubele de plastic de 80-240 l pe platformele
gospodăreşti din cartierele de locuinţe;
Π renunţarea la camerele de gunoi din blocurile de locuinţe;
Π regândirea platformelor gospodăreşti pentru a deservi un număr
cât mai mic de beneficiari pentru conştientizarea acestora în buna
gestionare a deşeurilor menajere;
Π asigurarea capacităţii necesare de colectare la fiecare platformă
gospodărească;
Π evacuarea ritmică a deşeurilor;
Π implementarea, la început, pe grupuri pilot, a acţiunii de
preselecţie a deşeurilor la colectare şi, după corecţiile necesare,
generalizarea acestei acţiuni pentru întreaga localitate.
Deşeurile industriale sunt acelea care rezultă în urma proceselor
tehnologice şi sunt întâlnite cu precădere pe platformele şi zonele
industriale ale oraşelor. În cazul acestor deşeuri se impune preselecţia la
colectare, acţiune care începe în cartierele centrale şi pieţele
agroalimentare, iar, după aplicarea corecţiilor, acţiunea se poate
generaliza la nivelul întregii localităţi.
Deşeurile stradale rezultă în urma activităţii economico-sociale
din localităţi şi în special din pieţe, oboare, magazine, ateliere etc.
Deşeurile menajere sunt acelea care rezultă din gospodăriile
populaţiei. Aceste deşeuri sunt colectate manual sau mecanizat.
Salubrizarea mecanizată are avantaje, dar necesită condiţii
obligatorii:
� refacerea infrastructurii drumurilor din localităţi;
� interzicerea parcării autovehiculelor pe drumurile publice în
perioada de timp în care se realizează salubrizarea.
Salubrizarea manuală determină reducerea gradului de murdărie
a străzilor şi trotuarelor, precum şi asigurarea de locuri de muncă pentru
persoanele cu pregătire profesională mai redusă.
Persistenţa deşeurilor în zonele locuite afectează starea de
sănătate a populaţiei, prin mai multe căi:
• expunerea la germenii patogeni din deşeuri în stare de
fermentaţie;
• expunerea la substanţe toxice sau periculoase din deşeuri;
• expunerea la riscul de accidente.
Ele prezintă un grad ridicat de risc, în special pentru copii, persoane
cu venituri reduse, salariaţii agenţilor economici care gestionează
deşeurile, datorită stării de disconfort urban, care poate fi dată de:
mirosurile neplăcute, disconfort estetic, insectele generatoare de
disconfort cotidian etc.
Colectarea, transportul şi tratarea deşeurilor sunt cunoscute
sub denumirea de gestiunea deşeurilor. Tratarea deşeurilor se poate
face prin întindere controlată, măcinare, compostare sau incinerare fără
recuperare de energie.
Restructurarea activităţii de tratare a deşeurilor are implicaţii
majore asupra stării de sănătate a populaţiei, a poluării şi a confortului
urban. Consiliile locale din fiecare localitate vor opta pentru una din
variantele prezentate în funcţie de situaţiile concrete din fiecare localitate.
Gestiunea deşeurilor în ţara noastră se realizează de către servicii
publice ale Consiliilor locale, de către agenţi economici cu capital de stat
şi privat sau societăţi comerciale mixte cu aport de capital străin.
În ceea ce priveşte gestiunea deşeurilor, Consiliile locale trebuie să
stabilească o politică pe termen mediu şi lung prin care să
realizeze:
� retehnologizarea sistemelor de precolectare, colectare şi
transport a deşeurilor;
� alegerea unor tehnologii de tratare a deşeurilor care să elimine
deficienţele actuale;
� stabilirea unor regulamente şi norme obligatorii pentru:
prestatorii de servicii în domeniu, populaţie şi alţi beneficiari care să
asigure gestionarea eficientă a deşeurilor;
� conceperea unor strategii de educare a populaţiei în abordarea
gestiunii deşeurilor;
� identificarea mijloacelor financiare necesare restructurării
gestionării deşeurilor etc.

Starea tehnică actuală a infrastructurii locale – Salubrizarea

localităţilor
Din cele aproximativ 13.000 de localităţi existente în România,
numai cca. 2.500 dispun de sisteme organizate de colectare,
transport şi depozitare a deşeurilor urbane. Cantitatea totală de
deşeuri urbane rezultate din localităţile care dispun de servicii de
salubritate este de cca. 7,7 mil. tone anual, din care 6,3 mil. tone deşeuri
menajere de la populaţie şi 1,4 mil. tone deşeuri stradale. Din această
cantitate:
• 75% deşeuri menajere propriu-zise (de la populaţie şi agenţi
economici);
• 12% nămoluri de la epurarea apelor uzate orăşeneşti;
• 4% alte tipuri de deşeuri, inclusiv deşeuri provenite de la spitale şi
din construcţii.
În România, există, inventariate, 1.976 depozite de deşeuri urbane,
din care doar 15% posedă autorizaţii sanitare şi de mediu. În prezent, au
fost amenajate 5 depozite ecologice în municipiile Bucureşti (comunele
Vidra şi Giuleşti-Sârbi), Sighişoara, Constanţa (Năvodari), Piatra Neamţ şi
Ploieşti. Suprafaţa ocupată de aceste depozite se ridică la peste 1.800 ha
de teren. Majoritatea sunt amplasate necorespunzător: în apropierea
zonelor locuite, pe malurile cursurilor de apă, pe terenuri unde apa
freatică este la mică adâncime, pe soluri nisipoase cu stabilitate redusă şi
neimpermeabilizate natural, în văi în care se colectează ape meteorice.
Lipsa exigenţelor ecologice în organizarea depozitelor,
precum şi slaba dotare cu utilaje şi echipamente de transport,
recuperare, reciclare şi valorificare specifice acestor servicii, face
ca nivelul serviciului de salubrizare în majoritatea localităţilor
ţării să fie necorespunzătoare.

III. Serviciile publice privind energia electrică şi termică

Asigurarea cu energie electrică şi termică sunt servicii publice de

gospodărie comunală pe care trebuie să le organizeze administraţia
locală, autorităţile publice alese fiind responsabile în faţa cetăţenilor de
modul în care gestionează energia, sub orice formă.
Aderarea la Uniunea Europeană presupune respectarea „Cartei
Europene a Energiei” în vederea constituirii unei pieţe unice de energie
posibilă numai prin reformarea instituţiilor (demonopolizarea producerii
energiei, accesul liber la piaţa producătorilor, introducerea concurenţei
etc.).
Activităţile de producere, transport, distribuţie, furnizare şi de
utilizare a energiei electrice şi termice, precum şi cele de construire a
instalaţiilor energetice specifice acestui domeniu sunt permise în vederea
realizării următoarelor obiective de bază:
a) asigurarea competiţiei în producerea şi furnizarea energiei
electrice şi termice, precum şi a accesului producătorilor şi consumatorilor
la reţelele de transport şi de distribuţie;
b) creşterea eficienţei energetice pe tot lanţul, de la producere,
transformare, transport, distribuţie şi până la utilizarea energiei electrice
şi termice;
c) transparenţa tarifelor şi a taxelor la energia electrică şi termică;
d) constituirea stocurilor de siguranţă la combustibili;
e) respectarea regimului de conducere prin operatori de sistem
(dispeceri), inclusiv pentru realizarea accesului terţilor la reţeaua
electrică;
f) promovarea utilizării surselor noi şi regenerabile de energie;
g) diversificarea bazei de resurse energetice primare, modificarea
structurii producţiei şi a consumului de energie în funcţie de aceasta;
h) stimularea participării sectorului privat, a investitorilor autohtoni
şi străini la producerea, transportul, distribuţia, comercializarea şi
utilizarea energiei electrice şi termice;
i) realizarea obiectivelor locale şi globale privind protecţia mediului
înconjurător, intensificarea eforturilor de reducere a bioxidului de carbon,
oxizilor de azot, oxizilor de sulf sau/şi a emisiilor de particule.

Serviciul public asigurat de administraţia locală în vederea furnizării

şi utilizării energiei termice de către consumatorii casnici este cunoscut
sub numele de termoficare.
Pentru a-şi realiza strategia în domeniul serviciului public de
termoficare, administraţia locală are ca obiective:
 ♦ asigurarea capacităţilor de producere / preluare a energiei
termice de la furnizor;
♦ menţinerea siguranţei de funcţionare a sistemului de termoficare;
♦ asigurarea distribuţiei optime de căldură şi apă caldă menajeră la
consumatori;
♦ creşterea calităţii prestaţiei paralel cu reducerea costului.
Se ştie că, în România, încălzirea locuinţelor şi a instituţiilor
publice se face în două moduri:
a) local – prin utilizarea combustibililor lichizi sau solizi în sobe sau
cazane de mici dimensiuni în imobilele cu mai mulţi locatari;
b) centralizat – prin alimentarea blocurilor de locuinţe sau birouri
de la reţeaua centralelor electrice de termoficare.
În ceea ce priveşte direcţiile de dezvoltare a serviciului public de
termoficare amintim:
• realizarea de noi surse pentru sistem;
• perfecţionarea funcţionării punctelor termice;
• reducerea pierderilor de căldură pe reţeaua de transport;
• creşterea siguranţei în funcţionare a sistemului de termoficare;
• modernizarea instalaţiilor interioare la consumatori.
Starea tehnică actuală a infrastructurii locale – Energie
termică pentru încălzirea şi prepararea apei calde menajere
În România, sunt realizate sisteme publice de încălzire şi
preparare a apei calde menajere în 283 de localităţi, din care în
funcţiune 259. Instalaţiile şi echipamentele care compun aceste sisteme
sunt, în marea majoritate a localităţilor, uzate din punct de vedere fizic şi
moral, cu randamente scăzute şi pierderi de până la 30 - 35%, fapt care
diminuează substanţial avantajele producerii şi distribuţiei centralizate a
energiei termice, determină costuri ridicate şi consumuri de resurse
naturale care se achiziţionează parţial din import.
În prezent, se constată o tendinţă de debranşare a
consumatorilor captivi din blocuri de la reţeaua de încălzire şi de
montare a unor microcentrale de apartament ce funcţionează pe
gaze naturale.
Sistemele de încălzire folosite de către populaţia României sunt
preponderent centralizate în mediul urban (71%), la sistemele de
termoficare fiind racordaţi 6,9 mil. locuitori, iar 1,7 mil. la centralele
termice de bloc sau cvartal. Sistemele individuale, în special sobele cu
combustibil solid, sunt omniprezente în mediul rural, asigurând încălzirea
pentru 10,1 mil. locuitori (98%).

Accesul la energia electrică este, fără îndoială, facilitatea cea

mai generalizată pentru aşezările umane din România. Astfel, 98%
dintre localităţi sunt racordate la sistemele de transport şi
distribuţie a energiei electrice, consumul casnic reprezentând 21% din
total.
Distribuţia de energie electrică este asigurată pentru aproape toată
populaţia ţării, fiind lipsiţi de acesta un număr de cca. 455 mii locuitori
situaţi, în general, în mediul rural (410 mii).
 V. Serviciul public de transport călători
În România, transportul urban de călători se efectuează de către
administraţia publică locală, prin regii proprii şi societăţi comerciale cu
capital privat precum şi prin persoane fizice autorizate.
Serviciul de transport public local de persoane are la bază
următoarele principii:
a) respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale călătorilor;
b) asigurarea deplasării în condiţii de siguranţă şi de confort;
c) protecţia mediului;
d) tratament egal şi nediscriminatoriu pentru toţi utilizatorii;
e) servicii de calitate în condiţiile unor tarife accesibile;
f) administrarea eficientă a bunurilor şi a fondurilor băneşti;
g) dezvoltarea durabilă.
Face parte din categoria transportului public local de călători
transportul de persoane care îndeplineşte, cumulativ, următoarele
condiţii:
a) este efectuat pe teritoriul unei localităţi urbane sau rurale,
precum şi între localitatea respectivă şi localităţile limitrofe;
b) se execută pe rute şi cu frecvenţe prestabilite, iar călătorii sunt
îmbarcaţi sau debarcaţi în puncte de oprire fixe;
c) se percepe un tarif de transport, încasat de operatorul de
transport.
Prin mijloacele de transport în comun se înţeleg vehiculele
destinate în mod special transportului public urban şi suburban de
persoane. Acestea pot fi:
a) autobuze urbane, autovehicule destinate şi echipate pentru
transportul de persoane şi al bagajelor acestora; autobuzele din această
categorie vor fi amenajate pentru transportul de pasageri, aşezaţi pe
scaune sau în picioare, având cel puţin 17 locuri pe scaune, inclusiv cel al
conducătorului auto, care asigură posibilitatea unui schimb rapid de
pasageri în staţii;
b) tramvaie;
c) troleibuze;
d) minibuze sau microbuze, autovehicule destinate prin construcţie
transportului a 10-17 persoane pe scaune, inclusiv cel al conducătorului
auto, dar nu mai mult de 22 de persoane pe scaune şi în picioare.
Serviciile de transport public local de călători se organizează pentru
a satisface cu prioritate nevoile populaţiei, precum şi ale instituţiilor
publice şi ale agenţilor economici.
Sunt abilitate să organizeze, să reglementeze, să conducă, să
monitorizeze şi să controleze servicii de transport public local de călători
consiliile locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, precum şi consiliile
judeţene.
Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a întreprinde
măsurile necesare pentru extinderea, dezvoltarea şi modernizarea
transportului public urban şi suburban de persoane.
Autorităţile administraţiei publice locale, prin serviciile de
specialitate, vor gestiona şi vor controla activitatea operatorilor de
transport public local de călători.
 Principalele obiective urmărite de autorităţile administraţiei
publice centrale şi locale în domeniul serviciilor de transport public local
de călători sunt:
a) îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale cetăţenilor prin promovarea
calităţii şi eficienţei serviciului de transport public local de călători;
b) creşterea calităţii vieţii cetăţenilor prin susţinerea dezvoltării
economice a localităţilor şi prin realizarea unei infrastructuri edilitare
moderne;
c) acordarea de facilităţi unor categorii de persoane;
d) asigurarea capacităţii suficiente de transport pe rute aglomerate.
Administraţia publică locală trebuie să organizeze serviciul public de
transport în funcţie de cerinţele specifice fiecărei localităţi, astfel încât să
se asigure:
� legăturile dintre zonele rezidenţiale şi cele industriale şi
comerciale;
� facilitarea legăturilor din interiorul cartierelor pentru transportul
optim către pieţe, şcoli, spitale;
� realizarea de legături între transportul pe şine şi cel pe carosabil;
� reducerea permanentă a numărului de transbordări dintr-un
mijloc de transport în altul.
Principala problemă a transportului public de călători este
generată de lipsa resurselor financiare pentru realizarea de investiţii
noi şi pentru întreţinerea reţelelor şi parcurilor de vehicule existente.
O strategie modernă de dezvoltare pentru serviciile publice
de transport are ca scop acoperirea cererii actuale şi de perspectivă în
condiţii de calitate superioară şi buget de exploatare optimizat. În acest
sens, serviciile publice trebuie să asigure:
◙ reorganizarea transportului în sistem integrat;
◙ organizarea staţiilor multimodale;
◙ integrarea tarifară, adică utilizarea unui singur tip de cartelă
pentru orice mijloc de transport public;
◙ realizarea sistemelor flexibile pentru autobuze şi a reţelelor de
completare cu troleibuze, aceste două mijloace fiind cele mai eficiente.

VI. Serviciul public de întreţinere a spaţiilor verzi

Spaţiile verzi sunt reprezentate de parcuri şi grădini publice, zone

de agrement aferente localităţii, scuaruri între ansamblurile de clădiri,
precum şi spaţii aferente altor categorii (imobile aparţinând instituţiilor şi
agenţilor economici).
Administraţia publică locală este obligată să asigure serviciul de
întreţinere a spaţiilor verzi datorită funcţiilor acestora:
� funcţia ecologică – prin care se realizează climatul normal,
combaterea poluării fonice şi a aerului, ameliorarea compoziţiei chimice a
apei, solului şi aerului;
� funcţia de loisir – prin care se asigură activităţile sportive,
odihnă, agrement;
� funcţia complementară – prin care se asigură funcţionarea
normală a comerţului, alimentaţiei publice, educaţiei şi învăţământului.
 Cantitatea şi calitatea spaţiilor verzi constituie criterii pentru
aprecierea gradului de urbanitate al fiecărei localităţi, a gradului de
confort şi civilizaţie. Prin proiectele şi studiile urbanistice, autorităţile
administraţiei publice locale stabilesc necesarul de spaţii verzi şi
destinaţia acestora.
Realizarea şi exploatarea spaţiilor verzi cuprinde mai multe faze:
Η faza de proiectare – cu două componente: urbanismul şi
investiţiile;
Η faza de realizare a spaţiilor verzi în regie proprie sau prin
intermediul unităţilor specializate, încredinţarea lucrărilor realizându-se
prin licitaţie; investitorul poate fi consiliul local sau concesionarii care
contribuie cu fonduri proprii;
Η faza de exploatare a spaţiilor verzi se realizează prin
intermediul direcţiilor/serviciilor de specialitate din aparatul consiliilor
locale şi cuprinde:
• lucrări de întreţinere conform caietelor de sarcini;
• lucrări de reparaţii şi amenajări;
• paza spaţiilor verzi.
Η faza de producţie se realizează prin baze independente de
producere a materialului dendrologic şi floricol, care cuprind:
• sectoare de pregătire;
• sectoare de producţie;
• spaţii de iernare;
• spaţii de depozitare;
• ateliere.

VII. Întreţinerea, repararea şi exploatarea drumurilor

publice

Autorităţile administraţiei publice sunt obligate să asigure

funcţionalitatea drumurilor astfel: cele centrale pentru drumurile
naţionale, cele judeţene pentru drumurile judeţene, cele locale pentru
drumurile orăşeneşti şi comunale.
În scopul modernizării drumurilor publice, sunt necesare
anumite măsuri dintre care amintim:
♦ reabilitarea arterelor principale şi a celor de acces în localităţi;
♦ modernizarea intersecţiilor, podurilor, pasajelor, precum şi
realizarea traversărilor subterane şi supraterane;
♦ sistematizarea reţelei de drumuri pe principiul inelar-radial;
♦ creşterea gradului de siguranţă a circulaţie etc.