Standarde

STANDARDE
ale
CONSILIULUI
E U R O P E I
PENTRU JUSTIŢIE
Chişinău 2010
CZU 349
S 76
Responsabil de ediţie: Leonid ANTOHI
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Standarde ale Consiliul Europei pentru Justiţie / Consiliul Europei ; resp. de ed.: Leonid Antohi. – Ch. : „Bons
Offices” SRL, 2010. – 460 p.
1000 ex.
ISBN 978-9975-80-350-2.
Coperta: Simion Coadă

Machetare: Mihai Sava
Editare şi tipar: Casa Editorial-Poligrafică „Bons Offices”
ISBN 978-9975-80-350-2 © Consiliul Europei (www.coe.int)

STANDARDE ALE CONSILIULUI EUROPEI PENTRU JUSTIŢIE*
Fiind fondat în 1949, Consiliul Europei urmăreşte scopul de a dezvolta principii de-
mocratice comune pentru întreaga Europă, care au la bază Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului şi alte texte de referinţă cu privire la protecţia drepturilor omului.
Din momentul fondării sale, Consiliul Europei este dedicat promovării drepturilor
omului, supremaţiei legii şi democraţiei bazate pe pluralismul de idei. Totodată, doar
o justiţie independentă, accesibilă şi eficientă poate contribui la promovarea acestor
trei valori fundamentale ale Consiliului Europei. Pornind de la această premisă, Con-
siliul Europei şi instituţiile afiliate acestuia au elaborat mai multe instrumente juri-
dice şi standarde care au menirea de a facilita armonizarea şii modernizarea siste-
melor juridice ale statelor membre.
Publicaţia de faţă conţine traducerea neoficială a mai multor texte de referinţă în

domeniul justiţiei Cu mici excepţii, acestea sunt Recomandări ale Comitetului de Mi-
niştri al Consiliului Europei şi Avize ale Consiliului Consultativ al Judecătorilor Euro-
peni şi ale Consiliului Consultativ al Procurorilor Europeni. Pentru referinţe şi utilizare
în scopuri oficiale este indicată verificarea versiunilor originale ale documentelor re-
spective în limbile engleză sau franceză.
Elaborarea şi publicarea acestei culegeri a fost realizată sub egida Programului

Comun al Consiliului Europei şi Comisiei Europene privind sporirea independenţei,
transparenţei şi eficienţei justiţiei în Republica Moldova. Programul Comun este
adresat necesităţilor Republicii Moldova de a implementa şi promova reforma jus-
tiţiei. Scopul Programului Comun include obiectivele Planului de Acţiuni Republica
Moldova – Uniunea Europeană (în cadrul Politicii Europene de Vecinătate), precum şi
cele ale planului Consiliului Europei de cooperare cu Republica Moldova. Programul
Comun urmăreşte consolidarea autorităţii judecătoreşti prin realizarea unui număr
de activităţi complexe. Obiectivul general al Programului Comun este de a spori in-
dependenţa, transparenţa şi eficienţa justiţiei în Republica Moldova şi de a garanta
accesul liber la justiţie, în conformitate cu rigorile statului de drept. Calitatea actului
de justiţie urmează a fi îmbunătăţită în continuare, independenţa judecătorilor ga-
rantată, iar încrederea şi satisfacţia generală a beneficiarilor justiţiei sporite.
*
Prezenta publicaţie este finanţată de Comisia Europeană şi Consiliul Europei.
Consiliul Europei şi Comisia Europeană nu-şi asumă responsabilitate pentru conţinutul publicaţiei sau cali-
tatea traducerii.
Publicaţia se distribuie gratuit instituţiilor ce contribuie la înfăptuirea justiţiei în Republica Moldova şi
organizaţiilor de diseminare a informaţiei şi a cunoştinţelor juridice.
Standarde ale Consiliului Europei pentru Justiţie 3

Cuprins
INDEPENDENŢA, EFICIENŢA ŞI TRANSPARENŢA JUSTIŢIEI

Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor .................................................................... 8
Recomandări ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei

Recomandarea nr. (81) 7 privind mijloacele de facilitare a accesului la justiţie ........25
Recomandarea nr. (84) 5 asupra principiilor de procedură civilă menite
să îmbunătăţească funcţionarea justiţiei .........................................................................29
Recomandarea nr. (86) 12 privind măsurile de prevenire şi reducere
a încărcăturii instanţelor.........................................................................................................33
Recomandarea nr. (87) 18 privind simplificarea justiţiei penale ....................................36
Recomandarea nr. (93) 1 privind accesul efectiv la justiţie al persoanelor aflate
în situaţie de mare dificultate materială ...........................................................................45
Recomandarea nr. (94) 12 privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor ...48
Recomandarea nr. (95) 5 privind introducerea şi îmbunătăţirea funcţionării
sistemelor şi procedurilor de apel în materie civilă şi comercială ...........................65
Recomandarea nr. (95) 11 cu privire la selectarea, prelucrarea, prezentarea
şi arhivarea hotărîrilor judecătoreşti în sistemele automatizate de
documentare juridică ..............................................................................................................71
Recomandarea nr. (95) 12 privind administrarea justiţiei penale ..................................81
Recomandarea nr. (2001) 2 privind structurarea şi restructurarea rentabilă
a sistemelor judiciare şi a sistemelor de informare juridică.......................................85
Recomandarea nr. (2001) 3 privind serviciile acordate cetăţenilor
de către instanţe şi alte instituţii juridice prin utilizarea noilor tehnologii ....... 106
Recomandarea nr. (2003) 14 privind interoperabilitatea sistemelor
de informare în sectorul de justiţie ................................................................................. 113
Recomandarea nr. (2003) 15 privind arhivarea documentelor electronice
în sectorul juridic ................................................................................................................... 119
Avize ale Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE)

Avizul nr.1 (2001) referitor la standardele privind independenţa puterii
judecătoreşti şi inamovibilitatea judecătorilor ........................................................... 124
4 Standarde ale Consiliului Europei pentru Justiţie

Avizul nr. 2 (2001) privind finanţarea şi administrarea instanţelor, cu referire la
eficienţa sistemului judiciar şi la articolul 6 al Convenţiei Europene privind
drepturile si libertăţile fundamentale ale omului ...................................................... 142
Avizul nr. 3 (2002) asupra principiilor şi regulilor privind conduita profesională
a judecătorilor şi în mod deosebit a deontologiei, comportamentelor
incompatibile şi imparţialităţii .......................................................................................... 146
Avizul nr. 4 (2003) privind instruirea corespunzătoare iniţială şi continuă ............. 201
Avizul nr. 5 (2003) privind legislaţia şi practica numirii judecătorilor
Curţii Europene pentru drepturile omului.................................................................... 209
Avizul nr. 6 (2004) privind procesul echitabil, judecat în termen rezonabil
şi rolul judecătorilor în procese, luînd în consideraţie mijloacele alternative
de soluţionare a disputelor ................................................................................................ 211
Avizul nr. 7 (2005) privind „justiţia şi societatea” ............................................................... 248
Avizul nr. 8 (2006) privind rolul judecătorilor în ceea ce priveşte protecţia
supremaţiei legii şi a drepturilor omului în contextul terorismului..................... 265
Avizul nr. 9 (2006) privind rolul judecătorilor naţionali în asigurarea
aplicării efective a dreptului internaţional şi european ........................................... 283
Avizul nr. 10 (2007) privind consiliul judiciar în serviciul societăţii* .......................... 293
Avizul nr.11 (2008) privind calitatea hotărîrilor judecătoreşti ...................................... 314
Avizul nr. 12 (2009) privind relaţia dintre judecători şi procurori................................ 330
AVOCATURA. ASISTENŢA JURIDICĂ.

MIJLOACELE ALTERNATIVE DE SOLUŢIONARE A DISPUTELOR
Rezoluţii şi recomandări ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei

Rezoluţia (76) 5 privind asistenţa judiciară în materie civilă, comercială,
administrativă ......................................................................................................................... 348
Rezoluţia (78) 8 privind asistenţa juridică şi consultanţa juridică .............................. 349
Recomandarea nr. (85)11 privind poziţia victimei în cadrul dreptului penal
şi al procedurii penale ........................................................................................................ 361
Recomandarea nr. (93) 1 privind accesul efectiv la justiţie al persoanelor aflate
în situaţie de mare dificultate materială ....................................................................... 365
Recomandarea nr. (98) 1privind medierea familială ........................................................ 368
Recomandarea nr. (99) 19 privind medierea în materie penală .................................. 373
Recomandarea nr. (2000) 21 privind libertatea de a exercita profesia
de avocat................................................................................................................................... 378
Recomandarea nr. (2001) 9 privind căile alternative de soluţionare a litigiilor
dintre autorităţile administrative şi persoanele private .......................................... 383

Recomandarea nr. (2002)10 privind medierea în materie civilă .................................. 387
Recomandarea nr. (2005) 12 conţinînd formularul pentru solicitarea asistenţei
judiciare în străinătate în virtutea acordului european asupra transmiterii
cererilor de asistenţă judiciară (CETS nr. 092) Şi a protocolului său adiţional
(CETS nr. 179) .......................................................................................................................... 391
PROCURATURA
Recomandarea 1604 (2003) privind rolul procuraturii într-o societate

democratică guvernată în baza principiului supremaţiei legii.............................. 400

Recomandarea (2000)19 privind rolul procuraturii în sistemul
de justiţie penală.................................................................................................................... 404
Documente adoptate de către Consiliul Consultativ a Procurorilor Europeni (CCPE)

şi alte organe sub egida Consiliului Europei
Ghidul european al eticii şi conduitei procurorilor .......................................................... 412
Avizul nr. 1 (2007) privind modalităţile de îmbunătăţire a cooperării
internaţionale în domeniul justiţiei penale .................................................................. 416
Avizul nr. 2 (2008) „Măsuri alternative urmăririi penale”................................................. 430
Avizul nr. 3 (2008) „Rolul procuraturii în afara dreptului penal”................................... 440
Avizul nr. 4 (2009) privind relaţiile dintre judecători şi procurori
(identic cu Avizul nr. 12 (2009) al CCJE) ......................................................................... 330
SISTEMUL DE EXECUTARE SILITĂ

Recomandarea nr. (2003) 16 privind executarea deciziilor administrative
şi judecătoreşti în materia dreptului administrativ ................................................... 452
Recomandarea nr. (2003)17 privind executarea hotărîrilor judecătoreşti ............... 456

INDEPENDENŢA,
EFICIENŢA
ŞI TRANSPARENŢA
JUSTIŢIEI
CARTA EUROPEANĂ PRIVIND STATUTUL JUDECĂTORILOR
Strasbourg, 8-10 iulie 1998
Activităţi pentru dezvoltarea şi consolidarea stabilităţii democratice
Cuvînt înainte
Lucrările desfăşurate în cadrul Consiliului Europei în ultimii ani privind organizarea
justiţiei într-un stat de drept au permis abordarea a multiple reluări ale temei pri-
vind statului judecătorilor şi diferite aspecte ale acesteia. Este vorba mai ales de
reuniunile din anii trecuţi, consacrate selectării, formării profesionale, carierei, res-
ponsabilităţii şi regimului disciplinar al judecătorilor, reuniuni al căror ritm s-a ac-
celerat de la începutul anilor 80 datoriă profundelor schimbări care au avt loc în
Europa de Est.
În 1997 a apărut ideea de a reuni roadele acestor lucrări şi discuţii cu scopul de a le

da o mai mare „vizibilitate”, dar de asemenea, şi mai ales, cu scopul de a da un nou
elan efortului, niciodată încheiat, de perfecţionare a instituţiilor judiciare ca element
esenţial al Statului de Drept.
Necesitatea de a elabora o cartă europeană privind statutul judecătorilor a fost confir-

mată în iulie 1997, la terminarea lucrărilor unei prime reuniuni multilaterale ţinută la
Strasbourg şi consacrată statutului judecătorilor în Europa. Participanţi la această reu-
niune au fost originari din 13 state ale Europei occidentale, centrale şi orientale, la care
s-au adăugat reprezentanţi ai Asociaţiei Judecătorilor Europeni şi ai Asociaţiei Judecă-
torilor Europeni pentru Democraţie şi Libertăţi,. Participanţii şi-au exprimat dorinţa ca
Consiliul Europei să ofere cadrul şi susţinerea necesară pentru elaborarea Cartei,
Pe baza acestor concluzii, Direcţia pentru probleme juridice a încredinţat la trei ex-
perţi din Franţa, Polonia şi Marea Britanie redactarea unui proiect de cartă.
Acest proiect, elaborat în primăvara anului 1998, a fost supus dezbaterilor de către
participanţii la a doua reuniune multilaterală, ţinută de asemenea la Strasbourg, în

perioada 8-10 iulie 1998. La sfîrşitul celor trei zile de discuţii, textul, după ce a fost
îmbunătăţit printr-un şir de amendamente, a fost adoptat în unanimitate.
Valoarea acestei Carte nu rezultă dintr-un statut formal, pe care ea de fapt nici nu-l
are, ci din pertinenţa şi forţa pe care autorii au vrut să o dea conţinutului ei. Cunoaş-
terea conţinutului său şi o largă difuzare a Cartei sunt esenţiale pentru realizarea
scopurilor acesteia. Ea este destinată judecătorilor, juriştilor, responsabililor politici
şi mai general tuturor persoanelor interesate în privinţa instituţiilor Statului de drept
şi ale democraţiei.
CARTA EUROPEANĂ PRIVIND STATUTUL JUDECĂTORILOR
Participanţii la reuniunea multilaterală privind statutul judecătorilor în Europa, orga-

nizată de Consiliul Europei între 8-10 iulie 1998 (Strasbourg),
Avînd în vedere articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care pre-
vede că „orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public
şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit
prin lege”;
Avînd în vedere Principiile fundamentale referitoare la independenţa judecătorilor,

aprobate de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în noiembrie 1985;
Referindu-se la Recomandarea nr. (94) 12 a Comitetului Miniştrilor statelor membre,

cu privire la independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor şi însuşindu-şi obiectivele
pe care aceasta le exprimă;
Interesaţi ca promovarea independenţei judecătorilor, necesară întăririi supremaţiei

legii şi apărării drepturilor şi libertăţilor individuale în cadrul statelor democratice, să
devină efectivă;
Conştienţi de necesitatea ca dispoziţiile de natură a asigura cele mai bune garanţii

de competenţă, independenţă şi imparţialitate a judecătorilor să fie precizate într-
un instrument destinat tuturor statelor europene;
Dorind ca statutul judecătorilor în diferitele state europene să ia în considerare

aceste dispoziţii, pentru a asigura în mod concret cele mai bune garanţii,
Au adoptat prezenta Cartă europeană privind statutul judecătorilor.
1. Principii generale
1.1. Statutul judecătorilor urmăreşte să asigure competenţa, independenţa şi im-
parţialitatea pe care, în mod legitim, orice persoană le aşteaptă de la instanţe şi de
la fiecare judecător căruia îi este încredinţată apărarea drepturilor sale. El exclude
orice dispoziţie şi orice procedură de natură să altereze încrederea în această com-

petenţă, independenţă şi imparţialitate. Prezenta Cartă cuprinde dispoziţiile cele
mai în măsură să garanteze realizarea acestor obiective. Aceste dispoziţii urmăresc
îmbunătăţirea garanţiilor asigurate în diferitele state europene. Ele nu pot justifica
modificări ale statului care să tindă la reducerea nivelului garanţiilor deja atins în
ţările respective.
1.2. În fiecare stat european, principiile fundamentale ale statutului judecătorilor

sunt prevăzute în normele interne de cel mai înalt nivel, iar regulile acestuia în norme
cel puţin de nivel legislativ.
1.3. În privinţa oricărei decizii referitoare la selectarea, recrutarea, numirea în funcţie,

desfăşurarea carierei sau încetarea mandatului unui judecător, statutul prevede in-
tervenţia unei autorităţi independente de puterea executivă şi puterea legislativă, în
care cel puţin jumătate din membrii ei să fie judecători aleşi de către egalii lor, con-
form unor modalităţi care să garanteze reprezentarea cea mai largă a acestora.
1.4. Statutul oferă tuturor judecătorilor care consideră că drepturile lor statutare sau,
într-o manieră mai generală, independenţa lor sau cea a procedurii judiciare sunt
ameninţate sau nesocotite în vreun fel, posibilitatea de a sesiza o astfel de autoritate
independentă, care să dispună de mijloacele efective pentru remediere sau pentru
propunerea soluţiilor de remediere.
1.5. Judecătorii trebuie să dovedească, în exercitarea funcţiei, disponibilitate, res-

pect faţă de persoane, preocupându-se de menţinerea celui mai înalt nivel de com-
petenţă cerut de judecarea litigiilor, judecare de care depinde garantarea drepturilor
individuale, cu păstrarea secretului informaţiilor care le-au fost încredinţate potrivit
legii.
1.6. Statul are datoria să asigure judecătorilor mijloacele necesare pentru îndepli-
nirea corespunzătoarea a sarcinilor, în special pentru examinarea cauzelor într-un
termen rezonabil.
1.7. Organizaţiile profesionale constituite de judecători şi la care aceştia pot adera în

mod liber contribuie în special la apărarea drepturilor conferite acestora prin statut,
îndeosebi faţă de autorităţile şi instituţiile ce intervin în deciziile care îi privesc.
1.8. Judecătorii sunt asociaţi, prin reprezentanţii lor şi prin organizaţiile lor profesi-
onale, la deciziile referitoare la administrarea instanţelor, la stabilirea resurselor alo-
cate şi la repartizarea acestora pe plan naţional şi pe plan regional. Ei sunt consultaţi,
în acelaşi mod, asupra proiectelor de modificare a statutului lor şi la definirea condi-
ţiilor de remunerare şi de asigurare a protecţiei lor sociale.
2. Selectarea, recrutarea, formarea iniţială

2.1. Regulile statutare referitoare la selectarea şi recrutarea judecătorilor de către o
autoritate sau un juriu independent bazează opţiunea candidaţilor pe abilitatea lor
de a evalua liber şi imparţial materiile juridice pe care le vor examina şi faţă de care

vor aplica legea respectând demnitatea persoanei. Ele exclud posibilitatea înlătu-
rării unui candidat doar pe motive determinate de sex, origine etnică sau socială, ori
opinii filozofice şi politice sau convingeri religioase.
2.2. Statutul prevede condiţiile care asigură, în baza cerinţelor legate de calificările
didactice şi experienţa anterioară, aptitudinea de a exercita funcţii judiciare.
2.3. Statutul asigură, prin mijloace potrivite de formare profesională suportate de

stat, instruirea candidaţilor aleşi pentru exercitarea efectivă a funcţiilor judecătoreşti.
Autoritatea menţionată la punctul 1.3. asigură un caracter potrivit al programelor de
pregătire şi a instituţiilor care le implementează în lumina cerinţelor receptivităţii,
competenţei şi imparţialităţii legate de exercitarea funcţiilor judecătoreşti.
3. Numirea, inamovibilitatea
3.1. Decizia de numire în funcţia de judecător a unui candidat selectat şi de a-l repar-
tiza la o anumită instanţă sunt luate de către autoritatea independentă menţionată
la punctul 1.3. sau la propunerea ori recomandarea acesteia, sau cu acordul ori ur-
mînd avizul ei.
3.2. Statutul stabileşte circumstanţele în care activităţile anterioare ale unui can-
didat, sau cele desfăşurate de persoanele sale apropiate, pot servi drept impediment
la numirea lor în funcţie în baza unor dubii legitime şi obiective pe care le pot genera
aceste activităţi în privinţa imparţialităţii sau independenţei acestor candidaţi.
3.3. În cazul cînd procedura de recrutare prevede o perioadă de încercare, în mod ne-
cesar scurtă, după numirea în funcţie, dar pînă la confirmarea ei cu titlul permanent
sau, cînd recrutarea se face pentru o durată limitată, cu posibilitatea de reinvestire,
decizia de a nu numi definitiv sau de a nu reinvesti nu poate fi luată decît de autori-
tatea independentă menţionată la punctul 1.3 sau la propunerea, recomandarea sau
cu acordul sau urmînd avizul acesteia. Dispoziţiile punctului 1.4 sunt de asemenea
aplicabile şi persoanei supuse unei perioade de probă.
3.4. Judecătorii în funcţie în cadrul unei instanţe nu pot face obiectul unei noi numiri
sau a unei noi repartizări la altă instanţă nici chiar al unei promovări, fără ca aceştia
să fi consimţit în mod liber în acest sens. De la acest principiu se poate face excepţie
numai în cazul în care mutarea a fost prevăzută şi a fost pronunţată cu titlul de sanc-
ţiune disciplinară, în cazul unei modificări legale a organizării judiciare şi în cazul
delegări temporare, pentru a ajuta o instanţă învecinată, caz în care durata maximă
a acestei delegări este strict limitată prin statut, fără a se prejudicia aplicarea dispo-
ziţiilor punctului 1.4.
4. Desfăşurarea carierei
4.1. În cazul în care nu se bazează pe vechime, sistemul de promovare a judecăto-
rilor se întemeiază exclusiv pe calităţile şi meritele constatate în exercitarea funcţiei

încredinţate judecătorului, prin evaluări obiective realizate de unul sau mai mulţi ju-
decători şi discutate cu judecătorul în cauză. Deciziile de promovare sunt în acest caz
pronunţate de instanţa prevăzută la punctul 1.3. sau la propunerea ori cu acordul
acesteia. Judecătorul care nu a fost propus pentru promovare trebuie să aibă posibi-
litatea de a depune plîngere în faţa acestei instanţe.
4.2. Judecătorul exercită liber activităţile exterioare funcţiei, printre care şi acelea
prin care se exprimă activitatea lor de cetăţeni. Această libertate nu poate fi limitată
decît în măsura în care activităţile respective sunt incompatibile cu încrederea în
imparţialitatea şi independenţa judecătorului ori cu disponibilitatea cerută pentru
a soluţiona cu atenţie şi într-un termen rezonabil litigiile cu care este sesizat. Exerci-
tarea unei activităţi exterioare remunerate, alta decît literară sau artistică, trebuie să
facă obiectul unei autorizaţii prealabile, în condiţiile stabilite prin statut.
4.3. Judecătorul trebuie să se abţină de la orice comportament, de la orice act sau

manifestare de natură să altereze efectiv încrederea în imparţialitatea şi indepen-
denţa lor.
4.4. Statutul garantează judecătorilor menţinerea şi aprofundarea cunoştinţelor atît

tehnice, cît şi sociale şi culturale necesare exercitării atribuţiilor lor, prin accesul pe-
riodic la cursuri de instruire, suportate de stat, care asigură organizarea acestora cu
respectarea condiţiilor prevăzute la punctul 2.3.
5. Răspunderea
5.1. Încălcarea de către un judecător a uneia dintre îndatoririle expres stabilite prin
statut nu poate fi sancţionată decît prin decizia, la propunerea, recomandarea sau
cu acordul unei instanţe sau autorităţi, cel puţin jumătate dintre membrii căreia sunt
judecători aleşi, în cadrul unei proceduri contradictorii în care judecătorului faţă de
care a fost iniţiată procedura i se va asigura dreptul la reprezentare. Gravitatea sanc-
ţiunilor aplicabile este precizată prin statut şi aplicarea acestora este supusă princi-
piului proporţionalităţii. Decizia de aplicare a sancţiunii pronunţate de o autoritate
executivă, de o instanţă sau o autoritate menţionată în acest alineat, poate fi atacată
cu recurs în faţa unei instanţe superioare cu caracter jurisdicţional.
5.2. Compensarea pagubelor suferite ilegal în rezultatul deciziei sau acţiunilor jude-
cătorului în exerciţiul funcţiei este garantată de stat. Legea poate prevedea dreptul
statului de a se adresa cu acţiune în regres, conform procedurii legale şi în limita
unei sume fixe, împotriva judecătorului, în cazul unei violări grave şi de neiertat a
reglementărilor ce guvernează exercitarea obligaţiilor judiciare. Înaintarea acţiunii
instanţei competente urmează să fie condiţionată de obţinerea prealabilă a acor-
dului autorităţii prevăzute la punctul 1.3.
5.3. Orice persoană trebuie să aibă posibilitatea de a adresa unei autorităţi indepen-
dente, fără un formalism excesiv, reclamaţii privind erorile judiciare într-o anumită

cauză. Acest organism poate, în cazul în care o examinare prudentă şi atentă a recla-
maţiei relevă o încălcare ca cea menţionată la punctul 5.1. din partea judecătorului,
să sesizeze autoritatea disciplinară sau cel puţin să recomande o asemenea sesizare
unei anumite autorităţi care are, potrivit statutului, competenţa de a o face.
6. Remunerarea, protecţia socială

6.1. Exercitarea ca profesie a funcţiilor judiciare implică remunerarea judecătorului
la un nivel stabilit în aşa fel încît să-l ferească de presiuni ce vizează să influenţeze
sensul deciziilor sau în general comportamentul său jurisdicţional, afectîndu-i astfel
independenţa şi imparţialitatea.
6.2. Remunerarea poate să varieze în funcţie de vechime, de natura atribuţiilor jude-

cătorului care le exercită cu titlu profesional, sau în funcţie de importanţa sarcinilor
impuse, apreciate în condiţii de transparenţă.
6.3. Statutul prevede asigurarea judecătorului de profesie împotriva riscurilor sociale

legate de boală, maternitate, invaliditate, bătrîneţe şi deces.
6.4. În mod special, statutul garantează judecătorului care a împlinit vîrsta legală
pentru pensionare, după ce a exercitat-o ca profesie într-o perioadă stabilită, plata
unei pensii al cărei nivel trebuie să fie cît mai apropiat posibil de acela al ultimei re-
muneraţii primite pentru activitatea jurisdicţională.
7. Încetarea din funcţie

7.1. Judecătorul încetează definitiv să îşi exercite funcţia ca urmare a demisiei, a in-
aptitudinii fizice constatate prin expertiză medicală, a limitei de vîrstă, a expirării
mandatului prevăzut de lege sau prin revocarea dispusă în cadrul unei proceduri de
felul celei prevăzute la punctul 5.1.
7.2. Existenţa uneia dintre cauzele stabilite prin punctul 7.1, alta decît limita de vîrstă
sau expirarea mandatului legal, trebuie să fie verificată de către autoritatea prevă-
zută la punctul 1.3.
EXPUNEREA DE MOTIVE A CARTEI EUROPENE

PRIVIND STATUTUL JUDECĂTORILOR
1. Principii generale
Prevederile Cartei Europene cuprind nu numai judecătorii de carieră dar şi celelalte
categorii de judecători, pentru că este important ca anumite garanţii care privesc în
special recrutarea judecătorilor, incompatibilităţile lor, comportamentul lor în afara
funcţiei sau în momentul încetării acesteia, să se aplice tuturor judecătorilor.

Cu toate acestea, Carta la fel stabileşte dispoziţii specifice care sunt chemate să fie
aplicate în special judecătorilor de carieră, această specificare fiind de altfel implicită
în anumite noţiuni, ca aceea de carieră, de exemplu.
Dispoziţiile Cartei privesc judecătorii care compun toate jurisdicţiile în faţa cărora
persoanele îşi prezintă cauzele sau care sunt chemate să le judece cauzele, fie că
aceste jurisdicţii sunt civile, penale, administrative sau altele.
1.1. Carta încearcă să definească conţinutul statutului judecătorilor în raport cu

obiectivele care trebuie atinse: asigurarea competenţei, independenţei şi imparţia-
lităţii pe care toţi membrii publicului sunt în drept a le aştepta de la instanţele jude-
cătoreşti şi de la judecători, care sunt împuterniciţi cu apărarea drepturilor acestora.
Drept urmare, Carta nu este un scop în sine ci mai degrabă un mijloc de a asigura
persoanelor, protecţia drepturilor cărora este încredinţată instanţelor şi judecăto-
rilor, garanţiile necesare a eficacităţii unei asemenea protecţii.
Aceste garanţii ale drepturilor persoanelor sunt asigurate prin competenţa judecă-
torilor în sensul capacităţilor, independenţei şi imparţialităţii acestora. Acestea sunt
referinţe pozitive, deoarece statutul judecătorilor trebuie să tindă să le asigure; to-
tuşi, ele sunt în acelaşi timp şi negative, deoarece ele nu trebuie să includă elemente,
care ar afecta negativ încrederea publicului în această competenţă, independenţă şi
imparţialitate.
Întrebarea care s-a pus a fost aceea de a şti dacă dispoziţiile Cartei ar trebui să fie
prezentate ca imperative, adică să se prefigureze în mod obligatoriu în statutele na-
ţionale ale judecătorilor sau dacă au valoare de recomandare, astfel ca să se poată
implementa diferite prevederi capabile de a asigura garanţii echivalente.
Această ultimă soluţie ar putea fi inspirată de grija de a nu critica sistemele naţionale

unde o practică de durată, dar şi bine stabilită a dovedit garantarea efectivă a pro-
tecţiei statutare a judiciarului, chiar dacă sistemul abia de menţionează o asemenea
protecţie.
Totuşi, se afirmă, de asemenea, că într-un număr considerabil de ţări, inclusiv noi

membre ale Consiliului Europei, în care lipsesc reglementări referitoare la exercitarea
de către autorităţile politice a competenţelor în domeniul numirii, promovării sau
încetării funcţiilor de judecător, garanţiile de competenţă, independenţă şi imparţi-
alitate nu sunt efective.
De aceea, chiar dacă prevederile Cartei nu poartă un caracter cu adevărat obliga-

toriu ele sunt prezentate ca reprezentînd cele mai bune mijloace pentru a garanta
realizarea obiectivelor mai sus enunţate.
Multe din dispoziţiile Cartei nu se pot aplica în sistemele în care judecătorii sunt
direct aleşi de către cetăţeni. Ar fi fost imposibil de elaborat o Cartă care să cuprindă
prevederi compatibile exclusiv cu aceste sisteme, deoarece aceasta i-ar fi redus

textul la un foarte modest „cel mai mic numitor comun”. Carta nu îşi propune să
„invalideze” într-o oarecare măsură sistemele de alegeri care pot fi privite de către
cetăţenii ţărilor unde ele sunt implementate ca o „chintesenţă a democraţiei”. Am
considera că aceste dispoziţii se aplice în măsura în care acest lucru este posibil, la
sistemele în care judecătorii sunt aleşi. De exemplu, dispoziţiile punctelor 2.2. şi 2.3.
(prima frază) sunt cu siguranţă aplicabile faţă de aceste sisteme, prevăzînd pentru
ele garanţii potrivite.
Dispoziţiile Cartei vizează ridicarea nivelului garanţiilor în diferite state europene.

Importanţa acestei ridicări va depinde de nivelul deja atins în aceste ţări. Totuşi, dis-
poziţiile Cartei nu pot în nici un fel să servească drept fundament pentru modificările
statutelor naţionale care ar tinde, în mod contrar, să determine diminuarea nivelului
garanţiilor deja atinse în ţările respective.
1.2. Principiile fundamentale care constituie statutul judecătorului şi determină ga-

rantarea competenţei, independenţei şi imparţialităţii judecătorilor şi instanţelor,
trebuie incorporate în norme juridice de cel mai înalt nivel, adică în Constituţie, în
cazul statelor europene care dispun de un asemenea document fundamental. Regu-
lile incluse în statut, de asemenea vor fi incorporate la nivel legislativ, care este cel
mai înalt nivel în ţările cu constituţii flexibile.
Cerinţa de a consacra principiile fundamentale şi regulile în legislaţie sau în Consti-

tuţie le protejează pe acestea de la modificarea prin proceduri sumare neproporţio-
nate cu mizele în cauză. În particular, incorporarea principiilor fundamentale la nivel
constituţional va împiedica adoptarea unor norme juridice care au ca obiect sau ca
efect nesocotirea lor.
Indicînd nivelul normativ cerut de ordinea internă, Carta nu prejudiciază respectul

care se datorează, în această ordine, de luarea dispoziţiilor de protecţie conţinute în
instrumentele internaţionale obligatorii pentru statele europene. Carta cere respec-
tarea acestor dispoziţii, cu atît mai mult cu cît ea se referă la aceste state principale,
ca la o sursă de inspiraţie, aşa cum ea a indicat în preambul.
1.3. Carta prevede intervenţia unei autorităţi independente de puterea executivă

sau de puterea legislativă pentru orice decizie care afectează selectarea, recrutarea,
numirea, derularea carierei sau încetarea mandatului judecătorului.
Redacţia acestei prevederi este destinată de a acoperi diferite situaţii, începînd cu

prezentarea avizelor unor organisme ale puterii executive sau legislative şi terminînd
cu luarea de decizii de către autoritatea independentă.
Trebuia să se ţină cont în această privinţă de anumite diferenţe între sistemele naţio-
nale. În unele dintre ele va fi dificil de acceptat ca un organ politic responsabil pentru
numirea judecătorilor în funcţie să fie substituit printr-o autoritate independentă.
Cu toate acestea, cerinţa, în astfel de cazuri, de a obţine cel puţin recomandarea sau
avizul acestei autorităţi independente, ar trebui să fie un important stimulent, dacă

nu chiar o adevărată obligaţie pentru organul oficial pentru numiri. În spiritul Cartei,
recomandările sau avizul instanţei independente nu constituie garanţii că acestea
vor fi în mod general urmate în practică. Autoritatea politică sau administrativă care
nu ţine cont de o astfel de recomandare sau un astfel de aviz ar trebui cel puţin să fie
obligată să facă cunoscute motivele refuzului.
Redacţia acestei prevederi a Cartei permite intervenţia autorităţii independente care

va putea să ia forma unei opinii simple, a unui aviz oficial, a unei recomandări, a unei
propuneri sau a unei decizii.
S-a pus şi problema membrilor autorităţii independente. Carta a reţinut o for-

mulare după care în această instanţă cel puţin jumătate din membri vor fi jude-
cători aleşi de către egalii lor, ceea ce înseamnă că ea nu a vrut să permită nici ca
judecătorii să fie minoritari în cadrul instanţei independente, dar în acelaşi timp
nici ca ei să fie majoritari. Având în vedere varietatea unor concepţii filozofice şi
dezbaterile din statele europene, referirea la un nivel minim de 50% de judecă-
tori s-a considerat a fi capabilă de a asigura un nivel destul de ridicat de garanţii
respectînd în acelaşi timp consideraţiile de principiu care există în diferite sis-
teme naţionale.
Carta prevede că judecătorii care fac parte din instanţa independentă, ar trebui
să fie aleşi de către egalii lor, pe motiv că independenţa necesară a acestei autori-
tăţi exclude alegerea sau numirea membrilor săi de către o autoritate aparţinînd
puterii executive sau legislative,
Ar putea exista un risc de influenţă a partidelor politice la numirea şi rolul ju-
decătorilor în cadrul unei asemenea proceduri. De la judecătorii care fac parte
din autoritatea independentă se aşteaptă clar, ca aceştia să nu caute sa obţină
favoarea partidelor politice sau organelor care sunt numite sau alese de către
sau prin intermediul acestor partide.
În sfîrşit, fără a impune un mod de scrutin particular, Carta indică modalităţile de
alegere a reprezentanţilor judecătorilor în interiorul acestei instanţe care trebuie
să asigure reprezentarea cea mai largă a acestora.
1.4. Carta consacră „dreptul la recurs” al judecătorilor care consideră că drepturile
lor statutare sau, mai general, independenţa lor sau a procedurilor judiciare sunt
ameninţate sau încălcate în vreun fel, astfel încît acesta să poată sesiza o autori-
tate independentă, asemenea celei descrise anterior.
Astfel, judecătorii nu sunt dezarmaţi în faţa unui prejudiciu adus independenţei
lor. Dreptul la recurs este o garanţie necesară, deoarece simpla stabilire a unor
principii de protejare a judiciarului nu reprezintă mai mult decît o dorinţă, atîta
timp cît aceste principii nu sunt consecvent susţinute prin mecanisme de garan-

tare a implementării lor efective. Intervenţia autorităţii independente, în orice
decizie care afectează statutul individual al judecătorilor, nu acoperă în mod
obligatoriu toate situaţiile posibile în care independenţa acestora poate fi afec-
tată şi este indispensabil ca sesizarea acestei autorităţi să se poată face la iniţia-
tiva judecătorilor înşişi.
Carta precizează că autoritatea astfel sesizată trebuie să dispună de mijloace
efective pentru a remedia ea însăşi, sau să propună autorităţii competente reme-
dierea situaţiei care afectează independenţa judecătorilor. Această formulă ţine
cont de diversitatea sistemelor naţionale, observîndu-se că simpla recomandare
a unei instanţe independente faţă de o situaţie individuală oferă un stimulent
considerabil pentru autoritatea în cauză care urmează să remedieze situaţia re-
clamată.
1.5. Carta enunţă principalele îndatoriri ale judecătorilor în exercitarea funcţiilor
sale. „Disponibilitatea” se referă atît la timpul necesar pentru a judeca corect cauzele
cît şi la atenţia şi vigilenţa, care sunt în mod evident necesare pentru sarcini atît de
importante deoarece prin judecarea cauzelor se asigură garanţia drepturilor indivi-
duale. Respectul pentru persoane este deosebit de important pentru o funcţie atît
de importantă cum e cea a judecătorului, mai ales lundu-se în consideraţie faptul
că persoanele deseori se simt foarte vulnerabile în faţa justiţiei. Acest alineat, de
asemenea menţionează şi obligaţia judecătorului de a respecta confidenţialitatea
informaţiei care i-a devenit cunoscută în decursul procedurilor. Alineatul se finisează
cu indicarea că judecătorii trebuie să asigure menţinerea unui nivel înalt de com-
petenţă necesară pentru examinarea cauzelor. Aceasta înseamnă că nivelul înalt al
competenţei şi al abilităţilor judecătorului sun o cerinţă constantă pentru el/ea la
examinarea şi soluţionarea cauzelor, dar, de asemenea, că judecătorul trebuie să-şi
menţină acest nivel, dacă e necesar, prin instruire continuă. Cum se precizează ulte-
rior în text, judecătorilor trebuie să le fie asigurat, accesul la mijloacele de formare
profesională.
1.6. Carta precizează că statul are datoria de a asigura judecătorului mijloacele pentru
îndeplinirea în bune condiţii a misiunii lor, în special pentru a soluţiona cauzele într-
un termen rezonabil.
Fără menţionarea expresă a acestei obligaţii care cade în sarcina statului, justificările
dispoziţiilor faţă de responsabilitatea judecătorilor, ar putea fi alterate.
1.7. Carta recunoaşte rolul asociaţiilor profesionale constituite de către judecători la

care ei pot adera în mod liber, excluzîndu-se orice fel de discriminare în dreptul de
asociere la ele. Carta, de asemenea, subliniază faptul că aşa asociaţii contribuie la
apărarea drepturilor statutare a judecătorilor în faţa autorităţilor şi instanţelor, care
sunt implicate în luarea deciziilor referitoare la judecători. Astfel, judecătorilor nu li
se poate interzice constituirea unor asemenea organizaţii profesionale sau aderarea
la ele.

Deşi Carta nu prescrie acestor asociaţii competenţa exclusivă de a apăra drepturile
statutare ale judecătorilor, ea, indică, totuşi, că contribuţia acestora la o asemenea
apărare în faţa autorităţilor sau organelor implicate în luarea deciziilor referitoare la
judecători, trebuie recunoscută şi respectată. Aceasta se aplică, printre altele, în ceea
ce priveşte autoritatea independentă despre care se vorbeşte la punctul 1.3.
1.8. Carta prevede că judecătorii sunt implicaţi, prin reprezentanţii lor, în special prin
cei care sunt membri ai autorităţii independente despre care se vorbeşte la punctul
1.3. şi prin organizaţiile lor profesionale, în luarea oricăror decizii privind adminis-
trarea judecătorească, determinarea resurselor materiale ale judecătoriilor şi imple-
mentarea acestor decizii la nivel naţional şi local.
Fără a pleda pentru o anumită formă juridică determinată, sau un grad de constrîn-
gere, această prevedere stabileşte că judecătorii ar trebui să fie asociaţi la elaborarea
bugetului general care revine justiţiei, precum şi diferitelor instanţe luate individual,
ceea ce implică proceduri de consultare sau de reprezentare la nivel naţional şi local.
Acest lucru se aplică, de asemenea, în sens mai larg administrării justiţiei şi a instan-
ţelor. Carta nu cere ca această administrare să revină judecătorilor, dar ea impune ca
aceştia să nu fie ţinuţi deoparte.
Consultarea judecătorilor, prin reprezentanţii lor sau prin organizaţiile lor profesi-
onale, asupra proiectelor de modificare a statutului sau definirea condiţiilor de re-
munerare şi protecţie socială, inclusiv pensia, trebuie să permită ca judecătorii să
nu fie ţinuţi deoparte în pregătirea deciziilor în aceste domenii. Totuşi, Carta nu au-
torizează prejudicierea puterilor de decizie a autorităţilor naţionale responsabile în
aceste domenii conform Constituţiei.
2. Selectarea, recrutarea, formarea profesională iniţială

2.1. Candidaţii la funcţia de judecători trebuie selectaţi şi recrutaţi de către un organ
sau un juriu independente. Carta nu cere ca aceasta să fie autoritatea menţionată la
punctul 1.3., ceea ce înlesneşte posibilitatea de a recurge, de exemplu, la sistemul
de juriu de concurs sau de comisie de selectare, cu condiţia că acestea sunt inde-
pendente. În practică, procedura de selectare este deseori distinctă de procedura de
numire propriu-zisă. Este important de precizat garanţiile specifice care se leagă de
procedura de selectare.
Alegerea făcută de instanţa de selectare trebuie să se sprijine pe criterii relevante

naturii funcţiilor care trebuie exercitate.
Este vorba, mai întîi, de evaluarea capacităţii candidaţilor de a aprecia liber situaţiile
care sunt supuse unui judecător, ceea ce evocă libertatea gîndirii. Aptitudinea de a
face dovada imparţialităţii indispensabile în exercitarea funcţiilor judiciare este, de
asemenea, un element esenţial. Capacitatea de a aplica legea trimite la cunoaşterea
dreptului şi la aptitudinea de a-l pune în practică, ceea ce nu este acelaşi lucru. Or-

ganul de selectare trebuie să se asigure, de asemenea, că comportamentul candida-
ţilor, odată numiţi în funcţie se va baza pe respectul faţă de persoană, ceea ce este de
o importanţă vitală în relaţiile dintre persoana înzestrată cu putere şi individul care
se prezintă în faţa justiţiei, acesta aflîndu-se, de multe ori, în situaţii dificile.
În concluzie, selectarea nu poate să se bazeze pe criterii de discriminare fondate pe

sex, origine etnică sau socială, opinii filozofice şi politice, convingeri religioase.
2.2. Pentru a garanta aptitudinea de exercitare a funcţiei de judecător este necesar

ca regulile statutare privind selectarea şi recrutarea să stabilească cerinţe în privinţa
calificării şi experienţei anterioare. Aceasta se aplică, de exemplu, în sistemele unde
recrutarea se bazează pe vechimea în muncă în domeniul juridic de un număr sta-
bilit de ani.
2.3. Funcţia judecătorească, care îi cere judecătorului să intervină în situaţii deseori

complicate din punct de vedere al respectului faţă de demnitatea umană, este de o
aşa natură încît verificarea „abstractă” a aptitudinii de a o exercita nu este de ajuns.
Candidaţii selectaţi pentru exercitarea funcţiei de judecător trebuie, de aceea, să fie

pregătiţi prin intermediul unei instruiri adecvate, finanţate de stat.
Sunt necesare anumite precauţii la pregătirea judecătorilor pentru luarea deciziilor

în mod independent şi imparţial, odată ce competenţa, imparţialitatea şi luciditatea
necesară, trebuie să fie garantate atît prin programele de instruire, cît şi prin func-
ţionarea organelor care le implementează. Iată de ce Carta prevede ca autoritatea
menţionată la punctul 1.3. să asigure caracterul potrivit al programelor de formare şi
a structurilor care le pun în practică în lumina cerinţelor transparenţei, competenţei
şi imparţialităţii legate de exercitarea funcţiei judecătoreşti. Autoritatea menţionată
va trebui să dispună de mijloacele de asigurare a acestor cerinţe. În mod corespun-
zător, regulile statutului trebuie să precizeze modalităţile unei supravegheri din
partea acestei instanţe, în raport cu imperativele în cauză, în privinţa programelor şi
punerii lor în aplicare de către structurile de formare profesională.
3. Numirea, inamovibilitate
3.1. Sistemele naţionale pot distinge procedura de selectare propriu-zisă de cea de
numire în funcţia de judecător şi cea de repartizare a unui judecător la o anumită
instanţă. Este important de precizat că decizia de numire şi cea de repartizare sunt
luate de instanţa independentă prevăzută la punctul 1.3., sau la propunerea, reco-
mandarea, cu acordul sau urmînd avizul acesteia.
3.2. Carta reglementează şi aspectul incompatibilităţilor. Ea nu se referă la situaţia

incompatibilităţilor absolute care ar împiedica la numirea în funcţia de judecător
pentru cauzele legate de activităţile anterioare ale unui candidat, sau de cele exer-
citate de apropiaţii lor,. Pe de altă parte, ea consideră că la numirea judecătorului la
o anumită instanţă trebuie să se ţină cont de circumstanţele menţionate mai sus,

atunci cînd ele pot genera dubii legitime şi obiective în privinţa imparţialităţii şi in-
dependenţei.
Cu titlu de exemplu, un avocat care şi-a exercitat funcţia înainte într-un oraş, nu
poate, în mod sigur, fi numit imediat judecător în acelaşi oraş şi, de asemenea, este
dificil de conceput ca o persoană să fie repartizată ca judecător la o instanţă într-un
oraş în care soţul sau părintele, de exemplu, este primar sau deputat. De aceea, la
repartizarea judecătorului la o anumită instanţă, regulile statutare trebuie să ia în
considerare situaţiile de natură să genereze dubii obiective şi legitime privind inde-
pendenţa şi imparţialitatea judecătorilor.
3.3 Procedura de recrutare în anumite sisteme naţionale, prevede o perioadă de probă

pînă ca numirea în funcţie să fie confirmată cu titlu definitiv, iar în altele judecătorii se
recrutează pentru un termen stabilit al funcţiei cu posibilitatea de reconfirmare.
În aceste cazuri este necesar, ca decizia de a nu fi numit definitiv sau de a nu fi re-

înnoit să fie luată doar de către autoritatea independentă prevăzută la punctul 1.3.,
sau la propunerea, recomandarea sau urmînd avizul său. Este clar că situaţiile de pe-
rioadă de probă sau de reînnoire sunt delicate, dacă nu chiar periculoase din punct
de vedere al independenţei şi imparţialităţii judecătorului care este în aşteptarea
confirmării sau reînnoirii funcţiei sale de judecător. Astfel se cere oferirea de garanţii
care poate avea loc doar prin intervenţia autorităţii independente. În măsura în care
calitatea de judecător a unei persoane supuse la o perioadă de probă ar putea fi
discutată, Carta precizează că dreptul la recurs prevăzut la punctul 1.4. este aplicabil
unei asemenea persoane.
3.4. Carta consacră inamovibilitatea judecătorilor, înţeleasă ca imposibilitatea de a

da unui judecător o nouă repartizare sau o nouă funcţie, care să se substituie celor
precedente, fără consimţămîntul liber al acestuia. Totodată, trebuie admise şi excepţii
atunci cînd transferul unui judecător are loc în cadrul unei proceduri disciplinare, cînd
are loc o reorganizare legitimă a sistemului judecătoresc care antrenează, de exemplu,
desfiinţarea unei instanţe şi atunci cînd judecătorul este chemat să asiste activitatea
unei instanţe vecine. În acest ultim caz, repartizarea temporară trebuie să fie pe o du-
rată limitată hotărîtă de statut. Ţinînd cont, în acelaşi timp, de caracterul foarte delicat
al deplasării unui judecător la care acesta nu a consimţit, amintim că acesta dispune,
în virtutea punctului 1.4, de un drept general şi legitim la recurs în faţa unei autorităţi
independente care poate verifica legitimitatea unui astfel de demers. De fapt, acest
drept la recurs poate, de asemenea, să remedieze şi situaţii care nu au fost special re-
glementate de prevederile Cartei şi în care judecătorul este atît de suprasolicitat încît
nu este capabil în practică să-şi onoreze în mod normal obligaţiile sale profesionale.
4. Derularea carierei
4.1. Cu excepţia cazului cînd promovările se conferă judecătorilor strict pe baza ve-
chimii, sistem pe care Carta nu l-a exclus în măsura în care este considerat ca un înalt

protector al independenţei, dar care mai presupune în sistemele naţionale şi garan-
tarea absolută a calităţii recrutării, este important ca independenţa şi imparţialitatea
judecătorului să nu fie prejudiciate prin promovare. Trebuie precizat că ceea ce este
de temut este atît judecătorul blocat în mod ilegal în promovare, cît şi cel promovat
în mod excesiv.
Acesta este motivul pentru care Carta defineşte criteriile de promovare ca fiind ex-
clusiv calităţile şi meritele constatate în exercitarea funcţiei încredinţate judecăto-
rului, apreciată prin intermediul evaluărilor obiective efectuate de către unul sau
mai mulţi judecători, menţionînd că aceste evaluări trebuie să facă obiectul unei
discuţii cu cei interesaţi.
Pe baza aprecierii făcute în urma evaluărilor, sunt pronunţate promovările de către

instanţa prevăzută la punctul 1.3., sau la propunerea, recomandarea, cu acordul
sau în urma avizului său. Este prevăzut în mod expres ca judecătorul care nu a fost
propus pentru promovare către autoritatea independentă, să poată formula o recla-
maţie în faţa acestei autorităţi.
Dispoziţiile de la punctul 4.1 nu sunt, desigur, aplicabile în sistemele în care nu există

promovări sau ierarhii a funcţiilor judecătoreşti, sisteme care la rîndul lor protejează
la un nivel ridicat independenţa în această privinţă.
4.2. Carta se referă, la acest punct, la problema activităţilor desfăşurate în paralel cu

funcţia de judecător. Ea prevede ca judecătorul să-şi exercite în mod liber activităţile
în afara mandatului, dintre care şi cele care sunt expresia drepturilor sale cetăţeneşti.
Această libertate, care constituie un principiu, nu poate fi limitată decît în unicul caz
în care activităţile exterioare ar fi incompatibile fie cu încrederea în imparţialitatea
şi independenţa lor, fie cu disponibilitatea cerută pentru instrumentarea atentă şi în
termen rezonabil a cauzelor care le sunt remise. Carta nu specifică anumite tipuri de
activităţi. Efectele negative ale activităţilor externe asupra condiţiilor în care se des-
făşoară activităţile judecătoreşti trebuie evaluate în mod pragmatic. Carta prevede
că judecătorul trebuie să solicite autorizarea de exercitare a activităţilor, altele decît
cele din domeniul literar sau artistic, atunci cînd acestea sunt remunerate.
4.3. Carta abordează aici problema pe care uneori o denumim „rezerva” judecăto-
rului. Ea reţine o poziţie care decurge din prevederile articolului 6 al Convenţiei Eu-
ropene a Drepturilor Omului şi din jurisprudenţa Curţii europene privind această
dispoziţie, enunţînd că judecătorul trebuie să se abţină de la orice comportament,
act sau manifestare de natură să altereze efectiv încrederea în imparţialitatea şi in-
dependenţa sa. Referindu-se la riscul unei alterări efective, Carta permite evitarea
rigidităţilor excesive care ar conduce la îndepărtarea judecătorului din societate şi
colectivitate.
4.4. Carta prevede „un drept la formarea profesională continuă” a judecătorului, care
trebuie să aibă acces permanent la acţiunile de formare susţinute de către Stat şi
vizînd garantarea consolidării şi aprofundării cunoştinţelor de specialitate, cît şi

ale celor din domeniul social şi cultural al judecătorilor. Statul trebuie să vegheze
asupra acestor acţiuni de formare profesională cu respectarea condiţiilor prevăzute
la punctul 2.3, care se referă la rolul instanţei independente prevăzute la punctul
1.3 pentru garantarea adaptării conţinutului acţiunilor de formare profesională şi a
structurilor care le pun în aplicare, la exigenţele de transparenţă, competenţă şi im-
parţialitate.
Definiţia acestor garanţii stabilite la punctele 2.3 şi 4.4 privind formarea profesională
este una suficient de flexibilă, dînd posibilitatea de a le adapta la diferite sisteme na-
ţionale de formare profesională: colegii de formare administrate de Ministerul Jus-
tiţiei, instituţii activând pe lîngă consilii superioare a judecătorilor, fundaţii juridice
private etc.
5. Răspunderea
5.1. Carta prevede la acest punct responsabilitatea disciplinară a judecătorului. Ea
se referă în primul rînd la principiul legalităţii sancţiunilor disciplinare, prevăzînd că
numai încălcarea uneia dintre îndatoririle în mod expres definite de statut poate da
prilejul unei sancţiuni şi că ierarhizarea sancţiunilor susceptibile de a fi aplicate este
precizată de statut. Carta impune de altfel garanţii privind procedura disciplinară:
sancţiunea disciplinară nu poate fi luată decît la decizia, urmînd propunerea, reco-
mandarea sau cu acordul unei jurisdicţii sau autorităţii, cel puţin jumătate din mem-
brii căreia să fie judecătorii aleşi. În cadrul procedurii judecătorul trebuie să fie pe
deplin audiat şi reprezentat în scopul apărării sale. În cazul în care este pronunţată
o sancţiune, alegerea ei din ierarhia statutară a sancţiunilor este supusă principiului
proporţionalităţii. Carta a prevăzut în sfîrşit un drept de recurs în faţa unei instanţe
superioare cu caracter jurisdicţional împotriva unei decizii de sancţionare, atunci
cînd a fost luată de o autoritate executivă, de un organ jurisdicţional sau de o autori-
tate, cel puţin jumătate dintre membrii căreia sunt judecătorii aleşi.
În formularea pe care a reţinut-o, Carta nu impune ca recursul să poată fi exercitat în

cazul în care sancţiunea a fost dată de Parlament.
5.2. Carta se referă în acest punct la răspunderea civilă şi pecuniară a judecătorului.

Ea impune drept principiu că Satul va repara daunele cauzate ca urmare a condu-
itei necorespunzătoare sau exercitării ilegale a funcţiilor judecătoreşti. Aceasta în-
seamnă că Statul este cel care, faţă de victimă, este în toate cazurile garantul repa-
rării daunelor.
Precizînd că această garanţie a Statului se aplică daunelor suportate în mod nele-

gitim, ca urmare a deciziei sau comportamentului unui judecător, Carta nu se referă
neapărat la caracterul greşit al deciziei sau al comportamentului, ci insistă mai de-
grabă asupra daunelor care sunt rezultatul acestora şi care sunt suportate „în mod
nelegitim”. Acest lucru este important în privinţa preocupărilor ca independenţa ju-
risdicţională a judecătorului să nu fie afectată prin regimul de răspundere civilă.

Carta prevede de altfel ca, atunci cînd dauna pe care Statul estre dator să o garan-
teze este rezultatul unei încălcări grosolane şi de neiertat a regulilor, conform cărora
judecătorul urmează să-şi îndeplinească obligaţiunile, statutul poate acorda Sta-
tului posibilitatea de a-i cere acestuia rambursarea reparaţiei pe calea unui acţiuni
jurisdicţionale, într-o limită determinată de acest statut. Exigenţa ca încălcarea să fie
considerată drept grosolană şi de neiertat, caracterul jurisdicţional al acţiunii în ram-
bursare, trebuie să constituie garanţii semnificative a faptului că procedura nu este
abuzivă. O garanţie suplimentară este constituită de acordul prealabil la sesizarea
jurisdicţiei competente, pe care trebuie să-l dea instanţa menţionată la punctul 1.3.
5.3. La acest punct Carta se referă la problema reclamaţiilor, plîngerilor justiţiabililor

cu privire la proasta funcţionare a justiţiei.
Statele îşi au organizate propriile proceduri de examinare a plîngerilor, dar ele nu

întotdeauna sunt bine organizate.
Iată de ce Carta prevede posibilitatea pentru orice persoană de a supune unei au-
torităţi independente, fără vre-un formalism special, reclamaţia sa privind proasta
funcţionare a justiţiei într-o cauză dată. În cazul în care o examinare prudentă şi
atentă din partea acestei autorităţi ar face să se constate incontestabil o încălcare de
natură disciplinară din partea unui judecător, această autoritate ar avea posibilitatea
de a sesiza instanţa disciplinară sau cel puţin o autoritate care are, potrivit regulilor
statutului naţional, competenţa de a efectua această sesizare. Nici această instanţă,
nici această autoritate nu pot fi forţate să adopte aceeaşi opinie ca organismul se-
sizat cu reclamaţia. Din acest fapt rezultă unele garanţii serioase împotriva riscurilor
de deturnare a procedurii de reclamaţie de către justiţiabilii, care vor în realitate să
facă presiune asupra justiţiei.
Organismul independent despre care este vorba nu ar fi neapărat conceput ca un

organism ce se consacră în mod specific verificării existenţei încălcărilor din partea
judecătorilor. Judecătorii nu au monopolul proastei funcţionări a justiţiei. Ar fi deci
de imaginat că acelaşi organism independent sesizează într-un mod analog, atunci
cînd i se pare justificat, instanţa disciplinară sau autoritatea de urmărire a avocaţilor,
funcţionarilor de justiţie, executorilor etc.
Dar Carta, fiind consacrată statutului judecătorilor, se va referi mai detaliat la pro-
blema sesizărilor în privinţa judecătorilor.
6. Remunerarea, protecţia socială

Dispoziţiile aflate în această rubrică nu îi privesc decît pe judecătorii care îşi exercită
funcţia cu titlu profesional.
6.1. Carta prevede că nivelul de remunerare la care au dreptul judecătorii pentru în-
deplinirea funcţiilor sale profesionale trebuie stabilite în aşa mod, încît să-i ferească

de presiuni îndreptate spre influenţarea deciziilor ce urmează a fi adoptate sau con-
duita judecătorească în general, afectîndu-le astfel independenţa şi imparţialitatea.
A părut preferabil să se indice că nivelul de remuneraţie trebuie fixat în aşa fel încît
să ferească judecătorul de presiuni, mai degrabă decît să prevadă o determinare a
acestui nivel prin referinţă la remuneraţiile vărsate titularilor înaltelor funcţii în ca-
drul puterii legislative sau puterii executive, căci titularii acestor funcţii sunt departe
de a fi trataţi într-un mod comparabil de la un sistem naţional la altul.
6.2. Nivelul de remunerare al unui judecător, comparat cu cel al altui judecător, poate
să varieze în funcţie de vechime, de natura atribuţiilor la care sunt repartizaţi, sau
în funcţie de importanţa sarcinilor impuse, cum ar fi sarcinile de la sfîrşitul de săp-
tămînă, de exemplu. Dar aceste sarcini ce justifică o remunerare mai ridicată tre-
buie apreciate într-un mod transparent, cu scopul de a evita diferenţe de tratament,
străine unor consideraţii ce ţin de munca îndeplinită sau de disponibilitatea cerută.
6.3. Carta prevede beneficiul asigurării sociale, adică acoperirea riscurilor sociale cla-
sice legate de boală, maternitate, invaliditate, bătrîneţe şi deces, în folosul judecăto-
rului.
6.4. Ea precizează în această privinţă că judecătorul care a împlinit vîrsta legală

pentru încetarea din funcţie, după ce a exercitat-o ca profesie pe o perioadă stabilită,
trebuie să beneficieze de o pensie al cărei nivel trebuie să fie cît mai aproape posibil
de acela al ultimei remunerări primite pentru activitatea jurisdicţională.
7. Încetarea din funcţie

7.1. O anume vigilenţă se cere în ceea ce priveşte condiţiile în care un judecător
încetează să îşi exercite funcţia. Este important de determinat în mod limitativ ca-
uzele încetării din funcţie. Este vorba despre demisie, inaptitudine fizică constatată
prin expertiză medicală, limita de vîrstă, expirarea mandatului atunci cînd funcţia se
exercită pe o durată legal determinată, şi în sfîrşit despre revocarea dispusă în cadrul
unei proceduri de responsabilitate disciplinară.
7.2. Cu excepţia cauzelor de încetare din funcţie care pot fi constatate fără dificul-
tate, adică pentru limită de vîrstă sau la expirarea mandatului legal prin scurgerea
duratei acestui mandat, celelalte cauze de încetare din funcţie, în momentul în care
survin, trebuie să fie verificate de către autoritatea prevăzută la punctul 1.3. Această
condiţie este realizată în momentul în care încetarea din funcţie rezultă dintr-o re-
vocare decisă de către această autoritate, sau la propunerea, recomandarea sau cu
acordul acesteia.
***

Recomandarea nr. (81) 7

a Comitetului Miniştrilor către statele membre
PRIVIND MIJLOACELE DE FACILITARE A ACCESULUI LA JUSTIŢIE
( a d o p t a t ă d e Com i te t u l M i n i ş t r i l o r l a 1 4 m a i 1 9 8 1 , l a a 6 8 - a S e s i u n e )
Comitetul Miniştrilor, conform art. 15.b din Statutul Consiliului Europei,
Considerînd că dreptul de acces la justiţie şi la un proces echitabil, garantat prin

articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, constituie o caracteristică
esenţială a oricărei societăţi democratice;
Avînd în vedere faptul că procedura judiciară este deseori atît de complexă, îndelun-
gată şi costisitoare încît persoanele particulare – şi mai ales persoanele defavorizate
economic sau social – se confruntă cu dificultăţi serioase în exercitarea drepturilor
lor în cadrul statelor membre;
Considerînd că un sistem eficient de asistenţă judiciară şi de consultanţă juridică, de

felul celui prevăzut de Rezoluţia nr. (78) 8 a Comitetului Miniştrilor, poate contribui
în mare măsură la eliminarea acestor obstacole;
Considerînd, de asemenea, că este de dorit să fie luate toate măsurile necesare

pentru simplificarea procedurii oricînd este posibil, în vederea facilitării accesului
persoanelor particulare la instanţe, asigurîndu-se în acelaşi timp că justiţia este fă-
cută;
Considerînd că este de dorit, în vederea facilitării accesului la justiţie, simplificarea

documentelor folosite în cadrul procedurilor;
Recomandă guvernelor statelor membre luarea sau, după caz, consolidarea tuturor
măsurilor pe care le consideră necesare pentru a asigura punerea treptată în practică
a principiilor enunţate în anexa prezentei recomandări.

Anexă la Recomandarea nr. (81) 7
Principii
Statele membre ar trebui să ia toate măsurile necesare pentru a informa publicul
referitor la mijloacele aflate la dispoziţia unei persoane pentru realizarea drepturilor
sale în justiţie şi pentru asigurarea unor proceduri simple, rapide şi necostisitoare
în materie civilă, comercială, administrativă, de dreptul muncii sau fiscală. În acest
scop, statele membre ar trebui să ţină cont mai ales de principiile enunţate în cele
ce urmează:
A – Informarea publicului
1. Este necesară luarea unor măsuri adecvate pentru informarea publicului referitor
la amplasarea şi competenţele instanţelor, precum şi asupra modului de iniţiere a
unei acţiuni în instanţă sau de apărare în cadrul unei astfel de acţiuni.
2. Trebuie să poată fi obţinute informaţii generale fie de la instanţe, fie de la orice

serviciu sau organism competent, cu privire la:
– formalităţile de procedură, sub rezerva că aceste informaţii nu implică consul-

tanţă juridică pe fondul speţei;
– modul şi termenul de exercitare a unei căi de atac, precum şi regulile de pro-
cedură ce trebuie respectate şi documentele necesare în acest scop;
– mijloacele prin care poate fi executată o decizie şi, dacă este posibil, cheltuie-
lile de executare.
B – Simplificarea
3. Trebuie luate măsuri pentru facilitarea sau, după caz, încurajarea concilierii părţilor
sau a soluţionării conflictelor pe cale amiabilă înainte de demararea procedurii judi-
ciare sau pe parcursul unei proceduri deja iniţiate.
4. Nici o parte nu trebuie să fie împiedicată să apeleze la serviciile unui avocat. Tre-
buie evitată obligarea unei părţi de a apela la serviciile mai multor avocaţi pentru un
singur litigiu, dacă o asemenea pluralitate a serviciilor nu este neapărat necesară.
Dacă, dată fiind natura speţei, ar fi oportun, în vederea facilitării accesului persoa-
nelor particulare la justiţie, să li se permită să îşi prezinte singure cauza în instanţă,
apelarea la un avocat nu ar trebui să fie obligatorie.
5. Statele trebuie să ia măsuri pentru ca prezentarea tuturor actelor de procedură să

fie simplă, limbajul folosit să fie pe înţelesul publicului şi hotărîrile judecătoreşti să
fie pe înţelesul părţilor.
6. Dacă una dintre părţi nu cunoaşte destul de bine limba folosită în instanţă, statele
trebuie să acorde o atenţie deosebită problemelor de interpretare şi de traducere, şi

să se asigure că persoanele defavorizate economic nu sunt dezavantajate în ceea ce
priveşte accesul la justiţie sau desfăşurarea procesului din pricina imposibilităţii lor
de a vorbi sau de a înţelege limba folosită de instanţă.
7. Trebuie luate măsuri pentru ca numărul experţilor desemnaţi în aceeaşi cauză de

către instanţă, din oficiu sau la cererea părţilor, să fie cît mai mic posibil.
C – Accelerarea
8. Trebuie depuse toate eforturile pentru a reduce la minimum timpul necesar pentru
obţinerea unei hotărîri judecătoreşti. În acest sens, trebuie luate măsuri pentru eli-
minarea procedurilor învechite care nu au utilitate practică, pentru ca instanţele să
dispună de personal suficient şi să funcţioneze într-o manieră eficientă şi pentru
adoptarea de mecanisme care să permită instanţei să urmărească derularea proce-
durii încă de la început.
9. Trebuie luate măsuri în ceea ce priveşte creanţele necontestate sau garantate

asupra sumelor de bani, pentru ca în acest gen de cauze hotărîrea definitivă să se
pronunţe rapid, fără formalităţi, înfăţişări în faţa instanţei sau cheltuieli superflue.
10. Pentru a preveni exercitarea dreptului de apel într-o manieră abuzivă sau în
scopul tergiversării, trebuie acordată o atenţie specială posibilităţii de executare
provizorie a hotărîrilor care se supun apelului, precum şi dobînzilor aplicabile sumei
statuate prin hotărîre înainte de executare.
D – Costul justiţiei
11. Introducerea unei acţiuni în instanţă nu poate fi condiţionată de plata efectuată
către stat de una din părţi a unei sume nejustificat de mare în raport cu speţa dedusă
judecăţii.
12. În măsura în care cheltuielile de procedură constituie un obstacol evident pentru

accesul la justiţie, dacă este posibil ele trebuie reduse sau eliminate. Sistemul cheltu-
ielilor de procedură trebuie examinat în vederea simplificării sale.
13. O atenţie deosebită trebuie acordată problemei onorariilor avocaţilor şi ale ex-
perţilor în măsura în care acestea constituie un obstacol pentru accesul la justiţie.
Trebuie asigurată o anumită formă de control asupra valorii acestor onorarii.
14. Cu excepţia unor circumstanţe speciale, în principiu partea care cîştigă trebuie
să obţină de la partea care pierde decontarea cheltuielilor sale, inclusiv a onorariilor
avocatului, pe care le-a suportat în mod justificat în legătură cu procedura.

E – Procedurile speciale
15. Pentru litigiile privitoare la creanţe de importanţă minoră, trebuie instituită o
procedură care să permită părţilor să recurgă la justiţie fără a trebui să suporte chel-
tuieli disproporţionate în raport cu suma care face obiectul litigiului. În acest scop,
se pot prevedea formulare simple, evitarea înfăţişărilor inutile şi limitarea căilor de
atac.
16. Statele trebuie să se asigure că procedurile în materia dreptului familiei sunt

simple, rapide, puţin costisitoare şi respectă natura personală a litigiilor în această
materie. În măsura posibilului, dezbaterile pentru acestea ar trebui să nu fie pu-
blice.
***

ASUPRA PRINCIPIILOR DE PROCEDURĂ CIVILĂ
MENITE SĂ ÎMBUNĂTĂŢEASCĂ FUNCŢIONAREA JUSTIŢIEI1
(ad optată de Comitetul M iniştr ilor în 28 febr. 1984,
în a 367-a reuniune a delegaţilor miniştr ilor)
Comitetul de Miniştri, în baza articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei,
Avînd în vedere că dreptul la justiţie garantat de articolul 6 de Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului este o componentă esenţială pentru orice societate democratică;
Avînd in vedere că implementarea măsurilor şi principiilor expuse în Rezoluţiile nr.

(76) 5 şi (78) 8 asupra asistenţei judiciare, precum şi în Recomandarea nr. (81) 7 pri-
vind mijloacele de facilitare a accesului la justiţie, ar înlesni procesul de exercitare a
dreptului la justiţie a cetăţenilor;
Avînd în vedere, de asemenea, că unele reguli ale procedurii civile utilizate în sta-
tele membre pot constitui obstacole pentru o justiţie efectivă întrucît, în primul rînd,
acestea nu mai servesc nevoilor societăţii moderne şi, în al doilea rînd, pot fi detur-
nate pentru a produce abuzuri sau întîrzieri;
Avînd în vedere că procedura civilă ar trebui simplificată, făcută mai flexibilă şi mai
operativă, menţinîndu-se în acelaşi timp garanţiile asigurate justiţiabililor de către
regulile tradiţionale ale procedurii, precum şi calitatea justiţiei necesară unei socie-
tăţi democratice;
Avînd în vedere că, pentru a se atinge aceste obiective, este necesar ca părţile să
aibă la dispoziţie proceduri mai simple, mai rapide şi să fie protejate contra tacticilor
1
La momentul adoptării acestei recomandări, reprezentanţii Belgiei si Olandei, în aplicarea articolului 10.2.c
din Regulamentul interior al reuniunilor delegaţilor miniştrilor, şi-au rezervat dreptul de a fi sau nu de acord
cu ce-a de-a doua propoziţie a Principiului 5, expusă în anexa acestei recomandări.

abuzive şi de amînare, în special prin recunoaşterea în favoarea judecătorului a unor
puteri de a orienta procedurile cît mai eficient;
Luînd în considerare discuţiile purtate şi rezoluţiile adoptate de către miniştrii de justiţie

europeni în cadrul celei de-a 12-a Conferinţe, organizată în mai 1980 la Luxemburg,
Recomandă ca guvernele statelor membre să adopte sau, după caz, să întărească

toate măsurile pe care acestea le consideră necesare pentru a îmbunătăţi procedura
civilă, avînd ca model principiile expuse în anexa acestei recomandări.
Anexa la Recomandarea nr. (84) 5
Principiile procedurii civile menite

să îmbunătăţească funcţionarea justiţiei
Principiul 1
1. În mod normal, procedurile trebuie să constea în nu mai mult de două înfăţişări:
prima fiind o înfăţişare preliminară de natură preparatorie, iar a doua cea în care sunt
administrate probele, se fac concluzii şi, în măsura în care este posibil, se ia hotărîrea.
Judecătorul trebuie să se asigure că toate actele celei de-a doua înfăţişări sunt înde-
plinite la timp, neadmiţîndu-se amînări decît în cazul apariţiei a noi probe sau alte
circumstanţe extraordinare sau importante.
2. Trebuie aplicate sancţiuni atunci cînd una din parţi, eventual după ce i s-a pus în
vedere, nu a îndeplinit un act procedural în termenul limită impus de lege sau de
judecător, deşi fusese anunţată în acest sens. În funcţie de circumstanţe, astfel de
sancţiuni pot consta în decăderea din dreptul de a mai îndeplini actul procedural,
plata unor daune-interese, cheltuieli, amenzi sau chiar radierea de pe rol a cazului.
3. Instanţa trebuie să aibă posibilitatea de a cita martorii şi de a aplica sancţiuni

(amenzi, daune-interese etc.) în cazul absenţei nejustificate a acestora. Cînd un
martor absentează, judecătorul este cel care decide dacă procesul continuă fără
această mărturie. Pentru a facilita depunerea mărturiilor, trebuie să existe posibili-
tatea de a apela la mijloace tehnice moderne, precum telefoane sau sisteme audio-
video, în funcţie de caz.
4. În cazul în care un expert desemnat de instanţă nu-şi prezintă raportul sau întîrzie
depunerea lui fără să ofere o justificare, trebuie aplicate sancţiuni adecvate. Acestea
pot fi: reducerea onorariului, plata unor daune-interese sau cheltuieli precum şi măsuri
disciplinare aplicate, în funcţie de caz, de către instanţa sau o organizaţie profesională.
Principiul 2
1. În cazul în care una din părţi declanşează proceduri vădit nefondate, instanţa ar
trebui să aibă posibilitatea de a judeca cauza într-o procedură sumară sau, după caz,

să impună o amendă acestei părţi sau să o oblige la plata unor despăgubiri către
cealaltă parte.
2. În cazul în care una din părţi, încălcînd regula loialităţii la care este ţinută în de-
rularea procesului, utilizează mijloace sau acte de procedură cu scopul clar de a înt-
îrzia procesul, judecătorul ar trebui să aibă posibilitatea fie să se pronunţe imediat
pe fond, fie să impună sancţiuni precum decăderi1, plata unor amenzi sau a unor
daune-interese; în cazuri particulare, avocatul poate fi constrîns la plata cheltuielilor
de judecată.
3. Asociaţiile profesionale de avocaţi trebuie îndemnate să prevadă sancţiuni disci-
plinare în cazurile în care un membru al acestora se comporta în maniera descrisă în
paragrafele anterioare.
Principiul 3
În timpul înfăţişării preliminare şi, dacă e posibil, pe tot parcursul procesului, jude-
cătorul trebuie să aibă un rol activ în desfăşurarea rapidă a tuturor procedurilor, res-
pectînd drepturile parţilor, inclusiv dreptul la tratament egal. În mod special, acesta
trebuie să aibă puterea de a le ordona din oficiu părţilor să aducă orice clarificare
este necesară sau să se prezinte în persoană, puterea de a invoca chestiuni de drept,
de a solicita probe cel puţin in cazurile unde fondul litigiului nu este la dispoziţia
părţilor, de a conduce administrarea probelor, de a exclude acei martori ale căror
mărturii ar fi irelevante pentru caz, de a limita numărul de martori chemaţi pentru
aceleaşi fapte atunci cînd acest număr este excesiv. Aceste puteri trebuie exercitate
fără a se depăşi obiectul acţiunii.
Principiul 4
Judecătorul trebuie să aibă, cel puţin în prima instanţă, puterea de a decide, în funcţie
de natura cazului, dacă se vor folosi proceduri scrise sau orale, ori o combinaţie între
cele două, cu excepţia cazurilor expres menţionate în lege.
Principiul 5
Dacă legea nu prevede altfel, cererile, excepţiile sau apărările şi, în principiu, mijloa-
cele de probă trebuie prezentate pe cît posibil în primele faze ale procesului sau,
eventual, înainte de etapa preliminară, unde aceasta există. De obicei, la apel jude-
cătorul nu mai acceptă fapte care nu au fost prezentate în prima instanţă, exceptînd
cazurile în care:
a. acestea nu au fost cunoscute în prima instanţă;
b. persoana care prezintă noile probe nu a fost parte în prima instanţă;
c. există un motiv excepţional pentru care acestea ar trebui admise.
1
În varianta în limba engleză, sancţiunea constă în „a declara procedura nulă” (n.t.)

Principiul 6
Hotărîrea trebuie luată la încheierea dezbaterilor sau cît mai repede după aceea. Ea
trebuie să fie cît mai concisă posibil. Trebuie să se fondeze pe lege, dar trebuie să
rezolve, într-o maniera certă, explicit sau implicit, toate cererile invocate de părţi.
Principiul 7
Trebuie luate măsuri pentru a descuraja utilizarea abuzivă a căilor de atac.
Principiul 8
1. Trebuie instituie adiţional unele reguli sau un ansamblu de reguli speciale pentru
a accelera soluţionarea litigiilor:
a. în cazuri urgente;
b. dacă dreptul nu este contestat sau creanţa este certă şi lichidă, ori dacă obiec-
tul litigiului este de o valoare redusă;
c. în domeniul accidentelor rutiere, litigiilor de muncă, chestiuni între proprietar
şi chiriaş, precum şi în anumite chestiuni privind dreptul familiei, în special
cele legate de stabilirea sau modificarea pensiei de întreţinere.
2. Pot fi utilizate în acest sens una sau mai multe dintre următoarele măsuri: forme
simplificate ale cererilor introductive la instanţă; suprimarea înfăţişărilor ori stabilirea
unei singure înfăţişări sau, dacă este necesar, a unei înfăţişări preliminare prepara-
torii; proceduri exclusiv scrise sau, după caz, exclusiv orale; interzicerea sau limitarea
în folosirea anumitor excepţii sau apărări; reguli mai flexibile în ceea ce priveşte pro-
bele1; interzicerea amînărilor sau acordarea unor amînări de scurtă durată; numirea
de către instanţă a unui expert judiciar; stabilit fie din oficiu, fie la cererea părţilor, de
preferinţă la începutul procesului; rol activ al judecătorului în conducerea cazului, şi
în procesul de căutare şi administrare a probelor.
3. Aceste reguli sau ansamblu de reguli speciale pot fi, în funcţie de situaţie, obliga-
torii, facultative la cerere pentru oricare dintre parţi sau stabilite prin acordul comun
al părţilor.
Principiul 9
Autorităţilor judiciare trebuie să li se pună la dispoziţie cele mai moderne mijloace
tehnice pentru a-şi îndeplini atribuţiile în condiţii de maximă eficienţa, în special
facilitînd accesul la diferite surse de legislaţie şi accelerînd administrarea justiţiei.
***
1
Traducerea expresiei utilizată de varianta din limba franceză este „administrarea liberă a probelor” (n.t.).

PRIVIND MĂSURILE DE PREVENIRE ŞI REDUCERE
A ÎNCĂRCĂTURII INSTANŢELOR
(adoptată de Comitetul M iniştr ilor în 16 sept. 1986
la a 399-a reuniune a delegaţilor miniştr ilor)
Comitetul Miniştrilor, în baza articolului 15. b din Statutul Consiliului Europei,
Luînd în considerare, pe de-o parte, creşterea numărului de cauze în faţa instan-

ţelor, care poate avea ca efect afectarea dreptului justiţiabililor de a fi judecaţi într-
un termen rezonabil, în sensul art. 6 par.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului;
Luînd în considerare, pe de altă parte, numărul ridicat de sarcini nejurisdicţionale

încredinţate judecătorilor, număr care, în unele state, are tendinţa de a creşte;
Convins de interesul de a limita numărul activităţilor nejurisdicţionale încredinţate

judecătorilor precum şi încărcătura excesivă a instanţelor, în scopul de a îmbunătăţi
funcţionarea justiţiei;
Convins, în egală măsură, de interesul de a asigura în permanenţă o repartizare echi-

librată a cauzelor între jurisdicţii şi de a utiliza cît mai bine resursele umane de care
acestea dispun;
Invită guvernele statelor membre, în afară de a pune la dispoziţia sistemului judiciar

resursele necesare pentru a putea face faţă într-un mod eficient creşterii numărului
cauzelor şi a sarcinilor nejurisdicţionale, să reflecteze asupra oportunităţii de a urma,
în politica lor judiciară, unul sau mai multe din obiectivele următoare:
I. Să încurajeze, în cazurile potrivite, rezolvarea pe cale amiabilă a diferendelor fie în

afara sistemului judiciar, fie înainte sau în timpul procedurii judiciare.

În acest scop, ar putea fi luate în considerare măsurile următoare:
a) să prevadă, cu avantaje potrivite, proceduri de conciliere care, prealabil sau la

începutul procedurii judiciare, ar avea drept scop rezolvarea litigiului;
b) să încredinţeze judecătorilor, printre sarcinile lor principale, obligaţia de a că-
uta o soluţionare amiabilă a litigiului între părţi în toate cauzele în care este
posibil, fie la începutul procedurii, fie în orice alt stadiu potrivit al acesteia;
c) să consacre ca o obligaţie deontologică a avocaţilor sau să invite organele
competente să le recunoască avocaţilor posibilitatea concilierii cu partea ad-
versă înainte de a recurge la calea judiciară, ca şi în toate stadiile potrivite ale
procedurii judiciare.
II. Să evite creşterea volumului de sarcini nejurisdicţionale încredinţate judecătorilor
şi să le diminueze progresiv, încredinţîndu-le altor persoane sau organe.
Anexa prezentei recomandări conţine exemple de sarcini prevăzute deja de anumite

state şi de care judecătorul ar putea fi scutit ţinînd cont de circumstanţele particu-
lare ale fiecărei ţări.
III. Să prevadă pentru cauzele mai puţin importante sau pentru anumite materii, or-
gane care, în afara sistemului judiciar, să fie la dispoziţia părţilor pentru a soluţiona
litigiile.
IV. Să ia dispoziţiile necesare pentru ca, în cazurile în care se pretează, arbitrajul să

constituie o alternativă mai accesibilă şi mai eficace a acţiunilor judiciare.
V. Să generalizeze, dacă nu există deja, instituirea judecătorului unic în primă in-

stanţă, în toate materiile potrivite.
VI. Să revadă periodic competenţa diferitelor organe jurisdicţionale, în funcţie de na-

tura şi numărul acţiunilor introduse, în scopul de a asigura o repartizare echilibrată
a sarcinilor.
VII. Să evalueze eventuala incidenţă a unei asigurări juridice cu privire la creşterea

numărului de cauze de competenţa instanţelor şi să ia măsurile necesare în cazul în
care s-ar stabili că acest tip de asigurare încurajează introducerea de acţiuni nefon-
date.
Exemple de sarcini nejurisdicţionale de care judecătorii din anumite state

ar putea fi scutiţi în funcţie de caracteristicile proprii fiecărei ţări.
• Celebrarea căsătoriei;
• Încheierea de convenţii patrimoniale între soţi;
• Dispensă pentru publicarea anunţului de căsătorie;

• Autorizarea unui soţ pentru a-l reprezenta pe celălalt; înlocuirea consimţă-
mântului soţului care este împiedicat să şi-l exprime;
• Schimbarea numelui de familie sau a prenumelui;
• Recunoaşterea paternităţii;
• Administrarea bunurilor celor declaraţi incapabili;
• Numirea unui reprezentant legal pentru incapabilii majori şi pentru cei ab-
senţi;
• Aprobarea achiziţiilor patrimoniale a persoanelor juridice;
• Controlul actelor contabile ţinute de comercianţi;
• Ţinerea şi controlul registrelor comerciale:
Registrul comercianţilor persoane fizice;
Registrul societăţilor;
Registrul mărcilor;
Registrul automobilelor;
Registrul bărcilor, navelor şi aeronavelor;
• Acordarea de licenţe pentru a exercita activitatea comercială;
• Intervenţia în activităţile electorale, altele decât cele prevăzute de Constitu-
ţie;
• Desemnare unui judecător ca preşedinte sau membru al comisiilor în care
prezenţa sa nu e cerută decât pentru a garanta imparţialitatea comisiilor;
• Încasarea taxelor şi impozitelor vamale;
• Încasarea cheltuielilor de judecată;
• Exercitarea funcţiilor notariale;
• Actele referitoare la succesiune;
• Actele de stare civilă şi registrele de stare civilă;
• Cartea Funciară (controlul şi înscrierea transferului de proprietate, a ipotecilor
etc.);
• Numirea arbitrilor dacă acesta e prevăzută de lege.
***

PRIVIND SIMPLIFICAREA JUSTIŢIEI PENALE1
(adoptată de Comitetul M iniştr ilor în 17 sept. 1987,
Comitetul Miniştrilor, în baza art. 15. b din Statutul Consiliului Europei,
Reamintind că scopul Consiliului Europei este de realizare unei unităţi mai strînse
între statele sale membre;
Considerînd că o acţiune comună vizînd accelerarea şi simplificarea justiţiei penale

trebuie să ţină cont de condiţiile prevăzute în art. 5 şi 6 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului;
Avînd în vedere sporirea cazurilor supuse justiţiei penale, în special cele al căror
autor este pasibil de o pedeapsă uşoară şi problemelor cauzate de durata procedu-
rilor penale;
Considerînd că întîrzierea în soluţionarea cauzelor penale atrage discreditarea

asupra dreptului penal şi afectează buna administrare a justiţiei;
Considerînd că lentoarea justiţiei penale ar putea fi remediată nu numai prin mijloa-

cele care îi sunt acesteia destinate şi prin modul în care aceste mijloace sunt întrebu-
inţate, ci mai ales printr-o mai bună definire a priorităţilor în cadrul politicii penale,
atît în ceea ce priveşte forma, cît şi fondul prin:
– recurgerea la principiul oportunităţii urmăririi penale;
1
La adoptarea acestei recomandări, Delegaţia Republicii Federale Germania, în aplicarea art. 10.2.c din Re-
gulamentul interior al reuniunilor delegaţilor miniştrilor, şi-a rezervat dreptul de a se conforma sau nu la
paragraful 11.a.3 şi 11.a.4 al recomandării.

– recurgerea, pentru a rezolva problema infracţiunilor minore şi a celor comune,
la:
• aşa-numitele proceduri sumare,
• tranzacţii între autorităţile competente în materia penală şi alte autorităţi
interveniente, ca o posibilă alternativă la urmărirea penală,
• aşa-numitele proceduri simplificate;
– simplificarea procedurii jurisdicţionale ordinare;
Ţinînd cont de concluziile de la reuniunea miniştrilor de justiţie europeni ţinută la
Montreux în 10 septembrie 1981;
Recomandă guvernelor statelor membre să ia, respectînd în totalitate principiile lor

constituţionale şi cutumele, toate măsurile necesare pentru aplicarea următoarelor
principii:
I. Oportunitatea urmării penale

a. Principiul oportunităţii urmăririi penale
1. Principiul oportunităţii urmăririi penale trebuie să fie adoptat sau aplicarea sa
să se regăsească, ori de cîte ori contextul istoric sau Constituţia statelor membre
o permit; dacă aceasta nu este posibil, trebuie gîndite măsuri pentru a se ajunge la
aceeaşi finalitate.
2. Puterea de a renunţa la începerea urmăririi penale sau de a-i pune acesteia capăt,
pentru motive de oportunitate, trebuie să fie prevăzută expres de lege.
3. În virtutea acestui principiu, decizia de a renunţa la urmărirea penală este posibilă

doar dacă organul de urmărire penală dispune de indicii suficiente de culpabilitate.
4. Acest principiu trebuie să se bazeze pe motive generale, precum interesul public.
5. Exercitînd această putere, organul competent trebuie să se inspire în special, con-

form dreptului naţional, din principiul general al egalităţii tuturor în faţa legii şi cel al
individualizării justiţiei penale şi, mai ales:
– din gravitatea, natura, circumstanţele şi consecinţele infracţiunii;

– din personalitatea suspectului;
– din pedeapsa care poate fi aplicată;
– din efectele acestei condamnări asupra suspectului; şi
– din situaţia victimei.
6. Renunţarea sau clasarea simplă a procedurilor poate să fie însoţită de un avertis-
ment, sau mustrare, sau poate fi condiţionată de impunerea faţă de suspect a anu-
mitor condiţii, cum ar fi reguli de conduită, de plata unei sume de bani, de despăgu-
birea victimei sau de supunere unei perioade de probă.

7. Trebuie să existe consimţămîntul suspectului în toate cazurile în care e posibilă
clasarea condiţionată. În cazul în care consimţămîntul lipseşte, organul de urmărire
penală are obligaţia de a exercita acţiunea penală contra suspectului, numai dacă nu
renunţă la acuzaţie pentru un alt motiv.
Necontestarea măsurii luate sau executarea unei condiţii impuse în sensul paragra-
fului 6 poate să fie asimilată cu consimţămîntul.
Trebuie reglementate reguli pentru a garanta că, consimţămîntul este dat în cunoş-
tinţă de cauză, liber şi fără să fie obţinut prin constrîngere.
8. În general, oprirea procedurii poate să fie temporară, pînă la împlinirea termenului

de prescripţie, sau definitivă.
9. În ceea ce priveşte clasarea condiţionată, aceasta trebuie să fie definitivă cînd per-
soana şi-a îndeplinit obligaţiile.
Decizia nu poate să fie asimilată cu una judecătorească, care să urmeze regulile aces-
teia, cum ar fi inter alia înscrierea în cazierul judiciar, decît dacă suspectul şi-a recu-
noscut vina.
10. În măsura în care este posibil, decizia de clasare trebuie să fie adusă la cunoştinţa
reclamantului.
11. Victima trebuie să aibă posibilitatea de a-şi putea repara ulterior prejudiciul ca-
uzat prin infracţiune în faţa unei instanţe civile sau penale.
12. Citarea suspectului nu este necesară dacă clasarea îmbracă forma unei renunţări
necondiţionate la începerea urmării penale.
b. Măsuri avînd acelaşi scop cu principiul oportunităţii urmăririi penale

Statele care aplică principiul legalităţii urmăririi penale trebuie să introducă sau să
dezvolte recurgerea la metode care, deşi sunt diferite de cele ale oportunităţii urmă-
ririi penale, urmăresc acelaşi scop cu acestea, şi mai ales:
i. trebuie să fie sporit numărul de cazuri în care declanşarea urmăririi penale

este supusă unei condiţii; în particular, cînd interesul public nu este primor-
dial, întrebarea şi consimţămîntul victimei poate fi o condiţie prealabilă pen-
tru începerea urmăririi penale;
ii. legea trebuie să permită judecătorului să suspende sub condiţie urmărirea
penală sau să înceteze urmărirea în baza unor proceduri similare celor cunos-
cute de organele de urmărire penală din sistemul oportunităţii.
II. Proceduri sumare, tranzacţii şi proceduri simplificate

a. Dezincriminarea, procedurile sumare şi infracţiunile minore prin natura lor

1. Sistemele juridice care fac distincţie între infracţiunile administrative şi infracţi-
unile penale trebuie să procedeze la dezincriminarea infracţiunilor, mai ales a in-
fracţiunilor comune din domeniul dreptului rutier, fiscal şi vamal dacă acestea sunt
delicte minore prin natura lor.
2. Pentru instrumentarea acestor infracţiuni, pentru care elementul material pri-

mează celui moral (intenţia de a comite o infracţiune), toate statele trebuie să re-
curgă la procedurile sumare sau proceduri scrise, care nu presupun intervenţia jude-
cătorului în mod special.
3. Nu poate fi luată nicio măsură de constrîngere fizică, mai ales detenţia provizorie.
4. Sancţiunile aplicate trebuie să fie în principal de natură pecuniară, iar cuantumul

lor, determinat de lege, trebuie să fie în sume fixe sau forfetare. O sancţiune restric-
tivă sau privativă de drepturi, excluzînd însă lipsirea totală de libertate, poate să fie
aplicată doar în cazurile prevăzute de lege.
5. Aceste sancţiuni pecuniare pot să fie aplicate pe loc de agentul constatator sau
să fie notificate suspectului ulterior de autoritatea competentă, administrativă sau
judecătorească, care poate recurge, în acest caz, la mijloace electronice de încasare,
ţinîndu-se cont de numărul de cazuri pe care le are de rezolvat.
6. Acest mod de a proceda, care trebuie să fie considerat ca o propunere făcută sus-
pectului, trebuie să fie acceptat expres sau tacit, plata unei amenzi sau executarea
sancţiunii echivalînd cu acceptarea. În cazul acceptării tacite, procedura de notifi-
care trebuie să respecte fără niciun dubiu toate drepturile destinatarului.
7. Acceptarea acestei propuneri, în caz de executare, exclude orice urmărire penală

avînd la bază aceleaşi motive (ne bis in idem).
8. Această procedură trebuie să rezerve suspectului dreptul de a prezenta cazul său

în faţa unei instanţe judecătoreşti.
b. Tranzacţii necontencioase1
1. Respectînd prevederile Constituţiilor lor, statele membre trebuie să revadă legis-
laţia cu privire la atribuţiile autorităţilor competente în materie penală şi ale altor
autorităţi ce pot interveni în procedura tranzacţiei, mai ales pentru infracţiunile mi-
nore, avînd la bază principiile următoare:
2. Legea va reglementa condiţiile de tranzacţionare propuse suspectului de către

autoritate, mai ales:
i. plata unei sume de bani către stat sau către o instituţie de utilitate publică sau
de binefacere;
1
Este vorba de tranzacţiile care au loc în afara instanţelor (n.t.).

ii. restituirea bunurilor şi a avantajelor obţinute prin comiterea infracţiunii;
iii. despăgubirea victimei fie înaintea tranzacţiei, fie ca element al acesteia.
3. Competenţa autorităţilor care pot propune tranzacţia şi categoriile de infracţiuni
vizate trebuie să fie determinate de lege. Autoritatea ar trebui să poată să-şi revizu-
iască propunerea sa, în favoarea suspectului, ţinînd cont de eventualele obiecţii ale
acestuia.
4. Autoritatea ar trebui să precizeze condiţiile în care se poate recurge la tranzacţie

şi ar trebui să adopte principii directoare şi un barem al sumelor de plată, pentru a fi
respectat pe cît se poate de mult principiul egalităţii în faţa legii. În acest sens, este
necesar să se publice aceste condiţii, principiile directoare şi baremul.
5. Suspectul care nu doreşte să accepte tranzacţia, ar trebui întotdeauna să aibă po-

sibilitatea de a nu răspunde la propunere sau să respingă oferta.
6. Acceptarea tranzacţiei va înlătura definitiv exercitarea acţiunii penale, dacă sus-

pectul va îndeplini condiţiile care i-au fost propuse.
7. Autoritatea va publica, apărînd anonimatul suspecţilor, un raport anual privind

modul în care ea şi-a exercitat atribuţiile în legătură cu tranzacţia.
c. Procedura simplificată în infracţiunile minore din punct de vedere al

circumstanţelor
1. În cazul infracţiunilor minore din punct de vedere al circumstanţelor, cînd starea
de fapt este bine stabilită şi pare sigur că cel vizat este autorul infracţiunii, se poate
apela la procedurile simplificate, adică la procedurile scrise desfăşurate de către au-
toritatea judiciară, trecîndu-se peste faza audierilor şi putîndu-se da direct decizii
asimilate celor date de judecători, cum ar fi o ordonanţa penală.
2. O asemenea ordonanţă penală trebuie să conţină elementele necesare unei bune

informări a inculpatului în ceea ce priveşte consecinţele acceptării sale. Trebuie să i
se aducă la cunoştinţă într-o manieră clară şi sigură că poate beneficia de o amînare
pe o durată rezonabilă în scopul unei eventuale consultări cu un avocat.
3. Sancţiunile aplicate prin actul de ordonanţă penală trebuie să fie limitate la sanc-
ţiuni pecuniare şi la decăderea din drepturi, fiind exclusă privarea de libertate.
4. Consimţămîntul suspectului la ordonanţa penală poate să fie expres sau tacit şi

să atragă prin sine asimilarea ordonanţei cu o hotărîre pronunţată de judecător în
forma ordinară cu toate consecinţele sale de drept (aplicarea principiului non bis in
idem, posibilitatea executării silite, înscrierea în cazierul judiciar).
5. Împotrivirea suspectului la ordonanţa penală, împotrivire care nu trebuie să fie

motivată, atrage ipso facto anularea ordonanţei penale şi declanşarea procedurii or-
dinare, fără ca interdicţia reformatio in peius să fie pusă în aplicare.

6. Independent de ordonanţa penală, trebuie să fie posibilă, în egală măsură, renun-
ţarea la dezbateri în faţa instanţei cînd presupusul infractor cere, cu aprobarea orga-
nului de urmărire penală, să se pronunţe împotriva sa o pedeapsă alternativă, dacă
procurorul nu obiectează împotriva acestei proceduri şi dacă judecătorul consideră
oportun să dea rezolvare unei asemenea cereri.
III. Simplificarea procedurii judecătoreşti ordinare
a. Ancheta înainte şi în timpul dezbaterii în faţa instanţei

1. În condiţiile în care se efectuează o anchetă prealabilă1 sesizării instanţei de ju-
decată aceasta trebuie să fie condusă de autoritate judiciară ca o garanţie pentru
justiţiabil, dar nu trebuie să îmbrace un caracter universal sau obligatoriu.
2. Ancheta prealabilă poate să fie limitată la cazurile în care pare că ea este utilă la
finalizarea cazurilor şi la stabilirea nevinovăţiei sau vinovăţiei suspecţilor.
3. Utilitatea anchetei prealabile trebuie să fie apreciată de către o autoritate judiciară,

ţinîndu-se cont de rezultatele anchetei poliţieneşti, de gravitatea şi complexitatea
infracţiunii, de recunoaşterea sau de nerecunoaşterea faptelor de către suspect.
4. Dacă există o anchetă prealabilă, aceasta trebuie să fie efectuată după o proce-
dură care să elimine toate formalităţile inutile şi care să evite mai ales necesitatea
unei audieri formale a martorilor atunci cînd faptele nu sunt contestate de suspect.
5. Dacă autoritatea judiciară competentă nu consideră că este utilă o anchetă prea-

labilă, instanţa judecătorească trebuie să fie sesizată în mod direct.
6. În sistemele care cunosc ancheta prealabilă, posibilitatea de a se renunţa la această

procedură trebuie să fie completată de o triplă garanţie:
– în stadiul anchetei poliţieneşti, atît prin direcţionarea şi controlul care trebuie

exercitat de autoritatea judiciară asupra acţiunii poliţiei, cît şi printr-o mai
bună luare în calcul a drepturilor suspectului în acest stadiu;
– arestarea preventivă a suspecţilor după finalizarea anchetei poliţieneşti pînă
la înfăţişarea lor în faţa unei instanţe trebuie să fie controlată judiciar în toate
cazurile de unul sau de mai mulţi judecători independenţi;
– în stadiul dezbaterilor, instanţa ar trebui să fie în măsură să facă investigaţii
definitive, în scopul convingerii sale asupra validităţii acuzaţiei cu care a fost
sesizată şi, dacă este necesar, să solicite unei autorităţi judiciare independente
să facă investigaţii suplimentare.
1
Varianta în limba franceză foloseşte expresia „lìnstruction préalable”, iar cea în limba engleză „preliminary
investigations” (n.t.).

7. De fiecare dată cînd cutumele constituţionale şi jurisprudenţa o permit, ar trebui
să se instituie fie procedura de recunoaştere a vinovăţiei („guilty pleas”) prin care
inculpatul este chemat să se înfăţişeze în faţa unei instanţe într-un stadiu incipient
al procedurii pentru a declara în mod public dacă recunoaşte sau neagă acuzaţiile
reţinute împotriva lui, fie o procedură similară. Într-un asemenea caz, judecătorul
ar trebui să poată să renunţe în tot sau în parte la faza anchetei şi să treacă imediat
la analiza personalităţii inculpatului, la pronunţarea pedepsei şi, dacă este cazul, la
decizia asupra reparării prejudiciului.
8.
i. Procedura de recunoaştere a vinovăţiei trebuie să fie aplicată de o instanţă

judecătorească, în şedinţă publică.
ii. Trebuie să existe un răspuns pozitiv al inculpatului faţă de acuzaţia contra sa.
iii. Înainte de a se pronunţă o sancţiune în procedura de recunoaştere a vinovă-
ţiei judecătorul trebuie să aibă posibilitatea de a asculta cele două părţi din
cauză.
9. Dacă la audierea sa, inculpatul îşi recunoaşte vinovăţia, ancheta ar trebui să fie
redusă la acele acte absolut necesare pentru stabilirea faptelor, ţinîndu-se cont de
procedura anterioară fazei judecătoreşti. Ar trebui să se evite, mai ales în măsura în
care este posibil, procedura audierii martorilor deja ascultaţi de către o autoritate
judiciară.
b. Procedura dezbaterilor în faţa instanţei1

1. Legea fiecărui stat membru ar trebui să favorizeze reunirea procedurilor penale
avînd în cauză acelaşi acuzat oricare ar fi locul unde infracţiunile au fost comise,
pentru a evita hotărîri succesive luate de către tribunale diferite.
2. În timpul dezbaterilor ar trebui să se renunţe la toate formalităţile inutile. Mai ales,

nu ar trebui să se poată declara o procedură nulă şi fără efect pentru anumite vicii
decît în cazuri strict delimitate, fiind ştiut că neobservarea exigenţelor ar putea pro-
duce un prejudiciu real intereselor acuzării sau ale apărării.
3. Statele membre ar trebui să permită jurisdicţiilor, cel puţin pentru infracţiunile

minore şi ţinînd seama de natura pedepsei prevăzute, să decidă în absenţa inculpa-
tului, dacă acestuia i-au fost aduse la cunoştinţă cu respectarea formelor legale data
audierii şi dreptul său de a fi reprezentat de un avocat sau într-o altă manieră.
c. Motivarea şi pronunţarea simplificată a hotărîrilor judecătoreşti

1. Hotărîrea trebuie pronunţată într-un termen limită, dacă inculpatul este în stare
de detenţie provizorie pentru infracţiunea în cauză.
1
Varianta în limba franceză utilizează expresia „làudiance”, iar cea în limba engleză „the (court) hearing”, iar
corespondentul în limba română ar fi „înfăţişare/dezbatere în faţa instanţei” (n.t.).

2. Dacă dezbaterile sunt înregistrate pe bandă magnetică sau dacă acestea nu aduc
elemente noi faţă de cele aflate deja la dosar, consemnarea în scris a derulării proce-
sului trebuie să fie redusă la minimum şi să fie limitată la consemnări într-un proces
verbal sumar.
3. Dacă Constituţia o permite, atunci cînd hotărîrea judecătorului priveşte infracţiuni

care nu sunt grave sau dacă părţile sunt de acord, judecătorul trebuie să poată să
renunţe la luarea unei hotărîri scrise şi să se limiteze la o menţiune în dosar.
4. Atunci cînd, în alte cazuri, o hotărîre scrisă este necesară, aceasta ar trebui să se
limiteze numai la menţiuni utile informării părţilor şi controlului autorităţii judecă-
toreşti de apel sau informării autorităţilor judiciare străine care ar putea să fie împu-
ternicite cu executarea hotărîrii în privinţa motivării asupra vinovăţiei şi, unde este
cazul, asupra pedepsei şi asupra despăgubirilor victimelor. În ceea ce priveşte proce-
dura anchetei, ca şi prezentarea faptelor şi părţilor, judecătorul ar trebui într-un mod
simplu să facă referiri la dosar, la concluziile scrise de către părţi, la consemnările
scrise ale dezbaterilor sau la înregistrările acestora.
5. Regulile referitoare la lecturarea integrală a hotărîrii de către judecători în public,

atunci cînd acestea există, ar trebui să fie reduse, de exemplu permiţînd comple-
tului - şi dacă acesta este colegial, unuia dintre membri săi, chiar în absenţa celorlalţi
membri - a se limita la o lectură a hotărîrii asupra culpabilităţii, pedepsei şi despăgu-
birii victimei.
6. Comunicarea hotărîrii scrise, ca şi citarea în justiţie, ar trebui să îmbrace forme

simple şi rapide, precum cea poştală, la nevoie supunînd inculpatul la obligaţia de a
declara, în primul stadiu al procedurii, o adresă legală unde să-i poată fi trimise toate
comunicările şi notificările care îi sunt destinate pînă la terminarea procesului.
d. Compunerea şi specializarea completelor de judecată

1. Ca principiu general, compunerea completelor de judecată ar trebui, în măsura în
care Constituţia şi cutumele statelor membre o permit, să fie determinată ţinîndu-se
cont, cu respectarea formelor legale, de gravitatea, de natura, de detaliile tehnico-
juridice şi de complexitatea infracţiunii.
2. Atunci cînd infracţiunile sunt judecate de un complet de magistraţi profesionişti,

numărul judecătorilor participanţi ar trebui să fie limitat la minimum. De fiecare dată
cînd nivelul gravităţii infracţiunii o permite, infracţiunea ar trebui să fie judecată de
un singur judecător.
3. Intervenţia unui juriu ar trebui să fie o procedură de judecată rezervată unei cate-
gorii de infracţiuni grave bine determinate. Organizarea procesului ar trebui să tindă
la facilitarea sarcinilor juriului; în special, judecătorul ar trebui să expună juraţilor pe
cît se poate de clar, la începutul deliberării, problemele pe care la au de soluţionat şi
normele aplicabile în speţă.

4. Atunci cînd problema culpabilităţii este soluţionată de un juriu, sau de asesori
împreună cu un complet de judecători profesionişti, , decizia trebuie să fie luată cu
majoritate simplă sau calificată, nefiind necesară unanimitatea.
5. Soluţionarea cazurilor în care administrarea probelor apare foarte complexă din

punct de vedere tehnic, cum ar fi cele care ţin de crime economice, ar trebui să fie
încredinţată unor funcţionari şi unor magistraţi înzestraţi cu pregătirea, cunoştinţele
şi cu experienţa necesară.
6. Atunci cînd este cazul şi Constituţia o permite, aceste infracţiuni ar trebui să fie
rezolvate de organele de urmărire penală şi de autorităţile de investigare şi eventual
de judecată, fie instituite, fie constituite special pentru a face faţă dificultăţilor pe
care natura şi complexitatea acestor infracţiuni le aduc justiţiei penale.
7. Autorităţile însărcinate cu urmărirea penală, cu investigarea şi judecarea unei in-

fracţiuni ar trebui să poată, cînd e cazul, să dispună de asistenţa unor experţi în do-
menii precum psihologie, medicină, psihiatrie, contabilitate, economie, finanţe sau
criminalistică, în număr suficient pentru a face faţă detaliilor tehnico-juridice cres-
cînde ale criminalităţii şi administrării probelor.
***

Recomandarea nr. (93)1
PRIVIND ACCESUL EFECTIV1 LA JUSTIŢIE AL PERSOANELOR AFLATE
ÎN SITUAŢIE DE MARE DIFICULTATE MATERIALĂ2
(adoptată de Comitetul M iniştr ilor în 8 ianuar ie 1993
Comitetul Miniştrilor, în virtutea art.15.b din Statutul Consiliului Europei,
Amintind că, prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, statele membre au

proclamat ataşamentul lor faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale;
Avînd în vedere Rezoluţiile (76) 5 privind asistenţa judiciară în materie civilă, comer-
cială şi administrativă şi (78) 8 referitoare la asistenţa judiciară şi consultanţa juridică,
Recomandarea nr. (81) 7 a Comitetului Miniştrilor a statelor membre referitoare la
mijloacele de a facilita accesul la justiţie şi rezoluţiile Naţiunilor Unite asupra drep-
turile omului şi sărăciei, mai ales Rezoluţia 46/121 din 17 decembrie 1991 a Adunării
Generale şi Rezoluţia 1992/11 din 18 februarie 1992 a Comisiei pentru drepturile
omului, cît şi studiul pregătit de Mişcarea Internaţională ATD – Fourth World3 inti-
tulat „Pentru o justiţie la care să aibă acces oricine: o privire asupra familiilor sărace şi
mecanismele de asistenţă judiciară şi anumite iniţiative locale” (H(92)2);
Preocupat de situaţia persoanelor în mare dificultate materială - persoanele cu lip-

suri majore, marginalizate sau excluse de societate atît pe plan economic, cît şi pe
plan social şi cultural;
1
În sens de „acces neîngrădit” (n.t.).
2
Odată cu aplicarea prezentei recomandări, în temeiul art.10.2, lit. c din Regulamentul interior al reuniunilor
delegaţilor miniştrilor, delegatul Austriei a rezervat dreptul Guvernului din care face parte de a se conforma
sau nu acestei recomandări.
3
Această organizaţie reprezintă la nivel internaţional populaţia foarte săracă. Mai multe informaţii la http://
www.atd-quartmonde.org/accueil-uk.html şi http://www.old.atd.17oct.org/accueil-uk.html (n.t.).

Considerînd că această situaţie de mare dificultate materială privează bărbaţii şi fe-
meile de a se bucura efectiv de drepturile omului care trebuie recunoscute tuturor
fără nici o discriminare, aşa cum se afirmă în art.14 din Convenţia Europeană a Drep-
turilor Omului;
Convins fiind că eforturile făcute în ceea ce priveşte promovarea accesului la legis-

laţie şi la justiţie nu-şi vor găsi eficacitatea deplină decît prin intermediul unei politici
globale, coerente şi prospective contra sărăciei, în colaborare cu sectorul de popu-
laţie interesată;
Reamintind principiul indivizibilităţii drepturilor omului, care implică faptul că între-

buinţarea drepturilor politice şi civile, mai ales a celor prevăzute de art.6 par.3 lit. c şi
art.13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu este efectivă atîta timp cît
drepturile economice, sociale şi culturale nu sunt în aceeaşi măsură protejate;
Reafirmînd faptul că respectarea drepturilor omului este legată de respectarea dem-

nităţii umane, în special prin accesul la legislaţie şi la justiţie a persoanelor în situaţie
de mare dificultate materială;
Reamintind că dincolo de accesul la legislaţie şi justiţie prevăzut de art.6 din Con-

venţia Europeană a Drepturilor Omului, persoanele în situaţie de mare dificultate ma-
terială au dreptul de a li se aplica în egală măsură şi celelalte dispoziţii din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, mai ales articolele 2, 3 şi 8, precum şi cele prevăzute
în alte instrumente juridice ale Consiliului Europei cum ar fi Carta Socială Europeană;
Considerînd că prezenta recomandare vizează îmbunătăţirea, mai ales pentru per-

soanele aflate în situaţie de mare dificultate materială, a sistemelor de consultanţă
juridică şi asistenţă judiciară existente şi că prezintă un caracter complementar în
raport cu dispoziţiile existente în ceea ce priveşte alte categorii de persoane pentru
care aceste sisteme au fost concepute,
Recomandă guvernelor statelor membre următoarele:
1. Să faciliteze accesul la legislaţie („dreptul de a fi protejat prin lege”) pentru persoa-

nele aflate în situaţie de mare dificultate materială prin:
a. promovarea, cînd se impune, a sensibilizării profesiilor juridice la problemele

persoanelor aflate în situaţie de mare dificultate materială;
b. promovarea serviciilor de consultanţă juridică pentru persoanele aflate în si-
tuaţie de mare dificultate materială;
c. acoperirea financiară a costurilor pentru consultanţa juridică a persoanele în
situaţie de mare dificultate materială cu titlul de ajutor judiciar, fără a afecta
obligaţia persoanei care beneficiază de consultanţă de a aduce o contribuţii
modestă, dacă dreptul intern o cere;
d. să promoveze, acolo unde este nevoie, înfiinţarea unor centre de consultanţă
în cartierele defavorizate.

2.Să faciliteze accesul efectiv la mijloacele parajudiciare de soluţionare a conflictelor
pentru persoanele în situaţie de mare dificultate materială:
a. prin dezvoltarea implicării organizaţiilor nonguvernamentale sau a asociaţiilor
de întrajutorare a persoanelor în situaţie de mare dificultate materială în formele
para-judiciare de soluţionare a conflictelor, cum sunt medierea şi concilierea;
b. prin extinderea beneficiului asistenţei judiciare sau al oricărei alte forme de
asistenţă la aceste modalităţi de soluţionare a conflictelor;
3. Să faciliteze accesul efectiv la justiţie pentru persoanele aflate în situaţie de mare
dificultate materială, mai ales prin următoarele modalităţi:
a. extinderea asistenţei judiciare sau a altor forme de asistenţă la toate catego-
riile de instanţe (civile, penale, comerciale, administrative, de dreptul muncii,
etc.) şi la toate procedurile, contencioase sau necontencioase, oricare ar fi ca-
litatea în care intervin persoanele interesate;
b. extinderea asistenţei judiciare la persoanele în situaţie de mare dificultate ma-
terială care sunt apatride sau de naţionalitate străină, în toate cazurile în care
au rezidenţa stabilă pe teritoriul statului membru unde trebuie să se deruleze
procedura;
c. recunoaşterea dreptului la asistenţă din partea unui consilier competent, în
măsura în care este posibil, ales liber, care va primi o remuneraţie adecvată;
d. limitarea refuzului de asistenţă judiciară de către autorităţile competente ba-
zat în principal pe caracterul de inadmisibilitate a cererii, pe existenţa unor
şanse mici de succes sau în cazul în care interesul justiţiei nu necesită acorda-
rea asistenţei judiciare;
e. simplificarea procedurii de acordare a asistenţei judiciare persoanelor aflate
în situaţie de mare dificultate materială şi, în măsura în care este posibil, oferi-
rea imediată de asistenţă judiciară provizorie;
f. examinarea posibilităţii de implicare a organizaţiile nonguvernamentale sau a
asociaţiilor de întrajutorare a persoanelor aflate în situaţie de mare dificultate
materială de a oferi asistenţă, în ceea ce priveşte accesul la justiţie, persoanelor
care sunt într-o asemenea situaţie de dependenţă sau privare şi nu pot să se
apere singure; această apreciere trebuie să se aplice atît procedurilor în faţa
instanţelor naţionale, dar şi celor în faţa Comisiei1 şi în faţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, precum şi în faţa altor instanţe internaţionale cu caracter
jurisdicţional.
4. Să consulte, oricînd este posibil, în cadrul politicii generale de luptă împotriva
sărăciei, organizaţiile nonguvernamentale interesate de domeniul reglementat de
prezenta recomandare şi asociaţiile de întrajutorare a persoanelor aflate în situaţie
de mare dificultate materială.
***
1
Protocolul nr. 11 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a intrat în vigoare la 1 nov. 1998. Începînd
cu această dată, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a fost desfiinţată (n.t.).

PRIVIND INDEPENDENŢA, EFICIENŢA ŞI ROLUL JUDECĂTORILOR1
(adoptată de Comitetul M iniştr ilor în 13 oc tombr ie 1994, la a 518-a
reuniune a delegaţilor miniştr ilor)
Comitetul Miniştrilor, în virtutea art. 15.b din Statutul Consiliului Europei,
Avînd în vedere art. 6 al Convenţiei pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Liber-

tăţilor Fundamentale (adresată în continuare „Convenţia”), care prevede că: fiecare
persoană are dreptul la o audiere publică într-un interval de timp rezonabil în faţa
unei instanţe independente şi imparţiale, stabilite de către lege”;
1
În materia rolului judecătorilor şi independenţa justiţiei există o paletă largă de instrumente internaţionale,
adoptate la nivel mondial sau regional, care aparţin fie instituţiilor oficiale, fie asociaţiilor de magistraţi sau
altor ONG-uri: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948) şi cele două Pacte Internaţionale (1966),
Principiile de Bază ale Independenţei Justiţiei (ONU, 1985), Statutul Universal al Judecătorilor (Uniunea
Internaţională a Magistraţilor, 1999), Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Roma, 1950), Convenţia
Americană a Drepturilor Omului (Pactul de la San Jose, Costa Rica, 1978), Declaraţia Americană a Dreptu-
rilor şi Obligaţiilor persoanelor (Conferinţa Internaţională a Statelor Americane, Columbia, 1984), Carta
Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor (1981), Carta Uniunii Europene privind Drepturile Fundamen-
tale (Consiliul European, Nisa, 2000), Carta Europeană a Judecătorilor (Asociaţia Europeană a Magistraţilor,
1987), Declaraţia de la Beirut (Conferinţa Arabă a Justiţiei, 1999), Declaraţia de Independenţă a Justiţiei de
la Cairo (Conferinţa Arabă a Justiţiei, 2003), Avizul nr.1 referitor la standardele privind independenţa puterii
judecătoreşti şi inamovibilitatea judecătorilor şi Avizul nr. 2 privind finanţarea şi administrarea instanţelor,
cu referire la eficienţa sistemului judiciar şi la articolul 6 al Convenţiei europene privind drepturile si liber-
tăţile fundamentale ale omului (Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni, 2001), Cartea Europeană
privind Statutul Judecătorilor (Consiliul Europei, 1998), Declaraţia de la Beijing cu privire la Principiile de
Independenţă a Justiţiei în Regiunea LAWASIA (Asociaţia de Drept pentru Asia şi Pacific, 1995), Principiile
commonwealth asupra responsabilităţilor şi relaţiei dintre cele trei puteri (Nigeria, 2003), Declaraţia de la
Caracas (Summit-ul Iberoamerican al Preşedinţilor de Instanţe, 1999), Standardele Minime de Indepen-
denţă a Justiţiei (Standardele New Delhi, International Bar Association, 1982), Declaraţia de la Suva asupra
Principiilor de Independenţă şi Acces la Justiţie (INTERIGHTS-the Fiji Human Rights Commission-Fiji Ju-
diciary, 2004), Principiile de la Bangalore asupra Deontologiei Judiciare (Grupul Judiciar pentru Întărirea
Integrităţii, 2001) etc. (n.t.).

Avînd în vedere principiile de bază ale Naţiunilor Unite privind independenţa siste-
mului judiciar, statuate de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în Noiembrie
1985;
Menţionînd că rolul esenţial al judecătorilor şi al altor persoane care exercită funcţii

juridice pentru asigurarea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamen-
tale;
Dorind să promoveze independenţa judecătorilor pentru a întări aplicarea legii în

statele democratice;
Fiind conştienţi de nevoia de a sublinia poziţia şi puterile judecătorilor pentru a se

ajunge astfel la un sistem de drept eficient şi corect;
Dorind să asigure o funcţionare corectă a responsabilităţilor judiciare care reprezintă

o colecţie de obligaţii şi drepturi juridice care au drept scop protejarea intereselor
tuturor persoanelor;
Recomandă guvernelor statelor membre să adopte sau să reîntărească toate măsu-

rile necesare pentru a promova rolul judecătorilor ca indivizi şi a sistemului judiciar
în ansamblul său, şi a le statua independenţa şi eficienţa, prin implementarea, în
particular, a următoarelor principii:
Scopul recomandării
1. Această recomandare este aplicabilă tuturor persoanelor care exercită funcţii juri-
dice, inclusiv cei care lucrează cu probleme de drept constituţional, civil, penal, co-
mercial şi administrativ.
2. În ceea ce priveşte judecătorii şi celelalte persoane care exercită funcţii juridice,

principiile statuate în continuare se aplică în toate cazurile, cu excepţia situaţiilor în
care se prevede expres că se aplică exclusiv judecătorilor, spre exemplu principiile ce
privesc remuneraţia şi cariera magistraţilor
Principiul I - Principii generale privind independenţa judecătorilor

1. Toate măsurile necesare trebuie luate avînd în vedere respectarea, protejarea şi
promovarea independenţei judecătorilor.
2. În particular, următoarele măsuri trebuie să fie luate:
a. Independenţa judecătorilor trebuie să fie garantată cu respectarea prevederi-

lor Convenţiei şi principiilor constituţionale, spre exemplu prin inserarea unor
prevederi clare în Constituţie sau în alte legi sau prin incorporarea prevederi-
lor prezentei recomandări în dreptul intern. Avînd în vedere respectarea legi-
lor fiecărui stat, asemenea reguli pot prevede, spre exemplu, următoarele:

i) faptul că hotărîrile judecătorilor nu trebuie să fie supuse nici unei revizuiri,
în afara căilor legale de atac;
ii) mandatul şi remunerarea judecătorilor trebuie să fie garantate prin lege;
iii) nici un alt organ decît instanţele nu poate decide asupra competenţelor
specifice, prevăzute prin lege;
iv) cu excepţia hotărîrilor privind amnistia sau graţierea, guvernul sau admi-
nistraţia publică nu pot hotărî invalidarea retroactivă a deciziillor judecă-
torilor.
b. Puterea legislativă şi cea executivă trebuie să se asigure că judecătorii sunt
independenţi şi că această independenţă nu le este afectată în nici un fel.
c. Toate deciziile care privesc cariera profesională a judecătorilor trebuie bazate
pe criterii obiective , iar selectarea şi cariera judecătorilor trebuie bazate pe
merite, avînd în vedere evaluările, integritatea, abilităţile şi eficienţa. Autori-
tatea care va lua decizia privind selectarea şi cariera judecătorilor trebuie să
fie independentă faţă de guvern şi de administraţia publică. Pentru a proteja
independenţa acestei autorităţi, legea trebuie să prevadă clar, spre exemplu,
că membri săi sunt selectaţi din sistemul judiciar sau că autoritatea respectivă
îşi stabileşte singură regulile de procedură.
Cu toate acestea, atunci cînd prevederile legale sau constituţionale sau cu-
tumele permit judecătorilor să fie numiţi de către guvern, trebuie să existe
garanţii solide care să asigure că procedurile prin care sunt numiţi judecătorii
sunt realizate în mod transparent şi independent şi că deciziile nu vor fi in-
fluenţate în nici un fel de criterii subiective. Aceste garanţii pot consta,spre
exemplu, în următoarele:
i) un organism independent şi competent va oferi consultanţă guvernului;
sau
ii) dreptul individului de a introduce apel împotriva unei hotărîri în faţa unei
autorităţi independente;
iii) autoritatea care adoptă deciziile trebuie să fie protejată împotriva influen-
ţelor subiective
d. În procesul decizional, judecătorii trebuie să fie independenţi şi să poată acţi-
ona fără nici un fel de restricţie , influenţă subiectivă, presiuni, ameninţări sau
interferenţe, directe sau indirecte. Legea trebuie să prevadă sancţiuni clare
împotriva persoanelor care încearcă să influenţeze deciziile judecătorilor în
orice fel. În concluzie, judecătorii trebuie să decidă imparţial, în concordanţă
cu interpretarea faptelor, şi cu respectarea legilor aplicabile speţei respective.
Judecătorii nu trebuie să fie obligaţi să raporteze despre felul în care au solu-
ţionat un caz nici unei persoane din afara sistemului judiciar.
e. Distribuirea aleatorie a cazurilor nu trebuie să fie influenţată de dorinţele nici
unei părţi în proces sau de nici o persoană interesată de decizia în cazul re-
spectiv. Distribuirea aleatorie se poate face, de exemplu, prin tragere la sorţi

sau prin sistemul automat de distribuire conform ordinii alfabetice sau prin
unele sisteme similare.
f. Un dosar nu trebuie retras de la un judecător fără un motiv întemeiat, cum
ar fi spre exemplu o boală gravă sau un conflict de interese. Aceste motive şi
procedurile trebuie expres prevăzute prin lege, fără a putea fi influenţată de
guvern sau de administraţia publică. O asemenea decizie de retragere a dosa-
rului trebuie luată de o autoritate care se bucură de aceeaşi independenţă ca
şi judecătorii.
3. Judecătorii, fie ei aleşi sau numiţi, sunt inamovibili, atît timp cît nu intervine un
motiv ca de exemplu împlinirea vîrstei de pensionare sau expirarea perioadei de
mandat, cînd este cazul.
Pricipiul II - Autoritatea judecătorilor

1. Toate persoanele care au legătură cu un dosar, inclusiv autorităţile de stat şi repre-
zentanţii acestora, trebuie să fie subiectul autorităţii judecătorilor.
2. Judecătorii trebuie să aibă puteri suficiente şi să fie abilitaţi să le exercite pentru a-

şi îndeplini astfel obligaţiile şi a menţine demnitatea şi autoritatea instanţei pe care
o reprezintă.
Principiul III - Condiţii de muncă adecvate

1. Condiţiile de muncă trebuie să fie adecvate în aşa fel încît judecătorii să-şi poată
îndeplini în mod eficient atribuţiile , în particular prin:
a. recrutarea unui număr de judecători suficient şi asigurarea unei pregătiri adec-

vate, cum ar fi pregătirea practică în cadrul instanţelor sau în cooperare cu
alte autorităţi şi organisme, înainte de numire şi în timpul carierea acestora.
Această pregătire trebuie să fie oferită în mod gratuit şi trebuie să privească în
mod special schimbările legislative recente şi jurisprudenţa. Atunci cînd este
cazul, pregătirea va cuprinde vizite de studiu la instanţele europene şi străine;
b. asigurarea faptului că statutul şi remunerarea judecătorilor sunt în concor-
danţă cu demnitatea şi responsabilităţile funcţiei;
c. asigurarea unei structuri clare privind cariera pentru a recruta şi a menţine în
funcţie judecători capabili;
d. asigurarea unui suport de personal şi de echipament suficiente, pentru a asi-
gura că judecătorii pot acţiona eficient şi fără întîrziere;
e. luarea de măsuri adecvate pentru delegarea de sarcini nejudiciare altor per-
soane, în conformitatea cu Recomandarea nr. (86) 12 privind măsurile de pre-
venire şi reducere a volumului de lucru excesiv din instanţe.
2. Toate măsurile necesare trebuie luate pentru a asigura siguranţa judecătorilor,
spre exemplu asigurarea prezenţei gărzilor de securitate la sediile instanţelor, sau

asigurarea protecţiei pentru judecătorii care pot deveni sau sunt victime ale unor
ameninţări serioase.
Principiul IV - Asocierile
Judecătorii pot forma asociaţii, fie individual, fie împreuna cu alt organism, ce au ca
principal obiect protejarea independenţei şi a intereselor magistraţilor.
Principiul V- Responsabilităţile juridice

1. În cursul procedurilor, judecătorii au datoria de a proteja drepturile şi obligaţiile
tuturor persoanelor.
2. Judecătorii au datoria şi trebuie să primească în acest sens puterea de a-şi exercita

responsabilităţile judiciare pentru a se asigura astfel că legea este aplicată în mod
corect şi că dosarele sunt soluţionate într-un mod corect, eficient şi rapid.
3. Judecătorii trebuie să aibă în particular următoarele responsabilităţi:
a. să acţioneze liber de orice influenţă şi independent în toate dosarele;

b. să soluţioneze dosarele într-o manieră imparţială în conformitate cu dovezile
prezentate şi cu interpretarea legii, să asigure că o audiere corectă este acor-
dată tuturor părţilor în proces şi că drepturile procedurale ale părţilor sunt
respectate conform prevederilor Convenţiei;
c. de a renunţa la un dosar sau de a-şi declina competenţa într-un dosar atunci
cînd există motive întemeiate, prevăzute exhaustiv în lege (spre exemplu,
probleme de sănătate, conflicte de interese etc)
d. atunci cînd este necesar, să explice într-o manieră imparţială chestiunile juri-
dice către părţi;
e. atunci cînd este necesar, să încurajeze părţile să ajungă la un acord;
f. de a-şi motiva hotărîrea , folosind un limbaj uşor de înţeles, cu excepţia cazu-
rilor cînd legea sau cutumele prevăd altceva;
g. de a urma orice fel de pregătire pentru a-şi îndeplini atribuţiile într-un mod
eficient.
Principiul VI – Neîndeplinirea obligaţiilor şi abaterile disciplinare

1. Atunci cînd judecătorii nu-şi îndeplinesc obligaţiile într-un mod eficient şi corect
sau în cazul în care primesc sancţiuni disciplinare, toate măsurile necesare care nu
afectează independenţa sistemului judiciar trebuie luate. Aceste măsuri pot include,
fără a afecta prevederile legilor în vigoare sau cutumelor, următoarele:
a. retragerea dosarului de la judecător;

b. transferarea judecătorului;

c. aplicarea de sancţiuni economice, precum o reducere a salariului;
d. suspendare.
2. Judecătorii numiţi nu pot fi înlăturaţi permanent din funcţie fără motive înteme-
iate, pînă în momentul în care împlinesc vîrsta legală de pensionare. Aceste motive
trebuie prevăzute în mod expres în lege şi se pot aplica în ţările în care judecătorul
este ales pentru o perioadă determinată, sau pot avea legătură cu incapacitatea de
a îndeplini funcţii judiciare, comiterea de infracţiuni sau încălcări grave ale normelor
disciplinare.
3. Atunci cînd măsurile prevăzute în paragrafele 1 şi 2 trebuie luate, statele trebuie

să hotărască înfiinţarea prin lege a unui organism special cu competenţe în aplicarea
de sancţiuni disciplinare, dacă acestea nu sunt stabilite de instanţă, organism ale
cărui decizii vor fi controlate de un organism ierarhic superior, în situaţia în care nu
este vorba despre un organism juridic ierarhic superior în esenţă. Legea va prevede
proceduri specifice pentru a se asigura că judecătorii în cauză vor primi cel puţin
garanţiile minimale prevăzute de Convenţie, spre exemplu că speţa lor va fi audiată
într-un interval de timp rezonabil şi că vor avea dreptul de a se apăra.
MEMORANDUM EXPLICATIV LA RECOMANDAREA NR. (94) 12
Introducere
1. În cadrul activităţilor asumate pentru a promova şi garanta eficienţa justiţiei civile
şi penale, s-a hotărît redactarea unei recomandări privind eficienţa, independenţa şi
rolul judecătorilor.
2. Într-adevăr, Consiliul Europei include printre scopurile sale instituirea şi protejarea

unui sistem democratic şi politic caracterizat de regula de drept şi de înfiinţarea unui
stat guvernat în mod constituţional, precum şi protejarea drepturilor omului şi a li-
bertăţilor fundamentale.
3. Recomandarea privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorului recunoaşte

rolul semnificativ jucat de judecători în implementarea acestor scopuri. Indepen-
denţa judecătorilor reprezintă un pilon important al aplicării regulii de drept. Nevoia
de a promova independenţa judecătorilor nu se reduce exclusiv la judecători indi-
viduali, ci poate avea consecinţe asupra întregului sistem judiciar. Statele trebuie să
aibă în vedere că, deşi o anumită măsură nu priveşte direct un judecător, poate avea
consecinţe asupra independenţei judecătorilor în general.
4. Textele proiectului de Recomandare şi a Memorandumului explicativ au fost re-

dactate de către un grup de lucru privind independenţa justiţiei civile. După exa-
minarea acestora de către Comitetul European de Cooperare Internaţională, au fost
trimise către Comitetul Miniştrilor din cadrul Consiliului Europei. Comitetul de Miniş-
trii a adoptat textul proiectului de recomandare şi a autorizat publicarea memoran-
dumului explicativ.

5. Alături de reprezentanţii statelor membre ale Consiliului Europei şi ai Comisiei UE,
următorii observatori au participat la întîlnirile grupului de lucru: Albania, Vatican,
Letonia, Rusia, Asociaţia Judecătorilor Europeni ce judecă litigii comerciale şi Asoci-
aţia Internaţională a judecătorilor.
6. Pentru a stabili un sistem judiciar eficient, este necesar să se întărească poziţia şi

puterile judecătorilor şi să se asigure exercitarea corectă a responsabilităţilor juridice.
La redactarea acestei recomandări, s-a avut în vedere şi Principiile de Bază ale Naţi-
unilor Unite privind independenţa sistemului judiciar (1985) şi procedurile privind
implementarea efectivă a acestor principii (1989). Principiile de Bază ale Naţiunilor
Unite privind independenţa sistemului judiciar sunt privite ca un text fundamental
privind standarde minime şi astfel sunt perfect compatibile cu recomandarea pre-
zentă. Datorită importanţei Principiului de Bază nr 12, acesta a fost inserat în textul
recomandării, fără a face nici un fel de modificare (a se vedea principiul I, paragraful
3).
7. Redactarea textului recomandării s-a pornit de la ideea că drepturile acordate ju-

decătorilor sunt în mod clar acoperite de obligaţiile care le revin. Este de aceea ne-
cesar să li se dea judecătorilor puteri care să le asigure independenţa, fără însă să le
permită să acţioneze arbitrar. Responsabilităţile juridice sunt determinate de relaţia
dintre drepturile şi obligaţiile judecătorilor.
8. Este esenţial ca judecătorii să răspundă pentru greşelile lor în faţa unui sistem
de supraveghere, care să aibă în acelaşi timp grijă că drepturile şi obligaţiile sunt
respectate.
9. Recomandarea cere statelor membre să adopte sau să întărească, acolo unde este
cazul, toate măsurile necesare pentru a promova rolul judecătorilor şi a le întări in-
dependenţa şi eficienţa.
10. Conţine şase principii care ar trebui aplicate de guvernele statelor membre.
Aceste principii se referă la independenţa, autoritatea judecătorilor, condiţii de
munca adecvate, dreptul judecătorilor de a forma asociaţii, responsabilităţi juridice
şi consecinţele neîndeplinirii acestora, sancţiuni disciplinare. Deşi Recomandarea
enumeră aceste principii, s-a simţit nevoia detalierii lor, pentru a ghida statelor în
procesul de implementare a Recomandării. Avînd în vedere cutumele diferite din
fiecare stat membru, Recomandarea nu încearcă o armonizare completă a legii pri-
vind acest subiect, dar prezintă exemple de reguli generale care arată direcţia în care
trebuie acţionat.
Scopul Recomandării
11. Scopul prezentei Recomandări nu se reduce la anumite domenii de drept, ci pri-
veşte atît judecătorii de cariera, cît şi judecătorii laici (în cazul acestora din urmă cu
excepţia remunerării sau altor chestiuni precum obligativitatea de a beneficia de

pregătire juridică). Acoperă domeniul dreptului civil, dreptului penal, dreptului ad-
ministrativ sau dreptului constituţional.
Recomandarea se referă la persoanele care exercită funcţii juridice, şi nu exclusiv la

judecători, deoarece în multe state unele persoane care exercită funcţii juridice nu
au calitatea de judecător, deşi se bucură de aceeaşi independenţă în exercitarea atri-
buţiilor. De exemplu, anumite ţări au un sistem în care specialiştii care au atribuţii de
judecători, precum auditorii sau experţii, beneficiază de stagii de pregătire intensive.
Asemenea specialişti nu pot fi consideraţi judecători laici, deoarece ei sunt numiţi
tocmai datorită cunoştinţelor aprofundate în domeniul dreptului. Un anumit număr
de recomandări trebuie aplicate şi in cazul acestor persoane. Cu toate acestea, s-a
concluzionat că este mai potrivit să se folosească termenul de judecător pentru orice
persoană care exercită atribuţii judiciare. În orice caz, este o chestiune care ţine de
dreptul intern, şi în particular de Constituţiile statelor respective, de a decide cine
este considerat generic judecător.
Recomandarea nu contravine sistemelor ce au ca scop să reducă volumul de activi-

tate al instanţelor prin delegarea soluţionării cazurilor de mai mică importanţă în,
spre exemplu, chestiuni penale sau administrative (apare astfel noţiune de „ordon-
nance penale” în Franţa sau „ordnungswidrigkeiten„ în Germania). Dimpotrivă, Con-
siliul Europei a prevăzut şi anterior măsuri pentru susţinerea unor astfel de sisteme
de drept.
COMENTARII ASUPRA PRINCIPIILOR
Principiul I - Principii generale privind independenţa judecătorilor

12. Susţinerea independenţei judecătorilor este exprimată în primul principiu, care
cere să fie luate toate măsurile necesare pentru a respecta, promova şi proteja inde-
pendenţa judecătorilor. Sensul conceptului de „independenţa judecătorilor” nu se
referă exclusiv la judecători, ci acoperă sistemul judiciar în întregime.
13. Independenţa judecătorilor ar trebui garantată ca urmare a prevederilor Conven-

ţiei şi în conformitate cu principiile constituţionale (paragraful 2 a. al acestui prin-
cipiu). Această cerinţă atrage garantarea independenţei judecătorilor într-o moda-
litate sau alta, sub incidenţa legilor naţionale. În funcţie de sistemul legal al fiecărei
ţări, această garanţie poate lua forma unei constituţii scrise sau nescrise, a unui tratat
sau convenţie încorporate în dreptul naţional, sau chiar forma unor principii scrise
sau nescrise cu forţă juridică superioară, cum ar fi principiile generale de drept.
14. În ceea ce priveşte măsurile pentru implementarea acestui principiu, ar trebui

luate în considerare cîteva aspecte, ţinînd cont de tradiţiile legale ale fiecărui stat.
Legea ar trebui să prevadă norme care să reglementeze modul şi situaţiile în care pot
fi declarate apeluri împotriva deciziilor judecătorilor. Revizuirea hotărîrilor de către
guvern sau de către administraţie în afara acestui cadru legal va fi în mod clar inad-

misibilă. Similar, mandatul judecătorilor şi remunerarea acestora ar trebui să fie ga-
rantate prin lege. În ceea ce priveşte mandatul judecătorilor, Recomandarea conţine
reguli specifice cu privire la cazurile în care este posibilă suspendarea judecătorilor
sau revocarea definitivă a acestora din funcţie (conform Principiului VI). Mai mult
decît atît, o recomandare specifică (conform Principiului III, 1, c) este făcută cu privire
la remunerarea judecătorilor. Instanţele ar trebui de asemenea să poată decide cu
privire la propria lor competenţă, astfel cum este reglementată de lege şi adminis-
traţia sau guvernul nu ar trebui să poată lua decizii care să anuleze deciziile judecă-
torilor, cu excepţia a cîtorva cazuri speciale precum amnistia, graţierea, clemenţa
sau alte situaţii similare. Asemenea excepţii sunt cunoscute în orice democraţie şi îşi
găsesc justificare în principii umanitare de înaltă valoare.
15. Independenţa judecătorilor este în primul rînd şi mai ales legată de menţinerea
separaţiei puterilor în stat (conform paragrafului 2 b. al acestui principiu). Organele
executivului şi legislativului au datoria de a se asigura că judecătorii sunt indepen-
denţi. Unele dintre măsurile luate de către aceste organe pot interfera în mod direct
sau indirect sau pot modifica exercitarea puterii judiciare. În consecinţă, organele
executivului şi legislativului trebuie să se abţină de la adoptarea oricăror măsuri care
ar putea submina independenţa judecătorilor. Pe lîngă toate acestea, nu ar trebui
să le fie permis grupurilor de presiune sau altor grupuri de interese să submineze
această independenţă.
16. Este esenţial ca independenţa judecătorilor să fie garantată atunci cînd aceştia
sunt recrutaţi, precum şi pe toată durata carierei lor profesionale (conform paragra-
fului 2 c. al acestui principiu) şi să nu existe în acest sens, nici un fel de discriminare.
Toate deciziile cu privire la viaţa profesională a judecătorilor ar trebui să fie bazate pe
criterii obiective şi chiar dacă fiecare stat membru are propria sa metodă de recrutare,
alegere sau numire, selectarea candidaţilor pentru sistemul judiciar şi cariera judecă-
torilor trebuie să fie bazate pe merit. În mod special acolo unde decizia de numire a
judecătorilor este luată de către organe care nu sunt independente faţă de guvern
sau administraţie sau, de exemplu faţă de Parlament sau Preşedintele Statului, este
important ca asemenea decizii să fie luate numai pe baza unor criterii obiective.
Toate deciziile care afectează cariera profesională a judecătorilor ar trebui bazate pe

criterii obiective. Independenţa judiciară trebuie respectată nu numai la momentul
numirii ca judecător, dar şi de-a lungul întregii cariere profesionale de judecător. De
exemplu, o decizie de promovare a unui judecător într-o altă funcţie ar putea fi în
practică o sancţiune deghizată pentru un „judecător incomod”. O asemenea decizie
este în mod clar incompatibilă cu termenii Recomandării. Pentru a rezolva astfel de
situaţii, unele state, precum Italia, au adoptat un sistem de separare a carierelor judi-
ciare şi a funcţiilor judiciare.
Recomandarea caută (paragraful 2 c, sub-paragraful 1) să propună standarde care

ar trebui adoptate în toate statele membre, asigurîndu-se că deciziile sunt luate fără
nici un fel de influenţă a puterii executive sau a administrativului.

Deşi Recomandarea propune un sistem ideal pentru numirea judecătorilor, s-a recu-
noscut (conform sub-paragrafului 2) că un număr de state membre ale Consiliului
Europei au adoptat alte sisteme, deseori implicînd guvernul, Parlamentul sau Şeful
Statului. Recomandarea nu îşi propune să schimbe aceste sisteme care au funcţionat
decenii şi secole şi care nu ridică probleme în practică. Însă, în statele în care jude-
cătorii sunt numiţi în mod formal de către guvern, ar trebui, în practică, să existe un
sistem transparent şi independent al procedurilor de numire a judecătorilor. În unele
state, acest lucru este asigurat de către organe competente speciale şi independente,
care fac propuneri guvernului, Parlamentului sau Şefului Statului, propuneri care în
practică sunt urmate. De asemenea, poate exista posibilitatea unui apel introdus de
către persoana interesată. Alte state au optat pentru sisteme care implică o largă
consultare cu sistemul judiciar, deşi decizia formală este luată de către un membru
al guvernului.
Nu s-a considerat corespunzător de a fi prevăzute în mod expres în textul Recoman-

dării situaţiile în care sistemul de numire este realizat de către Preşedinte sau Par-
lament, deşi opinia Comitetului a fost în sensul că principiile generale cu privire la
numiri se aplică şi acestor sisteme.
Un aspect important pentru asigurarea că persoanele cele mai potrivite sunt numite
în funcţia de judecător îl constituie pregătirea juriştilor. Judecătorii de carieră trebuie
să beneficieze de o pregătire juridică adecvată. În plus, pregătirea profesională con-
tribuie la independenţa judiciară. Dacă judecătorii au cunoştinţe teoretice şi practice
corespunzătoare, precum şi alte abilităţi, înseamnă că aceştia ar putea acţiona cu atît
mai mult în mod independent faţă de administrativ şi, în situaţia în care doresc acest
lucru, ar putea să îşi schimbe orientarea profesională fără a fi necesar să continue a
fi judecători.
17. În procesul de adoptare a hotărîrilor, judecătorii ar trebui să fie capabili de a

acţiona în mod independent (conform paragrafului 2 d. al acestui principiu). Jude-
cătorul ar trebui să aibă libertatea nestingherită de a decide în mod imparţial cu
privire la un caz, conform propriei sale conştiinţe şi interpretare a faptelor, urmă-
rind principiului domniei legii. Scopul acestei prevederi este de a se asigura că nu
există nici un fel de presiune care să oblige judecătorul să dea o hotărîre în acord cu
direcţia dorită de către una din părţi, de către administraţie, guvern sau orice altă
persoană. Încercările de a corupe judecători ar trebui să intre sub incidenţa legii
penale. În unele state, judecătorii sunt obligaţi să raporteze, de exemplu, cu privire
la dosarele restante, preşedintelui de instanţă sau autorităţilor oficiale. O asemenea
obligaţie de raportare, necesară pentru un management eficient al resurselor limi-
tate din instanţe şi pentru scopuri de planificare sunt desigur compatibile cu con-
ceptul de independenţă judiciară. Cu toate acestea, datorită faptului că poate fi
folosit ca un mijloc de a exercita influenţă asupra judecătorilor, aceştia nu ar trebui
să fie obligaţi a raporta cu privire la fondul cauzelor în scopul de a-şi justifica deci-
ziile pronunţate.

18. Există numeroase sisteme cu privire la distribuirea cauzelor, precum tragerea
la sorţi, distribuirea după ordinea alfabetică a numelor judecătorilor sau atribuirea
dosarelor către secţiile instanţei într-o ordine predeterminată (aşa-numita „distri-
buire automatică”) sau repartizarea dosarelor între judecători de către Preşedintele
instanţei (conform paragrafului 2 e. al acestui principiu). Ceea ce contează nu este
sistemul de distribuire, ci faptul ca distribuirea existentă să nu fie dictată de către
influenţe exterioare şi să nu beneficieze una din părţi. În unele state, o decizie a pre-
şedintelui de instanţă este considerată acceptabilă. Reguli corespunzătoare pentru
înlocuirea judecătorilor pot fi concepute în cadrul regulilor care guvernează distri-
buirea cauzelor. Acest lucru este menit să asigure faptul că atunci cînd un judecător
nu este disponibil să audieze o cauză, lucru care se poate întîmpla relativ frecvent
(spre exemplu boală, vacanţă), acea cauză este rezolvată în mod corespunzător. În
acest fel, deciziile extraordinare (conform paragrafului 2 f al acestui principiu) ar fi
necesare numai într-un număr limitat de cazuri. Regulile pentru înlocuirea judecăto-
rilor ar trebui să ia în considerare perioada de absenţă a judecătorului.
19. Cu toate acestea, este posibil în anumite situaţii ca un anumit caz să fie retras de
la un judecător. Prin urmare, şi în acelaşi scop de a garanta independenţa sistemului
judiciar, legea ar trebui să conţină prevederi în sensul că un judecător nu poate fi
recuzat de către organele competente, fără motive temeinice (conform paragrafului
2 f. al acestui principiu). Scopul este de a preveni retragerea de către executiv a unui
dosar de la judecarea sa de către un anumit judecător, datorită faptului că decizia
preconizată nu corespunde de exemplu, aşteptărilor guvernului sau administraţiei.
20. Un judecător nu poate fi recuzat decît dacă există motive temeinice şi această
decizie este luată de către organul competent. Conceptul de „motive temeinice” aco-
peră toate temeiurile de retragere care nu afectează independenţa judecătorilor. Mo-
tive legate de eficienţă pot, de asemenea, constitui motive temeinice. De exemplu,
atunci cînd un judecător se confruntă cu un număr mare de dosare restante datorită
unei cauze medicale, este posibil ca unele speţe să fie retrase de la acel judecător
şi repartizate altora. În mod similar, se poate dovedi necesar de a retrage anumite
cauze de la judecătorii care au primit spre soluţionare un dosar care consumă mult
timp şi care îi poate împiedica să rezolve alte cauze deja repartizate acestora. Se
poate dovedi necesar ca lista motivelor temeinice să fie determinată prin lege. Însă,
în nici o situaţie această prevedere nu poate împiedica părţile să retragă un dosar.
21. În ceea ce priveşte problema posibilităţii unui judecător de a se abţine, a se vedea

principiul V (paragraful 3 c).
Principiul II – Autoritatea judecătorilor

22. Pentru a se asigura că un judecător se bucură de respectul funcţiei pe care o
deţine şi că procesele sunt derulate în mod eficient, toate persoanele implicate în
cauza respectivă (de exemplu părţile, martorii, experţii) trebuie să se supună auto-

rităţii judecătorului în conformitate cu legea naţională. Organele statului sau repre-
zentanţii acestora trebuie de asemenea să se supună autorităţii judecătorului.
23. Judecătorii ar trebui să aibă disponibile toate măsurile practice şi puterea co-
respunzătoare pentru a menţine ordinea în instanţă. O dată ce astfel de puteri sunt
atribuite judecătorilor, aceştia au posibilitatea de preveni apariţia unor situaţii care
pun la îndoială independenţa lor.
24. Ca exemplu, se poate face menţiune despre procedurile legate de sfidarea instanţei
care există în anumite state membre. În plus, prezenţa gărzilor de securitate poate fi
utilă în scopul eliminării din sală a persoanelor care deranjează ordinea publică.
Principiul III - Condiţii adecvate de muncă

25. Condiţiile de muncă adecvate pentru judecători sunt un aspect care merită luat
în vedere în mod special pentru îmbunătăţirea eficienţei şi corectitudinii justiţiei.
Asemenea condiţii de muncă, la care judecătorii au dreptul, derivă de fapt din pute-
rile conferite acestora şi din independenţa care le este cerut să o exercite.
26. Următoarele măsuri vor contribui la reglementarea unor condiţii adecvate care
să permită judecătorilor să lucreze în mod eficient.
27. Este necesar ca judecătorii să fie recrutaţi în număr suficient pentru a evita un
volum de activitate excesiv şi să permită proceselor deja începute, indiferent de vo-
lumul acestora, să fie finalizate într-un termen rezonabil (conform paragrafului 1 a).
Statele pot reflecta asupra posibilităţii de a permite unui singur judecător să soluţio-
neze cazurile în primă instanţă.
28. Pentru a se asigura că legea este implementată în mod corespunzător, nu este

suficient doar să fie cerut, la momentul recrutării, ca judecătorii să aibă calificările
potrivite; aceştia trebuie să beneficieze de o pregătire adecvată înainte de numire
şi pe durata carierei lor. Rămîne în competenţa statelor membre să determine con-
ţinutul unei asemenea pregătiri, deşi Recomandarea propune unele domenii în
care pregătirea este importantă. În unele cazuri, pregătirea dinainte de numire este
foarte limitată, de exemplu cînd sistemele naţionale prevăd posibilitatea numirii ca
judecători a practicienilor din cadrul altor profesii juridice. Pe durata carierei lor, ju-
decătorii trebuie să primească pregătire profesională care să îi ţină la curent cu noile
dezvoltări importante, precum curente recente în legislaţie şi jurisprudenţă, curente
sociale şi studii relevante cu privire la chestiuni şi probleme tematice.
29. Statutul şi remunerarea sunt factori importanţi care determină condiţii de muncă
corespunzătoare (conform paragrafului 1 b). Statutul acordat judecătorilor ar trebui
să fie pe măsura demnităţii profesiei lor şi remunerarea ar trebui să reprezinte o com-
pensare suficientă pentru povara de responsabilităţi. Aceşti factori sunt esenţiali
pentru independenţa judecătorilor, în special recunoaşterea importanţei rolului lor
ca judecători, exprimat în termeni de respect şi remunerare financiară adecvată.

30. Paragraful 1 b este strîns legat de menţiunea din Paragraful I cu privire la toate
deciziile referitoare la cariera profesională a judecătorilor, care evident include şi sta-
tutul acestora şi remunerarea.
31. Calitatea deciziilor depinde în primul rînd de calitatea şi competenţa judecăto-

rilor. Unele state membre au mari dificultăţi în a atrage cei mai buni jurişti în ca-
drul profesiei de judecător şi de a le păstra serviciile. Există o competiţie intensă cu
sectorul privat, întrucît acesta din urmă oferă oportunităţi de carieră mai atractive.
Paragraful 1 c este prin urmare destinat să încurajeze statele membre în eforturile
de a se asigura că aceşti jurişti se pot aştepta la o carieră de succes ca judecători. În
acest scop, trebuie îmbunătăţite structurile de carieră, pentru a furniza posibilităţi de
promovare şi de a mări remunerarea.
32. Judecătorii vor fi de asemenea capabili de a lucra mai eficient şi de a da hotărîri în

mod prompt, dacă sunt asistaţi de către personal şi echipament adecvate (conform
paragrafului 1 d). Pentru a se asigura un management îmbunătăţit al instanţelor şi al
dosarelor, este necesar ca toată informatizarea şi facilităţile de procesare a datelor să
fie disponibile pentru judecători.
33. În ultimul rînd, pentru a uşura povara judecătorilor şi de a le permite să se con-

centreze asupra muncii lor de audiere şi judecare efectivă a cauzelor, este important
să fie degrevaţi de sarcinile non-judiciare care pot fi atribuite altor persoane (con-
form paragrafului 1 f ). Judecătorii nu sunt în mod normal ei înşişi în măsura de a de-
lega anumite sarcini altor persoane, însă legea, în sensul ei larg, este cea care poate
autoriza transferul unor astfel de sarcini non-judiciare.
34. Cu toate acestea, delegarea nu poate fi realizată în aşa fel încît să pună în pe-
ricol independenţa judecătorilor. Sarcinile juridice ar trebui, bineînţeles, să rămînă în
sfera de activitate exclusivă a judecătorului.
35. Un ultim aspect referitor la condiţiile de lucru priveşte siguranţa şi protecţia fi-
zică a judecătorilor (conform paragrafului 2). Statele membre ar trebui să furnizeze
măsuri adecvate pentru a asigura protecţia judecătorilor, atunci cînd aceasta este
necesară. În timp ce protecţia este necesară în mod special pentru judecătorii care
se confruntă cu dosare penale, ar putea fi de asemenea necesară pentru judecătorii
care judecă dosare civile şi comerciale. Prezenţa gărzilor de securitate în cadrul in-
stanţelor şi protecţia poliţiei pentru judecătorii care sunt victimele unor grave ame-
ninţări sunt măsuri care trebuie să fie avute în vedere.
Principiul IV – Asociaţiile
36. Conform acestui principiu, judecătorilor le este conferit dreptul de a acţiona în
mod colectiv pentru a-şi apăra independenţa profesională şi interesele. În acest scop,
judecătorii sunt liberi să formeze asociaţii a căror scop este circumscris apărării in-
dependenţei şi intereselor acestei profesii. Asemenea asociaţii pot, de exemplu, să ia

parte la negocierile de salarii cu Ministerul Justiţiei şi să contribuie la formarea jude-
cătorilor. Asociaţiile acţionează fie pe cont propriu, fie împreună cu un alt organism.
37. În unele state membre, organele judiciare sau Ministerul Justiţiei sunt implicate
în administrarea instanţelor sau tribunalelor. Şi în acest caz, o asemenea intervenţie
trebuie întotdeauna să fie bazată pe respectul independenţei judecătorilor.
Principiul V – Responsabilităţile judiciare

38. Sarcina judecătorilor este aceea de a proteja drepturile şi libertăţile tuturor per-
soanelor în cadrul atribuţiei lor de a administra justiţia (conform paragrafului 1). Ju-
decătorul este responsabil pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor de care be-
neficiază oamenii. Această obligaţie ar trebui să nu fie văzută ca o simplă sarcină
de a proteja un minim de drepturi prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului. Obligaţia depăşeşte acest minim, însă este dificil de a defini obiectul său în
termeni concişi. În ultimul rînd, obligaţia trebuie să aibă ca scop apărarea democra-
ţiei şi a statului de drept, protejînd împotriva oprimării şi statului totalitar, astfel cum
se prevede în Statutul Consiliului Europei.
39. Acest principiu, care vorbeşte despre responsabilităţile judecătorului, acoperă

relaţia dintre sarcinile judecătorilor şi puterile acestora. Judecătorilor ar trebui să le
fie atribuite puteri corespunzătoare pentru a le asigura independenţa totală în în-
deplinirea sarcinilor. Judecătorii au datoria de a-şi exercita atribuţiile conferite (con-
form paragrafului 2).
40. Judecătorilor ar trebui să le fie asigurate condiţii de muncă adecvate pentru a-şi
putea duce la îndeplinire responsabilităţile pe care le au (conform Principiului III).
Între dreptul judecătorilor la condiţii adecvate de muncă şi responsabilitatea de a
folosi resursele puse la dispoziţie, trebuie să existe un anumit echilibru, însă lipsa
unor condiţii de muncă adecvate nu reprezintă o scuză pentru neîndeplinirea res-
ponsabilităţilor judiciare la care face referire paragraful 3.
41. Paragraful 3 specifică o serie de responsabilităţi încredinţate judecătorilor.
a. În primul rînd, este impus judecătorilor să acţioneze în mod independent în

toate cauzele, fără a fi afectaţi de nici un fel de influenţă din afară. Acest lucru
nu se aplică în situaţia în care o instanţă inferioară este obligată să urmeze
punctul de vedere al unei instanţe superioare în materie de drept.
b. Judecătorii independenţi ar trebui să dea decizii imparţiale bazate doar pe o
evaluare a faptelor şi pe propria lor interpretare a legii. Sub-paragraful 3 b face
referire în mod expres la principiul echităţii şi la drepturile părţilor astfel cum
este statuat în Convenţie, mai exact în articolul 6.1. din Convenţie, care stipu-
lează că „oricine este îndreptăţit la un proces echitabil şi public într-un timp
rezonabil, judecat de către o instanţă independentă şi imparţială instituită în
baza legii.”

c. Judecătorii au obligaţia de a se pronunţa în cauzele care le-au fost atribuite.
Această responsabilitate contrabalansează Principiul I. paragraful 2 f. Dacă un
judecător nu poate fi recuzat fără motive temeinice, judecătorii nu au, de ase-
menea, dreptul de a se abţine de la judecarea unei cauze fără a exista motive
temeinice. Pe de altă parte, acolo unde există astfel de motive, judecătorii au
obligaţia de a se abţine de la judecarea cauzei. Această dublă cerinţă con-
tribuie la garantarea independenţei judecătorilor. Responsabilitatea aceasta
este în mod special aplicabilă situaţiilor în care judecătorii se abţin de la ju-
decarea unei cauze doar pentru simplul motiv că deciziile pronunţate nu s-
ar bucura de popularitate, deşi ar fi motivate suficient de temeinic. Cu toate
acestea, judecătorii se pot abţine dacă există un conflict de interese sau orice
alt motiv întemeiat. Un „motiv temeinic” poate fi definit de către lege sau de
către jurisprudenţă. Alte exemple de motive temeinice sunt probleme grave
de sănătate sau interesele justiţiei. Acest din urmă concept este dificil de de-
finit dar are legătură într-o mare măsură cu principiul conform căruia „justiţia
nu trebuie doar înfăptuită, ci trebuie văzut că este înfăptuită.” De exemplu,
dacă o cauză priveşte un vecin al judecătorului şi judecătorul nu îl cunoaşte
pe acest vecin, nu se poate spune că există conflict de interese. Cu toate aces-
tea, judecătorul poate considera că este necesar să se abţină de la judecarea
cauzei în interesul justiţiei, pentru a nu permite să aplaneze vreo umbră sau
bănuială cu privire la imparţialitatea instanţei.
d. Este de asemenea sarcina judecătorului în interesul justiţiei, de a da motivări
imparţiale părţilor, cu privire la unele acte procedurale din anumite dosare.
În special părţile care nu sunt asistate de către avocaţi au deseori nevoie de
explicaţii cu privire la procedură şi judecătorii trebuie să se asigure că aceste
părţi sunt suficient informate pentru a le permite să înţeleagă procesul.
e. Responsabilitatea de a încuraja părţile, acolo unde este cazul, în vederea so-
luţionării cauzei pe cale amiabilă, subliniază importanţa rolului conciliator pe
care judecătorul îl are pentru eficienţa justiţiei. În plus, este atribuţia naturală
a judecătorului de a asigura împăcarea părţilor: discuţia este mai bună decît
litigiul. Judecătorii trebuie în orice caz să îşi îndeplinească această sarcină cu
tact şi raţiune, într-o asemenea manieră încît imparţialitatea lor să nu fie pusă
la îndoială.
f. Tot pentru garantarea eficienţei şi corectitudinii justiţiei, judecătorii trebuie să
motiveze clar şi în mod complet hotărîrile, pe cît posibil pe înţelesul părţilor.
Ar trebui evitată folosirea unor cuvinte complexe acolo unde există sinonime
mai comune, sau citatele în limbi străine cînd există un echivalent în limba
ţării respective. Obligaţia de motivare, nu este, cu toate acestea, absolută. În
unele state, nu este necesară motivare în unite cauze specifice, spre exemplu
judecarea în lipsă sau acele hotărîri care sunt bazate pe consimţămîntul pîrîtu-
lui (Germania), acolo unde cauza a fost judecată de juriu sau în chestiuni care
privesc măsuri intermediare (Malta) sau unde o Curte de Apel nu schimbă de-
cizia Curţii inferioare (Suedia). De obicei, asemenea situaţii derogatorii de la

principiul general sunt definite prin lege sau, cel puţin, sunt stabilite de prac-
tica îndelungată a instanţelor.
g. Pentru a balansa obligaţia statelor de a furniza o pregătire corespunzătoare
pentru judecători înainte de a fi numiţi şi pe perioada exercitării funcţiei (Prin-
cipiul III.1.a), judecătorii ar trebui să participe în orice fel de pregătire necesară
pentru îndeplinirea eficientă şi adecvată a sarcinilor. Într-adevăr, dacă statele
membre pun la dispoziţia judecătorilor facilităţile de pregătire profesională,
judecătorii ar trebui să le folosească. Această responsabilitate este în mod
special legată de obligaţia de a fi la curent cu toate schimbările recente în
legislaţie şi jurisprudenţă.
Principiul VI - Neîndeplinirea atribuţiilor şi abaterile disciplinare

42. Acest ultim principiu presupune obligaţia judecătorilor de a-şi aduce la îndepli-
nire atribuţiile şi de a-şi asuma responsabilităţile. Ca orice alţi reprezentanţi ai ramu-
rilor autorităţii de stat, judecătorii sunt supuşi monitorizării cu privire la modul de
îndeplinire a acestei obligaţii.
43. Atunci cînd judecătorii nu îşi îndeplinesc sarcinile într-un mod eficient şi adecvat,
trebuie luate măsuri corespunzătoare. Asemenea măsuri pot să includă, de exemplu,
în funcţie de tradiţiile legale ale statului în cauză, retragerea dosarelor de la un jude-
cător, orientarea judecătorului către alte sarcini în cadrul instanţei, sancţiuni finan-
ciare, precum reducerea salariului pe o perioadă de timp determinată sau suspen-
darea (conform paragrafului 1 al acestui principiu). Nu mai trebuie menţionat faptul
că asemenea măsuri trebuie să aibă un caracter excepţional pentru a fi păstrată
independenţa justiţiei. Depinde de statele membre să decidă care este autoritatea
corespunzătoare pentru a monitoriza activităţile judecătorilor, motiv pentru care
Recomandarea în paragraful 3 doar solicită statelor membre să se gîndească la înfi-
inţarea unui organ special competent. Deciziile unui astfel de organ trebuie să poată
fi atacate în instanţă. Acest organ poate fi unul judiciar, însă, în unele state membre,
alte organisme, precum Ministerul Justiţiei îndeplinesc această sarcină. Orice măsură
adoptată de către organismul de supraveghere trebuie să fie bazată pe respectarea
independenţei judecătorilor. De exemplu, unui minister nu ar trebui să îi fie permis,
sub pretextul de exercitare a autorităţii sale de supraveghere, să retragă un dosar de
la un judecător a cărui decizie nu pare să fie în acord cu dorinţele administrativului.
Cu toate acestea, dacă un judecător se confruntă cu un număr substanţial de dosare
restante, Preşedintele instanţei, o autoritate judiciară mai înaltă sau Ministerul Justi-
ţiei pot decide să înceapă o anchetă cu privire la motivele pentru care s-a ajuns într-
o astfel de situaţie. În asemenea cazuri, cerinţa de eficienţă a justiţiei nu afectează
independenţa judecătorului.
44. Acolo unde, în conformitate cu dreptul naţional, se pretinde că judecătorii au

comis abateri disciplinare, este esenţial ca orice proceduri luate împotriva lor să asi-
gure independenţa acestora şi ca orice instanţă sau organ competent să fie indepen-
dente şi imparţiale. În unele state membre, un judecător suspectat de comiterea unei

abateri disciplinare este chemat în faţa unei instanţe compuse din judecători sau din
judecători şi alte persoane care nu fac parte din sistemul judiciar. Alte state membre
nu au instanţe sau tribunale disciplinare. Singura sancţiune în astfel de state este
eliberarea din funcţie. În anumite ţări, doar parlamentul naţional este îndreptăţit să
elibereze din funcţie judecătorii de la instanţele superioare. În concluzie: faptul că
instanţa în faţa căreia se desfăşoară procedura disciplinară nu intră sub jurisdicţia
judecătorilor sau nu este supusă într-o anumită măsură influenţei judecătorilor, nu
ridică probleme, dacă independenţa instanţei sau organului respectiv, precum şi im-
parţialitatea procedurilor este respectată.
45. Paragraful 2 ia în considerare circumstanţe diferite în care judecătorii pot fi revo-

caţi din funcţie înainte de vîrsta pensionării.
46. Principiul apărării absolute a funcţiei judecătorilor care au fost numiţi perma-
nent, este menit să garanteze independenţa acestora şi să se asigure că un judecător
numit permanent nu poate fi revocat din funcţie fără motive temeinice înainte de
vîrsta obligatorie de pensionare. Cu toate acestea, unele state membre nu garan-
tează siguranţa funcţiei de judecător pînă la vîrsta pensionării. Acest lucru se înt-
îlneşte în situaţiile în care, fie judecătorii trebuie să fie realeşi după o perioadă de
timp, fie unii judecători efectuează o perioadă de „stagiu” la începutul carierei lor, în
care pot fi revocaţi din funcţie.
47. Conceptul de „motive întemeiate” acoperă toate situaţiile care implică acţiunile
disciplinare sau incapacitatea. Nu mai trebuie menţionat faptul că în procedurile de
eliberare din funcţie, judecătorii se bucură de aceleaşi drepturi şi garanţii procedu-
rale ca orice altă parte din litigiu. Ar trebui de asemenea făcută trimitere la Principiile
de Bază din cadrul sistemului judiciar adoptate de Naţiunile Unite.
Plecînd de la principiul că orice persoană are dreptul la un proces echitabil şi la o

judecată publică în cadrul unui termen rezonabil, de către o instanţă independentă
şi imparţială instituită prin lege, în conformitate cu Convenţia Europeană a Dreptu-
rilor Omului, această Recomandarea tratează principiile de bază ale apărării inde-
pendenţei justiţiei. De exemplu, deciziile judecătorilor nu ar trebui să fie supuse nici
unei revizuiri în afara procedurilor de apel prevăzute de lege; mandatul judecăto-
rilor şi remuneraţia acestora ar trebui să fie garantate de lege; toate deciziile legate
de cariera profesională a judecătorilor ar trebui să fie bazate pe criterii obiective şi
recrutarea şi cariera judecătorilor ar trebui să fie bazate pe merit, avînd în vedere
calificările, integritatea, abilitatea şi eficienţa. În procesul de adoptare a deciziilor,
judecătorii trebuie să fie independenţi şi capabili de a acţiona fără nici o restricţie, in-
fluenţe necorespunzătoare, stimulente, presiuni, ameninţări sau interferenţe, directe
sau indirecte, venite din partea terţilor, pentru nici un fel de motiv. Recomandarea
se referă de asemenea la condiţiile de muncă ale judecătorilor şi la responsabilităţile
lor judiciare.
***

PRIVIND INTRODUCEREA ŞI ÎMBUNĂTĂŢIREA FUNCŢIONĂRII
SISTEMELOR ŞI PROCEDURILOR DE APEL ÎN MATERIE CIVILĂ
ŞI COMERCIALĂ
(adoptată de Comitetul M iniştr ilor la 7 febr. 1995 la a 528-a reuniune a
delegaţilor de miniştr i)
Comitetul Miniştrilor, în baza articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei,
Observînd că Protocolul nr.7 al Convenţiei privind Protecţia Drepturilor Omului şi

a Liberţilor Fundamentale („Convenţia”) obligă părţile semnatare să reglementeze
examinarea de către o jurisdicţie superioară a declaraţiilor de vinovăţie şi a hotărî-
rilor judecătoreşti;
Fiind de acord asupra faptului că procedurile de apel1 trebuie să fie admise şi în ma-
teria dreptului civil sau comercial, nu doar în cazurile de drept penal;
Ţinînd seama de problemele cauzate de o eventuală creştere a numărului cererilor

de apel şi de durata procedurilor de apel;
Considerînd că dreptul persoanei la a-i fi examinată cauza într-un timp rezonabil, aşa
cum prevede art. 6 par.1 din Convenţie, poate fi afectat de asemenea probleme;
Conştient de faptul că procedurile inadecvate sau ineficace şi utilizarea abuzivă a

dreptului la apel al părţilor cauzează întîrzieri nejustificate şi pot pune sistemul ju-
ridic într-o lumină nefavorabilă;
1
Varianta in limba franceză utilizează termenul „le recours”, iar cea în limba engleză termenul de „appel” .
În traducerea în limba română, vom folosi termenul de apel pentru instanţa de control judiciar secundă şi
termenul de recurs pentru instanţa de control judiciar terţiară (n.t.).

Avînd convingerea că procedurile efective de apel sunt în interesul tuturor justiţiabi-
lilor şi al administraţiei justiţiei;
Ţinînd seama de Recomandarea nr. (81) 7 privind mijloacele de facilitare a accesului

la justiţie, de Recomandarea nr. (84) 5 asupra principiilor de procedură civilă menite
să îmbunătăţească funcţionarea justiţiei, de Recomandarea nr. (86) 12 privind măsu-
rile de prevenire şi reducere a încărcăturii instanţelor şi de Recomandarea nr. (93) 1
privind accesul efectiv la justiţie al persoanelor aflate în situaţie de mare dificultate
materială,
Recomandă guvernelor statelor membre să adopte sau să consolideze, după caz,

toate măsurile pe care le consideră necesare pentru îmbunătăţirea funcţionarii sis-
temelor şi procedurilor de apel în materie civilă şi comercială, şi cu precădere urmă-
toarele:
Capitolul I – PRINCIPII GENERALE
Articolul 1 – Dreptul la controlul jurisdicţional

a. În principiu, trebuie să existe posibilitatea reanalizării oricărei decizii a unei
instanţe inferioare („prima instanţă”) de către o instanţă superioară („instanţa
secundă”).
b. Dacă se consideră necesar să se facă excepţii de la acest principiu, acestea
trebuie să fie stipulate în lege şi să fie în concordanţă cu principiile generale
de drept.
c. Trebuie oferite părţilor informaţii privind dreptul lor de apel şi modul de exer-
citare al acestuia, cum ar fi termenul în care poate fi introdus apelul.
d. Judecătorilor din instanţele superioare nu trebuie să li se permită participarea
la instrumentarea unui caz în care aceştia au fost implicaţi la o instanţă inferi-
oară.
Capitolul II – LIMITELE CONTROLULUI JURISDICŢIONAL
Articolul 2 – Măsuri la nivelul primei instanţe

a. În principiu, chestiunile litigioase trebuie stabilite la nivelul primei instanţe.
Toate cererile, faptele sau dovezile trebuie prezentate în faţa primei instanţe.
Statele trebuie să adopte legislaţia sau să ia alte măsuri specifice în acest
sens.
b. Pentru a oferi părţilor posibilitatea de a decide dacă vor recurge sau nu la
folosirea dreptului de apel şi pentru a încerca, acolo unde este posibil, să li-
miteze apelul, prima instanţă trebuie să fie obligată prin lege să ofere motive
complete şi clare pentru deciziile luate, folosind un limbaj accesibil tuturor. În

principiu, nu este necesară motivarea deciziilor instanţei atunci cînd nu a fost
înaintată o contestaţie sau în cazul deciziilor luate de juraţi.
c. Prima instanţă trebuie să aibă dreptul, acolo unde este cazul, să permită exe-
cutarea provizorie, numai dacă aceasta nu va cauza apelantului un prejudiciu
grav sau ireparabil sau dacă nu va obstrucţiona înfăptuirea ulterioară a justi-
ţiei .
Articolul 3 – Cauze excluse de la drept la apel

Pentru a se asigura de faptul că numai cauzele ce merită sunt examinate de instanţa
de apel, statele pot adopta una sau mai multe dintre următoarele măsuri:
a. excluderea anumitor categorii de cazuri, de exemplu, pretenţii băneşti mi-

nore1;
b. cererea unei autorizări pentru a exercita apelul;
c. stabilirea unor limite de timp precise pentru exercitarea dreptului de apel;
d. amînarea dreptului de apel împotriva unor decizii interlocutorii ale cazului
pînă la apelul exercitat cu privire la cauza de fond.
Articolul 4 – Măsuri de prevenire a abuzurilor în exercitarea apelului

Pentru a preveni orice abuz în procedura sau sistemul de apel, statele pot adopta
una sau mai multe dintre următoarele măsuri:
a. apelanţilor să li se solicite, într-un stadiu incipient, să îşi motiveze apelul şi să

precizeze soluţia pe care ei o văd;
b. instanţa de apel să poată respinge, într-o manieră simplă, de exemplu fără
informarea celeilalte părţi, orice apel pe care îl găseşte nefondat, lipsit de sens
sau vexatoriu; în astfel de cazuri, se pot prevedea sancţiuni specifice, cum ar fi
amenzile;
c. acolo unde hotărîrea este executorie imediat, să se permită o amînare a exe-
cutării numai în cazurile în care punerea în aplicare a deciziei ar cauza ape-
lantului un prejudiciu ireparabil sau grav sau ar obstrucţiona înfăptuirea ul-
terioară a justiţiei; în astfel de cazuri, trebuie prevăzute garanţii în ce priveşte
suma prevăzută în hotărîre;
d. acolo unde hotărîrea este una cu executare imediată, să se acorde dreptul in-
stanţei de apel să refuze examinarea cauzei dacă apelantul nu s-a supus exe-
cutării, cu excepţia cazului în care acesta a depus garanţiile necesare sau dacă
prima instanţă sau instanţa de apel a decis o amînare a executării;
e. acolo unde au fost cauzate întîrzieri nejustificate de către una dintre părţi, să
oblige partea în cauză la plata cheltuielilor adiţionale datorate întîrzierii.
1
În variantele oficiale sunt denumite „small claims” (engl.), respectiv „faibles montants” (fr).

Articolul 5 – Măsuri de limitare a domeniului procedurilor în faţa instanţei secunde
Pentru a se asigura de faptul că cauzele atacate cu apel sunt examinate de instanţa

de apel, statele pot adopta una sau mai multe dintre următoarele masuri:
a. să permită instanţei sau părţilor să ia în considerare parţial sau în totalitate

aspectele reţinute de prima instanţă;
b. să permită părţilor să ceară o decizie limitată doar la anumite aspecte ale ca-
zului;
c. acolo unde este necesară autorizarea apelului, să ofere instanţei posibilitatea
de a limita aria de întindere a apelului, de exemplu, doar la aspecte de drept;
d. să impună restricţii privind introducerea de noi cereri, fapte sau probe în faţa
instanţei de apel, doar dacă nu au apărut circumstanţe noi sau există alte mo-
tive prevăzute de dreptul naţional pentru care nu au fost introduse în faţa
primei instanţe;
e. să se limiteze examinarea doar la motivele de apel, exceptînd cazurile în care
instanţa extinde cercetarea din oficiu.
Capitolul III – ALTE MĂSURI VIZÎND ÎMBUNĂTĂŢIREA EFICIENŢEI

PENTRU FUNCŢIONAREA SISTEMELOR ŞI PROCEDURILOR DE APEL
Articolul 6 – Măsuri de îmbunătăţire a eficienţei procedurilor de apel

Pentru a se asigura că apelurile sunt examinate într-o manieră eficientă şi rapidă,
statele pot adopta una sau mai multe dintre următoarele măsuri:
a. să nu repartizeze mai mulţi judecători decît este necesar pentru instrumenta-

rea cazurilor. Un singur judecător se poate ocupa, de exemplu, de una sau mai
multe din următoarele probleme:
i. cereri de autorizare a apelului;
ii. incidente de procedură;
iii. cazuri minore;
iv. acolo unde părţile solicită aceasta;
v. cerere nefondată în mod evident;
vi. cazuri din materia dreptului familiei;
vii. cazuri avînd caracter de urgenţă.
b. cum cazul a fost deja instrumentat de prima instanţă, să limiteze numărul
expunerilor scrise ale părţilor la minimul necesar,de exemplu, să prevadă că
fiecare parte are dreptul să prezinte un singur set de documente instanţei
secunde;

c. în statele în care cazurile pot fi dezbătute oral în faţa instanţei de apel, să per-
mită părţilor să fie de acord asupra analizării cazului fără audieri, cu excepţia
cazurilor în care instanţa de apel găseşte necesar acest fapt;
d. să reducă durata dezbaterilor orale la ceea ce este strict necesar, de exemplu
utilizînd mai mult procedurile scrise sau recurgînd la furnizarea de argumente
sau adresări scrise;
e. acolo unde au loc dezbateri orale, să se asigure că acestea sunt realizate în cel
mai scurt timp posibil („concentrarea dezbaterilor orale”). Instanţa trebuie să
delibereze şi imediat după acestea să emită hotărîrea sau într-un timp destul
de scurt, după cum este prevăzut în lege;
f. să impună respectarea strictă a limitelor de timp, de exemplu în ceea ce pri-
veşte schimbul de documente şi invocarea de apărări, şi să prevadă sancţiuni
pentru nerespectarea limitelor de timp, precum amenzi, respingerea apelului
sau neluarea în consideraţie a chestiunilor ce au depăşit timpul limită;
g. să ofere instanţei de apel un rol mai activ atît înaintea, cît şi în timpul examină-
rii apelului pentru a asigura acestuia un ritm de progres constant, de exemplu,
prin realizarea de anchete preliminare sau prin încurajarea rezolvării amiabile
a litigiului;
h. să prevadă o abordare specială pentru cazurile urgente, de exemplu să decidă
cine este îndreptăţit să solicite o instrumentare rapidă a cazului, pe ce criterii
poate fi calificat un caz drept urgent şi să decidă ce complet de judecată are
competenţa necesară instrumentării unor asemenea cazuri;
i. să contribuie la îmbunătăţirea relaţiilor dintre instanţe şi avocaţi şi celelalte
părţi implicate în litigiu, de exemplu prin organizarea de seminare de către
instanţa de apel împreună cu barourile sau realizînd dezbateri asupra modali-
tăţilor de îmbunătăţire a procedurilor;
j. să doteze instanţa de apel cu mijloace tehnologice adecvate, precum tele-
faxuri sau computere, şi să ofere facilitaţi similare şi primei instanţe pentru a
facilita pregătirea ţi realizarea transcrierilor dezbaterilor şi a deciziilor;
k. să promoveze reprezentarea părţilor de către avocaţi calificaţi.
Capitolul IV – ROLUL ŞI FUNCŢIA INSTANŢEI A TREIA
Articolul 7 – Măsuri referitoare la recursurile în faţa instanţei a treia

a. Prevederile prezentei recomandări trebuie să fie aplicabile, unde este cazul,
şi „instanţei a treia” 1, acolo unde o asemenea instanţă există, adică o instanţa
ce exercită controlul asupra deciziilor instanţei de apel. Curţile constituţionale
sau echivalentele acestora nu fac obiectul prezentei recomandări.
1
„Instanţa a treia” mai poate este denumită şi „instanţă de al treilea nivel” (n.t.).

b. În luarea de măsuri vizînd funcţionarea instanţelor de al treilea nivel, statele
trebuie să ţină cont de faptul că respectivele cazuri au fost deja examinate de
alte două instanţe.
c. Recursurile în faţa unei a treia instanţe trebuie făcute numai în acele cazuri
ce merită într-adevăr o a treia analizare judiciară, de exemplu cazuri care prin
natura lor pot contribui la dezvoltarea legislaţiei sau la interpretarea uniformă
a legii. De asemenea, recursul poate fi limitat la situaţia care ar privi o chesti-
une de drept de importanţă generală. Recurentul trebuie să justifice motivele
pentru care cazul său se încadrează în aceste situaţii.
d. Statele pot lua în calcul varianta introducerii unui sistem prin care un caz să
fie supus direct instrumentării de către instanţa a treia, de exemplu prin trimi-
terea cauzei pentru a se da o hotărîre preliminară sau printr-o procedură ce
exclude instanţa de apel (procedura „leapfrog”1). Asemenea proceduri pot fi
realizate în special pentru probleme referitoare la chestiuni de drept şi în care
un recurs în faţa instanţei a treia s-ar produce cu mare probabilitate în orice
caz.
e. Deciziile luate de instanţa a doua trebuie să aibă un caracter executoriu, cu
excepţia cazurilor în care instanţa de apel sau cea de recurs acordă o amînare
a executării deciziei, ori dacă recurentul oferă garanţii suficiente.
f. Statele ce nu admit un sistem de autorizare a recursului în faţa instanţei a treia
sau care nu oferă instanţei a treia posibilitatea de a respinge parţial un recurs,
pot lua în considerare varianta introducerii unor asemenea sisteme cu scopul
de a limita numărul cazurilor ce merită o a treia examinare judiciară. Legea
poate stabili motive exacte care să îndreptăţească instanţa treia să îşi limiteze
examinarea numai la anumite aspecte ale cazului, de exemplu, în cazul admi-
terii recursului sau a respingerii, după o analiză sumară, a anumitor părţi ale
recursului.
g. În principiu, în faţa instanţei a treia nu pot fi administrate fapte şi probe noi.
***
1
Procedura „leapfrog” (jocul „de-a capra”) permite ca anumite hotărîri să fie reanalizate direct de instanţa de
recurs, „sărind” peste instanţa de apel (n.t.) .

CU PRIVIRE LA SELECTAREA, PRELUCRAREA, PREZENTAREA
ŞI ARHIVAREA HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI ÎN SISTEMELE
AUTOMATIZATE DE DOCUMENTARE JURIDICĂ
(adoptată de Comitetul M iniştr ilor la 11 septembr ie 1995,
în cadrul celei de -a 543-a reuniuni a D elegaţilor M iniştr ilor)
Comitetul Miniştrilor, în virtutea articolului 15 b din Statutul Consiliului Europei,
Considerînd că scopul Consiliului Europei este de a realiza o uniune mai strînsă între
membrii săi;
Considerînd importantă Recomandarea nr. R (83) 3 cu privire la protecţia utilizato-

rilor serviciilor de informatică juridică;
Considerînd că deplina cunoaştere a jurisprudenţei tuturor jurisdicţiilor este una din

condiţiile esenţiale ale aplicării echitabile a dreptului;
Considerînd că obiectivitatea şi reprezentativitatea sistemelor automatizate de difu-

zare a jurisprudenţei sunt o condiţie indispensabilă pentru o bună justiţie;
Constatînd că mijloacele automatizate sunt utilizate din ce în ce mai frecvent pentru

investigaţii juridice, iar numărul crescînd şi complexitatea hotărîrilor judecătoreşti
suscită o recurgere din ce în ce mai largă la aceste metode noi;
Considerînd că publicul în general şi profesiile juridice în particular trebuie să aibă

acces la aceste noi mijloace de informaţie,
Recomandă guvernelor Statelor membre:

a. să aducă la cunoştinţa persoanelor responsabile de crearea, gestionarea şi ac-
tualizarea sistemelor automatizate de documentare juridică principiile gene-
rale şi liniile directoare definite mai jos;
b. să ia măsuri corespunzătoare pentru a permite aplicarea acestor principii şi
a liniilor directoare la sistemele automatizate de difuzare a jurisprudenţei în
sectorul public, să faciliteze punerea lor în acţiune şi să supravegheze obiec-
tivitatea şi reprezentativitatea sistemelor automatizate de difuzare a jurispru-
denţei;
c. să ia măsurile necesare pentru a asigura tuturor utilizatorilor un acces liber la
sistemele automatizate de documentare juridică deschise publicului.
Anexa 1 la Recomandarea R (95) 11
Principii generale pentru sistemele automatizate de documentare juridică

privind selectarea, prelucrarea, prezentarea şi arhivarea hotărîrilor
judecătoreşti
I. Domeniul de aplicare
Recomandarea optează pentru ca sistemele automatizate de difuzare a hotărîrilor
judecătoreşti să cuprindă:
– băncile de date, oricare ar fi constituţia sau difuzarea lor;

– noile suporturi de difuzare magnetică şi optică (în special, CD-ROM-urile, care
conţin jurisprudenţa).
II. Obiectivele sistemelor automatizate de difuzare a jurisprudenţei

Obiectivele sistemelor automatizate sunt în special:
– de a facilita sarcina profesiilor juridice, furnizînd informaţii prompte, complete

şi actuale;
– de a informa orice persoană interesată de unele probleme ale jurisprudenţei;
– de a face publice în mod mai operativ noile hotărîri, în special din domeniile
dreptului în evoluţie;
– de a face publice un număr cît mai mare de hotărîri de interes atît pentru do-
meniul normativ, cît şi pentru domeniul faptelor (cuantumul indemnizaţiilor,
pensiilor alimentare, pedepsele, etc.);
– de a contribui la coerenţa jurisprudenţei (securitatea de drept – “Rechtssicher-
heit”), fără a introduce totuşi o rigiditate;
– de a permite legislatorului să facă analize ale aplicării legilor;
– de a facilita studiile cu privire la jurisprudenţă;
– de a furniza, în anumite cazuri, informaţii în scopuri statistice.

III. Principii generale
1. Acoperirea
Jurisprudenţa tuturor domeniilor dreptului şi a regiunilor geografice în ansamblu
trebuie să poată fi difuzată de către unul sau mai multe sisteme automatizate. Sta-
tele ar trebui să asigure sau să promoveze sisteme pentru acoperirea sectoarelor
care nu sunt încă gestionate (vezi Recomandarea nr. R (83) 3, anexa 1, partea I, nr. 5,
alineatul 2, precum şi anexa II de mai jos, II.3).
2. Exhaustivitate - selectare
2.1 Conform regulilor sistemului juridic poate fi realizată o selectare a hotărîrilor
dacă aceasta este necesară pentru sistemul automatizat.
2.2. În sectoarele unde selectarea este efectuată, ea trebuie să fie obiectivă în confor-
mitate cu criteriile prevăzute în anexa II, iar hotărîrile selectate trebuie să reprezinte
jurisprudenţa sectorului.
Aceasta înseamnă selectarea unei hotărîri contrare unei tendinţe jurisprudenţiale

dominante.
3. Actualitate şi actualizare
Sistemul automatizat trebuie alimentat cu regularitate cu hotărîri recente ale juris-
dicţiilor în timp rezonabil.
Este de dorit ca sistemul automatizat să permită utilizatorilor o informare rapidă cu

cele mai recente hotărîri introduse în sistem.
În măsura posibilităţii, termenul de reînnoire nu ar trebui să depăşească o lună pentru

hotărîrile curţilor supreme şi trei luni pentru hotărîrile altor jurisdicţii, termenul fiind
calculat de la publicarea sau eliberarea pentru părţi a copiei hotărîrii.
Metodele de actualizare ar trebui să profite de cele mai eficiente tehnici, în special

de reutilizarea textelor deja disponibile în formă lizibilă la calculator. Mai mult decît
atît, serviciile de informare juridică ar trebui să insiste pentru ca faza de redactare să
fie cît se poate de scurtă.
4. Confirmarea sau infirmarea hotărîrilor judecătoreşti

Atunci cînd o hotărîre selectată constituie obiectul unui recurs în faţa jurisdicţiei
superioare, existenţa acestui recurs trebuie să fie semnalată utilizatorului din mo-
mentul prezentării acestei hotărîri.
În măsura posibilităţii, trebuie să fie menţionată decizia curţii superioare (confirmare

sau infirmare).

5. Arhivarea hotărîrilor
Criteriile de arhivare în sistemul automatizat de difuzare a jurisprudenţei ar trebui să
fie cît mai clare şi simple, iar hotărîrile arhivate ar trebui să fie memorizate pe unul
sau mai multe suporturi care vor fi accesibile utilizatorului.
Ar fi necesar de a examina modul în care va fi evitată complicarea utilizării sistemului

în cazul acumulării unei mase crescînde de informaţii învechite.
Serviciile de informatică juridică ar trebui să faciliteze investigaţiile documentare li-

mitate a hotărîrilor luate după o dată anumită.
Anexa II la Recomandarea nr. R (95) 11
Liniile directoare cu privire la selectarea, prelucrarea, prezentarea

şi arhivarea hotărîrilor judecătoreşti în sistemele automatizate
de documentare juridică
I. Selectarea
1. Definiţie
Liniile directoare prezentate în continuare afirmă, că prin “selectare” se subînţeleg
metodele de alegere a hotărîrilor judecătoreşti adoptate într-un Stat membru care
vor fi introduse în sistemul de baze de date.
2. Criteriile de selectare
Este de dorit ca selectarea hotărîrilor judcătoreşti să se realizeze respectînd urmă-
toarele criterii:
– selectarea ierarhică: selectarea ierarhică este selectarea hotărîrilor de la una

sau de la mai multe instanţe judecătoreşti determinate în funcţie de rangul lor
ierarhic în ordinea juridică a ţării date;
– selectarea geografică: selectarea geografică este selectarea hotărîrilor de la
una sau de la mai multe instanţe judecătoreşti determinate conform ampla-
sării lor geografice;
– selectarea după domeniul de drept: selectarea după domeniul de drept este
selectarea hotărîrilor instanţelor judecătoreşti dependente de unul sau mai
multe domenii de drept, de exemplu dreptul penal, dreptul mediului, dreptul
procesual, dreptul familiei, dreptul fiscal, etc.;
– selectarea după fond: selectarea după fond este selectarea hotărîrilor judecă-
toreşti care prezintă sau nu prezintă un interes juridic suficient.
Liniile directoare de mai jos se aplică atît hotărîrilor asupra fondului, cît şi hotărîrilor
cu privire la procedură.

II. Liniile directoare
Selectarea trebuie să fie realizată în aşa fel, ca să garanteze obiectivitatea şi reprezen-
tativitatea bazei de date.
Selectarea ar trebui să asigure pe de o parte un acces larg şi general la informaţia cu

privire la hotărîrile judecătoreşti şi, pe de altă parte, să evite acumularea informaţiilor
inutile.
Criteriile de selectare definite mai sus ar trebui să fie aplicate după cum urmează:
1. Selectarea ierarhică este utilă pentru a limita masa de informaţii susceptibile

pentru investigaţii documentare. Acest tip de selectare are scopul de a privilegia în
general hotărîrile curţilor supreme. Totuşi, trebuie să ţinem cont de faptul, că frec-
venţa apelurilor poate varia de la un domeniu juridic la altul şi că anumite tipuri de
hotărîri judecătoreşti nu sunt susceptibile apelului. Prin urmare, deciziile instanţelor
inferioare nu ar trebui să fie sistematic respinse.
2. Ar trebui evitată selectarea geografică, cel puţin pentru că nu este justificată de

circumstanţe specifice, de exemplu existenţa unui drept regional sau a unei juris-
dicţii regionale, sau în cazul investigaţiilor specifice cu caracter ştiinţific.
3. Selectarea conform domeniilor de drept este un mijloc util de a limita masa de

informaţii susceptibile investigaţiei documentare cînd unele sisteme sunt destinate
unor grupuri specifice de utilizatori. Selectarea pe domenii se face selectînd hotărî-
rile relevante de unul sau mai multe domenii juridice. Pentru aceasta ar trebui sto-
cate toate hotărîrile venite de la unul sau mai multe tipuri de instanţe judecătoreşti
specializate - instanţa judecătorească fiscală, instanţa judecătorească penală, etc.
Statele ar trebui să se străduie să promoveze crearea bazelor de date după tipul de

informaţii, după domeniile juridice şi jurisdicţiile neacoperite în altă parte (c.f. Reco-
mandarea nr. R (83) 3, anexa I partea I, 5.2).
4. Selectarea conform fondului nu ar trebui să se facă, decît cu o mare circumspecţie

pentru a garanta obiectivitatea şi reprezentativitatea selectării hotărîrilor.
O hotărîre prezintă un “interes juridic” atunci cînd exprimă un principiu de drept

care creează un precedent juridic, o tendinţă a jurisprudenţei în estimarea faptelor,
o nouă practică de procedură astfel, încît hotărîrea este sau ar putea fi importantă
pentru a cunoaşte într-un mod pertinent şi detaliat practica judiciară din domeniul
juridic vizat.
Mai mult decît atît, ar trebui să fie luate în consideraţie următoarele elemente spe-
cifice.
Hotărîrile cu privire la evaluare (a pedepsei, prejudiciului, etc.), precum şi hotărîrile

care tratează în mod special problemele cu privire la dovezi sau cele cu privire la

contract nu ar trebui în general să fie omise, acest tip de hotărîri reprezentînd de fapt
elemente importante ale sistemelor juridice.
O hotărîre care exprimă o “jurisprudenţă constantă” a curţilor şi instanţelor ar trebui

să fie reprezentată în aşa fel, ca să ilustreze principiile fundamentale ale practicii con-
stante a jurisdicţiilor. Stocarea acestor hotărîri nu ar trebui să contribuie la împiedi-
carea unei evoluţii eventuale a jurisprudenţei. Prin urmare, sistemele informatizate
de informare juridică ar trebui periodic să stocheze hotărîrile care sunt conforme sau
contrare unei “practici constante” ale instanţelor. Ar putea fi date indicaţii oportune,
de exemplu adăugînd adnotări care să confirme sau să infirme jurisprudenţa.
5. Criteriile suplimentare de selectare:
Criteriile de selectare pot fi pozitive sau negative.
Cît priveşte criteriile negative de selectare, hotărîrile pot fi excluse:
a. dacă considerentele sunt alcătuite în conformitate cu o formulă standard sau

cu o clauză de formă pură, cu o formulare care poate fi relevată cu ajutorul
unor astfel de module cum sunt modulele pentru prelucrarea textelor.
b. dacă hotărîrile care se referă la mijloacele sau elementele dovezilor sunt în
concordanţă cu jurisprudenţa.
Dacă este necesară o selectare a hotărîrilor instanţelor supreme, ar fi de dorit ca me-
toda de selectare negativă să fie utilizată în toate domeniile dreptului.
Pentru alegerea hotărîrilor pot fi utilizate următoarele criterii de selectare pozitivă:
a. hotărîrile în care sunt explicate o noţiune sau un termen juridic, adică o normă
de drept care este formulată sau modificată în această hotărîre;
b. hotărîrile în care metoda de interpretare utilizată este rar aplicată pentru o
normă de drept sau pentru un ansamblu de fapte;
c. hotărîrile în care este prezentată o argumentare inedită;
d. hotărîrile care tratează o problemă cu privire la competenţa instanţei;
e. hotărîrile în care este expusă o opinie concordantă sau disidentă;
f. hotărîrile în care este pus în cauză un principiu de drept şi/sau un ansamblu
de fapte de interes general.
III. Punerea în aplicare a selectării

Selectarea ar trebui să fie efectuată doar în conformitate cu liniile directoare stabilite
mai sus, care sunt clar definite şi destul de accesibile pentru utilizator. Aceste linii
directoare ar trebui să fie elaborate conform principiilor indicate în punctul II.
Selectarea ar trebui să fie efectuată de una sau mai multe persoane care au calificare
juridică. Selectarea conform fondului ar trebui să fie efectuată făcînd apel la o gamă

largă de specialişti, asigurînd reprezentarea diferitor opinii şi diferitor puncte de ve-
dere. Selectarea poate fi făcută în etape, de exemplu poate fi făcută o preselecţie.
Persoana sau persoanele ar putea fi judecători, jurişti universitari, avocaţi, procurori

şi alţi funcţionari. Aceste grupuri de persoane ar putea de asemenea să cuprindă
reprezentanţi ai unor asociaţii, reviste juridice şi altor servicii de informare juridică.
Dacă o judecătorie de ultimă instanţă cere să fie introdusă una din hotărîrile sale în
baza de date, în principiu această hotărîre ar trebui să fie inclusă.
Participarea utilizatorilor la selectarea şi alegerea criteriilor de selectare este prefe-

rabilă.
IV. Prezentarea
1. Prezentarea hotărîrilor (documentelor)
Documentele ar trebui să fie prezentate în aşa mod, încît să asigure o investigare
sigură şi rapidă.
Hotărîrile judecătoreşti ar trebui să fie stocate în formă de texte originale complete.

În afară de aceasta, ar fi convenabil să se examineze mai atent următoarele posibili-
tăţi de îmbogăţire a bazelor de date:
– titluri (head-lines);
– cuvinte cheie (keywords);
– vocabulare stabile (fixed vocabulary);
– abstracţii / sumare (abstracts);
– comentarii: rezumat / analiză (summary / analysis);
– adnotări, de exemplu referinţe la legislaţie, jurisprudenţă, doctrină;
– informaţii cu privire la apeluri şi rezultatul lor.
2. Respectarea vieţii private

Orice aspect al vieţii private şi a protecţiei datelor personale, care apare atunci cînd
este vorba de sistemele de informatică juridică, trebuie să fie reglementat în confor-
mitate cu dreptul naţional şi cu principiile Convenţiei pentru protecţia persoanelor
referitor la prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal (Convenţia nr.
108 din Seria Tratatelor Europene) şi a textelor sale subsidiare.
3. Accesul
Liniile directoare ale Recomandării R (83) 3, anexa, partea I, punctele 2 şi 3 ar trebui
să fie aplicate pentru accesul sistemelor de informatică juridică la textele originale
ale hotărîrilor judecătoreşti, în special la textele existente în formă lizibilă la calcu-
lator, şi pentru accesul utilizatorului la sistemele de informatică juridică,

EXPUNEREA DE MOTIVE LA RECOMANDAREA NR. R (95) 11
Explicaţii preliminare
Mandatul conferit unui grup de lucru care a pregătit recomandarea sub controlul
Comitetului de experţi cu privire la informatica juridică a fost următorul:
“Examinarea problemelor legate de selectarea, arhivarea şi prelucrarea hotărîrilor

judecătoreşti în cadrul sistemelor de investigare a informaţiilor juridice:
– compararea situaţiei în Statele membre şi în Statele cu statut de observator, şi

organizaţiile cu statut de observator, în baza rapoartelor acestor state şi orga-
nizaţii;
– elaborarea liniilor directoare sau elaborarea unui proiect de recomandare
în vederea asigurării reprezentativităţii şi obiectivităţii datelor din jurispru-
denţă.”
Grupul de lucru a putut să dispună de un anumit număr de rapoarte din partea
experţilor din Statele membre sau din Statele cu statut de observator – Republica
Federală Germană, Danemarca, Austria, Norvegia, Finlanda, Italia şi Portugalia. Con-
comitent, grupul de lucru a utilizat concluziile din raportul dlui H. Franken, profesor
la Universitatea din Leyde (Olanda) cu privire la “selectarea, prelucrarea şi prezen-
tarea hotărîrilor judecătoreşti în cadrul sistemelor automatizate de documentare
juridică”.
Principalele dificultăţi întîlnite la elaborarea unei recomandări în adresa guvernelor

au fost următoarele.
Desigur că regulile aplicate diferitor sisteme automatizate de documentare juridică,

fie ele operaţionale sau experimentale, depindeau de orice evidenţă a organizării
justiţiei în ţările în cauză, de mărimea sa şi de abilităţile juridice.
Mai mult decît atît, anumite ţări nu au decît un singur sistem, pe cînd altele posedă
mai multe.
În fine, în anumite ţări, acest sau aceste sisteme sunt administrate de către una sau
mai multe autorităţi publice, pe cînd în alte ţări este admisă coexistenţa, ba chiar
concurenţa între sistemele publice şi private. Or, o recomandare ar trebui să fie utili-
zată oricare ar fi tipul instituţiilor interesate.
Ansamblul acestor elemente justifică structura recomandării şi a anexelor sale.
Deopotrivă, ţinînd cont de aceste elemente, s-a acordat o atenţie deosebită defini-
ţiei criteriilor de selectare a cazurilor introduse în sistemele automatizate de docu-
mentare juridică.

1. Recomandarea
Astfel recomandarea fixează un cadru foarte general care reaminteşte principiile in-
tangibile ale întregului ansamblu al sistemului automatizat de documentare juridică,
oricare n-ar fi el, adică pe de o parte, obiectivitatea şi reprezentativitatea amintitelor
sisteme, iar pe de altă parte, înlesnirea accesului la sistemele deschise publicului.
Aceste principii generale sunt precizate în anexa I a recomandării. Anexa II conţine
mai exact proiectul liniilor directoare cu privire la selectarea cazurilor sau hotărîrilor
introduse în sistemul automatizat.
2. Anexa I la recomandare: principii generale

2.1. Obiective
Punctul nr. 5 cu privire la ameliorarea coerenţei jurisprudenţei luate în sensul “Recht-
ssicherheit = Securitatea de drept” provoacă mai multe întrebări.
De fapt, interesul pentru o bază automatizată de date juridice corect informată

poate spori securitatea în cadrul raporturilor juridice în sensul unde, de exemplu,
doi parteneri, înainte de a încheia un contract trebuie să fie siguri, pe cît e posibil, de
dreptul pozitiv şi de jurisprudenţă.
Totuşi, un astfel de sistem, prin masa de informaţii disponibile pe care o furnizează

în termeni foarte scurţi, nu trebuie să implice o rigiditate a dreptului sau o rigiditate
care ar împiedica orice evoluţie socială, economică sau juridică preferabilă şi al cărui
vector ar putea fi jurisprudenţa.
Concilierea acestor două imperative explică redactarea punctului nr. 5 care consti-
tuie un compromis considerat acceptabil de către diferiţi autori ai recomandării.
2.2. Principii generale

2.2.1. Cît priveşte acoperirea, este de dorit ca autorităţile publice să fie în special
vigilente pentru ca toate sectoarele de drept să fie acoperite.
2.2.2. Cît priveşte selectarea, ea a fost realizată în aşa fel ca să opereze pe baze
obiective, analizate în anexa II.
2.2.3. Cît priveşte actualizarea, termenii fixaţi au rezultat de la acumularea în

comun a termenilor curenţi aplicaţi în Statele membre ale Consiliului Europei.
2.2.4. Posibilitatea de arhivare a hotărîrilor nu a fost înlăturată pentru a evita su-

praîncărcarea inutilă a bazelor de date, dar cu condiţia ca criteriile să fie simple şi
obiective, şi mai ales pentru ca hotărîrile astfel arhivate să poată fi uşor regăsite.

3. Anexa II la recomandare: liniile directoare
Liniile directoare cuprind în special principiile de selectare şi criteriile acestei selec-
tări, criterii care sunt relativ neutre în raport cu diferite organizaţii juridice întîlnite în
Statele membre sau Statele cu statut de observator ale Consiliului Europei.
Cinci criterii de selectare au fost menţionate şi definite pe cît se poate de exact.
Selectarea ierarhică este indispensabilă, mai ales în ţările unde sunt emise zilnic un
număr important de hotărîri. Totuşi, acest sistem nu trebuie să ajungă la neglijarea
hotărîrilor jurisdicţiilor inferioare.
Selectarea geografică este cu siguranţă unul din cele mai contestabile criterii de se-
lectare. Evident că criteriile de selectare în funcţie de zone geografice, ba chiar în
funcţie de jurisdicţii şi de formaţiuni jurisdicţionale, sunt de aşa natură, încît permit
un eventual control nejuridic al activităţii judecătorului.
Totuşi, s-a dovedit că este imposibil de a înlătura completamente acest criteriu din
raţionamentul că există sisteme de drept regionale, sau pentru a permite, conform
protocoalelor care vor fi definite, investigaţii cu caracter ştiinţific.
Selectarea după domeniul de drept nu pare să prezinte dificultăţi specifice cu con-

diţia că autorităţile publice supraveghează ca toate domeniile juridice să fie acope-
rite. În ceea ce priveşte selectarea după fond, definiţia noţiunii de “interes juridic” a
unei hotărîri nu ar putea fi exhaustivă cu atît mai puţin, cu cît rolul jurisprudenţei
şi, prin urmare, noţiunea de “reprezentativitate” a unei hotărîri sunt determinate de
diferite sisteme juridice europene.
Redactarea propusă constituie totuşi un cadru de lucru, care reflectă compromisu-

rile între diferite puncte de vedere în Europa.
Cît priveşte alegerea şi utilizarea criteriilor, este propusă de asemenea metodologia

care le clasează în criterii pozitive şi negative, sprijinindu-se pe acest punct, destul de
larg, pe concluziile raportului profesorului Franken.
În concluzie, în ceea ce priveşte punerea în aplicare a selectării şi prezentării hotărî-

rilor, anexa II conţine un anumit număr de definiţii care pot servi drept soclu uniform
oricărui sistem automatizat de documentare juridică.
***

PRIVIND ADMINISTRAREA JUSTIŢIEI PENALE
(ad optată de Comitetul M iniş tr ilor la 11 sept. 1995,
Comitetul Miniştrilor, în baza art. 15. b din Statutul Consiliului Europei,
Considerînd că o justiţie penală echitabilă şi eficientă este o condiţie fundamentală

pentru orice societate, bazată pe supremaţia legii;
Considerînd că în cursul ultimilor ani, peste tot în Europa, sistemele de justiţie pe-
nală s-au confruntat cu o creştere a numărului de cazuri şi deseori cu o creştere a
complexităţii procedurilor, întîrzierilor nejustificate, constrîngerilor bugetare şi cu
exigenţe în continuă creştere din partea publicului şi personalului;
Reamintind că politici penale precum dezincriminarea, lipsa caracterului penal al

faptei sau diversificarea, medierea ori simplificarea procedurilor penale pot con-
tribui la depăşirea acestor dificultăţi;
Considerînd că principiile, strategiile şi tehnicile de administrare specifice, aşa cum

sunt ele prezentate în Raportul asupra administrării justiţiei penale, elaborat de Co-
mitetul European pentru Probleme Penale1, pot contribui în mod considerabil la o
aplicare efectivă şi eficientă a justiţiei penale;
Subliniind că orice acţiune întreprinsă în vederea creşterii eficienţei şi efectivităţii

justiţiei penale trebuie să ţină seama de condiţiile prevăzute de Convenţia Euro-
peană a Drepturilor Omului, în special de drepturile acuzatului, de garanţiile legale
conferite părţilor şi de independenţa judecătorilor;
1
Acest comitet a fost înfiinţat în 1958, ca organism al Consiliului Europei. Pentru detalii, a se vedea www.coe.
int/Cdpc.

Reamintind Recomandarea nr. (87) 18 privind simplificarea justiţiei penale şi Reco-
mandarea nr. (94) 12 asupra independenţei, eficienţei şi rolului judecătorilor,
Recomandă guvernelor statelor membre:
1. să se inspire atunci cînd îşi vor revizui legislaţia şi practica din principiile, strategiile
şi tehnicile de administrare cuprinse în anexa acestei recomandări;
2. să aducă în atenţia autorităţilor competente recomandarea şi raportul asupra

managementului justiţiei penale elaborat de către Comitetul European pentru Pro-
bleme Penale şi să le ceară acestora să ţină seama de aceste texte, atunci cînd se
examinează funcţionarea modului de organizare juridică penală şi atunci cînd îşi
propun să le aducă îmbunătăţiri.
I. Determinarea obiectivelor
1. Principiile, strategiile şi tehnicile de administrare pot contribui în mod conside-
rabil la o funcţionare eficientă şi efectivă1 a justiţiei penale. În acest scop, instituţiile
în cauză ar trebui să determine obiectivele referitoare la administrarea dosarelor ce
le revin, a finanţelor, a infrastructurilor, a resurselor umane şi a comunicaţiilor.
2. Realizarea unei justiţii penale mai eficiente şi efective poate fi uşurată în mod con-
siderabil dacă obiectivele diferitelor structuri care sunt implicate în justiţia penală
fac obiectul unei înţelegeri care se înscriu în contextul mai amplu al politicilor pri-
vind controlul criminalităţii şi justiţia penală.
II. Administrarea dosarelor

3. Trebuie să fie instituite proceduri periodice şi permanente de monitorizare, care
să permită o analiză asupra modului de funcţionare a sectoarelor din justiţia pe-
nală, evaluarea eficienţei şi efectivităţii lor şi promovarea îmbunătăţirilor necesare.
În această privinţă s-ar putea realiza progrese fie prin instaurarea unui serviciu de
consultanţă internă, fie prin recurgerea la consultanţi externi.
4. Administrarea justiţiei penale nu poate fi nici tot timpul, nici peste tot supusă ace-
loraşi reguli, din cauza evoluţiei împrejurărilor. De aceea, planificarea încărcăturii cu
dosare şi a resurselor ar trebui să ţină seama de condiţiile şi schimbările demogra-
fice, sociale, economice şi de altă natură.
5. Ar trebui stabilite criterii pentru o administrare eficace a încărcăturii şi a repartizării

adecvate a diferitelor categorii de cauze. Aceste criterii ar trebui elaborate în colabo-
1
În timp ce varianta în limba engleză foloseşte sintagma „efficient and effective”, cea în limba franceză o
foloseşte pe cea de „efficace et efficient” (n.t.).

rare cu personalul judiciar şi cu alte categorii profesionale interesate. Ar trebui să se
ofere departamentelor asistenţa necesară pentru aplicarea acestor criterii.
6. În această privinţă, ar trebui să fie elaborate proceduri de triere a dosarelor, care să

permită judecătorilor şi procurorilor să le trateze în mod diferenţiat încă din primele
stadii ale procedurii.
7. În scopul de a utiliza cît mai bine resurselor umane, procurorii şi judecătorii ar

trebui să fie scutiţi de activităţile care ar putea fi îndeplinite de către alţi funcţionari,
inclusiv personal administrativ.
III. Administrarea infrastructurii

8. Inventarierea sistematică a dotărilor disponibile, evaluarea necesităţilor şi planifi-
carea pe termen lung, ar trebui să ghideze luarea de decizii cu privire la investiţii în
clădiri noi, la amplasarea geografică a acestora, la modernizarea dotărilor din clădi-
rile vechi şi la întreţinerea imobilelor. Ar trebui luate în considerare, de asemenea,
nevoile şi aşteptările diferiţilor profesionişti şi neprofesionişti beneficiari ai justiţiei
penale.
9. Ar trebui să se pună accent pe mobilizarea tuturor resurselor materiale latente

sau utilizate necorespunzător şi pe realizarea de economii. De exemplu, s-ar putea
reprograma anumite şedinţe în perioade mai puţin încărcate sau s-ar putea realiza în
acelaşi loc mai multe servicii ale justiţiei ori s-ar putea reamenaja dotările existente.
IV. Administrarea resurselor umane

10. Introducerea principiilor, a strategiilor şi a tehnicilor de administrare ar trebui să
ţină seama de cultura şi de condiţiile particulare din mediul judiciar şi să opereze mai
degrabă din convingere decît din obligaţie.
11. Ar trebui constituite dosare profesionale ţinute în mod sistematic (cu privire la
competenţă, pregătire etc.), în scopul facilitării unei bune administrări a resurselor
umane şi a realizării unui echilibru adecvat între sarcinile ce trebuie îndeplinite şi
indivizi. Aceste dosare, ţinute de organele competente, ar trebui să fie accesibile per-
soanelor la care se referă.
12. Programele de formare iniţială şi continuă privind judecătorii şi procurorii ar

trebui să ţină seama de principiile administrării moderne a justiţiei.
13. Ar trebui o angajare activă în planificarea evoluţiei carierelor, inter alia în special
prin facilitarea specializării, ţinînd seama de grad şi de funcţie, creînd personalului
posibilităţi de a dobîndi noi cunoştinţe teoretice şi practice. Condiţiile de muncă,
mai ales cele dificile, ar trebui luate în considerare în mod special.

V. Administrarea informaţiilor şi comunicaţiilor
14. Ar trebui introduse sisteme mai fiabile şi mai eficiente care să permită colectarea,
păstrarea, utilizarea şi difuzarea datelor introduse. Acestea ar trebui să asigure pro-
tecţia necesară a datelor personale.
15. Tehnologiile informaţionale ar trebui să fie adaptate la munca şi la necesităţile

organelor de justiţie penală în cauză şi a utilizatorilor direcţi ai informaţiilor. Aceştia
ar trebui să fie consultaţi cu privire la pretenţiile lor în această materie.
16. În contextul administrării justiţiei penale, ar trebui pus accentul pe o bună comu-
nicare internă la nivelul fiecărei structuri a justiţiei penale.
17. Serviciile de justiţie penală ar trebui să se implice mai mult într-o politică de di-
fuzare a informaţiilor. Diferitele nivele de administrare a justiţiei (centrală, regională
şi locală), autorităţile judiciare şi alte servicii implicate în controlul criminalităţii, ar
trebui să accelereze circulaţia informaţiilor şi să ofere o mai mare deschidere cu pri-
vire la datele referitoare la cazurile tratate.
18. Ar trebui să fie acordată o mai mare importanţă îmbunătăţirii relaţiilor cu pu-
blicul, în special cu scopul de a răspunde nevoilor şi preocupărilor specifice ale justi-
ţiabililor, ale mass-media, ale asociaţiilor (ex: asociaţiile de victime), ale cetăţenilor şi
ale instituţiilor democratice (Parlamentul, colectivităţile locale).
***

PRIVIND STRUCTURAREA ŞI RESTRUCTURAREA1 RENTABILĂ A
SISTEMELOR JUDICIARE ŞI A SISTEMELOR DE INFORMARE JURIDICĂ
(adoptată de Comitetul M iniştr ilor la 28 feb. 2001,
la a 743–a reuniune a delegaţilor miniştr ilor)
Comitetul Miniştrilor, conform articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei,
Considerînd că scopul Consiliului Europei este realizarea unei unităţi mai strînse
între statele membre;
Considerînd că tehnologiile moderne informaţionale sunt astăzi indispensabile

pentru administrarea justiţiei şi contribuie, ele însele, la o administrarea mai efici-
entă a statului, necesară unei bune funcţionări a democraţiei;
Notînd că cea mai mare parte a statelor europene îşi reorganizează sau înlocuiesc atît
sistemele lor de administrare judiciară, cît şi sistemele computerizate de informare
juridică, şi că alte state sunt în căutare de consultanţi specializaţi pentru punerea în
funcţionare a noilor sisteme;
Recunoscînd că o organizare modernă şi rentabilă a acestor sisteme va asigura îm-

bunătăţirea şi amplificarea, la un cost rezonabil, a serviciilor judiciare;
Realizînd că evoluţia recentă a tehnologiilor informaţionale a fost şi va continua să

fie rapidă şi radicală şi, prin urmare, o cunoaştere precisă a ultimelor dezvoltări în
domeniul sistemelor IT2 din sectorul juridic este absolut necesară;
1
Varianta în limba franceză utilizează expresia „la conception et la reconception”, iar cea în limba engleză
„the design and re-design” (n.t.).
2
Abreviere pentru „Information Tehnology” (engl), respectiv „Systèmes dìnformation automatisés” (fr)
(n.t.).

Considerînd că următoarele principii şi linii directoare reflectă situaţia şi tendinţele
comune actuale în acest domeniu, în Europa;
Considerînd, de asemenea, că sistemele care integrează ultimele dezvoltări în ma-

teria tehnologiilor informaţionale şi a dreptului vor îmbunătăţi calitatea, rapiditatea,
eficienţa şi efectivitatea1 legii şi justiţiei în statele membre ale Consiliului Europei;
Considerînd, prin urmare, că aceste principii şi linii directoare vor ajuta, în munca
acestora, autorităţile competente în domeniul juridic,
a. să aducă principiile generale şi liniile directoare expuse în raportul din anexa

acestei recomandări în atenţia persoanelor şi serviciilor responsabile de struc-
turarea şi restructurarea rentabilă a sistemelor judiciare şi a sistemelor de in-
formare juridică;
b. să ia, pe teritoriul ţării lor, măsurile adecvate pentru a se asigura că aceste
principii şi linii directoare sunt aplicate în sectorul juridic.
RAPORT ASUPRA STRUCTURĂRII ŞI RESTRUCTURĂRII RENTABILE A

SISTEMELOR JUDICIARE ŞI A SISTEMELOR DE INFORMARE JURIDICĂ
Introducere
Prezentul document priveşte contribuţia pe care Tehnologia Informaţională şi Co-
municării (TIC) o poate aduce funcţionării instanţelor judecătoreşti şi sistemelor de
informare juridică. Acest raport examinează rolul TIC atît ca suport pentru operaţi-
unile administrative judiciare, cît şi ca „motor” al revizuirii procedurilor şi practicilor
organizaţionale.
Este evident că mijloacele electronice deţin un rol important în modernizarea apa-

ratelor judiciare şi a sistemelor de informare juridică, iar provocarea constă în a con-
trola potenţialul TIC pentru a transforma procesele aferente şi a le face mai eficiente
şi mai performante. O astfel de îmbunătăţire presupune mai mult decît simpla au-
tomatizare a metodelor manuale existente. Ea implică structurarea şi restructurarea
operaţiunilor, precum şi asumarea angajamentului de a exploata potenţialul datelor
stocate în format electronic pentru a asigura informaţii mai bune şi mai rapide care
să faciliteze administrarea justiţiei şi prestarea de servicii către utilizator.
Alături de numeroasele chestiuni tehnice ce trebuie rezolvate, o provocare esenţială

este „controlarea managementului schimbării”, ceea ce necesită un mod de a con-
duce dinamic şi avizat.
1
Varianta în limba frranceză utilizeză expresia „lèfficacité” (eficacitate, care în limba română este sinonim cu
eficienţă), pe cînd varianta engleză utilizează termenul ”effectiveness” (n.t.).

Evoluţia tehnologică nu ar trebui să constituie, neapărat, principalul motiv pentru
schimbare şi trebuie precauţie în aplicarea fără ezitare a tuturor posibilităţilor oferite
de către TIC sectorului juridic, acolo unde anumite cerinţe şi responsabilităţi trebuie
respectate (de exemplu, independenţa judiciară şi respectarea vieţii private/confi-
denţialitatea). Totuşi, judecătorii şi alţi utilizatori ai sistemelor de informare juridică
trebuie să fie încurajaţi să exploreze posibilităţile oferite de noile tehnologii şi să
coopereze cu experţi în domeniul tehnic pentru a moderniza procesele decizionale
juridice, astfel încît acestea să răspundă mai bine cerinţelor utilizatorilor, pentru a
recîştiga încrederea publicului şi a găsi o cale de mijloc între interesele justiţiei pe
de-o parte, şi preocuparea pentru costuri/eficienţă pe de altă parte.
Raportul este structurat în două secţiuni principale:
1. Măsuri strategice pentru dezvoltarea TIC în cadrul sectorului juridic

2. Gestiunea proiectelor
1. Măsuri strategice pentru dezvoltarea TIC în cadrul sectorului juridic

1.1. Principii şi strategii
Este important ca strategia de dezvoltare a TIC în sectorul juridic(ca şi în alte sec-
toare) să se bazeze pe o bună înţelegere a circumstanţelor, condiţiilor şi scopurilor
speciale ale sectorului în discuţie. De aceea, spre exemplu, o strategie TIC în instanţă
trebuie să ţină cont de diferitele cerinţe şi aşteptări ale unui sistem judiciar. Luarea
deciziilor, de asemenea, trebuie să se bazeze pe principii şi scopuri clare care să re-
flecte în totalitate cerinţele menţionate mai sus. Ar trebui folosită următoarea listă
privitoare la investiţiile în TIC cînd este vorba de sisteme de informare judiciară/juri-
dică (deşi, niciuna dintre măsuri nu va prima celeilalte):
– contextualizare: investiţia să fie adaptată la circumstanţele şi cerinţele speci-

fice ale statelor membre;
– costuri/eficienţă: să se obţină avantaje în materie de rentabilitate şi de produc-
tivitate a sistemelor judiciare şi juridice;
– rapiditatea justiţiei: operaţiunile administrative judiciare, precum şi căutarea
sau procesarea de informaţii să fie accelerate;
– calitatea justiţiei/calitatea serviciilor: să existe o mai mare coerenţă în luarea
deciziilor etc. şi să fie puse la dispoziţia utilizatorului informaţii şi alte servicii
de actualitate;
– uniformitatea serviciilor (unde este necesar): să fie încurajat progresul în proce-
sul de emitere a regulamentelor1, precum şi o mai mare coerenţă a serviciilor
şi metodelor de lucru;
1
În limba engleză este folosit termenul „standards” (n.t.) .

– transparenţa procedurilor: se fie încurajată o atitudine deschisă şi asumarea
responsabilităţii în ceea ce priveşte stadiul cazurilor, asupra procedurilor în
desfăşurare şi a altor aspecte relevante;
– verificarea deciziilor: deciziile/concluziile să fie exacte şi valide;
– gestiunea informaţiei: să se îmbunătăţească calitativ şi cantitativ informaţiile
utilizate la definirea priorităţilor în reorientarea procesului de management
organizaţional;
– degrevarea personalului: sarcinile să fie repartizate mai eficient între angajaţi
(scutirea, de exemplu, a judecătorilor de atribuţii administrative şi delegarea
acestor sarcini către personalul auxiliar);
– gestiunea volumului de muncă a personalului: e necesară o împărţire şi un con-
trol mai bun a volumului de muncă la nivelul angajaţilor şi o distribuire mai
eficientă a personalului pentru diferitele sarcini;
– sisteme mai simple şi mai standardizate: să se generalizeze utilizarea compo-
nentelor standard în diferite aplicaţii care să intensifice compatibilitatea şi să
faciliteze mobilitatea personalului etc;
– respectarea normelor: să se aplice protocoalele şi normele internaţionale;
– sprijin oferit utilizatorilor: să se îmbunătăţească serviciile şi sprijinul oferit din
partea altor organizaţii pentru utilizatori;
– întărirea capacitaţii: să se dezvolte capacitatea de a înfrunta un viitor incert
(spre exemplu, asigurarea stabilităţii prin flexibilitate);
– uşurinţă în învăţare şi folosire: să fie mai facile procesele de formare şi perfecţi-
onare, precum şi de transfer al cunoştinţelor;
– securitate: o mai mare securitate a datelor/structurilor organizaţionale şi să fie
protejat caracterului privat şi confidenţial al datelor, cînd e cazul;
– integritate: să fie garantate reguli de probitate, onestitate şi corectitudine în
modul de funcţionare al operaţiunilor juridice şi al operaţiunilor administra-
tive conexe;
O chestiune strategică fundamentală ce trebuie avută în vedere la examinarea inves-
tiţiilor în TIC aplicabile operaţiunilor de administrare juridică, constituie întrebarea
dacă nu cumva ar fi mai bună o revizuire şi restructurare a cerinţelor juridice funda-
mentale, şi nu doar a procedurilor administrative (cu alte cuvinte, schimbarea cerin-
ţelor în sine, decît a mijloacelor prin care acestea sunt îndeplinite). Pe lîngă această
întrebare există o altă serie de întrebări strategice care privesc:
– investiţiile pe termen scurt şi lung: spre exemplu, investiţia pentru un viitor in-
cert sau în funcţie de circumstanţele imediate, ceea ce ridică probleme atît din
punct de vedere al capacităţii de prevenire a nevoilor şi dezvoltării tehnicilor
viitoare, cît şi cu privire la dimensiunile economice ale investiţiilor pe termen
scurt;

– sisteme standard şi personalizate: spre exemplu, investiţia în sisteme standard/
uşor de utilizat şi controlat, similare cu alte aplicaţii pentru a facilita formarea
şi perfecţionarea utilizatorilor, sau investirea în sisteme personalizate pentru
care procesul de învăţare va fi cu siguranţă mai dificil;
– automatizarea procedurilor existente sau redefinirea procedurilor: spre exemplu,
investirea în sisteme care pur şi simplu reiau, sub formă electronică, convenţi-
ile sau protocoalele deja existente sau alegerea unei abordări de restructurare
a modalităţilor de lucru şi profitarea de ocazia oferită de investiţie pentru a
regîndi abordarea şi detaliile practicilor în vigoare;
– dezvoltare folosind resurse interne sau externe: spre exemplu, investirea în
servicii de expertiză din cadrul organizaţiei pentru conceperea şi punerea în
funcţiune a sistemelor sau contractarea externă a experţilor, conceperea, dez-
voltarea şi/sau exploatarea sistemului. Dacă se optează pentru abordarea ex-
ternă, poate fi utilă păstrarea unui număr de specialişti din cadrul angajaţilor,
pentru negocierea contractelor şi monitorizarea executării acestora, printre
altele;
– centralizarea sau descentralizarea responsabilităţilor: stabilirea, spre exemplu,
cui îi revine responsabilitatea dezvoltării, finanţării şi gestiunii - Ministerului
Justiţiei sau instanţelor. Deşi centralizarea poate prezenta anumite avantaje
din punct de vedere al funcţionării şi standardizării, un inconvenient îl poate
constitui lipsa flexibilităţii şi a reacţiei imediate la nivel local (deşi acest lucru
va depinde în mare parte de ţara în discuţie şi distribuirea populaţiei aces-
teia).
Fiecare dintre măsurile alese prezintă avantaje şi dezavantaje, în acelaşi timp, ce ar
trebui analizate în paralel (cele mai importante sunt rezumate în următorul tabel).
Este utilă reţinerea unor elemente asociate celor două strategii, de exemplu, dez-
voltarea internă şi cea externă, sau responsabilităţi în parte centralizate şi în parte
descentralizate. Cele mai bune soluţii pot, de asemenea, varia în funcţie de particu-
larităţile statului membru în discuţie (dimensiune geografică, tradiţii şi capacităţi).
1.2. Tipuri de avantaje şi dezavantaje între diferitele opţiuni
Investiţii pe termen lung Investiţii pe termen scurt

Avantaje Planificarea e mult mai Folosirea unor tehnologii mai
structurată avansate
Controlul este mai uşor Impact/rezultate mai rapide
Posibilitatea de a obţine un cost Managerii sunt, probabil, mai
global mai rentabil interesaţi şi dedicaţi
Posibilitatea găsirii unor soluţii Răspunsuri mai favorabile
adaptate situaţiei în situaţii incerte (progrese
în etape mici şi mai uşor
gestionabile)

Investiţii pe termen lung Investiţii pe termen scurt
Posibilitatea de a reduce
costurile pentru tehnologiile
cunoscute
Dezavantaje Pericolul ca tehnologia aleasa să Posibilitatea apariţiei erorilor
fie depăşită
Dificultatea în a stîrni interesul Preponderenţa soluţiilor gîndite
managerilor în avans
Complexitate mai mare Recurgerea la ajutor din exterior
Sisteme standard Sisteme particularizate

Avantaje Uşor de folosit, învăţat şi întreţinut Concepute cu o anumită
destinaţie
Achiziţie şi gestionare mai ieftine
Mai propice pentru comunicarea
inter-organizaţională
Dezavantaje Mai puţin adaptabile aplicaţiei Mai costisitoare
Utilizatorii pot prezenta nevoi Nevoi de formare mai accentuate
speciale ce nu pot fi îndeplinite
Efectuarea schimbărilor necesită
apel la specialişti (costuri
suplimentare)
Automatizarea procedurilor Re-conceperea procedurilor

existente existente
Avantaje Înţeleasă de către utilizatori Mai rentabil pe termen lung
Rezistenţa minimă din partea Mai potrivit pentru utilizatori, pe
angajaţilor termen lung
Posibilitatea de a implementa
controalele dorite
Posibilitatea de a gîndi sistemul
ca un întreg şi a face legăturile
necesare
Dezavantaje Procedurile nu permit Ocupă mai mult timp şi cauzează
automatizarea perturbaţii
Noile metode de lucru pot
nemulţumi personalul
Exista riscul de a depinde de
hotărîrile la nivel înalt (spre
exemplu, schimbări ale legislaţiei)

Gestiune centralizată Gestiune descentralizată
Simplificarea planificării şi
Avantaje Reacţii mai bune la situaţiile locale
ansamblului de controale
Utilizare eficientă şi flexibilă a Încurajează competiţia locală şi o
personalului mai mare productivitate
Posibilitatea de a obţine sfaturi Apropierea faţă de utilizatorii
din partea mai multor specialişti finali
Capacitatea de a furniza aceleaşi Incită managerii locali la
servicii pretutindeni exercitarea responsabilităţilor
Risc de supra-concentrare într-un Necesită surplus de personal,
Dezavantaje singur loc (spre exemplu, eşec la prezintă riscuri de suprapunere,
scară mare) costuri ridicate
Depărtare în raport cu utilizatorii Risc de abatere de la reglementări
finali comune şi compatibilităţi
Dependent de o comunicare
Pierderea flexibilităţii personalului
eficientă
Diminuarea responsabilităţii, şi
Solicită experienţă suficientă
implicit a motivaţiei managerilor
pentru dezvoltarea la nivel local
locali
Înţelegere insuficientă a
necesitaţilor/aşteptărilor la nivel
local
Gestiunea proiectelor interne Gestiunea proiectelor externe

Avantaje Control asupra proiectului (foarte Capacitate de inovaţie crescută în
important în cazul procesului de sectorul privat (la început)
concepere)
Existenţa personalului specializat Cunoştinţe mai profunde şi mai
se poate dovedi mai puţin ample despre tehnologii, din
costisitoare pe termen lung partea subcontractorilor
Posibilitatea de a compara/ Potenţial pentru resurse mai
concura cu furnizori externi importante destinate Investiţiilor
& Dezvoltării
Transferul sarcinilor/riscurilor
administrative către o terţă parte
Dezavantaje Constituirea unei „capacitaţi” Pierderea inovaţiei din momentul
specializate greu de eliminat/ în care serviciul devine
adaptat operaţional
Lipsa expertizei pentru noile Pierderea competenţelor interne
tehnologii şi inovaţii (dependenţă crescîndă de
furnizori externi)

Gestiunea proiectelor interne Gestiunea proiectelor externe
Cheltuieli administrative Pierderea controlului intern
suplimentare
Costuri suplimentare legate de
execuţia contractului
Costuri suplimentare ce
corespund plaţii TVA-ului şi unei
părţi din profit furnizorului privat
Riscul unei dependenţe excesive
faţă de prestatorul de servicii
2. Gestiunea proiectului
2.1. Introducere
Un sistem eficient de gestiune a proiectelor ar trebui să asigure:
– control cu privire la progresul proiectului;

– transparenţa modalităţilor financiare;
– distribuire clară a responsabilităţilor;
– implicarea utilizatorilor.
Gestiunea proiectelor IT de anvergură în sectorul juridic (sisteme de gestiune a dosa-
relor judiciare pentru instanţe, spre exemplu, sau alte sisteme de informare juridică)
implică şapte etape majore (discutate mai jos, în ordine cronologică).
– planificarea strategiei;
– evaluarea necesităţilor;
– concepţie arhitecturală;
– programare şi instalare;
– teste, recepţie, punere în aplicare şi formare a utilizatorilor;
– utilizare şi întreţinere;
– evaluarea sistemului.
Companiile private vor participa deseori, în baza unui acord de subcontractare, la
elaborarea sistemelor, dar este important ca responsabilitatea principală a primelor
trei faze ale proiectului (planificarea strategiei, evaluarea necesităţilor şi concepţia
arhitecturală) să rămînă pe plan intern (deşi aceste faze trebuie realizate profitînd de
experienţa consultanţilor externi, atunci cînd competenţele necesare nu sunt dispo-
nibile local).
Fazele ulterioare, adică cele ale programării şi instalării, testării de către utilizatori,
punerii în aplicare şi întreţinerii se pot subcontracta cu condiţia ca unele dintre spe-

cificaţiile detaliate să fie concepute de către subcontractori şi să fie supuse unui con-
trol al calităţii.
Este de asemenea important ca proiectul să fie supus, chiar de la primele etape, unei
evaluări riguroase, dacă este posibil, din partea unui organ independent, cu scopul
de a se asigura că specificaţiile cerute şi conformitatea cu normele şi obiectivele vi-
zate sunt respectate. În ceea ce priveşte gestiunea proiectului, un parteneriat între
o echipă internă şi consultanţi externi, stabilit pe o perioadă de timp suficient de
lungă, pare să constituie, în majoritatea cazurilor, un mod eficient de lucru, deoarece
permite concilierea dintre interesele unui control intern al cumpărătorului şi deschi-
derea către inovaţie şi experienţa amplă a celor din exterior.
Caracteristicile şi natura specifică a diferitelor sisteme de informare juridică, precum

şi ale activităţii în diferite instanţe impun o serie de condiţii proceselor de concepţie
şi punere în aplicare a noilor sisteme informatice. Securitatea datelor, accesibilitatea
şi uşurinţa utilizării sunt, evident, foarte importante. Totuşi, situaţia este adesea com-
plicată din cauza factorilor structurii locale:
– accesul, în termeni geografici şi organizaţionali, la serviciile de informare juri-

dică sau la instanţe;
– amploarea şi volumul operaţiilor cu privire la sistemul de informare juridică
sau la instanţe;
– natura legăturilor şi necesitatea cooperării cu alte organizaţii, precum şi acor-
durile existente în ceea ce priveşte transferul şi schimbul de informaţii.
În general, tehnologiile informaţiei permit o mai mare uniformitate în conceperea
sistemelor de informare juridică şi în administrarea justiţiei. Acest lucru poate pre-
zenta avantaje pe termen lung, dar pe termen scurt - adică, în timpul etapei de pu-
nere în aplicare - pot apărea dificultăţi tranzitorii, în timp ce diferitele practici locale
se adaptează la noile norme, aplicate mai larg.
2.2. Planificarea strategiei

Diagrama următoare ilustrează un model de organizarea a gestiunii unui proiect
complex de informatizare a justiţiei. Acest model este, inevitabil, general, iar detaliile
ar trebui stabilite ţinînd cont de situaţia şi cerinţele fiecărei ţări. Totuşi, el evidenţiază
punctele principale ce trebuie luate în calcul la momentul adoptării dispoziţiilor cu
caracter organizaţional pentru proiectul în discuţie şi subliniază, în particular, im-
portanţa separării între contribuţiile grupului de conducere1, al utilizatorilor şi ale
grupului însărcinat cu garantarea calităţii.
1
Varianta în limba franceză utilizează expresia „group de pilotaje”, iar cea în engleză „steering committee”
(n.t.).

Model organizaţional schematic pentru gestiunea proiectelor
Grupul pentru
Grupul de utilizatori Grupul de conducere
asigurarea calităţii
Prezidat de către un utilizator Prezidat de o persoană Serviciu independent
confirmat. influentă numită de de consultanţă
Rol: apărarea intereselor utilizatorilor Guvern sau de Curtea însărcinat cu
în feedback cu privire la: Supremă. auditarea. Nu se ocupă
– specificul necesităţilor; Recurgerea la o de oferte şi delegarea
– aprobarea; autoritate1 superioară sarcinilor.
– evaluarea; pentru aprobarea
– filtrarea tuturor modificărilor propunerilor.
propuse;
– informaţii despre alte
necesităţi.
Membrii sunt:
– judecători;
– avocaţi;
– notari;
– preşedinţi de instanţe;
– funcţionari.
GESTIONAREA PROIECTELOR
Delegarea sarcinilor
LIDERUL(-II) PROIECTULUI
Necesită calităţi de bun organizator şi cunoaşterea sistemului juridic (judecător sau

un judecător şi un informatician).
Alţi lideri de proiect pot fi numiţi pentru anumite sarcini specifice (redactarea noilor
propuneri de legi şi proceduri, sau restructurarea cadrului legislativ).
Echipa(-ele) proiectului
1
Varianta în limba franceză foloseşte „une instance”, iar varianta în limba engleză „authority” (n.t.) .

Pentru administrarea şi îndeplinirea activităţilor zilnice; format(-e) din reprezentanţi
ai tuturor grupurilor interesate, în special cel al utilizatorilor, ce cunosc principiile de
structură tip şi funcţiile juridice (utilizatori specializaţi precum: judecători, procurori,
grefieri, legislatori şi designeri de sisteme).
2.3. Evaluarea necesităţilor

Această etapă implică scanarea şi analiza atentă a sistemelor deja existente, precum
şi a necesităţilor:
– procedurile pe care noul sistem trebuie să le îndeplinească, spre exemplu cri-

teriile şi contextul juridic particular (legi şi alte reglementări);
– modalităţile de organizare, spre exemplu procedeele organizaţionale deja
existente şi metodele comune urmate în executarea procedurilor;
– sistemele existente de arhivare a datelor, spre exemplu sistemele manuale de
informare juridică;
– interconectarea cu alte sisteme de organizaţii/structuri;
– perspectivele şi posibilităţile de restructurare a sistemului operaţional.
Deseori este utilă o planificare a necesităţilor utilizatorilor sub forma unor diagrame,
spre exemplu, ilustrînd în cazul unei instanţe:
– registrul dosarelor (rolul instanţei);

– registrul părţilor;
– funcţii auxiliare – planificare, termene limită, statistici, modalitatea de colec-
tare de fonduri;
– formulare pentru sesizare şi criterii de imprimare;
– conectare cu alte sisteme (spre exemplu, transferul informaţiei cuprinse în re-
gistre şi accesul la informaţii juridice).
O astfel de diagrama ar putea veni în sprijinul:
a. sistemelor deja existente, cu privire la:

– natura cazurilor;
– părţile implicate;
– actele de procedură şi hotărîrile;
– rezumatul cauzei;
– organismele juridice;
– fundamentul juridic.
b. canalele de informare - legăturile între entităţi - spre exemplu:
– care sunt părţile fiecărui dosar;
– ce dispoziţie juridică particulară este invocată într-un anumit caz.

c. transferul datelor necesare în trecerea de la sistemul vechi la cel nou, indicînd cum
fiecare informaţie din vechiul sistem corespunde datelor din cel nou.
2.4. Concepţia (design) arhitecturală a sistemelor TIC

În multe ţări, dezvoltarea tehnologiei informaţionale în domeniul administrării jus-
tiţiei intră într-o nouă etapă, ce se caracterizează printr-un rol mai important oferit
schimbului de informaţii şi sprijinirii „procesului de lucru” în totalitatea sa. Din punct
de vedere al conţinutului, procedurile judiciare prezintă anumite caracteristici co-
mune (în ciuda deosebirilor dintre metodele de funcţionare a diferitelor jurisdicţii
din interiorul statelor membre şi între statele membre). Aceste caracteristici comune
sugerează faptul că este benefică o abordare comună în vederea dezvoltării siste-
melor, atît din punct de vedere al conceperii, cît şi al implementării şi întreţinerii. De
exemplu, ar fi util ca arhitectura să includă configurare unui spaţiu pe server care să
permită rularea de aplicaţii pentru clienţi în a apela servere cu baze de date.
Într-o manieră generală, arhitectura ar trebui să permită:
– refolosirea sistemelor deja existente şi integrarea diferitelor tipuri de aplicaţii

şi tehnologii;
– utilizarea diferitelor tipuri de echipament (spre exemplu, calculatoare perso-
nale, calculatoare în reţea, diferite sisteme de operare);
– utilizarea Internetului;
– instalarea unui sistem uşor de utilizat, sigur, flexibil şi deschis;
– acces uşor al utilizatorilor finali (şi limitarea la maxim a confuziilor);
– garantarea unei funcţionări fiabile.
Din punct de vedere al conceperii sistemului, este absolut necesară dotarea aces-
tuia cu o arhitectură convenabilă care să diferenţieze componentele sau elementele
cheie: funcţia de gestiune a comunicaţiilor (inclusiv interfaţa Internet), funcţia de
bază de date, fişiere de date, funcţia de gestiune a fluxului muncii, funcţia de ges-
tiune a documentelor şi interfaţa grafică pentru utilizatori. Disocierea între aceste
elemente ar trebui să faciliteze o bună securitate a datelor, flexibilitate, accesibili-
tate şi posibilitatea de extindere şi dezvoltare. Accesul utilizatorilor finali la fiecare
din aceste aplicaţii, prin intermediul serverelor, constituie, în general, o abordare
potrivită în măsura în care reduce riscurile de confuzii (între diferite versiuni, spre
exemplu), măreşte fiabilitatea şi favorizează integrarea aspectelor organizaţionale
şi practice.
2.4.1 Arhitectura potrivită
Introducerea elementelor comune are repercusiuni importante asupra dezvoltării

diferitelor aplicaţii, precum şi asupra arhitecturii sistemului informatic, per total (har-
dware şi software). O arhitectură potrivită presupune anticiparea folosirii unor ser-
vere de aplicaţii destinate simplificării sistemului la nivelul client. Această metodă

ar trebui, de asemenea, să ofere beneficii în ceea ce priveşte securitatea şi fiabili-
tatea în funcţionare. Ar trebui să păstreze avantajele eficienţei, constînd în mai puţin
personal pentru asistenţă şi întreţinere. Printre altele, mediul pentru client va fi mai
uniform şi sistemul va permite un nivel de securitate care nu ar fi uşor de obţinut în
arhitecturi mai împînzite
Arhitectura schematică a unui proiect TIC pentru instanţe
Interfaţa grafică pentru utilizator
Gestiunea Gestiunea fluxului

comunicaţiilor de muncă
Alte funcţionalităţi (ex.

Alte funcţionalităţi (ex. Gestiunea documentelor
sisteme de ajutor pentru
informaţia juridică) (redactarea deciziilor)
luarea decizii)
Baza de date Baza de documente
În definirea arhitecturii sistemelor de informaţii judiciare, trebuie luate în calcul două

niveluri:
a. nivelul organizaţional – axat pe nevoile şi aşteptările organizaţiei şi implicările

acestora în tipul de sistem şi de design;
b. nivel tehnic – ţinînd cont de inovaţiile, tendinţele şi perspectivele sistemelor
informatice în general şi de potenţialul de stabilire a unor noi funcţionalităţi şi
de moduri de exploatare diferite.
La primul nivel organizaţional ar trebui adoptat un punct de vedere strategic, plecînd
de la logica internă uniformă a procedeelor judiciare existente (ce frecvent respectă
o schemă comună, în ciuda diferenţelor între anumite aspecte ale unor cauze indi-
viduale). Nevoile de informare ale utilizatorilor şi condiţiile speciale de securitate şi
fiabilitate cer sisteme care să proceseze datele într-o manieră „distribuită”. Este de
asemenea necesară supravegherea funcţionării instanţelor (şi subdiviziunilor aces-
tora) în ceea ce priveşte rezultatele şi alte date de gestiune (de exemplu, personal,
finanţare şi costuri). Oricare ar fi responsabilităţile şi volumul de lucru al fiecărei ju-

risdicţii, întotdeauna există sarcini comune de realizat, precum distribuirea sălilor
de şedinţă şi adaptarea la orare, repartizarea cauzelor către judecători, calendarul
cauzelor, redactarea rapoartelor publice şi a altor documente precum registrele ju-
diciare, citaţiile pentru părţi etc. Deseori, toate acestea sunt realizabile datorită unor
programe informatice standard integrate într-un sistem particularizat. Următoarea
diagramă oferă un exemplu al unui sistem de gestiune a dosarelor judiciare şi subli-
niază cît este de important să se ţină cont de ansamblul operaţiunilor, cît şi a tuturor
actorilor implicaţi.
2.4.2. Utilizarea elementelor comune ale sistemelor de gestiune a dosarelor judiciare
Persoane participante la procedura judiciară
Registrul Registrul
avocaţilor comerţului
Registre locale – Participant

Judecători şi auxiliari ai justiţiei
NATURA Persoană Persoană
Judecători Grefieri CAZULUI fizică juridică
Participant la procedură
Asistenţi juridici Dactilografi
Martori Experţi
Administratori
Participanţii
Persoane alocate Desemnaţi
anumitor tribunale
Registre comune ale experţilor
Registre comune –
Judecători şi auxiliari ai justiţiei
Asesori Experţi Interpreţi
La nivel tehnic, trebuie plecat de la circumstanţele şi condiţiile date care restrîng şi

definesc alegerea arhitecturii sistemului informatic, cum ar fi:
– dispersarea geografică specifică a instanţelor;

– infrastructura specifică (reţele locale (LAN), reţele extinse (WAN), sisteme de
operare, e-mail);
– amploarea operaţiunii (spre exemplu, numărul probabil de persoane din ca-
drul angajaţilor ce vor folosi sistemul);
– necesităţile specifice în ceea ce priveşte securitatea şi fiabilitatea sistemului;

– cerinţele specifice pentru accesarea sistemului (spre exemplu, prin interme-
diul utilizatorilor interni şi externi);
– volumul specific de tranzacţii anticipate pentru fiecare subsistem în parte.
2.5. Programare şi instalare

Etapa programării şi instalării este evident una foarte importantă, ce trebuie nego-
ciată cu atenţie. Aceasta necesită luarea în calcul a evoluţiei elementelor ce compun
sistemul şi a inovaţiilor ce afectează procesul de programare. Presupune, de ase-
menea, o examinare a tuturor instrumentelor disponibile, luarea în calcul a altor fac-
tori şi posibilităţi, în special, cele enumerate în continuare (pentru care experienţa
evidenţiază faptul că merită o atenţie sporită):
2.5.1. Programare
– Cel mai probabil ar fi utilă adaptarea unui limbaj de programare dintre cele
mai recente (precum JAVA).
– Trebuie explorată posibilitatea reutilizării software-ului existent.
– Ar fi importantă respectarea cît mai strictă a planului şi a succesiunii diferitelor
etape, cum sunt analiza, conceperea şi codificarea.
– Este absolut necesar să fie disponibile resurse umane suficiente de-a lungul
tuturor etapelor, încă de la început.
– Durata acestei etape a proiectului poate fi redusă utilizînd mai mulţi progra-
matori.
– Pentru proiecte mai ample (cu mai mult de patru programatori) ar fi utilă or-
ganizarea programatorilor în echipe.
– Este importantă aplicarea încă de la început a procedurilor de control de cali-
tate.
– Similar, încă de la primele etape ar trebui acordată atenţie realizării de materi-
ale pentru formare (manuale, exemple etc.).
– Trebuie stabilite, încă de la început, proceduri clare pentru aprobarea orică-
ror schimbări a specificaţiilor (spre exemplu, asigurarea că există o evidenţă a
schimbărilor de făcut, o estimare a consecinţelor la nivelul costurilor şi timpu-
lui).
2.5.2. Folosirea formatelor standard structurate
– Este recomandată utilizarea formatelor gen XML.

– Un asemenea format permite un schimb relativ lesnicios între sistemele in-
terne (spre exemplu, procesarea de cuvinte) şi cele externe (spre exemplu,
transferul electronic de date).
– Se recomandă utilizarea cîmpurilor de date în interiorul textului, pentru a fa-
cilita realizarea de formulare electronice pentru a permite navigarea în text,

introducerea datelor cu ajutorul procesoarelor de text, copierea pe compu-
tere personale locale a documentelor din server şi obţinerea unei vizualizări
corecte a textului pe monitor.
2.5.3. Instalare/lansare
– Este necesară stabilirea unui plan detaliat de lansare a sistemului, cu anumite

dispoziţii pentru programele de salvare (backup) şi măsuri necesare pentru a
face faţă dificultăţilor previzibile.
– Instalarea ar trebui să fie realizată cît mai rapid (pentru a reduce la minimum
complicaţiile rezultate din utilizarea a două sisteme).
– Este necesară conceperea şi dezvoltarea unei instalaţii standard (dacă este ne-
cesar, pot fi utilizate configuraţii diferite pentru diferite hardware).
– Similar, trebuie definită şi pusă la punct o procedură de instalare standard.
– Este necesară instituirea unei proceduri eficiente de gestiune a sistemului.
– Formarea personalului trebuie sincronizată cu lansarea propriu-zisă (şi în ca-
zul în care numărul de utilizatori este crescut, spre exemplu, peste 500, ar tre-
bui luată în considerare o pregătire asistată pe calculator).
2.5.4. Migrarea/transferul de date între sisteme
– Migrarea/transferul de date între sistemele vechi şi noi trebuie planificate în

detaliu, ca parte a procesului de instalare (spre exemplu, transferul de pe hîr-
tie în format electronic şi din cel electronic într-altul).
– Trebuie acordată o atenţie specială identificării tuturor datelor ce trebuie
transferate, dar şi a celor care nu sunt necesare.
– Care sunt, spre exemplu, datele care pot rămîne în vechiul sistem şi să fie ac-
cesate de acolo şi care sunt costurile de întreţinere/păstrare în stare de dispo-
nibilitate a vechiului sistem? De asemenea, cît va costa transferul către noul
sistem şi ce măsuri de pregătire sau de altfel ar fi necesare?
– Ce date trebuie convertite potrivit noului sistem şi care sunt costurile şi tim-
pul necesar transferului de pe hîrtie utilizînd formate grafice? (spre exemplu,
Adobe pdf )?
– Deseori, în ceea ce priveşte costurile şi timpul, ar fi utilă păstrarea sistemului
de hîrtie în arhive, decît transformarea lui în format electronic.
– Perioada de tranziţie de la un sistem la altul ar trebui să fie cît mai scurtă posi-
bil.
– Doar în cazuri absolut necesare, utilizatorii noului sistem vor avea acces la cel
vechi. Asigurarea accesului ar trebui să implice atît timp, cît şi resurse financi-
are reduse.

– Cînd două sisteme funcţionează simultan, este absolut necesar să existe re-
guli clare şi precise cu privire la cine are dreptul de a modifica date în oricare
dintre sisteme şi cînd;
– Operaţiunile de transfer ar trebui realizate într-un mod cît mai logic, în funcţie
de fluxul de date. În acest fel, datele referitoare la procedura civilă ar trebui
transferate înaintea celor privind executarea hotărîrii, cele referitoare la prima
instanţă ar trebui transferate înaintea celor referitoare la instanţa de control
judiciar, iar cele cu privire la urmărirea penală înaintea celor privind dezbate-
rile în faţa instanţei.
– Ar fi de asemenea utilă considerarea tuturor necesităţilor viitoare cu privire
la transferul de date şi utilizarea formatelor de baze de date şi a limbajelor de
interogare standard (spre exemplu, SQL).
2.5.5. Recomandări generale
– Conceperea unui sistem deschis, evolutiv, recurgînd la tehnologii moderne.

– Utilizarea facilităţilor Internetului pentru a unifica interfaţa între datele interne
şi a datelor exterioare sistemului.
– Garantarea securităţii accesului la date din interiorul sistemului şi protejarea
sistemului de intromisiuni exterioare nedorite.
– Utilizarea metodelor de criptare şi a semnăturii electronice pentru a garanta
integritatea datelor în interiorul sistemului.
– Introducerea pe serverele accesibile publicului numai a copiilor bazelor de
date.
– Asigurarea că datele din sistem sunt protejate oriunde este posibil acest lucru
şi că sunt prevăzute anumite proceduri de salvgardare.
– Asigurarea că proceduri eficiente de recuperare a sistemului sunt prevăzute şi
testate în mod regulat.
– Dezvoltarea unei infrastructuri eficiente de comunicare şi a unui sistem cen-
tralizat de administrare, pentru a reduce la minim costurile de gestiune.
– Încercarea de a refolosi acelaşi mediu pentru ca aplicaţia să asigure interfeţe
prietenoase şi convenţii obişnuite pentru utilizatori.
– A fi pregătit pentru a schimba procedurile oricînd este necesar, dacă acest
lucru va facilita utilizarea rentabilă a tehnologiei informaţionale şi atît timp cît
nu se creează alte probleme.
– Întreţinerea şi utilizarea pentru o perioadă a vechiului sistem alături de cel
nou, cel puţin pînă în momentul în care toate măsurile de securitate şi control
au fost luate şi verificate în mod satisfăcător.
– Colaborarea de la început cu alte agenţii şi instituţii, a căror cooperare este ne-
cesară pentru a asigura compatibilitatea (şi, acolo unde este necesar, schim-
bul) datelor între sisteme.

2.6. Testările, recepţia, formarea şi punerea în aplicare
Această etapă cuprinde trei faze:
a. Testarea în faza pilot
Este vorba de testările şi punerea în aplicare iniţială la care apelează designerii,

precum şi achiziţionarea de echipament şi instalaţii pentru un număr convenit de
locaţii (în general, un subansamblu). La fiecare din aceste locaţii este necesară for-
marea utilizatorilor pe sistemul stabilit, evaluarea conceptului şi examinarea modi-
ficărilor care ar trebui făcute, ţinîndu-se cont de experienţele anterioare. La sfîrşitul
acestei faze este necesară redactarea unui raport oficial.
b. Recepţia
Este necesar să se ştie cine are autoritatea de a anunţa terminarea proiectului şi cui îi
revine responsabilitatea acestei decizii. În cazul ideal, Grupul de garantare a calităţii
ar trebui să se implice în procesul de acceptare a proiectului, pentru a asigura astfel
o evaluare independentă şi o critică justă.
c. Formarea şi punerea în aplicare
– Procurarea echipamentelor pentru întregul sistem;

– Formarea instructorilor pentru sistem;
– Formarea utilizatorilor de către informaticieni competenţi;
– Lansarea noului sistem;
– Stabilirea unui buget pentru funcţionarea şi întreţinerea sistemului;
– Rapoarte asupra beneficiilor aşteptate de pe urma noului sistem.
Formarea utilizatorilor trebuie planificată cu atenţie de la primele faze ale proiectului.
O formare eficientă începută odată cu punerea în aplicare ar fi foarte importantă.
Furnizorii privaţi asociaţi cu proiectul pot foarte bine să se implice în procesul de
formare, dar responsabilitatea formării nu trebuie încredinţată surselor exterioare,
decît dacă există clauze care să specifice acest lucru în contract. În orice caz, pro-
gramul de formare trebuie planificat în colaborare cu reprezentanţi ai utilizatorilor,
cei din „prima linie”, a căror experienţă poate fi esenţială în redactarea unui regim
eficient de formare şi în atragerea sprijinului şi cooperării angajaţilor.
La fel de important ca programul de formare este înfiinţarea unui serviciu de asis-

tenţă, încă din punere în aplicare. Acesta poate fi organizat ca o unitate centralizată
care să utilizeze un program informatic ultra-modern ce permite simularea pe mo-
nitorul utilizatorului şi oferirea de sfaturi prin intermediul reţelelor specializate. O
altă posibilitate o constituie un serviciu descentralizat, ceea ce ar implica un număr
mai mare de agenţi pentru soluţionarea problemelor fiecărei locaţii în care sistemul
funcţionează. Este simplu a fi optimist şi a subestima cererile de acest tip adresate

unui serviciu de asistenţă, mai ales în primele faze ale punerii în aplicare. Dar a nu da
acestui serviciu resurse suficiente înseamnă a pune în pericol proiectul pe termen
scurt şi a cauza multe frustrări şi nemulţumiri. Este important să existe asigurări că
personalul serviciului de asistenţă este bine format şi competent în a rezolva proble-
mele multiple şi diverse ce pot apărea. În acest context, poate fi utilă asocierea unor
programatori (persoane însărcinate cu dezvoltarea aplicaţiilor software).
2.7. Utilizare şi întreţinere

Odată ce sistemul este complet implementat, atenţia trebuie să se mute asupra uti-
lizării şi întreţinerii. În această fază organizaţia poate începe să se gîndească la bene-
ficii de pe urma investiţiei. Dar costurile de utilizare şi întreţinere pot fi considerabile.
Se estimează că, pe durata vieţii unui sistem, cheltuielile de funcţionare reprezintă
între 60 şi 70% din cheltuielile totale. Este necesar luarea în calcul a acestui factor
încă de la începutul dezvoltării sistemului. Fiecare investiţie în aplicaţii va genera
cheltuieli structurale în anii viitori.
Întreţinerea tehnică presupune două mari chestiuni:
– corectarea erorilor ce apar în timpul utilizării sistemului; şi

– migrarea către versiuni mai noi ale sistemului de operare şi ale programelor
informatice intermediare între programele informatice de aplicare şi reţea.
Iată cîteva puncte care merită să fie susţinute:
– Obiectivul este de a menţine sistemul în stare funcţională şi de a respecta

specificaţiile iniţiale.
– Întreţinerea funcţională priveşte modificările sistemului pentru a-l adapta la
nevoile utilizatorilor şi de a rezolva chestiunile ignorate la momentul conce-
perii, precum şi în specificaţiile iniţiale.
– Întreţinerea funcţională poate fi necesară datorită apariţiei unor noi exigenţe
sau identificării unor probleme neobservate iniţial, dar scoase în evidenţă prin
utilizarea sistemului.
– Poate fi utilă recurgerea la grupuri de utilizatori pentru contabilizarea acelor
necesităţi de întreţinere funcţională.
– Este necesară o identificare constantă a schimbărilor ce afectează mediul uti-
lizatorilor (spre exemplu, o schimbări în dreptul procesual).
– Datorită resurselor limitate, toate adaptările necesare ale sistemului ar trebui
făcute în ordinea priorităţilor şi planificării.
– Trebuie ştiut de la început cine are autoritatea de a decide în aceste pro-
bleme.
– La modificarea sistemului, trebuie respectată arhitectura sistemului per an-
samblu, iar organizarea datelor trebuie să fie în concordanţă cu reglemen-

tările în materie pentru a asigura facilitarea refolosirii unor părţi din sistem,
precum şi a datelor.
– În afara cazurilor de urgenţă, rezultatele întreţinerii tehnice şi de funcţionare
trebuie compilate periodic în lansări sau versiuni noi ale sistemului.
– Pentru fiecare versiune este necesară testarea părţilor în discuţie şi urmarea
unei proceduri de recepţie.
– Este important ca documentaţia sistemului şi manualul utilizatorului să fie ac-
tualizate odată cu fiecare versiune.
– Comunicatele către informaticieni şi utilizatorii finali despre noile lansări tre-
buie să facă, de asemenea, parte din procedură.
Odată cu trecerea anilor, întreţinerea sistemelor tinde să devină mai complicată şi
mai costisitoare. Mai ales dacă s-au efectuat multe schimbări, pot apărea probleme
cu stabilitatea sistemului şi performanţe diminuate. În acest caz, este momentul să se
reducă cheltuielile pentru întreţinere şi să se înceapă o renovare a sistemului. Pentru
a determina cînd anume a sosit acest moment, este necesar supravegherea evoluţiei
cheltuielilor de întreţinere şi funcţionare comparîndu-le cu gradul de satisfacţie sau
nemulţumire al utilizatorilor. Administrarea unui sistem face parte din ciclul sau de
viaţă, din momentul conceperii pînă la dispariţia sa treptată.
2.8. Evaluarea sistemului

Este important stabilirea unui cadru de evaluare încă de la început care să permită
proceduri de monitorizare şi de colectare de date potrivite.
– Evaluarea trebuie să facă referite la scopurile şi principiile stabilite pentru pro-

iect (este vorba de fiecare punct din lista de mai sus).
– Evaluarea trebuie să ofere ocazia de a contabiliza noile dezvoltări şi posibili-
tăţi apărute după lansarea proiectului. Prin urmare nu trebuie să facă referire
numai la scopurile definite iniţial.
– Criteriile de evaluare trebuie să fie explicite şi specifice.
– Evaluarea trebuie realizată independent de administrarea proiectului, fie de
către o echipă internă, fie de consultanţii externi.
– Evaluarea trebuie privită ca o oportunitate pentru a învăţa şi a revedea/
schimba procedurile.
O serie de chestiuni specifice (cu caracter general sau tehnic) ar trebui discutate la
conceperea şi punerea în funcţiune a unui sistem informatic destinat instanţelor sau
intr-un alt context informatic juridic.
Spre exemplu:
– cum vor fi organizate arhivele;

– cum se va verifica autenticitatea documentelor şi identificarea utilizatorilor
(prin semnătură electronică, spre exemplu);

– în ce măsură se vor modifica procedurile pentru a le adapta posibilităţilor/li-
mitelor noului sistem (reconcepere);
– cum se va organiza migrarea/transferul de date între două sisteme;
– cum se va asigura securitatea datelor şi a sistemului, protecţia datelor cu ca-
racter personal şi controlul asupra accesului la date;
– cum se va interconecta două sisteme (spre exemplu, sisteme de gestiune a
cazurilor şi sistemele de informare juridică);
– cum se vor folosi oportunităţile oferite de Internet, Intranet, Extranet, Hyper-
linkuri/SGML/ XML.
***

PRIVIND SERVICIILE ACORDATE CETĂŢENILOR DE CĂTRE INSTANŢE ŞI
ALTE INSTITUŢII JURIDICE PRIN UTILIZAREA NOILOR TEHNOLOGII
(adoptată de Comitetul M iniştr ilor la 28 febr. 2001,
la a 743–a reuniune a delegaţilor miniştr ilor)
Comitetul Miniştrilor, în baza articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei,
Considerînd faptul că scopul Consiliului Europei este realizarea unei unităţi mai
strînse între statele membre;
Considerînd faptul că tehnologia modernă a informaţiei a devenit un instrument

indispensabil pentru o administraţie eficientă în statele europene şi, în mod special,
pentru administrarea justiţiei, contribuind astfel la o bună funcţionare a administra-
ţiei, necesară pentru o bună funcţionare a democraţiei;
Considerînd faptul că accesul cetăţenilor europeni la legislaţie, regulamente şi juris-

prudenţă atît din ţara lor cît şi din alte ţări europene, precum şi la informaţii adminis-
trative şi judiciare ar trebui facilitat prin utilizarea tehnologiei moderne a informaţiei,
în interesul democraţiei participative;
Considerînd faptul că participarea activă a cetăţenilor la viaţa statului lor, la nivel

naţional, regional şi local poate fi îmbunătăţită prin comunicarea cu serviciile admi-
nistrative şi în mod special cu serviciile de administrare a justiţiei prin utilizarea teh-
nologiilor de informare modernă, cum este Internetul, oferind astfel oricui aceeaşi
oportunitate de a-şi urmări interesele;
Considerînd faptul că distribuirea serviciilor instanţei prin utilizarea tehnologiilor

moderne ale informaţiei va facilita accesul la legislaţie aşa cum este recomandat de
către Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;

Avînd în vedere Recomandarea nr. (95) 11 pentru selectarea, procesarea, prezen-
tarea şi arhivarea hotărîrilor judecătoreşti în sistemele de documentare juridică au-
tomatizată, adoptată de Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei în 11 septembrie
1995,
Recomandă statelor membre:
a. să aducă la cunoştinţa persoanelor şi serviciilor responsabile de administra-

rea justiţiei în ţara lor principiile şi liniile directoare prezente în anexa ce ur-
mează;
b. să ia acele măsuri necesare pentru a garanta aplicarea acestor principii pe te-
ritoriul lor.
1. Informaţia juridică disponibilă în format electronic

Statul ar trebui să ofere prompt textul legii, atît în forma promulgată cît şi în cea
consolidată, într-un format electronic uşor accesibil publicului; ideal ar fi să fie dis-
ponibile variantele anterioare ale legii.
Simplul acces la textul legii ar trebui să fie gratuit pentru orice persoană.
Autorităţile competente ale statului ar trebui să pună la dispoziţia sectorului privat

textele legislative în format electronic, cu scopul de a facilita servicii de valoare adă-
ugată.
În utilizarea textelor legilor obţinute în acest fel, sectorul privat ar trebui încurajat să
indice sursa şi să garanteze că la reproducerea textelor acestea nu au suferit modi-
ficări.
Se recomandă existenţa unei singure interfeţe de utilizare pentru căutări în diferite

servere ale statului.
Statele sunt invitate să aplice aceste principii tuturor organelor legiuitoare – la nivel
naţional, regional, local etc.
2. Accesul la registrele electronice publice în domeniul judiciar

Se recomandă crearea pe Internet a unui domeniu pentru registrele electronice exis-
tente în domeniul juridic.
Accesul prin reţea la registrele publice naţionale din domeniul juridic ar trebui să
fie disponibil organizaţiilor şi persoanelor la care se referă, respectînd cerinţele de
securitate şi de respect al vieţii private a persoanei.

3. Interacţiunea serviciilor judiciare cu publicul
Comunicarea cu instanţele şi cu alte servicii juridice (registraturi etc.) ar trebui să se
realizeze cît mai uşor cu putinţă prin utilizarea noilor tehnologii.
Respectînd cerinţele necesare de securitate şi de respect al vieţii private a persoanei,

acest lucru implică:
– posibilitatea de a iniţia proceduri prin mijloace electronice;

– posibilitatea de a acţiona mai departe în cadrul procedurilor într-un mediu
electronic fluidizat;
– posibilitatea de a obţine informaţii despre starea procedurilor avînd acces la
sistemul de informare al instanţelor;
– posibilitatea de a obţine în format electronic rezultatele procedurilor;
– posibilitatea de a avea acces la orice informaţie pertinentă pentru derularea
efectivă a procedurii (legislaţie, jurisprudenţă şi proceduri ale instanţei).
Ar trebui să fie puse la dispoziţia publicului informaţii electronice despre procedurile
instanţei.
Informaţiile ar trebui să fie difuzate utilizînd cele mai răspîndite tehnologii (în pre-
zent, Internetul).
Ori de cate ori este posibil, statul ar trebui să garanteze autenticitatea şi integritatea
informaţiilor difuzate de el către public sau către furnizorii din sectorul privat.
4. Aplicarea principiilor – chestiuni de strategie

Tabelul care urmează identifică principalele chestiuni de strategie care urmează să
fie adoptate pentru fiecare din cele trei sectoare.
Expresia „informaţii juridice” include toate textele oficiale ale legilor, regulamentelor
şi acordurilor internaţionale relevante legate de statul respectiv, precum şi cele mai
importante hotărîri judecătoreşti.
Expresia „registre publice” desemnează acele registre ţinute de instanţă şi/sau de or-
gane ale statului la care publicul are acces, direct sau indirect, pentru a obţine infor-
maţii fie cu caracter general, fie specifice.
Expresia „proceduri judiciare” desemnează informaţii despre procedurile şi regulile

de ordine interioară ale instanţelor, informaţii legate de cazuri şi comunicări cu alte
instanţe.

Problema Informaţii juridice Registre publice Proceduri judiciare
Disponibilitate Statele ar trebui să pună Cei care au acces la Cei care au acces la
la dispoziţia publicului registre se aşteaptă sistemele instanţei
textele oficiale ale le- ca serviciul să fie se aşteaptă ca servi-
gilor, regulamentele şi disponibil perma- ciul să fie disponibil
acordurile internaţionale nent. Autorităţile în afara programului
relevante asumate de statului ar trebui să instanţei. Autorită-
aceste state şi hotărîrile decidă ţile statului
judecătoreşti impor- dacă acest lucru ar trebui să decidă
tante, într-o formă uşor este viabil din punct dacă acest lucru
accesibilă electronic. de vedere tehnic este viabil din punct
Ideal ar fi ca informaţiile sau financiar. de vedere tehnic
să fie disponibile în orice sau financiar.
moment.
Accesibilitate Toată legislaţia, incluzînd Unde este posibil, ar Părţilor din cauză şi
regulamentele, jurispru- trebui să existe un altor persoane inte-
denţa şi documente ale acces cît mai mare, resate.
Parlamentului, ar trebui luînd în considerare Acces controlat fie
să fie accesibile tuturor. natura datelor. prin avocaţi, fie prin
Este cunoscut că, terminale instalate
în anumite circum- în instanţe.
stanţe, accesul
părţilor interesate
ar trebui supus unor
autorizări din partea
autorităţii respon-
sabile.
Oportunitate Pentru a fi valabile, La fel ca la sisteme de La fel ca la sisteme de
sistemele publice de informare juridică. informare juridică.
informaţie juridică ar
trebui să fie ţinute la
zi şi informaţiile să fie
publicate rapid. Rapidi-
tatea este vitală în cazul
hotărîrilor judecătoreşti
importante, în mod
special pentru avocaţi şi
magistraţi.
Exactitate Ar trebui utilizate proce- Idem. Idem.
duri riguroase pentru a
garanta că textele publi-
cate în format electronic
sunt identice cu textele
promulgate sau cu hotă-
rîrile publicate.

Autenticitate Autenticitatea textelor Idem. Idem pentru decizie,
electronice ar trebui ga- dar nu şi pentru
rantată prin mijloace spe- procedura.
cifice cum ar fi semnătura
electronică/digitală.
Drept de autor În timp ce în majoritatea Nu se aplică. Nu se aplică.
(asupra textului statelor nu există drept
şi datelor) de autor pentru textele
legale, statul este totuşi
obligat să asigure exac-
titatea textelor. Acolo
unde textul oficial este
reprodus de editori din
sectorul privat, sursa tre-
buie indicată şi obligaţia
respectării corectitudinii
revine editorilor din sec-
torul privat.
Responsabili- Responsabilitatea pentru Acolo unde regis- Continuă să se
tate exactitatea informaţilor trele publice sunt aplice responsabili-
electronice revine edito- singura versiune, tatea administrativă
rului public. responsabilitatea normală.
se aplică la fel ca în
cazul registrelor pe
suport de hîrtie.
Taxare În principiu, accesul la Furnizarea informa- Petru procedurile
bazele de date juridice ar ţiilor din registrele instanţei se percepe
trebui să fie gratuit pentru electronice publice taxă, şi acest lucru
toate textele juridice origi- este un serviciu poate fi aplicat şi
nale. Dacă circumstanţele pentru public, so- în cazul serviciilor
economice obligă la înca- cietăţi comerciale electronice, însă
sarea unor taxe, aceasta etc. Ca atare, aceste taxa poate fi diferită.
ar trebui limitată la recu- servicii pot fi oferite
perarea costurilor. Acolo pe baza unei taxe.
unde prezentarea textelor
publicate a fost îmbu-
nătăţită, taxarea poate fi
posibilă pentru valoarea
adăugată. Acelaşi regim
de taxare pentru textele
legale originale ar trebui
să se aplice editorilor şi
distribuitorilor din sec-
torul privat.

Respectul vieţii Aplicarea legislaţiei Ar trebui luate Accesul ar trebui
private privitoare la respectul măsuri potrivite limitat la părţile din
vieţii private în hotărîrile pentru a proteja cauză. Ar trebui să
judecătoreşti variază de datele confidenţiale se aplice regulile
la stat la stat. Trebuie şi pentru a asigura obişnuite de respect
luate în considerare respectarea al vieţii private.
normele Convenţiei regulilor europene
pentru protejarea şi naţionale în ceea
persoanelor în ceea ce priveşte protecţia
ce priveşte procesarea vieţii private.
automată a datelor
cu caracter personal.
Problema anonimatului
părţilor la proces variază
de la o ţară la alta şi s-ar
putea să fie necesară o
revizuire a problemei
într-un context
european.
Transparenţa Pentru a permite Pentru a permite Derularea
utilizarea cu uşurinţă utilizatorilor să procedurilor
a sistemelor de către se bazeze pe ar trebui să fie
cetăţeni şi pentru informaţiile din înţeleasă cu uşurinţă
ca legea să fie uşor registre, aceştia de către utilizator.
înţeleasă, sistemele ar trebuie să fie Acolo unde este
trebui să ofere texte informaţi de gradul posibil utilizatorul
consolidate. Statele de completare ar trebui să fie
trebuie să aibă în vedere şi starea ultimei ghidat fie automat
modalitatea prin care actualizări. Structura de către sistem, fie
acestor texte consolidate ar trebui să fie bine prin asistenţă din
li se conferă statut documentată şi partea personalului
autoritar. inteligibilă pentru instanţei.
utilizator.
Notă: Tabelul de mai sus nu face referire la chestiunile legate de hotărîrile judecăto-
reşti, altele decît cele care sunt calificate ca precedente juridice. Aceste alte hotărîri
judecătoreşti, cînd sunt înregistrate electronic, ar trebui să fie disponibile publicului
pentru acces electronic general, cu condiţia să fie respectată viaţa privată şi regle-
mentarea relativă la protecţia informaţiilor. Dacă această bază de date este disponi-
bilă, accesul la ea nu trebuie să fie limitat.
În formularea politicilor, este esenţial de fixat ca obiectiv obţinerea de rezultate

coerente. Acest lucru va necesita cooperarea între organizaţiile naţionale, luînd în
calcul contextul mai larg, european şi global. Strategia de implementare a politicilor

ar trebui să asigure cooperarea dintre sisteme şi să ofere publicului mijloace de ac-
cesare cunoscute şi inteligibile utilizînd standardele de facto, cum este Word Wide
Web. Ar trebui luată în considerare furnizarea unei „intrări” comune la nivel naţional,
care ar trebui de asemenea să permită utilizatorului şi accesul la surse de informaţii
juridice din alte ţări şi organizaţii europene şi internaţionale.
5. Management
În cadrul organismelor care lucrează cu informaţiile ar trebui instituţionalizat un
anumit nivel de competenţă şi de responsabilitate managerială.
Procedurile de management ar trebui revizuite pentru ca derularea operaţiunilor să
se facă într-un mod eficient.
6. Mediul utilizatorului
Statul are responsabilitatea de a încuraja şi de a educa oamenii în utilizarea tehno-
logilor noi de informaţii. Acest lucru include necesitatea de a oferi orientare de bază
despre sistemul juridic.
Statul ar trebui să ofere servicii de logistică şi de formare a magistraţilor şi persona-
lului implicat în operarea şi folosirea sistemelor de informare judiciară şi juridică.
Toate sistemele de informare juridică ar trebui să beneficieze de o interfaţă priete-
noasă pentru utilizator, incluzînd componente de asistenţă eficientă, astfel încît să
permită chiar şi utilizatorului ocazional să obţină un număr suficient de rezultate
satisfăcătoare.
Utilizatorul este îndreptăţit să se aştepte ca materialele tipărite oficial să fie disponi-
bile şi în format electronic.
7. Educare şi training
Trebuie elaborate programe educaţionale cu scopul de a oferi oamenilor competenţa
necesară pentru a se descurca cu noile tehnologii. Aceste programe ar trebui să în-
ceapă în scoli şi să fie continuate ca un proces de învăţare pe parcursul întregii vieţi.
8. Întrebări tehnice
Trebuie să fie dezvoltate şi să se cadă de acord asupra tehnicilor privind:
– plăţile electronice;
– semnăturile electronice;
– securitatea sistemelor;
– standardele.
***

PRIVIND INTEROPERABILITATEA SISTEMELOR DE INFORMARE
ÎN SECTORUL DE JUSTIŢIE
(adoptată de Comitetul M iniştr ilor pe 9 sept. 2003
Comitetul Miniştrilor, conform articolului 15. b din Statutul Consiliului Europei,
Hotărît să îmbunătăţească calitatea serviciilor publice către cetăţeni şi companii1 în

sectorul de justiţie;
Afirmînd că eficienţa justiţiei este esenţială pentru a consolida democraţia şi a în-

tări supremaţia legii şi pentru a mări în acelaşi timp încrederea publicului în puterile
publice, în special în capacitatea lor de a lupta împotriva crimelor şi de a rezolva
conflictele juridice;
Recunoscînd că tehnologia informaţiei a devenit indispensabilă pentru o funcţio-

nare eficientă a sistemului juridic, ţinînd cont în special de creşterea volumului de
activitate a instanţelor şi a altor organisme din acest sector;
Recunoscînd că eficienţa justiţiei în era informaţiei presupune recunoaşterea juri-

dică şi o largă utilizare a schimbului electronic de date între diferite organizaţii;
Avînd în vedere că cerinţele şi tradiţiile constituţionale, juridice şi administrative

atrag după sine existenţa unei mari diversităţi de sisteme de informare în sectorul
justiţiei al statelor membre;
1
În limba franceză se foloseşte termenul ”les enterprises”, iar în limba engleză „businesses” (n.t.).

Conştient de complexitatea din ce în ce mai sporită a sistemelor de informare în
Conştient că, în aceste condiţii, schimburile electronice de date între diferitele orga-
nizaţii din sistemul de justiţie, pentru a fi eficiente şi sigure, presupun interoperabili-
tate între sistemele de informare ale acestora;
Recunoscînd potenţialul interoperabilităţii în vederea facilitării cooperării transfron-

taliere în domeniul justiţiei, pentru a satisface nevoia practică crescută de cooperare
mai strînsă între state în sectorul de justiţie;
Conştient că există diverse probleme de interoperabilitate ale sistemelor de infor-

mare din sectorul justiţiei, cauzate de deficienţe administrative, manageriale şi teh-
nice;
Recunoscînd nevoia de a îmbunătăţi interoperabilitatea sistemelor de informare din

sectorul de justiţie prin punerea în practică a documentelor şi comunicaţiilor inte-
roperabile, precum şi a unor abordări integrate ale proiectelor de tehnologia infor-
maţiei;
Recunoscînd că introducerea interoperabilităţii în sectorul de justiţie presupune în

acelaşi timp schimbări corespunzătoare ale legilor relevante şi ale procedurilor de
muncă, precum şi pregătirea corespunzătoare a personalului;
Avînd în vedere că soluţiile de interoperabilitate pentru sectorul de justiţie trebuie

adaptate cerinţelor particulare ale statelor membre;
Realizînd că există nevoi diferite de interoperabilitate ale statelor membre, rezultate

din diferenţele de dezvoltare a tehnologiei informaţiei în sectorul de justiţie;
Amintind că schimbările în procedeele de muncă ale organizaţiilor din sectorul de jus-

tiţie introduse de interoperabilitate nu trebuie să afecteze în nici o măsură garanţiile
constituţionale de independenţă ale puterii judecătoreşti1 în procedurile judiciare;
Conştient că procesarea de date în condiţiile de interoperabilitate prezintă atît avan-

taje, cît şi riscuri cu privire la securitatea informaţiilor şi protecţia vieţii private în
Luînd în considerare Recomandarea nr. (2001)2 privind structurarea şi restructurarea

rentabilă a sistemelor judiciare şi a sistemelor de informare juridică, Recomandarea
nr. (2001) 3 privind serviciile acordate cetăţenilor de către instanţe şi la alte instituţii
juridice prin utilizarea noilor tehnologii şi Recomandarea nr. (2002) 2 privind accesul
la documente publice,
1
Varianta în limba engleză utilizează expresia „independence of the judiciary”, iar cea franceză
„l’indépendance du pouvoir judiciaire”. A se vedea nota 34 (n.t.).

1. să pună în aplicare principiile şi liniile directoare stabilite în prezenta reco-
mandare în legile şi practica naţională;
2. să aducă aceste principii şi linii directoare în atenţia persoanelor şi instituţiilor
responsabile de tehnologia informaţiei şi de interoperabilitate în sectorul de
justiţie.
I. DISPOZIŢII GENERALE
1. Definiţii
În scopul prezentei recomandări:
– „organizaţiile din sectorul de justiţie” semnifică instanţele, organele procura-

turii şi alte instituţii publice şi private, precum poliţia, sistemul penitenciar,
registrele publice, autorităţi ale stării civile, avocaţi şi notari, precum şi alţi fac-
tori de decizie publici sau particulari care fac schimb de date şi de informaţii
în cadrul procedurilor judiciare;
– „sisteme de informare” desemnează sistemele informatice utilizate de către
organizaţiile din sectorul de justiţie pentru procesarea, stocarea şi schimbul
electronic de date, cum ar fi sistemele de gestiune a dosarelor (workflow) şi
bazele de date;
– „interoperabilitate” semnifică schimburile eficiente şi securizate de date şi
informaţii în cadrul sistemelor de informare al organizaţiilor din sectorul de
justiţie.
2. Obiectiv
Obiectivul acestei recomandări este să faciliteze interoperabilitatea sistemelor de
informare prin stabilirea unor principii şi linii directoare pentru statele membre cu
privire la paşii şi măsurile care trebuie luate la nivelul tehnologiei informaţiei, struc-
turarea procedurilor şi arhitecturii tehnice a datelor şi a informaţiilor din sectorul
juridic.
II. CHESTIUNI DE STRATEGIE
3. Strategii de interoperabilitate
3.1. Statele membre trebuie să vegheze ca proiectele privind tehnologiile de infor-
maţii lansate în sectorul de justiţie să ia în considerare nevoia de a asigura interope-
rabilitatea sistemelor de informare în cadrul diverselor organizaţii din sectorul de
justiţie.
3.2. O strategie a tehnologiilor de informaţii pentru sectorul de justiţie trebuie să ia

în considerare, printre altele, următoarele:

– computerizarea pas cu pas a sistemului judiciar;
– stabilirea unei infrastructuri de comunicare, în special prin e-mail;
– dezvoltarea unei strategii de integrare care să permită comunicaţiile electro-
nice între sistemele de informare;
– armonizarea datelor în măsura în care este necesară;
– stabilirea unui sistem integrat de colectare a datelor şi a analizelor statistice;
– introducerea unui sistem comun de administrare a informaţiilor;
– stabilirea de registre de informaţii interne comune;
– dezvoltarea unui software standard pentru baze de date.
3.3. Pentru aceasta, proiectele de tehnologii de informaţii din sectorul de justiţie
trebuie să fie implementate în cadrul unor programe coordonate care să permită
realizarea unor acţiuni coerente în domenii conexe variate şi între diferiţi factori de
decizie, asigurînd astfel o coordonare şi finanţare corespunzătoare.
3.4. Introducerea interoperabilităţii în sectorul de justiţie trebuie să fie rentabilă şi
din punct de vedere al costurilor. Nivelul necesar de interoperabilitate trebuie sta-
bilit în fiecare caz luînd în considerare costurile aferente şi beneficiile aşteptate.
4. Securitatea non-tehnică şi protecţia datelor cu caracter personal

4.1. Statele membre trebuie să aplice interoperabilitatea sistemelor de informare în
sectorul de justiţie, luînd pe deplin în considerare nevoia de a asigura securitatea
informaţiei şi protecţia datelor cu caracter personal, în conformitate cu normele in-
ternaţionale şi legile naţionale aplicabile.
4.2. Statele membre trebuie să ia măsuri în vederea stabilirii rolurilor şi responsa-
bilităţilor personalului din organizaţiile sectorului de justiţie privind utilizarea teh-
nologiilor de informaţii. Organizaţiile din sectorul de justiţie trebuie să vegheze, în
special, la informarea personalului cu privire la legislaţia şi regulamentele aplicabile
în procesarea informaţiilor şi a datelor care sunt folosite în sectorul de justiţie.
4.3. Statele membre trebuie să prevadă punerea în funcţiune a unor puncte de audit
şi de control pentru etapele relevante ale fluxului automatizat de informaţii şi docu-
mente în interiorul şi între organizaţiile din sectorul de justiţie.
5. Resursele umane
5.1. În procesul de introducere a tehnologiilor de informare, organizaţiile din sec-
torul de justiţie trebuie să dispună de resurse umane suficiente pentru a lua decizii
corecte în ceea ce priveşte sistemele şi serviciile propuse.
5.2. Organizaţiile din sectorul de justiţie trebuie să aibă personal calificat care, pentru
sistemele lor de informare, să fie responsabil cu asigurarea respectarii integrităţii,
disponibilităţii, stocării şi identificării documentelor electronice şi a datelor proce-
sate de către organizaţia în cauză.

5.3. Statele membre trebuie să ia măsuri pentru a favoriza pregătirea juriştilor şi a
altor categorii de personal din organizaţiile sectorului de justiţie cu privire la utili-
zarea tehnologiilor de informaţii. Personalul din organizaţiile sectorului de justiţie
trebuie încurajat să utilizeze datele oferite de tehnologia informaţiei în activitatea
zilnică.
6. Interoperabilitate între sectoarele public şi privat

6.1. Statele membre trebuie să promoveze metode de schimb electronic între siste-
mele de informare ale sectorului public de justiţie şi cele ale organizaţiilor private
din sectorul de justiţie, precum avocaţii şi alte categorii de persoane implicate. Astfel
de schimburi de date nu pot fi realizate decît în conformitate cu legislaţia internaţi-
onală şi naţională.
6.2. Statele membre trebuie, în acelaşi timp, să considere şi să aplice prevederi cores-
punzătoare care să asigure securitatea informaţiilor şi protecţia datelor cu caracter
personal. Trebuie să fie stabilite sisteme de control cu privire la modul în care sunt
folosite informaţiile supuse unei protecţii speciale.
III. REDEFINIREA STRUCTURĂRII PROCEDEELOR
7. Modificarea procedurilor de lucru

7.1. Pentru a obţine un maxim de avantaje din introducerea tehnologiilor informa-
ţiei, statele membre trebuie să coreleze introducerea acestor tehnologii moderne în
sectorul de justiţie cu schimbările organizaţionale ale procedurilor de lucru folosite
în organizaţiile din sectorul de justiţie.
7.2. Statele membre trebuie să aibă o abordare deschisă în modernizarea legilor şi

regulamentele acolo unde acestea nu ţin cont de utilizarea oportunităţilor aduse de
noile tehnologii de informaţii şi, în special, de interoperabilitate.
7.3. Totuşi, introducerea interoperabilităţii în sectorul de justiţie trebuie să fie un

proces controlat. Statele membre trebuie să vegheze că organizaţiile din sectorul de
justiţie identifică, se documentează şi îşi descriu procedurile lor de muncă, îşi moni-
torizează şi controlează schimbările introduse de sistemele de interoperabilitate.
8. Reţele de procedee interorganizaţionale

8.1. Statele membre trebuie să aplice soluţii de interoperabilitate în toate domeniile
relevante unde cooperarea interinstituţională a fiecărei organizaţii din sectorul de
justiţie este esenţială, cum ar fi sistemele de justiţie civilă şi penală.
8.2. Sistemele de management al dosarelor organizaţiilor din sectorul de justiţie tre-

buie, în primul rînd, să fie pregătite să transmită şi să primească informaţii de la alte

sisteme externe de management al dosarelor şi să ofere ajutor în procesul de luare al
deciziilor, avînd acces la o varietate completă de baze de date relevante.
8.3. Statele membre trebuie să faciliteze interoperabilitatea dintre diversele baze de
date prin introducerea unor măsuri de uniformizare, cum ar fi coduri de identificare
unice şi definiţii uniforme ale datelor.
IV. STRUCTURA TEHNICĂ ŞI INFORMAŢIONALĂ
9. Standarde1 privind documentele şi comunicarea

9.1. Statele membre trebuie să adopte o viziune integrată asupra introducerii unor
standarde pentru documentele şi comunicarea în sectorul justiţiei în aşa fel încît să
permită ca datele să fie colectate într-un mod convenţional şi structurat.
9.2. Desigur, interoperabilitatea poate să fie obţinută şi prin folosirea mai multor
standarde privind datele, întrucît adoptarea unui singur standard nu poate fi în-
totdeauna posibilă. În acest sens, statele membre trebuie să ia în considerare mai
degrabă dezvoltarea standardelor de facto existente decît să încerce să creeze stan-
darde distincte pentru sectorul de justiţie.
9.3. Statele membre trebuie să acorde atenţie mai ales dezvoltării unui limbaj care să
permită identificarea standardelor pentru documentele şi comunicaţiile în sectorul
de justiţie.
10. Securitate tehnică

10.1. Organizaţiile din sectorul de justiţie trebuie să stabilească proceduri prin care
să monitorizeze şi să controleze posibilele expuneri la risc, provenite din folosirea
necorespunzătoare sau nefuncţionarea sistemelor informatice. Aceste proceduri tre-
buie să includă instrucţiuni de securitate care să asigure controlul de acces la diferite
niveluri ale sistemelor de informare.
10.2. Statele membre trebuie, atunci cînd este cazul, să promoveze folosirea cripto-
grafiei în sectorul juridic pentru a evita unele riscuri inerente utilizării de programe
digitale, cu scopul de a securiza comunicaţiile electronice dintre diferitele organizaţii
din sectorul de justiţie.
10.3. Statele membre trebuie de asemenea să pună în aplicare „Cheia Publică a Infras-
tructurii” cu privire la organizaţiile din sectorul de justiţie, pentru a asigura integritatea
mesajelor şi acceptarea acestora, precum şi confidenţialitatea lor, graţie posibilităţii
de a autentifica destinatarul sau expeditorul mesajului şi de a verifica semnăturile
electronice cu certificate electronice emise de intermediari de încredere.
***
1
Varianta în limba franceză utilizează expresia „des normes”, iar cea în limba engleză „standards” (n.t.).

PRIVIND ARHIVAREA DOCUMENTELOR ELECTRONICE
ÎN SECTORUL JURIDIC
(adoptată de Comitetul M iniştr ilor pe 9 sept. 2003,
Comitetul Miniştrilor, conform articolului 15. b din Statutul Consiliului Europei,
Considerînd că arhivarea este o parte esenţială a instrumentării cauzelor în sectorul

juridic;
Avînd în vedere că legea cere ca numeroase documente juridice să fie păstrate

pentru perioade mari de timp sau chiar permanent;
Conştientizînd că numărul din ce în ce mai mare al utilizatorilor de computere şi al

comunicării electronice, digitalizarea înregistrările audio şi video, precum şi introdu-
cerea unor sisteme de tehnologia informaţiei mai puternice, vor determina cu sigu-
ranţă utilizarea sporită a documentelor electronice în sectorul juridic;
Avînd în vedere că un număr din ce în ce mai mare de documente juridice se va rea-

liza în format electronic conform legislaţiei privind semnătura electronică;
Considerînd că procedurile adecvate pentru arhivarea documentelor electronice

sunt esenţiale în a promova recunoaşterea juridică şi larga utilizare a documentelor
electronice, a semnăturilor electronice şi a datelor electronice procesate în sectorul
juridic;
Recunoscînd că documentele electronice oferă numeroase avantaje şi o funcţionali-

tate sporită, precum posibilităţi sporite de acces, afişare şi comunicare;

Realizînd, în acelaşi timp, că păstrarea documentelor electronice se confruntă cu
problema unei durabilităţi limitate a mediului de stocare, cu diversitatea formatelor
şi standardelor documentelor şi cu învechirea rapidă a hardware-ului şi a software-
ului necesar pentru a permite citirea lor;
Conştient şi de problemele organizaţionale, costurile ridicate şi riscurile privitoare la

securitate în păstrarea documentelor electronice;
Determinat să găsească soluţii corespunzătoare pentru arhivarea documentelor

electronice în sectorul juridic;
Recunoscînd în acelaşi timp că evoluţia continuă a tehnologiei nu permite stabilirea

unor reguli tehnice definitive pentru arhivarea documentelor electronice;
Considerînd totuşi că, atrăgînd atenţia statelor membre, a organismelor din sectorul
juridic şi al serviciilor de arhivare asupra riscurilor şi problemelor ridicate de arhi-
varea documentelor electronice, este esenţială promovarea unei cercetări continue
în acest domeniu;
Avînd în vedere Recomandarea nr. (95) 11 cu privire la selectarea, procesarea, pre-

zentarea şi arhivarea hotărîrilor judecătoreşti în sistemele de documentare juridică
computerizată, de Recomandarea nr. (2000) 13 privind politica europeană de acces
la arhive, de Recomandarea nr. (2001) 2 privind structurarea şi restructurarea ren-
tabilă a sistemelor judiciare şi a sistemelor de informare juridică, de Recomandarea
nr. (2002) 2 privind accesul la documente publice şi de Recomandarea nr. (2003) 14
privind interoperabilitatea sistemelor de informare în sectorul justiţiei,
1. să aplice principiile şi regulile stabilite în această recomandare în legislaţia şi

practica lor naţională;
2. să aducă aceste principii şi reguli în atenţia persoanelor şi instituţiilor respon-
sabile pentru arhivarea documentelor electronice în sectorul juridic.
1. Definiţii
În sensul prezentei recomandări:
– „arhivarea” înseamnă păstrarea de documente pentru perioade stabilite prin

legea şi reglementările statelor membre, avînd două etape:
i. „conservare iniţială”: păstrarea în funcţie de scopuri primare, pentru care
documentele au fost create avînd în vedere valoarea lor probantă;
ii. „arhivarea ulterioară”: păstrarea în funcţie de valoarea de patrimoniu a do-
cumentelor, dincolo de scopurile primare;
– „serviciile de arhivare” reprezintă organismele responsabile pentru arhivare,
incluzînd:

i. „arhivarii”: persoane sau departamente în cadrul organismelor care au
creat sau au primit documentele în discuţie, precum şi servicii specializate
de arhivare responsabile pentru conservarea iniţială a documentelor;
ii. „Arhivele”: instituţii publice naţionale sau ale comunităţilor locale respon-
sabile pentru arhivarea ulterioară, conform legislaţiei şi reglementarilor
statelor membre;
– „documentele electronice” reprezintă acele documente, atît texte cît şi ima-
gini, în format digital audio şi video, care au capacitatea de a crea drepturi sau
au valoare probantă şi pot fi trimise unui depozitar public;
– „sectorul juridic” va cuprinde toţi depozitarii, publici sau privaţi, care produc
sau primesc documente electronice definite anterior.
2. Prevederi generale
2.1. Statele membre trebuie să se asigure că normele legale care reglementează
arhivarea sunt aplicate şi documentelor electronice.
2.2. Documentele electronice trebuie arhivate în aşa fel încît să li se menţină integri-
tatea, autenticitatea, siguranţa şi, cînd este cazul, confidenţialitatea.
2.3. Lizibilitatea şi accesibilitatea documentelor electronice arhivate trebuie garan-

tată în timp, luînd în considerare evoluţia tehnologiilor informatice.
2.4. Ca şi în cazul arhivării documentelor pe suport de hîrtie, perioada păstrării do-

cumentelor electronice şi momentul în care sunt făcute publice trebuie să se stabi-
lească în colaborare cu arhivarii.
2.5. Documentele electronice arhivate trebuie asociate cu metadate1 standard ce

descriu contextul creării lor, precum şi legăturile existente cu alte documente elec-
tronice sau pe suport de hîrtie ori analoage.
2.6. Documentele electronice criptate trebuie să fie arhivate sub formă decriptată.
2.7. Digitalizarea documentelor pe suport de hîrtie sau pe suport analogic poate fi

justificată de folosirea şi procesarea mai eficientă, dar nu trebuie să înlocuiască nea-
părat arhivarea documentelor în forma lor originală.
3. Măsuri organizaţionale
3.1. Conservarea iniţială a documentelor electronice trebuie să fie realizată fie de
angajaţii responsabili din cadrul organismelor care au creat sau au primit documen-
1
Metadatele (din grec. meta „după” şi lat. data) sunt date care descriu alte date. Fiecărui document arhivat
îi sunt asociate (deci nu se văd în documentul propriu-zis) o serie de metadate, cum ar fi materia, zi/an,
limba, etc. astfel încît căutarea în baza de date să se poate face după termeni cheie şi mult mai rapid (n.t.).

tele electronice în discuţie, fie de către servicii specializate de arhivare, în colaborare
cu Arhivele.
3.2. După închiderea dosarelor în discuţie, statele membre trebuie să încurajeze re-
ducerea întîrzierilor transferului de documente electronice către Arhive pentru arhi-
varea ulterioară.
3.3. Documentele electronice trimise serviciilor de arhivare trebuie să fie însoţite de

metadatele lor.
3.4. Statele membre trebuie să facă eforturi să ofere Arhivelor şi organismele din
sectorul juridic responsabile prin lege să se ocupe de arhivare, resursele necesare
pentru arhivarea documentelor electronice.
3.5. Arhivele trebuie să pună în aplicare programe de arhivare a documentelor elec-

tronice pentru a acumula know-how-ul necesar şi astfel să fie în măsură de a furniza
arhivarilor şi altor organisme vizate recomandările necesare privind arhivarea docu-
mentelor electronice.
4. Măsuri de securitate
4.1. Toate operaţiunile privind arhivarea documentelor electronice trebuie să facă
obiectul unor proceduri care să asigure posibilitatea urmăririi lor.
4.2. Serviciile de arhivare trebuie să se asigure că, prin folosirea semnăturilor electro-
nice sau a altor proceduri electronice, documentele electronice sunt trimise numai
de către persoanele sau organismele competente şi că nu au fost modificate în
timpul transmiterii.
4.3. Accesarea, modificarea sau ştergerea documentelor electronice din sistemele

de arhivare a documentelor electronice trebuie realizate de specialiştii autorizaţi şi
instruiţi să efectueze asemenea operaţiuni.
4.4. Statele membre trebuie să faciliteze utilizarea tehnicilor moderne de securitate

pentru a asigura integritatea documentelor electronice arhivate, tehnici precum
semnătură electronică pentru mijloacele de stocare sau utilizarea unui mijloc de sto-
care nereinscriptibil.
4.5. Copiile documentului electronic arhivat trebuie păstrate de către serviciile de

arhivare, dacă este posibil, pe mai multe spaţii diferite de stocare.
4.6. Procedurile trebuie să asigure protecţia fizică a locului în care se află sistemele
de arhivare a documentelor electronice, inclusiv condiţii adecvate de stocare şi con-
trolul accesului. Sistemele de arhivare a documentelor electronice trebuie să fie eva-
luate periodic.

5. Măsuri de conservare
5.1. Documentele electronice trebuie arhivate prin aplicarea periodică a tehnicii de
migrare - transfer periodic de date de la un spaţiu de stocare la altul, sau de la un
format la altul. Migrarea trebuie, de asemenea, să se aplice la metadatele privind
documentele electronice arhivate.
5.2. Migrarea către noi mijloace de stocare trebuie să aibă loc regulat, luînd în consi-
derare gradul de degradare şi uzură al respectivelor mijloace. Mijloacele de stocare
trebuie înnoite cînd se învechesc din cauza dezvoltării tehnologice a spaţiilor de sto-
care şi a hardware-ului.
5.3. Migrarea către formate noi trebuie efectuată, cînd este cazul, pentru adaptarea
la evoluţia tehnologică.
5.4. Statele membre trebuie, de asemenea, să încurajeze cercetările şi experimentele

concurenţiale, ca metodă alternativă pentru păstrarea documentelor electronice.
6. Formatul documentelor
6.1. Statele membre trebuie să încurajeze uniformitatea în ceea ce priveşte formatul
documentelor utilizate în sectorul juridic.
6.2. Statele membre trebuie să se asigure că aceste formate sunt deschise, interna-
ţionale şi standardizate, şi că permit migrarea ulterioară a datelor şi procesarea în
diferite limbi.
6.3. Serviciile de arhivare trebuie să fie consultate şi implicate în alegerea de formate

şi în definirea metadatelor pentru a se asigura că cererile subsecvente de arhivare a
documentelor sunt luate în considerare.
7. Semnături electronice
7.1. Întrucît se află în responsabilitatea autorităţii creatoare să verifice autenticitatea
documentelor electronice prin verificarea semnăturii sale electronice în momentul
în care documentul electronic se află sub controlul lor şi înainte ca el să fie transmis
pentru arhivare, serviciile de arhivare nu trebuie să fie obligate să verifice semnătu-
rile electronice folosite iniţial de cei care au contribuit la pregătirea documentului
electronic care a fost autorizat printr-o semnătură electronică.
7.2. Documentul electronic arhivat trebuie să fie considerat de încredere şi valabil, în

absenţa probelor contrare, indiferent de posibilitatea de verificare continuă a sem-
năturii sale electronice iniţiale, dacă a fost transmis securizat şi a fost conservat de
către serviciile de arhivare în conformitate cu regulile de securitate enunţate în prin-
cipiul 4.
***

Avize ale Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE)
Avizul nr.1 (2001)

al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (ccje)
În atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei
REFERITOR LA STANDARDELE PRIVIND INDEPENDENŢA PUTERII
JUDECĂTOREŞTI ŞI INAMOVIBILITATEA JUDECĂTORILOR
(Recomandarea nr. R (94) 12 privind independenţa, eficienţa
şi rolul judecătorilor şi importanţa aplicării standardelor
la problemele actuale din aceste domenii)
Strasbourg, 23 noiembr ie 2001 CCJE (2001) Op. N° 1
[ccje/docs2001/ccje(2001) op n° 1e]
1. Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europenii (CCJE) a elaborat prezentul aviz în

baza răspunsurilor furnizate de statele membre la un chestionar, a documentelor
elaborate de grupul de lucru al CCJE şi a documentelor elaborate de preşedintele şi
vicepreşedintele CCJE, precum şi de expertul CCJE în acest domeniu, domnul Gia-
como OBERTO (Italia).
2. Materialul pus la dispoziţia CCJE conţine o serie de declaraţii de principiu, mai

mult sau mai puţin oficiale, privind independenţa puterii judecătoreşti.
3. Documentele oficiale de o importanţă deosebită sunt:
– Principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite privind independenţa puterii ju-

decătoreşti (1985);
– Recomandarea nr. R (94) 12 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei că-
tre statele membre referitor la independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor.
4. A fost elaborată şi o serie de documente avînd caracter mai puţin oficial:

– Carta europeană privind statutul judecătorilor, adoptată de participanţii din
ţările europene şi de două asociaţii internaţionale ale judecătorilor, care s-au
reunit la Strasbourg, în perioada 8-10 iulie 1998, confirmată de reuniunea pre-
şedinţilor instanţelor supreme din ţările Europei Centrale şi de Est, care a avut
loc la Kiev, în perioada 12-14 octombrie 1998, şi reconfirmată de reprezentan-
ţii ministerelor justiţiei din 25 de ţări europene, care s-au reunit la Lisabona, în
perioada 8-10 aprilie 1999;
– Declaraţii ale delegaţilor Înaltului Consiliu al Judecătorilor sau ale asociaţiilor
judecătorilor, precum cele făcute în cadrul reuniunii de la Varşovia şi Slok, care
s-a desfăşurat în perioada 23-26 iunie 1997.
5. Printre materialele menţionate în cadrul dezbaterilor CCJE se numără următoa-
rele:
– Declaraţia de la Beijing asupra principiilor privind independenţa judecăto-

rească din regiunea Lawasia (august 1997), semnată în prezent de 32 preşe-
dinţi de instanţă din regiunea respectivă;
– Directivele Casei Latimer pentru ţările Commonwealth-ului (19 iunie 1998),
rezultate în urma unui colocviu la care au participat reprezentanţi ai 23 de
state ale Commonwealth-ului sau din teritoriile din afara acestuia şi sponsori-
zat de judecători şi avocaţi din cadrul Commonwealth-ului, cu sprijinul Secre-
tariatului şi Biroului Commonwealth.
6. În cadrul dezbaterilor CCJE, membrii acestuia au subliniat faptul că nu perfecţi-
unea principiilor şi cu atît mai puţin armonizarea instituţiilor sunt esenţiale, ci pu-
nerea pe deplin în aplicare a principiilor deja elaborate.
7. De asemenea, CCJE a pus în discuţie faptul dacă îmbunătăţirea sau dezvoltarea

suplimentară a principiilor generale existente este adecvată.
8. Scopul prezentului aviz este acela de a analiza în detaliu o serie de subiecte dez-
bătute şi de a identifica problemele sau aspectele referitoare la independenţa jude-
cătorilor cărora ar trebui să li se acorde o atenţie deosebită.
9. Se propune abordarea următoarelor teme:
– Argumentarea necesităţii independenţei judecătoreşti

– Nivelul pînă la care este garantată independenţa judecătorească
– Criteriile care stau la baza numirii sau promovării
– Organismele de numire şi consultative
– Numirea – perioada pe care se face numirea
– Numirea – inamovibilitatea şi măsurile disciplinare
– Remunerarea
– Libertatea faţă de influenţele externe

– Independenţa în cadrul puterii judecătoreşti
– Rolul judecătorului
Pe durata analizării acestor teme, CCJE a căutat să identifice anumite exemple de
dificultăţi sau de factori care ameninţă independenţa, care i-au fost aduse în atenţie.
În continuare, acesta a identificat principiile puse în discuţie referitor în mod special
la acordurile şi practica privind numirea şi reinvestirea judecătorilor în instanţele in-
ternaţionale. Această temă este analizată în paragrafele 52, 54, 55).
Argumentarea necesităţii independenţei judecătoreşti

10. Independenţa judecătorească este o condiţie obligatorie pentru existenţa sta-
tului de drept şi garanţia fundamentală a unui proces echitabil. Judecătorii „au sar-
cina deciziei finale asupra vieţii, libertăţilor, drepturilor, obligaţiilor şi proprietăţii
cetăţenilor” (expunerea principiilor fundamentale ale Naţiunilor Unite, preluate în
declaraţia de la Beijing; şi articolele 5 şi 6 ale Convenţiei europene privind drepturile
omului). Independenţa acestora nu este o prerogativă sau un privilegiu în propriul
lor interes ci în interesul statului de drept şi al celor care caută şi doresc înfăptuirea
justiţiei.
11. Această independenţă trebuie să existe în raport cu societatea în general şi în

raport cu părţile din orice litigiu asupra căruia judecătorii trebuie să se pronunţe.
Puterea judecătorească este unul dintre cei trei piloni fundamentali, egali ca impor-
tanţă, ai statului democratic modern. Ea are un rol şi funcţii importante în relaţia
cu ceilalţi doi piloni. Ea are grijă ca guvernele şi administraţiile să poată fi trase la
răspundere pentru acţiunile lor şi, în ceea ce priveşte puterea legislativă, are sarcina
de a se asigura că legile adoptate sunt aplicate şi, într-o mai mică sau mai mare mă-
sură, de a se asigura că acestea sunt în conformitate cu constituţia sau cu orice altă
legislaţie superioară (precum cea a Uniunii Europene). Pentru a-şi putea îndeplini
îndatoririle pe care le are în aceste domenii, puterea judecătorească trebuie să fie in-
dependentă faţă de aceste autorităţi, fapt care implică libertate faţă de relaţiile ina-
decvate şi de influenţa exercitată de aceste autorităţi. Astfel, independenţa serveşte
ca o garanţie a imparţialităţii. Acest lucru are, în special, implicaţii asupra a aproape
toate aspectele legate de cariera unui judecător: de la pregătire la numire pînă la
promovare şi sancţionare disciplinară.
12. Independenţa judecătorească presupune imparţialitate absolută din partea ju-

decătorilor. Cînd deliberează într-un litigiu între oricare părţi, judecătorul trebuie să
fie imparţial, adică liber faţă de orice relaţii, subiectivism sau părtinire, care afec-
tează – sau pot fi percepute ca afectînd – capacitatea sa de a decide independent. În
această privinţă, independenţa judecătorească este o dezvoltare a principiului fun-
damental conform căruia „nimeni nu poate fi judecător în propriul său proces”. Acest
principiu are semnificaţii mult mai extinse decît cea care afectează părţile dintr-un li-
tigiu. Nu doar părţile dintr-o cauză anume ci societatea în ansamblu trebuie să poată
avea încredere în puterea judecătorească. Astfel, nu este suficient ca un judecător

să fie liber faţă de orice relaţii, părtinire sau influenţă inadecvată, ci trebuie de ase-
menea să pară astfel în faţa unui observator rezonabil. În caz contrar, încrederea în
justiţie poate fi subminată.
13. Argumentarea necesităţii independenţei judecătoreşti, aşa cum este prezentată

mai sus, oferă un etalon după care pot fi evaluate implicaţiile practice ale acesteia
– aceasta înseamnă, trăsăturile care sunt necesare pentru a o asigura şi mijloacele
prin care aceasta poate fi asigurată, la nivel constituţional sau legislativ, precum şi în
practica de fiecare zi, în fiecare stat. Prezentul aviz pune mai degrabă accentul pe ca-
drul instituţional general şi pe garanţiile care asigură independenţa judecătorească
în societate decît pe principiul care impune imparţialitatea personală (atît în fapt cît
şi în aparenţă) a judecătorului în orice cauză particulară. Deşi are loc o suprapunere,
se propune ca acest din urmă subiect să fie abordat în cadrul examinării de către
CCJE a conduitei judecătoreşti şi a standardelor etice.
Nivelul pînă la care este garantată independenţa judecătorească

14. Independenţa judecătorească trebuie să fie garantată de standarde naţionale
pînă la cel mai înalt nivel posibil. În consecinţă, statele trebuie să includă conceptul
de independenţă judecătorească fie în Constituţie, fie printre principiile funda-
mentale recunoscute de statele care nu au o Constituţie scrisă dar în care respectul
pentru independenţa judecătorească este garantat de o cultură şi tradiţie îndelun-
gate. Acest lucru scoate în evidenţă importanţa fundamentală a independenţei, prin
recunoaşterea poziţiei speciale pe care o au jurisdicţiile de drept anglo-saxon (înde-
osebi în Anglia şi Scoţia) cu o lungă tradiţie de independenţă, însă fără nici un fel de
legi scrise.
15. Principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite stipulează că independenţa jude-

cătorească trebuie să fie „garantată de către stat şi consfinţită de constituţie sau de
legislaţia fiecărei ţări în parte”. Recomandarea nr. R (94) 12 prevede (în prima teză
a principiului I.2) că „Independenţa judecătorilor va fi garantată în conformitate cu
prevederile Convenţiei [europene a drepturilor omului] şi cu principiile constituţio-
nale prin, de exemplu, introducerea unor prevederi specifice în Constituţie sau în alt
tip de legislaţie ori prin incorporarea prevederilor prezentei recomandări în legislaţia
internă.”
16. Carta europeană privind statutul judecătorilor conţine prevederi încă şi mai speci-
fice: „În fiecare stat european, principiile fundamentale privind statutul judecătorului
vor fi prevăzute de actele normative interne cu cea mai înaltă forţă juridică, iar re-
glementările în acest domeniu, prin legi.” Această prevedere mai specifică din Carta
europeană s-a bucurat de susţinerea unanimă a CCJE. Acesta recomandă adoptarea
sa în locul prevederii mai puţin specifice din prima teză a principiului 1.2 al Reco-
mandării nr. R (94) 12.

Criteriile ce stau la baza numirii sau promovării
17. Principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite stipulează (alineatul 13): „Promo-
varea judecătorilor, oriunde există un astfel de sistem, trebuie să aibă la bază factori
obiectivi, în special calificarea profesională, integritatea şi experienţa.” Recoman-
darea nr. R (94) 12 este de asemenea extrem de clară: „Toate deciziile privind cariera
profesională a judecătorilor trebuie să fie bazate pe criterii obiective, iar selectarea şi
cariera judecătorilor trebuie să se bazeze pe merit, ţinînd seama de pregătirea pro-
fesională, integritate, capacitate şi eficienţă”. Recomandarea nr. R (94) 12 specifică
foarte clar că aceste criterii se aplică tuturor persoanelor care deţin funcţii în cadrul
sistemului judecătoresc, inclusiv celor care se ocupă de probleme de drept constitu-
ţional, penal, civil, comercial şi administrativ (precum şi, în multe privinţe, asesorilor
şi altor persoane care exercită funcţii juridice). Prin urmare, este un fapt general ac-
ceptat că numirile trebuie să se facă „pe bază de merit”, conform unor criterii obiec-
tive, şi că orice considerente politice trebuie să fie inadmisibile.
18. Problemele centrale care rămîn sunt: (a) conferirea unui conţinut aspiraţiilor ge-
nerale spre numirea „pe bază de merit” şi „obiectivism”; şi (b) alinierea teoriei la reali-
tate. Subiectul de faţă este de asemenea strîns legat de următoarele două (organis-
mele de numire şi perioada pe care se face numirea).
19. În unele state există, prin Constituţie, o implicare politică directă în numirea ju-
decătorilor. Acolo unde judecătorii sunt aleşi (fie de către popor, cum ar fi în Elveţia,
la nivel cantonal, fie de către parlament, cum ar fi tot în Elveţia, la nivel federal, în
Slovenia şi în „fosta Republică Iugoslavă Macedonia”, precum şi în cazul Curţii Consti-
tuţionale Federale a Germaniei şi a unei părţi dintre membrii Curţii Constituţionale
din Italia), scopul este fără îndoială acela de a îi conferi puterii judecătoreşti o bază
democratică în exercitarea funcţiilor sale. Scopul nu poate fi nicidecum acela de a
supune numirea sau promovarea judecătorilor unor considerente politice de partid
limitate. Acolo unde există riscuri ca acest lucru să se întîmple sau să se facă uz de
asemenea practici, metoda alegerii judecătorilor poate fi mai mult periculoasă decît
avantajoasă.
20. Chiar şi acolo unde există o autoritate separată care are responsabilitatea de nu-
mire şi promovare a judecătorilor sau este implicată în acest proces, considerentele
politice nu sunt neapărat excluse în practică. Astfel, în Croaţia, un Consiliu Superior
al Magistraturii, alcătuit din 11 membri (şapte judecători, doi procurori şi doi profe-
sori în drept) are responsabilitatea de a face numirile, însă ministrul justiţiei poate
propune ca cei 11 membri să fie aleşi de camera reprezentanţilor parlamentului
croat, iar Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să se consulte cu comisia juridică
a parlamentului, controlată de partidul care formează guvernul la ora actuală, asupra
oricărei numiri. Chiar dacă articolul 4 al Constituţiei croate modificate face referire la
separarea puterilor în stat, acesta merge mai departe şi prevede că separarea include
„orice formă de cooperare reciprocă şi control reciproc între cei care deţin puterea”,
fapt care, fără îndoială, nu exclude influenţa politică asupra numirii sau promovării

judecătorilor. În Irlanda, deşi există o comisie pentru numirea judecătorilor, conside-
rentele politice pot încă determina care dintre candidaţii rivali, toţi fiind aprobaţi de
comisie, vor fi de fapt numiţi de ministrul justiţiei (şi comisia nu are nici un rol în ceea
ce priveşte promovările).
21. În alte ţări, sistemele existente diferă între ţările cu judecători de carieră (cele
mai multe dintre ţările cu sistem de drept continental) şi cele în care judecătorii sunt
numiţi din rîndurile practicienilor cu experienţă (de exemplu, ţări cu sistem de drept
anglo-saxon, precum Cipru, Malta şi Marea Britanie sau alte ţări ca Danemarca).
22. În ţările cu judecători de carieră, numirea iniţială a judecătorilor depinde în mod

normal de reuşita obiectivă la examene. Problemele importante par să fie următoa-
rele: (a) dacă examenul este suficient – nu ar trebui evaluate calităţile personale?
aptitudinile practice nu ar trebui predate şi testate?; (b) dacă ar trebui implicată o
autoritate independentă faţă de executiv şi legislativ la această etapă - în Austria,
de exemplu, Personalsenates (compuse din cinci judecători) au un rol formal în reco-
mandarea promovărilor, însă nu au nici un rol în ceea ce priveşte numirile.
23. Prin contrast, acolo unde judecătorii sunt sau pot fi numiţi din rîndurile practici-
enilor cu experienţă, e puţin probabil ca examenele să fie relevante şi e posibil ca la
baza numirilor să stea aptitudinile practice şi consultarea cu alte persoane care au
relaţii directe cu candidatul.
24. În toate situaţiile de mai sus, se sugerează că se impun standarde obiective nu

numai pentru a exclude influenţele politice ci şi din alte motive, precum riscul apari-
ţiei favoritismului, conservatorismului şi a nepotismului (sau a „clonării”), care există
dacă numirile sunt făcute într-o manieră nestructurată sau pe baza recomandărilor
personale.
25. Orice „criterii obiective”, care caută să garanteze că selectarea şi cariera judecă-
torilor se „bazează pe merite, ţinînd cont de pregătirea profesională, integritate, ca-
pacitate şi eficienţă” sunt menite să fie definite în termeni generali. Cu toate acestea,
tocmai conţinutul şi efectul lor în fiecare ţară este esenţial în cele din urmă. CCJE a
recomandat ca autorităţile din statele membre responsabile de numiri şi promovări
şi care oferă consultanţă referitor la acestea să introducă şi să aplice criterii obiective,
în scopul garantării că selectarea şi cariera judecătorilor „se bazează pe merite, ţinînd
cont de pregătirea profesională, integritate, capacitate şi eficienţă”. O dată ce se face
acest lucru, acele organisme sau autorităţi responsabile de numiri şi promovări vor
avea obligaţia să acţioneze în consecinţă, şi atunci va fi posibil, cel puţin, să se exa-
mineze cu atenţie conţinutul criteriilor adoptate şi efectul lor practic.
26. Răspunsurile la chestionare indică o lipsă pe larg răspîndită a unor astfel de cri-
terii publicate. Criteriile generale au fost publicate de lordul cancelar în Marea Bri-
tanie, iar executivul scoţian a publicat un document pentru consultare. Legislaţia
austriacă defineşte criteriile de promovare. Multe ţări, precum Cipru sau Estonia, au
pur şi simplu încredere în integritatea consiliilor independente ale judecătorilor res-

ponsabile de numiri sau de recomandarea numirilor. În Finlanda, consiliul consul-
tativ compară rezultatele candidaţilor, iar propunerile lui de numire includ o moti-
vaţie a deciziei lor. În acelaşi mod, în Islanda, comisia de selectare pune la dispoziţia
ministrului justiţiei o evaluare în scris a candidaţilor pentru posturile de judecător
districtual, în timp ce Curtea Supremă se pronunţă asupra competenţei candidaţilor
pentru posturile de judecător din această instituţie. În Germania, atît la nivel federal
cît şi la nivelul landurilor, consiliile pentru numirea judecătorilor pot avea responsa-
bilitatea de a întocmi opinii în scris (fără o motivaţie detaliată) asupra oportunităţii
numirii sau promovării candidaţilor, care nu au caracter obligatoriu pentru ministrul
justiţiei, dar care pot duce la critici (uneori publice), dacă acesta nu ţine seama de ele.
Prezentarea de argumente ar putea fi privită ca un lucru pozitiv şi e posibil ca aceasta
să confere conţinut criteriilor care sunt aplicate în practică, însă contraargumentele
ar putea fi de asemenea caracterizate ca militînd împotriva furnizării de argumente
în cazuri particulare (de exemplu, caracterul sensibil al alegerii între doi candidaţi
care au aproape aceleaşi calificări şi confidenţialitatea în ceea ce priveşte sursele sau
informaţiile)
27. În Lituania, deşi nu există criterii clare care să guverneze promovarea, perfor-
manţele profesionale ale judecătorilor sunt monitorizate cu ajutorul unor criterii
cantitative şi calitative, care se bazează în primul rînd pe statistici (inclusiv statistici
referitoare la trimiterea spre rejudecare a apelurilor) şi fac obiectul unui raport către
Departamentul pentru Instanţe din cadrul Ministerului Justiţiei. Ministrul justiţiei are
doar un rol indirect în selectare şi promovare. Sistemul de monitorizare a fost, însă,
„aspru criticat” de către Asociaţia Lituaniană a Judecătorilor. Datele statistice au im-
portanţă socială în înţelegerea şi îmbunătăţirea activităţii şi eficienţei instanţelor. Ele
nu sunt, însă, acelaşi lucru cu standardele obiective de evaluare, fie în scopul numirii
într-o nouă poziţie, al promovării sau în alt scop. Se impune multă prudenţă în folo-
sirea datelor statistice în acest context.
28. În Luxemburg, se afirmă că promovarea se bazează în mod normal pe principiul

vechimii în muncă. În Olanda, există încă elemente ale sistemului timpuriu bazat
pe vechimea în muncă, iar în Belgia şi Italia promovarea este determinată de criterii
obiectiv definite privind vechimea în muncă şi competenţa. În Austria, referitor la re-
comandările făcute de Personalsenates (alcătuite din cinci judecători) către ministrul
justiţiei, poziţia prevăzută de lege este aceea că se ţine seama de vechimea în muncă
numai în cazul egalităţii între calificativele mai multor candidaţi.
29. Carta europeană privind statutul judecătorilor abordează sistemele de promovare

„în situaţia cînd acestea nu se bazează pe vechimea în muncă” (alineatul 4.1.), iar
Memorandumul explicativ menţionează că acesta este „un sistem pe care Carta nu-l
exclude sub nici o formă, deoarece este menit să asigure o protecţie foarte eficientă
a independenţei”. Deşi o experienţă profesională corespunzătoare este o condiţie
importantă pentru promovare, CCJE a considerat că vechimea în muncă, în lumea
modernă, nu mai este general acceptabilă ca principiu dominant de determinare a
promovării. Publicul manifestă un interes sporit nu numai faţă de independenţă, ci

şi faţă de calitatea sistemului său judecătoresc şi, mai ales în vremuri cînd se produc
mari schimbări, faţă de calitatea conducătorilor sistemului judecătoresc. Poate exista
o eventuală sacrificare a dinamismului atunci cînd promovările se bazează în între-
gime pe vechimea în muncă, ce nu poate fi justificată printr-un cîştig real în ceea
ce priveşte independenţa. Cu toate acestea, CCJE a considerat că cerinţele privind
vechimea în muncă, bazate pe numărul de ani de experienţă profesională pot servi
la consolidarea independenţei.
30. În Italia şi, într-o oarecare măsură, în Elveţia, statutul, funcţia şi remunerarea ju-
decătorilor au fost separate. Remunerarea se face, în mod automat, pe baza vechimii
în muncă şi nu variază în general în funcţie de statut sau de poziţie. Statutul depinde
de promovare, însă nu implică neapărat transferul la altă instanţă. Astfel, un jude-
cător cu statut de curte de apel poate opta să rămînă în continuare judecător într-o
instanţă de fond. În acest fel, sistemul urmăreşte să sporească independenţa prin
eliminarea oricăror stimulente financiare care ar determina dorinţa judecătorului de
a fi promovat sau de a obţine o funcţie diferită.
31. CCJE a examinat problema egalităţii dintre femei şi bărbaţi. Directivele Casei La-
timer stipulează: „Numirile la toate nivelurile sistemului judecătoresc trebuie să aibă,
ca unul dintre obiective, realizarea egalităţii dintre bărbaţi şi femei”. În Anglia, „prin-
cipiile directoare” ale lordului cancelar prevăd ca numirea să se facă strict pe bază de
merit, „indiferent de sex, origine etnică, stare civilă, orientare sexuală…”, însă lordul
cancelar şi-a exprimat foarte clar intenţia de a încuraja candidaturile pentru numirea
în poziţie de judecător atît din partea femeilor cît şi a minorităţilor etnice. Ambele
obiective sunt adecvate. Delegatul austriac a declarat că în Austria, în situaţia în
care sunt doi candidaţi cu calificative egale, s-a prevăzut în mod expres să fie numit
candidatul aparţinînd sexului mai puţin reprezentat. Chiar pornind de la premisa că
această reacţie pozitivă limitată faţă de problema reprezentării mai slabe nu ar ridica
probleme de ordin juridic, CCJE a identificat unele dificultăţi de ordin practic cum ar
fi: (1) aceea că selecţionează o arie cu reprezentare mai slabă (sexul) şi (2) ar putea fi
contradicţii referitoare la ce constituie, în condiţiile fiecărei ţări în parte, reprezentare
mai slabă, din motive dicriminatorii relevante, într-o asemenea arie. CCJE nu pro-
pune o prevedere ca cea austriacă în calitate de standard internaţional. Subliniază,
însă necesitatea de a realiza egalitatea prin intermediul unor „principii directoare” ca
cele la care se face referire în teza nr. 3 de mai sus.
Organismele de numire şi consultative

32. CCJE a luat notă de marea diversitate a metodelor prin care sunt numiţi judecă-
torii. Există o unanimitate evidentă referitor la faptul că numirile trebuie să fie „ba-
zate pe merit”.
33. Diversele metode utilizate în prezent pentru selectarea judecătorilor pot fi toate
privite ca avînd avantaje şi dezavantaje: se poate argumenta că alegerea prin vot
conferă o legitimitate mai democratică, însă implică pe candidat într-o campanie, în

politică şi în tentaţia de a pretinde şi acorda favoruri. Cooptarea acestor metode de
către sistemul judecătoresc existent poate avea drept rezultat candidaţi bine pre-
gătiţi din punct de vedere profesional, însă aici poate exista riscul apariţiei conser-
vatorismului sau nepotismului („clonării”) – şi aceast aspect ar putea părea ca fiind
absolut nedemocratic pentru o gîndire constituţională. De asemenea, se poate ar-
gumenta că numirea judecătorilor de către executiv sau legislativ poate conferi mai
multă legitimitate însă comportă riscul de a se crea o dependenţă mai mare faţă de
celelalte puteri. O altă metodă implică nominalizarea de către un organism indepen-
dent.
34. Încă mai sunt motive de îngrijorare că actuala diversitate de mijloace poate în
mod tacit facilita continuarea influenţelor politice nedorite asupra numirilor. CCJE
a luat notă de opinia expertului, domnul Oberto, conform căreia procedurile in-
formale de numire şi influenţa politică deschisă asupra numirilor judecătorilor din
unele state nu au constituit modele utile pentru altele, democraţii noi, unde era vital
să se asigure independenţa judecătorească prin introducerea unor organisme de
numire complet apolitice.
35. CCJE a luat notă că, luînd exemplul unei democraţii tinere, în Republica Cehă
numirile sunt făcute de preşedintele ţării, în baza unei moţiuni înaintate de ministrul
justiţiei, iar promovările (de exemplu, transferul la o instanţă ierarhic superioară sau
în funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte de instanţă) sunt făcute fie de preşedinte,
fie de către ministrul justiţiei. Nu există nici un consiliu suprem, chiar dacă judecă-
torii alcătuiesc comisii care selectează candidaţii la numirea pe post de judecător.
36. Recomandarea nr. R (94) 12 are în prezent o poziţie ambiguă în acest domeniu.
Aceasta porneşte de la premisa că există un organism independent responsabil de
numiri: „Autoritatea care decide asupra selectării şi carierei judecătorilor trebuie să
fie independentă faţă de guvernare şi administraţie. Pentru a salvgarda indepen-
denţa acesteia, reglementările trebuie să garanteze că, de pildă, membrii săi sunt
selectaţi de către autoritatea judecătorească şi că autoritatea însăşi este cea care de-
cide asupra propriilor reguli de procedură.”
Însă, recomandarea merge mai departe, examinînd şi avînd în vedere un sistem

complet diferit: „Cu toate acestea, acolo unde prevederile constituţionale sau legale
şi tradiţiile le permit judecătorilor să fie numiţi de către guvern, trebuie să existe ga-
ranţii care să aibă grijă ca procedurile de numire a judecătorilor să fie transparente
şi independente în practică şi ca deciziile să nu fie influenţate de nici un alt fel de
motive în afara celor legate de criteriile obiective menţionate mai sus.”
Exemplele de „garanţii” care urmează oferă o şi mai mare relaxare a procedurilor for-
male: acestea încep cu un organism independent special care face recomandări, pe
care guvernul le „respectă în practică”, includ mai apoi „dreptul la apel împotriva unei
decizii în faţa unei autorităţi independente” şi se încheie cu soluţia blîndă (şi am-

biguu formulată) că este suficient dacă „autoritatea care ia decizia se protejează de
influenţele nedorite şi inadecvate”.
37. Condiţiile din 1994 sunt cele care stau la baza acestei formulări. Însă CCJE este
preocupat în prezent de caracterul ei oarecum vag şi deschis în contextul unei Eu-
rope lărgite, unde „tradiţiile” constituţionale sau legislative sunt mai puţin relevante
şi procedurile formale sunt o necesitate de care este primejdios să ne dispensăm.
Prin urmare, CCJE a considerat că fiecare decizie legată de numirea sau cariera unui
judecător trebuie să se bazeze pe criterii obiective pentru a se garanta că nu a fost
luată decît în baza unor astfel de criterii.
38. CCJE a recunoscut că e posibil să nu se poată merge mai departe, în lumina di-
versităţii de sisteme acceptate în prezent în statele europene. Totuşi, CCJE este un
organism consultativ, împuternicit să reflecteze atît asupra modificării standardelor
existente cît şi asupra elaborării de standarde general acceptate. Mai mult, Carta
europeană privind statutul judecătorilor merge considerabil mai departe decît Reco-
mandarea nr. R (94) 12, stipulînd următoarele:
„Referitor la orice decizie care afectează selectarea, recrutarea, numirea şi cariera sau
eliberarea din funcţie a judecătorului, statutul prevede intervenţia unei autorităţi
independente faţă de puterea executivă sau legislativă, în cadrul căreia cel puţin
jumătate din membri sunt judecători aleşi de colegii lor, pe baza unor metode care
garantează o reprezentare cît mai largă a puterii judecătoreşti.”
39. Memorandumul explicativ precizează că „intervenţia” unei autorităţi indepen-

dente a fost prevăzută într-un sens suficient de larg să acopere o opinie, recoman-
dare sau propunere, precum şi o decizie propriu-zisă. Carta europeană merge mult
mai departe decît practica actuală din multe state europene. (În mod deloc surprin-
zător, delegaţii Înaltului Consiliu al Judecătorilor şi asociaţiile judecătorilor care s-au
reunit la Varşovia în perioada 23-26 iunie 1997 au dorit un „control” şi mai complet
asupra numirii şi promovării judecătorilor decît cel susţinut de Carta europeană.)
40. Răspunsurile la chestionare arată că cele mai multe state europene au introdus
un organism independent faţă de executiv şi de legislativ, cu rol exclusiv sau mai
puţin important în ceea ce priveşte numirile şi (acolo unde este relevant) promovă-
rile; iată cîteva exemple: Andora, Belgia Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa,
Islanda, Irlanda, Italia, Lituania, Moldova, Olanda, Norvegia, Polonia, România, Rusia,
Slovacia, Slovenia, „fosta Republică Iugoslavă Macedonia” şi Turcia.
41. Absenţa unui astfel de organism a fost resimţită ca fiind punctul slab în Republica
Cehă. În Malta există un astfel de organism, însă avînd în vedere consultarea acestuia
în mod opţional de către autoritatea de numire, a fost considerat ca fiind o carenţă.
În Croaţia, nivelul potenţial al influenţei politice asupra acestui organism a fost con-
siderat o problemă.

42. Cele trei sisteme prezentate mai jos vor servi drept exemple de consilii superi-
oare ale magistraturii care îndeplinesc condiţiile sugerate de Carta europeană.
i) Potrivit articolului 104 al Constituţiei Italiei, un asemenea consiliu este alcătuit din:
preşedintele ţării, preşedintele şi procurorul general al Curţii de Casaţie, 20 de jude-
cători aleşi de către sistemul judecătoresc şi 10 membri aleşi de parlament în sesiune
reunită, din rîndul cadrelor universitare şi al avocaţilor care au 15 ani de activitate
neîntreruptă. Potrivit articolului 105, responsabilitatea acestuia este aceea de a „de-
semna, recruta şi transfera, de a promova judecătorii şi de a lua măsuri disciplinare
împotriva acestora, în conformitate cu reglementările privind organizarea judecăto-
rească.”
ii) Legile ungare privind reforma instanţelor din 1997 înfiinţează Consiliul Naţional
al Judecătorilor, împuternicit cu administrarea instanţelor, inclusiv cu numirea jude-
cătorilor. Consiliul este compus din preşedintele Curţii Supreme (preşedintele Consi-
liului), nouă judecători, ministrul justiţiei, procurorul general, preşedintele Asociaţiei
Barourilor şi doi deputaţi din parlament.
iii) În Turcia, un consiliu suprem selectează şi promovează atît judecătorii cît şi procu-
rorii. Acesta este compus din şapte membri, incluzînd cinci judecători, fie din cadrul
Curţii de Casaţie, fie din Consiliul de Stat. Ministrul justiţiei prezidează Consiliul, iar
vice-ministrului justiţiei este de asemenea un membru de drept al consiliului.
43. Un exemplu din cadrul ţărilor de drept anglo-saxon ne este furnizat de Irlanda,
unde a fost înfiinţat un comitet pentru numirea judecătorilor prin Legea privind in-
stanţele şi funcţionarea instanţelor din 1995, secţiunea 13, privind „identificarea per-
soanelor şi informării guvernului cu privire la faptul dacă aceste persoane corespund
pentru numirea pe post de judecător.” Comitetul este alcătuit din nouă membri:
preşedintele Curţii Supreme, preşedinţii Înaltei Curţi, Curţii de Circuit şi Curţii Dis-
trictuale, procurorul general, un avocat numit de preşedintele baroului, un avocat
însărcinat cu procedura, nominalizat de preşedintele Societăţii de Drept şi pînă la
trei membri numiţi de ministrul justiţiei, care lucrează sau au cunoştinţe de comerţ,
finanţe sau administraţie sau au experienţă în calitate de beneficiari ai serviciilor in-
stanţelor. Însă aceasta nu exclude toate influenţele politice din proces.
44. Modelul german (vezi mai sus) implică consilii, al căror rol poate fi diferit dacă ne
referim la instanţele federale sau cele ale landurilor şi în funcţie de nivelul instanţelor.
Există consilii pentru numirea judecătorilor al căror rol este de regulă unul strict con-
sultativ. În plus, mai multe German Länder stipulează că judecătorii vor fi selectaţi în
comun de către ministrul competent şi un comitet pentru selectarea judecătorilor.
Acest comitet are de obicei drept de veto. În mod obişnuit, este compus din membri
ai parlamentului, judecători aleşi de colegii lor şi un avocat. Implicarea ministrului
justiţiei este privită în Germania ca un element democratic important, deoarece
acesta este răspunzător în faţa parlamentului. De asemenea, din punct de vedere
constituţional, faptul că acest consiliu nu trebuie să fie alcătuit doar din judecători
sau în majoritate din judecători este considerat ca fiind foarte important.

45. Chiar şi în sistemele de drept unde sunt respectate standardele prin forţa tradiţiei
şi a autodisciplinei informale, în mod obişnuit sub privirea scrutătoare a unei prese
libere, s-a înregistrat o recunoaştere sporită în ultima vreme a nevoii de garanţii mai
obiective şi mai formale. În alte state, mai ales în fostele ţări comuniste, această nece-
sitate este stringentă. CCJE a considerat că, în măsura în care a pledat în favoarea in-
tervenţiei (într-un sens suficient de larg să includă o opinie, recomandare sau decizie
propriu-zisă) unei autorităţi independente care are o reprezentare judecătorească
substanţială, aleasă în mod democratic de către ceilalţi judecători, Carta europeană
a indicat direcţia generală pe care CCJE dorea să o recomande. Aceasta este deosebit
de importantă pentru ţările care nu au alte sisteme adînc înrădăcinate, care ar fi do-
vedit caracterul său democratic.
Numirea – perioada pe care se face numirea

46. Principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite, Recomandarea nr. R (94) 12 şi Carta
europeană privind statutul judecătorilor, toate se referă mai degrabă la posibilitatea
de numire pe un termen fix, stabilit prin lege, decît pînă la vîrsta legală de pensio-
nare.
47. Carta europeană, alineatul 3.3, face de asemenea referire la procedurile de re-
crutare, prevăzînd „o perioadă de probă, care trebuie să fie neapărat scurtă, după
numirea în poziţia de judecător dar înainte de confirmarea permanentă pe post”.
48. Practica europeană este în general aceea de a face numiri permanente pînă la
vîrsta legală de pensionare. Aceasta este abordarea cel mai puţin problematică din
punctul de vedere al independenţei.
49. Multe sisteme de drept prevăd perioade de instruire sau de probă pentru jude-
cătorii noi.
50. Unele ţări fac anumite numiri pe un număr limitat de ani (de exemplu, în cazul
Curţii Constituţionale Federale a Germaniei, perioada este de 12 ani). Judecătorii
sunt de asemenea numiţi pe perioade limitate în cadrul curţilor internaţionale
(de exemplu, Curtea Europeană de Justiţie şi Curtea Europeană pentru Drepturile
Omului).
51. Unele ţări utilizează de asemenea judecători asistenţi, a căror numire este limi-
tată sau mai puţin protejată decît cea a judecătorilor numiţi pe viaţă (de exemplu,
Marea Britanie şi Danemarca).
52. CCJE a considerat că acolo unde, în cazuri excepţionale, numirea unui judecător
inamovibil se face pe o perioadă limitată, aceasta nu trebuie reînnoită decît dacă
există proceduri care să garanteze că:
i. judecătorul, dacă acesta doreşte, este avut în vedere pentru reinvestire de că-
tre organismul pentru numiri; şi

ii. decizia privind reinvestirea se ia absolut obiectiv şi pe bază de merit şi fără a
se ţine seama de considerente politice.
53. CCJE consideră că atunci cînd numirea este provizorie sau limitată, organismul
responsabil de obiectivismul şi transparenţa metodei de numire sau de reinvestire a
unui judecător inamovibil are un rol deosebit de important (vezi de asemenea aline-
atul 3.3 al Cartei europene).
54. CCJE este conştient de faptul că termenii săi de referinţă nu fac referire specifică la
poziţia judecătorilor la nivel internaţional. CCJE a luat fiinţă în urma Recomandării nr.
23 din Raportul Wise Persons’ pe anul 1998, care prevede că trebuie să se consolideze
directa cooperare cu instituţiile naţionale ale sistemului judecătoresc, iar Rezoluţia
nr.1 adoptată ulterior de miniştrii de justiţie în cadrul celei de a 22-a conferinţe, care
a avut loc la Chişinău, în perioada 17-18 iunie 1999, vorbea despre rolul CCJE ca fiind
acela de a asista la realizarea priorităţilor care au fost identificate în planul global
de acţiune „pentru a întări rolul judecătorilor din Europa şi pentru a oferi consul-
tanţă… asupra faptului dacă este necesară o reactualizare a instrumentelor juridice
ale Consiliului Europei…” Planul global de acţiune se axează foarte mult pe sistemele
naţionale de drept ale statelor membre. Însă, nu trebuie să se uite că una din con-
diţiile pentru a deveni membru al Consiliului Europei este „îndeplinirea obligaţiilor
izvorînd din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”, iar acesta, în conformitate cu
cel mai important standard al Consiliului Europei, supunerea faţă de jurisdicţia Curţii
Europene pentru Drepturile Omului, este obligatoriu în virtutea dreptului internaţi-
onal.” (Raportul Wise Persons, alineat 9).
55. CCJE consideră că sporirea permanentă a importanţei instanţelor supranaţionale

şi a deciziilor acestora pentru sistemele naţionale de drept a făcut ca încurajarea
statelor membre să respecte principiile privind independenţa, inamovibilitatea, nu-
mirea şi perioada pe care se face numirea în legătură cu judecătorii acestor instanţe
supranaţionale să devină esenţială (vezi în special alineatul 52 de mai sus).
56. CCJE este de acord că importanţa obligaţiilor rezultînd din tratatele internaţi-
onale, precum Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi din tratatele Uniunii
Europene pentru sistemele de drept naţionale şi judecători face ca numirea şi re-
investirea judecătorilor în instanţele care interpretează asemenea tratate să inspire
aceeaşi încredere şi să respecte aceleaşi principii ca şi sistemele naţionale de drept
să devină un aspect esenţial. CCJE consideră mai departe că implicarea autorităţii in-
dependente la care se face referire în alineatele 37 şi 45 trebuie încurajată în legătură
cu numirea şi reinvestirea judecătorilor în instanţele internaţionale. Consiliul Europei
şi instituţiile sale sunt, pe scurt, întemeiate pe credinţa faţă de valorile comune supe-
rioare celor ale oricărui stat membru şi această credinţă a avut deja efecte practice
semnificative. În cazul în care nu se insistă la nivel internaţional asupra aplicării lor,
acest fapt va avea drept rezultat subminarea acestor valori şi a progreselor care s-au
înregistrat în dezvoltarea şi aplicarea lor.

Numirea – inamovibilitatea şi măsurile disciplinare
57. Există o dogmă fundamentală conform căreia independenţa judecătorească este
garantată pînă la vîrsta obligatorie de pensionare sau pînă la expirarea termenului
fixat de numire în funcţie: vezi principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite, aline-
atul 12; Recomandarea nr. R (94) 12 – Principiul I (2)(a)(ii) şi (3) şi Principiul VI (1) şi
(2). Carta europeană afirmă că principiul se extinde şi asupra numirii sau desemnării
într-o nouă funcţie sau la o altă instanţă, fără consimţămînt (în afară de situaţiile
cînd instanţa se restructurează sau de delegare), însă atît Carta europeană cît şi Re-
comandarea nr. R (94) 12 prevăd că transferul în altă funcţie se poate dispune şi ca
sancţiune disciplinară.
58. CCJE a luat notă că Republica Cehă nu are o limită de vîrstă obligatorie pentru
pensionare, însă „un judecător poate fi eliberat din funcţie de către ministrul justiţiei
după împlinirea vîrstei de 65 de ani.”
59. Existenţa excepţiilor la inamovibilitate, mai cu seamă cele rezultînd din sanc-
ţiuni disciplinare, duce imediat la găsirea organismului şi metodelor prin care, şi în
baza cărora, judecătorii pot fi sancţionaţi disciplinar. Recomandarea nr. R (94) 12,
Principiul VI (2) şi (3), insistă asupra necesităţii unei definiţii a abaterilor pentru care
un judecător poate fi eliberat din funcţie şi a unor proceduri disciplinare care să se
conformeze cu cerinţele impuse de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Din-
colo de aceasta, Recomandarea prevede doar următoarele: „Statele trebuie să aibă
în vedere înfiinţarea, prin lege, a unui organism special competent care are sarcina
de a aplica sancţiuni şi măsuri disciplinare, acolo unde acestea nu sunt soluţionate în
instanţă, şi ale cărui hotărîri vor fi controlate de un organ judecătoresc superior, sau
care este organul superior propriu-zis.” Carta europeană atribuie acest rol autorităţii
independente care sugerează că trebuie să „intervină” în toate aspectele legate de
selectarea şi cariera tuturor judecătorilor.
60. CCJE consideră că:
(a) inamovibilitatea judecătorilor trebuie să fie un element expres al indepen-

denţei, consfinţit la cel mai înalt nivel intern (vezi alineatul 16 de mai sus);
(b) intervenţia unei autorităţi independente, prin proceduri care să asigure drep-
tul deplin la apărare, este de o importanţă deosebită în aspectele privind dis-
ciplina; şi
(c) este util să fie elaborate standarde care să definească nu numai conduita care
poate conduce la eliberarea din funcţie ci şi orice conduită care poate duce la
măsuri disciplinare sau la schimbarea statutului, inclusiv, de exemplu, muta-
rea într-o altă instanţă sau altă zonă.
E posibil ca CCJE să elaboreze o opinie detaliată pe această temă, care va conţine do-
cumentele înaintate CDCJ spre analiză, într-o etapă ulterioară cînd CCJE se va ocupa
în mod expres de standardele de conduită, deşi, nu încape îndoială că acestea se află
într-o relaţie strînsă cu independenţa.

Remunerarea
61. Recomandarea nr. R (94) 12 prevede că „remunerarea judecătorilor trebuie ga-
rantată prin lege” şi „trebuie să fie corespunzătoare demnităţii profesiei şi respon-
sabilităţilor pe care le au” (Principiile I (2)(a)(ii) şi III (1)(b)). Carta europeană conţine
o recunoaştere importantă, pragmatică şi realistă a rolului unei remunerări cores-
punzătoare în protejarea faţă de „presiuni menite să influenţeze deciziile şi conduita
judecătorilor în general...”, şi a importanţei garantării concediului medical plătit şi a
pensiei (alineatul 6). CCJE a aprobat în totalitate prevederea Cartei europene.
62. Chiar dacă unele sisteme (cum ar fi ţările scandinave) se îngrijesc de această si-
tuaţie prin mecanisme tradiţionale, fără prevederi legale formale, CCJE consideră că
este important în general (şi mai ales în legătură cu noile democraţii) să fie elaborate
prevederi legale specifice care să asigure salariile judecătorilor împotriva diminuă-
rilor şi să asigure cel puţin o prevedere de fapt privind mărirea salariilor în raport cu
creşterea preţurilor.
Libertatea faţă de influenţe externe nedorite

63. Libertatea faţă de influenţe externe nedorite constituie un principiu general
unanim recunoscut: vezi principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite, alineatul
2; Recomandarea nr. R (94) 12, Principiul I (2)(d), care stipulează în continuare că:
„Legea trebuie să prevadă sancţiuni împotriva persoanelor care încearcă să influ-
enţeze judecătorii în orice mod”. Ca principii generale, libertatea faţă de influenţe
nedorite şi necesitatea aplicării de sancţiuni în cazuri extreme sunt incontestabile.
Mai mult, CCJE nu are motive să creadă că acestea nu sunt prevăzute corespunzător
ca atare în legislaţia statelor membre. Pe de altă parte, operarea lor în practică nece-
sită prudenţă, atenţie şi, în unele contexte, constrîngere politică. Discuţiile purtate
cu judecători din diverse state şi înţelegerea şi sprijinul de care au dat dovadă pot fi
foarte utile în această privinţă. Dificultatea stă mai degrabă în a decide ce constituie
influenţă nedorită şi de a realiza un echilibru între, de exemplu, necesitatea de a
proteja procesul judecătoresc faţă de denaturări şi presiuni, fie politice, fie din partea
presei sau a altor surse, şi interesul dezbaterii publice a chestiunilor de interes public
în viaţa publică şi într-o presă liberă. Judecătorii trebuie să accepte că ei sunt figuri
publice şi că nu trebuie să aibă un caracter prea susceptibil sau o constituţie prea
fragilă. CCJE a căzut de acord că nu pare a se impune vreo modificare a principiului
existent, ci că judecătorii din diverse state ar putea beneficia de pe urma discuţiilor
purtate împreună şi a schimbului de informaţii în legătură cu situaţii particulare.
Independenţa în cadrul autorităţii judecătoreşti

64. Ideea fundamentală este aceea că judecătorul, în exercitarea atribuţiilor sale, nu
este angajatul nimănui; acesta este deţinătorul unei funcţii de stat. El este astfel în
slujba legii şi este răspunzător numai în faţa acesteia. Faptul că judecătorul care so-
luţionează un caz nu acţionează conform unor dispoziţii sau instrucţiuni venite de

la o altă persoană, din afara sau din interiorul sistemului judecătoresc, este unul care
nu trebuie demonstrat.
65. Recomandarea nr. R (94) 12, Principiul I (2)(a)(i) stipulează că „hotărîrile judecă-
torilor nu trebuie să fie supuse nici unei reexaminări în afara procedurilor de apel
prevăzute de lege”, iar Principiul I (2)(a)(iv) stipulează că „guvernul sau administraţia
nu trebuie să aibă posibilitatea de a emite nici un fel de hotărîri care să invalideze
retroactiv hotărîrile judecătoreşti, cu excepţia celor privind amnistia, graţierea sau
a altor hotărîri similare”. CCJE a luat notă de faptul că răspunsurile la chestionare au
indicat faptul că aceste principii sunt respectate în general şi nu au fost propuse nici
un fel de amendamente.
66. CCJE a luat notă de ameninţarea potenţială împotriva independenţei judiciare

care ar putea apărea din cadrul ierarhiei judiciare interne. Acesta recunoaşte că in-
dependenţa judiciară depinde nu numai de libertatea faţă de influenţele externe ne-
dorite ci şi de libertatea faţă de influenţele nedorite care ar putea rezulta în anumite
situaţii din atitudinea altor judecători. „Judecătorii trebuie să beneficieze de libertate
neîngrădită pentru a soluţiona cauzele imparţial, potrivit conştiinţei lor şi modului în
care interpretează faptele şi în conformitate cu prevederile legale relevante.” (Reco-
mandarea nr. R (94) 12, Principiul I (2)(d)). Aceasta se referă la judecători individual.
Termenii în care ea este formulată nu exclud doctrinele, precum cea a precedentului
judiciar, existentă în ţările cu sistem de drept anglo-saxon (de pildă, obligaţia unui
judecător ierarhic inferior de a respecta o hotărîre anterioară a unei instanţe superi-
oare în ceea ce priveşte un principiu de drept care apare în cauza ulterioară).
67. Principiul I (2)(d) continuă după cum urmează: „Judecătorii nu trebuie să fie obli-
gaţi să informeze asupra obiectului unei cauze pe nici o persoană din afara sistemului
judecătoresc”. Oricum ar fi privită, această formulare este obscură. „Informarea”, chiar
şi a altor membri ai sistemului judiciar, asupra obiectului unei cauze, pare de la bun
început să vină în conflict cu independenţa individuală. În cazul în care o hotărîre
este pronunţată cu atîta incompetenţă încît să constituie o abatere disciplinară,
atunci lucrurile stau altfel, însă, în acest caz foarte puţin probabil, judecătorul nu ar
„informa” în nici un fel ci ar răspunde unor acuzaţii.
68. Puterea ierarhică pe care multe sisteme de drept o conferă instanţelor superioare
ar putea, în practică, să submineze independenţa individuală a judecătorilor. O so-
luţie în acest caz ar fi aceea de a transfera toate competenţele relevante unui consiliu
judiciar superior, care ar proteja independenţa în interiorul şi în afara sistemului ju-
diciar. Acest aspect ne duce din nou la Carta europeană privind statutul judecătorilor,
asupra căreia am atras atenţia în cadrul secţiunilor „Organismele de numire şi con-
sultative” şi „Libertatea faţă de influenţele externe nedorite”.
69. Sistemele de inspectare a instanţelor, în ţările în care acestea există, nu trebuie să

se preocupe de obiectul sau corectitudinea hotărîrilor şi nu trebuie să-i determine
pe judecători, din motive de eficienţă, să acţioneze în favoarea productivităţii, sacri-

ficînd astfel îndeplinirea corespunzătoare a rolului pe care aceştia îl au, acela de a
pronunţa o hotărîre bine gîndită, în conformitate cu interesele celor care apelează
la justiţie.
70. CCJE a luat notă în această privinţă de sistemul italian modern de separare a
treptelor, remunerării şi funcţiilor descrise la alineatul 30 mai sus. Obiectivul acestui
sistem este acela de a consolida independenţa şi de asemenea urmăreşte ca acele
cauze dificile din instanţele de fond (de exemplu, cele care implică mafia) să fie solu-
ţionate de judecători extrem de capabili.
Rolul judecătorului
71. Această secţiune ar putea acoperi un domeniu vast. Mare parte a acestui do-
meniu va fi analizată în detaliu în momentul în care CCJE se va ocupa de standarde şi
e mai bine să-l lăsăm la o parte pînă atunci. Acest lucru este valabil pentru anumite
subiecte, precum apartenenţa la un partid politic şi angajarea în activităţi politice.
72. Un subiect important abordat în cadrul reuniunii CCJE se referă la interschim-

babilitatea din unele sisteme a posturilor de judecător, procuror şi reprezentant al
ministerului justiţiei. În pofida acestei interschimbabilităţi, CCJE a conchis că anali-
zarea rolului, statutului şi atribuţiilor procurorilor în paralel cu cele ale judecătorilor
depăşeşte sfera atribuţiilor sale. Cu toate acestea, rămîne deschisă o chestiune im-
portantă – aceea dacă un asemenea sistem este în concordanţă cu independenţa
judecătorească. Acest aspect are, fără îndoială, o importanţă considerabilă pentru
sistemele de drept afectate. CCJE consideră că acest subiect ar putea fi demn de o
analiză detaliată într-o fază ulterioară, poate în legătură cu studierea regulilor de
conduită pentru judecători, însă este nevoie de opinii specializate suplimentare.
Concluzii
73. CCJE consideră că problema esenţială pentru statele membre este aceea de a
pune pe deplin în aplicare principiile deja elaborate (alineatul 6) şi, după examinarea
standardelor incluse în primul rînd în Recomandarea nr. R (94) 12 privind indepen-
denţa, eficienţa şi rolul judecătorilor, a ajuns la următoarele concluzii:
(1) Principiile fundamentale privind independenţa judecătorească ar trebui pre-

văzute la nivel constituţional sau la cel mai înalt nivel de drept cu putinţă în
fiecare dintre statele membre, iar reglementările specifice ar trebui prevăzute
la nivel legislativ (alineatul 16).
(2) Autorităţile din fiecare stat membru responsabile cu numirile şi propunerile
de numire şi promovare trebuie să introducă, să publice şi să pună imediat în
aplicare criterii obiective cu scopul de a se asigura că selectarea şi promovarea
judecătorilor se fac pe bază de merit, ţinînd cont de calificarea profesională,
integritate, capacitate şi eficienţă (alineatul 25).

(3) Vechimea în muncă nu trebuie să fie principiul care guvernează promovările.
Totuşi, o experienţă profesională adecvată este relevantă, iar condiţiile legate
de anii de experienţă pot asigura principiul independenţei (alineatul 29).
(4) CCJE consideră că, în măsura în care a pledat în favoarea intervenţiei unei au-
torităţi independente cu o reprezentare judecătorească substanţială, ai cărei
membri să fie aleşi în mod democratic de către ceilalţi judecători, Carta euro-
peană a trasat o orientare generală pe care CCJE dorea să o recomande (aline-
atul 45).
(5) CCJE consideră că în situaţiile în care numirea este provizorie sau limitată, au-
toritatea responsabilă pentru obiectivitatea şi transparenţa metodei de nu-
mire sau reinvestire a judecătorilor are un rol deosebit de important (vezi de
asemenea alineatul 3.3 al Cartei europene privind statutul judecătorilor) (aline-
atul 53).
(6) CCJE este de acord că importanţa obligaţiilor rezultînd din tratatele interna-
ţionale si ale Uniunii Europene, precum Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, pentru sistemele de drept naţionale şi pentru judecători, face ca nu-
mirea şi reinvestirea judecătorilor în instanţele care interpretează asemenea
tratate să inspire aceeaşi încredere şi să respecte aceleaşi principii ca şi sis-
temele naţionale de drept să devină un aspect esenţial. CCJE consideră mai
departe că implicarea autorităţii independente la care se face referire în aline-
atele 37 şi 45 trebuie încurajată în legătură cu numirea şi reinvestirea judecă-
torilor în instanţele internaţionale (alineatul 56).
(7) CCJE consideră că inamovibilitatea judecătorilor trebuie să fie un element ex-
pres al independenţei, consfinţit la cel mai înalt nivel intern (alineatul 60).
(8) Remunerarea judecătorilor trebuie să fie corespunzătoare cu rolul şi responsa-
bilităţile acestora şi trebuie să asigure în mod adecvat plata concediilor medi-
cale şi a pensiei. Ea trebuie protejată prin prevederi legale specifice împotriva
diminuărilor şi trebuie să existe prevederi privind mărirea salariilor în raport
cu creşterea coşurilor minime de consum (alineatele 61-62).
(9) Independenţa fiecărui judecător în parte în exercitarea atribuţiilor sale există
indiferent de ierarhia internă a instanţelor (alineatul 64).
(10) Utilizarea datelor statistice şi a sistemelor de inspectare a instanţelor nu va
servi pentru a prejudicia independenţa judecătorilor (alineatele 27 şi 69).
(11) CCJE consideră că este util să se elaboreze recomandări suplimentare sau
să fie modificată Recomandarea nr. R (94) 12 în lumina prezentei opinii, iar
această activitate să fie desfăşurată de CCJE.
***

Avizul nr. 2 (2001)
al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE)
PRIVIND FINANŢAREA ŞI ADMINISTRAREA INSTANŢELOR, CU REFERIRE
LA EFICIENŢA SISTEMULUI JUDICIAR ŞI LA ARTICOLUL 6 AL CONVENŢIEI
EUROPENE PRIVIND DREPTURILE SI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE ALE
OMULUI
1. Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) a elaborat prezentul aviz pe

baza răspunsurilor date de state la un chestionar, a documentelor pregătite de către
grupul de lucru al CCJE şi a documentelor elaborate de preşedintele şi vicepreşe-
dintele CCJE, precum şi de expertul CCJE în acest domeniu, domnul Jacek CHLEBNY
(Polonia).
2. CCJE este conştient de faptul că finanţarea instanţelor se află în strînsă legătură cu

independenţa judecătorilor, prin aceea că determină condiţiile în care instanţele îşi
îndeplinesc atribuţiile.
3. Mai mult, există o legătură evidentă între, pe de o parte, finanţarea şi administrarea

instanţelor şi, pe de altă parte, principiile Convenţiei europene privind drepturile şi li-
bertăţile fundamentale ale omului, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil,
care nu sunt garantate corespunzător dacă o cauză nu poate fi soluţionată într-un
termen rezonabil, de către o instanţă care dispune de fondurile şi resursele adecvate
pentru a putea opera eficient.
4. Toate principiile şi standardele generale ale Consiliului Europei referitoare la finan-

ţarea şi administrarea instanţelor pun în sarcina statelor asigurarea resurselor care să
corespundă necesităţilor diferitor sisteme judiciare.

5. CCJE este de acord că, chiar dacă finanţarea instanţelor face parte din bugetul
de stat susţinut în faţa parlamentului de către ministerul de finanţe, aceasta nu tre-
buie să fie supusă fluctuaţiilor politice. Chiar dacă stabilirea nivelului de finanţare a
instanţelor pe care o ţară şi-l poate permite constituie o decizie politică, trebuie să
se aibă grijă întotdeauna ca nici puterea executivă şi nici cea legislativă să nu poată
exercita presiuni asupra autorităţii judecătoreşti în momentul stabilirii bugetului.
Deciziile privind alocarea fondurilor pentru instanţe trebuie să se ia cu respectarea
strictă a independenţei judecătoreşti.
6. În majoritatea ţărilor, ministerul justiţiei este implicat la rîndul său în susţinerea

bugetului instanţelor în faţa ministerului de finanţe şi în negocierea acestuia. În
multe state, opiniile iniţiale ale judecătorilor iau forma propunerilor făcute în mod
direct sau indirect ministerelor justiţiei de către instanţe. Cu toate acestea, în unele
cazuri, instanţele înaintează propunerile de buget direct către ministerul de finanţe.
Exemple de acest fel sunt curţile supreme din Estonia şi Slovacia, pentru propriile
bugete, şi curţile supreme din Cipru şi Slovenia, pentru instanţele de toate nivelu-
rile. În Elveţia, Curtea Supremă Federală are dreptul de a depune propriul său buget
(aprobat de comitetul său administrativ, compus din trei judecători) în parlamentul
federal, iar preşedintele şi secretarul general al curţii au dreptul de a susţine bugetul
în faţa parlamentului. În Lituania, Curtea Constituţională a stabilit la 21 decembrie
1999 că fiecare instanţă are dreptul de a avea propriul său buget, prezentat separat
pe articole în cadrul bugetului de stat şi aprobat de parlament. În Rusia, bugetul fe-
deral trebuie să prevadă separat bugetul Curţii Constituţionale, al Curţii Supreme şi
al altor instanţe comune, precum şi al Curţii Federale de Arbitraj şi al altor tribunale
de arbitraj, iar Consiliul Judecătorilor din Rusia are dreptul nu numai să participe la
negocierea bugetului federal, ci şi de a fi reprezentat în dezbaterile din cadrul came-
relor Adunării Federale Ruse. În ţările scandinave, legislaţia recentă a formalizat pro-
cedura de a se coordona bugetele instanţelor şi de a fi înaintate ministerelor justiţiei
– în Danemarca, acest rol este îndeplinit de Administraţia Instanţelor (în al cărei con-
siliu director cei mai mulţi dintre membri sunt reprezentanţi ai diferitelor instanţe).
În Suedia, Administraţia Instanţelor Naţionale (un organism special, care are un con-
siliu director, în care doar cîţiva dintre membrii săi sunt judecători) îndeplineşte o
funcţie similară, avînd obligaţia de a pregăti bugetele pe o perioadă de trei ani.
7. Prin contrast, în alte ţări nu există o procedură formală de propuneri din partea
judecătorilor în privinţa bugetului negociat de ministrul justiţiei pentru finanţarea
cheltuielilor instanţelor, iar orice influenţă este neformală. Exemple de sisteme de
drept din această categorie ne oferă Belgia, Croaţia, Franţa, Germania, Italia (cu ex-
cepţia anumitor plăţi), Luxemburg, Malta, Ucraina şi Marea Britanie.
8. Măsura în care se consideră că un sistem judiciar este finanţat corespunzător nu

este legată întotdeauna de măsura în care există proceduri formale de înaintare de
propuneri de buget sau de consultare cu judecătorii, cu toate că înaintarea directă de
propuneri din partea judecătorilor încă este considerată a fi o necesitate importantă.
Răspunsurile la chestionare indică adesea o varietate mare de deficienţe, începînd

de la, în special, lipsa de resurse materiale adecvate (spaţiu, mobilier, echipament
computerizat şi de birou etc.), pînă la lipsa totală de asistenţă care le este esenţială
judecătorilor pentru a-şi exercita atribuţiile profesionale într-o manieră modernă
(personal calificat, specialişti asistenţi, accesul la surse de documentare compute-
rizate etc.). Cu precădere în Europa de Est, restricţiile bugetare au determinat parla-
mentele să limiteze fondurile puse la dispoziţie pentru finanţarea instanţelor la un
procent relativ mic faţă de cel necesar (de exemplu, 50% în Rusia). Chiar şi în ţările
Europei Occidentale, constrîngerile monetare au dus la limitarea spaţiului, birourilor,
numărului de specialişti informaticieni şi/sau al personalului auxiliar (în cel din urmă
caz, acest lucru înseamnă că uneori judecătorii nu pot fi degrevaţi de sarcinile admi-
nistrative).
9. O problemă care ar putea să apară este aceea că sistemul judiciar, care nu este în-
totdeauna privit ca o ramură separată a puterii în stat, are necesităţi specifice pentru
a-şi putea îndeplini atribuţiile şi a rămîne independent. Din păcate, aspectele econo-
mice ar putea domina dezbaterile referitoare la schimbările structurale importante
ale sistemului judiciar şi la eficienţa acestuia. Chiar dacă nici o ţară nu poate face abs-
tracţie de capacitatea sa financiară în ansamblu atunci cînd decide ce servicii poate
să susţină, sistemul judiciar şi instanţele, în calitate de ramură esenţială a puterii de
stat, au prioritate la alocarea de resurse.
10. Deşi CCJE nu poate face abstracţie de diferenţele economice existente între state,
asigurarea unei finanţări corespunzătoare a instanţelor necesită un grad mai mare
de implicare a instanţelor înseşi în procesul de elaborare a bugetului. Prin urmare,
CCJE este de acord că este important ca pregătirea şi adoptarea bugetului sistemului
judiciar de către parlament să includă o procedură care să ţină seama de propunerile
judecătorilor.
11. O modalitate prin care s-ar putea produce această implicare activă a judecăto-
rilor în elaborarea bugetului ar putea fi aceea de a îi conferi autorităţii independente
responsabile de administrarea sistemului judiciar - în ţările în care există o asemenea
autoritate – un rol de coordonare în pregătirea cererilor de finanţare ale instanţelor,
autoritate care să ţină permanent legătura cu parlamentul, pentru evaluarea nece-
sităţilor instanţelor. Ideal ar fi ca o autoritate care reprezintă toate instanţele să fie
responsabilă de înaintarea cererilor bugetare către parlament sau către unul dintre
comitetele specializate ale acestuia.
12. Administrarea bugetului alocat instanţelor constituie o responsabilitate din ce în

ce mai mare, care necesită atenţie sporită. Dezbaterile CCJE au scos la iveală faptul
că există o mare diferenţă între, pe de o parte, sistemele în care administrarea este
preluată de către autoritatea judecătorească sau de autorităţi ori persoane direct
răspunzătoare în faţa acesteia, sau de o autoritate independentă, cu sprijin admi-
nistrativ direct răspunzător acesteia şi, pe de altă parte, sistemele în care adminis-
trarea instanţelor este în întregime în sarcina unui departament sau serviciu guver-
namental. Prima modalitate a fost adoptată de unele dintre noile democraţii, pentru

avantajele sale în ceea ce priveşte asigurarea independenţei judecătoreşti şi a capa-
cităţii autorităţii judecătoreşti de a-şi exercita atribuţiile.
13. Dacă sarcina de administrare a instanţelor este încredinţată judecătorilor, aceştia

trebuie să beneficieze de instruire corespunzătoare şi de suportul necesar pentru a
duce la bun sfîrşit o asemenea sarcină. În orice caz, este important faptul că jude-
cătorii au responsabilitatea de a lua toate deciziile administrative care afectează în
mod direct performanţa funcţionării instanţelor.
Concluzie
14. CCJE consideră că, în lumina prezentei opinii, statele trebuie să revizuiască pre-
vederile existente privind finanţarea şi administrarea instanţelor. CCJE atrage atenţia
îndeosebi asupra necesităţii de a aloca resurse suficiente instanţelor pentru a le da
acestora posibilitatea să funcţioneze în conformitate cu standardele stipulate de arti-
colul 6 al Convenţiei europene privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
***

Avizul nr. 3 (2002)
ASUPRA PRINCIPIILOR ŞI REGULILOR PRIVIND CONDUITA
PROFESIONALĂ A JUDECĂTORILOR ŞI ÎN MOD DEOSEBIT
A DEONTOLOGIEI, COMPORTAMENTELOR INCOMPATIBILE
ŞI IMPARŢIALITĂŢII
1. Consiliul consultativ al judecătorilor europeni (CCJE) a redactat acest aviz pe baza

răspunsurilor statelor membre la un chestionar şi textelor redactat de Comitetul de
lucru al CCJE şi de către specialistul CCJE în acest domeniu, dl. Denis SALAS (Franţa).
2. Prezentul aviz face referire la Opinia CCJE nr. 1 (2001) (www.coe.int/legalprof,

CCJE(2001) 43) în legătură cu standardele privind independenţa sistemului judiciar
şi inamovibilitatea judecătorilor, respectiv la alin. 13, 59, 60 şi 71.
3. La pregătirea acestui aviz, CCJE a luat în considerare un număr de alte documente,

anume:
– „Principiile de bază ale independenţei sistemului judiciar„ ale Naţiunilor Unite

(1985);
– Recomandarea nr. R (94) 12 a Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei pri-
vind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor;
– Carta europeană a statutului judecătorilor (1998) (DAJ/DOC(98) 23);
– Codul de conduită juridică, varianta Bangalore1.
1
Acesta a fost revizuit de atunci în noiembrie 2002, devenind Principiile Bangalore de conduită judiciară.
CCJE nu a avut înainte aceste principii. Nota lor explicativă recunoaşte aportul Comitetului de lucru al CCJE
în iunie 2002.

4. Prezenta aviz acoperă două zone principale:
– principiile şi regulile care guvernează conduita profesională a judecătorilor,
bazate pe stabilirea principiilor etice, care trebuie să respecte standarde foarte
înalte şi pot fi incluse într-o declaraţie a standardelor conduitei profesionale
redactate de judecătorii înşişi (A);
– principiile şi procedurile care guvernează răspunderea penală, civilă şi disci-
plinară a judecătorilor (B).
5. CCJE a întrebat, în acest context, dacă regulile şi principiile existente sunt din toate
punctele de vedere în acord cu independenţa şi imparţialitatea tribunalelor cerută
de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
6. Prin urmare, CCJE a căutat răspunsuri la următoarele întrebări:
– Ce standarde de conduită ar trebui să se aplice judecătorilor?
– Cum ar trebui formulate standardele de conduită?
– Ce se întîmplă dacă judecătorilor li se aplică răspunderea penală, civilă şi dis-
ciplinară?
7. CCJE consideră că răspunsurile la aceste întrebări vor contribui la implementarea
planului cadru global de acţiune pentru judecători în Europa, în special priorităţile
legate de drepturile şi responsabilităţile judecătorilor, conduita şi etica profesională
(vezi doc. CCJE (2001) 24, Anexa A partea a III-a B) şi face trimitere în această privinţă
la concluziile sale din paragrafele 49, 50, 75, 76 şi 77 de mai jos.
A. Standarde de conduită judiciară

8. Aspectele etice ale conduitei judecătorilor trebuie discutate din diverse motive.
Metodele folosite în rezolvarea disputelor ar trebui să inspire întotdeauna încredere.
Puterile încredinţate judecătorilor sunt strict legate de valorile de justiţie, adevăr şi
libertate. Standardele de conduită care se aplică judecătorilor sunt corolare acestor
valori şi o condiţie a încrederii în administrarea justiţiei.
9. Încrederea în sistemul juridic este cu atît mai importantă dacă ne gîndim la glo-
balizarea crescîndă a disputelor şi la larga circulaţie a hotărîrilor. Mai mult, într-un
stat de drept, opinia publică are dreptul de a se aştepta să fie stabilite nişte principii
generale compatibile cu noţiunile de proces corect şi garantare a drepturilor funda-
mentale. Obligaţiile impuse judecătorilor au fost aplicate pentru a garanta imparţia-
litatea lor şi eficienţa acţiunilor lor.
1º) Ce standarde de conduită ar trebui să se aplice judecătorilor?

10. Orice analiză a regulilor care guvernează cererile profesionale aplicabile judecă-
torilor ar trebui să includă analiza principiilor subiacente şi a obiectivelor urmărite.
11. Orice metode sunt folosite pentru a-i recruta şi pregăti şi oricît de larg le-ar fi
mandatul, judecătorilor li se încredinţează puteri şi operează în sfere care afectează

chiar esenţa vieţii oamenilor. Un studiu recent subliniază că, din toate autorităţile
publice, sistemul judiciar este probabil cel care s-a schimbat cel mai mult în ţările
europene1. În ultimii ani, societăţile democratice cer tot mai mult din partea siste-
melor lor juridice. Creşterea pluralismului societăţilor noastre face ca fiecare grup
să solicite recunoaştere sau protecţie pe care nu le primeşte întotdeauna. În timp ce
arhitectura democraţiilor este profund afectată, variaţiile naţionale rămîn marcate.
Este un truism să afirmăm că ţările est-europene care provin din regimuri autoritare
văd legea şi justiţia ca oferind legitimarea esenţială pentru reconstruirea democra-
ţiei. Acolo, mai mult decît în alte părţi, sistemul juridic se afirmă în relaţia cu alte
autorităţi publice prin funcţia sa de supervizare juridică.
12. Puterile încredinţate judecătorilor nu sunt supuse doar legilor interne, ca ex-
presie a voinţei naţiunii, dar şi principiilor dreptului şi justiţiei internaţionale aşa cum
sunt recunoscute în societăţile democratice moderne.
13. Scopul pentru care aceste puteri sunt încredinţate judecătorilor este să le per-
mită să administreze justiţia prin aplicarea legii şi asigurîndu-se că orice persoană se
bucură de drepturile şi/sau bunurile care îi aparţin în mod legal şi de care a fost sau
poate fi lipsită în mod incorect.
14. Acest scop este exprimat în art. 6 al Convenţiei europene a drepturilor omului
care, vorbind doar din punctul de vedere al utilizatorilor sistemului juridic, stabileşte
că „oricine are dreptul la o audiere corectă şi publică într-o perioadă rezonabilă de timp
din partea unui tribunal imparţial şi independent stabilit prin lege„. Departe de a su-
gera că judecătorii sunt omnipotenţi, Convenţia subliniază măsurile de siguranţă
care sunt luate pentru persoanele judecate şi afirmă principiile pe care se bazează
îndatoririle judecătorilor: independenţă şi imparţialitate.
15. În ultimii ani s-a recunoscut într-o oarecare măsură nevoia pentru asigurări cres-
cute a independenţei şi imparţialităţii juridice; au fost înfiinţate organisme indepen-
dente pentru a proteja sistemul juridic de amestecuri partizane; a crescut rolul Con-
venţiei europene a drepturilor omului şi a intervenit în jurisprudenţa Curţii europene
din Strasbourg şi a tribunalelor naţionale.
16. Independenţa judecătorului este un principiu esenţial şi este dreptul cetăţenilor

oricărui stat, inclusiv a judecătorilor. Aceasta are un aspect individual şi unul instituţi-
onal. Statul democratic modern ar trebui să se bazeze pe separaţia puterilor. Fiecare
judecător în parte ar trebui să facă totul pentru a susţine independenţa juridică atît
la nivelul individual, cît şi la cel instituţional. Motivaţia acestei independenţe a fost
discutată în detaliu în Opinia nr. 1 (2001) a CCJE, alin. 10-13. Aşa cum se precizează
acolo, este inextricabil completată de şi este precondiţia imparţialităţii judecăto-
rului, care este esenţială pentru credibilitatea sistemului juridic şi pentru încrederea
pe care acesta trebuie să o inspire într-o societate democratică.
1
Les mutations de la justice. Comparaisons européennes, Ph. Robert şi A. Cottino (ed.), Harmattan, 2001.

17. Art. 2 din „Principiile de bază ale independenţei sistemului judiciar„ redactate de
Naţiunile Unite în 1985 stipulează că „sistemul juridic va decide în problemele care
îi sunt înaintate imparţial, pe baza faptelor şi în conformitate cu legea, fără vreo re-
stricţie, influenţă incorectă, sugestie, presiune, ameninţare sau interferenţă, directă
sau indirectă, din orice parte sau pentru orice motiv„. Conform art. 8, judecătorii „se
vor comporta întotdeauna de aşa manieră încît să păstreze prestanţa postului lor şi
imparţialitatea şi independenţa sistemului juridic„.
18. În Recomandarea sa nr. R (94) 12 privind independenţa, eficienţa şi rolul jude-
cătorilor (Principiul I.2.d), Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a stabilit că
„Judecătorii trebuie să aibă libertate neîngrădită pentru a lua hotărîrile imparţial, în
conformitate cu conştiinţa lor şi cu interpretarea pe care o dau faptelor, respectînd
regulile relevante stabilite de lege„.
19. Carta europeană a statutului judecătorilor prevede că statutul judecătorilor tre-
buie să asigure imparţialitatea pe care toţi membrii publicului sunt îndreptăţiţi să o
aştepte din partea instanţelor (alin 1.1). CCJE susţine întru totul această prevedere
a Cartei.
20. Imparţialitatea este stabilită de Curtea europeană atît conform unei abordări su-
biective, care ia în considerare convingerile sau interesele personale ale unui anume
judecător într-un anume caz, cît şi conform unui test obiectiv, care stabileşte dacă
judecătorul a oferit garanţii suficiente pentru a exclude vreo îndoială motivată din
acest punct de vedere1.
21. Judecătorii trebuie, în orice condiţii, să acţioneze imparţial, să asigure că nu pot
exista motive întemeiate că cetăţenii să suspecteze că nu ar fi imparţiali. Din acest
punct de vedere, imparţialitatea trebuie să transpară atît din funcţiile juridice ale
judecătorului, cît şi din celelalte activităţi ale sale.
a. Imparţialitatea şi comportamentul judecătorului în exercitarea funcţiilor sale

juridice
22. Încrederea publică în şi respectul pentru sistemul juridic sunt garanţiile eficienţei
sistemului juridic: comportamentul judecătorilor în activităţile lor profesionale este
în mod justificabil văzut de public ca fiind esenţial pentru credibilitatea instanţelor.
23. Prin urmare, judecătorii ar trebui să îşi îndeplinească îndatoririle fără favoritisme
şi fără a da dovadă de prejudecăţi sau idei preconcepute. Nu trebuie să ia hotărîrile
luînd în considerare orice iese în afara aplicării regulilor de drept. Atîta timp cît se
ocupă de un caz sau li se poate cere acest lucru, nu trebuie să facă în mod conştient
nici o observaţie care ar putea sugera în mod rezonabil vreun grad de hotărîre pre-
alabilă în rezolvarea disputei sau care ar putea influenţa corectitudinea lucrărilor.
1
Vezi de exemplu cazul Piersack, hotărîrea din 1 octombrie 1982, seria A 53, alin. 30, cazul De Cubber, hotă-
rîrea din 26 octombrie 1984, seria A 86, alin. 24, cazul Demicoli, hotărîrea din 27 august 1991, seria A 210,
alin 40, cazul Sainte-Marie, hotărîrea din 16 decembrie 1992, seria A 253-A, alin. 34.

Trebuie să dea dovadă de respectul datorat tuturor persoanelor (părţi, martori, avo-
caţi, de exemplu) fără a face distincţii bazate pe motive ilegale sau incompatibile cu
îndeplinirea corectă a funcţiilor lor. Trebuie de asemenea să se asigure că pregătirea
lor profesională este vizibilă în îndeplinirea îndatoririlor lor.
24. Judecătorii trebuie de asemenea să îşi îndeplinească funcţiile cu respectul cu-

venit principiului tratamentului egal al părţilor, evitînd ideile preconcepute sau dis-
criminările, păstrînd echilibrul între părţi şi asigurîndu-se că fiecare este audiată în
mod corect.
25. Eficienţa sistemului juridic cere de asemenea judecătorilor să aibă un grad înalt
de conştiinţă profesională. Ei trebuie să se asigure că îşi păstrează un grad înalt de
pregătire profesională prin pregătirea de bază şi ulterioară, care le oferă calificările
necesare.
26. Judecătorii trebuie de asemenea să îşi îndeplinească funcţiile cu sîrguinţă şi rapi-

ditate corespunzătoare. În acest scop, bineînţeles că trebuie să li se asigure facilităţi,
echipament şi asistenţă corespunzătoare. În aceste condiţii, judecătorii trebuie să aibă
grijă şi să reuşească să îşi îndeplinească obligaţiile stabilite de art. 6.1 al Convenţiei eu-
ropene a drepturilor omului de a emite o hotărîre într-o perioadă rezonabilă de timp.
b. Imparţialitatea şi comportamentul extrajuridic al judecătorilor
27. Judecătorii nu trebuie să fie izolaţi de societatea în care trăiesc, de vreme ce sis-
temul juridic poate funcţiona bine doar dacă judecătorii păstrează contactul cu rea-
litatea. Mai mult, în calitate de cetăţeni, judecătorii se bucură de drepturile şi libertă-
ţile fundamentale protejate, mai ales, de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
(libertatea opiniei, libertatea religioasă etc.). Prin urmare, ei trebuie să rămînă în ge-
neral liberi să ia parte la activităţi extraprofesionale la alegere.
28. Cu toate acestea, asemenea activităţi pot pune în pericol imparţialitatea şi uneori
chiar independenţa lor. Prin urmare, trebuie găsit un echilibru rezonabil între gradul
în care judecătorii se pot implica în societate şi nevoia ca ei să fie şi să fie văzuţi ca
independenţi şi imparţiali în îndeplinirea îndatoririlor lor. În ultimă instanţă, trebuie
să se pună întrebarea dacă, în acel context social şi în ochii unui observator informat
şi raţional, judecătorul s-a implicat într-o activitate care ar putea să-i compromită în
mod obiectiv independenţa sau imparţialitatea.
29. Judecătorii trebuie să se comporte în viaţa particulară într-un mod respectabil.

Avînd în vedere diversitatea culturală a statelor membre ale Consiliului Europei şi
evoluţia constantă a valorilor morale, standardele care se aplică comportamentului
judecătorilor în viaţa privată nu pot fi stabilite prea precis. CCJE încurajează înfiin-
ţarea în cadrul sistemului juridic a unuia sau mai multor organisme sau persoane
care să aibă un rol consultativ şi de consiliere care să stea la dispoziţia judecătorilor
ori de cîte ori nu sunt siguri dacă o anume activitate din sfera privată este compati-
bilă cu statutul lor de judecători. Prezenţa unor asemenea organisme sau persoane

ar putea încuraja discuţiile din cadrul sistemului judiciar privind conţinutul şi sem-
nificaţia regulilor etice. Pentru a da doar două posibilităţi, asemenea organisme sau
persoane ar putea funcţiona sub egida Curţii Supreme sau a asociaţiilor judecăto-
rilor. În orice caz, acestea trebuie să fie separate şi să urmărească obiective diferite de
cele ale organismelor existente răspunzătoare de dictarea sancţiunilor disciplinare.
30. Participarea judecătorilor în activităţi politice ridică unele probleme majore. Bine-
înţeles, judecătorii rămîn cetăţeni şi ar trebui să li se permită să îşi exercite drepturile
politice cetăţeneşti. Cu toate acestea, avînd în vedere dreptul la un proces corect şi
aşteptările legitime ale publicului, judecătorii ar trebui să fie rezervaţi în exercitarea
activităţilor politice publice. Unele state au inclus acest principiu în regulile lor disci-
plinare şi sancţionează orice comportament care contravine obligaţiei judecătorilor
de a fi rezervaţi. De asemenea, au prevăzut în mod explicit că îndatoririle judecăto-
reşti sunt incompatibile cu anumite mandate politice (în parlamentul naţional, Par-
lamentul European sau consiliul local), uneori interzicînd şi soţilor judecătorilor să
ocupe astfel de poziţii.
31. Vorbind mai general, este necesar să se ia în considerare participarea judecăto-

rilor în dezbaterile publice de natură politică. Pentru a păstra încrederea publicului
în sistemul juridic, judecătorii nu trebuie să se expună atacurilor politice care sunt
incompatibile cu neutralitatea necesară în sistemul juridic.
32. Din citirea răspunsurilor la chestionar, se pare că în unele state implicarea jude-
cătorilor în politică este restricţionată.
33. Discuţiile din cadrul CCJE au arătat nevoia de a ajunge la un echilibru între liber-
tatea de opinie şi expresie a judecătorilor şi cerinţa de neutralitate. Este prin urmare
necesar ca judecătorii, chiar dacă nu li se poate interzice să fie membri ai unui partid
politic sau să participe la dezbaterile publice privind problemele majore ale socie-
tăţii, să se abţină măcar de la activităţile politice care le-ar putea compromite inde-
pendenţa sau aparenţa de imparţialitate.
34. Cu toate acestea, judecătorilor ar trebui să li se permită să ia parte în anumite

dezbateri privind politica juridică naţională. Ei trebuie să poată fi consultaţi şi să
joace un rol activ în pregătirea legislaţiei care priveşte statutul lor şi, mai general,
funcţionarea sistemului juridic. Acest subiect ridică de asemenea problema dacă ju-
decătorii ar trebui să poată intra în sindicate. Prin libertatea de expresie şi de opinie,
judecătorii îşi pot exercita dreptul de a intra în sindicate (libertatea de asociere), deşi
se pot impune restricţii privind dreptul la grevă.
35. Munca într-un domeniu diferit oferă judecătorilor ocazia de a-şi lărgi orizontul şi
îi conştientizează cu privire la problemele din societate care se adaugă cunoştinţelor
provenite din exercitarea profesiei lor. Pe de altă parte, implică unele riscuri care me-
rită luate în considerare: ar putea fi privită drept contrară separaţiei puterilor şi ar
putea de asemenea slăbi încrederea publicului în independenţa şi imparţialitatea
judecătorilor.

36. Problema implicării judecătorilor în anumite activităţi guvernamentale, cum ar
fi serviciul în cabinetul privat al unui ministru (cabinet ministériel), ridică probleme
speciale. Nu există nimic care să împiedice un judecător să exercite funcţii într-un
departament administrativ al unui minister (de exemplu, un departament de legis-
laţie penală sau civilă din Ministerul Justiţiei); cu toate acestea, problema este mai
delicată în ceea ce priveşte un judecător care devine membru al cabinetului privat
al unui ministru. Miniştrii au dreptul de a numi pe cine doresc pentru a lucra în ca-
binetul lor personal dar, în calitate de colaboratori apropiaţi ai ministrului, aceşti
angajaţi participă într-o oarecare măsură la activităţile politice ale ministerului. În
asemenea condiţii, înainte ca un judecător să înceapă serviciul în cabinetul privat al
unui ministru, ar fi ideal să se obţină o părere de la un organism independent res-
ponsabil cu numirea judecătorilor, pentru ca acest organism să poată stabili regulile
de conduită aplicabile în fiecare caz în parte.
c. Imparţialitatea şi alte activităţi profesionale ale judecătorilor1
37. Natura specifică a funcţiei juridice şi nevoia de a păstra demnitatea oficiului şi

de a proteja judecătorii de orice fel de presiuni înseamnă că judecătorii trebuie să se
comporte în aşa fel încît să evite conflictele de interese şi abuzurile de putere. Acest
lucru cere din partea judecătorilor să se abţină de la activităţi profesionale care ar
putea să îi distragă de la responsabilităţile lor juridice sau să îi facă să îşi exercite
acele responsabilităţi doar parţial. În unele state, incompatibilităţile cu funcţia de
judecător sunt clar definite prin statutul judecătorilor şi membrilor corpului judiciar
li se interzice să desfăşoare orice activitate profesionistă sau plătită. Se fac excepţii
pentru activităţi educaţionale, de cercetare, ştiinţifice, literare sau artistice.
38. Diverse ţări au tratat în mod diferit activităţile incompatibile (este anexat un scurt
rezumat) şi prin proceduri diferite, deşi în fiecare caz cu obiectivul general de a evita
apariţia unor bariere insurmontabile între judecători şi societate.
39. CCJE consideră că regulile de conduită profesională trebuie să le ceară judecăto-

rilor să evite orice activităţi de natură a compromite demnitatea funcţiei lor, pentru
păstra încrederea publică în sistemul juridic prin minimizarea riscului de conflict de
interese. În acest scop, ei ar trebui să se abţină de la orice activitate profesională
suplimentară care le-ar restrînge independenţa şi le-ar periclita imparţialitatea. În
acest sens, CCJE susţine prevederea Cartei europene a statutului judecătorilor con-
form căreia libertatea judecătorilor de a desfăşura activităţi în afara mandatului lor
juridic „nu poate fi limitată cu excepţia cazului în care asemenea activităţi exterioare
sunt incompatibile cu încrederea în, sau cu imparţialitatea sau independenţa judecă-
torului, sau cu capacitatea sa de a rezolva cu atenţie şi într-o perioadă rezonabilă de
timp cazurile aduse înaintea sa„ (alin. 4.2). Carta europeană recunoaşte de asemenea
1
Pentru o analiză detaliată a incompatibilităţilor, vezi comunicarea lui Jean-Pierre Atthenont, prezentată
la seminarul organizat de Consiliul Europei privind statutul judecătorilor (Bucureşti, 19-21 martie 1997) şi
comunicarea lui Pierre Cornu prezentată la seminarul organizat de Consiliul Europei privind statutul jude-
cătorilor (Chişinău, 18-19 septembrie 1997).

dreptul judecătorilor de a intra în organizaţii profesionale şi dreptul la expresie (alin.
1.7) pentru a evita „rigiditatea excesivă„ care ar putea ridica bariere între societate
şi judecători (alin. 4.3). Cu toate acestea, este necesar ca judecătorii să continue să
dedice majoritatea timpului lor de lucru rolului lor de judecători, inclusiv activităţilor
asociate, şi să nu fie tentaţi să acorde o atenţie excesivă activităţilor extrajuridice. Evi-
dent, există un risc de atenţie excesivă acordată unor asemenea activităţi, dacă este
permis să fie recompensate. Linia precisă între ce este permis şi ce nu este permis
trebuie să fie trasă de fiecare ţară în parte, şi aici putînd juca un rol un organism sau
o persoană cum e descris mai sus la alin. 29.
d. Imparţialitatea şi relaţiile judecătorilor cu mass-media
40. Există o tendinţă generală din partea mass-media de a acorda o atenţie mai
mare problemelor juridice, mai ales în domeniul dreptului penal, şi mai ales în unele
ţări vest-europene. Avînd în vedere legăturile care se pot forma între judecători şi
mass-media, există pericolul ca felul în care se comportă judecătorii să fie influ-
enţat de jurnalişti. CCJE subliniază în această direcţie că în Opinia nr. 1 (2001) a
precizat că, dacă libertatea presei era un principiu foarte important, procesul juridic
trebuia protejat de influenţe externe nefaste. Prin urmare, judecătorii trebuie să fie
circumspecţi în relaţiile cu presa şi să fie în stare să îşi păstreze independenţa şi
imparţialitatea, abţinîndu-se de la folosirea în scop personal a relaţiilor cu jurna-
liştii şi de la orice comentarii nejustificate privind cazurile de care se ocupă. Dreptul
publicului la informaţie este cu toate acestea un principiu fundamental rezultînd
din art. 10 al Convenţiei europene pentru drepturile omului. Aceasta implică faptul
că judecătorul răspunde aşteptărilor legitime ale cetăţenilor prin decizii clar moti-
vate. Judecătorii trebuie de asemenea să aibă dreptul de a pregăti un rezumat sau
un comunicat precizînd conţinutul sau clarificînd semnificaţia hotărîrilor lor pentru
public. Pe lîngă acest lucru, în ţările unde judecătorii sunt implicaţi în investigaţii
penale, este indicat să echilibreze gradul necesar de neimplicare legat de cazurile
de care se ocupă cu dreptul la informaţie. Doar în asemenea condiţii pot judecătorii
să îşi îndeplinească rolul în mod liber, fără a se teme de presiunile mass-media. CCJE
a observat cu interes practica în vigoare în anumite ţări de a numi un judecător cu
responsabilităţi de comunicare sau un purtător de cuvînt pentru relaţia cu mass-
media în probleme de interes public.
2º) Cum trebuie formulate standardele de conduită?

41. Tradiţia juridică de pe continent sprijină cu tărie ideea codificării. Mai multe ţări au
stabilit deja coduri de comportament în sectorul public (poliţie), în profesiile regle-
mentate (avocaţi, doctori) şi în sectorul privat (presa). Coduri etice au fost introduse
recent pentru judecători, mai ales în ţări est-europene, după exemplul Statelor Unite.
42. Cel mai vechi este „Codul etic„ italian, adoptat pe 7 mai 1994 de Asociaţia judecă-
torilor din Italia, o organizaţie profesională a sistemului judiciar. Cuvîntul „cod„ este
nepotrivit, de vreme ce constă din 14 articole care acoperă conduita judecătorilor

(inclusiv preşedinţii de instanţe) în întregime şi include procurorii publici1. Este clar
că acest cod nu constă din reguli disciplinare sau penale, ci este un instrument auto-
regulator generat de însuşi sistemul judiciar. Art. 1 stabileşte principiul general: „În
viaţa socială, judecătorul trebuie să se comporte cu demnitate şi decenţă şi să rămînă
atent la interesul public. În cadrul funcţiilor sale şi în orice act profesional trebuie să
fie inspirat de valorile dezinteresului personal, independenţei şi imparţialităţii„.
43. Alte ţări, cum ar fi Estonia, Lituania, Ucraina, Moldova, Slovenia, Republica Cehă şi
Ucraina, au un „cod judiciar de etică„ sau „principii de conduită„ adoptate de adună-
rile reprezentative ale judecătorilor, distincte de regulile disciplinare.
44. Codurile de conduită aduc cîteva beneficii importante: în primul rînd, ajută jude-
cătorii să rezolve probleme de etică profesională, acordîndu-le autonomie în luarea
deciziilor şi garantîndu-le independenţa de alte autorităţi. În al doilea rînd, infor-
mează publicul în legătură cu standardele de conduită pe care este îndreptăţit să
le aştepte din partea judecătorilor. În al treilea rînd, ajută la asigurarea publicului că
justiţia este administrată independent şi imparţial.
45. Cu toate acestea, CCJE subliniază că independenţa şi imparţialitatea nu pot fi pro-
tejate doar prin principii de conduită şi că trebuie de asemenea ca numeroase reguli
statutare şi disciplinare să joace un rol. Ele exprimă capacitatea profesiei de a-şi reflecta
funcţia în valori care împlinesc aşteptările publicului contrabalansînd puterile care îi
sunt conferite. Acestea sunt standarde auto-regulatorii care implică recunoaşterea
faptului că aplicarea legii nu este un exerciţiu mecanic, implică puteri discreţionare
reale şi pune judecătorii într-o relaţie de responsabilitate cu ei înşişi şi cu cetăţenii.
46. Codurile de conduită profesională creează de asemenea un număr de probleme. De
exemplu, ele pot da impresia că includ toate regulile şi că orice nu este interzis este ad-
misibil. Tind să simplifice prea mult situaţiile şi în cele din urmă dau impresia că standar-
dele de conduită sunt fixate pentru o anume perioadă de timp, pe cînd ele evoluează
constant. CCJE sugerează că este de dorit să se pregătească şi să se vorbească despre o
„declaraţie de standarde de conduită profesională„, mai degrabă decît despre un cod.
47. CCJE consideră că pregătirea de asemenea declaraţii trebuie încurajată în fiecare
ţară, chiar dacă nu este singurul mod de a răspîndi reguli de conduită profesională,
de vreme ce:
– pregătirea de bază şi aprofundată corespunzătoare trebuie să joace un rol în
pregătirea şi răspîndirea regulilor de conduită profesională2;
1
Acoperă relaţiile cu persoane, datoria de competenţă, folosirea resurselor publice, folosirea informaţiilor
profesionale, relaţiile cu presa, calitatea de membru a unor asociaţii, imaginea de imparţialitate şi indepen-
denţă, obligaţia de a se purta corect cu colaboratorii, conduita în exerciţiul funcţiunii şi în afara acestuia şi
îndatoririle judecătorilor de prezidiu.
2
În raportul său rezumativ prezentat în urma primei întîlniri a Reţelei de la Lisabona, Daniel Ludet a subliniat
că pregătirea trebuie să ofere o legătură şi să încurajeze discutarea practicilor profesionale ale judecăto-
rilor şi principiile etice pe care se bazează acestea (vezi Pregătirea judecătorilor şi procurorilor în probleme
legate de obligaţiile lor profesionale şi etică. Prima întîlnire a membrilor reţelei pentru schimb de informaţii
privind pregătirea judecătorilor şi procurorilor, Council of Europe Publishing)

– în statele unde există, inspectoratele judiciare, pe baza observaţiilor lor pri-
vind comportamentul judecătorilor, pot contribui la dezvoltarea gîndirii etice;
părerile lor pot fi împărtăşite prin rapoartele lor anuale;
– prin deciziile sale, autoritatea independentă descrisă în Carta europeană a
statutului judecătorilor, dacă este implicată în proceduri disciplinare, subli-
niază îndatoririle şi obligaţiile judecătorilor; dacă aceste decizii s-ar publica
într-o formă corespunzătoare, conştientizarea valorilor adiacente lor ar fi mai
eficientă;
– grupuri la nivel înalt, constînd din reprezentanţi ale diverselor părţi interesate
implicate în administrarea justiţiei ar putea fi înfiinţate pentru a discuta pro-
bleme etice, iar concluziile ar fi răspîndite;
– asociaţiile profesionale ar trebui să acţioneze ca forumuri pentru discutarea
responsabilităţilor şi deontologiei judecătorilor; ar trebui să ofere o largă răs-
pîndire a regulilor de conduită în cercurile juridice.
48. CCJE ţine să sublinieze că, pentru a oferi protecţia necesară independenţei ju-
decătorilor, orice declaraţie a standardelor de conduită profesională ar trebui să se
bazeze pe două principii fundamentale:
i) în primul rînd, ar trebui să conţină principii de bază de conduită profesională.

Ar trebui să recunoască imposibilitatea generală de a întocmi liste complete
de activităţi predeterminate care le sunt interzise judecătorilor; principiile in-
cluse ar trebui să servească drept instrumente auto-regulatorii pentru jude-
cători, adică reguli generale care le ghidează activitatea. Mai mult, deşi există
atît o suprapunere, cît şi o întrepătrundere, principiile de conduită trebuie
să rămînă independente de regulile disciplinare aplicabile judecătorilor prin
aceea că nerespectarea unui astfel de principiu nu constituie în sine o abatere
disciplinară sau o infracţiune civilă sau penală;
ii) în al doilea rînd, principiile de conduită profesională trebuie întocmite de ju-
decători. Ele trebuie să fie instrumente auto-regulatoare generate de însuşi
sistemul juridic, permiţînd autorităţii juridice să obţină legitimarea operînd
într-un cadru de standarde etice general acceptate. Trebuie organizată o con-
sultare largă, posibil sub auspiciile unei persoane sau ale unui organism pre-
cum cel prevăzut la alin. 29, care poate de asemenea fi răspunzător de expli-
carea şi interpretarea declaraţiei de standarde de conduită profesională.
3º) Concluzii privind standardele de conduită

49. CCJE este de părere că:
i) judecătorii trebuie să se ghideze în activitatea lor de principii de conduită pro-

fesională,
ii) asemenea principii ar trebui să ofere judecătorilor linii directoare în acţiunile
lor, permiţîndu-le astfel să depăşească dificultăţile pe care le înfruntă în ceea
ce priveşte independenţa şi imparţialitatea,

iii) acele principii trebuie să fie redactate de judecători şi să fie complet separate
de sistemul disciplinar al judecătorilor,
iv) este de dorit să se înfiinţeze în fiecare ţară unul sau mai multe organisme sau
persoane în cadrul sistemului judiciar care să sfătuiască judecătorii care se
confruntă cu probleme legate de etica profesională sau de compatibilitatea
unor activităţi non-juridice cu statutul lor.
50. În ceea ce priveşte regulile de conduită individuală ale judecătorilor, CCJE este
de părere că:
i) fiecare judecător în parte trebuie să facă totul pentru a susţine independenţa
judiciară, atît la nivel instituţional, cît şi individual,
ii) judecătorii trebuie să se comporte cu integritate în exerciţiul funcţiunii şi în
viaţa particulară,
iii) trebuie să adopte tot timpul o abordare care să fie şi să pară imparţială,
iv) trebuie să îşi îndeplinească îndatoririle fără favoritisme şi fără prejudecăţi sau
idei preconcepute existente sau aparente,
v) trebuie să ia deciziile luînd în considerare toate lucrurile relevante pentru apli-
carea prevederilor legale şi să le excludă pe cele irelevante,
vi) trebuie să arate respectul cuvenit tuturor persoanelor care iau parte la proce-
durile judiciare sau afectate de aceste proceduri,
vii) trebuie să îşi îndeplinească îndatoririle cu respectul cuvenit pentru tratamen-
tul egal al părţilor, evitînd orice idee preconcepută şi discriminările, păstrînd
echilibrul între părţi şi asigurînd o audiere corectă pentru fiecare,
viii) trebuie să dea dovadă de circumspecţie în relaţiile cu mass-media, să îşi
păstreze independenţa şi imparţialitatea abţinîndu-se de la folosirea în scop
personal a relaţiilor cu mass-media şi de la comentarii nejustificate privind
cazurile de care se ocupă,
ix) trebuie să se asigure că păstrează un grad înalt de competenţă profesională,
x) trebuie să aibă un înalt grad de conştiinţă profesională şi să muncească sîrgu-
incios pentru a respecta obligaţia de a emite hotărîrile într-o perioadă rezona-
bilă de timp,
xi) trebuie să dedice majoritatea timpului de lucru funcţiilor lor juridice, inclusiv
activităţilor conexe,
xii) trebuie să se abţină de la desfăşurarea activităţilor politice care le-ar putea
compromite independenţa şi le-ar putea afecta imaginea de imparţialitate.
B. Răspunderea penală, civilă şi disciplinară a judecătorilor

4º) Ce răspundere penală, civilă şi disciplinară trebuie să se aplice judecă-
torilor?
51. Corolarul puterilor şi încrederii conferite de societate judecătorilor este că tre-
buie să existe anumite mijloace de a trage judecătorii la răspundere şi chiar de a-i

înlătura din funcţie în cazuri de comportament necorespunzător atît de grav încît
să justifice o asemenea măsură. Nevoia de precauţie în recunoaşterea acestor răs-
punderi provine din nevoia de a păstra independenţa şi libertatea judiciarului de
presiuni necuvenite. Date fiind aceste lucruri, CCJE ia în discuţie pe rînd subiectele
răspunderii penale, civile li disciplinare. În practică, cea mai importantă este poten-
ţiala răspundere disciplinară a judecătorilor.
a. Răspunderea penală
52. Judecătorii care în exerciţiul funcţiunii comit fapte care ar fi considerate infrac-
ţiuni în orice circumstanţe (de exemplu acceptă mită) nu pot solicita imunitate faţă
de procesul penal normal. Răspunsurile la chestionare arată că în unele ţări chiar şi
erorile judiciare făcute fără intenţie pot constitui infracţiuni. Astfel, în Suedia şi Aus-
tria judecătorii (fiind asimilaţi altor funcţionari publici) pot fi pedepsiţi (de exemplu
prin amenzi) în unele cazuri de neglijenţă gravă (de exemplu în cazuri de trimitere
sau păstrare a cuiva în închisoare pentru prea mult timp)
53. Cu toate acestea, dacă practica curentă nu exclude complet răspunderea penală
a judecătorilor pentru erori neintenţionate în exercitarea îndatoririlor lor, CCJE nu
priveşte introducerea acestei răspunderi nici ca general acceptabilă şi nici ca fiind
de încurajat. Judecătorul nu trebuie să lucreze sub ameninţarea unei pedepse pecu-
niare, cu atît mai puţin a uneia cu închisoarea, a cărei prezenţă poate, chiar subcon-
ştient, să îi afecteze judecata.
54. În unele state europene a devenit comun obiceiul vexant al începerii unei acţiuni
penale de către un litigant împotriva unui judecător pe care acesta îl displace. CCJE
consideră că în ţările unde se poate demara o investigaţie sau o acţiune penală la
solicitarea unei persoane particulare, ar trebui să existe un mecanism care să prevină
sau să oprească astfel de investigaţii sau acţiuni împotriva judecătorilor privind înde-
plinirea îndatoririlor sale dacă nu există fapte care să sugereze că judecătorul trebuie
tras la răspundere penală.
b. Răspunderea civilă
55. Consideraţii similare celor identificate la alin. 53 se aplică la impunerea răspun-
derii civile asupra judecătorilor pentru consecinţele deciziilor lor greşite sau pentru
alte greşeli (de exemplu întîrziere excesivă). Ca principiu general, judecătorii ar trebui
să fie scutiţi complet de răspundere în ceea ce priveşte plîngerile direct împotriva lor
în legătură cu exerciţiul de bună-credinţă al funcţiunii lor. Erorile juridice, fie că se
referă la jurisdicţie, fie la procedură, în aprecierea şi aplicarea legii sau în evaluarea
probelor, trebuie să fie rectificate prin apel; alte erori juridice care nu pot fi rectifi-
cate astfel (inclusiv de exemplu întîrzierea excesivă) trebuie, cel mult, să conducă la
o plîngere a litigantului nesatisfăcut împotriva statului. Faptul că statul poate fi, în
anumite circumstanţe, obligat prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, să
ofere compensaţii unui litigant, este o problemă diferită, care nu face obiectul direct
al acestui aviz

56. Există însă ţări europene unde judecătorii pot fi supuşi răspunderii civile pentru
decizii greşite grav sau pentru alte erori grave1, mai ales de către stat, după ce se ho-
tărăşte că litigantul nesatisfăcut va primi compensaţii din partea statului. Astfel, de
exemplu, în Republica Cehă statul poate fi tras la răspundere pentru daune cauzate
de decizia ilegală sau acţiunea juridică incorectă a unui judecător, dar poate solicita
compensaţii din partea judecătorului dacă şi după ce comportamentul necorespun-
zător al judecătorului se dovedeşte prin proceduri disciplinare sau penale. În Italia
statul poate, în anumite condiţii, solicita să fie despăgubit de un judecător care l-a
făcut răspunzător fie prin înşelătorie intenţionată sau „neglijenţă gravă„, în ultimul
caz fiind posibilă o limitare a răspunderii.
57. Carta europeană a statutului judecătorilor prevede posibilitatea acestui tip de

acţiune de recurs la alin. 5.2 – cu prevederea de siguranţă că trebuie să se obţină
acordul anterior al unei autorităţi independente cu reprezentare juridică relevantă.
cum ar fi cea prezentată la alin. 43 al Opiniei CCJE nr. 1 (2001). Comentariul la Cartă
subliniază la alin. 5.2 nevoia de a restrînge răspunderea civilă a judecătorilor la (a)
despăgubirea statului pentru (b) „neglijenţă gravă şi impardonabilă„ prin (c) proce-
duri legale (d) cu acordul anterior al unei astfel de autorităţi independente. CCJE
susţine toate aceste puncte, şi mai mult decît atît. Aplicarea unor concepte cum ar
fi neglijenţa gravă sau impardonabilă este adesea dificilă. Dacă există posibilitatea
unei acţiuni de recurs din partea statului, judecătorul va fi obligat să devină direct
preocupat în momentul cînd se depune o plîngere împotriva statului. Concluzia
CCJE este că nu este potrivit ca un judecător să fie expus, în ceea ce priveşte exerci-
ţiul funcţiunilor juridice vreunei răspunderi personale, chiar prin despăgubirea sta-
tului, cu excepţia cazului în care face o greşeală intenţionată.
c. Răspunderea disciplinară
58. Orice sistem legal are nevoie de o anumită formă de sistem disciplinar, deşi este
evident din răspunsurile date de diversele state membru la chestionare că nevoia se
resimte mult mai direct în unele state membre, spre deosebire de altele. Din acest
punct de vedere există o distincţie fundamentală între ţările cu sistem bazat pe
dreptul cutumiar, cu funcţionarii judiciari din poziţii inferioare numiţi din practicienii
cu experienţă, şi ţările cu sistem bazat pe dreptul civil, cu corpul funcţionarilor judi-
ciari mai numeros, de carieră şi în medie mai tînăr.
59. Întrebările care se pun sunt:
i) Ce conduită ar trebui să ducă la demararea procedurilor disciplinare împo-

triva unui judecător?
ii) De cine şi cum ar trebui iniţiate procedurile?
iii) De cine şi cum ar trebui să fie decise?
1
Doar deoarece statul este tras la răspundere pentru întîrziere excesivă, bineînţeles că nu rezultă că este
greşeala unui judecător anume. CCJE repetă ce a spus la alin. 27 de mai sus.

iv) Ce sancţiuni ar trebui să fie permise pentru comportament necorespunzător
dovedit în procedurile disciplinare?
60. Cu privire la întrebarea (i), prima problemă pe care CCJE o identifică (repetînd
în fond un lucru subliniat anterior în prezentul aviz) este că este incorect să se facă
legătura între standardele de comportament profesional şi comportamentul neco-
respunzător care poate da naştere la sancţiuni disciplinare. Standardele profesio-
nale, care au fost subiectul primei părţi a prezentei opinii, reprezintă cea mai bună
practică, pe care toţi judecătorii trebuie să încerce să o dezvolte şi spre care trebuie
să aspire toţi judecătorii. Ar fi o descurajare a dezvoltării viitoare a acestor standarde
şi ar fi o înţelegere greşită a scopului lor să le identificăm cu comportamentul neco-
respunzător care justifică proceduri disciplinare. Pentru a justifica procedurile disci-
plinare, comportamentul necorespunzător trebuie să fie grav şi flagrant, într-un mod
care nu poate fi interpretat doar ca o nerespectare a standardelor profesionale pre-
zentate în ghiduri de comportament ca cele prezentate în prima parte a prezentei
opinii1.
61. Aceasta nu înseamnă că încălcarea standardelor profesionale identificate în pre-

zentul aviz nu poate avea o relevanţă considerabilă, dacă se susţine că a existat un
comportament suficient de necorespunzător pentru a justifica şi cere sancţiuni dis-
ciplinare. Unele răspunsuri la chestionare recunosc acest lucru în mod explicit: spre
exemplu, standardele profesionale sunt descrise ca avînd „o anume autoritate„ în
procedurile disciplinare în Lituania şi constituie un mod „de a ajuta procedurile dis-
ciplinare de audiere a judecătorilor făcînd mai clare prevederile legii judecătorilor„
în Estonia. Au fost de asemenea folosite în proceduri disciplinare în Moldova. (Pe de
altă parte, răspunsurile ucrainean şi slovac neagă că ar exista vreo relaţie între cele
două.)
62. În anumite ţări, s-au înfiinţat sisteme separate pentru a încerca să reglementeze
sau să aplice standardele profesionale. În Slovenia, nerespectarea acestor standarde
poate aduce după sine o sancţiune înaintea unei „Curţi de onoare„ din Asociaţia
judecătorilor şi nu înaintea organismului disciplinar al judecătorilor. În Republica
Cehă, într-o situaţie foarte gravă de nerespectare a regulilor de conduită profesio-
nală, un judecător poate fi exclus din „Uniunea judecătorilor„ care este sursa acestor
principii.
63. A doua problemă identificată de CCJE este că fiecare stat trebuie să specifice
prin lege ce comportament poate duce la acţiuni disciplinare. CCJE observă că în
anumite ţări s-au făcut încercări te a specifica în detaliu toate actele care pot motiva
proceduri disciplinare care să conducă la anumite forme de sancţiuni. Astfel, legea
1
Pentru aceste motive Comisia de lucru a CCJE, în timpul şi după întîlnirea cu Comisarul Naţiunilor Unite
pentru drepturile omului din 18 iunie 2002 a nuanţat atitudinea sa altfel foarte pozitivă faţă de Codul Ban-
galore în forma sa intermediară actuală nefiind de acord cu legătura directă care se face între principiile de
conduită pe care le prevede şi motivele de plîngeri şi sancţiuni disciplinare (vezi alin 2(III) al Anexei V, doc.
CCJE-GT (2002) 7): vezi comentariile CCJE-GT nr. 1 (2002) asupra proiectului Bangalore.

turcă a judecătorilor şi procurorilor specifică gradări ale infracţiunilor (inclusiv spre
exemplu neprezentarea la serviciu fără motiv pe diverse perioade de timp) că gradări
pe măsură ale sancţiunilor, de la avertisment, prin condamnare [adică mustrare], di-
verse efecte asupra promovărilor pînă la transfer şi în cele din urmă demiterea. La fel,
o lege rentă din 2002 din Slovenia încearcă să dea un efect principiului general nulla
poena sine lege specificînd 27 de categorii de probleme disciplinare. Însă se poate
observa foarte uşor în toate aceste încercări că, în ultimă instanţă, toate apelează la
formulări generale „cuprinzătoare„ care ridică probleme de judecată şi gradare. CCJE
nu consideră că este necesar (nici în virtutea principiului nulla poena sine lege şi nici
din vreun alt motiv) sau chiar posibil să se încerce să se specifice în termeni precişi
sau detaliaţi la nivel european natura tuturor comportamentelor necorespunzătoare
care pot duce la proceduri şi sancţiuni disciplinare. Esenţa procedurilor disciplinare
stă într-un comportament fundamental opus celui aşteptat din partea unui profesi-
onist în poziţia persoanei care se presupune că s-a comportat necorespunzător.
64. La prima vedere, se poate crede că principiul VI.2 din Recomandarea nr. R (94)
12 sugerează că motive precise pentru procedurile disciplinare trebuie întotdeauna
„să fie definite„ în avans „în termeni precişi prin lege„. CCJE acceptă întru totul că
trebuie să se dea motive precise pentru orice acţiune disciplinară, după ce sau cînd
se propune să fie sau este înaintată. Dar, după cum s-a precizat, nu consideră că
este necesar sau chiar posibil la nivel european să se încerce să se definească toate
aceste motive potenţiale în avans în alţi termeni decît formularea generală adoptată
în acest moment în majoritatea ţătilor europene. Prin urmare, în această chestiune
CCJE a ajuns la concluzia că scopul prevăzut la alin. 60, lit. c) a Opiniei sale nr 1 (2001)
nu poate fi îndeplinită la nivel european.
65. Cu toate acestea, pare de dorit să se dea definiţii suplimentare prin lege de către
fiecare stat membru a motivelor precise pentru acţiuni disciplinare, după cum reco-
mandă Recomandarea nr. R (94) 12. În acest moment, motivele pentru acţiuni disci-
plinare sunt de regulă precizate în termeni foarte generali.
66. CCJE ia în continuare în discuţie întrebarea (ii): de cine şi cum trebuie iniţiate
procedurile disciplinare? Procedurile disciplinare sunt iniţiate în unele state de Mi-
nisterul Justiţiei, în altele sunt demarate de sau în legătură cu anumiţi judecători
sau consilii ale judecătorilor sau procurorilor, cum ar fi Primul Preşedinte al Curţii
de Apel în Franţa sau Procurorul Public General în Italia. În Anglia, iniţiatorul este
lordul-cancelar, dar a fost de acord să iniţieze acţiuni disciplinare doar cu concursul
Ministrului Justiţiei.
67. O întrebare importantă este dacă se pot lua măsuri de către persoane care susţin
că au suferit pe urma erorii profesionale a unui judecător. Asemenea persoane tre-
buie să aibă dreptul de a înaintă orice plîngere persoanei sau organismului răspun-
zător de iniţierea acţiunilor disciplinare. Dar ele nu pot avea dreptul de a iniţia per-
sonal sau de a insista pentru acţiuni disciplinare. Trebuie să existe un filtru, altfel

judecătorii se pot găsi adesea în situaţia de a suporta proceduri disciplinare, iniţiate
de litiganţi dezamăgiţi.
68. CCJE consideră că procedurile care conduc la iniţierea acţiunilor disciplinare

necesită un grad mai mare de formalizare. Sugerează ca ţările să ia în considerare
introducerea unui organism sau a unei persoane în fiecare ţară responsabilă cu pri-
mirea plîngerilor, cu obţinerea reprezentării judecătorului implicat în faţa lor şi cu
hotărîrea în funcţie de dovezi dacă există sau nu un caz împotriva judecătorului care
să necesite iniţierea acţiunii disciplinare, în care caz ar transimte cauza autorităţii
disciplinare.
69. Următoarea întrebare (iii) este: de cine şi cum ar trebui să fie decise procedurile
disciplinare? O întreagă secţiune a Principiilor fundamentale ale Naţiunilor Unite
este dedicată măsurilor disciplinare, suspendării şi demiterii. Art. 17 recunoaşte
„dreptul la o audiere corectă„ al judecătorilor. Conform art. 19, „toate procedurile (...)
disciplinare vor fi decise în conformitate cu standardele stabilite de comportament
juridic„. În cele din urmă, art. 20 prevede principiul conform căruia „deciziile în pro-
ceduri disciplinare, de suspendare sau demitere trebuie să fie subiectul unei analize
independente„. La nivel european, se oferă ghidare în principiul VI al Recomandării
nr. R (94) 12, care recomandă ca măsurile disciplinare să fie aplicate de „un organism
competent special care are ca sarcină să aplice orice sancţiuni şi măsuri disciplinare,
cînd nu sunt aplicate de un tribunal, şi ale cărui decizii vor fi controlate de un organ
judiciar superior, sau care este un organ judiciar superior„ şi că, din acest punct de
vedere, judecătorii trebuie să beneficieze cel puţin de măsuri de protecţie echiva-
lente celor oferite de art. 6.1 al Convenţiei pentru drepturile omului. Mai mult, CCJE
subliniază în acest context că măsurile disciplinare includ orice măsuri care afectează
negativ statutul şi cariera unui judecător, inclusiv transferul sau pierderea dreptului
de promovare sau plată.
70. Răspunsurile la chestionar arată că, în unele ţări, măsurile disciplinare sunt asigu-
rate de curţi specializate în cazuri de acest tip: comitetul disciplinar al Curţii Supreme
(Estonia, Slovenia – unde fiecare nivel este reprezentat). În Ucraina există un comitet
incluzînd judecători de la acelaşi nivel de jurisdicţie ca şi judecătorul respectiv. În
Slovacia, există acum două feluri de comitet, unul alcătuit din trei judecători, al
doilea din cinci judecători de la Curtea Supremă. În Lituania, există un comitet de
judecători de la diversele nivele de jurisdicţie generală şi de la instanţele administra-
tive. În unele ţări, hotărîrea este dată de un Consiliu Judiciar, acţionînd ca instanţă
disciplinară (Moldova, Franţa, Portugalia).1
1
În Anglia, lordul-cancelar este răspunzător de iniţierea şi luarea deciziilor în acţiuni disciplinare. Prin acord,
acţiunea disciplinară se iniţiază doar cu concursul Ministrului Justiţiei şi în continuare (dacă judecătorul
respectiv nu renunţă la acest lucru) un judecător într-o poziţie corespunzătoare, nominalizat de Ministrul
Justiţiei, este numit să investigheze faptele şi să dea un raport cu recomandări. Dacă Ministrul Justiţiei este
de acord, lordul-cancelar poate apoi înainta chestiunea Parlamentului (în cazul judecătorilor de rang înalt)
sau să demită un judecător de rang inferior, sau să ia sau autorizeze orice acţiune disciplinară.

71. CCJE şi-a exprimat deja punctul de vedere că procedurile disciplinare împotriva
oricărui judecător trebuie decise doar de o autoritate independentă (sau „tribunal„)
care are proceduri garantînd drepturile complete la apărare – vezi alin. 60(b) al Opi-
niei CCJE nr. 1 (2001) privind standardele legate de independenţa sistemului juridic
şi inamovibilitatea judecătorilor. Consideră de asemenea că organismul responsabil
de numirea unui asemenea tribunal poate şi trebuie să fie organismul independent
(cu reprezentare judiciară relevantă ales democratic de alţi judecători) care, aşa cum
a susţinut CCJE la alin. 46 al primei sale Opinii, trebuie să fie în general răspunzător
de numirea judecătorilor. Aceasta nu exclude în nici un fel includerea între mem-
brii unui tribunal disciplinar a altor persoane decît judecătorii (evitînd astfel riscul
corporatismului), întotdeauna cu condiţia ca aceste persoane să nu fie membri ai
legislativului, guvernului sau administraţiei.
72. În unele ţări, organismul disciplinar iniţial este cel mai înalt organism judiciar
(Curtea Supremă). CCJE consideră că aranjamentele privind procedurile disciplinare
în fiecare ţară trebuie să fie astfel încît să permită un apel la decizia organismului
disciplinar iniţial (fie că este o autoritate, un tribunal sau o instanţă) în faţa unei in-
stanţe.
73. Ultima întrebare (iv) este: ce sancţiuni ar trebui să fie permise pentru comporta-
ment necorespunzător dovedit în procedurile disciplinare? Răspunsurile la chesti-
onar scot la iveală mari diferenţe, fără îndoială reflectînd diferitele sisteme şi exigenţe
legale. În sistemele bazate pe dreptul cutumiar, cu corpuri judiciare mici şi omogene
compuse din practicieni în vîrstă şi experimentaţi, singura sancţiune formală consi-
derată în mod evident necesară (şi atunci doar ca o posibilitate îndepărtată de sigu-
ranţă) este măsura extremă a demiterii, dar avertismentele şi contactele informale
se pot dovedi foarte eficiente. În alte ţări, cu sisteme juridice mai mari, mult mai
disparate şi în unele cazuri mai puţin experimentate, se consideră potrivită o gradare
a sancţiunilor exprimate formal, uneori incluzînd chiar sancţiuni pecuniare.
74. Carta europeană a statutului judecătorilor (art. 5.1) stipulează că „scara sancţiu-
nilor care pot fi impuse este prevăzută în statut şi trebuie să se supună principiului
proporţionalităţii„. Unele exemple de sancţiuni posibile apar în Recomandarea (94)
12 (Principiul VI.1). CCJE susţine necesitatea ca fiecare jurisdicţie să identifice sancţi-
unile permisibile în propriul sistem disciplinar, şi ca asemenea sancţiuni să fie, atît în
principiu cît şi în fapt, proporţionale. Nu consideră însă că la nivel european trebuie
să se încerce stabilirea unei liste finale
5º) Concluzii privind răspunderea

75. În ceea ce priveşte răspunderea penală, CCJE consideră că:
i) judecătorii trebuie să fie răspunzători penal în faţa legii ordinare pentru in-
fracţiuni comise în afara funcţiei lor judiciare;
ii) răspunderea penală nu trebuie să se aplice judecătorilor pentru greşeli nein-
tenţionate în exerciţiul funcţiunii.

76. În ceea ce priveşte răspunderea civilă, CCJE consideră că, ţinînd cont de princi-
piul independenţei:
i) corectarea erorilor judiciare (fie că ţin de jurisdicţie, fond sau procedură) tre-
buie să se realizeze printr-un sistem corespunzător de apeluri (cu sau fără per-
misiunea instanţei);
ii) orice corectare a altor erori în administrarea justiţiei (inclusiv, de exemplu, înt-
îrzierile excesive) se adresează exclusiv statului;
iii) nu este potrivit ca judecătorul să fie expus, în ceea ce priveşte exerciţiul func-
ţiunii judiciare, vreunei răspunderi personale, chiar ca despăgubire a statului,
cu excepţia cazului în care face o greşeală intenţionată.
77. În ceea ce priveşte răspunderea disciplinară, CCJE consideră că:
i) în fiecare ţară statutul sau carta fundamentală aplicabilă judecătorilor trebuie

să definească, pe cît posibil în termeni clari, faptele care pot duce la sancţiuni
disciplinare, ca şi procedurile care trebuie urmate;
ii) în ceea ce priveşte instituirea procedurilor disciplinare, ţările trebuie să ia în
considerare înfiinţarea unui organism sau a unei persoane specifice respon-
sabile cu primirea plîngerilor, cu obţinerea declaraţiilor judecătorului şi cu ho-
tărîrea, în lumina dovezilor, dacă există sau nu un caz împotriva judecătorului
care să impună iniţierea unor astfel de proceduri;
iii) orice proceduri disciplinare iniţiate trebuie decise de o autoritate sau un tri-
bunal independente, care să folosească o procedură garantînd drepturi com-
plete de apărare;
iv) cînd această autoritate sau tribunal nu este o instanţă, membrii săi trebuie
numiţi de autoritatea independentă (cu reprezentare juridică relevantă aleasă
democratic de alţi judecători) susţinută de CCJE la alin. 46 al Opiniei sale nr. 1
(2001);
v) aranjamentele privind procedurile disciplinare în fiecare ţară trebuie să fie de
aşa natură încît să permită apelul la decizia organismului disciplinar iniţial (fie
că este o autoritate, un tribunal sau o instanţă) în faţa unei instanţe;
vi) sancţiunile aflate la dispoziţia unei asemenea autorităţi în cazul unui com-
portament necorespunzător dovedit trebuie definite, pe cît posibil în termeni
clari, în statutul sau carta fundamentală a judecătorilor şi trebuie aplicate în
mod proporţional.

Anexă
164
REZUMAT AL RĂSPUNSURILOR LA CHESTIONARUL PRIVIND
COMPORTAMENTUL, ETICA ŞI RESPONSABILITĂŢILE JUDECĂTORILOR
Care sunt obligaţiile judecătorilor?

Sursa Data Faţă de lege Faţă de funcţie Calităţi personale
ANDORRA Legea Justiţiei 1993 secretul profesional Datoria de a se com-
Calificate porta rezervat
AZERBAIDJAN loialitatea faţă de onestitate, obiectivitate, inco-
lege ruptibilitate
BELGIA Codul juridic 1967, o lege din 1999 Obligaţia de a lua Obligaţia prevăzută în Con-
urma să reformeze hotărîri sub pe- stituţie de a preciza motivele
sistemul, dar decretul deapsa ridicării din pentru luarea deciziilor, de a
de implementare funcţie rezolva cazurile într-o perioadă
nu a fost adoptat anume de timp
Standarde ale Consiliului Europei pentru Justiţie

niciodată şi acum
Parlamentul încearcă
să abroge actul
CIPRU Legea curţilor Jurămînt de loiali- Jurămîntul juridic de a-şi exer-
de justiţie tate faţă de repu- cita îndatoririle fără favoritisme,
blică şi constituţie fără a se lăsa impresionat, fără a
se lăsa influenţat de sentimente
REPUBLICA CEHĂ Noua Lege a Intrată în vigoare la Trebuie să inter- Imparţialitate, perioadă de timp Nu are dreptul la
curţilor şi jude- 1 aprilie 2002 preteze legea cît rezonabilă, loialitate în îndepli- grevă, de a lua parte la
cătorilor mai bine, conform nirea îndatoririlor, trebuie să nu demonstraţii publice
cunoştinţelor şi facă nimic care să compromită care ar prejudicia acti-
convingerilor sale demnitatea sistemului juridic şi vităţile sale, nu poate fi
încrederea pe care acesta tre- membru al unui partid
buie să o inspire politic.
ESTONIA Legea statu- Un nou act este în
tului judecăto- dezbatere în 2002
rilor
FINLANDA Constituţie, Să respecte lege Imparţialitate, eficienţă, peri- Comportament cores-
jurămînt, Codul oadă de timp rezonabilă, se- punzător funcţiei
de procedură, cretul deliberărilor
Legea funcţio-
narilor publici
FRANŢA Judecătorii trebuie Să nu încalce principiul secre- Să se abţină de la dis-
să ia decizii, chiar tului deliberărilor, datoria de a fi pute politice, de la ma-
dacă legea nu rezervaţi, nu au dreptul la grevă nifestări ostile puterilor
spune nimic, sub republicii
pedeapsa ridicării
din funcţie
GERMANIA Legea juridică Principiul moderaţiei în ex- ... şi în activitatea extra-
germană primarea opiniilor, păstrarea profesională
secretului deliberărilor, să nu
compromită încrederea în inde-
pendenţa sistemului juridic în
munca sa
ISLANDA Constituţia şi 1998 Trebuie să îşi îndeplinească în- Trebuie să îşi păstreze
Actul european datoririle complet independent, nivelul de cunoştinţe
privind sis- fără a fi supus autorităţilor sau legale şi să fie atenţi în
temul judicar oricui altcuiva, într-o perioadă activităţile lor extraju-
rezonabilă de timp ridice
IRLANDA Jurămîntul 1937 Să respecte Consti- Să îşi îndeplinească îndatoririle

existent în Con- tuţia şi legile de judecător cu credinţă şi cît
stituţie poate de bine, fără teamă sau
favoruri
165
166
ITALIA Legea privind 1946
disciplina jude-
cătorilor
JAPONIA Constituţia şi 1947 (ambele) Respectarea Consti- Independenţă în exercitarea Cerinţa de respec-
legea organi- tuţiei şi a legilor conştiinţei lor, imparţialitate şi tare a îndatoririlor şi
zării curţilor corectitudine secretului; trebuie să
se abţină de la orice
comportament care ar
arunca îndoieli asupra
integrităţii lor
LIECHTENSTEIN Constituţia şi 1921 şi 1922, lege Îndatoririle ofici-
legea organi- privind sistemul alilor în general,
zării curţilor judiciar în curs de Legea funcţiona-
examinare rului public 1938
LITUANIA Legea tribuna- 2002 Să respecte Consti- Să satisfacă cerinţele eticii judi-

lelor tuţia şi legile ciare, imparţialitate, să rezolve
cazurile într-o perioadă rezona-
bilă de timp, să se retragă dacă
este necesar, să dezvăluie că
membri ai familiei sale urmează
să apară în faţa curţii în care
lucrează
LUXEMBURG Nici o lege nu
defineşte înda-
toririle judecă-
torilor
MALTA Primul jurămînt Să ia hotărîri în con- Să se comporte cinstit şi co-
de credinţă formitate cu legea rect, nu trebuie să comunice
existent în şi cu obiceiurile cu părţile sau să le sfătuiască
Constituţie, al malteze, întru slava decît în public, în tribunal sau cu
doilea jurămînt lui Dumnezeu şi a aprobarea preşedintelui, să îşi
în Codul de Republicii Malta motiveze deciziile, să motiveze
organizare şi întîrzierile
procedură judi-
ciară
MOLDOVA Legea privind Respectarea strictă Să apere onoarea şi demnitatea
statutul judecă- a cerinţelor legii în cetăţenilor, statutul înalt al siste-
torului interesul justiţiei, mului judiciar, să fie imparţial şi
apărător al libertă- uman, să nu discrediteze justiţia,
ţilor individuale să nu compromită onoarea sau
demnitatea sistemului judiciar,
să nu ridice îndoieli privind
obiectivitatea lor
OLANDA Art. 29 din 1827 Vor fi loiali regelui, Îşi vor îndeplini îndatoririle im-
„Legea organi- vor sluji şi respecta parţial, cinstit şi cu conştiinţă
zării sistemului Constituţia
judiciar„
NORVEGIA Constituţia, Trebuie să dea o declaraţie scrisă
jurămîntul de că vor îndeplini îndatoririle pos-
ascultare şi tului cu conştiinţă
credinţă faţă
de Constituţie

şi Rege, Legea
curţilor de jus-
tiţie
167
168
POLONIA Constituţia, Legile din 1984, Loialitate faţă de Să respecte cu meticulozitate Obligaţia de a-şi declara
legi, coduri 1995 şi 1997, actua- naţiune, păzitor al obligaţiile asociate cu munca bunurile şi veniturile,
şi reguli de lizate în octombrie legii sa, să respecte jurămîntul, loiali- evitarea oricărui conflict
procedură – ju- 2001 tate, imparţialitate, demnitate şi de interese
rămînt în faţa cinste în administrarea justiţiei,
Preşedintelui, secretul deliberărilor
regulamentele
interne ale cur-
ţilor
PORTUGALIA Statutul jude- Îndatoririle comune tuturor Trebuie să locuiască
cătorilor funcţiilor publice, datoria de a fi unde lucrează, judecă-
rezervaţi, trebuie să poarte robă torii curţilor inferioare
nu au voie să lipsească
din acel loc decît în
week-end şi în vacanţe,

ceilalţi judecători nu au
voie să lipsească mai
mult de trei zile la rînd
şi nu mai mult de 10 pe
an, declarate Consiliului
serviciului judiciar; ac-
tivităţile politice sunt
interzise
ROMÂNIA Art. 24 din Con- 1991 Jurămînt de loiali- Nu trebuie să facă nimic care ar Nu trebuie să facă nimic
stituţie Art. 82- 1992 tate faţă de consti- compromite demnitatea pro- care ar compromite
87 din Legea tuţie şi lege fesiei demnitatea lor perso-
92/92 organi- nală
zării justiţiei
REPUBLICA Legea judecă- 2000 Imparţialitate, perioadă de timp Trebuie să aibă peste
SLOVACĂ torilor şi a jude- rezonabilă, loialitate în îndepli- 30 de ani, să fi absolvit
cătorilor civili nirea îndatoririlor, nu trebuie să studii superioare de
facă nimic care ar compromite drept, să fie capabil să
demnitatea sistemului juridic fie judecător, mai ales
şi încrederea pe care acesta în ceea ce priveşte să-
trebuie să o inspire, trebuie să nătatea şi integritatea,
refuze cadourile, să nu permită să aibă domiciliul per-
să fie influenţat de relaţiile sale,
manent în Slovacia, să
inclusiv mass-media fi trecut printr-o proce-
dură de selectare
SLOVENIA Legea servi- 1994, 1996 şi 1998 Să se comporte în viaţa profesi- În exercitarea libertăţilor
ciului judiciar onală de aşa natură încît să nu şi drepturilor sale perso-
pună sub semnul întrebării im- nale, judecătorul trebuie
parţialitatea sa, independenţa sa să ia întotdeauna în
sau reputaţia sistemului judiciar considerare datoria sa
de a proteja indepen-
denţa şi imparţialitatea
justiţiei şi trebuie să nu
compromită reputaţia
sistemului judiciar
SUEDIA Constituţia, Co- Trebuie să respecte Un judecător cinstit şi demn:
durile de proce- legea, să nu o ma- imparţial, trebuie să adminis-
dură (jurămînt) nipuleze treze justiţia cît poate de bine
şi Legea servi- şi cum îi dictează conştiinţa, nu
ciului public trebuie să fie implicat în acte de
corupţie sau în favoruri perso-

nale, familiale sau prieteneşti, nu
trebuie să găsească pe cel nevi-
169
novat vinovat sau invers, trebuie
să respecte secretul deliberărilor
170
ELVEŢIA
TURCIA Constituţia Re- Ambele în 1982 Loialitate faţă de Să îşi protejeze independenţa, Nu are dreptul la funcţii
publicii Turcia şi Constituţie, lege şi chiar dacă pot fi legaţi de mi- oficiale, dacă nu sunt
Legea judecă- convingerile sale, nister în îndatoririle lor adminis- prevăzute în lege
torilor şi procu- dacă sunt compati- trative
rorilor publici bile cu legea
UCRAINA Legea statu- Loialitate faţă de Trebuie să se supună disciplinei
tului judecăto- lege şi Constituţie, şi organizării muncii în tribunal;
rilor obiectivitate, tre- secret profesional
buie să se ocupe în
întregime şi cu con-
ştiinţă de cazurile
care îi sunt aduse
înainte.
MAREA BRITANIE Drept cutumiar Jurămînt de loia- Să aplice legea independent şi

litate şi supunere imparţial
faţă de Coroană cu
respectarea legii
Există un cod de conduită a judecătorului?
Redactat de... Adoptat de... Dată Obligaţii Sancţiuni

ANDORRA NU
AZERBAIDJAN DA, pregătit şi adoptat de toţi La fel ca şi prevederile statutului Proceduri discipli-
judecătorii şi de Consiliul judiciar. nare
BELGIA NU
CIPRU NU, dar există standarde la an-
gajare pentru a se asigura înalta
calitate morală a viitorului jude-
cător observate în activitatea sa
de avocat
REP. CEHĂ DA ŞI NU, dar Uniunea judecăto- Aprobat de o 2000 7 principii stabilind îndatoririle şi con- Nu există cazuri
rilor (o organizaţie reprezentînd adunare repre- duita judecătorului în viaţa sa profesio-
50% dintre judecători) a redactat zentativă a jude- nală
7 principii scurte care ar putea fi cătorilor
transformate în Cod.
ESTONIA DA, Asociaţia judecătorilor esto- Delegare a Par- 1994 35 de reguli fundamentale privind con- Nu există sancţiuni
nieni lamentului în duita profesională (conştiinciozitate şi propriu-zise, dar
Legea judecă- hărnicie în muncă, relaţii profesionale, poate ajuta decizia
torilor pentru independenţă şi imparţialitate) şi restrîn- în proceduri disci-
a fi adoptat de gerea libertăţilor personale (activităţi plinare aruncînd
Conferinţa jude- extrajuridice, relaţii particulare) lumina asupra pre-
cătorilor vederilor din legea
judecătorilor
FINLANDA NU
FRANŢA NU

GERMANIA NU
ISLANDA NU, cîteva reguli nescrise
171
172
IRLANDA NU, dar un raport privind etica şi
conduita profesională a judecă-
torilor din 1999 a recomandat ca
un comitet de etică şi conduită
profesională să redacteze un
cod care să fie dat tuturor noilor
judecători cînd îşi ocupă postu-
rile. Acest comitet nu există încă.
Legea este în curs de modificare.
ITALIA DA, Asociaţia naţională a jude- Asociaţia naţio- 1994 Demnitate şi corectitudine în viaţa Este în primul rănd
cătorilor nală a judecăto- privată, exercitare dezinteresată a func- un mecanism de
rilor, cu autori- ţiunilor judiciare, independenţă, impar- auto-regulare. O
zarea guvernului ţialitate, atenţie acordată relaţiilor cu sancţiune poate
şi a legislativului cetăţenii, conştiinţă profesională, pregă- exista dacă încăl-
tire continuă, proceduri pentru folosirea carea este una pre-

resurselor administraţiei, secret profesi- văzută de prevede-
onal, disciplina relaţiilor cu mass-media, rile disciplinare ale
lipsă de protecţie faţă de conflictele de legii generale
interese politice sau financiare, grijă de
a-şi analiza imparţialitatea, relaţiile cu
colegii şi cu personalul judiciar
JAPONIA DA, stipulat în unele legi, deşi nu
există un cod de conduită inde-
pendent
LIECHTEN- NU
STEIN
LITUANIA DA, Asociaţia naţională a jude- Congresul naţi- 1998 Independenţă, conduită şi îndatoriri ale NU, ci autoritate în
cătorilor onal al judecăto- judecătorilor, apoi în afara îndatoririlor proceduri discipli-
rilor sale judiciare etc. nare
LUXEMBURG NU, un comitet care a examinat
chestiunea a concluzionat că
este preferabil să se respecte
nişte reguli generale nescrise
MALTA DA, redactate de corpul judiciar Toţi judecătorii cu 2000 28 de alineate care reflectă acordul Codul nu este în-
excepţia unuia au asupra bunei practici, confirmînd valorile soţit de sancţiuni
prezentat codul la care judecătorii au aderat la depu-
Preşedintelui nerea jurămîntului, imaginea justiţiei
Comitetului de pentru cei care îi sunt supuşi şi care
administrare a trebuie sancţionaţi eficient dacă este
justiţiei, care l-a necesar.
accpetat cu cîteva
amendamente
MOLDOVA DA, de către CSM Conferinţa jude- 2000 Confidenţialitate, corectitudine, punc- DA, disciplinare
cătorilor tualitate, echilibru, trebuie să fie sobru,
politicos, formal, calm, tolerant, trebuie
să asculte, trebuie să îi sancţioneze pe
cei care nu respectă instanţa, nu trebuie
să discute cazul cu părţile în afara pro-
cedurilor, trebuie să respecte drepturile
omului, să nu discrimineze
OLANDA NU
NORVEGIA Nu există cod, în ciuda unei în-
cercări din 1999 a Legii Comisiei
Instanţelor din Norvegia, aflată
acum înaintea Parlamentului

173
174
POLONIA NU, dar Consiliul naţional al
judiciarului este autorizat să
redacteze un asemenea cod şi
lucrează din iulie 2001 la strîn-
gerea principiilor legate de etica
judecătorilor
PORTUGALIA NU
ROMÂNIA NU, dar există unele reguli ge- Parlamentul Ro- 1992 Magistraţii se vor abţine de la orice acte Proceduri penale şi
nerale în Legea de organizare a mâniei sau fapte capabile să compromită dem- disciplinare
justiţiei nitatea lor în funcţie şi în societate.
Magistraţilor li se va interzice să facă parte
din partide politice sau să se angajeze în
activităţi publice cu caracter politic.
Magistratura este incompatibilă cu orice
altă funcţie publică sau privată, cu ex-

cepţia activităţii profesionale academice.
Magistraţilor li se va interzice exercitarea
activităţilor comerciale, participarea în
conducerea de companii civile, de co-
merţ sau de companii autonome, direct
sau prin intermediari. Li se va interzice
de asemenea participarea la adminis-
trarea unor astfel de companii sau com-
panii autonome.
Alte obligaţii ale judecătorilor sunt con-
siderate condiţii pentru a fi judecător:
de ex. buna reputaţie sau caracteristice
pentru activitatea judecătorului: de ex.
independenţă, imparţialitate, secretul
deliberării
SLOVACIA DA Preşedintele Con- 2001 Viaţa privată, viaţa personală şi îndatori- NU, doar Legea
siliului Judiciar şi rile profesionale judecătorilor
Ministrul Justiţiei
SLOVENIA DA (tocmai a înlocuit vechiul Cod Asociaţia 2001 9 principii: independenţă, imparţialitate Nu, dar există o
de responsabilitate profesională şi neutralitate, capacitate, sîrguinţă, in- Curte de onoare
datînd din 1972), de un grup de compatibilităţi/compatibilităţi, discreţie, care se poate
judecători din Asociaţia judecă- relaţii profesionale, reputaţie ocupa de încălcare
torilor fără a impune vreo
sancţiune
SUEDIA Nici un cod specific, dar există În secolul al 1540 Prin alt sistem,
un model istoric care este folosit şaisprezecelea, legea împuter-
pentru a inspira conduita judecă- Olaus Petri; niceşte Avocatul
torilor, anume Codul general de un asociaţie a poporului şi Can-
lege (1734), care include un cod judecătorilor a celarul de Justiţie
vechi, nefiind obligatoriu pentru lucrat recent la să critice public un
judecători un proiect de judecător pentru
cod care nu a fost conduita sa
terminat, în faţa a
numeroase critici
ELVEŢIA Practic nu există reguli scrise la
nivel naţional sau la scară largă la
nivel local
TURCIA Legea judecătorilor şi procuro- Parlamentul, 1982 Aceleaşi prevederi ca şi statutele Proceduri discipli-
rilor publici şi regulile de con- Consiliul suprem nare
duită al judecătorilor
şi procurorilor

publici
175
176
UCRAINA DA, redactate de un Congres al Consiliul judecă- 2002 Respectarea legii, imparţialitate, res- NU, în conformi-
judecătorilor în 1999 pe baza torilor pectarea aşteptărilor legitime, loialitate, tate cu dorinţa
experienţelor din Canada, Ame- dreptate şi echitate, sinceritate, compor- Congresului jude-
rica şi Rusia, în particular, cu tament respectînd jurămîntul cătorilor
amendamente şi propuneri ale
judecătorilor ucraineni
MAREA BRI- NU, dar există nişte ghiduri neo- Stabilite de Înainte de a fi numiţi, judecătorii sunt
TANIE ficiale pe care unii (Consiliul de Lordul-cancelar în informaţi în legătură cu ce se aşteaptă de
studii juridice, Ministrul scoţian acord cu Ministrul la ei din punctul de vedere al conduitei
al justiţiei şi o doctrină din Ir- de Justiţie
landa de Nord) ar dori să le ofici-
alizeze fără a constitui îndatoriri
statutare

Incompatibilităţi
Sursă Tip de incompatibilitate Excepţii

ANDORRA Legea justiţiei Orice altă funcţie publică; activităţi comerciale, industriale
(L.Q.J.) sau profesionale, munca în calitate de avocat sau consilier
juridic
AZERBAIDJAN „această pro-
blemă ne este
neclară„
BELGIA Un judecător nu poate fi, în acelaşi timp, procuror public,
reprezentant ales, avocat, executor judecătoresc, avocat ple-
dant, soldat sau lucrător religios, sau să deţină vreun fel de
funcţie plătită politică sau administrativă
CIPRU Orice alt post sau funcţie Cursuri şi scrieri juridice
REPUBLICA CEHĂ Nici o funcţie politică (de ex. Preşedinte al republicii sau
membru al parlamentului), nici o activitate în cadrul guver-
nului sau de afaceri. Munca ştiinţifică, activităţile educative,
literare şi artistice sunt permise, ca şi munca de consilier
politic, dacă nu subminează demnitatea sistemului judecăto-
resc şi încrederea pe care trebuie să o inspire acesta.
ESTONIA Nici o activitate sau mandat politic, nici un alt post cu ex-
cepţia celor din învăţămînt şi cercetare; nu poate face parte
din consiliul companiilor publice sau private
FINLANDA Legea funcţio- Orice funcţie publică, orice profesie sau activitate civilă, co- Se poate obţine permisiune din partea
narului public mercială şi salariată tribunalului sau a unui tribunal supe-
rior
FRANŢA Incompatibilitate cu orice tip de funcţie publică, cu orice

profesie civilă, comercială sau salariată şi cu lucrul ca arbitru
177
178
GERMANIA Actul german Ideea de separare a puterilor: nici o activitate administrativă Guvernul poate autoriza un judecător
judiciar (cu excepţia celor din cadrul instanţei, din cercetare şi învăţă- să acţioneze ca arbitru sau să fie audiat
mînt); poate aparţine unui partid politic şi candida la alege- ca expert de un tribunal de arbitraj
rile parlamentare: dacă este ales, este suspendat din îndato-
ririle de judecător; activităţile de consiliere sunt interzise
ISLANDA Legea siste- Nu poate accepta un post sau să aibă acţiuni într-o com- Învăţămînt, conducerea unor comi-
mului judecăto- panie dacă aceasta este incompatibil cu funcţia sa sau poate tete, cursuri, scrieri etc. Permisiunea
resc din 1998 aduce atingeri calităţii muncii sale de a se angaja în activităţi ne-judiciare
trebuie să fie solicitată din partea Co-
mitetului judecătoresc
IRLANDA Constituţia din Nici un judecător nu va putea fi ales, să fie membru al unei
1937 camere a parlamentului sau să deţină „orice alt post sau po-
ziţie retribuită„.
ITALIA Decretul regal Nici o slujbă sau funcţie publică sau privată cu excepţia celor Activităţi în învăţămînt şi ştiinţifice
din 30 ianuarie de membru al parlamentului sau al unei organizaţii carita- posibile cu autorizaţia – în condiţii

1941 bile, nicio activitate comercială, industrială sau profesională. stricte – din partea Înaltului consiliu.
Înaltul Consiliu Judiciar poate autoriza „orice tip de îndato- Arbitrajul este autorizat doar în mod
riri„ excepţional.
JAPONIA Legea organi- Interzicerea activităţilor politice şi comerciale şi primirea Se poate obţine permisiunea Curţii
zării tribunalelor altor remuneraţii decît cele provenind din deţinerea funcţiei Supreme de a primi alte remuneraţii
judiciare. decît cele provenind din deţinerea
funcţiei judiciare.
LIECHTENSTEIN Art. 6, Legea Nici o altă activitate remunerată sau care consumă timp fără
funcţionarilor autorizaţie din partea guvernului, care analizează dacă ce-
publici din 1938 rerea este compatibilă cu munca de judecător, ceea ce este
în general acceptat pentru munca part-time în cercetare şi
învăţămînt.
LITUANIA Actul Judiciar Nici o activitate politică, nu poate fi convocat pentru serviciu Cursuri şi scrieri juridice
din 2002 militar, nici o activitate privată lucrativă, deşi este permisă
plata în cazul muncii în învăţămînt, nici o funcţie într-o orga-
nizaţie dacă impietează asupra independenţei judecătorului
LUXEMBURG Constituţia şi Nicio funcţie plătită
Legea de orga-
nizare a justiţiei
MALTA Codul de or- Nici o implicare personală sau în calitate de consilier într-un Cu consimţămîntul Preşedintelui re-
ganizare şi caz care este deja deschis sau poate ajunge înaintea jude- publicii
procedură civilă,cătorului, nici o altă activitate, chiar temporară, cu excepţia
Codul etic celor într-o organizaţie juridică internaţională sau universi-
tate
MOLDOVA Legea statutului Nicio altă funcţie publică sau privată sau postul de membru
judecătorilor al parlamentului sau consilier al autorităţii locale; nu poate
face parte din partidele politice sau din alte organizaţii socio-
politice; nu se poate implica în afaceri sau în consiliere scrisă
sau vorbită cu excepţia rudelor apropiate. Publicaţiile şi apa-
riţiile în mass-media sunt posibile dacă nu privesc chestiuni
de politică internă.
OLANDA Art. 44 „Orga- Judecătorii nu pot fi (echivalentul olandez al) avocatului ple-
nizarea actului dant, al avocatului, notarului public; nu pot avea alte profesii
de justiţie care presupun acordarea de asistenţă sau consiliere juridică;
(1827/2001)„; judecătorii Curţii Supreme nu pot fi membri ai Parlamentului
Legea privind olandez sau european
incompatibili-
tăţile naţionale
şi parlamentele

europene (1994)
179
180
NORVEGIA Legea curţilor Judecătorii sunt relativ liberi; doar judecătorii Curţii Supreme Legea parlamentară, care urmează să
de justiţie şi sunt supuşi unor prevederi specifice. Însă, în general, ei pot înlocuiască jurisprudenţa tolerantă,
Acordul funda- fi avocaţi pledanţi, mediatori sau juraţi fără a trebui să îşi dea conţine prevederi stricte cu privire la
mental de stat demisia interzicerea, autorizarea şi declararea
activităţilor auxiliare şi face regulile de
incompatibilitate mai stricte.
POLONIA Constituţia şi Nici o altă muncă, cu excepţia publicaţiilor ştiinţifice şi a învă- Cererea trebuie înaintată superiorului
statutul ţămîntului cu jumătate de normă, atîta vreme cît acestea nu ierarhic (preşedintele tribunalului sau
afectează munca judecătorului; nici o activitate sau funcţie al curţii supreme sau ministrul)
remunerată care ar putea păta imaginea sistemului judecăto-
resc; nici o activitate politică
PORTUGALIA Nici un post public sau privat; incompatibilităţile aplicabile Învăţămîntul şi cercetarea juridică pot
funcţionarilor publici în general. fi autorizate de Comisia serviciului ju-
ridic, dar nu pot fi plătite
ROMÂNIA Nici o activitate politică, nici un alt post cu excepţia colabo-

rărilor cu publicaţiile ştiinţifice şi învăţămîntul
REPUBLICA SLO- Legea din 2000 Nici un post politic în sensul larg al termenului, inclusiv de-
VACĂ partamente guvernamentale şi armata, nici o activitate pri-
vată remunerată cu excepţia activităţilor ştiinţifice, educative
sau artistice, şi acestea cu condiţia să nu submineze demni-
tatea funcţiei de judecător.
SLOVENIA Constituţia şi Orice post administrativ sau politic, orice activitate comer-
Legea de orga- cială sau profesională, activitate remunerată sau implicarea
nizare a justiţiei în conducerea de companii, şi orice ar putea păta reputaţia
sistemului judecătoresc. Învăţămîntul şi cercetarea sunt au-
torizate dacă se supun acestei condiţii.
SUEDIA Legi şi consti- Niciun judecător nu este subordonat altui judecător sau ofi-
tuţia cial public
ELVEŢIA Nici o altă funcţie sau post public, nici o altă carieră sau pro- Curtea poate autoriza activitatea ca
fesie, nici o poziţie ca director, manager sau membru al unui expert sau arbitru şi alte activităţi
organism care desfăşoară o activitate lucrativă, nici un post înrudite şi să stabilească condiţiile
atribuit sau titlu sau numire a unor autorităţi străine relevante cu condiţia ca independenţa
şi prestigiul sistemului juridic să nu fie
atinse.
TURCIA Legea judecăto- Nici o activitate publică neautorizată prin lege, nici o activi-
rilor şi procuro- tate aducătoare de profit.
rilor publici
UCRAINA Nu sunt stabilite incompatibilităţi în mod oficial
MAREA BRITANIE Ghiduri Nu poate funcţiona ca arbitru sau să se implice în vreo acti-
vitate profesională remunerată (cu excepţia scrierii şi redac-
tării) sau în vreo activitate profesională (cu excepţia scrierii
şi redactării) sau în vreo activitate politică; se aplică restricţii
importante şi după încheierea activităţii de judecător.

181
Circumstanţe în care imparţialitatea poate fi pusă în discuţie
182
Sursă Circumstanţe
ANDORRA Legea justiţiei (L.Q.J.) Relaţii de familie, să fi fost avocat sau reprezentant; relaţii juridice comerciale sau
economice. Să fi avut un proces cu una din părţi sau cu avocatul acesteia, interes în
obiectul procesului, relaţii ierarhice sau de prietenie.
AZERBAIDJAN Probleme aduse în discuţie de De-
partamentul Procurorului General
într-o situaţie menţionată de lege
BELGIA Jurisprudenţa bazată pe preve-
derile Codului şi legislaţia privind
retragerea şi incompatibilităţile
CIPRU Jurisprudenţa Curţii supreme Conflict de interese de familie sau personal, cunoaşterea cazului sau a părţilor
REP. CEHĂ Codurile de procedură civilă şi
penală, mecanismele pentru ...
solicitarea de daune din partea

unui judecător care a abuzat de
autoritatea sa
ESTONIA Conflict de interese, orice relaţie care ar putea afecta negativ credibilitatea sistemului
judecătoresc, părtinire
FINLANDA Codul sau procedura Legături de familie, conflict de interese, părtinire, implicare în caz şi alte motive care
ridică suspiciuni rezonabile asupra imparţialităţii judecătorului
FRANŢA Judecătorul poate fi contestat şi trebuie să se abţină de la a audia un caz în diverse
circumstanţe care pun sub semnul întrebării imparţialitatea sa obiectivă şi subiectivă:
relaţii de familie sau de prietenie, conflict de interese financiar, dacă a luat deja o de-
cizie sau a emis o hotărîre în acelaşi caz, dacă există o legătură de subordonare
GERMANIA Codul de procedură civilă Legături de familie, un caz în care judecătorul a depus mărturie sau a fost examinat ca
expert, sau în care a luat deja o decizie, îndoieli cu privire la imparţialitatea sa pot de
asemenea fi dezvăluite printr-un conflict de interese financiare sau de prietenie sau
din cauza preferinţei exprimate pentru una dintre părţi
ISLANDA Legea procedurii civile şi Legea Parte în proces, a sfătuit o parte din proces, relaţie de familie, prietenească sau profesi-
procedurii penale onală cu una dintre părţi; este martor în caz sau are o relaţie strînsă cu un martor.
IRLANDA Principiul de drept nemo judex in Nici un conflict de interese personal, de familie sau prietenesc, nici o părtinire sau pre-
causa sua judecată, altfel judecătorul trebuie să se revoce
ITALIA Codurile de procedură civilă şi Conflict de interese de familie, personal sau profesional, cunoaşterea cazului sau a păr-
penală ţilor, părtinire şi prejudecăţi.
JAPONIA Constituţia şi Codurile de proce- Pe lîngă respectarea regulilor de incompatibilitate, judecătorii pot fi contestaţi şi/sau
dură civilă şi penală să li se ceară să se retragă din proceduri în anumite circumstanţe, cum ar fi o relaţie de
rudenie cu una din părţi.
LIECHTEN- Conflicte de interese personale sau de familie, părtinire, ridicate de curte din proprie
STEIN iniţiativă sau de către părţi.
LITUANIA Codul de procedură civilă Conflict de interese personale sau de familie, părtinire, implicare în caz ca martor
LUXEMBURG Art. 521 din Noul cod de proce- Dacă se contestă imparţialitatea unui judecător sau dacă există îndoieli rezonabile cu
dură civilă, art. 542 din Codul privire la corectitudinea judecăţii
de investigaţii penale, art. 6 al
Convenţiei europene a drepturilor
omului
MALTA O listă completă de circumstanţe Conflict de interese personal sau de familie, părtinire, implicare în caz ca martor
în care judecătorul trebuie să
se revoce sau părţile refuză să îi
permită să se ocupe de caz este
prezentată în codul de organizare
judecătorescă şi procedură civilă
MOLDOVA Codurile de procedură civilă şi Trebuie să se revoce dacă are un interes direct sau indirect în caz sau dacă are o legă-
procedură penală tură de rudenie cu părţile
OLANDA Legea de procedură civilă, Legea „Fapte sau circumstanţe care pot pune sub semnul întrebării imparţialitatea judecăto-

de procedură penală, Legea de rului„ (Legea nu intră în detalii, jurisprudenţa se conformează liniilor directoare trasate
procedură administrativă de Curtea europeană de justiţie)
183
184
NORVEGIA Legea curţilor de justiţie Legături de familie cu părţile sau cu consilierii lor legali, dacă poate fi afectată încre-
derea în judecător, acesta trebuie să se revoce (conflict de interese în majoritatea cazu-
rilor)
POLONIA Legi de procedură penală şi civilă Dacă judecătorul cunoaşte părţile sau îi este cunoscut cazul deoarece a luat deja parte
la el (legături strînse cu una dintre părţi sau cu cazul în calitate personală sau profesio-
nală); două categorii de cazuri: iudex inhabilis şi iudex suspectus
PORTUGALIA Statutul sistemului judecătoresc, Judecătorul nu poate face parte dintr-o curte unde lucrează un membru al familiei
Codul de procedură civilă, Codul sale, unde există îndoieli rezonabile cu privire la corectitudinea procesului sau dacă
de procedură penală cere să îi fie luat cazul datorită unui conflict de interese personale, economice sau de
familie, nu poate să fi fost implicat în caz sau să fi luat parte la el în altă calitate
ROMÂNIA Legislaţie Legături strînse cu una dintre părţi, influenţe politice, presiuni mass-media, relaţii de
prietenie
SLOVACIA Orice circumstanţe în care, în îndeplinirea îndatoririlor sale, în viaţa sa privată sau după
părăsirea funcţiei, judecătorul aduce atingere demnităţii funcţiei sale sau periclitează
încrederea necesară în sistemul judecătoresc.

SLOVENIA Coduri de procedură civilă şi pe- Dacă judecătorul este parte în proceduri sau este implicat în caz, sau are legături cu o
nală, CEDO astfel de persoană, dacă a depus mărturie sau a fost implicat în caz ca martor expert,
dacă a luat parte la luarea sau emiterea unei decizii în caz, dacă existe motive serioase
de îndoială cu privire la imparţialitatea lui.
SUEDIA Coduri de procedură Legături de familie, conflict de interese personal, financiar sau politic, părtinire, impli-
care profesională sau personală în caz
ELVEŢIA Legislaţia şi jurisprudenţa ...în acord cu jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului
TURCIA Codurile de procedură penală şi Părtinire, conflict de interese, implicare personală într-o infracţiune în calitate de vic-
civilă timă, martor, arbitru consilier sau printr-o legătură de familie
UCRAINA Coduri de procedură Legătură strînsă cu una dintre părţi, interes personal în caz, sau dacă îndeplinirea înda-
toririlor judecătorului ar pune în vreun fel sub semnul întrebării imparţialitatea sa
MAREA BRI- CEDO
TANIE
Răspunderea penală sau civilă a judecătorilor
Răspunderea penală Răspunderea civilă

Proceduri
Fapte Sancţiuni
ANDORRA Codul penat, art. 114, Judecătorii poartă răspundere civilă în În cazuri penale, judecătorul
corupţie, practici de co- cazul fraudei în îndeplinirea îndatori- poate fi arestat doar dacă este
rupţie rilor lor prins în flagrant delict comiţînd
o infracţiune; suspendarea
temporară din funcţie este
automată, cu consimţămîntul
Consiliului judiciar suprem
AZERBAIDJAN De exemplu, dacă un Închisoare sau daune O curte superioară care reaudiază un Preşedintele şi Consiliul jude-
judecător condamnă cu caz poate hotărî că judecătorul care s- cătorilor decid să acţioneze
bună ştiinţă un nevinovat a ocupat de caz în primă instanţă este înaintînd cazul departamen-
răspunzător tului Procurorului general,
judecătorul va fi judecat de un
tribunal obişnuit
BELGIA Încălcări ale legii generale Pedepsele prevăzute Mecanismul de solicitare a daunelor În cazuri penale, acţiunea este
cu ocazia sau în exerci- de legea generală din partea unui judecător care a la dispoziţia Procurorului public
tarea îndatoririlor sale abuzat de autoritatea sa, care permite de pe lîngă Curtea de apel, în
ca un judecător să fie făcut direct cazuri civile, procedurile se
răspunzător în caz de intenţie fraudu- desfăşoară înaintea Curţii de
loasă sau fraudă din partea judecăto- casaţie
rului, statul poate fi de asemenea tras
la răspundere pentru comportamentul
necorespunzător al unui judecător
CIPRU Constituţia garantează imunitatea pentru judecătorii Curţii supreme constituţionale şi ai Înaltei curţi (acum combinate în Curtea
supremă). Dreptul cutumiar şi echitatea asigură faptul că şi judecătorii de la instanţele inferioare se bucură de imunitate

185
186
Proceduri
Fapte Sancţiuni
REP. CEHĂ În legătură cu exercitarea Dacă a existat o decizie ilegală sau o Procedurile penale împotriva
îndatoririlor activitate care a produs daune, dauna unui judecător trebuie autori-
este corectată de stat, care are dreptul zate de Preşedintele republicii;
de a porni o acţiune pentru despă- jurisdicţia aparţine tribunalelor
gubiri dacă judecătorul a fost găsit ordinare, conform procedurilor
vinovat de o faptă disciplinară legii generale
ESTONIA Dacă judecătorul a luat în Îndepărtarea din Nici o răspundere personală din partea Reprezentantul departamen-
mod intenţionat o decizie funcţie judecătorului, răspunderea statului tului Procurorului general se
ilegală adresează Curţii supreme, care
stabileşte dacă se poate aduce
acuzarea conform Codului
penal şi Codului de procedură
penală, cu consimţămîntul Pre-
şedintelui republicii

FINLANDA Infracţiuni prevăzute în Pedepsele prevăzute Răspundere pentru daunele produse Proceduri ordinare care, con-
Codul penal comise în de legea generală, în exercitarea îndatoririlor de jude- form Constituţiei, pot fi soli-
exerciţiul funcţiunii inclusiv eliberarea cător. De obicei, despăgubirile sunt citate de orice persoană ale
din funcţie plătite de stat, dar în anumite cazuri cărei drepturi au fost încălcate
pot fi suportate de judecător (excepţii şi proceduri speciale
pentru membrii Curţii su-
preme).
FRANŢA Infracţiunile prevăzute de Pedepsele prevăzute Răspundere civilă doar dacă judecă- Procedura penală normală,
lege de legea generală torul este personal de vină acţiunea civilă este permisă
doar împotriva statului, care are
dreptul să pornească o acţiune
pentru despăgubiri
Proceduri
Fapte Sancţiuni
GERMANIA Încălcări ale Codului penal Pedepsele prevăzute Răspunderea civilă personală limitată Procedurile penale şi civile
implicînd folosirea greşită de legea generală de art. 839(2) din Codul civil, dacă normale
a funcţiei juridice şi co- fapta care cauzează dauna este infrac-
rupţie ţiune penală. Răspunderea statului
este implicată în unele cazuri, iar statul
poate porni o acţiune pentru despăgu-
biri ori de cîte ori trebuie să plătească
despăgubiri
ISLANDA Dacă judecătorul a luat Pedepse crescute Statul poartă răspunderea civilă dar Procedurile stabilite de legea
în mod intenţionat o prevăzute de legea poate solicita despăgubiri din partea generală
hotărîre nedreaptă, dacă generală judecătorului dacă greşeala a fost in-
foloseşte proceduri ile- tenţionată
gale pentru a obţine re-
cunoaşterea faptelor sau
dacă dispune arestări sau
investigaţii ilegale
IRLANDA Jurisprudenţa recunoaşte imunitatea completă a funcţiei judiciare
ITALIA Prevăzute în Codul penal Pedepsele prevăzute Răspunderea civilă pentru neglijenţă Reguli specifice privind juris-
şi îndeplinite mai ales de de legea generală gravă sau nerespectarea justiţiei a dicţia pentru a se asigura că
judecător în exercitarea fost acordată printr-o lege din 1998 cazul este rezolvat într-o altă
îndatoririlor sale judiciare, care a marcat o ruptură de imunitatea zonă, examinarea admisibilităţii
cum ar fi corupţia relativă faţă de răspundere denun- cererii (poate problema ridicată
ţată printr-un referendum. Statul fi corectată prin despăgubiri?
acţionează ca garant şi poate porni o are plîngerea legătură cu inter-
acţiune pentru despăgubiri împotriva pretarea legii?). Cazurile sunt
judecătorului, suma despăgubirilor audiate de tribunalele ordinare

este limitată dacă daunele au fost pro-
vocate neintenţionat
187
188
Proceduri
Fapte Sancţiuni
JAPONIA Răspundere penală obiş- Conform unui precedent stabilit de
nuită Curtea supremă în 1955, judecătorii
nu poartă răspundere civilă personală
pentru daunele cauzate părţilor în în-
deplinirea îndatoririlor lor
LIECHTEN- Infracţiunile prevăzute Pedepsele prevăzute Regulile generale privind răspunderea Tribunalele şi procedurile ordi-
STEIN de legea generală, plus de legea generală, civilă a statului care poate porni o ac- nare în cazuri penale şi civile;
anumite infracţiuni speci- un judecător care ţiune pentru despăgubiri Curtea supremă are jurisdicţie
fice, cum ar fi infracţiunile este condamnat la asupra audierii apelurilor
comise în funcţie sau închisoare pentru
corupţia mai mult de un an
este îndepărtat din
funcţie
LITUANIA Încălcări ale Codului Pedepsele prevăzute Doar statul este răspunzător, dar are Orice acuzare şi detenţie pe-

penal implicînd abuzul de legea generală dreptul de a porni o acţiuni pentru nală trebuie aprobată de Par-
în funcţia judiciară şi co- despăgubiri împotriva judecătorului lament; judecătorul este apoi
rupţia suspendat din funcţie pînă la
finalul procedurilor
LUXEMBURG Art. 4 al Codului civil, Amenzi, interzicerea Doar statul poate fi tras la răspundere Art. 639 din Noul cod de pro-
abuzul de putere şi nea- exercitării îndatori- (procedură conform legii generale, cedură civilă pentru solicitarea
cordarea dreptăţii rilor sau a ocupării de Legea din 1 septembrie 1988) despăgubirilor din partea unui
posturi publice judecător care a abuzat de au-
toritate
Proceduri
Fapte Sancţiuni
MALTA Codul penal include Pedepsele prevăzute Nu există reguli speciale, nu există Procedurile ordinare ale instan-
prevederi exprese la cade legea generală vreun caz cunoscut de judecător tras ţelor penale ordinare
zurile în care un judecător la răspundere civilă
respinge sau refuză să
audieze o cerere înain-
tată legal pentru habeas
corpus; ca orice deţinător
al unei funcţii publice:
abuz de putere sau infrac-
ţiune în funcţie, corupţie,
însuşire necuvenită de
bani
MOLDOVA Legea generală, conform principiului că toţi sunt Nici o răspundere civilă pentru jude- Acuzarea penală autorizată
egali în faţa legii cători de CSM şi de Preşedintele re-
publicii sau de Parlament, în
funcţie de circumstanţe, şi au-
diată de instanţele superioare
OLANDA Se aplică legea generală Doar statul poate fi tras la răspundere Se aplică legea generală, fără
proceduri speciale
NORVEGIA Încălcări ale legii generale Se poate porni o acţiune pentru a Acuzaţiile împotriva unui
stabili răspunderea civilă a judecăto- judecător sunt formulate de
rului doar dacă decizia a fost anulată Consiliul Regelui şi judecătorul
şi judecătorul a comis o infracţiune în este întotdeauna judecat de o
luarea ei instanţă superioară celei în care
lucrează

189
190
Proceduri
Fapte Sancţiuni
POLONIA Infracţiuni legate de Judecătorul poate fi tras personal la Procedurile penale şi măsurile
activităţile şi îndatoririle răspundere în conformitate cu legea de reţinere trebuie autorizate
judiciare generală, statul poate fi tras la răspun- de Curtea disciplinară (cu ex-
dere în caz de greşeală neintenţionată cepţia cazului în care persoana
sau comportament necorespunzător este surprinsă în flagrant delict):
în funcţie (acţiunea pentru despăgu- Curtea disciplinară poate de
biri se limitează la salariul pe trei luni, asemenea suspenda judecă-
fiind nelimitată în caz de încălcare torul din funcţie; apelul se de-
gravă), nu există răspundere pentru pune la o instanţă superioară
consecinţele unei hotărîri
PORTUGALIA Încălcările legii generale Pedepsele prevăzute Un judecător este supus răspunderii Procedurile penale ordinare în-
comise cu ocazia sau în de legea generală civile doar dacă faptele care au produs aintea unei instanţe superioare
exercitarea îndatoririlor dauna au dus la o condamnare penală celei unde lucrează judecătorul
judecătorului, infracţiunile pentru mituire, însuşire necuvenită în cazurile penale şi înaintea
speciale de abuz de pu- de fonduri publice sau înşelătorie, instanţei unde s-au dezvăluit

tere, abuz de autoritate, judecătorului i se cere să acopere com- faptele în cazuri civile
însuşire necuvenită de pensaţia plătită de stat sau să acorde
fonduri publice, neacor- despăgubiri statului
dare a dreptăţii, încălcare
a secretului
ROMÂNIA Legea generală Legea generală Legea generală Procedurile şi tribunalele or-
dinare în cauze civile; în cauze
penale, opinia anterioară a
Ministrului sau a Preşedintelui,
apoi proceduri şi tribunale ordi-
nare (curţi superioare pentru ju-
decătorii de la un anumit nivel
al ierarhiei)
Proceduri
Fapte Sancţiuni
SLOVACIA Infracţiuni comise în exer- Închisoare, pierderea În cauze penale, procedurile
citarea îndatoririlor jude- calificativelor profe- trebuie autorizate de orga-
cătoreşti sionale şi de onoare, nismul care a numit sau ales
interdicţia de a prac- judecătorul şi sunt pornite la
tica, amenzi iniţiativa Preşedintelui respec-
tivei curţi sau a Ministrului
Justiţiei
SLOVENIA Fapte care au dat naştere Pedepsele prevăzute În cazuri penale, orice proceduri
unei infracţiuni intenţio- de legea generală, sau detenţia trebuie autorizate
nate care pot duce la înde- de Parlament
părtarea din funcţie
SUEDIA Infracţiuni comise în exer- Pedepsele prevăzute Daunele cauzate în exercitarea înda- În cauze penale, dacă judecă-
ciţiul îndatoririlor stabilite de legea generală toririlor judecătoreşti, statul este în torul este judecător la Curtea
în Codul penal: încălcarea (amenzi, închisoare), general răspunzător pentru neglijenţa supremă, Avocatul poporului şi
îndatoririlor, corupţie, şi posibile consecinţe unui funcţionar public, judecătorul Ministrul de Justiţie pot porni
încălcarea secretului pro- disciplinare, inclusiv poate fi răspunzător personal dacă procedurile
fesional îndepărtarea din există circumstanţe agravante
funcţie
ELVEŢIA Infracţiuni legate de acti- Doar statul poate purta răspunderea În cazuri penale, doar Parla-
vităţile sau poziţia oficială civilă, răspunderea civilă directă a ju- mentul poate autoriza acţiunea;
a judecătorului decătorului este exclusă poate de asemenea suspenda
temporar din funcţie judecă-
torul; cazul cade sub jurisdicţia
instanţelor ordinare

191
192
Proceduri
Fapte Sancţiuni
TURCIA Codul de procedură Închisoare Codul de procedură civilă: consecin- Acţiunea penală necesită con-
penală: abuz în funcţie, ţele civile ale unei infracţiuni, decizii simţămîntul Consiliului suprem
corupţie, favoritism arbitrare, decizii ilegale, decizii dictate
al judecătorilor şi procurorilor
de consideraţii personale sau externe publici, cel care numeşte inves-
cazului tigatorii şi procurorul, decide
dacă este un caz disciplinar şi
înaintează documentele autori-
tăţilor competente – procedură
specială în cazurile de trădare
(infracţiune foarte gravă)
UCRAINA Pedepsele prevăzute Nici o răspundere civilă pentru jude- Procedurile penale ordinare, cu
de legea generală, cători toate acestea reţinerea preven-
plus înlăturarea din tivă a unui judecător trebuie să
funcţie fie excepţională şi autorizată de
Consiliul suprem. Judecătorul

este suspendat din funcţie
imediat ce este pornită o ac-
ţiune. Curtea competentă este
o Curte de apel desemnată în
acest scop unde judecătorul nu
a lucrat niciodată
MAREA Imunitate prin dreptul cutumiar în exercitarea îndatoririlor judecătoreşti, în alte cazuri imunitate doar dacă judecătorul a
BRITANIE acţionat cu bună credinţă
Proceduri disciplinare
Circumstanţe Procedură Autoritate Sancţiune

ANDORRA Încălcări grave sau foarteConsiliul judiciar suprem ia Consiliul judiciar suprem Art. 85 al L.Q.J., mustrare,
grave prevăzute în art. 83iniţiativa unei investigaţii la ce- amendă, suspendare din
şi 84 ale L.Q.J. rerea unei persoane vătămate, funcţie, îndepărtare din
a unui cetăţean care cunoaşte funcţie
faptele a departamentului Pro-
curorului general sau a preşe-
dintelui înstanţei în cauză
AZERBAIDJAN În cazul unor infracţiuni mi- Ministrul solicită Consi- Avertisment sau demitere
nore liului judecătorilor să se
ocupe de caz
BELGIA Încălcarea regulilor de Judecătorul se înfăţişează Avertisment, blam simplu,
conduită prevăzute prin înaintea Preşedintelui său, blam cu mustrare, suspen-
lege sau rezultînd din a primului preşedinte al dare între 15 zile şi un an,
jurisprudenţă, adică încre- Curţii de apel sau a Adu- demitere
derea în instituţia judiciară nării disciplinare generale
fie a Curţii de apel, fie a
Curţii de casaţie, în funcţie
de gradul său şi de gravi-
tatea încălcării sau de pe-
deapsa posibilă
CIPRU Incapacitate mentală sau Curtea supremă numeşte un Consiliul judiciar suprem Mustrare sau înlăturare din
fizică împiedicînd judecă- judecător investigator şi apoi funcţie
torul să îşi îndeplinească decide să trimită judecătorul
îndatoririle, încălcarea în faţa organismului disciplinar

îndatoririlor sale etice
193
REP. CEHĂ Încălcarea regulilor disci- Ministrul Justiţiei sau preşe- Tribunalul disciplinar Mustrare, reducerea tem-
194
plinare prevăzute într-o dintele curţii în chestiune sau compus din cinci judecă- porară a salariului, suspen-
lege din 2002 Preşedintele Curţii supreme tori numiţi de un preşe- darea din funcţia de pre-
decid pornirea acţiunii în dinte al unei curţi numite şedinte, suspendarea din
termen de două luni de la prin acord cu Consiliul Ju- funcţia de judecător
aflarea faptelor, care trebuie să diciar pe o perioadă de trei
se fi petrecut cu nu mai mult ani, apelul se face la Curtea
de doi ani înainte supremă.
ESTONIA Nerespectarea procedu- Acţiune iniţiată de Preşedin- Comitetul disciplinar al Avertisment, mustrare, în-
rilor şi orice încălcare care tele Curţii supreme sau de Curţii supreme lăturare din funcţie (poate
pune în pericol încrederea Ministrul Justiţiei fi dispusă doar de Curtea
în sistemul judecătoresc supremă în plen)
FINLANDA Nu există proceduri dis-
ciplinare: chiar şi infracţi-
unile minore (încălcarea
îndatoririlor) pot rezulta în

acţiuni penale
FRANŢA Încălcarea îndatoririlor Consiliul judiciar suprem, De la o simplă mustrare
asociate postului, compor- sub preşedinţia Primului trecută în dosar pînă la în-
tament dezonorant, lipsit preşedinte al Curţii de lăturarea din funcţie
de scrupule sau nedemn casaţie
GERMANIA Încălcarea îndatoririlor Procedură administrată de un Tribunalul de serviciu fe- Mustrare, amendă redu-
prevăzute în Statute, departament special deral, un departament al cere a salariului transfer în
foarte rar se demarează Curţii federale de justiţie altă poziţie, înlăturare din
acţiuni compusă din judecători funcţie
profesionişti numiţi pe
viaţă şi alţi judecători de
carieră
ISLANDA Încălcare în îndeplinirea Se poate înainta o plîngere a) Comitetul pentru funcţii Mustrare, opinie personală
funcţiilor judiciare scrisă pe lîngă Comitetul judiciare compus din trei (înlăturare din funcţie doar
pentru funcţii judiciare de membri numiţi de Minis- în urma concluziilor unei
către orice persoană care a trul Justiţiei (unul propus acţiuni în instanţă într-o
suferit de pe urma comporta- de Adunarea judecătorilor problemă mai gravă)
mentului unui judecător. Dacă islandezi şi unul propus de
este găsită întemeiată, judecă- Facultatea de Drept)
torul este invitat să răspundă b) Preşedintele curţii
în faţa regulilor Comitetului.
IRLANDA Există doar o procedură în faţa Parlamentului pentru înlăturarea din funcţie; se aseamănă procedurii de contestare
derivată din dreptul cutumiar şi este rareori folosită
ITALIA Orice încălcare a îndato- Acţiune iniţiată de reprezen- Instanţa disciplinar com-
ririlor asociate postului, tantul Procurorului general pusă din nouă judecători
comportament public la Curtea de Casaţie sau la care sunt membri ai Consi-
sau privat care afectează cererea Ministrului Justiţiei. liului judiciar suprem aleşi
negativ încrederea şi Procedura este de natură judi- de colegii lor; doi dintre
prestigiul pe care un jude- ciară, cu toate garanţiile ofe- ei trebuie nominalizaţi de
cător şi instituţia judicară rite de o asemenea procedură Parlament
trebuie să le inspire (cazuri
influenţate de jurispru-
denţă)
JAPONIA Legea organizării tribu- Stipulate în Legea pentru acţi- Audierea de o curte de Procedura disciplinară:
nalelor, Legea pentru unile disciplinare împotriva ju- un nivel superior celei la avertisment sau amenzi /
contestarea judecătorilor decătorilor şi în Legea pentru care aparţine judecătorul procedura de contestare:
şi Legea pentru acţiunile contestarea judecătorilor implicat în procedura de demitere
disciplinare împotriva ju- contestare care se ocupă
decătorilor de cazurile mai serioase,

audiere în faţa Curţii de
contestare compuse din
195
membri ai Dietei
LIECHTEN- Cele prevăzute în Statu- Nici o procedură specifică, si- O instanţă superioară în Mustrare, reducere tempo-
196
STEIN tele oficialilor statului milară procedurii penale cazul judecătorilor obiş- rară a salariului, demitere
nuiţi şi Curtea supremă
în cazul judecătorilor în
funcţii înalte
LITUANIA Încălcarea îndatoririlor Consiliul judiciar sau Preşedin- Comitetul etic şi disci- Mustrare sau înlăturare din
judecătoreşti, încălcare tele instanţei pot iniţia proce- plinar al Consiliului judiciar funcţie
flagrantă a legii, neres- durile disciplinare (compus din judecători
pectarea regulilor privind – aleşi sau numiţi – şi din
incompatibilitatea reprezentanţi ai celorlalte
puteri), care înaintează
cazul unei Curţi de onoare
care, dacă decide că un ju-
decător trebuie să fie demis,
propune sancţiunea Preşe-
dintelui sau Parlamentului

LUXEMBURG Art. 155 din Legea orga- Art. 157 et seq. Art. 156
nizării judiciare, definiţie
largă
MALTA Constituţia. Inabilitatea S. 971 din Constituţie Înlăturarea din funcţie de Înlăturare din funcţie
(fizică sau mentală) de a-şi S. 8 din Legea nr. 41 din 1944 către Preşedinte sau prin
îndeplini îndatoririle sau adresă a Parlamentului
comportament necores- (aprobată cu două treimi
punzător foarte grav din voturi). Înainte să se
ia aceste măsuri, cazul
este investigat de Comisia
pentru administrarea jus-
tiţiei cînd se hotărăşte că
judecătorul trebuie să răs-
pundă într-un caz
MOLDOVA Încălcare premeditată Acţiunea disciplinară poate fi Comisia disciplinară a Con- Observaţie, avertisment,
a legii în administrarea iniţiată de: Preşedintele Curţii siliului judiciar suprem demitere
justiţiei, abatere discipli- supreme, Preşedintele Con-
nară, activitate publică de siliului judiciar suprem, orice
natură politică, încălcare membru al Consiliului judiciar
a regulilor privind incom- suprem
patibilităţile, încălcare re-
petată sau gravă a Codului
de conduită
OLANDA În cazul unor încălcări mi-
nore ale îndatoririlor sau
ale regulilor de conduită
de către judecător, preşe-
dintele curţii poate da un
avertisment. Dacă jude-
cătorul este condamnat
sau comite o infracţiune
şi/sau este condamnat la o
pedeapsă cu închisoarea,
dacă este declarat falit
sau necorespunzător din
punct de vedere legal şi, în
general, dacă acţionează
de aşa natură încît justiţia
sau încrederea în justiţie
sunt afectate grav, Curtea
supremă poate suspenda

sau demite judecătorul
197
NORVEGIA O lege actuală caută să O parte, un martor sau un Un comitet compus din Doar avertisment şi
198
pună capăt practicii prin avocat cu o plîngere faţă de doi judecători, un avocat şi mustrare; înlăturarea din
care judecătorii, ca toate conduita unui judecător în două persoane din afară, funcţie, prevăzută în Con-
oficialităţile înalte, nu sunt
exerciţiul funcţiunii poate toţi numiţi de guvern stituţie, pentru fapte grave
supuşi procedurilor disci- înainta cazul Comitetului dis- şi repetate implică o proce-
plinare ciplinar – decizia Comitetului dură specială prevăzută în
poate fi modificată de un Constituţie
tribunal ordinar compus din
judecători laici
POLONIA Încălcarea demnităţii func- Se aseamănă mult acţiu- Curţi disciplinare diferite Avertisment, mustrare,
ţiei, încălcare flagrantă a nilor penale; acţiunile sunt se ocupă de cazurile care înlăturare din post – fie
legilor, contravenţii administrate de judecători apar în instanţele ordinare, definitivă, fie transfer – în-
aleşi în acest scop, la cererea instanţele administrative, lăturare din funcţie
Ministrului, a Curţii supreme instanţele militare şi Curtea
sau a oricărui preşedinte de supremă: în prima instanţă
instanţă, Consiliului judiciar sunt trei judecători şi şapte

naţional sau a procurorului judecători audiază apelu-
ales; acţiunea este publică şi rile
judecătorul este apărat de un
avocat
PORTUGALIA Încălcarea îndatoririlor Prevăzute în Statutele judecă- Consiliul judiciar suprem; Amendă cu salariul între
profesionale, acte sau torilor apelul se face la Curtea 5 şi 90 de zile, transfer,
omisiuni în calitate de ju- supremă suspendare între 20 şi 240
decător care sunt incom- de zile, pensioanre forţată,
patibile cu demnitatea înlăturare din funcţie
esenţială exercitării func-
ţiilor judiciare (în diverse
grade care determină
sancţiunea)
ROMÂNIA Comportament profesi- Acţiuni iniţiate de minister, in- Consiliul judiciar suprem, Mustrare, avertisment,
onal necorespunzător şi vestigaţie desfăşurată de jude- apoi în ultimă instanţă îna- reducere de salariu, blo-
comportament contrar cători de acelaşi rang, apărare intea Curţii supreme carea promovării, transfer,
intereselor serviciului sau oferită de un judecător suspendare, înlăturare din
prestigiului sistemului funcţie
judecătoresc (întîrzieri în
rezolvarea cazurilor, ab-
senţe, acţiuni în interesul
personal al judecătorului,
interferenţă în munca
judecătorilor, încălcarea
secretului)
SLOVACIA Încălcarea regulilor disci- Ministrul Justiţiei sau Preşedin- Instanţele disciplinare Avertisment, reducere
plinare prevăzute într-o tele curţii în chestiune au com- temporară a salariului,
lege din 2000 sau conse- petenţa de a iniţia procedurile suspendare, înlăturare din
cinţele unei condamnări funcţie
penale
SLOVENIA Cazuri foarte stricte prevă- Acţiuni la iniţiativa Preşedin- Instanţa disciplinară com- Transfer, suspendare a
zute în Legea organizării telui instanţei, apoi aplicarea pusă dintr-un judecător de tuturor promovărilor, redu-
justiţiei procedurii penale ordinare la Curtea supremă ca Pre- cere de salariu, înlăturare
şedinte şi patru judecători din funcţie
reprezentînd diverse nivele
de instanţe
ELVEŢIA Elveţia nu este în chestiune

199
TURCIA Neîndeplinirea îndato- În funcţie de nivelul ierarhic, Consiliul suprem al judecă- Avertisment, mustrare,
200
ririlor, comportament inspectori numiţi de Ministru, torilor şi procurorilor (care întîrzierea şi blocarea pro-
necorespunzător, compor- care ia iniţiativa acţiunii, res- se ocupă de asemenea movărilor, reţineri salariale,
tament jignitor în timpul pectarea drepturilor la apărare cu numirile şi urmărirea transfer obligatoriu, demi-
muncii, absenţe, întîrzieri, carierei) tere
pierdere de timp, aducerea
de atingeri imaginii justi-
ţiei, infracţiuni, neîndepli-
nirea îndatoririlor adminis-
trative şi ministeriale
UCRAINA Încălcare flagrantă a legii, Colegii disciplinare Mustrare sau recomandare
neîndeplinirea îndato- către Înaltul consiliu al jus-
ririlor de judecător şi a tiţiei ca judecătorul să fie
acelor îndatoriri pe care le îndepărtat din funcţie
impune postul respectiv
asupra vieţii private a ju-

decătorului
MAREA Abateri disciplinare deose- La iniţiativa Lordului-cancelar De către Regină prin adresă Înlăturare din funcţie (ex-
BRITANIE bite de grave şi a Ministrului de Justiţie către ambele Camere ale trem de rară)
parlamentului în cazul ju-
decătorilor de rang înalt şi
de către Lordul-cancelar în
cazul celorlalţi judecători
(dar în toate cazurile nu se
ia o asemenea măsură fără
a obţine un raport juridic
independent şi fără acordul
Ministrului Justiţiei)
***
Avizul nr. 4 (2003)
În atenţia Comitetului de Mminiştri al Consiliului Europei
PRIVIND INSTRUIREA CORESPUNZĂTOARE INIŢIALĂ ŞI CONTINUĂ
A JUDECĂTORILOR LA NIVEL NAŢIONAL ŞI EUROPEAN
Introducere
1. În momentul în care suntem martorii unei atenţii sporite asupra rolului şi sem-
nificaţiei judiciarului, care este privit drept garant primar al funcţionării instituţiilor
democratice la nivel naţional, european şi intenţional, problema instruirii viitorilor
judecători, înainte ca aceştia să fie acceptaţi în posturi, precum şi instruirea lor con-
tinuă (vocaţională) în perioada exercitării profesiei, sunt de o importanţă majoră
(vezi Avizul CCJE N° 1 (2001), paragrafele 10-13 şi Avizul N° 3 (2002), paragrafele 25
şi 50.ix).
2. Independenţa puterii judecătoreşti le conferă anumite drepturi judecătorilor de

toate nivelele şi jurisdicţiile, dar impune, de asemenea, şi obligaţii etice. Ultimele
includ şi obligaţia de a înfăptui actul de justiţie profesional şi diligent, circumstanţă
condiţionată de prezenţa unei abilităţi profesionale strălucite, obţinute, menţinute şi
sporite prin intermediul instruirii, care constituie atît o obligaţie, cît şi un drept, care
urmează a fi realizat.
3. Este esenţial ca judecătorii, selectaţi după absolvirea studiilor juridice complete,

să primească o instruire detaliată, profundă, astfel încît să fie capabili să-şi îndepli-
nească satisfăcător obligaţiile.
4. Această instruire este, de asemenea, o garanţie a independenţei şi imparţialităţii

judecătorilor, în conformitate cu cerinţele Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

5. În sfîrşit, instruirea este o pre-condiţie pentru ca judiciarul să fie respectat şi demn
de respect. Încrederea pe care cetăţenii o acordă sistemului judiciar se va consolida
dacă judecătorii posedă cunoştinţe profunde şi diversificate, care s-ar extinde din-
colo de domeniul tehnic al legii, spre domenii de importanţă socială, precum şi săli
corespunzătoare de judecată, calităţi personale şi inteligenţă care să le permită exa-
minarea cazurilor şi tratarea corespunzătoare şi sensibilă a tuturor persoanelor im-
plicate. Instruirea, aşadar, este esenţială pentru efectuarea imparţială şi competentă
a funcţiilor judiciare şi pentru protecţia judecătorilor de la imixtiuni nepotrivite.
6. Există deosebiri semnificative între diferite state europene în ceea ce priveşte in-
struirea iniţială şi continuă a judecătorilor. Aceste diferenţe se datorează, în parte,
deosebirilor dintre sistemele judiciare, dar în unele aspecte nu par a fi inevitabile sau
necesare. Unele ţări oferă cursuri de instruire de durată în cadrul unor instituţii spe-
cializate, urmate de instruire continuă intensivă. În altele se prevede doar un fel de
practică sub supravegherea unui judecător experimentat, care împărtăşeşte cunoş-
tinţele şi experienţă profesională în temeiul unor exemple concrete, indicînd calea
de urmat şi evitînd orice didacticism. Statele aparţinînd sistemului common law se
sprijină în special pe o îndelungată experienţă profesională, tot aşa precum este şi
cazul avocaţilor. Între posibilităţile descrise există un număr de ţări în care instruirea
este într-o măsură mai mare sau mai mică organizată instituţional şi obligatorie.
7. Indiferent de diversitatea sistemelor instituţionale naţionale şi problemele cu care

se confruntă anumite state, instruirea urmează a fi considerată esenţială, avînd în
vedere necesitatea îmbunătăţirii nu doar a calităţilor celor ce fac parte din serviciul
public judiciar, dar şi a serviciului respectiv în general.
8. Importanţa instruirii judecătorilor este recunoscută în aşa instrumente internaţi-

onale precum Principiile de bază ale Naţiunilor Unite privind independenţa puterii
judecătoreşti, adoptate în 1985; textele Consiliului Europei adoptate în 1994 (Reco-
mandarea N° R (94) 12 privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor) şi 1998
(Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor) şi a fost menţionată în paragraful 11
al Opiniei CCJE N° 1.
I. Dreptul la instruire şi nivelul garantării legale a acestui drept

9. Principiile constituţionale urmează să garanteze independenţa şi imparţialitatea
de care depinde legitimitatea judecătorilor, iar judecătorii, la rîndul lor, trebuie să
asigure menţinerea unui nivel înalt de competenţă profesională (vezi paragraful 50
(ix) al Opiniei CCJE N° 3).
10. În multe ţări instruirea judecătorilor este vizată de acte normative speciale. Este
esenţială includerea necesităţii de instruire în regulile ce guvernează statutul jude-
cătorilor; reglementările juridice nu trebuie să detalieze conţinutul instruirii, dar să
încredinţeze această sarcină unui organ special, responsabil de elaborarea progra-
mului de studiu, organizarea instruirii şi supravegherea implementării acesteia.

11. Statul are obligaţia de a asigura puterii judecătoreşti sau altui organ indepen-
dent, responsabil de organizarea şi supravegherea implementării instruirii cu resur-
sele necesare şi să acopere cheltuielile suportate de judecători şi ceilalţi implicaţi.
12. Avînd în vedere cele menţionate, CCJE recomandă ca legislaţiile cu privire la sta-
tutul judecătorilor din orice ţară să conţină reglementări cu privire la instruirea ju-
decătorilor.
II. Autoritatea responsabilă de instruire

13. Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor (paragraful 2.3) stabileşte că orice
autoritate responsabilă de supravegherea calităţii programului de instruire trebuie
să fie independentă de Executiv şi Legislativ şi că cel puţin jumătate dintre membrii
acesteia trebuie să fie judecători. Memorandumul Explicativ indică, de asemenea, că
instruirea judecătorilor nu trebuie să fie limitată la studierea tehnică a dreptului, dar
trebuie să ia în consideraţie faptul că natura funcţiei de judecător deseori implică
intervenţia acestuia în situaţii complexe şi dificile.
14. Aceasta accentuează importanţa primară atribuită independenţei şi compoziţiei

organului responsabil pentru instruire şi conţinutul acesteia şi reiese din principiul
general al independenţei justiţiei.
15. Instruirea este o problemă de interes public şi independenţa organului respon-

sabil pentru elaborarea programului şi adoptarea deciziilor privind instruirea care va
fi implementată urmează a fi pe deplin asigurată.
16. Judiciarul urmează să joace un rol hotărîtor sau înseşi să fie responsabil pentru
organizarea sau supravegherea instruirii. În mod corespunzător şi în conformitate cu
recomandările Cărţii Europene privind Statutul Judecătorilor, CCJE pledează pentru
acordarea acestor împuterniciri, în orice stat, nu Ministerului Justiţiei sau orice altă
autoritate subordonată Legislativului sau Executivului, dar autorităţii judecătoreşti
sau unui alt organ independent (inclusiv Comitetului pentru Serviciul Judiciar). Aso-
ciaţiile judecătorilor de asemenea pot juca un rol important în vederea încurajării
şi facilitării instruirii, lucrînd de comun acord cu autoritatea judecătorească sau alt
organ direct responsabil.
17. În vederea asigurării unei separări corespunzătoare a rolurilor, una şi aceiaşi au-
toritate nu trebuie să fie direct responsabilă atît pentru instruirea judecătorilor, cît şi
pentru sancţionarea lor disciplinară. Din acest motiv, CCJE recomandă ca instruirea
să fie încredinţată unei instituţii autonome speciale, sub autoritatea judiciarului sau
altui organ independent, cu un buget separat şi capabile, prin urmare, să elaboreze
programe de instruire, consultînd judecătorii, şi să asigure implementarea acestora.
18. Persoanele responsabile de instruire nu trebuie să fie direct responsabile şi pentru

numirea judecătorilor. Dacă un organ (adică Comitetul pentru Serviciul Judiciar), la
care se face referire în Avizul Nr. 1 a CCJE, paragrafele 73 (3), 37, şi 45, este responsabil

atît pentru instruire, cît şi pentru numirea şi promovarea judecătorilor, trebuie să
existe o delimitare clară între ramurile responsabile pentru aceste funcţii.
19. În vederea protejării instituţiei de imixtiuni nepotrivite din exterior, CCJE reco-
mandă ca personalul managerial şi formatorii să fie numiţi de judiciar sau alt organ
independent, responsabil de organizarea şi supravegherea implementării instruirii.
20. Este important ca instruirea să fie implementată de judecători şi de experţi în
fiecare disciplină. Formatorii trebuie aleşi din rîndurile celor mai buni reprezentanţi
ai profesiei şi minuţios selectaţi de organul responsabil de instruire, luînd în consi-
deraţie cunoştinţele lor în domeniul care urmează a fi predat, precum şi calităţile
didactice.
21. Atunci cînd judecătorii sunt responsabili de activităţi de instruire, este important
ca aceşti judecători să menţină contactul cu practica instanţelor.
22. Metodele de instruire trebuie să fie determinate şi revizuite de organul respon-
sabil de instruire şi trebuie să fie organizate în mod regulat întruniri ale formatorilor
pentru a le permite schimbul de experienţă şi perfecţionarea metodicii.
III. Instruirea iniţială

a. Trebuie oare instruirea să fie obligatorie?
23. Cu toate că este cert faptul că judecătorii care sunt recrutaţi la începutul cari-
erii profesionale necesită instruire, se pune problema dacă o astfel de instruire este
necesară atunci cînd judecătorii sunt selectaţi din rîndurile juriştilor experimentaţi,
precum, de exemplu, în statele aparţinînd sistemului common law.
24. În opinia CCJE, ambele categorii trebuie să primească instruire iniţială: exerci-
tarea obligaţiilor judecătoreşti reprezintă o profesie nouă pentru ambele categorii şi
implică o atitudine particulară în multe domenii, în special în ceea ce priveşte etica
profesională a judecătorilor, procedurile şi raporturile cu toate persoanele implicate
în proceduri.
25. Pe de altă parte, este important să se ia în consideraţie particularităţile metodelor
de recrutare, în aşa fel încît programele de instruire să fie adaptate grupurilor-ţintă:
juriştii cu experienţă trebuie instruiţi doar în ceea ce priveşte noile condiţii ale pro-
fesiei de judecător. În unele state mici, cu un judiciar redus ca număr, oportunităţile
de instruire locale pot fi mai limitate sau neformale, dar astfel de state în special pot
beneficia de oportunităţi de instruire organizate în comun cu alte state.
26. De aceea CCJE recomandă elaborarea programelor de instruire iniţială obliga-
torii, adaptate la experienţa profesională a candidaţilor.
b. Programul de instruire iniţială

27. Programul de instruire iniţială, precum şi intensitatea instruirii vor depinde în
mare măsură de metoda de numire a judecătorilor. Instruirea nu trebuie să constea

doar din învăţarea tehnicilor implicate în examinarea cauzelor de către judecători,
dar trebuie să ia în consideraţie necesitatea cunoaşterii climatului social şi o înţe-
legere profundă a diferitor subiecte ce reflectă complexitatea vieţii sociale. În plus,
deschiderea frontierelor implică conştientizarea de către viitorii judecători că sunt
judecători europeni şi cunoaşterea materiilor europene.
28. Avînd în vedere diversitatea sistemelor de instruire a judecătorilor în Europa,

CCJE recomandă:
I. ca toţi candidaţii la funcţiile de judecător să aibă sau obţină, anterior numirii

în funcţii, cunoştinţe ample pe margine legislaţiei materiale şi procesuale na-
ţionale şi internaţionale;
II. ca chestiunile legate de programele de instruire mai specifice exercitării pro-
fesiei de judecător să fie decise de instituţia responsabilă de instruire şi de
înseşi formatorii şi judecătorii;
III. ca aceste programe teoretice şi practice să nu se limiteze la tehnici în dome-
nii pur legale, dar să includă şi instruirea în domeniul eticii şi introducere în
alte domenii relevante pentru activitatea judecătorească, precum ar fi mana-
gementul dosarelor şi administrarea instanţelor, tehnologiile informaţionale,
limbi străine, ştiinţe sociale şi metode alternative de soluţionare a disputelor;
IV. ca instruirea să fie deschisă pluralismului în vederea garantării şi întăririi spiri-
tului viziunilor largi şi ne-preconcepute a judecătorilor;
V. ca, în dependenţă de existenţa şi durata experienţei profesionale anterioare,
instruirea să fie de durată semnificativă, pentru a evita caracterul său formal.
29. CCJE recomandă practica organizării, pentru o anumită perioadă a instruirii, cur-
suri comune pentru reprezentanţii diferitor profesii juridice (de exemplu, avocaţi şi
procurori în statele în care atribuţiile acestora sunt separate de cele ale judecăto-
rilor). Această practică poate permite obţinerea unor cunoştinţe mai calitative şi în-
ţelegere mai bună între judecători şi alte profesii.
30. CCJE constată, de asemenea, faptul că în multe state accesul la funcţia de jude-
cător este condiţionată de existenţa unei anumite experienţe profesionale. Avînd în
vedere că nu se pare posibil de a impune un astfel de model pretutindeni, precum
şi faptul că adoptarea unui sistem care ar combina diferite sisteme de recrutare ar
putea prezenta avantajul diversificării componenţei judiciarului, este important ca
perioada instruirii iniţiale să includă, în cazul candidaţilor care vin direct din univer-
sităţi, perioade substanţiale de practică în mediul profesional (practica avocaţilor, în
cadrul companiilor etc.)
IV. Instruirea continuă (vocaţională)

31. În afară de cunoştinţele de bază, pe care judecătorii trebuie să le obţină pînă
la ocuparea funcţiei, aceştia sunt „condamnaţi la studiu şi instruire perpetuă” (vezi

raportul lui R. Jansen „Cum urmează a fi pregătiţi judecătorii pentru a deveni judecă-
tori bine calificaţi în 2003”, doc. CCJEGT (2003) 3).
32. Astfel de instruire devine indispensabilă nu doar din cauza modificării legislaţiei,
tehnologiilor şi a cunoştinţelor necesare pentru executarea atribuţiilor judiciare, dar
şi de posibilitatea prevăzută în unele ţări ca judecătorului să-i fie atribuite noi res-
ponsabilităţi atunci cînd sunt avansaţi la noi posturi. Din această cauză, programele
de instruire continuă trebuie să ofere posibilităţi de instruire în cazurile schimbărilor
de carieră, precum ar fi re-specializarea între instanţele penale şi civile, atribuirea
unei jurisdicţii specializate (de exemplu, în instanţa familială, pentru juvenili sau so-
cială) sau a unui post precum preşedinte de instanţă. O astfel de schimbare poate fi
condiţionată de participarea la programele de instruire relevante.
33. În timp ce este esenţială organizarea instruirii continue, deoarece societatea are
dreptul de a beneficia de judecători bine instruiţi, este de asemenea necesar de a
disemina cultura instruirii în cadrul judiciarului.
34. Nu este realist de a face instruirea continuă obligatorie în toate cazurile. Pericolul
este ca aceasta poate deveni, în asemenea caz, birocratică şi formală. Programele de
instruire propuse trebuie să fie atractive, pentru a-i stimula pe judecători să parti-
cipe, deoarece participarea voluntară este cea mai bună garanţie a eficienţei instru-
irii. Participarea urmează a fi facilitată şi de asigurarea conştientizării de către fiecare
judecător a obligaţiei sale etice de a-şi actualiza cunoştinţele.
35. CCJE de asemenea încurajează, în contextul instruirii continue, colaborarea cu

alte instituţii juridice profesionale, responsabile de instruirea continuă, în privinţa
materiilor de interes comun (de exemplul, în privinţa noii legislaţii).
36. CCJE accentuează în continuare recomandarea privind organizarea instruirii con-

tinue de o manieră care ar îmbrăţişa toate nivelele judiciarului. În măsura în care
este posibil, reprezentaţii diferitor nivele trebuie să fie prezenţi în cadrul aceloraşi
sesiuni, oferindu-se posibilitatea schimbului de opinii între aceştia. Aceasta ar ajuta
la eliminarea tendinţelor ierarhice, ar permite informarea tuturor nivelelor despre
problemele şi îngrijorările celorlalte nivele şi ar promova o atitudine mai uniformă şi
consistentă la nivelul întregului judiciar.
37. Din aceste considerente CCJE recomandă:
I. instruirea continuă trebuie să se bazeze, în mod normal, pe participarea vo-

luntară a judecătorilor;
II. poate fi prevăzută instruirea continuă obligatorie doar în cazuri excepţionale;
exemplele pot include (atunci cînd organul responsabil decide astfel) cazurile
în care judecătorul este transferat într-o nouă funcţie sau îi sunt atribuite noi
responsabilităţi sau atribuţii specifice, sau în cazurile unor modificări funda-
mentale ale legislaţiei;

III. programele de instruire trebuie să fie elaborate sub autoritatea judiciarului
sau altui organ responsabil de instruirea iniţială şi continuă şi de către înseşi
formatorii şi judecătorii;
IV. ca programele menţionate, implementate de aceeaşi autoritate, să se focu-
seze asupra problemelor juridice şi de altă natură conexate funcţiilor exerci-
tate de judecători şi conforme necesităţilor acestora (vezi paragraful 27);
V. ca instanţele să-şi încurajeze judecătorii în vederea participării acestora la cur-
surile de instruire continuă;
VI. ca programele să fie organizate şi să încurajeze un mediu în care membrii di-
feritor ramuri şi nivele ale judiciarului să se poată întîlni, face schimb de expe-
rienţă şi atinge poziţii comune;
VII. ca, în timp ce instruirea este o obligaţie etică a judecătorilor, statele membre
să aibă obligaţia de a face disponibile judecătorilor mijloacele financiare, tim-
pul şi alte mijloace necesare instruirii continue .
V. Evaluarea în cadrul instruirii

38. În vederea îmbunătăţirii continue a calităţii instruirii judecătorilor, organele res-
ponsabile pentru instruire trebuie să efectueze evaluări frecvente a programelor şi
metodelor. Un rol important în acest proces trebuie să fie atribuit opiniei participan-
ţilor la iniţiativele de instruire, care urmează a fi încurajate prin mijloace corespunză-
toare (chestionare, interviuri).
39. În timp ce nu încape îndoială că performanţele formatorilor urmează a fi mo-
nitorizate, problema evaluării nivelului de însuşire a materii de către participanţii
la cursurile de instruire este mai controversată. Instruirea continuă a judecătorilor
poate fi cu adevărat fructuoasă dacă interacţiunea lor liberă nu este influenţată de
considerente de carieră.
40. În statele în care judecătorii sunt instruiţi la începutul carierii profesionale, CCJE
consideră evaluarea rezultatelor instruirii iniţiale necesară, în vederea asigurării nu-
mirii pe principii obiective a judecătorilor. Din contra, în statele în care judecătorii
sunt selectaţi din rîndurile juriştilor experimentaţi, metode de evaluare obiectivă
sunt aplicate prealabil numirii, instruirea urmînd etapa selectării candidaţilor, astfel
că în aceste state evaluarea pe parcursul instruirii iniţiale nu este potrivită.
41. Este totuşi important, în cazurile în care candidaţii sunt supuşi unei evaluări, ca
aceştia să fie garantaţi prin lege împotriva arbitrarului în aprecierea lucrului lor. În
plus, în cazul statelor în care este prevăzută numirea provizorie a judecătorilor, des-
tituirea acestora din funcţie la sfîrşitul perioadei de instruire trebuie să aibă loc cu
respectarea garanţiilor prevăzute pentru destituirea judecătorilor din funcţie.
42. În contextul celor menţionate CCJE recomandă:
I. ca programele şi metodele de instruire să fie supuse unor aprecieri frecvente
din partea organelor responsabile de instruirea judecătorilor;

II. ca, în principiu, participanţii la iniţiativele de instruire a judecătorilor să nu fie
supuşi unei evaluări a calităţii; participarea lor la instruire în sine, apreciată
obiectiv, poate fi totuşi luată în considerare în vederea evaluării profesionale
a judecătorilor;
III. calitatea performanţei participanţilor la instruire trebuie totuşi evaluată, dacă
această evaluare este necesară datorită faptului că în unele sisteme formarea
iniţială este o fază a procesului de recrutare a judecătorilor.
VI. Instruirea Europeană a judecătorilor

43. Oricare ar fi natura obligaţiilor sale, nici un judecător nu poate ignora legea euro-
peană, fie aceasta Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau alte Convenţii ale
Consiliului Europei sau, dacă este cazul, Tratatul cu privire la Uniunea Europeană şi
legislaţia care derivă din acesta, deoarece judecătorii sunt obligaţi să o aplice direct
în orice caz pe care-l judecă.
44. În vederea promovării acestei faţete esenţiale a obligaţiilor judecătorilor, CCJE

consideră că statele membre, după consolidarea studiilor dreptului European la uni-
versităţi, trebuie să promoveze includerea acestuia în programele de instruire iniţială
şi continuă a judecătorilor, cu o atenţie particulară la aplicarea practică în activitatea
cotidiană.
45. Se recomandă, de asemenea, reconsolidarea Reţelei Europene pentru schimbul

de informaţii între persoanele şi entităţile responsabile de instruirea judecătorilor
(Reţeaua de la Lisabona), care promovează instruire în subiecte de interes comun şi
drept comparat şi care trebuie să corespunde necesităţilor formatorilor, precum şi a
înseşi judecătorilor.
Funcţionarea acestei Reţele poate fi efectivă doar dacă fiecare stat membru o
sprijină, în special prin stabilirea organului responsabil de instruirea judecătorilor,
precum este prevăzut în secţia II mai sus, şi printr-o cooperare pan-Europeană în
acest domeniu.
46. Mai mult, CCJE consideră că cooperarea în cadrul altor iniţiative vizînd colabo-
rarea instituţiilor responsabile de instruirea judecătorilor din Europa, în particular
în cadrul Reţelei Europene de Instruire Judiciară, poate contribui efectiv la o mai

bună coordonare şi armonizare a programelor şi metodelor de instruire a judecăto-
rilor pe întregul continent.
***

Avizul nr. 5 (2003)
al Consiliului consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE)
PRIVIND LEGISLAŢIA ŞI PRACTICA NUMIRII JUDECĂTORILOR CURŢII
EUROPENE PENTRU DREPTURILE OMULUI

1. Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE), în cadrul celei de a patra re-

uniuni de la Strasbourg din 24-28 noiembrie 2003, a luat cunoştinţă de raportul din
mai 2003 al Centrului Internaţional pentru Protecţia Juridică a Drepturilor Omului
(Interights) cu privire la „Legislaţia şi Practica Numirii Judecătorilor Curţii Europene
pentru Drepturile Omului”
2. CCJE salută concluziile şi recomandările propuse de raport. CCJE le consideră

drept un pas important către implementarea recomandărilor ce se conţin în Avizul
nr.1 (2001) referitor la standardele privind independenţa puterii judecătoreşti şi ina-
movibilitatea judecătorilor, pe care CCJE doreşte să le reafirme, cu privire la:
(a) procesul de numire a judecătorilor curţilor internaţionale, în particular alin. 56

al Avizului, care stabileşte:
„CCJE este de acord că importanţa obligaţiilor rezultînd din tratatele internaţionale,
precum Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi din tratatele Uniunii Europene
pentru sistemele de drept naţionale şi judecătorii naţionali face esenţială condiţia ca
numirea şi reinvestirea judecătorilor instanţelor care interpretează asemenea tratate
să inspire aceeaşi încredere şi să respecte aceleaşi principii ca şi sistemele naţionale
de drept. CCJE mai consideră că implicarea autorităţii independente la care se face
referire în alineatele 37 şi 45 trebuie încurajată în legătură cu numirea şi reinves-
tirea judecătorilor în instanţele internaţionale. Consiliul Europei şi instituţiile sale
sunt întemeiate pe credinţa faţă de valorile comune superioare celor ale fiecărui stat

membru şi această credinţă a avut deja efecte practice semnificative. În cazul în care
nu se insistă la nivel internaţional asupra aplicării acestor valori, acest fapt va avea
drept rezultat subminarea acestora, precum şi a progreselor care s-au înregistrat în
dezvoltarea şi aplicarea lor.”
Alineatele 37 şi 45 promovează intervenţia unei autorităţi independente, cu o repre-

zentarea judecătorească substanţială, în legătură cu toate numirile judiciare.
(b) durata mandatului, în particular alineatele 57 şi 52, care prevăd:

„Este un principiu fundamental, conform căruia independenţa judecătorească este
garantată pînă la vîrsta obligatorie de pensionare sau pînă la expirarea termenului
fixat de numire în funcţie.”
„CCJE a considerat că acolo unde, în cazuri excepţionale, numirea unui judecător ina-
movibil se face pe o perioadă limitată, aceasta nu trebuie reînnoită decît dacă există
proceduri care să garanteze că:
i. judecătorul, dacă îşi dă acordul, este examinat în vederea reinvestirii de către

autoritatea responsabilă pentru numiri; şi
ii. decizia privind reinvestirea se ia absolut obiectiv şi pe bază de merit, fără a se
ţine seama de considerente politice.”
3. Criteriile obiective pentru numirea judecărilor Curţii Europene pentru Drepturile
Omului sunt fixate în Articolul 21 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Dreptu-
rilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care stabileşte:
„Judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă consideraţie morală şi să întru-

nească condiţiile cerute pentru exercitarea unei înalte funcţiuni judiciare sau să fie
jurişti avînd o competenţă recunoscută.”
4. CCJE, care este compus din judecători din 45 de State Membre ale Consiliului Eu-
ropei, accentuează importanţa fundamentală pe care o atribuie numirii în calitate
de judecători ai Curţii Europene pentru Drepturile Omului a judecătorilor care nu
doar corespund acestor criterii, dar sunt şi cei mai buni candidaţi disponibili pentru
o astfel de numire. De aceasta depinde integritatea şi reputaţia Curţii, iar în acest fel
şi a Convenţiei.
***

Avizul nr. 6 (2004)
PRIVIND PROCESUL ECHITABIL, JUDECAT ÎN TERMEN REZONABIL
ŞI ROLUL JUDECĂTORILOR ÎN PROCESE, LUÎND ÎN CONSIDERAŢIE
MIJLOACELE ALTERNATIVE DE SOLUŢIONARE A DISPUTELOR
Strasbourg, 24 noiembr ie 2004 CCJE (2004) OP N r. 6 [ccje/doc2004/
ccje(2004)op n° 6e]
Introducere
1. De-a lungul anilor, gestionarea procedurilor de către instanţele din Europa a evo-
luat către luarea în considerare pe deplin a intereselor utilizatorilor instanţelor. Prac-
ticienii şi-au îndreptat atenţia asupra căilor de îndeplinire a aşteptărilor publicului,
ca toţi cei care caută dreptate nu numai să aibă un acces mai facil la instanţe, ci şi
să beneficieze de o eficienţă mai puternică a procedurilor aplicate şi de garanţii mai
solide că hotărîrile pronunţate vor fi puse în aplicare.
2. Instrumentul esenţial în cadrul acestei evoluţii îl constituie Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului (CEDO), fiind consultată jurisprudenţa Curţii Europene a Dreptu-
rilor Omului (Curtea) în vederea interpretării şi aplicării dispoziţiilor acesteia.
3. Art. 6 din CEDO, în special, a generat un fond de drept procedural comun diferi-
telor state europene şi a determinat instituirea unor principii generale care, deasupra
şi dincolo de varietatea şi diversitatea sistemelor naţionale, sunt menite să asigure
dreptul de acces în instanţă, dreptul de a obţine hotărîri într-un termen rezonabil, la
finalul unei proceduri corecte şi echitabile, precum şi dreptul de a obţine punerea în
aplicare a oricărei hotărîri pronunţate.
4. Dreptul la un proces echitabil tinde să devină cu adevărat un drept fundamental

pentru cetăţenii Europei, a cărei punere în aplicare este asigurată de către Curte şi,

în subsidiar, de către instanţele interne, de exemplu prin acordarea de compensaţii
părţilor dintr-o dispută, ale căror cazuri nu sunt judecate într-un termen rezonabil.
5. Pe parcursul unei perioade de mai mulţi ani, Consiliul Europei a manifestat o pre-
ocupare constantă pentru îmbunătăţirea accesului publicului la justiţie, reflectată în
diferitele rezoluţii şi recomandări ale acestuia, cu privire la asistenţa juridică, simpli-
ficarea procedurilor, reducerea costurilor acestora, utilizarea noilor tehnologii, redu-
cerea volumului de muncă al instanţelor şi la mijloace alternative de soluţionare a
disputelor.
6. Curtea însăşi se asigură de faptul că guvernele respectă dispoziţiile art. 6 din CEDO,
de exemplu reamintindu-le acestora că orice persoană care doreşte să declanşeze
proceduri juridice trebuie să beneficieze de acces în instanţă şi că nu este permis
amestecul statului în acest drept, în fapt sau în temeiul legii.
7. Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) a acordat atenţie modului în

care judecătorii ar putea participa la acest efort de a garanta accesul la soluţionarea
rapidă şi eficientă a disputelor.
8. Acesta reaminteşte că prima Conferinţă europeană a judecătorilor cu privire la

„Soluţionarea la timp a disputelor şi rolul judecătorilor” [Early settlement of disputes
and the role of judges], care a avut loc în cadrul Consiliului Europei din 24 şi 25 no-
iembrie a arătat că indiferent de cît de interesante şi de utile pot fi măsurile alterna-
tive, cum sunt medierea sau concilierea, încrederea în instituţia judiciară rămîne o
caracteristică esenţială a societăţilor democratice.
9. Prin urmare, este important ca atunci cînd se confruntă cu sistemul justiţiei, cetă-
ţenii să ştie că au de-a face cu o instituţie eficientă.
10. În acest context, prezentul aviz se concentrează asupra (A) chestiunea accesului
la justiţie, (B) calitatea sistemului justiţiei şi evaluarea acesteia, date statistice canti-
tative, proceduri de monitorizare, (C) volumul de muncă şi gestionarea cauzelor în
cadrul instanţelor şi (D) soluţionarea alternativă a disputelor, cu sublinierea rolului
judecătorului în punerea în aplicare a principiilor prevăzute de CEDO şi jurispru-
denţa Curţii.
A. Accesul la justiţie
11. Accesul public la justiţie presupune furnizarea de informaţii adecvate cu privire
la funcţionarea sistemului judiciar.
12. CCJE consideră că trebuie încurajate toate măsurile de furnizare a unor astfel de
informaţii publicului.
13. Publicul trebuie, în special, să fie conştient de natura procedurilor care pot fi de-
marate, durata posibilă a acestora, costurile acestora şi riscurile implicate în caz de

utilizare incorectă a căilor legale. Trebuie furnizate, de asemenea, informaţii cu pri-
vire la mijloacele alternative de soluţionare a disputelor, ce pot fi puse la dispoziţia
părţilor.
14. Aceste informaţii generale pentru public pot fi completate cu informaţii mai
exacte cu privire, în special, la anumite hotărîri de referinţă pronunţate de instanţe,
precum şi la durata procedurilor din cadrul diferitelor instanţe.
15. Informaţiile cu privire la funcţionarea sistemului judiciar pot proveni din surse va-
riate, cum sunt Departamentul de Justiţie (publicarea de broşuri informative, pagini
de Internet etc.), serviciile sociale şi serviciile publice de consiliere juridică organi-
zate de asociaţiile avocaţilor, precum şi din alte surse.
16. Instanţele însele trebuie să participe la difuzarea informaţiilor, în special atunci

cînd deţin servicii de relaţii publice. Printre căile relevante de difuzare a informaţiilor
se află şi paginile de Internet administrate de anumite instanţe.
17. CCJE recomandă dezvoltarea de programe educaţionale care să includă descri-

erea sistemului judiciar şi care să ofere vizite în instanţe. De asemenea, percepe ne-
cesitatea publicării unor ghiduri pentru cetăţeni, care să permită părţilor dintr-un
litigiu să beneficieze de o cunoaştere mai bună a funcţionării instituţiilor judiciare,
informîndu-i în acelaşi timp despre drepturile procedurale ale acestora în faţa in-
stanţelor. În cele din urmă, recomandă utilizarea generală a tehnologiei informatice
pentru a furniza membrilor publicului acelaşi tip de informaţii cu privire la funcţio-
narea instanţelor, mijloacele de acces la justiţie, principalele hotărîri pronunţate şi
rezultatele statistice din instanţe.
18. CCJE încurajează pozitiv adoptarea unui format simplificat şi standardizat pentru
documentele juridice necesare pentru intentarea şi demararea de acţiuni în instanţă.
Simplificarea recomandată este de luat în considerare în special pentru înţelegerile
minore, pentru disputele care îi implică pe consumatori şi pentru cazuri în care stabi-
lirea temeiurilor legale şi a faptelor nu prezintă, în principiu, dificultăţi (soluţionarea
datoriilor). Acesta recomandă, suplimentar, dezvoltarea tehnologiei prin care părţile
din cadrul unui litigiu pot obţine, prin intermediul facilităţilor informatice, documen-
tele necesare pentru intentarea unei acţiuni în faţa unei instanţe şi fie acestea, fie
reprezentanţii acestora, pot fi puşi în contact direct cu instanţele.
19. CCJE recomandă, de asemenea, ca părţile din cadrul unui litigiu să fie pe deplin
informate, de către avocaţi sau instanţe, chiar înainte de instituirea procedurilor, cu
privire la natura şi volumul cheltuielilor pe care vor trebui să le suporte, precum şi să
li se indice durata prevăzută a procedurilor pînă la momentul hotărîrii.
20. În Avizul nr. 2 (2001), alin. 9, CCJE a identificat importanţa unei finanţări adecvate
a funcţionării oricărui sistem judiciar. Se pune problema cuantumului în care părţile
în cadrul unui litigiu sau alte persoane aflate în faţa instanţei pot sau ar trebui să con-
tribuie la o astfel de finanţare, prin intermediul taxelor instanţelor. CCJE consideră că

sistemul judiciar nu trebuie să obstrucţioneze accesul la justiţie prin costuri excesive.
Un sistem eficient de justiţie reprezintă un beneficiu pentru public în ansamblu, nu
numai pentru cei care se întîmplă să fie implicaţi într-un litigiu. Statul de drept este
demonstrat şi instituit prin funcţionarea eficientă a instanţelor şi a proceselor de ju-
decată; iar acest lucru permite publicului în ansamblu să îşi adapteze şi să conducă
afacerile în siguranţă şi cu încredere.
21. Trebuie să existe un sistem de asistenţă juridică organizat de către stat pentru a
permite fiecăruia să beneficieze de acces la justiţie. O astfel de asistenţă trebuie să
acopere nu numai cheltuielile din instanţă, ci şi consilierea juridică în privinţa ale-
gerii sau a necesităţii de a intenta o acţiune. Aceasta nu trebuie rezervată doar per-
soanelor fără resurse materiale, ci ar trebui, de asemenea, să fie disponibilă, cel puţin
parţial, celor al căror venit mediu nu le permite să suporte cheltuielile unei acţiuni
fără asistenţă.
22. Acest sistem de asistenţă juridică parţială permite ca numărul de beneficiari să

fie crescut în timp ce se păstrează un anumit echilibru între obligaţia autorităţilor
de a facilita accesul la justiţie şi responsabilitatea individuală. CCJE consideră că un
judecător sau o altă autoritate care acţionează din punct de vedere judiciar trebuie
să poată lua parte la deciziile care privesc acordarea asistenţei. În cazul în care au-
toritatea căreia i se solicită să se pronunţe asupra unei cereri de asistenţă juridică
este obligată să o respingă atunci cînd acţiunea avută în vedere este în mod evident
inadmisibilă sau nefondată, este indispensabil ca, în cazul în care acţiunea introdusă
de un solicitant căruia i s-a refuzat asistenţa, judecătorul implicat în pronunţarea
hotărîrii relevante să se retragă din judecarea cauzei, în scopul respectării îndatoririi
de imparţialitate obiectivă, în conformitate cu art. 6 din CEDO.
23. CCJE consideră că asistenţa juridică trebuie finanţată de către o autoritate pu-
blică şi acoperită de un buget special, astfel încît cheltuielile corespunzătoare să nu
fie suportate din bugetele de funcţionare ale instanţelor.
24. Furnizarea asistenţei juridice părţilor reprezintă o componentă importantă a ac-

cesului la justiţie pentru părţile aflate în litigiu.
25. CCJE observă că, în anumite state, intervenţia unui avocat în timpul unei pro-
ceduri nu este necesară. Alte state fac o distincţie clară în funcţie de dimensiunea
intereselor financiare şi de tipul disputei sau al procedurilor. Dreptul unei părţi din
cadrul unui litigiu de a-şi pleda cauza în faţa unei instanţe fie personal, fie printr-un
reprezentant la alegerea sa pare potrivit în special în cazul procedurilor simplificate,
litigiilor de importanţă financiară minoră şi a cazurilor care îi implică pe consuma-
tori.
26. Cu toate acestea, chiar şi în cazurile în care nu există necesitatea unui avocat de la
început, CCJE consideră că ar trebui să existe dispoziţii care să permită judecătorului,
ca măsură excepţională, să dispună intervenţia unui apărător în cazul în care cauza
prezintă probleme specifice sau dacă există un risc major ca drepturile apărării să

fie încălcate. În această eventualitate, reprezentarea de către un avocat trebuie să
beneficieze de sprijin din partea unui sistem eficient de asistenţă juridică.
27. Rezoluţia (78) 81 prevede la alin. 1 din anexă că „nici o persoană nu trebuie să fie
împiedicată de bariere economice să-şi urmărească sau să-şi apere drepturile (...)”.
28. Cu toate acestea, trebuie să existe garanţii împotriva situaţiei ca remunerarea

avocaţilor şi a ofiţerilor instanţei să fie fixată astfel încît să încurajeze măsuri proce-
durale inutile. Trebuie, de asemenea, să existe dispoziţii, în temeiul Recomandării
nr. R (84) 52 (principiul 2-1 din anexă), pentru sancţionarea abuzului de proceduri în
instanţă.
29. Asistenţa juridică nu reprezintă singurul mijloc de a sprijini accesul la justiţie.

Alte metode care pot fi utilizate în acest scop includ, de exemplu, o asigurare pentru
cheltuieli în instanţă, care să acopere cheltuielile proprii unei părţi şi/sau orice sumă
care trebuie achitată celeilalte părţi dacă procesul este pierdut.
30. CCJE nu intenţionează să discute în detaliu, în prezentul aviz, un număr de alte

măsuri pentru accesul la justiţie, inclusiv măsura unor taxe condiţionate sau a unor
cheltuieli fixe.
B. Calitatea sistemului de justiţie şi evaluarea acestuia; date statistice

cantitative; proceduri de monitorizare
31. Asigurarea justiţiei implică nu numai munca judecătorilor şi a altor profesionişti
din domeniul juridic; aceasta cuprinde şi un număr de activităţi efectuate în cadrul
instituţiilor judiciare de către agenţi guvernamentali şi cetăţeni; funcţionarea sa se
bazează în mare măsură pe infrastructuri judiciare (clădiri, echipament, personal
auxiliar etc.). Prin urmare, calitatea sistemului justiţiei depinde atît de calitatea in-
frastructurilor, care pot fi măsurate prin criterii similare cu cele utilizate pentru alte
servicii publice, cît şi de capacitatea profesioniştilor din domeniul juridic (judecători,
dar şi avocaţi, procurori şi funcţionari); în prezent fiind posibilă măsurarea activităţii
unor astfel de profesionişti comparativ cu referinţe din cadrul legii şi din practica şi
deontologia judiciară sau profesională.
32. Cu toate acestea, avînd în vedere că cererea crescută pentru justiţie în majori-
tatea ţărilor se confruntă cu limitări ale bugetului pentru sistemul justiţiei, teoria şi
practica sugerează posibilitatea evaluării calităţii activităţii judiciare, cu trimitere, de
asemenea, la eficienţa socială şi economică, prin intermediul unor criterii care sunt
uneori similare cu cele utilizate pentru alte servicii publice.
33. CCJE observă că apare un număr de probleme la aplicarea criteriilor de evaluare

a justiţiei care nu iau în calcul caracteristicile specifice ale acesteia. Cu toate că se
1
Rezoluţia (78) 8 privind asistenţa şi consilierea juridică.
2
Recomandarea nr. R (84) 5 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre privind principiile de pro-
cedură civilă desemnate să îmbunătăţească funcţionarea justiţiei.

pot aplica activităţilor altor profesionişti din domeniul juridic anumite considerente
similare, CCJE a dezbătut implicaţiile unei astfel de abordări ale activităţii judiciare.
34. CCJE accentuează, în primul rînd, că evaluarea „calităţii” sistemului justiţiei, re-
spectiv prin performanţele sistemului de instanţe ca întreg sau ale fiecărei instanţe
sau grup local de instanţe, individual, nu trebuie confundată cu evaluarea capaci-
tăţii profesionale a fiecărui judecător în parte. Evaluarea profesională a judecătorilor,
în special atunci cînd vizează decizii care influenţează statutul sau cariera acestora
reprezintă o sarcină care are alte scopuri şi trebuie îndeplinită pe baza unor criterii
obiective, cu toate garanţiile pentru independenţa judiciară (vezi Avizul nr. 1 (2001)
al CCJE, în special alin. 45).
35. Practica anumitor ţări arată o suprapunere, pe care CCJE o consideră nepotrivită,
între evaluarea calităţii justiţiei şi evaluarea judecătorilor din punct de vedere pro-
fesional. Această suprapunere se reflectă în modul în care sunt colectate statisticile.
În anumite ţări se realizează statistici pentru fiecare judecător, în altele cifrele sunt
stabilite pentru fiecare instanţă. Este probabil ca toate să păstreze înregistrări ale
numărului de cazuri abordate, dar vechiul sistem asociază această cifră cu persoa-
nele individuale. Sistemele care evaluează judecătorii în mod statistic, în mod uzual
includ o cifră pentru procentul de recursuri cu succes.
36. Unele ţări consideră ca indicator procentul de hotărîri anulate în cadrul unui re-
curs. O evaluare obiectivă a calităţii hotărîrilor judiciare poate constitui unul dintre
elementele relevante pentru evaluarea profesională a unui judecător, (dar chiar şi
în acest context trebuie să se ţină seama de principiul independenţei judiciare in-
terne şi de faptul că anularea hotărîrilor trebuie acceptată ca un rezultat normal al
procedurilor de recurs, fără o vină din partea primului judecător). Cu toate acestea,
utilizarea ratelor de anulare ca singurul sau chiar în mod necesar un indicator im-
portant de evaluare a calităţii activităţii judiciare este neadecvată în viziunea CCJE.
Printre cîteva aspecte care ar putea fi discutate referitor la această problemă, CCJE
subliniază că o caracteristică a sistemului de justiţie bazat pe proceduri o reprezintă
faptul că nivelul calităţii rezultatului unei singure cauze depinde în mare măsură de
calitatea măsurilor procedurale anterioare (iniţiate de poliţie, procuratură, avocaţi
privaţi sau părţi), astfel încît evaluarea performanţelor judiciare este imposibilă fără
evaluarea fiecărui context procedural în parte.
37. Aceleaşi considerente se aplică şi altor sisteme în care este posibilă evaluarea
deciziilor individuale luate de judecători prin intermediul altor sisteme, diferite de
observarea ratei de anulare.
38. În anumite ţări, evaluarea calităţii justiţiei este efectuată prin colectarea de indi-
catori care măsoară performanţele instanţei: durata procedurilor, numărul lucrărilor
restante, numărul personalului auxiliar, cantitatea şi calitatea infrastructurilor (cu tri-
mitere specială la clădiri şi tehnologia informaţiei) etc.

39. Această abordare este acceptabilă în principiu, avînd în vedere că tinde să eva-
lueze „performanţele” justiţiei într-un sens mai larg. Cu toate acestea, în opinia CCJE,
o abordare mai bună ar fi reprezentată de evaluarea justiţiei în contextul său mai
larg, de exemplu în interacţiunile justiţiei cu alte variabile (judecători şi avocaţi, jus-
tiţie şi poliţie, jurisprudenţă şi legislaţie etc.), avînd în vedere că o mare parte a func-
ţionării defectuoase a sistemului de justiţie decurge din lipsa de coordonare dintre
mai mulţi factori. CCJE consideră că este esenţial, de asemenea, să sublinieze inter-
acţiunea dintre calitatea justiţiei şi prezenţa unor infrastructuri adecvate, precum şi
a personalului auxiliar.
40. Chiar şi tehnologia modernă a informaţiei permite colectarea de date foarte sofis-
ticate, dificultatea rămînînd în sfera alegerii variabilelor de măsurat, a modului de in-
terpretare a acestora, precum şi de stabilire a persoanelor abilitate pentru aceasta.
41. În ceea ce priveşte datele ce trebuie colectate, nu există criterii general acceptate
în prezent. Aceasta se datorează faptului că administrarea justiţiei diferă în mare mă-
sură de sarcinile pur administrative specifice altor servicii publice, în cazul cărora s-a
dezvoltat şi poate fi eficientă măsurarea prin intermediul indicatorilor. De exemplu,
faptul că în cazul unei instanţe durează, în medie, mai mult, soluţionarea unei cauze,
decît în cazul alteia, sau faptul că numărul de lucrări restante este mai mare, poate
sau nu să însemne că această instanţă este mai puţin eficientă.
42. Oricare ar fi direcţiile de dezvoltare din acest domeniu, CCJE consideră că noţi-
unea de „calitate” a justiţiei nu trebuie înţeleasă ca sinonim pentru „productivitatea”
sistemului judiciar, pur şi simplu; o abordare calitativă trebuie să se adreseze mai
degrabă capacităţii sistemului de a răspunde cererea de justiţie în conformitate cu
scopurile generale ale sistemului juridic, în care celeritatea procedurilor reprezintă
un singur element.
43. Avînd în vedere că este imposibil în prezent ca indicatorii de calitate să se bazeze

pe criterii larg acceptate, CCJE recomandă cel puţin ca aceştia să fie aleşi prin con-
sens larg între profesioniştii din domeniul juridic, fiind recomandabil ca organismul
independent pentru autoguvernarea sistemului judiciar să joace un rol central în
această alegere şi în colectarea datelor „referitoare la calitate”, în conceperea proce-
durii de colectare a datelor, în evaluarea rezultatelor, în difuzarea acesteia ca răspuns
către actorii individuali, pe baze confidenţiale, precum şi către publicul larg; o astfel
de implicare poate reconcilia necesitatea de desfăşurare a evaluării calităţii cu nece-
sitatea ca indicatorii şi evaluatorii să respecte independenţa judiciară.
44. În mod uzual, datele statistice sunt colectate de către instanţe şi trimise unei
autorităţi centrale, care poate fi Curtea Supremă, Înaltul Consiliul pentru Sistemul
Judiciar, Ministerul de Justiţie sau Administraţia Naţională a Instanţelor. Grefierii din
instanţe pot deţine un rol important în colectarea zilnică de date. În unele cazuri la
identificarea indicatorilor de calitate şi la conceperea sistemului de control al calităţii
au participat agenţii private.

45. Publicarea datelor statistice cu privire la cazurile în curs şi cele trecute, din cadrul
fiecărei instanţe, disponibile în unele state, reprezintă un pas înainte către transpa-
renţa situaţiei volumului de muncă. Trebuie studiate formulare adecvate pentru eli-
berarea chiar şi a informaţiilor clasificate, pentru cercetători şi pentru sistemul judi-
ciar, pentru a permite îmbunătăţiri ale sistemului.
46. Autoritatea centralizată care asamblează datele desfăşoară un proces constant

de monitorizare numai în anumite ocazii. Această monitorizare nu are însă, întot-
deauna, un impact direct şi imediat asupra organizării instanţelor sau alocării de re-
surse umane şi materiale.
47. CCJE consideră că este în interesul sistemului judiciar ca procesul de colectare şi

monitorizare a datelor să se desfăşoare în mod regulat şi că proceduri adecvate ar
permite o adaptare rapidă a organizării instanţelor la modificări ale volumului de ca-
zuri.1 Pentru a reconcilia realizarea acestei necesităţi cu garanţiile de independenţă a
sistemului judiciar (în special cu principiul inamovibilităţii judecătorului şi interdicţia
de retragere a cazurilor unui judecător), în opinia CCJE este recomandabil ca auto-
ritatea competentă pentru colectarea şi monitorizarea datelor trebuie să fie orga-
nismul independent menţionat la alin. 37 şi alin. 45 din Avizul nr. 1 (2001); dacă un
alt organism deţine competenţa pentru colectarea şi monitorizarea datelor, statele
ar trebui să se asigure că astfel de activităţi rămîn în sfera publică pentru a păstra
interesele de politică relevantă legate de tratarea datelor ce privesc justiţia; cu toate
acestea, organismul independent trebuie să aibă competenţa de lua măsurile nece-
sare pentru a adapta organizarea instanţelor la modificările volumului de cazuri.
48. Trebuie să aibă loc o cooperare facilă între toţi actorii în ceea ce priveşte interpre-
tarea şi difuzarea datelor.
C. Volumul de cazuri şi gestionarea acestora

49. Prezenta secţiune cuprinde măsuri care pot reduce volumul de muncă al instan-
ţelor, precum şi măsuri de sprijinire a abordării cauzelor înfăţişate în faţa instanţei.
CCJE tratează aceste subiecte împreună2 pentru că ambele prezintă importanţă
pentru îndeplinirea de către instanţe a îndatoririi acestora de a asigura un proces
echitabil într-un termen rezonabil şi există o anumită suprapunere.
I. GENERAL
50. Măsurile de reducere a volumului de muncă al instanţelor au inclus măsuri care
au acest unic obiectiv şi măsuri care au valoare independentă. Recomandarea nr.
R (86) 12 identifică măsuri care se aplică mai mult sau mai puţin instanţelor penale
1
Vezi partea C, lit. b.
2
Chestiunile referitoare la volumul de muncă şi gestionarea cazurilor au fost tratate în cadrul Primei Confe-
rinţe Europene a Judecătorilor (vezi alin. 8 de mai sus).

şi civile1. Recomandările nr. R (87) 182 şi nr. R (95) 123 abordează în mod specific ca-
zurile penale. Ca exemple, măsuri cum sunt eliminarea sarcinilor non-judiciare sau
asigurarea unui volum de muncă echilibrat vizează direct asigurarea unui volum de
muncă adecvat. Soluţionarea consensuală (fie direct între părţi, fie prin mediere4) are
o valoare independentă, reflectînd valorile libertăţii de alegere şi înţelegere, compa-
rativ cu o soluţie impusă de instanţă. Deplasarea delictelor minore în afara sferei pe-
nale poate avea loc pentru a reduce volumul de muncă sau poate reflecta concluzia
că este preferabil să se trateze cu anumite tipuri de făptuitori (de exemplu cei tineri)
în afara sistemului formal al justiţiei penale. Clarificarea motivelor poate sprijini iden-
tificarea caracteristicilor diferitelor propuneri.
51. CCJE începe cu diverse subiecte în care poziţiile penale şi civile pot fi abordate
împreună sau comparate.
(a) Administrarea instanţelor

52. CCJE a identificat două modele de bază pentru gestionarea instanţelor5. Într-unul
dintre acestea, judecătorii deţin un rol redus sau nici un rol direct în gestionarea
instanţelor. Aceştia pot dedica mai mult din timpul lor judecării, în locul ocupării tim-
pului cu sarcini non-judiciare pentru care se poate să nu fie potriviţi prin formare sau
înclinaţii. Cu toate că instanţele nu pot funcţiona corespunzător fără ca judecătorii să
fie cel puţin consultaţi în probleme administrative, deciziile legate de alcătuirea bu-
getelor, angajarea personalului, precum şi clădirile şi facilităţile instanţelor se află în
competenţa administratorilor. Avînd în vedere că orice sistem este folosit, resursele
pentru funcţionarea sa trebuie să vină din partea guvernării centrale, acest sistem
contribuie le menţinerea judecătorilor în afara presiunilor politice care decurg din
necesitatea de a îndeplini obiective de performanţă.
1
Recomandarea nr. R (86) 12 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre privind măsurile de pre-
venire şi reducere a volumului excesiv de muncă din instanţe. Aceasta acoperă: (a) procedurile de con-
ciliere (sau, pentru a utiliza un termen mai frecvent, „mediere”) inclusiv datoria avocaţilor de a promova
concilierea; (b) alte proceduri extrajudiciare de soluţionare a disputelor, inclusiv arbitrajul (şi, deşi nu este
menţionat în mod expres, avocaţii poporului); (c) rolul judecătorului de a promova stabilirea unei înţele-
geri în mod amiabil; (d) îndepărtarea judecătorilor de sarcini extrajudiciare; (e) judecarea în primă instanţă
de către judecători individuali (spre deosebire de juraţi); (f) revizuirea competenţei instanţelor, pentru a
asigura o distribuire echilibrată a volumului de muncă; (g) evaluarea impactului asigurărilor (cheltuielilor)
juridice, pentru a se observa dacă acestea încurajează introducerea de revendicări nefondate. Recoman-
darea nr. R (94) 12 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre a reamintit statelor că datoria aces-
tora de a oferi condiţii adecvate de lucru pentru judecători includea „luarea de măsuri corespunzătoare
pentru a atribui sarcinile extrajudiciare altor persoane” în conformitate cu Recomandarea anterioară.
2
Recomandarea nr. R (87) 18 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre cu privire la simplificarea
justiţiei penale.
3
Recomandarea nr. R (95) 12 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre privind gestionarea justi-
ţiei penale conţine o varietate de recomandări pentru abordarea creşterii complexităţii cazurilor, a întîrzie-
rilor nejustificate, a constrîngerilor bugetare şi a aşteptărilor ridicate din partea publicului şi a personalului,
din poziţia (I) Fixării obiectivelor, (II) Gestionării volumului de muncă, (III) Gestionării infrastructurii, (IV)
Gestionării resurselor umane şi (V) Gestionării informaţiilor şi comunicării.
4
Vezi secţiunea D din prezentul Aviz.
5
Cf Avizului nr. 2 (2001) al acestuia privind Finanţarea şi gestionarea instanţelor, alin. 12-13.

53. Un dezavantaj îl constituie faptul că judecătorii trebuie să asigure obiectivul prin-
cipal al sistemului de instanţe, şi anume soluţionarea eficientă şi corectă a cauzelor,
dar în acest model au un control redus asupra mediului în care urmăresc realizarea
acestui obiectiv.
54. În cel de-al doilea sistem de bază, judecătorul cel mai în vîrstă dintr-o instanţă
se ocupă şi de gestionarea efectivă a activităţii acesteia. La latitudinea sa se va afla
cel puţin parţial cheltuirea bugetului, angajarea şi concedierea personalului, precum
şi clădirea instanţei şi inventarul acesteia. Avantajele şi dezavantajele reprezintă o
imagine în oglindă a primului: judecătorii sunt deturnaţi de la rolul lor principal şi
este necesar să întreprindă sarcini pentru care este posibil ca experienţa să nu îi fi
pregătit. Probabilitatea de a se afla într-o situaţie de dispută cu autoritatea publică
este mai mare. Pe de altă parte, deţin un control real asupra mijloacelor de asigurare
a justiţiei în cadrul instanţelor lor şi o mai mare influenţă asupra politicii de alocare
a resurselor.
55. Multe ţări au sisteme care se află undeva între cele două extreme. Este recunoscut
faptul că o importanţă în creştere o prezintă faptul că judecătorii trebuie consultaţi
şi trebuie să aibă posibilitatea de a avea un cuvînt de spus în cazul deciziilor funda-
mentale cu privire la forma justiţiei moderne şi la priorităţile implicate. CCJE subli-
niază necesitatea acestui fapt.
(b) Fluctuaţii ale volumului de muncă

56. Volumul de muncă al instanţelor va creşte sau va descreşte în timp. Acest lucru
este influenţat de schimbările demografice şi, în sfera penală, de modificările mo-
delelor de criminalitate. Această situaţie poate fi temporară. De exemplu, o instanţă
situată în apropierea graniţei poate înregistra o creştere dramatică a cazurilor care
privesc imigraţia ilegală sau o instanţă aflată în apropierea unui aeroport, o creştere
a cazurilor care privesc importul de droguri.
57. În anumite jurisdicţii, judecătorii şi/sau cazurile pot fi transferaţi/transferate re-

lativ uşor între instanţe, cel puţin temporar. CCJE priveşte o astfel de flexibilitate ca
fiind în general dezirabilă, cu condiţia ca independenţa judecătorilor individuali să
fie respectată şi, în cazul transferului unui judecător, ca acesta să fie de acord. CCJE
recunoaşte, desigur, că acest lucru trebuie exercitat cu atenţia cuvenită pentru pro-
blemele practice de acces la justiţie. Persoanele implicate în aceste cazuri, precum
şi publicul, în general, au dreptul să se aştepte la abordarea cazurilor local şi în mod
convenabil, în mare măsură.
58. În alte jurisdicţii, judecătorul desemnat este stabilit de la început, transferul jude-
cătorilor necesită acordul acestora, iar transferurile de cazuri sunt posibile, daca sunt
permise, numai cu consimţămîntul părţilor. Cu toate acestea, pot exista în cadrul ori-
cărei instanţe mecanisme prin care, de exemplu, un prezidiu ales, format din judecă-
tori, poate decide să transfere cazurile unui judecător supraîncărcat, altui judecător
din cadrul aceleiaşi instanţe.

59. Dacă există schimbări permanente ale volumului de muncă, vor fi necesare mo-
dificări corespunzătoare ale dimensiunilor instanţei, în special în privinţa ultimei
categorii a jurisdicţiilor. Anumite considerente pur economice (în direcţia închiderii
unei instanţe locale) pot intra astfel în contradicţie cu dreptul părţilor şi al publicului
la o justiţie locală şi accesibilă în mare măsură. CCJE încurajează ţările să studieze
şi să dezvolte criterii adecvate care să permită să se ţină seama şi să fie echilibrate
aceste considerente, asigurîndu-se faptul că prin adaptarea la evoluţia volumului de
muncă, modificările metodelor instanţelor nu sunt concepute ca un mod de a aduce
atingere independenţei judecătorilor.
60. Cu toate acestea, CCJE face trimitere la Avizul nr. 2 (2001), în special la alin. 4 şi
alin. 5, care tratează chestiunea adecvării resurselor. Posibilitatea de a transfera jude-
cători sau dosare de la o instanţă la alta nu trebuie să determine încurajarea accep-
tării lipsei structurale de resurse. O astfel de flexibilitate nu poate substitui un număr
suficient de judecători, necesar pentru a face faţă volumului de muncă, preconizat
în mod normal.
(c) Utilizarea unui singur judecător

61. În ceea ce priveşte cazurile penale, Recomandarea nr. R (87) 18, alin. D.2 prevede
că trebuie utilizat un singur judecător „ori de cîte ori gravitatea faptei permite acest
lucru”. Însă, în cazuri grave care implică libertatea subiectului, colegialitatea aflării
adevărului, asigurată de un complet de trei sau mai mulţi judecători, nespecialişti sau
profesionişti, reprezintă o garanţie importantă împotriva deciziilor influenţate de pre-
judecăţile sau opiniile idiosincretice ale unei singure persoane. În practică, cazurile
mai puţin grave sunt judecate, de regulă, de un singur judecător ,iar cele mai grave,
de către un complet, cu toate că linia de demarcaţie diferă considerabil între ţări.
62. În cazuri civile, practica generală a ţărilor din sistemul anglo-saxon este aceea ca
judecătorii de primă instanţă să prezideze singuri şedinţa (fiind practicieni cu expe-
rienţă, numiţi relativ tîrziu în cadrul carierei lor profesionale). În alte jurisdicţii care
beneficiază de un sistem judiciar de carieră (precum şi în ţări ca Franţa, în care tribu-
naux de commerce sunt formate din persoane care nu sunt de profesie), completurile
sunt încă utilizate în prima instanţă, cu toate că pare să existe o tendinţă în direcţia
utilizării mai ample a unui singur judecător.
63. Utilizarea completurilor poate compensa lipsa de experienţă din partea mem-
brilor individuali. Aceasta asigură respectarea calităţii şi transferul de experienţă
către judecătorii mai tineri. Pot fi dificil de abandonat aceste sisteme în care un ju-
decător tînăr sau o persoană care nu este de profesie ar constitui, altfel, singurul
membru al unui tribunal de primă instanţă.
64. CCJE consideră că ţările trebuie să încurajeze formarea şi dezvoltarea carierei în

direcţia utilizării unui singur judecător care să audieze cazurile de primă instanţă, de
cîte ori este posibil, proporţional cu experienţa şi capacităţile judecătorilor disponi-
bili şi cu natura procedurii în cauză.

(d) Asistenţa furnizată judecătorilor
65. CCJE a menţionat în Avizul nr. 2 (2001) că în numeroase ţări, judecătorii bene-
ficiază de mijloace insuficiente la dispoziţia lor. Cu toate acestea, CCJE subliniază
necesitatea ca reducerea efectivă a sarcinilor necorespunzătoare efectuate de jude-
cători să aibă loc numai prin asigurarea de asistenţi ai judecătorilor, cu calificări sub-
stanţiale în domeniul juridic („secretari” sau „referenţi”), cărora judecătorul le poate
delega efectuarea unor activităţi specifice, sub supravegherea şi responsabilitatea
aceluiaşi judecător, cum ar fi cercetarea legislaţiei şi a jurisprudenţei, întocmirea de
documente simple sau standardizate, păstrarea legăturii cu avocaţii şi/sau publicul.
(e) Activitatea extrajudiciară

66. CCJE susţine punctul de vedere că activităţile non-judiciare enumerate în anexa
la Recomandarea nr. R (86) 12 nu ar trebui desemnate, în mod normal, judecătorilor.
Dar există şi alte activităţi care pot distrage sau pot diminua îndeplinirea îndatoririlor
judiciare, inclusiv activităţi legate de administrarea instanţei, în cazul cărora nu este
asigurată sau finanţată reprezentarea adecvată (vezi punctul (a) de mai sus) şi activi-
tatea ca arbitrare privată, care în majoritatea ţărilor este oricum nepermisă.
67. Se aduc, de asemenea, critici cu privire la timpul petrecut de judecători în ca-

drul comisiilor şi organismelor similare. Există opinia potrivit căreia „un judecător ar
trebui să judece”, iar alte activităţi reprezintă o pierdere de resurse valoroase.
68. CCJE nu consideră că trebuie insistat prea mult asupra acestui punct. Dacă re-
spectiva comisie examinează un aspect relevant pentru munca judiciară, iar jude-
cătorul poate contribui la activitatea acestui organism, timpul petrecut într-o astfel
de activitate nu poate fi privit ca o pierdere. În plus, un judecător poate fi mai bun
beneficiind de viziunea mai largă care poate fi dobîndită lucrînd cu profesionişti din
alte discipline şi asupra unor subiecte conexe, dar nu intră în sfera sa uzuală de ac-
tivitate.
69. Pe de altă parte, există riscul ca judecătorii să fie implicaţi în anchete declanşate
din motive politice, care presupun judecarea de chestiuni non-juridice, care se pot
afla în afara experienţei lor directe. Judecătorii trebuie să considere atent dacă este
adecvat să îşi utilizeze aptitudinile şi reputaţia în anchete de acest tip1.
(f) Reprezentarea legală şi finanţarea cheltuielilor legale

70. În cazuri penale este corect ca asistenţa juridică sau reprezentarea legală gratuită
să fie disponibile fără evaluarea caracteristicilor poziţiei acuzatului. Dificultatea pare
să se afle în sfera diferenţelor mari între natura şi gravitatea cazurilor pentru care este
disponibilă o astfel de asistenţă sau reprezentare în diferite ţări. Însă în cazuri civile
există îngrijorarea că metodele de finanţare pot încuraja litigiile neîntemeiate sau
1
CCJE face referire la Avizul său nr. 3 (2002), în care ia în considerare etica judiciară.

excesive, iar aceasta nu se limitează la asigurarea pentru cheltuieli legale1. În orice
sistem juridic există tendinţa ca activitatea să graviteze în domeniile în care sunt dis-
ponibile onorarii. Este necesar să fie introduse sisteme de control adecvate pentru
evaluarea în prealabil a caracteristicilor solicitărilor şi eliminarea din sfera eligibilităţii
pentru asistenţă juridică a celor pentru care fondul şi/sau suma în cauză nu justifică
astfel de cheltuieli2.
II. INSTANŢELE PENALE

71. În continuare CCJE vizează subiecte cu relevanţă specifică din sfera penală: Este
important să se reamintească de la început două diferenţe evidente, dar fundamen-
tale, între procedurile penale şi civile:
(i) Procedurile civile implică aproape întotdeauna două părţi private. Publicul
are un interes general în soluţionarea adecvată a litigiilor civile, dar rezultatul
unui anumit caz nu prezintă niciun interes. În cazul procedurilor penale, pu-
blicul are un interes real în soluţionarea adecvată a fiecărui caz.
(ii) În procedurile civile, întîrzierile sau neregulile procedurale pot fi sancţionate
prin dispunerea de cheltuieli sau, ca ultim resort, eliminarea acţiunii. În pro-
cedurile penale, acuzarea poate fi sancţionată în termeni financiari3 sau, în
situaţii extreme, prin eliminare. Este mult mai dificilă sancţionarea unui acuzat
pentru întîrzieri sau nereguli, cu toate că în unele ţări, se poate dispune ca un
avocat al apărării să plătească pentru resursele pierdute. De obicei, acuzatul
nu are resurse financiare pentru achitarea sumelor dispuse. Iar sancţiunea fi-
nală de eliminare a cazului său nu se poate aplica. Instanţa nu poate dispune
interzicerea dreptului la proces datorită nerespectării cerinţelor procedurale.
72. Avînd aceste lucruri în vedere, CCJE examinează anumite probleme specifice.
(a) Urmărirea penală discreţionară

73. Recomandarea nr. R (87) 18 susţine principiul urmăririi penale discreţionare „ori
de cîte ori dezvoltarea istorică şi constituţia statelor membre permit acest lucru” şi
prevede că „altfel, trebuie concepute măsuri în acelaşi scop”. În aceste din urmă ţări,
1
Referitor la ultimul, vezi alin. 26 de mai sus.
2
Apare o problemă similară în privinţa acordurilor (permise acum în Marea Britanie) pentru onorarii condi-
ţionale – adică acorduri prin care onorariile avocaţilor nu urmează să fie plătite de către solicitantul care
îl informează pe avocat, cu excepţia cazului în care revendicarea are succes, dar trebuie plătite ulterior
de către acuzatul perdant cu o majorare de pînă la 100%, beneficiu care ajunge la avocaţii reclamantului
cîştigător. Astfel de acorduri pot fi utilizate de către un reclamant sărac pentru a ofensa acuzaţii şi pentru
a-i forţa să se înţeleagă, deoarece (i) reclamantul şi avocaţii acestuia nu sunt stimulaţi să se înţeleagă la
un onorariu rezonabil - dimpotrivă; şi (ii) în cazul în care reclamantul nu obţine asigurarea de cheltuieli
judiciare, acuzatul, în cazul în care cîştigă, este sigur că nu va recupera nici o cheltuială de la reclamantul
perdant. Instanţele britanice au luat de curînd măsuri mai ferme de control a limitării taxelor care pot fi
agreate în temeiul acordurilor de acest fel şi a condiţiilor în care acestea se pot realiza.
3
Trebuie să se ia considerare dacă acest fapt este compatibil cu natura publică a Procuraturii din multe
ţări.

îndatoririle procurorilor publici independenţi (ministère public) pot cere aducerea
cazurilor în faţa instanţei şi, în cazul în care cineva poate suspenda urmărirea penală,
acesta poate fi numai un judecător.
74. Recomandarea prevede că orice decizie de neîncepere a urmăririi penale trebuie
să fie „conform legii” (alin. I.2), „exercitată pe baze generale, cum ar fi interesul pu-
blic” (alin. II.4) şi poate avea loc numai „dacă autoritatea de urmărire penală deţine
probe corespunzătoare ale vinovăţiei” (alin. I.2). CCJE interpretează cea de-a treia
condiţie ca atare, cu excepţia cazului în care autoritatea de urmărire penală deţine
probe corespunzătoare ale vinovăţiei, caz în care nu se mai ridică problema urmăririi
penale discreţionare. Însă, în cazul în care nu au fost (încă) obţinute probe corespun-
zătoare, CCJE consideră că trebuie să fie la latitudinea autorităţii de investigare să
decidă dacă gravitatea şi alte circumstanţe ale faptei, legate de făptuitorul bănuit şi
de victimă, nu justifică în continuare eforturi de a obţine alte probe.
75. Recomandarea prevede în continuare că decizia de a nu continua sau de a în-
trerupe procedurile penale poate fi însoţită de un avertisment sau o admonestare
sau poate fi supus respectării unor condiţii (în acest ultim caz fiind necesar acordul
făptuitorului bănuit); acest lucru nu trebuie tratat ca o condamnare sau nu trebuie
să afecteze cazierul făptuitorului, cu excepţia cazului în care a recunoscut fapta şi, de
asemenea, nu trebuie să afecteze dreptul victimei de a urmări compensaţii. În prac-
tică, majoritatea ţărilor (dar nu toate) utilizează un anumit nivel de putere discreţio-
nară. Una dintre distincţii apare între acele sisteme în care cazurile pot fi întrerupte
numai condiţionat, cum ar fi prin compensaţii acordate victimei şi cele în care există
puterea discreţionară de a întrerupe procedurile în cazul în care se consideră că nu
este în interesul public continuarea acestora.
76. În prezent există trei structuri de bază în Europa.
(ii) Autoritatea de urmărire penală nu are nici competenţa de a renunţa la caz, nici
de a impune condiţii/sancţiuni împotriva unui făptuitor, dacă probele justifică
urmărirea penală. Acesta are numai rolul de a pregăti cazul pentru instanţă.
(iii) Autoritatea de urmărire penală are competenţa de a decide continuarea
urmăririi penale (de exemplu renunţarea la caz) chiar dacă există suficiente
probe pentru aceasta.
(iv) Autoritatea de urmărire penală are atît competenţa de a decide continuarea
urmăririi penale, cît şi posibilitatea de a renunţa la caz condiţionat sau im-
punînd o amendă făptuitorului, cu acordul acestuia, ca alternativă a situaţiei
în care cazul ar ajunge în instanţă. În cadrul acestei categorii vaste, există di-
ferenţe considerabile în ceea ce priveşte competenţa de urmărire penală. În
unele ţări poate fi impusă o gamă largă de condiţii, inclusiv consilierea şi ser-
viciul în folosul comunităţii. În altele singura condiţie o constituie plata unei
sume de bani.
77. CCJE încurajează studii suplimentare în fiecare stat care nu deţine un prezent nici
un sistem sau un echivalent al acestuia în ceea ce priveşte urmărirea penală discre-

ţionară, astfel încît să poată fi pusă în practică Recomandarea nr. R (87) 18. CCJE este
de părere că fiecare stat ar trebui să ia în considerare rolul pe care l-ar putea avea
instanţele în verificarea procedurilor efectuate, în special în cazul în care victima con-
testă decizia de a se renunţa la caz luată de autoritatea de urmărire penală.
(b) Proceduri simplificate

78. Toate statele membre par să deţină anumite forme de proceduri simplificate, de
exemplu pentru încălcări administrative şi infracţiuni mai puţin grave, cu toate că
natura şi nivelul unor astfel de proceduri variază în mare măsură. Impactul art. 5 şi
art. 6 din CEDO trebuie luat în considerare la introducerea şi prevederea unor astfel
de proceduri, acordîndu-se întotdeauna posibilitatea unui recurs în faţa unui jude-
cător.
(c) Pledoarii pentru vinovăţie şi înţelegeri în instanţă

79. Recomandarea nr. R (87) 18 recomandă acest lucru, în principiu. Termenii acesteia
iau în considerare pledoaria pentru vinovăţie prezentată în faţa instanţei într-o etapă
de început a procedurilor, fapt ce reprezintă un model al sistemului anglo-saxon.
Cu toate acestea, puţine ţări deţin un sistem formal de acest tip. Acesta - şi în spe-
cial consecinţele sale, înţelegerile în instanţă şi sentinţa redusă pentru pledoaria de
vinovăţie - reprezintă o anatemă pentru multe din celelalte sisteme decît cel anglo-
saxon. Cu toate acestea, un număr de ţări prezintă un sistem de proceduri moderate
pentru cazul în care este admisă vinovăţia. Acesta funcţionează într-un mod similar
cu o pledoarie formală, în măsura în care permite administrarea unui număr mai
redus de probe şi accelerarea procedurii.
80. CCJE identifică, în orice sistem formal care permite pledoaria pentru vinovăţie,
avantaje (percepute de către sistemul anglo-saxon) şi posibile pericole, după cum
urmează:
(i) Pledoariile pentru vinovăţie
81. În cazul în care un acuzat se poate înfăţişa şi este în măsură să furnizeze o indicaţie
formală în faţa unui judecător că îşi admite vinovăţia într-o etapă de început a proce-
durilor, se pot recupera timp şi resurse. Dacă acest lucru are loc într-un cadru formal,
pot fi consolidate garanţii pentru acuzat. O mărturie în faţa poliţiei este posibil să
fi fost obţinută într-un mod neadecvat. O pledoarie pentru vinovăţie reprezintă o
recunoaştere a faptului că nu s-a întîmplat acest lucru. Cu toate acestea, avocaţii
trebuie să aibă obligaţia profesională de a confirma că acuzatul admite într-adevăr
elementele juridice necesare ale infracţiunii.
(ii) Înţelegerea în instanţă
82. Acest lucru cuprinde două aspecte diferite: înţelegerea în privinţa acuzaţiilor şi
înţelegerea în privinţa sentinţei.

83. Înţelegerea în privinţa acuzaţiilor implică un acord cu procuratura, formal sau
informal, legat de faptul că acesta nu va introduce una sau mai multe acuzaţii dacă
acuzatul le admite pe altele (de exemplu implicarea într-o infracţiune mai puţin
gravă). O astfel de procedură nu va implica în mod normal un judecător, cu toate
că pot exista dispoziţii care să solicite aprobarea judiciară. Argumentul în favoarea
acestui lucru îl reprezintă faptul că dacă un acuzat este dispus să admită nouă din
zece spargeri, nu poate fi în interesul unei justiţii eficiente să existe întotdeauna
un proces complet în privinţa celei de-a zecea acuzaţii, deoarece nu există destule
probe pentru aducerea acesteia în faţa instanţei.
84. Înţelegerea în privinţa sentinţei apare, de asemenea, într-un număr de ţări. Însă
sistemul anglo-saxon recunoaşte că există mari riscuri dacă se permite ca aceasta să
implice un judecător. Pericolul îl constituie faptul ca acuzatul să se simtă presat să
pledeze pentru vinovăţie pentru o infracţiune pe care nu o admite, de fapt, pentru a
obţine o sentinţă mai uşoară din partea unui judecător.
(iii) Reducerea pedepsei
85. Acesta reprezintă un concept diferit, care nu depinde de efectuarea unei înţe-
legeri cu cineva, fie procuratura, fie judecătorul. Conceptul (acceptat în unele ţări)
este acela că un acuzat care pledează pentru vinovăţie ar trebui să primească în mod
normal o sentinţă mai uşoară decît în cazul în care nu ar face acest lucru - cu cît ple-
doaria este făcută mai devreme, cu atît reducerea este mai mare1.
86. Pot exista anumite reticenţe faţă de această idee. Argumentele sunt acelea că
infracţiunea a fost înfăptuită, meritînd o anumită pedeapsă odată dovedită, indife-
rent dacă este recunoscută sau nu. Argumentul că o pledoarie pentru vinovăţie arată
întotdeauna remuşcări este, în cele mai multe cazuri, iluzoriu. În unele cazuri, este
posibilă o reacţie socială principială pentru acele sisteme în care procesele se desfă-
şoară în mare parte verbal. Dacă martorul principal este vulnerabil (în special copiii
şi victimele violenţei sexuale), audierea verbală poate constitui o traumă suplimen-
tară. În astfel de cazuri, prin pledoaria sa care evită necesitatea unei audieri, acuzatul
uşurează sau evită prejudiciul pe care l-ar fi cauzat altfel acţiunile sale.
87. In afara unei minorităţi de situaţii, o astfel de reacţie nu este valabilă. Dacă o
persoană acuzată de o serie de spargeri datorită amprentelor sau probelor ştiinţi-
fice, singurii martori pe care îi salvează de la expunerea probelor sunt profesioniştii,
care sunt obişnuiţi cu furnizarea probelor. Motivul încurajării pledoariilor pentru vi-
novăţie printr-o reducere a pedepsei prezintă avantajele pragmatice ale faptului că
pledoariile pentru vinovăţie (i) asigură condamnarea făptuitorilor, care ştiu că sunt
vinovaţi, dar altfel nu ar avea nici o motivaţie să nu insiste într-un proces, în speranţa
că probele sau martorii împotriva lor nu vor putea convinge juriul sau judecătorul
şi (ii) scurtarea procedurilor (şi evitarea întîrzierilor pentru alte procese) chiar şi în
1
În general pînă la o treime din durata sentinţei care altminteri ar fi depăşită.

cazuri în care ar fi rezultat oricum o condamnare dintr-un proces complet. Acestea
reprezintă beneficii pragmatice pentru societate ca întreg.
88. Însă, este clar faptul că, dacă sunt permise reduceri ale pedepselor, trebuie să
funcţioneze anumite garanţii. Trebuie manifestată atenţie din partea avocaţilor şi ju-
decătorilor pentru a se asigura faptul că pledoariile pentru vinovăţie sunt voluntare
şi reprezintă într-adevăr recunoaşterea vinovăţiei. Judecătorii nu trebuie să menţi-
oneze sau să fie implicaţi în discuţii între avocaţi şi acuzat cu privire la posibilitatea
unei astfel de reduceri. Judecătorii ar trebui să aibă competenţa de a nu aproba orice
înţelegere care pare să nu se bazeze pe adevăr sau să nu fie în interesul public.
89. CCJE manifestă îndoiala că ar fi realist să recomande punerea în aplicare ime-

diată a unui sistem de reducere a pedepsei în cazul unei pledoarii pentru vinovăţie
în toate statele membre. Însă CCJE recomandă tuturor ţărilor să ţină seama dacă un
astfel de sistem nu ar putea aduce într-un fel beneficii procesului justiţiei penale în
cadrul acestora.
III. INSTANŢELE CIVILE

90. Recomandarea nr. R (84) 5 identifică nouă „principii de procedură civilă menite
să îmbunătăţească funcţionarea justiţiei civile”. Aceasta a constituit o Recomandare
timpurie, care ţinteşte departe, dar în practică nu este pusă în aplicare, adesea. CCJE
consideră că, dacă ar fi pusă în aplicare în general, ar oferi o garanţie reală a respec-
tării îndatoririi statelor prevăzute de art. 6 din CEDO, de a asigura „un proces echi-
tabil şi public, într-un termen rezonabil” în cadrul procedurilor civile.
91. Cele nouă principii au stabilit elemente cheie ale competenţelor de gestionare a
cazurilor, pe care CCJE consideră că ar trebui să le deţină şi să le exercite judecătorii
de la începutul la finalul tuturor procedurilor civile (inclusiv administrative), pentru a
asigura respectarea art. 6 din CEDO. Prin urmare, CCJE va rezuma şi comenta aceste
principii în puţine detalii.
92. Principiul 1 din Recomandare sugerează o limită în cadrul procedurilor de „nu

mai mult de două înfăţişări”, una preliminară şi o a doua pentru probe, argumente şi,
dacă este posibil, judecată, nefiind permise amînări „cu excepţia cazului în care apar
noi fapte, precum şi în alte circumstanţe excepţionale şi importante” şi sancţiuni im-
puse părţilor, martorilor şi experţilor care nu respectă termenele instanţei sau nu se
înfăţişează.
93. CCJE priveşte acest principiu ca pe un model general. Unele sisteme ţin evidenţa
numărului de înfăţişări. Altele abordează litigii complexe, care nu ar fi posibil să se
desfăşoare în limitele unei audieri preliminare şi a uneia finale. Cel mai important
punct este acela că judecătorii ar trebui să controleze de la început programarea şi
durata procedurilor, stabilind termene ferme şi avînd competenţa (fiind dispuşi să o
şi exercite de cîte ori este cazul) de a respinge amînările, chiar şi împotriva dorinţelor
ambelor părţi.

94. În baza Principiului 2, judecătorii trebuie să aibă competenţa de a controla abuzul
de proceduri, prin sancţiuni impuse părţilor sau avocaţilor.
95. Principiul 3 reflectă esenţa gestionării moderne a cazurilor: „Instanţa trebuie (...)
să aibă un rol activ în desfăşurarea rapidă a tuturor procedurilor, respectînd dreptu-
rile părţilor, inclusiv dreptul la tratament egal. În mod special, acesta trebuie să aibă
puterea de a le ordona din oficiu părţilor să aducă orice clarificare este necesară sau
să se prezinte în persoană, puterea de a invoca chestiuni de drept, de a solicita probe
cel puţin în cazurile unde fondul litigiului nu este la dispoziţia părţilor, de a conduce
administrarea probelor, de a exclude acei martori ale căror mărturii ar fi irelevante
pentru caz, de a limita numărul de martori chemaţi pentru aceleaşi fapte atunci cînd
acest număr este excesiv (...).”
96. Principiul 4 completează acest lucru, stipulînd că instanţa trebuie să aibă puterea
de a decide, în funcţie de natura cazului, dacă se vor utiliza proceduri scrise sau orale,
cu excepţia cazurilor expres menţionate în lege.
97. Principiul 5 abordează ceea ce constituie, în opinia CCJE, un aspect vital al gesti-
onării eficiente a cazurilor : necesitatea de a prezenta revendicările părţilor şi natura
probelor pe cît posibil în primele faze ale procesului - şi de a exclude admiterea de
noi fapte la recurs, cu excepţia cazului în care nu au fost cunoscute de prima instanţă
(sau, nu ar fi putut fi cunoscute, sugerează CCJE) sau a cazului în care există un alt
motiv special.
98. În unele ţări, normele sau cultura care guvernează procesele permit părţilor să
corecteze şi să completeze cazurile şi probele aproape fără restricţii - chiar şi la nivel
de recurs (vezi mai jos). CCJE consideră că acest lucru nu mai este acceptabil şi că a
venit momentul reexaminării unor astfel de norme şi al unei astfel de culturi. Părţile
au dreptul la „...o audiere echitabilă într-un termen rezonabil” a revendicărilor sau
apărării lor, nu la ocazii pe termen nedeterminat de a prezenta cazuri suplimentare
şi diferite - şi în nici un caz printr-o înfăţişare în a doua instanţă la recurs.
99. Principiul 6 reprezintă o dispoziţie importantă ca „Hotărîrea să fie luată la înche-

ierea dezbaterilor sau cît mai repede după aceea”. Hotărîrea trebuie să fie cît mai
concisă posibil. Trebuie să fie fondată pe lege, dar trebuie să rezolve, într-o manieră
certă, explicit sau implicit, toate cererile invocate de părţi.” Unele state sau instanţe
îşi desfăşoară activitatea mai mult sau mai puţin pe baza unor norme formale care
prevăd termenul (termenele) maxim(e) în care trebuie pronunţate hotărîrile. Princi-
piul 7 („trebuie luate măsuri pentru a descuraja utilizarea abuzivă a căilor de atac”)
se află în afara preocupărilor centrale ale prezentului Aviz.
100. Principiul 8 identifică anumite aspecte ale gestionării cazurilor, inclusiv proce-
duri speciale pentru (a) cazuri urgente, (b) cazuri fără dezbatere, revendicări certe şi
lichide şi revendicări de valoare redusă, (c) tipuri specifice de cazuri. Printre acestea
se prevăd: „forme simplificate ale cererilor introductive la instanţă; suprimarea înfă-
ţişărilor ori stabilirea unei singure înfăţişări sau (...) a unei înfăţişări preliminare pre-

paratorii; proceduri exclusiv scrise sau (...) exclusiv orale; interzicerea sau limitarea în
utilizare a anumitor excepţii sau apărări; reguli mai flexibile în ceea ce priveşte pro-
bele; interzicerea amînărilor sau acordarea unor amînări de scurtă durată; numirea
de către instanţă a unui expert judiciar (...) un rol activ al judecătorului în conducerea
cazului, şi în procesul de căutare şi administrare a probelor.”
101. Principiul 9 subliniază necesitatea ca „cele mai moderne mijloace tehnice să

fie puse la dispoziţia autorităţilor judiciare”. CCJE aprobă şi subliniază relaţia dintre
tehnologia eficientă şi capacitatea judecătorilor de a ţine evidenţa şi de a controla
procesele aflate pe ordinea de zi a instanţei.
102. Motivul general al acestor principii este că procesele civile ameninţă să devină
complexe şi de durată, pînă la punctul în care nu mai este posibil să se respecte
cerinţele art. 6 alin. (1) din CEDO, fie în orice caz (cazuri) particular(e), fie în orice
alte cazuri, a căror desfăşurare rapidă şi eficientă este indirect afectată de timpul şi
resursele ocupate de cazul (cazurile) precedent(e).
103. Statele trebuie să prevadă resurse şi finanţare adecvate - dar nu infinite - pentru
procesele civile, precum şi pentru cele penale1. Avînd în vedere că nici statul, nici
părţile nu au resurse infinite, instanţele trebuie să controleze procesele, atît în inte-
resul părţilor individuale din cadrul unui litigiu, cît şi al celor din alte cazuri.
104. Cazurile individuale trebuie să se desfăşoare „proporţional”, atît într-o manieră

care permite părţilor să obţină dreptate cu cheltuieli pe măsura problemelor şi su-
melor implicate, cît şi într-o manieră care le permite altor litiganţi să obţină o parte
echitabilă din timpul instanţei, pentru disputele lor.
105. Pe scurt, părţile au dreptul la o parte adecvată din timpul şi atenţia instanţei,
dar în privinţa deciderii a ceea ce este adecvat, este de datoria judecătorului să ia
în considerare îndatoririle şi necesităţile altora, inclusiv ale statului care finanţează
sistemul de instanţe şi ale altor părţi care doresc să îl utilizeze.
106. Diferite ţări au diferite nivele de punere în aplicare a principiilor din Recoman-
darea nr. R (84) 5. Direcţia generală a reformelor juridice ale procedurii civile instituite
în ultimii ani a fost în această direcţie. Judecătorilor li s-au acordat competenţe mai
vaste în privinţa „desfăşurării formale” a procedurilor civile, cu toate că nu şi asupra
progresului de fond al acestora - aceştia nu pot, de exemplu, să ia măsuri pentru
a introduce într-un caz probe faptice pe care părţile nu le-au prezentat. Cu toate
acestea, în unele state membre nu face parte din rolul judecătorului să decidă dacă
procedura va fi orală sau scrisă sau dacă poate recurge la o judecată sumară, ori să
stabilească termene, deoarece aceste probleme sunt stabilite prin lege. CCJE consi-
deră că aceste restricţii ale competenţelor de control şi stimulare ale judecătorului
pe parcursul procedurii nu sunt compatibile cu eficienţa justiţiei.
1
Cf Avizul Nr. 2 al CCJE (2001).

107. CCJE va lua acum în considerare anumite proceduri care au fost adoptate sau
sugerate în acest domeniu:
(a) Protocoale preliminare

108. Protocoalele preliminare (dezvoltate în Marea Britanie) prevăd măsuri care
trebuie luate înainte de începerea procedurilor. Acestea sunt formulate prin coo-
perarea dintre reprezentanţii celor interesaţi, de ambele părţi ale anumitor tipuri
uzuale de dispute (vătămări corporale, neglijenţă medicală sau asiguratori, avocaţi
şi organisme interesate din industria construcţiilor). Scopul acestora este acela de a
obţine identificarea din timp a problemelor, prin schimb de informaţii şi de probe,
care poate permite părţilor să evite litigiul şi să ajungă la o înţelegere. Dacă nu se
poate ajunge la o înţelegere, acestea asigură faptul că părţile se află într-o poziţie
mai bună pentru a răspunde programărilor impuse, odată ce au început procedurile.
Instanţa poate sancţiona nerespectarea unui protocol preliminar.
(b) Informare preliminară

109. Aceasta reprezintă o caracteristică a unui litigiu, care permite unei instanţe, îna-
inte de începerea litigiului, să dispună divulgarea documentelor de către o persoană
pasibilă de a deveni parte la o astfel de procedură, în cazul în care este de dorit,
printre alte motive, să se permită acelei persoane să cunoască dacă faptele justifică
procedura sau să ia măsuri mai bune, în cunoştinţă de cauză, pentru a rezolva dis-
puta amiabil, fără începerea procedurii.
(c) Măsuri de protecţie

110. Este important ca acestea să fie disponibile, atunci cînd sunt solicitate, într-o
fază iniţială, în unele cazuri inclusiv înaintea notificării aspectelor legate de proce-
dură către acuzat, altfel se pierde scopul acestora.
111. Este disponibilă o gamă largă de măsuri de protecţie. Pot fi identificate trei gru-
puri principale:
(ii) măsuri care vizează asigurarea punerii în aplicare, de exemplu ordinul de con-
fiscare sau „blocare”;
(iii) măsuri concepute pentru soluţionarea provizorie a situaţiei (de exemplu, în
situaţii familiale); şi (iii) măsuri care anticipează hotărîrea finală.
112. În multe ţări, solicitantul trebuie să prezinte aparenţa dreptului (fumus bonis
iuris) şi trebuie să prezinte în mod normal riscul că, fără astfel de măsuri, orice hotă-
rîre finală obţinută nu ar putea fi pusă în aplicare (periculum in mora). Măsura poate fi
dispusă fără audierea celeilalte părţi (ex parte) dar, după un astfel de ordin, acuzatul
are dreptul de a fi audiat, caz în care măsura poate fi confirmată sau revocată.
113. În alte situaţii este larg disponibilă acţiunea în încetare în statele membre (uneori
numai în cazul în care solicitarea are o bază documentară), pentru a soluţiona pro-

vizoriu anumite aspecte ale disputei. Ţările cu sistem de drept anglo-saxon au dez-
voltat de asemenea instrumentul ordinului „Anton Piller”, prin care o instanţă poate
dispune o cercetare pentru documente sau alte probe aflate în posesia sau sub con-
trolul acuzatului, care altfel ar putea fi distruse sau ascunse. „Mesures d’instruction” in
futurum poate îndeplini o funcţie similară în Franţa şi în alte ţări.
(d) Iniţierea procedurilor

114. Majoritatea statelor membre au prevăzut anumite metode simplificate (inclusiv
electronice) de iniţiere a litigiului. Însă diferenţele dintre metodele tradiţionale de
iniţiere a procedurilor fac dificilă compararea diferitelor metode de simplificare. De
exemplu, în unele ţări, procedurile au început întotdeauna prin măsuri luate în in-
stanţă, în timp ce în altele, reclamantul trebuia să notifice revendicarea acuzatului
înainte de a ajunge în faţa instanţei. În aceste din urmă state, simplificarea poate
consta pur şi simplu în permiterea începerii procedurilor fără a fi luate aceste mă-
suri.
(e) Identificarea cazurilor părţilor

115. CCJE a subliniat deja importanţa acesteia în dezbaterea (de mai sus) a Princi-
piului 5 din Recomandarea nr. R (85) 5. Este esenţial pentru o bună gestionare a ca-
zurilor ca fiecare parte din procedurile civile să fie cît mai explicită posibil cu privire
la caz, cît mai curînd posibil - iar modificările şi completările aduse cazului unei părţi
nu trebuie efectuate de drept, ci trebuie să fie necesară permisiunea unui judecător,
care trebuie acordată sau retrasă luîndu-se în considerare stadiul la care au ajuns
procedurile şi consecinţele desfăşurării acestora asupra părţilor.
(f) Proceduri sumare

116. Există diferenţe majore în cadrul terminologiei din acest domeniu. Nu toate
statele înţeleg conceptul de proceduri sumare, simplificate şi accelerate în acelaşi
sens. Procedurile sunt numite uneori sumare atunci cînd rezultatul acestora nu are
forţa de res judicata, şi se referă la proceduri simplificate atunci cînd au fost eliminate
sau simplificate anumite etape, şi la proceduri accelerate atunci cînd termenele au
fost scurtate în comparaţie cu procedurile ordinare. Aceste caracteristici se pot su-
prapune, desigur, astfel încît procedura poate fi sumară, simplificată şi accelerată în
acelaşi timp.
117. Jurisdicţiile din sistemul anglo-saxon utilizează, în mod contrar, termenul de

„sumare” pentru a denumi proceduri simplificate şi accelerate care conduc la o ho-
tărîre definitivă (res judicata), cu toate că acestea au şi proceduri pentru hotărîri pro-
vizorii, de exemplu proceduri prin care instanţa poate dispune, dacă este satisfăcută
provizoriu de faptul că acuzatul va fi răspunzător sau va plăti daune, un ordin pentru
plată „interimară” care nu depăşeşte o „proporţie rezonabilă” a sumei datorate recla-
mantului. Dacă un reclamant nu reuşeşte să îşi susţină cauza la proces, acesta trebuie
să restituie plata interimară, cu dobîndă.

118. Există două proceduri de drept civil care prezintă o importanţă specială: i) ordin
pentru plată (Mahnverfahren, injonction de payer); ii) référé sau, în Olanda, kort ge-
ding:
(ii) Ordinul pentru plată (sau Mahnverfahren) reprezintă o procedură adecvată în

special creanţelor monetare necontestate. La cererea reclamantului, instanţă
emite un ordin pentru plată fără a fi audiat cealaltă parte. În unele ţări se so-
licită o bază documentară pentru emiterea ordinului, în altele este suficientă
declaraţia dată de reclamant. Dacă acuzatul rămîne pasiv pe perioada stabi-
lită de lege, ordinul intră în vigoare la fel ca o hotărîre ordinară. Dacă acuza-
tul ridică obiecţii, reclamantul trebuie să iniţieze o procedură normală dacă
doreşte să recupereze creanţa. Tăcerea debitorului transformă ordinul iniţial
pentru plată într-o decizie judiciară şi executorie, care are forţa de res judi-
cata. În unele ţări un grefier al instanţei este responsabil pentru procedură.
Este o procedură în scris, care permite abordare computerizată (care deja se
operează în unele ţări). Sunt soluţionate multe cazuri prin intermediul acestei
proceduri.
(iii) Procedura de référé sau kort geding permite unui judecător să decidă asupra
oricărei chestiuni după audierea părţilor, pe baza unor probe uneori limitate,
pe care acestea le pot aduce în faţa instanţei într-un termen scurt. Se pro-
nunţă o hotărîre imediat după înfăţişare sau în timp foarte scurt. Aceasta de-
vine direct executorie, dar hotărîrea nu are forţa de res judiciata. O parte este
liberă să iniţieze o procedură de fond, dar dacă nu este iniţiată niciuna, hotă-
rîrea référé va stabili drepturile şi obligaţiile părţilor. Prin urmare, se întîmplă
adesea ca procedura de fond să nu aibă loc niciodată. Datorită importanţei
référé, în mod normal este responsabil pentru acest tip de procedură un ju-
decător cu experienţă (adesea preşedintele instanţei). În practică, procedura
référé contribuie, de asemenea, la diminuarea volumului de muncă şi la evita-
rea întîrzierilor inerente în procedurile civile ordinare din unele state.
(g) Încheieri interlocutorii

119. Competenţa de a „dispune un proces separat pentru orice chestiune” poate
prezenta o reală importanţă. Pentru exemplificare, chestiunile fundamentale pentru
jurisdicţie ar trebui soluţionate, în opinia CCJE, printr-o hotărîre separată la începutul
procedurilor. Acest lucru evită imperativitatea unor argumentaţii şi cercetări de fond
care nu sunt necesare, sunt costisitoare şi consumatoare de timp. Însă în unele ţări
nu există procedura de a pronunţa încheieri interlocutorii, iar în altele se poate face
recurs împotriva oricărei încheieri interlocutorii numai după ce curtea de primă in-
stanţă a luat în considerare şi a stabilit restul cauzei.
120. CCJE recunoaşte că este necesară atenţie în selectarea şi definirea chestiunilor

adecvate abordării prin intermediul încheierilor interlocutorii. Există riscul să fie con-
sumate timp, efort şi resurse într-o chestiune care poate face obiectul unei încheieri
interlocutorii (sau în cazul unui recurs împotriva unei astfel de chestiuni), cînd ar fi

mai rapidă şi mai simplă soluţionarea cauzei. Cu această rezervă, CCJE recomandă
disponibilitatea procedurii pentru emiterea de încheieri interlocutorii şi permiterea
recursurilor imediate împotriva acestora în mod normal.
121. Remediile pentru evitarea întîrzierilor datorate unor astfel de recursuri ar trebui
să fie reprezentate fie de cerinţa de a obţine permisiunea curţii de primă instanţă sau
de apel pentru orice recurs imediat şi/sau cale rapidă de atac.
(h) Probe şi documentaţie

122. Majoritatea statelor deţin norme flexibile în privinţa probelor. În cadrul proce-
durilor de protecţie şi a celor sumare, hotărîrea nu se bazează în mod necesar pe
probe. În cazul măsurilor de protecţie, este necesar ca reclamantul să prezinte numai
aparenţa dreptului său (proba de prima facie) în ţările cu sistem de drept civil sau să
prezinte în mod normal numai un caz argumentabil în privinţa faptelor, în ţările cu
sistem anglo-saxon.
123. Există diferenţe importante în legătură cu divulgarea documentaţiei, între ţările

cu sistem anglo-saxon şi cele de drept civil. În acestea din urmă, fiecare parte trebuie
să divulge voluntar documentele relevante (adică documentele pe care se bazează
în susţinerea, care afectează material cazul sau care susţin cauza celeilalte părţi). Ce-
rinţa de a divulga atît documente favorabile, cît şi nefavorabile se dovedeşte adesea
un stimulent considerabil pentru înţelegeri - fie înainte, fie după ce a fost necesară
divulgarea. Acest lucru este considerat, de asemenea, drept o contribuţie la aflarea
adevărului, în cadrul procesului.
124. Cu toate acestea, această procedură nu se bazează pe onestitatea consilierilor

juridici manifestată în consilierea clienţilor lor cu privire la producerea de docu-
mente şi implică, de asemenea, costuri legale sau de altă natură pentru căutarea şi
producerea documentelor. Prin urmare trebuie precizat că procedura este adecvată
în special în cazul cauzelor mai vaste sau mai complexe.
125. În multe alte ţări (în special în cadrul sistemelor de drept civil) o parte poate
avea acces la un document numai sub supravegherea oponentului, pe care acesta
din urmă nu intenţionează să se bazeze, solicitînd o decizie prin care acel document
anume să fie disponibil. Acest lucru implică faptul că partea care solicită decizia tre-
buie să ştie dinainte despre existenţa documentului şi trebuie să îl identifice, lucru
care nu este întotdeauna facil.
(i) Atribuţii generale de gestionare a cazurilor

126. Acestea sunt importante în fiecare etapă a procedurilor civile, pentru a permite
gestionarea adecvată şi proporţională a cazurilor. Judecătorii trebuie să fie în mă-
sură să le exercite furnizînd instrucţiuni scrise, fără ca părţile să aibă în mod necesar
dreptul la o audiere orală. Trebuie să poată fi exercitate astfel cum se menţionează în
Recomandarea nr. R (84) 5 atît în legătură cu pregătirea anterioară procesului, cît şi
în legătură cu orice proces.

(j) Stimulente în privinţa cheltuielilor şi a dobînzii
127. Dreptul britanic şi cîteva alte sisteme au introdus dispoziţii privind oferte de
înţelegere şi plăţi în instanţă care pot avea consecinţe financiare importante pentru
partea care pierde procesul dacă nu a onorat oferta anterioară a celeilalte părţi. Unui
reclamant i se poate oferi posibilitatea de a accepta sau unui acuzat i se poate oferi
posibilitatea de a plăti mai puţin decît revendicarea totală. (În cazul unei revendicări
monetare, acuzatul trebuie să îşi respecte oferta achitînd suma de bani în instanţă).
În cazul în care solicitantul primeşte mai mult decît s-a oferit să accepte sau se dis-
pune ca acuzatul să plătească mai puţin decît i s-a oferit, atunci, cu excepţia revendi-
cărilor de valoare redusă, pot apărea consecinţe negative în termeni de costuri şi, de
asemenea, de dobîndă, pentru acuzat.
128. În unele ţări în care onorariile avocaţilor sunt reglementate prin statut, legisla-
tivul a ridicat nivelul onorariilor statutare pentru înţelegeri pentru avocaţi la 150%
din onorariul normal complet, pentru a asigura un stimulent pentru avocaţi pentru
a încuraja înţelegerile.
(k) Punerea în aplicare

129. În prezent există diferenţe în atitudinea faţă de punerea în aplicare a hotărî-
rilor din prima instanţă. În jurisdicţiile de drept anglo-saxon, regula generală este că
astfel de hotărîri devin automat executorii, cu excepţia cazului în care instanţa are un
motiv întemeiat să dispună suspendarea. Motivele întemeiate pot include orice lipsă
a probabilităţii de recuperare a banilor achitaţi dacă hotărîrea este anulată ulterior în
cadrul unui recurs de succes. În ţările de drept civil, în contrast, această poziţie este
uneori reglementată prin lege, alteori lăsată la latitudinea judecătorului pentru a de-
cide. Judecătorul poate dispune punerea în aplicare provizorie a hotărîrii, în special
dacă există pericolul ca, pe durata întîrzierii determinate de orice recurs, să apară o
situaţie sau să fie create premisele acesteia de către partea perdantă, prin care hotă-
rîrea sa nu mai fie pusă în aplicare. În mod normal, cu toate acestea, părţii cîştigătoare
i s-ar cere să furnizeze o asigurare pentru orice daune care pot apărea ca rezultat al
punerii în aplicare, dacă hotărîrea ar fi anulată la recurs. Se poate spune că este uzual
în cazul hotărîrilor care implică sume de bani, ca decizia să devină executorie prin
lege sau prin intermediul judecătorului, dacă debitorul nu constituie o garanţie.
130. CCJE consideră că pentru a asigura eficienţa justiţiei, toate ţările ar trebui să
prevadă proceduri pentru punerea în aplicare provizorie, care ar fi dispusă în mod
normal, cu rezerva disponibilităţii unei protecţii satisfăcătoare faţă de partea per-
dantă, împotriva eventualităţii succesului unui recurs.
(l) Recursuri
131. Diferitele sisteme de recurs se împart în două categorii largi: (a) recursuri care
se limitează la revizuirea aspectelor de drept şi evaluarea probelor, fără posibilitatea
prezentării la recurs a unor probe noi sau a unei decizii asupra vreunui punct nepre-

zentat în faţa judecătorului de primă instanţă; şi (b) recursuri în care astfel de limitări
nu există, iar instanţa poate audia noi probe şi poate lua în considerare noi puncte
înfăţişate în procedurile în faţa curţii de apel.
132. Există sisteme intermediare, care în unele cazuri sau anumite instanţe permit
ceea se numeşte „soluţionare ordinară” nelimitînd calea de atac, dar în alte cazuri sau
la alte instanţe (de exemplu la o curte de casaţie sau o curte supremă) permit „soluţi-
onare extraordinară” printr-o „revizuire” pe baze limitate şi în circumstanţe specifice.
133. Diferenţa dintre (a) şi (b) este explicată uneori prin faptul că în prima categorie
recursul este privit în principal ca tehnică de asigurare a uniformităţii în aplicarea
principiilor legale (ius constitutionis), în timp ce în cea de-a doua este privit ca un
drept procedural, a cărei funcţie principală este de a acorda o altă oportunitate unei
părţi (ius litigationis). Aceasta ridică problema dacă este necesar sau de dorit ca o
parte să aibă un astfel de drept procedural la orice nivel, chiar şi la nivelul celei de-a
doua instanţe.
134. CCJE a subliniat, luînd în considerare Principiul 5 din Recomandarea nr. R (84) 5
(de mai sus) că niciun punct din art. 6 din CEDO nu solicită dreptul la recurs.
135. Cu toate că este conştient de greutatea tradiţiei din unele ţări care favorizează
un drept nelimitat (în vigoare) de contestare a chestiunilor prin recurs la o a doua
instanţă, CCJE doreşte să indice dezaprobarea sa de principiu cu privire la această
abordare. Ar trebui să existe limitări ale dreptului unei părţi de a prezenta noi probe
sau de a aborda noi puncte de lege. Recursul nu ar trebui să fie sau să fie privit ca o
posibilitate nelimitată de a efectua corecturi în privinţa unor chestiuni faptice sau în-
temeiate pe lege, pe care o parte ar fi putut şi ar fi trebuit să le înfăţişeze în faţa unui
judecător de primă instanţă. Acest lucru subminează rolul judecătorului de primă
instanţă şi are potenţialul de a face nerelevantă orice gestionare a cazurilor de către
un judecător de primă instanţă.
136. În opinia CCJE, există de asemenea tendinţa de a obstrucţiona aşteptările le-

gitime ale celeilalte părţi din litigiu şi de a creşte durata, costurile şi tensiunea liti-
giului.
137. CCJE precizează, cu toate acestea, că şi în ţările care acceptă ius litigationis, au
fost dezvoltate mecanisme (de exemplu competenţa de a declara „evident nefon-
date” recursurile fără speranţă) care constituie o metodă parţială de siguranţă, redu-
cînd într-o anumită măsură supraîncărcarea sistemului căilor de atac.
138. Prin urmare, CCJE recomandă introducerea unor metode de control asupra re-
cursurilor fără fond, fie prin prevederea acordării permisiunii de recurs de către o
instanţă sau printr-un mecanism echivalent care să asigure că dispunerea rapidă a
apelurilor întemeiate nu este împiedicată.

D. SOLUŢIONAREA ALTERNATIVĂ A DISPUTELOR (SAD)
139. Consiliul Europei a elaborat cîteva instrumente referitoare la metode de solu-
ţionare alternativă a disputelor (SAD).1 Fiind conştient de numeroasele efecte pozi-
tive ale SAD, printre care se află şi potenţialul acesteia de a conduce la accelerarea
soluţionării disputelor, CCJE a propus ca SAD să reprezinte una din chestiunile care
urmează să fie tratate în cadrul Primei Conferinţe Europene a Judecătorilor, în cadrul
mai larg al „gestionării cazurilor”.
140. Prima Conferinţă Europeană a Judecătorilor a demonstrat importanţa SAD

în faza de început a soluţionării disputelor.2 Este evident că în timp ce SAD nu tre-
buie privită ca o cale perfectă de a diminua volumul excesiv de muncă din instanţe,
aceasta este cu siguranţă utilă şi eficientă, deoarece pune accent pe acordul dintre
părţi, care este întotdeauna de preferat faţă de o hotărîre impusă.
141. Pe viitor, CCJE se poate angaja în emiterea de considerente specifice referitoare

la SAD. În prezent, în cadrul unei opinii referitoare la durata rezonabilă a proceselor
şi la rolul judecătorilor în cadrul procesului, CCJE consideră că este necesară încura-
jarea dezvoltării schemelor SAD, care sunt adecvate în special pentru anumite tipuri
de litigii, şi creşterea conştientizării publicului cu privire la existenţa acestora, modul
în care funcţionează şi cheltuielile acestora.
142. Deoarece SAD şi sistemul justiţiei au obiective comune, este esenţial ca asis-
tenţa juridică să fie disponibilă pentru SAD astfel cum este şi pentru procedurile judi-
ciare standard. Cu toate acestea, atît resursele asistenţei juridice, cît şi alte cheltuieli
publice necesare pentru sprijinul SAD trebuie să utilizeze un buget special, astfel
încît costurile corespunzătoare să nu fie suportate din bugetul de funcţionare a in-
stanţelor (vezi alin. 23 de mai sus).
143. Discuţiile purtate de către CCJE s-au concentrat în special asupra obiectivului
medierii, asupra rolului judecătorului în mediere pe parcursul procedurilor judiciare,
asupra confidenţialităţii operaţiunilor de mediere, asupra posibilităţii ca instanţele
să supravegheze formarea/acreditarea în domeniul medierii şi judecătorii să acţio-
neze ca mediatori, precum şi asupra necesităţii unei confirmări judiciare a acordului
de mediere dintre părţi. S-au elaborat consideraţii separate, atunci cînd era relevant,
pentru chestiuni de drept penal, pe de-o parte, şi chestiuni de drept civil (şi drept
administrativ), pe de altă parte.
1
Consiliul Europei a elaborat următoarele Recomandări în legătură cu soluţionarea alternativă a disputelor:
- Recomandarea nr. R (98) 1 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre cu privire la medierea
în materie de dreptul familiei; - Recomandarea nr. R (99) 19 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor
membre cu privire la medierea în materie penală; - Recomandarea Rec (2001) 9 a Comitetului de Miniştri
în atenţia statelor membre cu privire la alternativele la litigii dintre autorităţile administrative şi persoanele
private; - Recomandarea Rec (2002) 10 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre cu privire la
medierea în materie civilă.
2
Conferinţa s-a concentrat în principal pe SAD în materie civilă.

144. Cît despre domeniul de aplicare al SAD, recomandările relevante ale Consiliului
Europei arată că acesta nu se limitează la proceduri civile. Obiectivul medierii în ma-
terie penală ridică întrebări specifice asupra cărora s-au concentrat discuţiile CCJE.
145. Spre deosebire de SAD în materie civilă, medierea în materie penală nu serveşte
la pentru diminuarea actualului volum de muncă din sistemul instanţelor, cu toate
că ar putea avea un efect de prevenire pentru infracţiunile ulterioare.
146. Recomandarea nr. R (99) 19 se concentrează numai asupra „medierii” dintre făp-
tuitor şi victimă. Cu toate acestea, deşi există necesitatea unor cercetări suplimen-
tare, CCJE consideră că în prezent dezbaterea mai vastă priveşte conceptul mai larg
de „justiţie restaurativă”, cum ar fi proceduri care să permită deturnarea de la pro-
cesul penal obişnuit înainte de începerea acestuia (imediat după arestare), după ce
acesta a început ca parte din procesul de condamnare sau chiar în timpul executării
pedepsei. Justiţia restaurativă reprezintă o oportunitate pentru victime, făptuitori şi
uneori pentru reprezentaţi ai comunităţii, de a comunica, fie direct sau indirect, dacă
este necesar prin intermediul unui intermediar, referitor la o infracţiune (de obicei
o infracţiune minoră privind proprietatea sau infracţiuni înfăptuite de către făptui-
tori minori) şi la modul în care se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.
Aceasta poate conduce la acordarea de despăgubiri de către făptuitor – fie victimei,
dacă aceasta doreşte, fie comunităţii largi, de exemplu prin repararea proprietăţii,
curăţenia sediilor etc.
147. Prin urmare, obiectivul justiţiei restaurative în materie penală nu este la fel de
extins ca cel al SAD în materie civilă; societatea poate institui „limite permisive” în
afara cărora nu va sprijini soluţionarea unui caz penal în alt mod decît printr-un pro-
cesul judiciar obişnuit. În contrast cu cazurile civile, comunitatea va fi, de asemenea,
deseori, un participant adecvat în procesul de justiţie restaurativă. Reintegrarea
făptuitorilor în comunitatea pe care au prejudiciat-o, inclusiv prin intermediul des-
păgubirilor pentru unele dintre prejudiciile cauzate de către aceştia, şi implicarea
comunităţii în procesul de creare a unor soluţii pentru infracţiuni în acest domeniu
reprezintă în mare măsură esenţa justiţiei restaurative.
148. În anumite privinţe schemele de justiţie restaurativă necesită o punere în apli-

care mai atentă decît cea a SAD în disputele civile, deoarece aducerea victimelor şi a
făptuitorilor în contact reprezintă un proces mult mai sensibil decît aducerea laolaltă
a două părţi în cadrul unei dispute civile; succesul acesteia depinde în parte de o
schimbare culturală pentru practicanţii din domeniul penal al justiţiei obişnuiţi cu
procesul şi modelul de pedepsire normale ale justiţiei.
149. CCJE a analizat rolul judecătorului în deciziile legate de mediere luînd în con-
siderare în primul rînd faptul că recurgerea la mediere, în cadrul procedurilor civile
şi administrative, poate fi aleasă la iniţiativa părţilor sau, în mod alternativ, judecă-
torului i se poate permite să recomande ca părţile să apară în faţa unui mediator,
refuzul acestora de a proceda astfel fiind uneori relevant din punct de vedere al cos-
turilor.

150. Cel de-al doilea sistem are avantajul de a îndruma părţile, care în principiu se
feresc să caute încheierea unui acord, să iniţieze o discuţie; în practică, această etapă
în sine poate să se dovedească a fi decisivă pentru depăşirea blocajului dintr-o situ-
aţie contencioasă.
151. În orice caz, părţilor trebuie de asemenea să li se permită să refuze recurgerea

la mediere; un astfel de refuz nu trebuie să încalce dreptul unei părţi de a i se decide
cazul.
152. Cît despre rolul judecătorului în medierea penală, este evident că, dacă un caz
penal este deviat de la procesul obişnuit de urmărire înainte de începerea procedu-
rilor, judecătorul nu va avea de obicei niciun rol. În cazul în care cauza este deviată
către justiţia restaurativă după începerea acesteia, va fi necesar un ordin emis de
către un judecător pentru a putea fi efectuată devierea. În anumite ţări există, de
asemenea, diferenţe legate de adoptarea principiilor urmăririi penale discreţionare
sau obligatorii.
153. Avînd în vedere faptul că în cadrul sistemului de justiţie restaurativă obligaţiile

sunt impuse făptuitorului, iar restricţiile pot fi aplicate în interesul victimei, CCJE con-
sideră că ar constitui o bună practică să se acorde tuturor aranjamentelor de justiţie
restaurativă (sau, dacă este cazul, acelora care reprezintă mai mult decît simple aver-
tizări fără relevanţă juridică) formalitatea unei aprobări judiciare. Aceasta va permite
controlarea infracţiunilor care ar putea da naştere justiţiei restaurative şi a condiţiilor
care reglementează respectul pentru dreptul la un proces echitabil şi alte dispoziţii
ale CEDO.
154. Este necesar ca operaţiile de mediere să fie confidenţiale? Discuţiile CCJE indică
faptul că la această întrebare trebuie să se răspundă afirmativ în privinţa disputelor
civile şi administrative. Căutarea unui acord înseamnă, în general, că părţile trebuie
să fie capabile să discute cu mediatorul în mod confidenţial despre posibilele propu-
neri de înţelegere, fără să existe posibilitatea ca aceste informaţii să fie divulgate.
155. Cu toate acestea, ar fi util de specificat dacă această confidenţialitate trebuie să

fie absolută sau dacă poate fi ridicată prin acordul dintre părţi. De asemenea, trebuie
adresată întrebarea dacă documentele utilizate în timpul medierii pot fi introduse în
instanţă în cazul în care medierea nu are succes.
156. Deoarece procedura de mediere se bazează pe un acord, CCJE consideră drept

posibilă ridicarea confidenţialităţii în cazul unui acord între părţi; pe de altă parte,
fără un astfel de acord nu este adecvat ca judecătorul să ia în considerare docu-
mentele care dezvăluie atitudinile uneia dintre părţi sau propunerile făcute de către
mediator pentru soluţionarea disputei. Este deschis interpretărilor dacă şi cît de mult
poate judecătorul (după cum este permis în anumite jurisdicţii) să ia în considerare
refuzul de acces la mediere sau să accepte soluţionarea pe cale amiabilă atunci cînd
emite ordine legate de cheltuielile sau costurile unui proces.

157. Referitor la confidenţialitatea SAD în chestiuni penale, CCJE consideră că, deoa-
rece făptuitorul trebuie încurajat să vorbească franc în timpul procesului de justiţie
restaurativă, trebuie, de asemenea, aplicată confidenţialitatea pentru acest tip de
SAD. Acest fapt ridică problema, în special în acele sisteme în care urmărirea penală
este obligatorie, referitor consecinţele recunoaşterii altor infracţiuni din partea făp-
tuitorului sau a persoanelor care nu participă la procesul de mediere.1
158. Atît în materie penală, cît şi în materie civil-administrativă, CCJE accentuează

necesitatea ca schemele SAD să fie strîns legate de sistemul instanţelor, deoarece
mediatorii trebuie să deţină atît aptitudini şi calificări relevante, cît şi imparţialitatea
şi independenţa necesare pentru un astfel de serviciu public.
159. Prin urmare, CCJE accentuează importanţa formării în mediere.
160. Recurgerea la mediatori sau instituţii de mediere în afara sistemului judiciar re-
prezintă un aranjament adecvat, cu condiţia ca instituţiile judiciare să poată suprave-
ghea atît competenţa acestor mediatori sau a instituţiilor private, cît şi a acordurilor
pentru intervenţia şi costul acestora. CCJE consideră că dispoziţiile juridice cores-
punzătoare sau practicile judiciare trebuie să confere judecătorului competenţa de
a îndruma părţile să apară în faţa unui mediator numit în mod judiciar.
161. CCJE consideră că este posibil ca judecătorii să acţioneze ei înşişi ca mediatori.

Acest fapt permite know-how-ului judiciar să fie pus la dispoziţia publicului. Este
totuşi esenţial ca aceştia să îşi menţină imparţialitatea în special prin prevederea ca
aceştia să îndeplinească această sarcină în alte dispute decît cele pe care sunt soli-
citaţi să le audieze şi să le judece. CCJE consideră că trebuie luată o măsură similară
în cadrul acelor sisteme care prevăd deja datoria unui judecător de a prezida consi-
lierea părţilor într-un caz.
162. Supravegherea judiciară a numirii de mediatori reprezintă unul singur dintre

elementele unui sistem conceput pentru a preveni pericolele legate de privatizarea
unei soluţionări de dispute (şi posibilele restricţii ale drepturilor substanţiale şi pro-
cedurale ale părţilor) care pot rezulta din recurgerea la SAD. CCJE consideră că este
de asemenea esenţial ca instanţele să controleze procedurile de mediere şi dezno-
dămîntul acestora.
163. A rezultat din discuţiile CCJE faptul că în anumite circumstanţe părţilor li se poate
garanta dreptul la soluţionarea unei dispute printr-un acord care nu este supus con-
firmării de către un judecător. Cu toate acestea, astfel de confirmări se pot dovedi
esenţiale în anumite cazuri, în special în situaţiile în care trebuie luate în considerare
măsuri de punere în aplicare a acestora.
1
Alin. 14 din Anexa la Recomandarea nr. R (99) 19 a stipulat numai că „Participarea la mediere nu trebuie
utilizată ca probă de recunoaştere a vinovăţiei în procedurile juridice ulterioare”.

164. Cel puţin în acest caz judecătorul trebuie să se bucure de puteri depline de su-
praveghere, în special cu privire la respectarea egalităţii dintre părţi, a realităţii con-
simţămîntului acestora pentru măsurile prevăzute de către acord şi respectarea legii
şi a politicii publice. Cît despre aspectele specifice cu privire la medierea în materie
penală, CCJE poate reaminti aici consideraţiile de la alin. 147 de mai sus.
REZUMATUL RECOMANDĂRILOR ŞI AL CONCLUZIILOR
A. Accesul la justiţie
A.1. Statele trebuie să prevadă difuzarea informaţiilor corespunzătoare privind func-
ţionarea sistemului judiciar (natura procedurilor disponibile; durata în medie a pro-
cedurilor în diversele instanţe; costurile şi riscurile implicate într-un caz de utilizare
incorectă a căilor legale; mijloace alternative de soluţionare a litigiilor propuse păr-
ţilor; decizii ferme pronunţate de către instanţe – vezi alin. 12-15 de mai sus).
A.2. În special:
– trebuie puse la dispoziţie ghiduri pentru cetăţeni;

– instanţele însele trebuie să participe la difuzarea informaţiilor;
– programele educaţionale trebuie să includă o descriere a sistemului judiciar şi
trebuie să ofere vizite în instanţe (vezi alin. 16-17 de mai sus).
A.3. Trebuie adoptate formate simplificate şi standardizate pentru documentele ju-
ridice necesare pentru iniţierea şi demararea de acţiuni în instanţă, cel puţin pentru
cîteva sectoare de litigii (vezi alin. 18 de mai sus).
A.4. Trebuie dezvoltată tehnologia prin care părţile din cadrul unui litigiu, prin inter-
mediul facilităţilor informatice, pot:
– obţine documentele necesare pentru introducerea unei acţiuni în faţa unei

instanţe;
– fi puse în contact direct cu instanţele;
– obţine informaţii complete, chiar şi înainte de instituirea procedurilor, în pri-
vinţa naturii şi totalului cheltuielilor pe care urmează să le suporte, şi indicaţii
referitoare la durata anticipată a procedurilor pînă la hotărîre (vezi alin. 19 de
mai sus).
A.5. Remunerarea avocaţilor şi a ofiţerilor instanţei trebuie fixată astfel încît să nu
încurajeze măsuri procedurale inutile (vezi alin. 28 de mai sus).
A.6. Trebuie să existe dispoziţii, în temeiul Recomandării nr. R (84) 5 (Principiul 2-1
din anexă), pentru sancţionarea abuzului de proceduri în instanţă (vezi alin. 28 de
mai sus).

A.7. Statele trebuie să garanteze dreptul unei părţi din cadrul unui litigiu de a pleda
cauza în faţa unei instanţe fie personal, fie printr-un reprezentant la alegerea sa, în
special cînd sunt implicate proceduri simplificate, litigii de importanţă financiară mi-
noră şi cazuri privind consumatorii; trebuie, cu toate acestea, să existe o dispoziţie
care să permită judecătorului, ca o măsură excepţională, să dispună intervenţia unui
apărător în situaţia în care cazul prezintă probleme specifice (vezi alin. 24-26 de mai
sus).
A.8. Trebuie să existe un sistem de asistenţă juridică organizat de către stat pentru a
permite fiecăruia să beneficieze de acces la justiţie, care să acopere nu doar cheltu-
ielile instanţei ci şi asistenţa juridică în privinţa alegerii sau necesităţii de a intenta
o acţiune; acesta nu trebuie rezervat doar persoanelor fără resurse materiale, ci ar
trebui, de asemenea, să fie disponibil, cel puţin parţial, celor al căror venit mediu
nu le permite să suporte costul unei acţiuni fără asistenţă; judecătorului trebuie să i
se permită să ia parte la deciziile care privesc acordarea asistenţei, asigurîndu-se de
faptul că este respectată obligaţia de imparţialitate obiectivă (vezi alin. 21 şi 22 de
mai sus).
A.9. Asistenţa juridică trebuie finanţată de către o autoritate publică şi acoperită de

un buget special, astfel încît cheltuielile corespunzătoare să nu fie suportate din bu-
getele de funcţionare a instanţelor (vezi alin. 23 de mai sus).
B. Calitatea sistemului de justiţie şi evaluarea acestuia; date statistice

cantitative; proceduri de monitorizare
B.1. Calitatea sistemului de justiţie depinde atît de calitatea infrastructurilor, care
poate fi măsurată prin criterii similare cu cele utilizate pentru alte servicii publice,
cît şi de capacitatea profesioniştilor din domeniul juridic (judecători, dar şi avocaţi,
procurori şi funcţionari), a căror activitate poate fi evaluată numai în comparaţie cu
referinţe din cadrul legii şi din practica şi deontologia judiciară sau profesională (vezi
alin. 31 de mai sus).
B.2. Este necesară evaluarea calităţii activităţii judiciare, cu referire, de asemenea, la

eficienţa socială şi economică, prin criterii care uneori sunt similare acelora utilizate
pentru alte servicii publice (vezi alin. 32 şi 33 de mai sus).
B.3. Evaluarea activităţii sistemului instanţelor ca întreg sau a fiecărei instanţe indi-
viduale sau grup local de instanţe nu trebuie confundată cu evaluarea capacităţii
profesionale a fiecărui judecător în parte, care are alte scopuri. Consideraţii similare
pot fi aplicate şi activităţilor altor profesionişti din domeniul juridic, implicaţi în func-
ţionarea sistemului instanţelor (vezi alin. 33-34 de mai sus).
B.4. Trebuie, de asemenea, evitată suprapunerea dintre evaluarea calităţii justiţiei şi

evaluarea din punct de vedere profesional a unui judecător atunci cînd sunt întoc-
mite statistici judiciare; utilizarea ratelor de anulare ca singurul sau chiar în mod ne-
cesar un indicator important pentru evaluarea activităţii judiciare este neadecvată;

aceeaşi consideraţie se aplică şi altor sisteme în care este posibilă evaluarea unei
decizii individuale luată de judecători prin intermediul altor sisteme, diferite de ob-
servarea ratei de anulare (vezi alin. 35-37 de mai sus).
B.5. Deşi nu există în prezent criterii general acceptate în privinţa datelor care ur-
mează a fi colectate, obiectivul de colectare a datelor trebuie să constea în evaluarea
justiţiei în contextul său mai larg, de exemplu în interacţiunile justiţiei cu alte varia-
bile (judecători şi avocaţi, justiţie şi poliţie, jurisprudenţă şi legislaţie etc.), deoarece
o mare parte a funcţionării defectuoase a sistemului justiţiei decurge din lipsa de
coordonare dintre mai mulţi factori (vezi alin. 39 de mai sus).
B.6. Este, de asemenea, esenţială sublinierea interacţiunii dintre calitatea justiţiei şi

prezenţa infrastructurilor adecvate, precum şi a personalului auxiliar (vezi alin. 31 şi
39 de mai sus).
B.7. În plus, „calitatea” justiţiei nu trebuie înţeleasă ca sinonim pentru „productivi-

tatea” sistemului judiciar pur şi simplu; o abordare calitativă trebuie mai degrabă să
se adreseze capacităţii sistemului de a răspunde necesităţii de justiţie în conformi-
tate cu scopurile generale ale sistemului juridic, în care viteza procedurilor repre-
zintă numai un singur element (vezi alin. 38-42 de mai sus).
B.8. Indicatorii de calitate trebuie să fie aleşi prin consens larg între profesionişti din
domeniul juridic (vezi alin. 43 de mai sus).
B.9. Colectarea şi monitorizarea datelor trebuie să fie efectuate în mod regulat, iar
procedurile desfăşurate de către un organism independent trebuie să permită o
adaptare rapidă a organizării instanţelor la modificările volumului de cazuri (vezi
alin. 46-48 de mai sus).
B.10. Pentru a reconcilia realizarea acestei necesităţi cu garanţiile de independenţă

a sistemului judiciar, organismul independent menţionat la alin. 37 şi 45 din Avizul
nr. 1 al CCJE (2001) trebuie să aibă competenţă în alegerea şi colectarea datelor refe-
ritoare la „calitate”, în conceperea procedurii de colectare a datelor, în evaluarea re-
zultatelor, în difuzarea acesteia ca răspuns, precum şi în procedurile de monitorizare
şi urmărire. Statele trebuie, în orice caz, să se asigure că astfel de activităţi rămîn în
sfera publică pentru a păstra interesele politice relevante legate de tratarea datelor
care privesc justiţia (vezi alin. 43-48 de mai sus).
C. Volumul de cazuri şi gestionarea cazurilor

Prevederi generale
C.1. Trebuie puse în aplicare recomandările privind reducerea volumului de muncă
al instanţelor, din Recomandarea nr. R (87) 18 .
C.2. Statele trebuie să furnizeze resurse adecvate pentru instanţele penale şi civile,
iar judecătorii trebuie să fie consultaţi (chiar şi atunci cînd aceştia nu au un rol admi-

nistrativ direct) şi să aibă un cuvînt de spus în cazul deciziilor fundamentale cu privire
la forma justiţiei moderne şi în priorităţile implicate (vezi alin. 52-55 de mai sus).
C.3. Judecătorii trebuie să încurajeze soluţionarea consensuală (fie direct între părţi,
fie prin mediere) deoarece aceasta are o valoare independentă, reflectînd valorile
libertăţii de alegere şi înţelegere, comparativ cu o soluţie impusă de instanţă (vezi
alin. 50 de mai sus şi secţiunea D de mai jos).
C.4. În general este de dorit, în ţările ale căror aranjamente constituţionale o permit,
să existe o flexibilitate care să permită ca judecătorii şi/sau cazurile să fie transfe-
rate relativ cu uşurinţă între instanţe, cel puţin temporar şi să fie supuse aprobării
acestora, pentru a răspunde fluctuaţiilor în volumul de muncă. Trebuie să se aibă
în vedere întotdeauna, atunci cînd se iau în considerare închideri ale unor instanţe,
drepturile cetăţenilor de a avea acces la instanţele lor în mod convenabil (vezi alin.
57-60 de mai sus).
C.5. Trebuie facilitată utilizarea unui singur judecător pentru a stabili vinovăţia sau
nevinovăţia în condiţiile menţionate la alin. 61-64 de mai sus. CCJE consideră, de ase-
menea, că ţările trebuie să încurajeze formarea şi dezvoltarea carierei pentru a pro-
fita pe deplin de pe urma utilizării judecătorilor individuali care să audieze cazurile
de primă instanţă, de cîte ori este posibil, proporţional cu experienţa şi capacităţile
judecătorilor disponibili şi cu natura procedurilor (vezi alin. 61-64 de mai sus).
C.6. Judecătorii trebuie să aibă unul sau mai mulţi asistenţi personali cu calificări
bune în domeniul juridic cărora să le poate delega anumite activităţi (vezi alin. 65
de mai sus).
C.7. Activităţile non-judiciare enumerate în Recomandarea nr. R (86) 12 trebuie de-

semnate altor organisme sau indivizi decît judecătorii, şi trebuie acordată atenţie
riscului inerent care apare atunci cînd judecătorilor li se permite să desfăşoare alte
activităţi private, care pot avea impact asupra sarcinilor publice ale acestora. Judecă-
torii nu trebuie descurajaţi să facă parte din alte comisii relevante sau alte organisme
din afara instanţelor, dar trebuie să aibă o grijă deosebită înainte de a accepta numiri
în cazuri în care sunt implicate hotărîri non-juridice esenţiale (vezi alin. 66-69 de mai
sus).
C.8. În cazuri penale trebuie să fie disponibile asistenţa juridică sau reprezentarea
legală fără evaluarea caracteristicilor poziţiei acuzatului. CCJE recomandă analiza su-
plimentară a diferenţelor dintre natura şi gravitatea cazurilor pentru care, în diferite
ţări, sunt disponibile asistenţa şi reprezentarea de acest fel. În cazurile civile este ne-
cesară introducerea sistemelor de control adecvate pentru evaluarea în prealabil a
caracteristicilor solicitărilor (vezi alin. 70 de mai sus).
C.9. Pentru toate aspectele gestionării cazurilor, studiul comparativ privind experi-
enţa celorlalte state oferă perspective valoroase pentru măsurile procedurale speci-

fice care pot fi introduse, al căror număr este discutat mai detaliat în textul de mai
sus.
Cazuri penale
C.10. Trebuie încurajate studiile suplimentare în statele individuale care în prezent
nu au niciun sistem de urmărire penală discreţionară sau echivalent al acestuia, în
vederea aplicării Recomandării nr. R (87) 18 (vezi alin. 73-77 de mai sus).
C.11. Toate ţările trebuie să ia în considerare faptul că un sistem de reducere a pe-

depsei în cazul unei pledoarii pentru vinovăţie ar putea să nu aducă beneficii justiţiei
penale a acestora. Orice astfel de pledoarie trebuie să aibă loc în instanţă şi să fie
audiată de către un judecător. Avocaţii trebuie să aibă ca sarcină profesională asigu-
rarea că pledoaria pentru vinovăţie este introdusă în mod voluntar şi cu intenţia de a
admite fiecare dintre elementele infracţiunii (vezi alin. 79-80 de mai sus).
Cazuri civile
C.12. Pentru a-şi respecta sarcinile în temeiul art. 6 din CEDO de a asigura „o audiere
echitabilă şi publică într-un termen rezonabil”, statele trebuie să furnizeze resurse
adecvate, iar instanţele să desfăşoare cazurile individuale într-o maniară corectă şi
proporţională între părţile în cauză şi să ia în considerare interesul altor părţi din ca-
drul unui litigiu şi public în general; aceasta înseamnă desfăşurarea litigiilor de acest
fel într-o manieră care să permită părţilor din cadrul acestuia să obţină dreptate cu
un preţ proporţional cu chestiunile implicate, valorile aflate în joc şi (fără a prejudicia
sarcina statului de a furniza resurse adecvate) propriile resurse ale instanţei şi aceasta
permite altor părţi din cadrul unor litigii să obţină o perioadă de timp echitabilă din
timpul instanţei alocată propriului lor litigiu (vezi alin. 103-104 de mai sus).
C.13. Cheia desfăşurării proporţionale a litigiilor o reprezintă gestionarea activă a ca-

zurilor de către judecători, ale cărei principii esenţiale sunt prevăzute de Recoman-
darea nr. R (84) 5. Cel mai important punct îl reprezintă faptul că judecătorii trebuie
să controleze, de la început şi prin intermediul procedurilor judiciare, orarul şi durata
procedurilor, stabilind date ferme şi avînd competenţa de a respinge amînările, chiar
şi împotriva voinţelor părţilor (vezi alin. 90-102 de mai sus).
C.14. Trebuie să li se solicite părţilor să definească şi să se angajeze în propriile ca-

zuri şi probe de la început, iar judecătorii trebuie să aibă competenţa, atît în primă
instanţă, cît şi la fiecare recurs, de a exclude modificări şi/sau materiale noi care ar
putea fi introduse după această etapă (vezi alin. 122-125 de mai sus).
C.15. Statele trebuie să introducă (a) măsuri eficiente de protecţie, (b) proceduri
sumare, simplificate şi/sau accelerate şi (c) proceduri pentru stabilirea din timp a
chestiunilor preliminare (inclusiv chestiuni legate de jurisdicţie) şi pentru rezolvarea
rapidă a oricărui recurs în privinţa unor astfel de chestiuni preliminare (vezi alin. 111-
131 de mai sus).

C.16. Hotărîrile instanţelor trebuie să poată intra în vigoare imediat, fără să aducă
atingere niciunui recurs, sub rezerva dispoziţiilor de garantare acolo unde este cazul
de asigurare a protecţiei părţii perdante în cazul unui recurs cu succes (vezi alin. 129-
130 de mai sus).
C.17. Ţările trebuie să trateze cu înţelegere posibilitatea introducerii în sistemul aces-

tora a unor controale privind recursurile nefondate, pentru a se asigura că nu este
perturbată dispunerea rapidă a recursurilor fondate (vezi alin. 138 de mai sus).
D. Soluţionarea alternativă a disputelor (SAD)

D.1. Este necesară încurajarea dezvoltării schemelor SAD şi pentru creşterea conşti-
entizării publice despre existenţa acestora, a modului în care funcţionează acestea şi
a cheltuielilor acestora (vezi alin. 141 de mai sus).
D.2. Trebuie să fie disponibilă asistenţa juridică pentru SAD astfel cum este aceasta
disponibilă pentru procedurile judiciare; atît resursele asistenţei juridice, cît şi ori-
care alte cheltuieli pentru susţinerea SAD trebuie să utilizeze un buget special, astfel
încît cheltuielile corespunzătoare să nu fie suportate din bugetul de funcţionare a
instanţelor (vezi alineatul 142 de mai sus).
D.3. Cu toate că, spre deosebire de SAD în materie civilă, medierea în domeniul penal
nu serveşte la diminuarea volumului de muncă al sistemului instanţelor, aceasta
poate să aibă un efect de prevenire a infracţiunilor ulterioare; deoarece Recoman-
darea nr. R (99) 19 se concentrează numai asupra „medierii” dintre făptuitor şi vic-
timă, există necesitatea unei cercetări ulterioară cu privire la conceptul mai larg de
„justiţie restaurativă”, cum ar fi proceduri care să permită deturnarea de la procesul
penal obişnuit înainte de începerea acestuia (imediat după arestare), după ce acesta
a început ca parte din procesul de condamnare sau chiar în timpul executării pe-
depsei; deoarece schemele pentru justiţia restaurativă necesită o punere în aplicare
mai atentă decît cea a SAD în disputele civile, avînd în vedere că aducerea victimelor
în contact cu făptuitorii ar însemna un proces mult mai sensibil decît aducerea la-
olaltă a două părţi într-o dispută civilă, succesul schemelor de acest fel depinde
parţial de o schimbare culturală pentru practicanţii din domeniul penal al justiţiei
obişnuiţi cu procesul şi modelul de pedepsire normale ale justiţiei (vezi alin. 146-149
de mai sus).
D.4. Recurgerea la mediere, în procedurile civile şi administrative, poate fi aleasă la

iniţiativa părţilor, sau, în mod alternativ, judecătorului trebuie să i se permită să o
recomande; părţilor trebuie să li se permită refuzul de a recurge la mediere; un astfel
de refuz nu trebuie să încalce dreptul uneia dintre părţi de a i se decide cazul (vezi
alin. 150-152 de mai sus).
D.5. În medierea penală, devierea unui caz penal de la procesul obişnuit de urmărire
după începerea acestuia trebuie să se facă printr-un ordin al unui judecător; toate

aranjamentele justiţiei restaurative (sau, dacă este cazul, acelea care reprezintă mai
mult decît simple avertizări fără relevanţă legală) trebuie să îndeplinească formali-
tatea de aprobare judiciară (vezi alin. 151-152 de mai sus).
D.6. Informaţiile furnizate pe parcursul operaţiunilor de mediere a litigiilor civile şi

administrative trebuie să fie confidenţiale; confidenţialitatea poate fi ridicată în cazul
unui acord între părţi; rămîne întrebarea dacă şi cît de departe va merge judecă-
torul cu luarea în considerare a refuzului de acces la mediere sau acceptarea unei
înţelegeri amiabile atunci cînd emite ordine legate de cheltuielile sau costurile unui
proces (vezi alin. 154-156 de mai sus).
D.7. Confidenţialitatea trebuie să se aplice, de asemenea, în SAD în chestiuni pe-

nale, în special în acele ţări în care urmărirea penală este obligatorie. Acest fapt ridică
problema consecinţelor recunoaşterii altor infracţiuni din partea făptuitorului sau a
persoanelor care nu participă la procesul de mediere (vezi alin. 157 de mai sus).
D.8. Atît în materie penală, cît şi în materie civil-administrativă, schemele SAD trebuie
să fie strîns legate de sistemul instanţelor; dispoziţiile juridice sau practicile judiciare
corespunzătoare trebuie să confere judecătorului puterea de a îndruma părţile să
se prezinte în faţa unui mediator desemnat în mod judiciar şi pregătit, care poate
dovedi că deţine atît calificări şi capacităţi relevante, cît şi imparţialitatea şi indepen-
denţa necesare pentru un astfel de serviciu public (vezi alin. 157-159 şi 161 de mai
sus).
D.9. Judecătorii pot acţiona ei înşişi ca mediatori, deoarece acest fapt permite
know-how-ului judiciar să fie pus la dispoziţia publicului; cu toate acestea este esen-
ţial să îşi păstreze imparţialitatea în special prin prevederea că aceştia vor îndeplini
această sarcină în alte litigii decît cele pe care sunt solicitaţi să le audieze şi asupra
cărora trebuie să se pronunţe (vezi alin. 161 de mai sus).
D.10. Acordurile de înţelegere SAD trebuie supuse confirmării de către un judecător,

în special atunci cînd trebuie luată în considerare intrarea în vigoare; în acest caz ju-
decătorul trebuie să se bucure de puteri substanţiale de supraveghere, în special în
ceea ce priveşte respectarea egalităţii dintre părţi, realitatea consimţămîntului aces-
tora faţă de măsurile prevăzute prin acord şi respectul faţă de lege şi politica publică;
referitor la aspectele specifice privind medierea în domeniul penal, trebuie aplicate
garanţii suplimentare (vezi alin. 162-164 de mai sus).

Anexă
Lista textelor şi instrumentelor Consiliului Europei citate în prezentul Aviz

Avizul nr. 1 (2001) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) privind
standardele de independenţă a sistemului judiciar şi inamovibilitatea judecătorilor.

finanţarea şi gestionarea instanţelor privire la eficienţa sistemului judiciar şi la art. 6
din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

principiile şi normele care guvernează conduita profesională a judecătorilor, în spe-
cial etica, comportamentul incompatibil şi imparţialitatea.
Rezoluţia (78) 8 privind asistenţa şi consilierea juridică.
Recomandarea (84) 5 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre privind

principiile de procedură civilă menite să îmbunătăţească funcţionarea justiţiei.

măsurile de prevenire şi reducere a volumului excesiv de muncă din instanţe.
Recomandarea (94) 12 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre cu privire

la independenţa, eficacitatea şi rolul judecătorilor.

la simplificarea justiţiei penale.

la gestionarea justiţiei penale.

la medierea în materie de dreptul familiei.

la medierea în materie penală.

alternativele la litigiile dintre autorităţile administrative şi persoanele private.
Recomandarea (2002) 10 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre pri-

vind medierea în materie civilă.
***

Avizul nr. 7 (2005)
PRIVIND „JUSTIŢIA ŞI SOCIETATEA”
Strasbourg, 25 noiembr ie 2005 CCJE (2005) OP No. 7 [ccje/doc2005/
ccje(2005)op n° 7]
Introducere
1. Pentru anul 2005 Conciliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) i s-a pus
sarcina1 adoptării unei opinii pe tema „Justiţia şi Societatea” în atenţia Comitetului de
Miniştri al Consiliului Europei.
2. În această privinţă, CCJE a examinat următoarele puncte care apar în Planul-Cadru

de Acţiuni Globale pentru Judecători în Europa:
– relaţiile cu publicul, rolul educaţional a judecătoriilor în democraţie (vezi Par-

tea V b din Planul de Acţiuni),
– relaţiile cu cei implicaţi în proceduri judiciare (vezi Partea V c din Planul de
Acţiuni),
– accesibilitatea, simplitatea şi claritatea limbii utilizate de către judecată în pro-
ceduri şi în luarea deciziilor (vezi Partea V d din Planul de Acţiuni).
3. Lucrul pregătitor a fost efectuat în baza:
– examinării acquis-ului Comunitar, precum şi a rezultatelor Adunării a 5-a a Pre-

şedinţilor Curţilor Supreme Europene pe tema „Curtea Supremă: publicitatea,
vizibilitatea şi transparenţa” (Ljubljana, 6-8 octombrie 1999), Conferinţa Pre-
şedinţilor Asociaţiilor Judecătorilor (Vilnius, 13-14 decembrie 1999) şi Confe-
1
Vezi termenii specifici de referinţă ai CCJE pentru 2004-2005, adoptaţi de către Comitetul de Miniştri la cea
de a 856-ea adunare a vice Miniştrilor (17 martie 2004, punctul 10.1).

rinţa Ministerială Europeană referitoare la Politica Mass-media (Kiev, Ucraina,
10-11 martie 2005);
– răspunsurile delegaţiilor la un chestionar (cu o notă explicativă) pregătită de
către Vicepreşedintele CCJE şi depusă la adunarea plenară a CCJE care a avut
loc la Strasbourg la 22-24 noiembrie 2004;
– un raport pregătit de către specialistul CCJE în acest domeniu, Dl Eric COTTIER
(Elveţia);
– contribuţiile participanţilor la a 2-a Conferinţă Europeană a Judecătorilor pe
tema „Justiţia şi Media”, organizată de către Consiliul European în cadrul Pre-
şedinţiei poloneze în Comitetul de Miniştri la iniţiativa CCJE în cooperare cu
Comitetul Naţional Polonez pentru Jurisprudenţă şi cu suportul Ministerului
Justiţiei al Poloniei (Cracovia, Polonia, 25-26 aprilie 2005)1;
– un proiect de opinie pregătit de către Grupul de Lucru a CCJE (CCJE-GT) în
2005.
4. La pregătirea acestei opinii, CCJE de asemenea a examinat „Declaraţia de la Var-
şovia”, emisă de către Summit-ul al III-lea a Şefilor de Stat şi de Guvern a Consiliului
Europei, ţinut în Varşovia la 16-17 mai 2005, cînd Summit-ul a reafirmat angaja-
mentul de „consolidare a supremaţiei legii pe tot continentul, fortificare a potenţia-
lului Consiliului Europei de înfiinţare a standardelor”. În acest sens, Şefii de Stat şe de
Guvern au accentuat „rolul unei practici judiciare independente şi eficiente în Statele
membre”.
5. Această opinie se referă la (A) relaţiile instanţelor judiciare cu publicul, cu referinţe

speciale la rolul instanţelor judiciare în democraţie, (B) relaţiile instanţelor judiciare
cu cei implicaţi în procedura judiciară, (C) relaţiile instanţelor cu mass-media şi (D)
accesibilitatea, simplicitatea şi claritatea limbii folosite de către judecătorii în proce-
durile judiciare şi la luarea deciziilor.
A. Relaţiile instanţelor cu publicul cu referire specială la rolul instan-

ţelor într-o democraţie
6. Dezvoltarea democraţiei în statele europene semnifică faptul că cetăţenii acestor
state ar trebui să fie informaţi intr-un mod mai potrivit despre organizarea autorită-
ţilor publice şi a condiţiilor procesului legislativ. Mai mult ca atît, este foarte impor-
tant pentru cetăţeni de a cunoaşte şi modul în care activează instituţiile judiciare.
1
inclusiv reprezentanţi ai mass media şi ai organizaţiilor internaţionale, parlamentari şi experţi în subiectul
discutat – accentuînd, pe de o parte, asupra prevederilor relevante a Convenţiei Europene pentru Drep-
turile Omului şi Libertăţile Fundamentale, precum şi textele Consiliului Europei şi alte instrumente referi-
toare la dreptul la informaţia publică, ocrotită de organele de presă, şi, pe de altă parte, asupra exigenţelor
dreptului la o judecată publică echitabilă de către o instanţă independentă şi imparţială în vederea apărării
demnităţii umane, intimităţii, reputaţiei altora şi prezumţia nevinovăţiei, scopul final fiind găsirea căilor de
a delimita o balanţă între drepturile şi libertăţile aflate în conflict.

7. Justiţia este o parte componentă esenţială a societăţilor democratice. Ea are
scopul de a rezolva disputele dintre părţi şi, prin deciziile luate, de a îndeplini funcţii
„normative” şi „educative”, servind cetăţenilor drept călăuză, informaţie şi garanţie în
privinţa legii şi în privinţa aplicării sale practice1.
8. Instanţele de judecată sunt, şi sunt acceptate de către public în majoritate ca fiind

forul potrivit de stabilire a drepturilor şi obligaţiilor şi de soluţionare a disputelor
referitoare la ele; în majoritatea sa publicul are respect şi încredere în capacitatea
instanţelor judiciare de a îndeplini această funcţie2. Totuşi, înţelegerea rolului puterii
judecătoreşti în democraţie – în special, înţelegerea că datoria judecătorului este de
a aplica legea într-o manieră echitabilă şi nepărtinitoare, independent de presiunile
de conjunctură politică sau socială - variază considerabil în diferite ţări şi formaţiuni
social-politice europene. Nivelurile de încredere în activitatea judecătoriilor sunt în
mod consecvent neuniforme3. Informaţia adecvată despre funcţionarea puterii ju-
decătoreşti în completă independenţă de alte ramuri ale puterii statale, pot, astfel,
contribui la o înţelegere mai deplină despre instanţele judiciare ca piatră de funda-
ment a sistemelor constituţionale democratice, precum şi despre limitele activităţii
lor.
9. Experienţa majorităţii cetăţenilor legată de sistemul lor judiciar se limitează la vreo

oarecare participare pe care ei puteau s-o aibă în calitate de parte litigantă, martor
sau jurat. Rolul mass-media este esenţial în comunicarea informaţiei despre rolul şi
activitatea judecătoriilor către public (vezi secţia C mai jos); dar pe lîngă comunicarea
cu mass-media, discuţiile CCJE au accentuat importanţa creării unor relaţii directe
între instanţele de judecată şi publicul larg. Integrarea justiţiei în societate deter-
mină sistemul judiciar de a se deschide şi a deveni mult mai accesibil pentru a fi stu-
diat. Ideea nu constă în a preface judecătoriile într-un circ pentru mass-media, dar de
a contribui la transparenţa procesului judiciar. Desigur, o transparenţă deplină este
imposibilă, în particular din cauza necesităţii de a proteja eficacitatea investigaţiilor
şi interesele persoanelor implicate, dar o înţelegere despre modul în care activează
justiţia are, fără îndoială, valoare educativă şi ar trebui să contribuie la mărirea încre-
derii publicului în funcţionarea judecătoriilor.
10. Prima cale de a face instituţiile judiciare mai accesibile este de a introduce măsuri
generale de informare a publicului despre activitatea judecătoriilor.
11. În această privinţă, CCJE s-ar putea referi la recomandările sale date în Opinia
No.6 (2004) referitoare la lucrul educativ a judecătoriilor şi necesitatea organizării
vizitelor pentru elevi şi studenţi sau oricăror alte grupuri cu interes în activităţile ju-
1
Vezi concluziile celei de a 5-a Adunări a Preşedinţilor a Curţilor Supreme Europene, Ljubljana, 6-8 octom-
brie 1999, paragraful 2.
2
Vezi, de exemplu, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, cazul Sunday Times v Regatul Unit, sentinţa
din 26 aprilie 1979, Seria A, nr. 30 unde noţiunile menţionate în text vor fi incluse în fraza „autoritate a pu-
terii judecătoreşti” conţinută în art. 10 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului
3
Vezi Concluziile Adunării Preşedinţilor Aasociaţiilor Judecătorilor pe tema „Justiţia şi Societatea”, Vilnius,
13-14 decembrie 1999, paragraful 1

diciare. Aceasta, însă, nu influenţează faptul că este de asemenea şi datoria statului
de a furniza tuturor, în şcoli şi universităţi, instrucţiuni civice în care o importanţă
semnificativă se acordă sistemului judiciar.
12. Această formă de comunicare este mult mai eficientă cînd cei care activează în
sistem sunt implicaţi direct. Programe didactice şcolare şi universitare relevante (care
nu au legătură cu facultăţile de drept) ar trebui să includă o descriere a sistemului
judiciar (inclusiv discuţii directe în auditorii cu judecătorii), vizite în judecătorii şi pre-
dări active a procedurilor judiciare (jucarea rolurilor, participarea la şedinţe, etc.)1.
Judecătoriile şi asociaţiile judecătorilor pot coopera în această privinţă cu şcolile,
universităţile alte agenţii didactice, făcînd viziunea specifică judecătorească accesi-
bilă programelor didactice şi dezbaterilor publice.
13. CCJE deja a anunţat în termeni generali că judecătoriile însăşi trebuie să participe
în răspîndirea informaţiei referitoare la accesul la justiţie (prin metoda rapoartelor pe-
riodice, îndrumătoare imprimate, internet, oficii informaţionale, etc.); de asemenea
CCJE deja a recomandat elaborarea programelor didactice îndreptate la furnizarea
informaţiei specifice (de exemplu, referitoare la natura procedurilor disponibile,
durata medie a procedurilor în diferite instanţe, cheltuielile de judecată, mijloacele
alternative de soluţionare a litigiilor oferite părţilor, deciziile noi, creatoare de prece-
dent emise de judecătorii) (vezi paragrafele 12-15 a Opiniei No. 6 (2004)).
14. Judecătoriile ar trebui să participe la programele-cadru generale organizate de

către alte instituţii de stat (Ministerele Justiţiei, a Educaţiei, Universităţile etc.). Dar, în
Opinia CCJE, judecătoriile ar trebui să aibă iniţiativa proprie în această privinţă.
15. Odată ce de relaţiile cu beneficiarii individuali ai justiţiei în mod tradiţional se

ocupau judecătoriile, deşi într-un mod nestructurat, ele nu erau dispuse de a avea
relaţii directe cu publicul general care nu era implicat în proceduri judiciare. Publi-
citatea şedinţelor judiciare în sensul Art. 6 al Convenţiei Europene pentru Dreptu-
rile Omului a fost în mod tradiţional privită ca unicul contact între judecători şi pu-
blicul general, dînd mijloacelor de informare în masă statutul de unic interlocutor
pentru judecătorii. O asemenea atitudine se schimbă în mod rapid. Imparţialitatea
şi discreţia, care erau responsabilitatea judecătorilor nu pot fi considerate astăzi ca
obstacole în rolul judecătoriilor de informare a publicului, odată ce acest rol este o
garanţie adevărată a independenţei justiţiei. CCJE consideră că statele membre ar
trebui să încurajeze judecătorii să joace un asemenea rol activ în această privinţă
prin lărgirea şi îmbunătăţirea funcţiei „rolului lor educativ” după cum a fost descris în
paragrafele 9-12 mai sus. Acest rol nu mai poate fi redus la doar emiterea deciziilor;
judecătoriile ar trebui să acţioneze în calitate de „comunicatori” şi „facilitatori”. CCJE
consideră că odată ce judecătoriile pentru moment doar au acceptat să participe în
1

programe didactice atunci cînd sunt invitate, acum este necesar ca judecătoriile să
devină promotori ai asemenea programe.
16. CCJE a examinat iniţiativele directe a judecătoriilor cu publicul, independent de

activitatea mass-media sau/şi acţiunile pentru care alte instituţii sunt responsabile.
Ca rezultat următoarele măsuri au fost examinate şi recomandate:
– crearea în judecătorii a oficiilor responsabile de servicii de recepţie şi infor-

mare;
– distribuirea de materiale imprimate, deschiderea site-urilor în Internet sub
responsabilitatea judecătoriilor;
– organizarea de către judecătorii a unor foruri didactice calendaristice şi/sau
întruniri regulate deschise în particular cetăţenilor, organizaţiilor de interes
public, politicienilor, studenţilor („programe de răspîndire”).
17. O discuţie specifică a fost dedicată de către CCJE acestor „programe de răspîn-
dire”. CCJE menţionează cu interes că în unele ţări judecătoriile au fost observate
organizînd, deseori cu suportul altor actori sociali, iniţiative didactice care aduc
pedagogi, studenţi, părinţi, jurişti, lideri locali şi mass-media în judecătorii pentru
a colabora cu judecători şi sistemul judiciar. Asemenea programe de obicei implică
aportul profesioniştilor cu mijloace speciale şi pun la dispoziţie oportunităţi pentru
dezvoltarea profesională a pedagogilor.
18. Unele acţiuni sunt proiectate pentru indivizi care din cauza condiţiilor social-
economice şi culturale nu sunt totalmente conştienţi de drepturile şi obligaţiunile
lor, astfel încît ei nu-şi exercită drepturile sau, şi mai rău, ajung să fie implicaţi în
proceduri judiciare din cauza neexecutării obligaţiunilor sale. Din această cauză cu
imaginea justiţiei în grupurile sociale vulnerabile se lucrează prin intermediul pro-
gramelor care sunt strîns legate de aranjamentele referitoare la accesul la justiţie,
inclusiv, dar fără a se limita la asistenţă juridică, servicii de informaţie publică, con-
sultaţii juridice gratis, acces direct la judecători în cazurile acţiunilor civile de valoare
neînsemnată, etc. (vezi secţiunea A a Opiniei CCJE Nr. 6 (2004)).
19. CCJE recomandă un suport general din partea judecătorilor şi statelor europene
la nivel naţional şi internaţional pentru „programele judiciare de răspîndire” descrise
mai sus; aceasta ar trebui să devină o practică obişnuită. CCJE consideră că ase-
menea programe depăşesc sfera informării generale a publicului. Ele sunt îndrep-
tate la formarea unei perceperi corecte a rolului judecătorilor în societate. În acest
context CCJE consideră că – deşi este în competenţa Ministerelor Justiţiei şi a Învă-
ţămîntului de a furniza informaţie generală referitoare la funcţionarea sistemului ju-
diciar şi definirea programelor didactice şcolare şi universitare – judecătoriile însăşi,
conform principiilor independenţei justiţiei, ar trebui să fie recunoscute în calitate
de agenţii potrivite pentru instituirea acestor „programe de răspîndire” şi de a ţine
iniţiative regulate, care ar consta în efectuarea monitorizărilor, crearea grupurilor de
sondaje, angajarea juriştilor şi savanţilor pentru foruri publice etc. De fapt, asemenea

programe au scopul de a imbunătăţi înţelegerea şi încrederea societăţii referitor la
sistemul judiciar şi, la nivel mai general, de a consolida independenţa justiţiei.
20. În opinia CCJE, pentru a elabora aceste programe judecătorilor ar trebui să le fie
oferită posibilitatea de a obţine instruire specifică în privinţa relaţiilor cu publicul.
Judecătoriile, de asemenea, ar trebui să aibă posibilitatea de a angaja personal spe-
cial împuternicit cu funcţia de a face legătură cu agenţii didactice (oficiile relaţiilor cu
publicul, menţionate mai sus de asemenea ar putea îndeplini această funcţie).
21. CCJE are impresia că rolul de coordonare a multiplelor iniţiative locale, precum
şi promovarea „programelor de răspîndire” la nivel naţional ar trebui să fie dat unei
organizaţii independente menţionate la paragrafele 37 şi 45 din Opninia nr. 1 (2001).
Această organizaţie independentă, de asemenea, ar putea, prin implicarea profesi-
oniştilor cu resurse pregătite, satisface necesităţi informaţionale mai sofisticate din
partea politicienilor, savanţilor, grupurilor de interes public.
22. CCJE de asemenea a recomandat deja alocarea unor fonduri adecvate, indepen-
dente de fluctuaţiile politice, pentru activităţile judiciare şi că instituţiile judiciare
ar trebui implicate în deciziile referitoare la alocaţiile bugetare locale, de exemplu
prin rolul coordonator a organului independent menţionat anterior (vezi Opinia nr.
2 (2001), paragrafele 5, 10 şi 11). CCJE recomandă finanţarea adecvată a activităţilor
de explicare şi de atribuire a unui caracter mai transparent sistemului judiciar şi prin-
cipiilor justiţiei în societate de către însăşi sistemul judecătoresc în conformitate cu
principiile statuate în Opinia nr. 2 (2001). Cheltuielile referitoare la „programele de
răspîndire” ar trebui să fie acoperite dintr-un capitol special al bugetului, în aşa mod
ca ele să nu fie achitate din bugetul propriu-zis al judecătoriilor.
23. Discuţiile CCJE au arătat că, pentru a forma o percepţie corectă a justiţiei de către
societate, principii similare celor elaborate pentru judecători ar fi aplicabile şi pro-
curaturii. Luînd în consideraţie acquis-ul Consiliului Europei referitor la procurori1,
pentru CCJE pare a fi important ca procurorii să contribuie la furnizarea informaţiei
către public în privinţa părţii procedurilor judiciare care sunt în competenţa lor.
B. Relaţiile judecătoriilor cu participanţii la procedurile judiciare

24. Imaginea pe care publicul larg o are despre sistemul judiciar este influenţat de
către mass-media, dar este într-o mare măsură format şi de către impresiile colectate
de către indivizi în urma participării lor în proceduri judiciare în calitate de părţi,
juraţi şi martori.
25. Asemenea impresii vor fi negative dacă sistemul judiciar prin actorii săi (judecă-
tori, procurori, funcţionari judecătoreşti) apare părtinitoar sau ineficient în orice alt
mod. Percepţii negative de acest fel se vor răspîndi cu uşurinţă.
1
Vezi la acest subiect Recomandarea Rec(2000)19 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei pe tema
Rolul Procuraturii în Sistemul Justiţiei Penale

26. CCJE s-a referit în Opiniile sale precedente (în special Opinia nr. 1 (2001), nr. 3
(2002) şi nr. 6 (2004)) la necesitatea ca judecătorii să menţină (de fapt şi în aparenţă)
o imparţialitate strictă şi ca judecătoriile să atingă o soluţionare justă a disputelor în
termeni rezonabili. Prezenta Opinie este legată de evitarea sau corectarea ignoranţei
sau conceperii eronate a sistemului judiciar şi a activităţii sale.
27. CCJE consideră că pentru a cultiva o înţelegere mai bună a rolului judecătorilor
este necesar un efort în scopul asigurării, în măsura în care este posibil, că ideile pe
care le are publicul despre sistemul judiciar sunt corecte şi reflectă eforturile depuse
de către judecători şi funcţionarii judecătoreşti pentru a cîştiga respectul şi încre-
derea referitoare la aptitudinea judecătoriilor de a-şi îndeplini funcţiile. Această ac-
ţiune va trebui să demonstreze clar ce poate face sistemul judiciar.
28. Pentru a-şi îmbunătăţi relaţiile sale cu publicul un anumit număr de sisteme ju-
diciare sau judecătorii aparte şi-au elaborat programe care ajută de a forma: (a) in-
struirea etică a judecătorilor, personalului judecătoriilor, avocaţilor, etc; (b) facilităţi
judecătoreşti; (c) proceduri judiciare.
a) instruirea etică a judecătorilor, personalului judecătoresc, avocaţilor,

etc
29. Unele programe de instruire sunt destinate de a asigura că judecătoriile sunt
văzute, sub toate aspectele comportamentului lor, ca tratînd părţile în acelaşi mod,
adică imparţial şi fără vre-o discriminare bazată pe rasă, sex, religie, origine etnică
sau statut social. Judecătorii şi personalul judecătoresc sunt instruiţi să recunoască
situaţii cînd indivizilor poate să li se pară că a judecătoria a luat o atitudine părtini-
toare şi să trateze asemenea cazuri într-un mod care ar mări încrederea şi respectul
faţă de judecătorie. Avocaţii organizează şi primesc instruiri speciale etice pentru
a nu li se permite contribuirea, intenţionată sau neintenţionată la neîncrederea în
sistemul judiciar.
b) facilităţile judecătoreşti
30. Unele programe abordează cauzele potenţialei neîncrederi în judecătorii care
provin din organizarea lor internă. De exemplu mutarea fotoliului procurorului mai
departe de judecător şi plasarea lui la acelaşi nivel cu cel al apărătorului va consolida
impresia egalităţii părţilor pe care judecata trebuie s-o promoveze. În acelaşi mod,
înlăturarea din incinta judecătoriei a oricăror aluzii vizuale, de exemplu la anumită
religie sau autoritate politică, ar putea spulbera temerea de partinitate sau lipsă de
independenţă din partea instanţei. Permiterea acuzatului de a apărea în sala de şe-
dinţă fără cătuşe chiar în cazurile cînd el sau ea a fost supusă arestului preventiv
– cu excepţia cazurilor unde există risc pentru securitate – şi înlocuirea gratiilor de la
banca acuzaţilor cu alte măsuri de securitate pot lăsa o impresie clară că prezumţia
nevinovăţiei este în mod eficient garantată de către judecată. De asemenea ar trebui
făcută o menţiune despre beneficiile referitoare la îmbunătăţirea transparenţei judi-
ciare, pe care le aduce înfiinţarea serviciilor care pun la dispoziţia beneficiarilor de

servicii judiciare informaţie despre ducerea procedurilor judiciare sau despre pro-
gresul atins într-un anumit caz, în scopul de a oferi beneficiarilor anumite formalităţi
şi, dacă o cere amplasarea incintei, de a-i acompania la oficiul sau sala de care ei au
nevoie.
c) procedurile judiciare
31. Unele măsuri sunt destinate a pune sfîrşit acelor părţi ale procedurilor care pot
cauza anumite ofense (referinţe obligatorii religioase în jurăminte, forme de adre-
sare etc.). Altele sunt destinate de a introduce proceduri care asigură, de exemplu că,
înainte de a apărea în judecată părţile, juraţii sau martorii să fie primiţi în grup sau
aparte de către personal al instanţei, pentru a li se descrie oral sau folosind materiale
audiovizuale produse în colaborare cu savanţi sociologi, care ar trebui să fie impresia
lor despre experienţa lor în judecătorie. Scopul acestor prezentări este de a elimina
orice concepţii greşite despre ceea ce se întâmplă de fapt în instanţele de judecată.
32. CCJE susţine toţi paşii descrişi în paragrafele 29, 30 şi 31 cînd ei consolidează
percepţia publicului referitor la imparţialitatea judecătorilor şi permit ca justiţia să
fie înfăptuită în mod cuvenit.
C. Relaţia judecătoriilor cu mass-media

33. Mass-media are acces la informaţia şi şedinţele judiciare, în conformitate cu mo-
dalităţile şi cu limitele stabilite de legislaţie (vezi, de ex. Recomandarea Rec(2003)
13 referitoare la furnizarea informaţiei referitoare la procedurile penale către mass-
media). Profesioniştii mass-media sunt totalmente liberi de a decide care anume ca-
zuri ar putea oferite atenţiei publicului şi cum ele ar trebui tratate. Nu ar trebui să
existe tentative de a preveni mass-media de a critica organizarea şi funcţionarea sis-
temului judiciar. Sistemul judiciar ar trebui să accepte rolul mijloacelor de informare,
care, în calitate de observatori externi, pot atrage atenţia asupra neajunsurilor şi ar
putea aduce o contribuţie constructivă la îmbunătăţirea metodologiei judecătoriilor
şi calitatea serviciilor pe care ele le oferă beneficiarilor.
34. Judecătorii îşi expun părerile în special prin deciziile sale şi nu ar trebui să le ex-
plice în presă sau să facă declaraţii publice în presă referitor la cazurile pentru care
ei au fost responsabili. Totuşi ar fi foarte folositor de a îmbunătăţi contactele între
judecătorii şi mass-media:
i) pentru a consolida înţelegerea rolurilor lor;

ii) pentru a informa publicul despre natura, domeniul, limitele şi complexitatea
activităţii de judecător;
iii) de a corecta posibilele erori faptice în reportajele referitoare la anumite ca-
zuri.
35. Judecătorii ar trebui să aibă un rol de supraveghere asupra purtătorilor de cuvînt
a judecătoriilor sau persoanelor responsabile de relaţiile cu mass-media.

36. CCJE s-a referit la concluziile Conferinţei II Europene a Judecătorilor (vezi para-
graful 3 de mai sus) unde Consiliul Europei a fost rugat atît să faciliteze purtarea de
întrevederi regulate dintre reprezentanţii corpului judecătoresc şi mass-media, cît
şi să examineze posibilitatea elaborării proiectului unei Declaraţii europene asupra
relaţiilor dintre justiţie şi mass-media complementar Recomandării Rec(2003)13 re-
feritor la furnizarea informaţiei prin mass-media în privinţa procedurilor penale.
37. Statele ar trebui să încurajeze schimbul de experienţă, în particular prin interme-

diul meselor rotunde, în privinţa regulilor şi practicilor fiecărei profesii pentru a elu-
cida şi explica problemele cu care ele se confruntă. CCJE consideră că Consiliul Eu-
ropei ar putea foarte folositor să înfiinţeze şi promoveze asemenea contacte la nivel
european în scopul de a conferi atitudinilor europene o mai mare consecvenţă.
38. Şcolile de jurnalism ar trebui încurajate în vederea iniţierii cursurilor de instituţii

şi proceduri judiciare.
39. CCJE consideră că fiecare profesie (judecătorii şi jurnaliştii) ar trebui să elabo-

reze un cod al practici în relaţiile cu reprezentanţii celeilalte profesii şi la relatarea
despre cauzele judiciare. După cum arată experienţa statelor unde deja există ase-
menea sistemă, corpul judecătoresc defineşte condiţiile în care va fi posibil a se face
declaraţii referitoare la cauzele judiciare, atunci cînd jurnaliştii vor elabora propriile
puncte de reper referitor la relatarea cauzelor recente, publicarea numelor (sau fo-
tografilor persoanelor implicate în procese (părţi, victime, procurori, judecători care
duc ancheta judiciară, judecători care examinează cazul etc.) şi relatarea despre sen-
tinţele în cauzele de interes public major. În conformitate cu Opinia sa nr. 3 *(2002),
paragraful 40, CCJE recomandă ca judecătorii naţionali să întreprindă paşi conform
acestor principii.
40. CCJE recomandă crearea unui mecanism eficient, care ar putea lua forma unei or-
ganizaţii independente şi care s-ar ocupa cu problemele cauzate de relatările mass-
media despre un anumit caz judiciar sau dificultăţile cu care s-a confruntat un jurna-
list la îndeplinirea sarcinilor sale de informare. Acest mecanism ar face recomandări
generale destinate să prevină repetarea unor probleme deja observate.
41. Este, de asemenea necesar de a încuraja înfiinţarea serviciilor de recepţie şi infor-

mare în judecătorii, nu numai, cum a fost menţionat anterior, pentru a invita publicul
şi de a acorda asistenţă beneficiarilor serviciilor judiciare, dar şi pentru a ajuta mass-
media de a înţelege mai bine activitatea sistemului judiciar.
42. Aceste servicii asupra cărora judecătorii ar trebui să aibă un rol de supraveghere
ar putea urmări următoarele scopuri:
– a comunica mass-media rezumate ale deciziilor judecătoreşti;

– a pune la dispoziţia mass-media informaţi faptice despre deciziile judiciare;
– a servi drept legătură cu mass-media în privinţa şedinţelor în cauzele de inte-
res public particular;

– a pune la dispoziţie clarificări şi corectări faptice referitor la cauze relatate de
mass-media (vezi, de asemenea paragraful 34, iii de mai sus). Serviciile de re-
cepţie sau purtătorul de cuvînt1 al judecătoriei ar putea atrage atenţia mass-
media asupra problemelor şi dificultăţilor juridice implicate într-o anumită
cauză, organiza logistica şedinţelor şi de a face aranjamentele practice potri-
vite, în particular în vederea protejării persoanelor care participă în calitate de
părţi, juraţi şi martori.
43. Toată informaţia furnizată mass-media ar trebui comunicată de către judecătorii
în mod transparent şi nediscriminatoriu.
44. Chestiunea referitoare la faptul dacă ar trebui oare să fie permise filmările în sala
de şedinţă în scopuri altele decît cele pur procedurale a fost subiectul unor discuţii
largi atît la cea de a II Conferinţă a Judecătorilor Europeni (paragraful 3 mai sus) cît
şi la adunările CCJE. Unii membri ai CCJE şi-au exprimat rezerve serioase referitor la
această nouă formă de expunere a activităţii judecătoriilor.
45. Publicitatea şedinţelor judiciare este una din garanţiile procedurale fundamen-
tale a societăţilor democratice. Atunci cînd dreptul internaţional şi legislaţia naţi-
onală permit unele excepţii de la principiul publicităţii procedurilor judiciare este
important ca aceste excepţii să fie restrînse la acele permise de articolul 6.1. al Con-
venţiei Europene pentru Drepturile Omului.
46. Principiul procedurilor publice implică şi faptul că cetăţenilor şi profesioniştilor

mass-media li se permite accesul în sala de şedinţe, dar echipamentul audiovizual
modern conferă un asemenea impact evenimentelor despre care se raportează, încît
transformă întreaga noţiune a publicităţii şedinţelor. Aceasta poate avea avantaje în
ce priveşte mărirea informării publicului despre faptul cum se petrec şedinţele şi a
îmbunătăţirii imaginii sistemului judiciar, dar poate exista şi un risc, legat de faptul
că prezenţa camerelor de luat vederi în judecată poate deranja procesul şi modi-
fica comportamentul celor implicaţi în judecată (judecători, procurori, avocaţi, părţi,
martori, etc.).
47. Cînd este implicată imprimarea televizată a şedinţelor judiciare ar trebui să fie
folosite camere fixate şi judecătorul ar trebui să aibă posibilitatea de a decide asupra
condiţiilor de filmare şi de a întrerupe filmările în orice moment. Aceste măsuri,
precum şi multe altele sunt necesare pentru protejarea drepturilor altor persoane
implicate şi să asigure că şedinţa se petrece într-un mod corespunzător.
48. Opinia persoanelor implicate în proceduri de asemenea ar trebui luată în consi-

deraţie, în particular pentru anumite cauze legate de viaţa personală a indivizilor.
1
Vezi Concluziile Celei de-a 5-a Adunare a Preşedinţilor Curtelor Supreme Europene, Ljubljana, 6-8 octom-
brie 1999, paragraful 4, unde de asemenea se clarifică faptul că un purtător de cuvînt nu ar trebui să-şi
exprime vre-o opinie personală referitor la o decizie deja emisă sau un caz aflat în stare de examinare.

49. Luînd în consideraţie impactul puternic al difuzării televizate şi riscul unei ten-
dinţe spre o curiozitate nesănătoasă, CCJE încurajează mass-media de a-şi elabora
propriul cod de conduită care are ca scop asigurarea unei reflectări balanţate a şe-
dinţei filmate, în aşa mod ca relatarea să fie obiectivă.
50. Pot exista cauze majore care justifică filmările şedinţelor pentru cauze specifice
care sunt strict definite, de exemplu în scopuri educative sau pentru a păstra înregis-
trarea filmării unei şedinţe de o importanţă particulară istorică pentru a fi folosită în
viitor. În aceste cazuri CCJE accentuează necesitatea protejării persoanelor implicate
în judecată, în particular prin asigurarea că metodele filmării nu deranjează cursul
cuvenit al şedinţelor.
51. În timp ce mass-media joacă un rol important în asigurarea dreptului publicului la

informare şi activează, conform terminologiei Convenţiei Europene pentru Dreptu-
rile Omului ca un „cîine de pază a democraţiei”, mass-media poate uneori să intervină
în viţa privată a oamenilor, dăunîndu-le reputaţiei şi ştirbind prezumţia nevinovăţiei,
acţiuni pentru care indivizii pot în mod legitim acţiona în judecată. Goana după is-
torii senzaţionale şi concurenţa comercială între mijloacele de informare poartă în
sine un risc de abuzuri şi erori. În cauze penale inculpaţii uneori sunt descrişi sau
presupuşi de către mass-media drept vinovaţi înainte ca judecata să le stabilească vi-
novăţia. În cazul achitării lor ulterioare, relatările mass-media puteau deja să fi cauzat
daune iremediabile reputaţiei lor şi acest fapt nu poate fi înlăturat de către sentinţă.
52. De aceea judecătoriile trebuie să-şi îndeplinească datoria în conformitate cu

precedentul judiciar al CEDO, a face o balanţă între valorile conflictuale a protejării
demnităţii, intimităţii, reputaţiei şi prezumţiei nevinovăţiei pe de o parte şi libertatea
informaţiei pe de altă parte.
53. Cum se statuează în concluziile celei de a II Conferinţe a Judecătorilor Europeni

(paragraful 3 de mai sus) reacţia penală la violări a drepturilor omului cum ar fi repu-
taţia, demnitatea şi intimitatea ar trebui limitată la cazuri excepţionale1. Totuşi jude-
cătoriile au obligaţiunea de a asigura că, iau în consideraţie nu numai compensarea
daunei suferite de către victimă, dar de asemenea şi seriozitatea încălcării şi anver-
gura publicării.
54. Judecătoriile ar trebui să aibă dreptul, în cazurile strict definite cu scopul evitării
acuzaţiilor de cenzură, de a lua măsuri urgente de a stopa imediat cele mai serioase
încălcări a drepturilor omului (cum ar fi reputaţia, demnitatea sau intimitatea), prin
confiscarea publicaţiilor sau prin interzicerea difuzării.
55. Cînd un judecător sau o judecată este provocată sau atacată de către mass-media
(sau de unii actori politici sau sociali prin intermediul mass-media) pentru cauze le-
1
Vezi paragraful 28 al Planului de Acţiuni adoptat de către Conferinţa Ministerială pentru Politica Mass
Media (Kiev, 10-11 martie 2005), unde a fost afirmată necesitatea unei treceri în revistă situaţiei în Statele
membre referitor la legislaţia cu privire la calomnie.

gate de administrarea justiţiei, CCJE consideră că, luînd în consideraţie datoria dis-
creţiei judiciare, judecătorul implicat ar trebui să se abţină de la anumite reacţii prin
aceleaşi canale. Dat fiind faptul că judecătoriile pot corecta informaţia eronată difu-
zată în presă, CCJE consideră că ar fi de dorit ca puterea judecătorească naţională să
beneficieze de suportul unor persoane sau organizaţii (de exemplu Consiliul Supe-
rior al Magistraturii sau unele asociaţii ale judecătorilor) apte şi disponibile de a răs-
punde prompt şi eficient la asemenea provocări sau atacuri în cazurile respective.
D. Accesibilitatea, simplicitatea şi claritatea limbii utilizate de către

judecătorii în proceduri şi decizii
56. Limba utilizată de către judecătorii în proceduri şi la luarea deciziilor este nu
numai un instrument puternic disponibil lor pentru a-şi îndeplini rolul educativ (pa-
ragraful 6 de mai sus), dar este şi, mai direct, „legea în practică” pentru părţi specifice
litigante ale cauzelor. De aceea accesibilitatea, simplicitatea şi claritatea limbajului
instanţelor judiciare sunt dezirabile1.
57. CCJE atrage atenţia că în unele state europene judecătorii sunt convinşi că carac-
terul scurt şi laconic al sentinţelor consolidează autoritatea acestora; în unele state
judecătorii se simt obligaţi sau sunt obligaţi de lege sau practică de a explica ex-
tensiv în scris toate aspectele deciziilor.
58. Fără a-şi pune scopul de a pătrunde într-un subiect care este foarte puternic in-
fluenţat de stilul juridic naţional, CCJE consideră că un limbaj simplu şi clar este be-
nefic deoarece face procesul de aplicare al legii mai accesibil şi mai predicabil pentru
cetăţeni, dacă este necesar şi cu asistenţa unui expert juridic, cum sugerează CEDO.
59. CCJE consideră că limbajul judiciar ar trebui să fie concis şi clar, evitîndu-se, atunci
cînd nu este necesar, terminologia juridică latină sau altă terminologie care este difi-
cilă pentru înţelegerea publicului larg2. Concepţiile şi normele juridice pot fi suficient
explicate prin citarea legislaţiei sau precedentului judiciar.
60. Totuşi, odată ce pentru judecători este de asemenea important de a păstra pre-
cizia şi completitudinea temeiurilor deciziilor, claritatea şi concizia nu ar trebui să fie
un scop absolut. În opinia CCJE legislaţia sau practica judiciară referitoare la moda-
litatea de argumentare a deciziilor ar trebui să prevadă că o anumită formă de argu-
mentare tot timpul există, lăsîndu-se la discreţia judecătorului o posibilitate largă
de a decide cînd este necesar, în cazurile cînd se permite, de a da o sentinţă orală
(care poate fi transcrisă dintr-o înregistrare sau în caz de necesitate) şi/sau o sentinţă
scurtă, în scris şi întemeiată (de ex. În forma unei decizii în stil „attendu” adoptată
în unele ţări) sau o sentinţă extinsă, în scris şi întemeiată în toate acele cazuri cînd
1
Vezi Concluziile celei de a 5-a Adunări a Preşedinţilor Curţilor Supreme de Justiţie, Ljubljana, 6-8 octombrie
1999, paragraful 1
2

referinţa la precedentele stabilite nu este posibilă sau/şi aceasta este cerută de argu-
mentarea faptică. Formele simplificate de argumentare se pot aplica faţă de ordine
judiciare, citaţii, hotărîri intermediare şi alte decizii care au o valoare procedurală şi
nu se referă la drepturile substanţiale ale părţilor.
61. Un aspect important al accesibilităţii legii, după cum este fixat în deciziile judi-
ciare, este reprezentat prin posibilitatea imediată de a fi obţinută de publicul general1.
În privinţa acestui scop CCJE recomandă ca cel puţin deciziile Judecătoriei Supreme
şi a altor instanţe importante să fie accesibile gratis prin intermediul site-urilor In-
ternet, precum şi prin materiale imprimate cu achitarea doar a costului imprimării; ar
trebui luate măsuri adecvate pentru răspîndirea deciziilor judiciare pentru a proteja
intimitatea intereselor persoanelor implicate, în special a părţilor şi martorilor.
REZUMATUL RECOMANDĂRILOR ŞI CONCLUZIILOR
A. Relaţiile instanţelor de judecată cu publicul cu referinţă specială la

rolul judecătoriilor în democraţie
A.1. Statul are o obligaţiune foarte importantă de a pune la dispoziţia fiecăruia, în
timpul studiilor şcolare şi universitare, instrucţiuni civice în care se acordă o impor-
tanţă considerabilă sistemului judiciar (paragraful 11 de mai sus).
A.2. Programele didactice relevante ar trebui să cuprindă descrierea sistemului ju-

diciar, vizite la judecătorii, şi o predare activă a procedurilor judiciare. Judecătoriile
şi asociaţiile judecătorilor pot coopera în această privinţă cu şcolile, universităţile şi
alte organizaţii didactice, făcînd viziunea specifică a judecătorilor disponibilă pro-
gramelor didactice şi dezbaterilor publice (paragraful 12 de mai sus).
A.3. Judecătoriile ar trebui să ia parte în programe de cadru general organizate de

alte instituţii de stat şi să joace un rol activ în furnizarea informaţiei către public (pa-
ragrafele 14 şi 15 de mai sus).
A.4. Aşadar, următoarele măsuri sunt recomandate (paragrafele 16 şi 19 de mai sus):
– crearea oficiilor în judecătorii responsabile de recepţii şi servicii informaţio-

nale;
– distribuirea de materiale imprimate, înfiinţarea site-urilor Internet sub res-
ponsabilitatea judecătoriilor;
– organizarea de către judecătorii de forumuri didactice calendaristice şi/sau
întruniri regulate deschise cetăţenilor, organizaţiilor de interes public, politici-
eni, studenţi, etc.;
– „programe de răspîndire” şi programe de acces la justiţie.
1
Vezi Concluziile celei de a 5-a Adunări a Preşedinţilor Curţilor Supreme de Justiţie, Ljubljana, 6-8 octombrie
1999, paragraful 1

A.5. Judecătorii ar trebui să aibă posibilitatea de a primi instruire specifică referitor la
relaţiile cu publicul şi judecătoriile ar trebui să aibă posibilitatea de a angaja personal
responsabil de legături cu organizaţiile didactice (paragraful 20 de mai sus).
A.6. Organizaţiei independente menţionate în paragrafele 37 şi 45 al Opiniei CCJE nr.

1 (2001) ar trebui să i se ofere un rol de coordonare a iniţiativelor locale, precum şi
de promovare a „programelor de răspîndire” de nivel naţional (paragraful 22 de mai
sus).
A.7. Judecătoriile ar trebui să fie asigurate cu finanţare adecvată, care să nu fie făcută
din bugetul judecătoriilor, pentru activităţile de explicare şi atribuire a transparenţei
principiilor şi mecanismelor justiţiei şi societăţii, precum şi pentru cheltuielile legate
de „programele de răspîndire” (vezi paragraful 22 de mai sus).
A.8. Procurorii, de asemenea ar trebui să contribuie la furnizarea informaţiei către

public în privinţa părţii procedurilor judiciare de care ei sunt responsabili (vezi para-
graful 23 de mai sus).
B. Relaţiile judecătoriilor cu participanţii la procedurile judiciare

B.1. CCJE consideră că pentru a cultiva o înţelegere mai bună a rolului corpului jude-
cătoresc se cere un efort pentru a asigura, în măsura în care este posibil, că ideile pe
care publicul le are despre sistemul judiciar corespund realităţii şi reflectă eforturile
depuse de către judecători şi funcţionarii judecătoreşti de a cîştiga respectul şi în-
crederea în aptitudinea judecătoriilor de a-şi îndeplini funcţia. Această acţiune va
demonstra clar limitele eficienţei activităţii sistemului judiciar (vezi paragrafele 24
– 27 de mai sus).
B.2. CCJE susţine toţi paşii îndreptaţi spre consolidarea concepţiei publicului despre
imparţialitatea judecătorilor şi abilitarea justiţiei cu posibilitatea de a fi realizată (pa-
ragrafele 28-32).
B.3. Asemenea iniţiative pot include (paragrafele 28-32):
– programe de instruire în materie de tratament egal şi non discriminatoriu or-

ganizate de judecătorii pentru judecători şi personal judecătoresc (suplimen-
tar programelor similare organizate de avocaţi sau pentru avocaţi);
– facilităţi şi aranjamente judecătoreşti desemnate pentru evitarea oricăror im-
presii de inegalitate dintre instanţe;
– proceduri desemnate pentru a evita săvîrşirea încălcărilor neintenţionate şi
de a simplifica implicarea persoanelor interesate în procedurile judiciare.
C. Relaţiile judecătoriilor cu presa

C.1. CCJE consideră că ar fi folositor de a îmbunătăţi contactele dintre judecătorii şi
mass-media (paragraful 34):

– pentru a consolida înţelegerea rolurilor respective fiecăreia;
– pentru a informa publicul despre natura, anvergura, limitele şi complexităţile
activităţii judiciare;
– pentru a corecta posibilele erori faptice în relatările presei referitoare la anu-
mite cazuri.
C.2. Judecătorii ar trebui să aibă un rol de supraveghere asupra purtătorilor de cuvînt
sau personalului responsabil de comunicarea cu presa (paragraful 35).
C.3. CCJE consideră că statele ar trebui să încurajeze schimbul de păreri şi experienţă,

în particular prin intermediul meselor rotunde, referitor la regulile şi practicile fie-
cărei profesii şi că Consiliul Europei ar putea înfiinţa şi promova asemenea contacte
la nivel European, ceea ce ar putea consolida consecvenţa atitudinilor în diferite ţări
europene (paragraful 36 şi 37).
C.4. Şcolile de jurnalism ar trebui încurajate în vederea înfiinţării cursurilor pentru

instituţiile şi procedurile judiciare (paragraful 38).
C.5. CCJE consideră că fiecare profesie (judecători şi jurnalişti) ar trebui să-şi elabo-
reze un cod al practicii referitoare la relaţiile cu reprezentanţii celeilalte profesii şi în
vederea relatării despre cazurile judiciare (paragraful 39).
C.6. CCJE recomandă elaborarea unui mecanism eficient, care ar putea lua forma
unui organ independent care s-ar ocupa de problemele cauzate de comunicatele
de presă referitoare la unele cauze judiciare sau dificultăţile cu care se confruntă
jurnaliştii în îndeplinirea sarcinilor de informare, precum şi de a face recomandări
destinate a preveni apariţia oricăror alte probleme observate (paragraful 40).
C.7. De asemenea este necesar de a încuraja instituirea serviciilor de recepţie şi infor-

mare în judecătorii sub supravegherea judecătorilor pentru a ajuta presa a înţelege
activitatea sistemului judiciar mai bine prin (paragrafele 41 şi 42):
– comunicarea rezumatelor deciziilor judiciare către presă;

– furnizarea informaţiei faptice despre deciziile judiciare;
– contactarea cu presa în privinţa şedinţelor în cauzele de interes public deose-
bit;
– clarificarea sau corectarea informaţiei despre cauzele judiciare publicate în
presă.
C.8. CCJE consideră că toată informaţia pusă la dispoziţie presei de către judecătorii
ar trebui să fie comunicată într-un mod transparent şi nediscriminatoriu (paragraful
43).
C.9. CCJE consideră că atunci cînd se foloseşte filmarea televizată a şedinţelor judi-
ciare ar trebui folosite camere fixate de luat vederi, iar judecătorul ar avea posibili-
tatea de a decide asupra condiţiilor de filmare şi de a întrerupe difuzarea filmărilor

în orice moment. Această măsură şi multe altele au destinaţia de a proteja drepturile
persoanelor implicate şi de a asigura că şedinţele sunt petrecute în mod cuvenit. Mai
mult ca atît opinia persoanelor implicate în procedură, de asemenea ar trebui luată
în consideraţie, în particular în anumite cauze referitoare la aspectele intime ale in-
divizilor (paragrafele 44-48).
C.10. CCJE încurajează presa în elaborarea propriilor coduri de conduită care ar avea
scopul de asigurare a unei relatări balansate a şedinţelor filmate, în aşa mod ca ra-
poartele presei să fie obiective (paragraful 49).
C.11. CCJE consideră că pot exista temeiuri majore care ar justifica filmarea şedin-
ţelor pentru uz restrîns specificat de judecată (de exemplu în scopuri educative sau
pentru a păstra înregistrarea filmării unei şedinţe de o importanţă istorică particulară
pentru a fi folosită în viitor), în aceste cazuri este necesar de a proteja persoanele im-
plicate în proces, în mod particular prin asigurarea că metodele filmării nu întrerup
conducerea adecvată a şedinţei (paragraful 50).
C.12. CCJE consideră că reacţia penală la violarea drepturilor personale ar trebui să

se limiteze doar la cazuri excepţionale. Totuşi, judecătorii au datoria de a asigura că
dauna a fost compensată, luînd în consideraţie nu numai dauna suferită de către
victimă, dar, de asemenea şi seriozitatea încălcării şi proporţiile publicaţiei. Judecă-
toriile ar trebui să aibă dreptul în cazuri excepţionale de a lua măsuri urgente pentru
a stopa imediat încălcările serioase ale drepturilor personalităţii individului prin con-
fiscarea publicaţiilor sau prin interzicerea difuzării (paragrafele 51-54).
C.13. Cînd un judecător sau o judecată este provocată sau atacată de către mass-
media (sau de unii actori politici sau sociali prin intermediul mass-media) pentru
cauze legate de administrarea justiţiei, CCJE consideră că, luînd în consideraţie da-
toria discreţiei judiciare, judecătorul implicat ar trebui să se abţină de la anumite
reacţii prin aceleaşi canale. Dat fiind faptul că judecătoriile pot corecta informaţia
eronată difuzată în presă, CCJE consideră că ar fi de dorit ca corpurile judecătoreşti
naţionale să beneficieze de suportul unor persoane sau organizaţii (de exemplu
Consiliul Superior al Magistraturii sau unele asociaţii ale judecătorilor) apte şi dispo-
nibile de a răspunde prompt şi eficient la asemenea provocări sau atacuri în cazurile
respective.
D. Accesibilitatea, simplicitatea şi claritatea limbajului utilizat de

către judecătorii în proceduri şi la luarea deciziilor
D.1. CCJE consideră că accesibilitatea, simplicitatea şu claritatea limbajului judecăto-
riilor sunt dezirabile (paragrafele 56-58).
D.2. CCJE consideră că limbajul judiciar ar trebui să fie concis şi clar, evitîndu-se,
atunci cînd nu este necesar, terminologia juridică latină sau altă terminologie care
este dificilă pentru înţelegerea publicului larg. Concepţiile şi normele juridice pot fi
suficient explicate prin citarea legislaţiei sau precedentului judiciar (paragraful 59).

D.3. În opinia CCJE argumentarea judecătorească trebuie să fie precisă şi completă,
deşi argumentarea simplificată de asemenea poate fi adecvată în unele chestiuni
procedurale şi judecătorii pot, unde este admisibil să dea argumentări orale decît
scrise (paragraful 60).
D.4. CCJE recomandă ca cel puţin deciziile Judecătoriei Supreme şi a altor instanţe
importante să fie accesibile gratis prin intermediul site-urilor Internet, precum şi prin
materiale imprimate prin achitarea doar a costului imprimării; ar trebui luate măsuri
adecvate pentru răspîndirea deciziilor judiciare pentru a proteja intimitatea intere-
selor persoanelor implicate, în special a părţilor şi martorilor.
***

Avizul nr. 8 (2006)
a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE)
Spre atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei
PRIVIND ROLUL JUDECĂTORILOR ÎN CEEA CE PRIVEŞTE PROTECŢIA
SUPREMAŢIEI LEGII ŞI A DREPTURILOR OMULUI ÎN CONTEXTUL
TERORISMULUI
Strasbourg, 10 Noiembr ie 2006 CCJE (2006) Op. N° 8
A. Introducere
a. Context general
1. Pentru a implementa Planul de acţiune adoptat la cel de-al treilea summit al Şe-
filor de stat şi Guvern din cadrul Consiliului Europei1, invitînd statele europene să asi-
gure o protecţie eficientă a drepturilor omului în timp ce intensifică lupta împotriva
terorismului, Comitetul de Miniştri a însărcinat Consiliul Consultativ al Judecătorilor
Europeni cu misiunea de a adopta în 2005 o Opinie cu privire la rolul judecătorului
şi echilibrul dintre protecţia publicului şi a dreptulurilor omului şi lupta împotriva
terorismului.2
2. Consiliul Europei a întreprins eforturi deosebite în lupta împotriva terorismului,

pentru a ajunge la un echilibru între apărarea drepturilor şi libertăţilor individuale şi
securitatea publică. Acţiunile Consiliului Europei sunt bazate pe trei obiective:
• consolidarea acţiunilor legale împotriva terorismului;

• apărarea valorilor democratice fundamentale;
• redresarea cauzelor terorismului.
1
Varşovia, 16-17 mai 2005.
2
A 956-a întîlnire a Miniştrilor adjuncţi (15 februarie 2006).

3. Această acţiune specifică s-a materializat într-un număr de instrumente legale ale
Consiliului Europei, care inter alia sunt următoarele :
• Convenţia Europeană pentru Suprimarea Terorismului [ETS Nr. 90] şi Protoco-

lul Adiţional [ETS Nr. 190];
• Convenţia Europeană privind Extrădarea [ETS Nr. 24] şi primul şi al doilea Pro-
tocol Adiţional [ETS Nr. 86 şi ETS Nr. 98];
• Convenţia Europeană privind Asistenţa Reciprocă în Materie Penală [ETS Nr.
30] şi primul şi al doilea Protocol Adiţional [ETS Nr. 99 şi ETS Nr. 182];
• Convenţia Europeană privind Transferul Procedurilor în Materie Penală [ETS
No. 73];
• Convenţia Europeană privind Recompensarea Victimelor Infracţiunilor Vio-
lente [ETS Nr. 116];
• Convenţia privind Spălarea, Perchiziţia, Sechestrul şi Confiscarea Bunurilor re-
zultate din infracţiuni [ETS No. 141];
• Convenţia privind infracţiunile electronice [ETS Nr. 185] şi Protocolul Adiţional
privind incriminarea actelor de natură rasistă sau xenofobă comise prin inter-
mediul sistemelor computerizate [ETS Nr. 189];
• Convenţia Consiliului Europei privind Prevenirea Terorismului [CETS Nr. 196];
• Convenţia privind Spălarea, Perchiziţia, Sechestrul şi Confiscarea Bunurilor re-
zultate din infracţiuni şi finanţarea terorismului [CETS Nr. 198].
4. În contextul acestei Opinii, CCJE face de asemenea referire la instrumentele inter-
naţionale relevante ale Uniunii Europene (vezi în mod special Planul de Acţiune UE
privind combaterea terorismului)1 şi ale Naţiunilor Unite, şi inter alia:
• Convenţia privind Prevenirea şi Pedepsirea Imfracţiunilor împotriva persoa-

nelor protejate internaţional, inclusiv agenţi diplomatici, adoptată de către
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 14 decembrie 1973;
• Convenţia Internaţională împotrivă luării de ostatici adoptată de către Aduna-
rea Generală a Naţiunilor Unite la 17 decembrie 1979;
• Convenţia Internaţională pentru Suprimarea bombardamentelor teroriste,
adoptată de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 15 decembrie
1997;
• Convenţia Internaţională pentru Suprimarea finanţării terorismului, adoptată
de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 9 decembrie 1999;
• Convenţia Internaţională pentru Suprimarea actelor de terorism nuclear, New
York, 13 aprilie 2005;
• Convenţia privind infracţiunile şi alte fapte comise la bordul aeronavelor, sem-
nată la Tokyo la 14 septembrie 1963;
1
Consiliul UE, 5771/1/06.

• Convenţia pentru Suprimarea sechestrului ilegal al aeronavelor, semnat la
Haga la 16 decembrie 1970;
• Convenţia pentru Suprimarea actelor ilegale împotriva siguranţei aviaţiei ci-
vile, semnată la Montreal la 23 septembrie 1971;
• Convenţia privind Protecţia Fizică a Materialului Nuclear, semnată la Viena la 3
martie 1980;
• Protocolul privind Suprimarea actelor ilegale de violenţă comise pe aeropor-
turile internaţionale de aviaţie civilă, în completarea Convenţiei privind com-
baterea actelor ilegale împotriva siguranţei aviaţiei civile, semnată la Mon-
treal la 24 februarie 1988;
• Convenţia pentru combaterea actelor ilegale împotriva siguranţei navigaţiei
maritime, adoptată la Roma la 10 martie 1988;
• Protocolul pentru combaterea actelor ilegale împotriva siguranţei platforme-
lor fixe localizate pe platoul continental, adoptată la Roma la 10 martie 1988;
• Convenţia privind fabricarea explozivelor de plastic în scopul detectării, sem-
nată la Montreal la 1 martie 1991.
5. Întrucît unele dintre dispoziţiile acestor documente sunt relevante în acest con-
text specific, CCJE doreşte, de asemenea, să amintească Convenţiile de la Geneva
din 12 august 1949:
• Convenţia (I) pentru ameliorarea condiţiei persoanelor din cadrul forţelor ar-
mate, rănite şi bolnave pe cîmpul de luptă;
• Convenţia (II) pentru ameliorarea condiţiei persoanelor din cadrul forţelor ar-
mate rănite, bolnave şi naufragiate pe mare;
• Convenţia (III) privind tratamentul prizonierilor de război;
• Convenţia (IV) privind protecţia civililor pe timp de război.
6. În plus, CCJE mai doreşte să amintească Opinia sa nr. 6 (2004) privind dreptul al
un proces echitabil într-un timp rezonabil şi rolul judecătorului în procesele care au
în vedere şi mijloacele de soluţionare alternativă a conflictelor şi Opinia Nr. 7 (2005)
privind justiţia şi societatea.
a. Reconcilierea drepturilor omului cu necesitatea de a adopta măsuri

împotriva terorismului
7. Consiliul Europei a subliniat deja, în cîteva ocazii, faptul că lupta împotriva teroris-
mului este posibilă în condiţiile respectării drepturilor omului.
8. Cu acest scop, în iulie 2002, Comitetul Miniştrilor a adoptat1 Liniile directoare pri-
vind drepturile omului şi lupta împotriva terorismului. Aceste linii directoare afirmă
obligaţia statului de a proteja pe oricine împotriva terorismului, reiterînd în acelaşi
1
A 804 –a întîlnire a Miniştrilor adjuncţi, 11 iulie 2002.

timp necesitatea de a evita măsurile arbitrare şi de a se asigura că toate măsurile
luate pentru combaterea terorismului sunt legale şi că tortura este interzisă.
9. Cadrul legal transpus în aceste linii directoare priveşte, în mod special, colectarea
şi procesarea datelor personale, măsuri care interacţionează cu intimitatea, arestul,
reţinerea şi arestarea preventivă, cu procedurile legale, extrădarea şi compensarea
victimelor.
10. Urmărind acest scop, în martie 2005, Comitetul de Miniştri a adoptat1 Liniile di-
rectoare privind protecţia victimelor actelor teroriste, recunoscînd suferinţa acestora
şi necesitatea de a le sprijini.
11. Experienţa de zi cu zi şi evenimentele curente au arătat că, în timp ce terorismul

nu este o problemă nouă, recent a atins o scală internaţională fără precedent. Lupta
împotriva terorismului este o provocare specifică şi foarte dificilă pentru state şi
pentru agenţiile de aplicare a legii şi în mod subsecvent pentru sistemele judiciare
care trebuie să reacţioneze cu creativitate, în cadrul Convenţiei Europene a Dreptu-
rilor Omului.
12. Nu există nici un conflict evident între terorism şi exerciţiul individual al dreptu-
rilor şi libertăţilor, întrucît terorismul nu numai că pune serios în pericol drepturile
fundamentale, inclusiv dreptul la viaţă şi integritate corporală şi subminează prin-
cipiile domniei legii şi ale democraţiei pluraliste, dar este de asemenea posibil să
determine statele să impună restricţii care ele însele pot fi în detrimentul drepturilor
fundamentale, dacă nu se are grijă grijă în acest sens.
13. În acest cadru, CCJE a considerat adecvat, ca organism compus numai din ju-
decători, să examineze rolul judecătorului în protecţia domniei legii şi a drepturilor
omului în contextul terorismului.
14. CCJE consideră că judecătorul, însărcinat cu dubla răspundere de a traspune

legea şi de a proteja drepturile şi libertăţile individuale, trebuie să aibă un rol esen-
ţial în cadrul legal creat de state şi trebuie să îi fie conferite toate puterile necesare
pentru a-şi aduce la îndeplinire aceste atribuţii.
15. CCJE consideră că, în situaţia în care terorismul este privit ca generînd o situaţie
specifică care justifică măsuri temporare şi specifice care limitează anumite drepturi
datorită pericolului deosebit pe care îl impune, aceste măsuri trebuie determinate
prin lege, să fie necesare şi proporţionale cu scopurile unei societăţi democratice
(vezi, în ceea ce priveşte libertatea de exprimare, articolul 10 alin.2 din Convenţia Eu-
ropeană a Drepturilor Omului şi, în general, principiul 3 din Liniile Directoare privind
drepturile omului şi lupta împotriva terorismului) şi să fie supuse scrutinului şi con-
trolului cu privire la legitimitatea lor, de către acei judecptori care, potrivit tradiţiilor
legale ale statelor, au în mod obişnuit competenţă în domeniul dreptului în cauză
1
A 917-A ÎNTÎLNIRE A Miniştrilor adjuncţi, 2 martie 2002

(instanţe civile, penale sau administrative – în opoziţie cu tribunalele excepţionale
care funcţionează în afara sistemului judiciar obişnuit – vezi de asemenea paragra-
fele 16, 33-34 şi 42, precum şi următorul).
16. Aceste măsuri nu pot în nici un caz să încalce drepturile şi libertăţile cetăţenilor
într-o asemenea măsură încît principiile de bază ale societăţilor democratile să fie
ele însele în pericol.
17. În considerarea celor de mai sus, este adecvat să fie examinate implicaţiile mă-
surilor care pot fi adoptate în cadrul dreptului administrativ (partea B) şi a dreptului
penal (partea C) în lupta împotriva terorismului, şi, de asemenea, rolul judecătorului
în protecţia libertăţii de exprimare (partea D).
B. Măsuri de drept administrativ

18. În efortul lor de a a-şi îndeplini obligaţia de protejare a populaţiei prin prevenirea
actelor teroriste, statele pot, prin intermediul autorităţilor lor administrative să ad-
opte măsuri distincte de sancţiunile penale aplicate infracţiunilor de terorism deja
comise.
19. Deportarea străinilor, cerinţele de acordare a vizelor şi de acordare a permiselor

de rezidenţă, controalele de identitate, interzicerea asociaţiilor, interzicerea adună-
rilor, înregistrarea, instalarea de camere video şi monitorizarea activităţilor prin inter-
mediul tehnologiei informatice sunt toate exemple de astfel de măsuri preventive.
20. Asemenea măsuri preventive – precum măsurile penale – cer să fie menţinut un
echilibru între obligaţia de protejare a oamenilor împotriva actelor teroriste şi obli-
gaţia de apărare a drepturilor omului.
21. Judecătorii ar trebui să aibă un rol foarte important în asigurarea faptului că

un astfel de echilibru este menţinut în mod corespunzător. Desigur, este primordial
pentru state să adopte şi pentru autorităţile administrative să aplice măsurile nece-
sare pentru păstrarea acestui echilibru. Atunci cînd instanţele vor lua în considerare
legislaţia adoptată pentru a combate ameninţările teroriste, o astfel de legislaţie,
precum şi acţiunile administrative trebuie să fie supuse scrutinului şi revizuirii judi-
ciare pentru a se asigura că sunt legale, necesare şi proporţionale.
22. În acest context, instrumentele legale internaţionale şi europene trebuie res-

pectate, inclusiv obligaţiile care reies din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
(CEDO). Protecţia securităţii naţionale se poate concretiza în restricţia unor drepturi
individuale prevăzute de Convenţie1.
1
Articolul 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) Articolul (liberatatea de gîndire, conştiinţă şi
religie) Articolul 10 (libertatea de exprimare) şi Articolul 11 (libertatea de asociere)

23. Măsurile preventive împotriva terorismului trebuie, cu toate acestea, să nu în-
calce niciodată drepturile fundamentale precum dreptul la viaţă (articolul 2 CEDO)
sau interzicerea torturii şi a tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante
(articolul 3 CEDO).
24. În ceea ce priveşte articolul 3, CCJE notează că, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului statuează că terorismul nu poate justifica derogarea de la interzicerea abso-
lută a torturii sau a tratamentelor şi pedepselor inumane sau degradante, indiferent
de comportamentul victimei.1 Curtea a pus în vedere că, evaluînd dacă există un risc
real de încălcare a articolului 3 al CEDO în cazurile de extrădare, faptul că persoana
este percepută ca un pericol pentru siguranţa naţională a statutului nu este o consi-
deraţie materială.2
25. Accesul efectiv la controlul judiciar al actelor administrative menite să prevină

terorismul ar trebui să fie asigurat astfel cum este prevăzut de Recomandarea Rec
(2004) 20 a Comitetului de Miniştri a statelor membre privind controlul judiciar al
actelor administrative.3 Pentru a fi incident articolul 13 CEDO, remediul ar trebui să
existe indiferent dacă persoana în cauză este privită ca un pericol pentru siguranţa
naţională.4
26. Controlul judiciar conţine controlul oricărei încălcări a legii, control realizat de
către acei judecători care, potrivit tradiţiilor legale ale unora dintre state, au în mod
normal competenţă în materia vizată (pentru aceasta şi cerinţele subsecvente, vezi
Rec (2004) 20 menţionată în paragraful 24). Curtea – de obicei o instanţă civilă sau
administrativă – ar trebui să fie în poziţia de a examina situaţia de fapt şi de drept şi
nu ar trebui să fie ţinută de constatarea situaţiei de fapt de către autorităţi.
27. Dreptul la un proces echitabil ar trebui în mod special garantat (art. 6 CEDO).
Acest fapt implică inter alia că va exista egalitate de mijloace între părţile unui proces
şi că procedura este interogatorie.
1
Vezi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia Chahal împotriva Regatului Unit (15.11.1996), para-
graful 79: „[Curtea Europeană a Drepturilor Omului] este pe deplin conştientă de dificultăţile cu care se
confruntă statele în timpuri moderne pentru protejarea comunităţilor lor de violenţa teroristă. Cu toate
acestea, chiar şi în aceste circumstanţe, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi tratamentele sau
pedepsele inumane sau degradante, indiferent de comportamentul victimei.”
2
Vezi curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia Chahal împotriva Regatului Unit (15.11.1996), para-
grafele 80 şi 149.
3
Adoptată de către Comitetul de Miniştri la 15 decembrie 2004.
4
Vezi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia Chahal împotriva Regatului Unit (15.11.1996), para-
graful 151: „În asemenea cazuri, date fiind natura ireversibilă a răului care poate apărea dacă riscul relelor
tratamente s-ar fi materializat şi importanţa pe care Curtea o ataşează articolului 3, noţiunea de remediu
eficient din cadrul articolului 13 cere ca scrutinul independent al cererii să arate că există temeiuri substan-
ţiale pentru temerea unui risc real al unui tratament contrar articolului 3. Acest scrutin trebuie realizat fără
a ţine cont de ceea ce persoana a întreprins pentru a garanta extrădarea sau orice altă ameninţare pentru
siguranţa naţională a statului care urmează să o extrădeze.”

28. Dreptul la un proces echitabil presupune ca toate probele admise de instanţă să
fie în principiu puse la dispoziţia părţilor pentru a putea aduce argumente contra.1
Întrebarea este însă, în ce măsură limitarea accesului la documente, martori şi alte
surse ale probatoriului poate fi admisă, dacă este vorba în speţă de considerente
de securitate. Atunci cînd accesul la probe este acordat avocaţilor şi nu părţilor
personal, întrucît expunerea directă către persoanele implicate a surselor de probă
poate periclita interesul public, se ridică întrebări deosebit de dificile, dacă nu cumva
este vorba despre o limitare substanţială a remediului efectiv şi a apărării.2 Oricare
ar fi soluţia în ceea ce priveşte accesul la probe al părţilor şi al avocaţilor apărării,
CCJE consideră că nu trebuie aplicată nici o limitare judecătorului care trebuie să
aibă acces direct şi personal la documente, martori şi alte probe, pentru a permite
instanţei să evalueze toate faptele relevante şi astfel să se pronunţe asupra unui re-
mediu efectiv (articolul 13 CEDO).
29. Principiul menţionat mai sus este de asemenea aplicabil deciziilor privind extră-
darea sau deportarea unui străin sau refuzul unui permis de şedere sau a oricărei alte
forme de protecţie (de exemplu statutul de refugiat sau protecţia subsidiară), dacă
există acuzaţii privind un pericol terorist.
30. Deşi articolul 6 CEDO nu este aplicabil în ceea ce priveşte extrădarea şi depor-
tarea străinilor3, dreptul la un proces echitabil trebuie să fie de asemenea respectat
cu privire la aceste măsuri (vezi Recomandarea Rec (2004) 20, paragraful 4).
31. CCJE consideră că atribuţii similare de supraveghere judiciară ar trebui garan-

tate efectiv şi în ceea ce priveşte aplicarea limitărilor libertăţii de circulaţie în cazul
procedurilor în curs de soluţionare pentru extrădare şi deportare. În plus, controlul
1
Vezi Recomandarea (2004) 20: Procedura trebuie să fie adversă. Toate probele admise de către tribunal
trebuie să fie în principiu puse la dispoziţia părţilor pentru ca acestea să poată aduce argumente contra
(paragraful B.4.d).
2
CEDO tranşează problema accesului părţilor şi al avocaţilor apărării la probele în cauza Chahal, referindu-
se indirect la legislaţia canadiană: „Intervenienţii (...) au fost toţi de părere că, revizuirea judiciară nu a con-
stituit un remediu efectiv în cauzele care implică securitatea naţională. Articolul 13 cere cel puţin ca un
organism independent să evalueze toate faptele şi probele şi să fie îndreptăţit să dea o soluţie care va fi
obligatorie pentru Secretarul de Stat. În legătură cu aceasta, Amnesty International, Liberty, Centrul AIRE
şi JCWI (…) au atras atenţia Curţii cu privire la procedura aplicată în Canada în asemenea cauze. Conform
Legii Canadiene privind Imigrarea din 1976 (astfel cum a fost modificată de Legea imigraţiei din 1988), un
judecător de la instanţa federală face o examinare cu uşile închise a tuturor probelor, asupra cărora partea
este apoi înştiinţată prin intermediul unei declaraţii rezumat, însă ep cît posibil, acuzaţiile sunt aduse îm-
potriva lui sau ei şi are dreptul de a fi reprezentat şi de a cere probe. Confidenţialitatea materialului care ri-
dică probleme de securitate este menţinută prin solicitatea ca asemenea probe să fie examinate în absenţa
atît a părţii, cît şi a reprezentantului său. Cu toate acestea, în aceste circumstanţe, locul lor este luat de
către un consiliu de securitate instruit de către instanţă, care interoghează martorii şi care ajută în general
instanţa să verifice dacă statul are un caz solid. Un rezumat al probelor obţinute prin această procedură, cu
toate omisiunile necesare, este înaintat părţii.”
3
Vezi, de exemplu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia Maaouia împotriva Franţei, soluţia Marii
Camere (5.10.2000), paragraful 40: „Curtea concluzionează că deciziile privind intrarea, şederea şi depor-
tarea străinilor nu se referă la stabilirea drepturilor sau obligaţiilor civile ale reclamantului sau a unei acu-
zaţii penale aduse împotriva sa, în sensul articolului 6 § 1 din Convenţie”.

condiţiilor unor astfel de limitări ar trebui să fie garantat în mod similar pentru con-
diţiile de detenţie.
32. În orice caz, nici o acţiune cu urmări ireversibile nu poate fi luată în timp ce pro-
cesul se află în curs de soluţionare.1 Acest lucru presupune că o deportare în cursul
procesului nu este niciodată admisibilă, dacă drepturi absolute precum cele prote-
jate de articolul 2 sau articolul 3 din CEDO se află în pericol. 2 Interese de ordine pu-
blică sau securitate naţională – precum cele menţionate în articolul 1 al Protocolului
nr.7 al CEDO din 22 noiembrie 1984 – sunt imateriale, dacă drepturi absolute sunt
implicate.
33. CCJE consideră că, datorită sarcinii delicate de garantare a drepturilor şi libertă-
ţilor fundamentale, supravegherea tuturor măsurilor de drept administrativ privind
extrădarea străinilor (precum şi supravegherea lor provizorie), cerinţele de acordare
a vizei, controalele de identitate, interzicerea asocierii, interzicerea adunărilor, în-
registrarea, instalarea de camere video, percheziţia persoanelor prin intermediul
tehnologiei informatice, ar trebui să cadă în sarcina instanţelor ordinare (inclusiv a
instanţelor administrative) formate din judecători profesionişti, înfiinţate prin lege,
cu garanţii depline de independenţă.
34. Sarcina de a furniza un remediu efectiv poate fi încredinţată numai sistemelor

judiciare ordinare şi/sau judecătorilor, întrucît sunt formate în conformitate cu tra-
diţiile legale ale statelor, avînd cunoştinţe specializate (e.g. judecătorii adminstrativi
– vezi paragraful 26 de mai sus ).
C. Măsuri de drept penal

35. Necesitatea de a răspunde actelor de terorism prin măsuri de drept penal a fost
afirmată de mult timp în textele Consiliului Europei (vezi Recomandarea 703 (1973)
a Adunării Parlamentare cu privire la terorismul internaţional); un asemenea răspuns
atrage adoptarea de către state a măsurilor corespunzătoare privind dreptul sub-
stanţial (a); partea (b) va fi dedicată rolului neschimbat al judecătorului în procesele
penale în care se judecă terorismul.
a) Dreptul substanţial
36. Multe state au inclus infracţiunea specifică de „terorism” în legile lor penale naţi-
onale, reflectînd astfel o dorinţă comună exprimată în diverse instrumente internaţi-
onale ale Naţiunilor Unite, ale Consiliului Europei şi ale Uniunii Europene.
1
Vezi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia Mamatkulov şi Askarom împotriva Turciei, 4.02.2005,
paragraful 124: „Într-adevăr poate fi spus, că, indiferent de sistemul de drept în discuţie, administrarea
adecvată a actului de justiţie cere ca nici o acţiune ireversibilă să nu poată fi luată în cursul soluţionării
procesului”.
2
Vezi de asemenea decizia Chahal deja menţionată, conform căreia Convenţia interzice în termeni absoluţi
tortura.

37. Avînd în vedere gravitatea infracţiunilor care sunt considerate terorism, precum
şi consecinţele procedurale care rezultă din acestea, este important ca principiile de
bază ale dreptului penal să fie aplicabile infracţiunilor de terorism asemenea oricărei
alte infracţiuni şi ca elementele unei asemenea infracţiuni să fie clar şi precis definite.
38. Conformitatea cu aceste criterii este esenţială, nu numai pentru dovedirea vino-
văţiei în infracţiunile care implică un atac direct asupra persoanelor şi bunurilor, dar,
de asemenea şi în orice altă situaţie în care legislaţiile naţionale clasifică anumite alte
fapte, precum pregătirea sau finanţarea activităţilor teroriste, ca terorism.
39. Întrucît terorismul nu ţine cont de frontierele naţionale, răspunsul legal al sta-
telor la terorism trebuie să fie internaţional. Instrumentele legale internaţionale
care există în domeniu furnizează o bază normativă comună pentru lupta împotriva
terorismului. Dacă comunitatea internaţională ar crea definiţii comune ale infrac-
ţiunilor de terorism conform standardelor articolului 7 CEDO, judecătorii naţionali
ar fi sprijiniţi, în special în domeniul cooperării interstatale (de exemplu în legătură
cu schimbul de informaţii şi asistenţa judiciară). Judecătorii, ca interpreţi ai legii, ar
trebui – în ceea ce îi priveşte – să ţină cont de dimensiunea internaţională a fenome-
nului atunci cînd aplică legea.
b) Rolul judecătorului rămîne neschimbat în procesele penale de judecare

a terorismului
40. În contextul dreptului penal, judecătorii au de asemenea un rol central în asigu-
rarea faptului că un echilibru adecvat este menţinut, atît în ceea ce priveşte dreptul
substanţial, cît şi dreptul procedural, între necesitatea de a descoperi şi urmări in-
fracţiunile de terorism şi apărarea drepturilor omului ale celor suspectaţi sau acuzaţi
de astfel de infracţiuni.
41. Avînd în vedere necesităţile menţionate mai sus, pot fi ridicate unele probleme
privind rolul judecătorului în procesul de judecare a terorismului.
I) INTERZICEREA TRIBUNALELOR EXCEPŢIONALE

42. CCJE remarcă că un răspuns aproape universal al statelor europene la cerinţa de
a asigura un echilibru între securitatea împotriva terorismului şi apărarea drepturilor
omului, a fost refuzul de a înfiinţa tribunale extraordinare (vezi paragraful 15 de mai
sus), ca o reacţie la ameninţarea actuală impusă de terorism.
43. Statele ar trebui să aibă încredere în structurile lor judiciare existente pentru a
asigura acest echilibru – în conformitate cu legea general aplicabilă în statele de-
mocratice, inclusiv convenţiile internaţionale şi în special Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului.
44. CCJE consideră că rolul judecătorului în cauzele privind actele teroriste nu tre-
buie să difere de rolul pe care judecătorul îl are în judecarea oricăror altor infracţiuni

şi că natura acestor infracţiuni nu justifică o derogare de la regulile obişnuite care
guvernează competenţa instanţelor.
45. Cu toate acestea, importanţa terorismului sugerează că infracţiunile din aceeaşi

categorie ar trebui judecate de către instanţele care au competenţa de a audia şi
soluţiona cele mai grave infracţiuni, atunci cînd această competenţă este împărţită
între instanţele naţionale.
46. CCJE recunoaşte că circumstanţele şi necesităţile locale privind securitatea jude-

cătorilor pot uneori justifica recurgerea la instanţe specializate competente pentru
judecarea terorismului.
47. În orice caz, este important ca aceste instanţe speciale să fie alcătuite din judecă-
tori independenţi, membri ai sistemului judiciar în conformitate cu paragraful 15 de
mai sus şi care să aplice reguli procedurale obişnuite respectînd întru totul dreptul la
apărare şi, în principiu, dreptul la o audiere publică, astfel încît echitatea procesului
să fie în toate cazurile garantată.
48. Este necesar să fie evitate situaţiile în care pe de o parte, cei care investighează
infracţiunile de terorism au o experienţă specifică în acest domeniu, iar, pe de altă
parte, judecătorii şi procurorii să întîmpine dificultăţi datorită lipsei de informaţii şi
cunoştinţe.
49. Formarea profesională a judecătorilor trebuie să abordeze toate domeniile de

drept penal şi financiar relevante pentru înţelegerea activităţilor teroriste, şi trebuie
să implice o dimensiune internaţională cu scopul de a promova crearea de reţele ju-
diciare care sunt esenţiale pentru schimbul de informaţii şi alte forme de cooperare
transfrontalieră.
50. Iniţiativele de pregătire ar trebui să aibă de asemenea scopul de a pune accent

pe funcţia deosebită pe care o au judecătorii, care trebuie întotdeauna să păstreze
un echilibru între necesitatea de reprimare a infracţiunilor şi respectul drepturilor
fundamentale chiar şi atunci cînd este vorba despre activităţile teroriste.
II) ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN CURSUL INVESTIGAŢIILOR

51. CCJE consideră că, indiferent de gravitatea infracţiunilor, instanţele ar trebui, în
orice fază a cercetărilor, să se asigure că restricţionările drepturilor individuale să fie
limitate la acele acţiuni strict necesare pentru protejarea interesului public.1 Instan-
ţele ar trebui să evalueze valabilitatea şi legitimitatea probelor adunate de către or-
ganele de cercetare şi să aibă puterea legală de a refuza probele obţinute ca urmare
a torturii sau tratamentelor inumane sau degradante, sau prin încălcarea dreptului
1
Vezi, de asemenea, rolul pe care procuratura îl poate avea în asigurarea protecţiei drepturilor omului, Re-
comandarea Rec(2000)19 privind rolul procurorilor în justiţia penală. CCJE va examina în detaliu, într-o
opinie viitoare, relaţii dintre sistemul judiciar şi procuratură (vezi Planul de Acţiune Cadrul Global pentru
judecătorii din Europa, Document CCJE (2001) 24).

la apărarea sau prin alte acţiuni ilegale. Instanţele ar trebuie să se asigure că deciziile
privind cercetarea sunt în conformitate cu regulile unui proces echitabil şi a egalităţii
armelor.
52. Deşi cercetările sunt efectuate în unele state de către servicii speciale de infor-
maţii, care sunt un instrument esenţial de investigare şi prevenire a infracţiunilor,
activităţile unor astfel de servicii de infromaţii trebuie să nu aibă loc cu încălcarea
legilor aplicabile şi trebuie să fie supuse controlului democratic conform cerinţelor
CEDO1.
53. CCJE consideră că toate dispoziţiile de îngheţare, sechestru sau confiscare a bu-
nurilor, menite să prevină finanţarea terorismului, ar trebui să fie prevăzute expres
de lege şi, să fie supuse autorizării de către instanţe şi supravegherii regulate, întrucît
pot încălca grav dreptul la intimitate şi dreptul de proprietate.
54. Consiliul Europei a adoptat Recomandarea Rec (2005) 10 a Comitetului de Mi-

niştri privind „tehnicile speciale de investigare” în cazul infracţiunilor grave, inclusiv
actele de terorism.2
55. Această recomandare subliniază faptul că utilizarea tehnicilor speciale de investi-

gare este o unealtă crucială în contextul luptei împotriva infracţiunilor grave, comise
efectiv sau aflate în faza de pregătire, dar, stipulează totodată că se poate recurge
la asemenea tehnici în cadrul şi în condiţiile prevăzute expres de lege, sub suprave-
gherea adecvată a autorităţilor judiciare sau a altor „autorităţi independente”. CCJE
se îndoieşte că supravegherea poate fi încredinţată în competenţa „instituţiilor inde-
pendente”, altele decît acei judecători care, conform tradiţiilor legale din unele state,
au în mod obişnuit competenţă în materia de drept vizată (vezi paragraful 16 de
mai sus; conceptului de „instituţii independente” îi lipseşte precizia şi nu garantează
echitatea procesului cerută de articolul 6.1 CEDO.
56. CCJE consideră că astfel de tehnici speciale de investigare trebuie să respecte

principiile legalităţii şi proporţionalităţii, că trebuie în orice caz privite ca măsuri pro-
vizorii şi că aplicarea acestora trebui să fi supravegheată în mod regulat (inclusiv, în
principiu, o autorizare prealabilă) de către instanţa competentă.
III) ROLUL JUDECĂTORULUI PE TIMPUL DEŢINERII

(ARESTĂRII PREVENTIVE)
57. CCJE aminteşte că prevederile articolului 5 paragrafele 3 şi 4 din CEDO vor fi res-
pectate şi în cazul deţinerii în timpul procesului în curs de desfăşurare sau ca urmare
1
Vezi de exemplu: „Comisia de la Veneţia: Serviciile de Securitate Interne în Europa „ (CDL/Inf (98)6).
2
Conform Recomandării Rec(2005)10, tehniciile speciale de investigare sunt: „tehnicile aplicate de către
autorităţile competente în contextul investigaţiilor penale în scopul detectării şi investigării infracţiunilor
grave şi suspecţilor, care au drept finalitate culegerea de informaţii într-o asemenea manieră încît să nu
alerteze persoanele vizate „.

a condamnării persoanelor acuzate de terorism.1 Detenţia este o sancţiune impusă
de instanţă persoanelor a căror vinovăţie a fost stabilită. Cu toate acestea, în cazuri
excepţionale, persoanele pot fi deţinute înainte ca o decizie să fie luată, ca o măsură
preventivă (reţinere, refuzul de eliberare pe cauţiune, ambele înainte sau în cursul
procesului).
• Arestarea suspecţilor
58. În privinţa reţinerii sau a arestării anterior unei decizii care să stabilească
vinovăţia, practica diferă de la stat la stat cu privire la măsurile care restricţionează
drepturile omului. Astfel, în timp ce anumite ţări au extins perioada de reţinere în
arestul poliţiei, în cauzele de terorism, sau chiar arestarea la cerere, pe care legea o
prevede, altele nu intenţionează să deroge de la prevederile legii ordinare.
59. Întrucît libertatea de circulaţie este unul dintre drepturile fundamentale ale sta-
telor democratice, CCJE consideră nu numai că măsurile de natură să aducă atingere
exerciţiului acestui drept trebuie prevăzute expres de lege, dar şi că judecătorii – în
capacitatea lor de garanţi ai libertăţilor fundamentale – trebuie să aibă sarcina de
a superviza măsurile de reţinere şi arestare dispuse înainte ca vinovăţia să fie stabi-
lită.
60. Această supraveghere implică faptul că judecătorul va putea să verifice exsi-

tenţa condiţiilor legale şi de fapt pentru detenţie (inclusiv şi verificarea suspiciunilor,
pe baza acuzaţiilor care trebuie de îndată aduse la cunoştinţa persoanei reţinute),
pentru a se asigura că demnitatea personală şi dreptul la apărare sunt garantate şi
pentru ca restricţiile acestor drepturi impuse de natura faptelor să fie strict proporţi-
1
Articolele 5-3 CEDO: „Toţi cei arestaţi sau deţinuţi în conformitate cu prevederile paragrafului 1.c al acestui
articol trebuie aduşi de îndată în faţa unui judecător sau a altui ofiţer autorizat prin lege să exercite puteri
judiciare şi va fi îndreptăţit la un proces într-un timp rezonabil sau la eliberare pe timpul judecăţii. Elibe-
rarea poate fi condiţionată de garanţiile de prezentare la termene.”; Articolele 5-4 CEDO: „Toţi cei privaţi de
libertate ca urmare a arestului sau reţinerii vor fi îndreptăţiţi să introducă acţiuni prin intermediul cărora
legalitatea deţineriii lor va fi decisă cu celeritate de către instanţă sau pronunţarea eliberării dacă detenţia
nu este legală.„ Mai mult decît atît, în Decizia Brogan şi alţii împotriva Regatului Unit (29.11.1988), CEDO
afirmă în paragraful 61 că cercetarea infracţiunilor de terorism ridică în mod evident probleme speciale
autorităţilor. Curtea acceptă că, condiţionat de existenţa unor apărări adecvate, contextul terorismului în
cauza supusă judecăţii „are efectul de a prelungi perioada în care autorităţile pot, fără a încălca articolul
5 paragraful 3, să reţină o persoană suspectată de infracţiuni grave de terorism în custodie înainte de a-l
înfăţişa înaintea unui judecător sau a altui ofiţei judiciar. Dificultăţile la care se referă Guvernul privind
controlul judiciar asupra deciziile de arestare şi deţinere a suspecţilor terorişti pot afecta modul de imple-
mentare a articolului 5 paragraful 3, de exemplu la solicitarea garanţiilor procedurale corespunzătoarea
avînd în vedere natura infracţiunilor suspectate. Cu toate acestea, nu se poate justifica, conform articolului
5 paragraful 3, dispensarea totală a controlului judiciar „prompt”. Curtea adaugă că scopul pentru flexibili-
tate în interpretarea şi aplicarea noţiunii de „promptitudine” este foarte limitat (paragraful 62). În viziunea
Curţii, chiar şi cea mai scurtă dintre cele patru perioade de deţinere în cauza supusă judecăţii, patru zile
şi 6 ore pretrecute în custodia poliţiei, este în afara constrîngerilor stricte cu privire la timpul permis de
către prima parte a articolului 5 paragraful 3. „Faptul incontestabil că arestul şi detenţia reclamanţilor au
fost determinate de scopul legitim de protejare a comunităţii împotriva terorismului nu este, prin el însuşi,
suficient pentru a asigura conformitatea cu cerinţele specifice ale articolului5 paragraful 3.”

onale cu scopul ce doreşte a fi atins şi să nu aibă efecte ele însele asupra principiului
dreptului la apărare, precum şi pentru a testa că persona deţinută nu este supusă
torturii sau vreunui tratament inuman sau degradant, pentru a declara măsurile de
detenţie secrete sau nelimitate ca durată sau care nu permit înfăţişarea în faţa in-
stanţei, ca fiind ilegale (revenind judecătorului atribuţia de a stabili perioada de de-
ţinere). Dacă, în îndeplinirea acestor funcţii, judecătorul află că o persoană este
posibil să fi fost supusă unui arest, detenţie sau trasportare secrete, ar trebui să
sesizeze autorităţile competente cu cercetarea penală.
• Detenţia post-condamnatorie
61. În ceea ce priveşte detenţia persoanelor a căror vinovăţie a fost stabilită, CCJE
consideră că seriozitatea infracţiunilor de terorism nu justifică nici o derogare de la
regulile generale stabilite de lege în domeniul procedurilor penale şi a măsurilor de
deţinere; în special, nu poate fi autorizat un judecător să aplice o pedeapsă penală
conform standardelor care derogă de la regulile generale.
• Condiţiile de detenţie
62. Această Opinie nu este dedicată discuţiilor despre condiţiile de detenţie, deşi
această chestiune merită o examinare viitoare într-o Opinie a CCJE1. acest subiect
reflectă dificultatea în întrunirea cerinţelor privind atît drepturile omului, cît şi pro-
tecţia interesului public. În multe state există o mare tentaţie în a da o prioritate
automată problemelor de securitate, care poate genera un risc de abuz.
63. CCJE, doar pentru scopurile curente, atrage atenţia asupra Recomandării
Rec(2006)2 a Comitetului de Miniştri privind Regulile Europene de Încarcerare,
adoptată la 11 ianuarie 2006.
64. Persoanelor deţinute ca suspecţi terorişti ar trebui să le fie garantat accesul

prompt la asistenţă judiciară a unui avocat la alegere, oriunde ar fi arestaţi. Instanţele
ar trebui fie capabile de a garanta o eliberare adecvată şi de a emite mandate co-
respunzătoare pentru a se asigura că toate persoanele deţinute nu sunt supuse tra-
tamentelor inumane sau degradante şi, în acest scop, ar trebui să fie capabili (dacă
decid în acest sens, din oficiu) să inspecteze orice loc de detenţie şi să aibă acces
liber la orice deţinut.
IV) ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROTEJAREA MARTORILOR, VICTIMELOR

ŞI COLABORATORILOR JUSTIŢIEI
65. Procesele de judecare a infracţiunilor de terorism sunt deseori bazate pe de-
claraţiile persoanelor care au legături strînse cu grupările teroriste şi care sunt mai
vulnerabile decît alţii la folosirea intimidării împotriva lor şi a oamenilor din jurul lor;
acest fapt ridică problema protecţiei acestor persoane.
1
Planul de Acţiune Cadru Global pentru judecătorii europeni, adoptat de Comitetul de Miniştri la a 740a
întîlnire, Document CCJE (2001) 24.

66. Victimele actelor teroriste ar trebui să fie protejate împotriva presiunilor sau ame-
ninţărilor care le-ar putea împiedica să apară în faţa instanţelor.
67.Protecţia martorilor s-ar dovedi dificilă pe o scară pur naţională, date fiind condi-
ţiile din ţara unde aceştia se află. Cooperarea internaţională în conformitate cu stan-
dardele care au fost deja impuse în domeniu, este aşadar necesară1.
68. Un judecător trebuie să găsească echilibru între necesitatea de protejare a marto-

rilor/victimelor infracţiunilor şi dreptul pîrîtului la un proces echitabil. Acest echilibru
ridică dificultăţi atunci cînd martorii şi victimele se află sub un program de protecţie,
caz în care, contactul dintre suspecţi şi/sau avocaţii apărării poate fi împiedicat, chiar
şi în cursul procesului.
69. CCJE sugerează că, de vreme ce rolul judecătorului include asigurarea deplină
a dreptului la apărare şi egalitatea armelor, judecătorii – în cauzele în care martorii
sunt absenţi la înfăţişări sau sunt anonimi şi prin urmare acuzatul nu are posibilitatea
de a-i interoga – ar trebui să nu îşi întemeieze condamnarea doar şi într-o măsură
decisivă pe declaraţiile martorilor şi investigatorilor.
70. În continuare există provocări pentru sistemele judiciare atunci cînd lupta îm-
potriva terorismului este bazată pe elemente obţinute prin intermediul serviciilor
secrete (care implică deseori servicii secrete tranfrontaliere. Protejarea surselor, mar-
torilor şi a membrilor serviciilor secrete este aşadar la mijloc. CCJE consideră că în
acest domeniu principii similare celor menţionate în paragraful 69 trebuie aplicate.
71. Pe de altă parte, CCJE consideră că judecătorul ar trebui să ia de asemenea în

calcul şi prevederile legale internaţionale, inclusiv legislaţia anti terorism, apărînd si-
tuaţia victimelor infracţiunilor grave, în special cînd există martori în cauză. Depinde
de judecător să se asigure în fiecare etapă a procedurii că toate măsurile eficiente
sunt luate pentru ca presupusele victime să-şi exercite pe deplin drepturile lor, res-
pectînd în acelaşi timp drepturile acuzatului. Atunci cînd puterea relevantă nu este
acordată altor autorităţi sau în cazurile în care aceste autorităţi nu reuşesc să adopte
măsuri adecvate, judecătorul ar trebui să poată asigura siguranţa victimelor, pro-
tecţia familiei acestora şi a vieţii lor intime, accesul la justiţie şi tratamentul echitabil,
precum şi asistenţa judiciară gratuită. Aceste atribuţii nu trebui să fie supune nici
unei limitări nerezonabile de către alte organe ale statului, din motive financiare sau
de altă natură.
72. CCJE sugerează de asemenea, că, atunci cînd condiţiile specifice prevăzute
de lege sunt întrunite, victimei să îi fie acordate despăgubiri corespunzătoare, de
1
Recomandarea (2005) 9 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei pentru statele membre
privind Protecţia martorilor şi colaboratorilor justiţiei. Vezi de asemenea liniile directoare privind protecţia
victimelor actelor teroriste, adoptate de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei la 2 martie
2005; Recomandarea Nr. R (85) 11 a Comitetului de Miniştră pentru statele membre asupra statutului de
victimă în cadrul dreptului şi procedurii penale; Recomandarea Nr. R (97) 13 a Comitetului de Miniştri
pentru statele membre privind intimidarea martorilor şi drepturile la apărare.

exemplu de la stat sau ca urmare a confiscării proprietăţii făptuitorilor pentru a fi
folosite în vederea despăgubirii victimelor.1
73. În final, CCJE subliniază că este necesar ca statul să asigure siguranţa organelor
de cercetare, a judecătorilor şi a personalului judiciar implicat în soluţionarea cazu-
rilor de terorism.
D. Rolul judecătorului în vederea protecţiei libertăţii de exprimare şi

a altor drepturi şi libertăţi
74. Terorismul afectează bazele democraţiei.
75. În ciuda intensificării activităţilor teroriste, CCJE consideră că judecătorul naţional

ar trebui întotdeauna să respecte principiile de bază ale supremaţiei legii, care sunt
esenţiale în societatea democratică, inclusiv libertatea de exprimare şi alte drepturi
individuale. Întrucît lupta împotriva terorismului nu trebuie să conducă niciodată la
subminarea valorilor şi libertăţilor pe care teroriştii încearcă să le distrugă, este vital
pentru democraţii ca instanţele să rămînă apărătorii care garantează linia crucială
de demarcaţie între o societate democratică şi o societate care răspunde la aceste
atacuri utilizînd metodele care prin ele însele suprimă libertatea de exprimare sau
încalcă alte drepturi şi libertăţi fundamentale, precum drepturile minorităţilor sau
libertăţile politice.
76. În cadrul discuţiilor privind rolul judecătorului, ca interpret al legii, în procesul

de identificare a conduitelor ce cad sub incidenţa definiţiei de terorism, CCJE va
face referire la, de exemplu, Decizia Cadru a Consiliului 2002/475/JAI prin care Uni-
unea Europeană a cerut statelor membre să trateze infracţiunile de terorism şi să
incrimineze o listă de infracţiuni naţionale, care, dată fiind natura sau contextul lor,
pot afecta grav un stat sau o organizaţie internaţională atunci cînd sunt săvîrşite cu
scopul de intimida serios o populaţie sau să constrîngă pe nedrept un Guvern sau o
organizaţie internaţională să întreprindă sau să se abţină de la întreprinderea unei
acţiuni, sau să destabilizeze sau să distrugă grav structurile politice, constituţionale,
economice si sociale fundamentale ale unui stat sau ale unei organizaţii internaţi-
onale”. Statelor membre le-a fost de asemenea solicitat să incrimineze actele inter-
naţionale de „conducere a unui grup terorist” sau de participare la activităţile sale...
avînd în vedere că o astfel de participare va contribui la activităţile sale infracţionale
şi de a incrimina instigarea şi complicitatea sau înlesnirea sau în general tentativa de
săvîrşire a oricăror infracţiuni la care ne-am referit mai sus.
1
Vezi Liniile directoare de protecţie a victimelor împotriva actelor teroriste (adoptate de Comitetul de Miniştri
la 2 martie 2005):” Victimele actelor teroriste ar trebui să primească despăgubiri drepte, corespunzătoare şi
prompte pentru pagubele suferite. Atunci cînd despăgubirile nu sunt disponibile din alte surse, în special
ca urmare a confiscării proprietăţii făptuitorilor, organizatorilor sau sponsorilor actelor teroriste, statul pe
teritoriul căruia a avut loc actul terorist trebuie să contribuie la despăgubirea victimelor pentru prejudiciile
fizice şi psihice suferite, indiferent de naţionalitatea lor (principiul 7.1)”.

77. Cu toate acestea, Decizia cadru notează că nimic din conţinutul său nu trebuie
interpretat ca fiind menit să reducă sau să restricţioneze drepturile şi libertăţile fun-
damentale (inclusiv dreptul de asociere, libertatea de exprimare, dreptul de a face
parte din sindicate, dreptul la grevă şi demonstraţie etc); articolul 5 prevede de ase-
menea că sancţiunile ce urmează a fi impuse nu trebuie să fie doar eficiente, dar şi
proporţionale. CCJE împărtăşeşte o asemenea abordare.
78. În special, CCJE înţelege şi acceptă necesitatea şi îndatorirea statelor de a asigura

o societatea liberă şi sigură, dar consideră că acest lucru trebuie obţinut prin inter-
mediul legii şi a aplicării sale corecte, fără sacrificarea libertăţilor fundamentale.
79. Probleme specifice sunt ridicate de voci care caută să justifice terorismul ca o
reacţie la oprimarea politică, ideologică, religioasă şi economică în anumite zone
ale lumii. De vreme ce în unele cazuri acest comportament poate reprezenta un pe-
ricol pentru societăţile democratice, interzicerea expresiilor de laudă sau glorificare
(Apologia terorismului) a devenit astfel, în ultima vreme, un răspuns adiţional sem-
nificativ la ameninţarea terorismului.
80. O distincţie clară există în principiu între declaraţii şi alte comportamente re-
prezentînd exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, deşi motivate politic
şi instigarea, încurajarea, sprijinul şi lauda nelegitime a actelor de terorism. Această
distincţie trebuie făcută în primul rînd de către puterile legislative şi aplicate de către
executiv, dar modalitatea în care este făcută şi aplicată trebuie să rămînă susceptibilă
de revizuire de către instanţe. În timp ce instanţele într-o democraţie pot şi ar trebui
să aibă în vedere părerile altor ramuri ale statului, au o îndatorire independentă de
a evalua necesitatea şi proporţionalitatea măsurilor care pot aduce atingere dreptu-
rilor fundamentale garantate de constituţia naţională sau de către Convenţia Euro-
peană a Drepturilor Omului.
81. Infracţiunile de terorism ar trebui definite de către lege şi supuse legii penale
ordinare. Stabilirea dacă o anumită activitate contravine legii ar trebui de asemenea
să fie realizată de către instanţele de drept comun, în conformitate cu supremaţia
legii şi cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi pe baza probelor obţinute
prin mijloacele admise, care nu implică presiuni necuvenite. Instanţele pot adopta
măsuri preventive disponibile în dreptul civil sau penal pentru interzicerea şi restrîn-
gerea pregătirii şi diseminării materialelor a căror editare sau utilizare ar implica sau
incita la săvîrşirea infracţiunilor de terorism.
82. Judecătorii se confruntă cu decizii dificile şi uneori contradictorii atunci cînd tre-
buie să stabilească daca legislaţiile naţionale se conformează cu drepturile şi liber-
tăţile fundamentale şi atunci cînd stabilesc dacă o anumită conduită constituie in-
fracţiune de terorism în cadrul unei asemenea legislaţii. Dificultăţile pot fi şi mai mari
cînd problema care se pune este dacă cuvintele sau comportamentul pot constitui o
instigare ilegală de a comite un act terorist sau o laudă a terorismului. Practica arată
de asemenea că judecătorii, pe baza definiţiilor actuale ale terorismului la nivel naţi-

onal şi internaţional, se pot confrunta cu dificultăţi în stabilirea dacă anumite acţiuni
politice violente, de obicei comise sau care urmează a fi comise în străinătate, şi/sau
finanţarea lor sau formarea sau recrutarea în vederea comiterii unor astfel de infrac-
ţiuni ar trebui privite ca activităţi teroriste sau nu, cum este cazul unor situaţii care
implică autoapărare individuală sau colectivă conform art. 51 din Carta Naţiunilor
Unite.
83. Cazurile de terorism, mai ales cele care ridică dificultăţile sus menţionate, sunt
de obicei urmărite îndeaproape de public şi de mass-media, de obicei cu criticism
şi generează dezbateri privind deciziile judiciare. Eforturile statelor de a preveni te-
rorismul a dus la incriminarea anumitor acte pentru care elementele infracţiunii pot
duce la încălcarea graniţei dintre catalogarea unei fapte ca infracţiune şi exprimarea
liberă a opiniilor politice. CCJE consideră că decizia statelor de a conferi instanţelor
responsabilitatea acestei distincţii obligă ca procesele să se desfăşoare într-o atmo-
sferă calmă.
84. Astfel, atît politicienii, cît şi mass-media trebuie să se abţină de la a presa sau
a ataca judecătorii, mai departe decît a critica legitim. Este datoria unui organism
independent de a reacţiona la asemenea atacuri (a se vedea Opinia CCJE nr. 6, para-
graful C13). CCJE consideră că sistemul judiciar trebuie să asigure că procesele sunt
conduse de judecători profesionişti; acţiuni de pregătire adecvate vor ajuta judecă-
torii să înţeleagă mai bine conceptul de terorism, precum şi contextul social, politic
şi istoric.
85. Mesajul de bază este că ameninţările la adresa securităţii şi a regulii de drept

ridicate de terorism nu pot genera luarea de măsuri care pot aduce atingeri valorilor
fundamentale democratice, drepturilor omului sau principiilor de drept. Acest mesaj,
dacă va fi implementat, va reduce riscul ca luarea de măsuri pentru combaterea tero-
rismului vor duce la crearea de noi tensiuni sau chiar vor promova terorismul. Acest
mesaj trebuie să fie înţeles şi acceptat în cadrul sistemelor democratice de public,
politicieni, mass-media şi instanţe.
SUMARUL RECOMANDĂRILOR ŞI CONCLUZIILOR

În lumina celor menţionate mai sus, CCJE recomandă statelor:
a. să se consulte cu reprezentanţii sistemului judiciar atunci cînd elaborează o

lege care va afecta drepturile fundamentale şi procedurale şi să se asigure că
orice măsuri administrative sau represive care se vor lua, care pot afecta drep-
turile omului în lupta împotriva terorismului , să fie controlate de o autoritate
judiciară independentă;
b. să refuze înfiinţarea de tribunale excepţionale sau adoptare unei legislaţii in-
compatibile cu drepturile recunoscute pe plan internaţional, fie în contextul
acţiunilor administrative menite să prevină actele de terorism, fie în contextul
unui proces penal;

c. să se asigure că principiile fundamentale ale dreptului penal se aplică în ace-
laşi fel actelor de terorism ca şi altor infracţiuni, iar elementele constitutive ale
acestor infracţiuni sunt clar precizate şi definite;
d. să faciliteze cooperarea internaţională în lupta împotriva terorismului, mai
ales pentru elaborarea, sub auspiciile unei organizaţii internaţionale, a unei
definiţii a terorismului şi a infracţiunilor corelate;
e. să garanteze securitatea martorilor şi a victimelor actelor de terorism, ca şi a
investigatorilor, judecătorilor şi altui personal judiciar implicat în aceste ca-
zuri;
CCJE recomandă de asemenea autorităţilor judiciare naţionale:
a. aprofundarea înţelegerii aspectelor privind terorismul, contextul politic, so-

cial şi istoric al acestuia, precum şi cunoaşterea aprofundată a instrumentelor
legale naţionale şi internaţionale relevante;
b. în exercitarea funcţiei de interpretare a dreptului şi de garantare a drepturilor
şi libertăţilor fundamentale, să se asigure, pe de o parte, că infracţiunea de
terorism (inclusiv incitarea, pregătirea pentru realizarea unor asemenea acte
sau finanţarea comiterii unor asemenea acte) concordă cu obiectivele stabi-
lite de legiuitor, şi, pe de altă parte, că nu se abuzează de cercetarea actelor
de terorism şi că protejarea interesului public este conformă cu drepturile şi
libertăţile fundamentale;
c. asigurarea constantă a balanţei dintre nevoia de a proteja martorii şi victimele
actelor de terorism şi drepturile persoanelor implicate în astfel de acte.
***

Avizul nr. 9 (2006)
În atenţia Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei
PRIVIND ROLUL JUDECĂTORILOR NAŢIONALI ÎN ASIGURAREA
APLICĂRII EFECTIVE A DREPTULUI INTERNAŢIONAL ŞI EUROPEAN
Introducere
1. Comitetul de Miniştri a cerut Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni să
examineze în particular anumite chestiuni (care apar în cadrul Planului de Acţiuni
global pentru judecătorii europeni1), precum aplicarea de către judecătorii naţionali
a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sau altor instrumente legale internaţio-
nale, dialogul dintre instituţiile judiciare europene şi naţionale şi disponibilitatea de
a accesa informaţiile privind textele internaţionale relevante.
2. CCJE a notat că toate sistemele naţionale se confruntă, din ce în ce mai mult, cu

chestiuni juridice de natură internaţională, din cauza globalizării şi a accentului pus
pe aplicarea dreptului european2 în relaţiile dintre indivizi mai mult decît în relaţiile
dintre state. Această dezvoltare necesită schimbări în cadrul pregătirii judiciare, în
practică şi chiar cultura magistraţilor, dacă avem în vedere că judecătorii, în adminis-
trarea actului de justiţie, vor trebui să facă faţă aşteptărilor societăţii moderne, prin
respectarea în acelaşi timp a principiilor legale recunoscute de statele democratice.
3. O asemenea evoluţie ar avea, mai ales, consecinţe importante asupra pregătirii ju-
decătorilor, asupra relaţiilor dintre instituţiile internaţionale judiciare şi ierarhia nor-
1
Document adoptat de Comitetul de Miniştrii, în cadrul celei de-a 740-a întîlniri, Document CCJE (2001)
24.
2
Noţiunea de drept european este folosită în continuare într-un sens mai larg, pentru a include instrumen-
tele Consiliului Europei, mai ales Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi dreptul comunitar
european şi alte instrumente ale Uniunii Europene, atunci cînd sunt aplicabile statelor membre.

melor care trebuie respectate de judecător în contextul creşterii resurselor legale;
în al doilea rînd, acest lucru presupune ca autorităţile de stat vor asigura resurse
suplimentare pentru implementarea activităţilor sus menţionate.
4. De aceea, CCJE a considerat necesară revizuirea mijloacelor puse la dispoziţia ju-

decătorilor pentru a lucra eficient în cadrul unui context internaţional, adresîndu-se
astfel chestiunii privind aplicarea dreptului internaţional şi european de către jude-
cătorul naţional. Obiectivul acestei opinii este de a obţine o aplicare consecventă a
dreptului european şi internaţional, mai ales a drepturilor omului. Mijloacele pentru
îndeplinirea acestui obiectiv sunt următoarele: pregătirea judecătorilor, disponibili-
tatea informaţiilor relevante şi a documentaţiei necesare, asigurarea traducerii sau
interpretării.
5. În această privinţă, CCJE subliniază că judecătorii naţionali sunt garanţii respec-

tării şi implementării adecvate a tratatelor europene şi internaţionale la care statul
respectiv este parte, inclusiv la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
6. Această opinie completează opinia CCJE nr. 4 (2003) privind pregătirea continuă şi
iniţială adecvate pentru judecători la nivel naţional şi la nivel european; consideraţiile
cuprinse în opinia sus-menţionată se pot aplica chestiunilor la care se referă pre-
zenta opinie.
A. Asigurarea judecătorilor naţionali cu informaţii şi documentaţia

privind toate instrumentele legale internaţionale şi europene
relevante1
a) Buna cunoaştere a dreptului internaţional şi european de către
judecători
7. În contextul internaţionalizării crescînde a societăţii, legislaţia şi jurisprudenţa in-
ternaţională şi europeană au o influenţă crescîndă asupra legislaţiei şi jurisprudenţei
naţionale; aceste domenii de drept trebuie să fie corect înţelese de către judecători
pentru a-şi îndeplini atribuţiile judiciare în conformitate cu principiului suprema-
ţiei legii, împărtăşit de societăţile democratice. De aceea, judecătorii trebuie să cu-
noască şi să fie pregătiţi să participe la evaluarea internaţională a practicii judiciare.
Ei trebuie să cunoască şi să poată aplica dreptul internaţional şi european, mai ales
în ceea ce priveşte domeniul drepturilor omului.
b) Asigurarea pentru judecători a mijloacelor necesare pentru accesarea

informaţiei privind dreptul internaţional şi european
8. Normele internaţionale şi europene, precum şi jurisprudenţa se dezvoltă rapid
atît din punct de vedere al complexităţii, cît şi numeric. Dacă judecătorii unui stat se
regăsesc în contextul european şi internaţional, statul, pentru a respecta obligaţiile
asumate pe plan internaţional, trebuie să adopte măsurile adecvate pentru a se asi-
1
A se vedea pct. IV (d) privind Cadrul global pentru Planul de Acţiuni al judecătorilor din Europa.

gura, că judecătorii înţeleg pe deplin textele de referinţă europene şi internaţionale,
mai ales cele privind drepturile omului, pentru a-şi îndeplini astfel mai bine atribu-
ţiile.
c) Includerea în programa universităţilor şi a cursurilor de pregătire pen-

tru judecători a normelor de drept internaţional şi european
9. În multe ţări, cursurile de drept internaţional, drept european, inclusiv drepturile
omului, sunt parte din programa universităţilor de drept. Cu toate acestea, numai în
anumite ţări este necesar ca şi candidaţii să aibă cunoştinţe aprofundate a acestor
materii pentru a obţine un post cu specialitate juridică.
10. CCJE consideră că este important ca anumite chestiuni de drept internaţional şi

european să fie parte din programa universitară şi să fie probă de examen la admi-
terea în profesie, atunci cînd se organizează astfel de examene.
11. Ar trebui organizate scheme de pregătire iniţială şi continuă privind chestiuni

internaţionale, în domenii de activitate generale şi particulare. Deşi există diferenţe
în statele europene privind sistemul de pregătire iniţială şi continuă a judecătorilor,
pregătirea în domeniul dreptului internaţional şi european este necesară în cadrul
tuturor sistemelor tradiţionale din Europa.
12. În anumite ţări, sunt organizate iniţiative speciale de pregătire în domeniul drep-
tului internaţional şi european pentru judecători, sau pentru judecători şi procurori,
prin intermediul instituţiilor de pregătire judiciară (inclusiv prin intermediul comisi-
ilor de servicii judiciare) sau a Ministerului Justiţiei, precum şi prin intermediul agen-
ţiilor de cooperare1. În alte ţări, nu este asigurată o pregătire specială în domeniul
dreptului internaţional şi european; în astfel de ţări, judecătorii iau parte la cursuri
de pregătire profesională organizate de către sistemul judiciar sau de alte organizaţii
(universităţi, barouri, şcoli de pregătire străine, etc)
13. În acest sens, CCJE notează acquis-ul Consiliului Europei privind pregătirea jude-
cătorilor în aplicarea tratatelor internaţionale2, afirmînd ca necesităţi următoarele:
a) dezvoltarea în cadrul programelor universitare a studiului asupra dreptului inter-
naţional, tratatelor şi a altor instituţii; b) atunci cînd este cazul, introducerea testelor
privind aplicarea normelor internaţionale în cadrul examenelor şi admiterilor pentru
judecători; c) dezvoltarea unei dimensiuni internaţionale în pregătirea continuă şi
iniţială a judecătorilor; d) organizarea, în cadrul Consiliului Europei, şi în colaborare
cu instituţiile europene şi alte organizaţii internaţionale, a seminarelor de pregătire
pentru judecători şi procurori, avînd ca obiect promovarea unei cunoaşteri mai bune
a instrumentelor internaţionale.
1
Statele membre ale Consiliului Europei participă la aşa-numita Reţea Lisabona (Reţeaua pentru schimb de
informaţii privind pregătirea judecătorilor şi procurorilor), formată din agenţii naţionale responsabile de
pregătirea judecătorilor şi procurorilor.
2
A se vedea în particular concluziile celei de-a doua întîlniri a Reţelei Lisabona (Bordeaux, 2-4 iulie 1997)

d) Asigurarea unei pregătiri profesionale de calitate în domeniul dreptului
internaţional şi european
14. În ceea ce priveşte pregătirea în domeniul dreptului internaţional şi european,
CCJE consideră că membrii sistemului judiciar ar trebui să fie reprezentaţi în mod
substanţial printre formatori. O astfel de pregătire profesională ar trebui să includă
aspecte specifice relevante pentru activitatea de judecată, alături de prezentarea
materialelor de studiu relevante, inclusiv prin asigurarea unui învăţămînt la distanţă
prin publicarea materialelor de curs în reţeaua internet. CCJE încurajează cooperarea
dintre instituţiile internaţionale de pregătire profesională în acest domeniu şi solicită
asigurarea unei transparenţe a informaţiei privind programele de pregătire şi moda-
lităţile de participare.
e) Asigurarea pentru judecători a unor informaţii privind dreptul

internaţional şi european, în mod continuu şi accesibil
15. CCJE notează că judecătorilor nu le este asigurat accesul la informaţii complete
şi la zi privind legislaţia şi jurisprudenţa europenană şi internaţională. Chiar în acele
cazuri, în care informaţia legală este asigurată pentru judecători în mod electronic
sau pe format de hîrtie, monitoarele oficiale ale ţărilor respective conţin rareori infor-
maţii despre dreptul internaţional şi european. Cu toate acestea, anumite state pu-
blică circulare legale speciale care cuprind informaţii despre dreptul internaţional.
Alte instituţii, precum academiile judiciare, centrele de pregătire sau administraţiile
instanţelor asigură informaţii privind jurisprudenţa recentă a instanţelor europene şi
internaţionale. Informaţiile pot fi de asemenea găsite în periodice legale naţionale.
16. Nu este suficient ca statul să asigure acces la internet, ci trebuie să se prevadă

în lege şi alte mijloace de asigurare a informaţiilor sau a mijloacelor de dobîndire a
informaţiilor privind chestiuni juridice internaţionale şi europene.
17. CCJE recomandă ca toţi judecătorii să aibă acces la versiuni electronice şi pe

format de hîrtie a instrumentelor legale, pentru a asigura cercetarea în cadrul sfe-
relor legale internaţionale şi europene. Asemenea oportunităţi trebuie să fie oferite
judecătorilor prin asigurarea unui sprijin specializat, dacă este nevoie prin interme-
diul descentralizării sistemului, asigurîndu-se astfel că judecătorii sunt informaţi şi în
aspecte care exced activitatea acestora.
18. Numai în anumite ţări, Ministerul Justiţiei sau Ministerul Afacerilor Externe asi-
gură judecătorilor traducerea hotărîrilor internaţionale relevante, inclusiv a hotă-
rîrilor CEDO care privesc ţara respectivă. În opinia CCJE, această situaţie ar trebui
modificată cît mai curînd de către state; sprijinul de stat adecvat ar trebui să asigure
crearea serviciilor de traducere eficiente pentru textele legale care pot folosi activi-
tăţii judecătorilor (a se vedea de asemenea paragraful 23).
19. Pentru a facilita munca judecătorilor, la dispoziţia acestora trebuie să fie puse
informaţii complete, la zi, corect arhivate, pentru că numai aceştia pot, să evalueze
relevanţa informaţiilor cu ajutorul serviciilor de documentare ale instanţei şi cu aju-

torul asistenţilor judiciari1. Ar trebui de asemenea încurajată colaborarea dintre ser-
viciile de documentare centralizate şi locale şi/sau bibliotecilor cu literatură juridică
şi a centrelor de documentare din afara sistemului judiciar.
f) Asigurarea pentru judecători a mijloacelor de acces la informaţii

redactate în limbi străine
20. Avînd în vedere cele menţionate mai sus, CCJE notează importanţa cunoaşterii
limbilor străine, ca un instrument esenţial pentru ca judecătorii naţionali să fie infor-
maţi asupra modificărilor operate în legislaţia internaţională şi europeană.
21. În prezent, cursurile de limbi străine pentru judecători sunt disponibile în mod
gratuit în anumite state; în alte părţi, statul suportă o parte din costurile cursului; în
alte cazuri, astfel de cursuri sunt asigurate pentru judecătorii care lucrează în mod
curent cu instituţii internaţionale şi europene.
22. CCJE încurajează luarea de măsuri adecvate, inclusiv alocarea de granturi, în

scopul pregătirii continue sau specializate a judecătorilor în domeniul limbilor
străine.
23. Statele trebuie să se asigure că instanţele beneficiază de servicii juridice şi inter-

naţionale pentru traducerea documentelor solicitate de judecători în vederea cu-
noaşterii aprofundate a anumitor domenii de drept internaţional şi european. CCJE
cunoaşte importanţa costurilor implicate de traducerea documentelor, şi de aceea
propune statelor să prevadă pentru instanţe un fond bugetar separat, special pentru
traducerea documentelor relevante, asigurîndu-se astfel că bugetul global al instan-
ţelor nu este redus.
24. Traducerile şi interpretările trebuie să fie realizate de profesionişti, a căror com-

petenţe pot fi verificare de judecători, deoarece privesc îndeplinirea unei atribuţii
judiciare.
B. Dialogul dintre instituţiile judiciare naţionale şi europene2

a) Un dialog necesar, formal sau informal
25. Instanţele naţionale au obligaţia de a administra dreptul european. În multe ca-
zuri, instanţele trebuie să aplice în mod direct dreptul european sau să interpreteze
dreptul naţional în conformitate cu prevederile dreptului european.
26. Pentru judecătorii naţionali, jurisprudenţa CEDO sau jurisprudenţa Curţii de Jus-
tiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) constituie termeni de referinţă în procesul de
dezvoltare a dreptului european.
1
A se vedea de asemenea paragraful 65 al Opiniei CCJE nr. 6(2004) privind finalizarea procesului într-un
termen rezonabil şi privind rolul judecătorilor în cadrul proceselor, avîndu-se în vedere mijloacele alterna-
tive de soluţionare a disputelor.
2
A se vedea pct. IV (c) din Cadrul global al Planului de acţiuni pentru judecători în Europa.

27. Dialogul dintre instituţiile judiciare naţionale şi europene există în prezent şi este
necesar; el trebuie să fie susţinut şi încurajat în continuare.
28. Pentru a încuraja dialogul efectiv dintre instanţele naţionale şi cele europene, tre-
buie să existe iniţiative ca judecătorii să efectueze schimburi de informaţii şi, atunci
cînd este posibil, contact direct între instituţii.
29. Acest dialog poate avea loc la diferite nivele. La nivel procedural, formal, un
exemplu de dialog inter-instituţional îl constituie procedura recursului preliminar
în faţa CJCE . De asemenea, judecătorii naţionali beneficiază de oportunităţi diverse
pentru a participa la funcţionarea CEDO. La nivel informal, pot constitui forme de
dialog următoarele: organizarea de vizite de studiu şi/sau stagii pentru judecători la
CEDO, CJCE sau la alte instituţii sau instanţe europene, organizarea de seminarii şi
colocvii la nivel naţional sau internaţional.
30. CCJE notează că dialogul informal este considerat parte din programele de pre-
gătire. La astfel de dialoguri informale participă mai ales judecători de la instanţele
superioare (Curtea Supremă, Curtea Constituţională). CCJE consideră că,deşi este
foarte important ca judecătorii de la instanţele superioare să aibă contacte pe plan
internaţional, agenţiile naţionale de pregătire trebuie să se asigure că şi judecătorii
de la judecătorii sau alte instanţe cu grad inferior participă la acest dialog, avînd în
vedere că de cele mai multe ori, judecătorii de la instanţele de prim grad sunt soli-
citaţi să aplice, să evalueze şi să implementeze dreptul european sau jurisprudenţa
aferentă. Experienţa diferitelor state a arătat că dialogurile informale care s-au de-
rulat in cadrul unor întîlniri la scară mică s-au dovedit a fi cele mai productive.
b) Interacţiunea directă dintre judecătorii naţionali

31. Dialogul dintre instanţele naţionale şi cele internaţionale este doar un aspect
al interacţiunii dintre judecători la nivel european: relaţia dintre judecători din ţări
diferite este la fel de importantă. Judecătorii naţionali trebuie să ia în considerare
modul în care alte state au aplicat sau interpretat dreptul internaţional şi european.
Acest dialog dintre judecătorii din diferite state este important şi pentru a reafirma
principiul încrederii reciproce între sistemele judiciare europene, pentru a facilita cir-
culaţia internaţională a hotărîrilor şi pentru a simplifica procedurile pentru punerea
hotărîrilor în aplicare în diferite state.
32. Contactele directe dintre judecătorii din diferite state, inclusiv cele organizate de
instituţii de pregătire naţionale, respectiv seminarii, schimburi de experienţă, vizite
de studiu, etc, sunt de o relevanţă deosebită. În acest domeniu, parteneri utili pot fi
găsiţi în cadrul schemelor de cooperare active la nivel european.
33. Judecătorii trebuie să fie informaţi în ceea ce priveşte schimburile specifice or-
ganizate în acest cadru şi trebuie să li se asigure acces egal la aceste schimburi de
experienţă, atunci cînd doresc să fie implicaţi în astfel de activităţi.

C. Aplicarea de către instanţele naţionale a dreptului internaţional şi
european1
a) Rolul judecătorului şi ierarhia normelor
34. Aplicarea standardelor de drept internaţional şi european de către un anumit
stat depinde într-o mare măsură de statutul acestor norme în dreptul naţional, in-
clusiv statutul consacrat în Constituţie.
35. S-a observat că există obstacole în îndeplinirea acestui obiectiv. Aceste obstacole
au fost considerate ca fiind rezultatele problemelor privind accesul la informaţii, pro-
bleme de natură psihologică şi probleme de natură juridică2.
36. Primele două obstacole pot fi rezolvate prin acţiunile prezentate mai sus, menite
să realizeze un acces mai bun la documentaţia juridică internaţională şi să îmbună-
tăţească dialogul dintre instituţii.
37. În ceea ce priveşte obstacolele de natură legală, CCJE notează că, în general, ţă-
rile recunosc faptul că prevederile tratatelor internaţionale primează asupra preve-
derilor legilor naţionale, atunci cînd sunt ratificate şi/sau incorporate în dreptul na-
ţional. În majoritatea statelor, acest fapt este prevăzut în Constituţie, asigurîndu-se
primordialitatea acesteia. În anumite ţări, dreptul internaţional primează conform
hotărîrilor Curţii Supreme. De obicei, prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului sunt inferioare prevederilor Constituţiei, dar Convenţia are o poziţie specială
faţă de actele ordinare ale parlamentului; implementarea practică a acestui principiu
prezintă cîteva variante.
38. În majoritatea cazurilor legile naţionale şi cutumele permit instanţelor, atunci
cînd apare un conflict între prevederile supranaţionale şi prevederile naţionale, să
decidă în favoarea prevederilor unei convenţii internaţionale sau unui tratat inter-
naţional. Există şi o alternativă, care solicită instanţele naţionale să suspende proce-
durile şi să defere cauza Curţii Constituţionale. Există însă şi state în care instanţele
sunt obligate să aplice prevederile dreptului naţional, chiar dacă acestea sunt , spre
exemplu, în conflict cu normele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
39. Fiecare stat are un sistem propriu pentru interpretarea acestor instrumente şi
pentru incorporarea în dreptul naţional, în funcţie de statutul acordat. Pentru a evita
situaţiile neclare, instanţele ar trebui să interpreteze dreptul naţional şi să dezvolte o
jurisprudenţă naţională care să fie conforme cu dreptul internaţional şi european, şi
cu principiile şi conceptele europene.
40. Judecătorii, asemenea reprezentanţilor puterii legislative şi executive, sunt ţinuţi
de litera legii. CCJE consideră că este important pentru judecători să vegheze res-
pectarea dreptului internaţional şi european, care promovează principiul respectării
dreptului, fără a avea în vedere sistemele legale naţionale.
1
A se vedea pct IV(b) Cadrul global al Planului de acţiuni pentru judecători în Europa
2
A se vedea mai ales concluziile celei de-a doua întîlniri a Reţelei Lisabona (2-4 iulie 1997, Bordeaux).

b) Jurisprudenţa şi instrumentele naţionale şi internaţionale / europene, în
particular recomandările Consiliului Europei
41. Jurisprudenţa influenţează aplicarea normelor dreptului internaţional şi euro-
pean, deoarece sistemul judiciar trebuie să interpreteze dreptul naţional în lumina
dreptului supranaţional, avînd în acelaşi timp în vedere normele constituţionale.
42. Apar două tendinţe în cadrul rolului pe care îl joacă jurisprudenţa CEDO şi CJCE,
respectiv: instanţele naţionale iau în calcul hotărîrile instanţelor internaţionale sus-
menţionate chiar şi atunci, cînd nu este obligatoriu; jurisprudenţa dobîndeşte statut
de precedent, iar instanţele naţionale se simt obligate să urmeze aceeaşi cale.
43. Deşi judecătorii naţionali au în vedere şi aplică dreptul internaţional şi european,

acest lucru nu asigură că legislaţia naţională se conformează recomandărilor Consi-
liului Europei, care sunt considerate „soft law”.
44. Comitetul de Miniştrii al Consiliului Europei a făcut recomandări statelor membre

în chestiuni pentru care s-a stabilit o politică unitară. Recomandările nu sunt obliga-
torii pentru stat, deşi Statutul Consiliului Europei prevede dreptul Comitetului de Mi-
niştrii de a solicita guvernelor membre să informeze asupra acţiunilor pe care le-au
luat conform recomandărilor anterioare (a se vedea art. 15(b) din Statutul Consiliului
Europei).
45. CCJE subliniază că este recomandabil ca, la momentul modificării legislaţiei, le-
giuitorii să ţină cont de recomandările Consiliului Europei. În mod similar, judecă-
torii, atunci cînd interpretează legea, ar trebui să se conformeze standardelor inter-
naţionale, chiar şi celor care sunt considerate „soft law”.
c) Respectarea hotărîrilor CEDO

46. În anumite state este posibil, anterior înaintării unei plîngeri către CEDO, să se
aplice revizuirea judiciară a unei decizii finale care pare a fi în conflict cu deciziile
CEDO. Cu toate acestea, CCJE notează că, într-un număr mare de state, este necesar
ca CEDO să pronunţe o decizie finală împotriva statului respectiv anterior revizuirii
unei decizii finale.
47. O cerere de acordare a despăgubirilor pentru violări ale Convenţiei Europene

a Drepturilor Omului poate fi înaintată numai după ce CEDO a constatat existenţa
unei astfel de violări. În majoritatea statelor nu este posibilă înaintarea unei astfel de
cereri de acordare a despăgubirilor anterior recunoaşterii de către CEDO a existenţei
unei violări a Convenţiei.
48. CCJE este conştient că în majoritatea statelor implementarea hotărîrilor CEDO nu

se prescrie prin lege naţională; în anumite state, implementarea măsurilor poate fi
hotărîtă prin decizia Curţii Constituţionale.
49. Luînd în considerare importanţa implementării drepturilor fundamentale, aşa

cum sunt statuate în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi avînd în vedere

că judecătorii naţionali sunt judecători europeni, CCJE încurajează judecătorii să
utilizeze toate resursele disponibile pentru interpretarea dreptului şi în limitele
normelor procedurale în vigoare, pentru a : a) redeschide cazurile dacă ulterior
a apărut o încălcare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, chiar înainte ca
CEDO să emită o constatare; b) să acorde despăgubiri pentru violări în timpul cel
mai scurt posibil. Legiuitorii ar trebui să aibă în vedere introducerea modificărilor
în dreptul procesual pentru a facilita această atribuţie europeană a judecătorilor
naţionali1.
A. Referitor la pregătirea judecătorilor în domeniul dreptului interna-

ţional şi european, accesul judecătorilor la informaţii relevante, cursuri
de limbi străine şi facilităţi de traducere, CCJE recomandă ca:
a) statele, respectînd independenţa sistemului judiciar, prin intermediul orga-
nismelor independente responsabile cu pregătirea membrilor sistemului ju-
diciar, să asigure măsuri adecvate pentru pregătirea judecătorilor în domeniul
dreptului internaţional şi european;
b) Cunoştinţe privind dreptul internaţional şi european şi jurisprudenţa euro-
peană trebuie cuprinse în programele facultăţilor de drept;
c) La numirea în funcţie, trebuie evaluate cunoştinţele privind dreptul internaţi-
onal şi european şi jurisprudenţa europeană;
d) Un rol important în pregătirea iniţială şi continuă a judecătorilor îl reprezintă
cursurile de drept internaţional şi european; pregătirea în acest domeniu tre-
buie să beneficieze de cooperare internaţională între instituţiile naţionale de
pregătire în domeniul judiciar;
e) Trebuie puse la dispoziţia judecătorilor informaţii privind dreptul internaţio-
nal şi european, inclusiv decizii ale instanţelor europene; judecătorilor trebuie
să li se asigure accesul la informaţii îndosariate, cu sprijinul şi cooperarea între
serviciile de documentare juridică, biblioteci şi asistenţi judiciari; informaţiile
astfel dobîndite trebuie să fie complete şi oricînd la îndemînă;
f ) Măsuri adecvate - inclusiv alocarea granturilor - trebuie să asigure învăţarea
de către judecători a limbilor străine; în plus, instanţele trebuie să beneficieze
de servicii de traducere şi interpretare, precum şi de un buget alocat acestor
servicii, distinct de bugetul total al instanţei.
1
CCJE consideră relevant să amintească următoarele: conform Protocolului 14 la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, deschis spre semnare în mai 2006, Comitetul de Miniştrii va avea atribuţia de a decide,
prin majoritate de 2/3, de a sesiza CEDO dacă un stat nu respectă o hotărîre a acestei instanţe. Comitetul
de Miniştrii va putea de asemenea să ceară CEDO să interpreteze o hotărîre. Aceste modificări sunt menite
să asiste Comitetul de Miniştrii în îndeplinirea sarcinii sale de monitorizarea a executării hotărîrilor şi în
particular de determinare a măsurilor necesare pentru executarea unei hotărîri.

B. Avînd în vedere importanţa relaţiilor şi cooperării dintre instituţiile
judiciare naţionale şi internaţionale / europene, CCJE încurajează:
a) dezvoltarea contactelor directe şi dialogului dintre instituţiile sus-
menţionate, spre exemplu prin organizarea de conferinţe, seminarii şi
întîlniri bilaterale, o valoare aparte avînd întîlnirile la scară mică;
b) organizarea vizitelor de studiu şi programelor de studiu, precum cele
organizate de instituţiile naţionale de training judiciar, de instanţele
europene (pentru judecători naţionali) în cooperare cu alte instituţii
judiciare, naţionale sau internaţionale;
c) inmplicarea în cadrul acestor contacte, dialoguri, vizite de studiu, vizite
şi programe, a judecătorilor de la toate gradele de jurisdicţie;
d) prevederea expresă a accesului la informaţii şi luarea de măsuri pentru
facilitarea accesului judecătorilor naţionali la website-urile şi bazele de
date disponibile altor sisteme judiciare, naţionale sau internaţionale.
C. CCJE încurajează, în ciuda diferenţelor dintre sistemele legale din

Europa, eforturile pe care sistemele naţionale le pot face, în calitatea
lor de interpreţi şi garanţi ai statului de drept, dacă este necesar prin
organizarea schimbului de experienţă, pentru:
a) crearea premiselor ca legislaţia naţională, inclusiv jurisprudenţa, să fie con-
formă cu legislaţia internaţională aplicabilă în statele relevante;
b) reducerea, în măsura posibilităţilor, a aplicării diferite a acestui principiu în
cadrul sistemelor care respectă aceleaşi standarde internaţionale;
c) asigurarea faptului că dreptul naţional, inclusiv jurisprudenţa, respectă juris-
prudenţa CEDO; în particular, prin asigurarea redeschiderii unui caz, după ce
CEDO a statuat existenţa unei violări a Convenţiei şi a Protocoalelor Adiţionale,
iar violarea nu poate fi îndepărtată sau reparată în alt fel, decît prin audierea
cauzei;
d) luarea în consideraţiel a recomandărilor Consiliului Europei.
***

Avizul nr. 10 (2007)
Al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE)
PRIVIND CONSILIUL JUDICIAR ÎN SERVICIUL SOCIETĂŢII*
Adoptat de CC JE în cadrul celei de a 8-a reuniuni

(Strasbourg, 21-23 noiembr ie 2007).
I. Introducere
1. În anul 2007 Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a încredinţat Consiliului
Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) sarcina de a adopta un Aviz privind
structura şi rolul Înaltului Consiliu al Judecătorilor sau al unui alt organ independent
echivalent, care îndeplineşte rolul elementului esenţial, într-un stat guvernat în baza
principiului supremaţiei legii, în atingerea unui echilibru între puterea legislativă,
puterea executivă şi puterea judecătorească.
2. Diversitatea sistemelor europene se reflectă în alegerea făcută de diferite state

privind denumirea organelor însărcinate cu protecţia independenţei judecătorilor.
Pentru a facilita citirea prezentului Aviz, CCJE a hotărît să folosească termenul unic
de „Consiliu judiciar” în acest text1.
3. În conformitate cu scopurile sale, CCJE a luat în considerare următoarele puncte,

care apar în Planul-cadru global de acţiuni pentru judecători în Europa2:
– respectarea garanţiilor de independenţă a judecătorilor în statele-membre la

nivel constituţional, legislativ şi instituţional (a se vedea Partea I (a), (b), (c) şi
(d) a Planului de acţiuni);
1
Sintagma „Consiliu Judiciar” este deja folosită de Reţeaua Europeană a Consiliilor Judiciare (RECJ).
2
Adoptat de Comitetul de Miniştri la cea de a 740-ea reuniune - documentul CCJE(2001)24.

– stabilirea sau consolidarea organelor care sunt independente de autorităţile
legislative şi/sau executive, avînd responsabilitatea de a administra cariera ju-
decătorilor (a se vedea Partea I (e) a Planului de acţiuni).
4. Avizul urmăreşte scopul de a identifica elementele de bază ce ţin de misiunea
generală, componenţa şi funcţiile Consiliului judiciar în vederea consolidării demo-
craţiei şi apărării independenţei judecătoreşti. Avizul dat nu reprezintă o descriere
minuţioasă a principiilor privind componenţa şi funcţiile Consiliului judiciar şi nici nu
încearcă să impună un model unic al Consiliului judiciar în Europa.
5. Componenţa şi funcţiile Consiliului judiciar pot să difere de la o ţară la alta1. Con-

ştientizînd această diversitate, dar, în acelaşi timp, remarcînd tendinţa de a crea un
Consiliu judiciar independent, CCJE consideră necesar de:
– a sublinia importanţa existenţei unui organ specific, însărcinat cu apărarea

independenţei judecătorilor în contextul respectării principiului separării pu-
terilor;
– a elabora anumite îndrumări şi standarde pentru Statele-membre, care do-
resc să implementeze sau să reformeze Consiliul judiciar din ţară.
6. Prevederile prezentului Aviz sunt relevante pentru toţi participanţii din sistemul
judecătoresc, în special în acele state unde există un sistem separat de judecătorii
pe cauze administrative, fie bazat pe Consiliul judiciar unic (competent în domeniul
justiţiei pe cauze ordinare şi cele administrative), fie pe Consilii separate2.
7. La pregătirea prezentului Aviz, CCJE a studiat şi a luat în considerare îndeosebi:
– acquis-ul Consiliului Europei şi, în special, Recomandarea nr. R(94)12 a Comite-

tului de Miniştri către statele-membre privind independenţa, eficienţa şi rolul
judecătorului3, Carta Europeană privind statutul judecătorilor din 1998, pre-
cum şi Avizele nr. 1, 2, 3, 4, 6 şi 7 ale CCJE;
– raportul privind „Numirea judecătorilor”, adoptat în martie 2007 de către Co-
misia de la Veneţia în cadrul celei de-a 70-a Sesiune plenară, în calitate de
aport la lucrul efectuat de CCJE4;
– răspunsurile celor 40 de delegaţii la chestionarul privind Consiliul judiciar,
adoptat de către CCJE în cadrul celei de a 7-a şedinţe plenare (8-10 noiembrie
2006);
1
Situaţia în statele-membre este descrisă minuţios în rapoartele experţilor (a se vedea alineatul 7) şi în răs-
punsurile statelor membre la chestionarele care pot vi accesate pe pagina web a CCJE: www.coe.int/CCJE.
2
Unele consilii sunt responsabile pentru asigurarea independenţei judecătorilor, dar şi pentru procurori.
CCJE a ales să se concentreze asupra rolului Consiliilor judiciare în raport cu judecătorii, conform misiunii
generale. Aceasta, însă, nu înseamnă că Avizul dat nu trebuie aplicat, în măsura în care se referă la jude-
cători, consiliilor care sunt responsabile atît pentru judecători cît şi pentru procurori. Aspectele ce ţin de
procurori nu au fost reglementate în prezentul Aviz. Acestea pot fi examinate la o etapă ulterioară, în cazuri
relevante, în cooperare cu Consiliul Consultativ al Procurorilor Europeni (CCPE).
3
În special Principul I, 2.c. şi Principiul VI.3.
4
A se vedea documentul CDL-AD(2007)028

– rapoartele pregătite de specialiştii CCJE, Dra Martine VALDES-BOULOUQUE
(Franţa) privind situaţia curentă în Statele-membre ale Consiliului Europei, în
care există Înaltul Consiliu al Judecătorilor sau un alt organ independent echi-
valent, şi de Lordul Justice THOMAS (Marea Britanie) privind situaţia curentă
în statele în care nu există astfel de organ;
– contribuţiile aduse de participanţi la cea de a 3-a Conferinţă europeană a ju-
decătorilor cu genericul „Ce fel de Consiliu judiciar?” organizat de Consiliul Eu-
ropei în colaborare cu Reţeaua Europeană a Consiliilor Judiciare (RECJ), Înaltul
Consiliu al Magistraţilor şi Ministerul Justiţiei din Italia (Roma, 26-27 martie
2007).
II. Misiunea generală: garantarea independenţei judecătorilor şi

supremaţiei legii
8. Consiliul judiciar urmăreşte scopul de a garanta atît independenţa sistemului ju-
decătoresc, cît şi independenţa judecătorilor individuali. Existenţa instanţelor jude-
cătoreşti independente şi imparţiale este cerinţa structurală pentru statul guvernat
în baza principiului supremaţiei legii.
9. Independenţa judecătorilor într-o societate globalizată şi interdependentă tre-

buie să fie văzută de fiecare cetăţean ca o garanţie a adevărului, a libertăţii, a respec-
tării drepturilor omului şi a justiţiei imparţiale şi independente de orice influenţă.
Independenţa judecătorilor reprezintă o prerogativă sau un privilegiu acordat nu în
interesul judecătorilor, dar în interesul supremaţiei legii şi al fiecărei persoane care
caută şi aşteaptă dreptate. Independenţa, ca premisă a imparţialităţii judecătorilor,
oferă astfel garanţia egalităţii cetăţenilor în faţa instanţelor judecătoreşti.
10. De asemenea, CCJE susţine opinia, că Consiliul judiciar trebuie să promoveze efi-
cienţa şi calitatea justiţiei, astfel contribuind la implementarea deplină a Articolului
6 al Convenţiei Europene privind Drepturile Omului şi la sporirea încrederii cetăţe-
nilor în sistemul de justiţie. În acest context Consiliul judiciar are sarcina de a stabili
instrumentele necesare pentru a evalua sistemul de justiţie, a raporta despre starea
serviciilor şi a solicita autorităţilor relevante să ia măsurile necesare pentru îmbună-
tăţirea înfăptuirii justiţiei.
11. CCJE recomandă ca la baza Consiliului judiciar să fie prevederi constituţionale,

în acele state care au Constituţie scrisă, sau la nivelul unei legi de bază cu valoare
egală sau altui instrument constituţional, care este aplicat în alte state. Trebuie să
se conţină prevederi referitoare la crearea unui astfel de organ, definirea atribuţiilor
acestuia şi a domeniilor din care membrii acestuia pot fi aleşi, precum şi la stabilirea
anumitor criterii pentru calitatea de membru şi a metodelor de selectare1.
12. În afară de exercitarea rolului său administrativ şi managerial vizavi de sistemul

judecătoresc, Consiliul judiciar, de asemenea, trebuie să reprezinte guvernarea au-
1
Principiul dat a fost formulat în Avizul nr. 1 (2001) al CCJE.

tonomă a puterii judecătoreşti, care permite judecătorilor individuali să îşi îndepli-
nească atribuţiile în afara controlului din partea puterii executive şi puterii legisla-
tive, precum şi în afara oricăror presiuni abuzive exercitate din interiorul sistemul
judecătoresc.
13. În acest context CCJE consideră, că ar fi nepotrivit ca alte autorităţi să impună

restricţii asupra Consiliului judiciar în ceea ce priveşte independenţa acestuia de a
hotărî asupra metodelor sale de lucru şi subiectelor de discuţii. Relaţiile dintre Consi-
liul judiciar şi Ministerul Justiţiei, şeful statului şi Parlament trebuie să fie bine deter-
minate. Mai mult, luînd în consideraţie faptul, că Consiliul judiciar nu face parte din
ierarhia sistemului de instanţe judecătoreşti şi, astfel, nu poate decide asupra esenţei
cauzelor, relaţiile cu instanţele judecătoreşti şi, în special, cu judecătorii trebuie să fie
tratate cu o deosebită atenţie.
14. Consiliul judiciar, de asemenea, este obligat să protejeze de orice presiune ex-
ternă sau prejudecată cu caracter politic, ideologic sau cultural libertatea nerestricţi-
onată a judecătorilor de a judeca imparţial şi hotărî în conformitate cu conştiinţa lor
şi interpretarea faptelor, precum şi respectînd prevederile Legii1.
III. Calitatea de membru: asigurarea funcţionării optime a unui

consiliu judiciar independent şi transparent
III. A. Consiliul judiciar compus în majoritate din judecători
15. Componenţa Consiliului judiciar trebuie să garanteze independenţa acestui
organ şi să-i permită să-şi îndeplinească eficient atribuţiile.
16. Consiliul judiciar poate să fie compus numai din judecători sau să activeze în
componenţă mixtă de judecători şi non-judecători. În ambele cazuri trebuie să se
evite percepţia urmăririi intereselor personale, propriei protecţii şi nepotismului.
17. În cazul în care Consiliul judiciar este compus doar din judecători, CCJE este de
părerea, că aceşti judecători trebuie să fie aleşi de egalii lor.
18. În cazul în care este o componenţă mixtă (judecători şi non-judecători), CCJE

consideră, că, în scopul prevenirii oricăror manipulări sau presiuni nepotrivite, ma-
joritatea substanţială a membrilor Consiliului judiciar trebuie să fie judecători aleşi
de egalii lor2.
19. În opinia CCJE componenţa mixtă a Consiliului judiciar ar putea comporta anu-
mite avantaje atît pentru evitarea urmăririi intereselor personale, propriei protecţii
şi nepotismului, cît şi pentru reflectarea diferitor opinii în societate, astfel sistemul
judecătoresc fiind asigurat cu o sursă suplimentară de legitimitate. Totuşi, chiar în
1
A se vedea Recomandarea nr. R(94)12.
2
În prezentul document CCJE nu a luat în considerare întrebările referitoare la Consiliul judiciar compus atît
din judecători, cît şi din procurori – a se vedea la fel referinţa 4 de mai sus.

cazul unei componenţe mixte, funcţionarea Consiliului judiciar nu va admite nici un
fel de cedări în faţa influenţei majorităţilor parlamentare şi în faţa presiunii din partea
puterii executive, şi va fi liberă de orice subordonare partidelor politice, astfel, încît
Consiliul judiciar să poată proteja valorile şi principiile fundamentale ale justiţiei.
20. În cazul componenţei mixte a Consiliul judiciar, CCJE consideră, că unele dintre
sarcinile acestuia pot fi rezervate pentru şedinţele Consiliului judiciar în componenţa
exclusivă a membrilor-judecători.
III.B. Calificarea pentru calitatea de membru

21. Membrii Consiliului judiciar, judecători sau non-judecători, trebuie să fie selectaţi
în baza competenţei, experienţei, înţelegerii activităţii judecătoreşti, capacităţii de a
purta discuţii şi culturii de independenţă.
22. Membrii non-judecători ai Consiliului judiciar pot fi selectaţi din rîndul altor ju-
rişti eminenţi, profesori universitari, care au anumită vechime în profesie, sau din
rîndul cetăţenilor cu poziţie socială notorie. Managementul modern al sistemului
judecătoresc poate, de asemenea, solicita contribuţii mai largi din partea membrilor
cu experienţă de lucru în domeniile ce nu ţin de cel juridic (de exemplu, în domeniile
de management, finanţe, tehnologii informaţionale (TI), ştiinţe sociale).
23. Membrii Consiliului judiciar, judecători sau non-judecători, nu trebuie să fie politi-
cieni activi, sau să deţină funcţia de parlamentar sau funcţii în cadrul puterii executive
sau organelor administraţiei publice. Aceasta înseamnă, că nici şeful statului, în cazul
în care el este şi şeful guvernului, nici un ministru nu poate să fie membru al Consiliului
judiciar. Fiecare stat trebuie să adopte prevederi legislative speciale în acest sens.
24. CCJE consideră, că componenţa Consiliului judiciar trebuie să reflecte, pe cît este
posibil, diversitatea în societate.
III.C. Metode de selectare
III. C. 1. Selectarea membrilor-judecători

25. Pentru a garanta independenţa organului responsabil pentru selectarea şi dez-
voltarea judecătorilor, trebuie să existe reguli care să asigure, că membrii-judecători
sunt selectaţi de corpul judecătoresc.
26. Selectarea poate să fie efectuată prin alegeri sau, pentru un număr limitat de
membri (ca preşedinţi ai Curţii Supreme sau ai Curţilor de apel), prin numirea aces-
tora în calitate de membri din oficiu.
27. Fără a impune o anumită metodă de alegere, CCJE consideră, că judecătorii din
cadrul Consiliului judiciar trebuie să fie aleşi de către egalii lor în baza metodelor ce
garantează cea mai mare reprezentare a sistemului judecătoresc la toate nivele1.
1
A se vedea Carta Europeană cu privire la statutul judecătorilor, alineatul 1.3.

28. Deşi rolurile şi sarcinile asociaţiilor profesionale de judecători şi ale Consiliului ju-
diciar diferă, anume independenţa sistemului judecătoresc stă la baza intereselor am-
belor structuri. Uneori organizaţiile profesionale sunt într-o poziţie perfectă pentru a
se expune în discuţiile privind politica judiciară. Totuşi, în multe state, marea majori-
tate a judecătorilor nu sunt membri ai asociaţiilor profesionale. Participarea ambelor
categorii de judecători (atît membri şi cei care nu sunt membri ai asociaţiilor) în for-
marea pluralismului în cadrul Consiliului judiciar ar fi mult mai reprezentativ pentru
imaginea instanţelor judecătoreşti. Astfel, asociaţiilor de judecători trebuie să li se
permită să propună candidaturile judecătorilor (sau o listă de candidaţi) pentru ale-
geri, şi acelaşi aranjament trebuie să fie oferit şi judecătorilor care nu sunt membri ai
acestor asociaţii. Este de datoria statelor să elaboreze un sistem potrivit de alegeri,
cu includerea aranjamentelor menţionate.
29. Pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor referitoare la faptul, că Consiliul judi-
ciar trebuie să fie „depolitizat”, CCJE este de acord cu părerea, că competiţia în alegeri
trebuie să se conformeze regulilor stabilite de însuşi Consiliul judiciar, pentru a mini-
miza orice risc de pierde a încrederii cetăţenilor în sistemul judecătoresc.
30. CCJE nu are obiecţii faţă de elaborarea altor metode, decît cele de alegeri directe,
care vor garanta reprezentarea largă a sistemului judecătoresc în Consiliul judiciar.
Una din metodele, care ar garanta o reprezentanţă diversificată şi teritorială, poate
fi adoptată în baza experienţei unor ţări privind formarea completelor de judecată
prin alegerea membrilor prin tragere la sorţi în baza unei sau mai multor liste terito-
riale cu candidaţi eligibili, nominalizaţi de un număr suficient de judecători.
31. CCJE nu susţine sistemele care implică autorităţile politice, aşa ca Parlamentul
sau puterea executivă, la oricare etapă a procesului de selectare. Toate interferenţele
ierarhiei judecătoreşti în acest proces trebuie să fie evitate. Toate formele de numire
a judecătorilor de către autorităţi interne sau externe sistemului judecătoresc tre-
buie să fie excluse.
III. C. 2. Selectarea membrilor non-judecători

32. Membrii non-judecători nu trebuie să fie desemnaţi de puterea executivă. Deşi
este de datoria fiecărui stat în parte să găsească un echilibru între diferite interese,
CCJE ar recomanda formarea unui sistem care ar prevedea desemnarea membrilor-
non-judecători de către autorităţi apolitice. În cazul în care, într-un stat membrii non-
judecători sunt aleşi de Parlament, aceştia nu trebuie să fie membri ai Parlamentului
şi trebuie să fie aleşi de o majoritate calificată, care să reflecte susţinerea esenţială
a opoziţiei, şi trebuie să fie persoane care, în cadrul componenţei generale a Consi-
liului judiciar, să ofere o reprezentare diversificată a societăţii.
III. C. 3. Alegerea conducerii Consiliului judiciar
33. Este necesar de asigurat ca preşedinţia Consiliului judiciar să fie deţinută de o

persoană imparţială, care nu este apropiată partidelor politice. Astfel, în statele cu

sistem parlamentar, unde şeful statului deţine doar puteri formale, se acceptă ca
şeful statului să fie Preşedintele Consiliului judiciar, în timp ce în statele cu alte sis-
teme, Preşedintele Consiliului trebuie să fie ales de Consiliu din rîndul judecătorilor.
III.D. Numărul de membri şi durata mandatului

34. CCJE consideră, că numărul de membri al Consiliului judiciar trebuie să reflecte
mărimea sistemului judecătoresc şi, subsecvent, volumul de sarcini care urmează a
fi îndeplinite. Deşi statele trebuie să decidă dacă membrii Consiliul judiciar vor lucra
permanent sau cu sarcină de muncă redusă, CCJE ţine să sublinieze, că angajarea
cu sarcină deplină înseamnă activitate mai eficientă şi o mai bună protejare a inde-
pendenţei. Totuşi, este nevoie de asigurat că judecătorii, care se întrunesc în cadrul
Consiliului judiciar, nu vor lipsi prea mult timp de la serviciul nemijlocit de judecător,
astfel încît, atunci cînd este posibil, contactul cu practica judecătorească să fie păs-
trat. Mandatele care presupun dreptul exclusiv de a participa în şedinţele Consiliului
judiciar trebuie să fie limitate în număr şi în timp1.
35. CCJE recomandă ca, în scopul garantării continuităţii activităţilor Consiliului judi-
ciar, membrii acestuia să nu fie înlocuiţi toţi concomitent.
III. E. Statutul de membru

36. Membrii Consiliului judiciar (judecători şi non-judecători) trebuie să fie asigu-
raţi cu garanţii privind independenţa şi imparţialitatea lor. Remunerarea membrilor
Consiliului judiciar trebuie să corespundă poziţiei pe care o ocupă şi să fie proporţio-
nală cu volumul de lucru pe care îl îndeplinesc în cadrul Consiliului.
IV. Resursele (pentru asigurare financiară, cu personal şi expertiză

tehnică) şi deciziile legale ale consiliului judiciar
IV. A. Bugetul şi personalul
37. CCJE subliniază importanţa asigurării finanţării Consiliul judiciar în măsura exis-
tenţei posibilităţii de funcţionare în modul corespunzător. Consiliul judiciar trebuie
să dispună de mijloacele necesare pentru a activa independent şi autonom, precum
şi de capacitate de a negocia şi de a organiza efectiv bugetul său.
38. Consiliul judiciar trebuie să dispună de sediu propriu, secretariat, calculatoare şi

libertate de a se organiza, fără a fi obligat să răspundă pentru activităţile sale în faţa
unei autorităţi politice sau de alt gen. Consiliul judiciar trebuie să fie liber să-şi orga-
nizeze şedinţele şi agenda întrunirilor, şi trebuie să aibă dreptul să comunice direct
cu instanţele judecătoreşti în vederea exercitării atribuţiilor sale. Consiliul judiciar
trebuie să dispună de personal conform necesităţilor sale, şi fiecare membru trebuie
să fie asigurat cu personal în conformitate cu sarcinile îndeplinite de el.
1
A se vedea, cu referire la judecătorii implicaţi în activităţile de formare profesională, Avizul nr. 4 (2003) al
CCJE, alineatul 21.

IV. B. Deciziile Consiliului judiciar
39. Unele decizii ale Consiliului judiciar ce ţin de managementul şi administrarea
sistemului judecătoresc, precum şi deciziile ce ţin de numirea, transferarea, promo-
varea, disciplina şi revocarea judecătorilor (dacă Consiliul este împuternicit în acest
sens) trebuie să includă şi temeiurile pentru adoptarea lor, să aibă forţă obligatorie,
şi să fie pasibile unui recurs judecătoresc. De fapt, independenţa Consiliului judiciar
nu înseamnă că acesta este în afara legii şi este absolvit de supravegherea judiciară.
IV. C. Expertiza tehnică

40. Consiliul judiciar poate să solicite asistenţa experţilor de alte profesii asupra unor
aspecte specifice. Cu siguranţă aceşti experţi nu sunt membri ai Consiliului judiciar
şi nu pot participa în procesul de luare a hotărîrilor.
V. Împuterniciri extensive pentru garantarea independenţei şi

eficienţei justiţiei
41. În general, Consiliul judiciar trebuie să aibă un rol important în ce priveşte com-
petenţele interdependente, în scopul unei mai bune protecţii şi promovării inde-
pendenţei şi eficienţei justiţiei.
42. CCJE recomandă Consiliului judiciar, ca nemijlocit sau în colaborare cu alte or-
gane, să asigure exercitarea în mod independent a următoarelor sarcini:
– selectarea şi numirea judecătorilor (a se vedea punctul V.A);

– promovarea judecătorilor (a se vedea punctul V.A);
– evaluarea judecătorilor (a se vedea punctul V.B);
– aspecte ce ţin de disciplină şi etică (a se vedea punctul V.C);
– formarea profesională a judecătorilor (a se vedea punctul V.D);
– controlul şi administrarea bugetului separat (a se vedea punctul V.E);
– administrarea şi managementul instanţelor judecătoreşti (a se vedea punctul
V.F);
– protecţia imaginii judecătorilor (a se vedea punctul V.G);
– prezentarea de opinii altor puteri ale Statului (a se vedea punctul V.H);
– cooperarea cu organele relevante la nivel naţional, european şi internaţional
(a se vedea punctul V.I).
– responsabilitatea în faţa publicului: transparenţă, responsabilitate, raportare
(a se vedea punctul VI).
43. Trebuie conştientizat şi luat în considerare faptul, că pot să apară conflicte între
diferite funcţii ale Consiliului judiciar, spre exemplu între cele de numire şi de for-
mare profesională a judecătorilor, sau între cele de formare profesională şi funcţiile
disciplinare, precum şi între atribuţiile ce ţin de formarea profesională şi evaluarea

judecătorilor. O cale de a evita apariţia unor astfel de conflicte ar fi repartizarea sar-
cinilor între diferite subdiviziuni ale Consiliului judiciar1.
44. CCJE accentuează, că diverse sarcini ale Consiliului judiciar sunt strîns legate de
rolul constituţional al Consiliului judiciar şi că aceste sarcini trebuie să fie prevăzute
în Constituţie sau la nivelul unei legi de bază cu valoare egală sau altui instrument
constituţional. Pentru a asigura îndeplinirea cu eficienţă maximă a responsabilită-
ţilor Consiliului, trebuie prevenite problemele legate de exercitarea eventualelor
presiuni externe şi interne (spre exemplu, presiuni din partea puterii legislative /
executive) prin definirea tipurilor de sarcini şi a modului în care acestea trebuie să
fie exercitate.
45. De asemenea trebuie să existe o legătură strînsă între componenţa şi competen-

ţele Consiliului judiciar. În special, componenţa trebuie să fie constituită în baza sar-
cinilor executate de Consiliul judiciar. Pentru exercitarea anumitor atribuţii ale Consi-
liului judiciar poate fi necesară, spre exemplu, participarea membrilor din avocatură,
a profesorilor de drept sau chiar a unor reprezentanţi ai societăţii.
46. Poate fi făcută distincţie între Consiliul judiciar care exercită atribuţii tradiţionale
(spre exemplu, în baza aşa-numitului „model al Europei de Sud”, care are competenţe
de numire a judecătorilor şi de evaluare a sistemului judiciar) şi Consiliul judiciar
care exercită atribuţii noi (spre exemplu, în baza aşa-numitului „model al Europei de
Nord”, competenţele căruia ţin de administrare şi chestiuni de buget). CCJE încura-
jează atribuirea Consiliului judiciar atît funcţiilor tradiţionale, cît şi celor noi.
47. În plus, competenţele Consiliului judiciar pot să depindă de funcţiile altor or-
gane similare, precum Consiliul procurorilor sau, în alte ţări, Consiliul judecătorilor
pe cauze administrative. Stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor cu aceste organe, precum
şi extinderea cooperării / contactelor europene şi internaţionale reprezintă o altă
responsabilitate a Consiliului judiciar.
V. A. Selectarea, numirea şi promovarea judecătorilor

48. Pentru menţinerea independenţei sistemului judiciar este esenţial, ca numirea şi
promovarea judecătorilor să fie făcute independent şi nu de puterea legislativă sau
cea executivă, dar preferabil de Consiliul judiciar2.
49. Cu toate că este pe larg acceptată practica de numire şi promovare în baza unui
act oficial din numele şefului statului, luînd în considerare importanţa judecătorilor
în societate şi pentru accentuarea caracterului fundamental al funcţiei acestora, şeful
statului trebuie să se conformeze propunerii Consiliului judiciar. Organul respectiv
nu poate să fie consultat doar pentru prezentarea opiniei referitoare la propunerea
de numire a judecătorului, pregătită în prealabil de puterea executivă, deoarece în-
1
A se vedea Avizul nr. 4 (2003) al CCJE.
2
A se vedea Avizul nr. 1(2001) al CCJE.

suşi faptul, că propunerile vor parveni de la o autoritate politică va avea un impact
negativ asupra imaginii de independenţă a judecătorului, indiferent de calităţile
personale ale candidatului propus.
50. Deşi sistemul dat de numire în funcţie şi promovare este esenţial, aceasta însă nu
este suficient. Trebuie să existe transparenţă totală în condiţiile de selectare a candi-
daţilor, astfel încît judecătorii şi chiar societatea să fie convinşi, că numirea în funcţie
a unui candidat s-a făcut exclusiv pentru meritele acestuia şi în baza calificării, abi-
lităţilor, integrităţii, independenţei, imparţialităţii şi eficienţei acestuia. Astfel, este
esenţial, ca, în conformitate cu practicile anumitor state, fiecare Consiliu judiciar să
facă publice criteriile de selectare şi numire a judecătorilor. De asemenea, la reali-
zarea sarcinii de administrare a instanţelor judecătoreşti şi, în particular, de formare
profesională, Consiliul judiciar va asigura, ca procedurile de numire şi promovare în
funcţie a judecătorilor în baza meritelor să fie accesibile pentru mai mulţi candidaţi
care vor reprezenta cît mai larg societatea la diverse nivele.
51. În plus, în cazul posturilor mai înalte, în special funcţia de preşedinte al instanţei,
Consiliul judiciar trebuie să distribuie oficial descrierea generală cu specificarea pos-
turilor relevante şi calităţilor solicitate de la candidaţi, pentru a asigura transparenţa
şi răspunderea pentru alegerea făcută de autoritatea angajatoare. La baza acestei
alegeri trebuie să fie doar calităţile candidatului şi nu motivele subiective, precum
interesele personale, politice sau ale asociaţiei / sindicatelor.
V. B. Evaluarea profesională a judecătorilor

52. Chestiunile ce ţin de evaluarea profesională a judecătorilor sunt de natură dublă:
în primul rînd este vorba despre evaluarea calităţii sistemului judiciar şi, în al doilea
rînd, despre deprinderile profesionale ale judecătorilor.
53. Problema privind evaluarea calităţii sistemului judiciar a fost reflectată de către
CCJE în Avizul nr. 61. Cît priveşte Avizul dat, este foarte important, ca în fiecare stat
membru Consiliul judiciar să deţină rolul principal în determinarea criteriilor şi stan-
dardelor de calitate ale activităţii judecătoreşti, pe de o parte, şi în implementarea şi
monitorizarea datelor calitative de către diferite jurisdicţii, pe de altă parte.
54. Desigur, calitatea justiţiei poate fi măsurată prin date obiective, precum condi-
ţiile de acces la justiţie şi tratamentul publicului în incinta instanţelor judecătoreşti,
gradul de implementare a procedurilor disponibile şi termenele de soluţionare a
cauzelor, iar hotărîrile judecătoreşti sunt executate. Totuşi, aici se implică şi o apre-
ciere mai subiectivă a valorii deciziilor judecătoreşti enunţate şi a modului în care
aceste decizii sunt percepute de publicul general. Merită a fi luată în consideraţie
informaţia cu caracter preponderent politic, precum ar fi ponderea mijloacelor din
1
Avizul nr. 6(2004) al CCJE menţionează că această întrebare nu trebuie să fie confundată cu evaluarea capa-
cităţilor profesionale ale judecătorilor şi că trebuie să fie luat în considerare caracterul specific al activităţii
judecătoreşti pentru a evita asimilarea acesteia cu un serviciu public ordinar.

bugetul de stat care sunt alocate sistemului de justiţie şi modul în care indepen-
denţa sistemului judiciar este percepută de celelalte două ramuri ale puterii de stat.
Toate aceste considerente justifică participarea activă a Consiliilor judiciare în eva-
luarea calităţii justiţiei şi în implementarea tehnicilor de lucru ce ar asigura eficienţa
activităţii judecătorilor.
55. În cazuri relevante întrebarea privind evaluarea profesională a judecătorilor de-

pinde de faptul, dacă judecătorul este recrutat la începutul carierei sale din rîndul
altor candidaţi, care nu au experienţă de lucru în domeniu, sau după mulţi ani de
practică în profesia juridică - din rîndul celor mai merituoşi practicieni cu cea mai
bună experienţă. Calităţile profesionale ale candidatului trebuie să fie evaluate atît
în primul caz, pentru a determina deprinderile lui nedezvăluite anterior, cît şi în ul-
timul caz, avînd în vedere rolul judecătorului şi evoluţia constantă a practicii judi-
ciare, precum şi a competenţelor pe care aceasta le prevede.
56. Este important de menţionat, că evaluarea trebuie să constituie nu doar din exa-
minarea cunoştinţelor juridice şi deprinderilor profesionale ale judecătorilor la ge-
neral, dar şi din dezvăluirea datelor personale, aşa precum calităţile de personalitate
şi deprinderile de comunicare ale judecătorilor. Dacă profesarea funcţiilor judiciare
presupune calităţi tehnice şi personale deosebite, atunci ar fi de dorit ca la nivelul
european să fie atins un acord comun referitor la identificarea acestora. În acest sens
Consiliul judiciar trebuie să joace rolul fundamental în procesul de identificare a
criteriilor generale de evaluare. Totuşi, Consiliul judiciar nu trebuie să substituie or-
ganul judecătoresc relevant, care este însărcinat cu producerea evaluării individuale
a judecătorilor.
V. C. Etica şi disciplina judecătorilor
V. C. 1. Etica
57. Referitor la chestiunile de etică şi disciplină, CCJE, în Avizul nr. 3 (2002), menţio-
nează necesitatea de a diferenţia foarte clar aceste două noţiuni.
58. Deosebirea dintre disciplina şi etica profesională face necesar de a pune la dis-
poziţia judecătorilor un set de principii ale eticii profesionale, care trebuie să fie con-
cepute ca un instrument de lucru folosit atît pentru instruirea judecătorească, cît şi
în practica cotidiană. Diseminarea jurisprudenţei privind chestiuni de disciplină de
către organul disciplinar marchează o îmbunătăţire majoră în asigurarea cu infor-
maţie a judecătorilor; aceasta le permite să discute precedentele lor şi să creeze „un
grup de experţi” pentru astfel de discuţii. Totuşi, aceasta nu este suficient în sine:
deciziile ce ţin de procedurile disciplinare nu acoperă în întregime regulile ce ţin de
etica profesională şi nici nu constituie un ghid al bunelor practici necesar judecăto-
rilor.
59. Setul de principii ale eticii profesionale trebuie să reprezinte o sinteză a bunelor
practici, cu exemple şi comentarii; acest set nu trebuie să se echivaleze unui cod,

rigiditatea şi caracterul exhaustiv fals al căruia sunt foarte criticate. Acest ghid al bu-
nelor practici trebuie să constituie rezultatul lucrului judecătorilor înseşi, căci ar fi
nepotrivit ca părţile terţe şi în special alte ramuri ale puterii de stat să impună jude-
cătorilor careva principii.
60. Ţinînd cont de distincţia dintre etica profesională şi disciplina, formulată de CCJE,
cu elaborarea acestui set de principii ale eticii profesionale trebuie să se ocupe un
alt organ, decît cel responsabil pentru disciplina judecătorilor. Există cîteva soluţii
pentru a determina acel organ competent care trebuie să îşi asume răspunderea
pentru etica judecătorească:
(i) a încredinţa această activitate Consiliului judiciar în cazul în care acest Consi-
liu nu are funcţii disciplinare sau include un organ special responsabil pentru
chestiuni disciplinare şi avînd o componenţă separată în cadrul Consiliului ju-
diciar (a se vedea punctul 64 mai jos); sau
(ii) a crea în cadrul Consiliului judiciar o comisie de etică, care va avea unica
atribuţie de a elabora şi monitoriza regulile etice. Dacă va fi aleasă această
opţiune, pot să apară probleme la nivelul criteriilor de selectare a membrilor
comisiei şi din cauza riscului de a fi creat un conflict sau o neînţelegere între
comisia respectivă şi Consiliul judiciar;
Organul, căruia îi este încredinţat domeniul eticii, la fel ar trebui, conform recoman-
dărilor CCJE în Avizul nr. 3, să-i consulte pe judecători în privinţa chestiunilor ce ţin
de etică profesională, cu care ei cu siguranţă se vor întîlni în cariera lor.
61. În plus, CCJE consideră, că atragerea persoanelor din afara sistemului judiciar
(avocaţi, academicieni, reprezentanţi ai societăţii, alte autorităţi guvernamentale) în
procesul de elaborare a principiilor etice este justificată, aceasta pentru a preveni
apariţia perceperilor posibile de urmărire a intereselor personale şi de auto-pro-
tecţie, dar în acelaşi timp asigurîndu-se că judecătorii nu sunt privaţi de împuterni-
cirea de a-şi determina de sine stătător etica profesională.
V. C. 2. Disciplina
62. În Avizul nr. 3 (2002), CCJE a abordat întrebarea referitoare la responsabilitatea

judecătorului. Evoluţiile recente din unele state demonstrează necesitatea protejării
judecătorilor de tentaţia de a lărgi aria responsabilităţilor lor în chestiuni pur juris-
dicţionale. Rolul Consiliului judiciar este de a arăta, că un judecător nu poate să îşi
asume aceleaşi responsabilităţi ca şi membrii altor profesii: el îndeplineşte o atri-
buţie publică şi nu poate refuza judecarea unei cauze. Mai mult, în cazul în care jude-
cătorul este expus sancţiunilor legale şi disciplinare în legătură cu deciziile sale, nu
pot fi menţinute nici independenţa judecătorească, nici echilibrul de puteri. Astfel,
Consiliul judiciar trebuie, fără echivoc, să dezaprobe toate proiectele politice ela-
borate cu scopul limitării libertăţii judecătorilor în luarea deciziilor. Aceasta însă, nu
diminuează datoria judecătorilor de a respecta Legea.

63. Judecătorul care examinează cauzele cu indiferenţă sau care este flagrant incom-
petent în soluţionarea acestora, trebuie să fie supus sancţiunilor disciplinare. Chiar şi
în aceste cazuri, precum este menţionat de CCJE în Avizul nr. 3(2002), este important
ca judecătorii să beneficieze de protecţia procedurilor disciplinare, care garantează
respectarea principiului de independenţă şi sunt efectuate de un organ total inde-
pendent de influenţă politică, în baza abaterilor disciplinare bine definite: şeful sta-
tului, ministrul justiţiei sau alt reprezentant al autorităţilor politice nu pot fi membri
al organului disciplinar.
64. Consiliul judiciar este împuternicit să soluţioneze problemele de etică; în plus,

acesta poate să examineze şi plîngerile cetăţenilor împotriva judecătorilor. Pentru a
evita apariţia conflictelor de interese, în cazul în care procedura disciplinară nu este
intentată sub jurisdicţia curţii disciplinare pentru judecători, este de dorit ca aceasta
să fie soluţionată de comisia disciplinară compusă din majoritatea substanţială1 a
judecătorilor care nu sunt membri ai Consiliului judiciar, aleşi de egalii lor, cu drept
de recurs într-o instanţă judecătorească superioară.
V.D. Formarea profesională a judecătorilor2

65. În fiecare stat responsabilitatea pentru organizarea şi supravegherea cursurilor
de formare profesională a judecătorilor trebuie să fie încredinţată nu ministerului
justiţiei sau unei alte autorităţi subordonate legislativului sau puterii executive, dar
anume sistemului judiciar sau, preferabil, Consiliului judiciar; asociaţiile judecătorilor,
de asemenea, pot juca un rol important în acest sens. Mai mult, conceperea pro-
gramelor de formare profesională a judecătorilor şi implementarea acestora trebuie
să fie încredinţate, sub autoritatea sistemului judiciar sau, preferabil, a Consiliului
judiciar, unui organ autonom special (spre exemplu, unei academii de formare pro-
fesională) cu buget separat şi care trebuie să activeze în consultaţii permanente cu
judecătorii. Este recomandată o delimitare clară între Consiliul judiciar şi academia
de formare profesională, dacă ultima există.
66. CCJE este de părerea că, în cazul în care Consiliul judiciar va deţine competenţa în
formarea profesională şi numirea sau promovarea judecătorilor, trebuie să fie făcută
o diferenţiere clară între ramurile Consiliului care vor fi responsabile pentru exerci-
tarea acestor sarcini şi trebuie să se evite stabilirea legăturilor atît cu ministerul justi-
ţiei (pe marginea desemnării formatorilor, alocării bugetului etc.), cît şi cu ministerul
educaţiei (acreditarea, recunoaşterea diplomelor, etc.).
67. Consiliul judiciar trebuie să coopereze cu organul de formare profesională, în

ceea ce priveşte prestarea cursurilor de formare iniţială şi continuă, pentru a asigura
formare profesională eficientă şi de calitate înaltă şi pentru a garanta că judecătorii
1
A se vedea alineatul 71 în Avizul nr. (2003) 3 al CCJE.
2
Importanţa formării profesionale pentru păstrarea şi dezvoltarea competenţelor profesionale ale judecă-
torilor este subliniată în diferite documente ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ale Consiliului Europei. A se
vedea Avizul nr. 4 (2003) al CCJE şi Raportul Reţelei de la Lisabona privind contribuţia organelor de formare
profesională la implementare exactă a Avizului nr. 4 (2003) al CCJE din 11.10.2006.

sunt selectaţi în baza unor criterii obiective şi pasibile evaluării, a unui sistem de
merite şi a pregătirii profesionale corespunzătoare.
V. D. 1. Formarea iniţială
68. În scopul asigurării candidaţilor la funcţia de judecător cu cursuri de formare

profesională calitativă, CCJE recomandă ca Consiliul judiciar să participe direct sau
să coopereze în alte moduri cu instituţiile de formare profesională în procesul de
elaborare a programelor de formare iniţială a judecătorilor, datorită cărora candidaţii
îşi vor dezvolta şi aprofunda nu doar cunoştinţele juridice în domeniul dreptului na-
ţional / internaţional material şi procesual şi a practicii judiciare, dar vor dezvolta
şi abilităţi adiţionale, spre exemplu cunoştinţe în domeniul limbilor străine, eticii,
soluţionării alternative a disputelor, astfel încît în serviciul societăţii să fie judecătorii
capabili să aplice corect legea, cu gîndire critică şi independentă, cu sensibilitate
socială şi lipsiţi de prejudecăţi.
69. În plus, Consiliul judiciar trebuie să ofere evaluare externă a cursurilor de formare
iniţială, în sens că prin urmărirea evoluţiei şi succeselor profesionale ale judecătorilor
în activitatea de rutină în primii ani după numirea acestora în funcţie, Consiliul va
evalua eficacitatea cursului de formare iniţială şi va fi în stare să facă recomandări pe
marginea perfecţionării acestuia.
V. D. 2. Formarea continuă
70. Consiliul judiciar trebuie să încurajeze participarea judecătorilor în toate activi-

tăţile de instruire, ca parte importantă a activităţii lor profesionale. Obligaţia legală
şi etică a judecătorilor este de a-şi perfecţiona pregătirea profesională prin partici-
pare la cursurile de formare continuă, care este un proces permanent de studiere. În
timpul exercitării obligaţiilor de serviciu judecătorii trebuie să fie la curent cu mo-
dificările în legislaţia şi practica naţională şi internaţională1, să cunoască tendinţele
sociale şi să se familiarizeze cu metodele soluţionării alternative a disputelor. CCJE
recomandă, ca în procesul promovării în funcţie a judecătorilor, Consiliul judiciar să
ia în considerare participarea acestora în programele de formare profesională.
71. Rapoartele şi datele statistice privind evaluarea lucrului judecătorilor şi al instan-

ţelor judecătoreşti, care sunt anual pregătite de Consiliul judiciar, trebuie să conţină
şi date despre problemele critice pe care trebuie să se axeze formarea profesională2,
spre exemplu administrarea cauzelor, gestionarea timpului, planificarea bugetului,
1
2
În special problema duratei proceselor în anumite categorii de cauze, cele mai comune încălcări ale drep-
turilor omului, tergiversarea examinării cauzelor, încălcări ale legislaţiei, care cel mai des rezultă în anularea
şi modificarea deciziilor judecătoreşti, modificări şi completări ale legislaţiei, lacunele de drept, care rezultă
în interpretări diferite ale legii, necesitatea de armonizare a jurisprudenţei, procedurile disciplinare şi rezul-
tatele acestora.

îmbunătăţirea tehnicilor de lucru, formarea deprinderilor în domeniul relaţiilor cu
publicul, metode de comunicare, cercetare juridică, etc.
72. În linii generale, Consiliul judiciar trebuie să consulte pe larg instituţiile de for-
mare profesională în procesul de selectare a subiectelor care vor fi incluse în pro-
gramele anuale de formare profesională; de asemenea, Consiliul judiciar trebuie să
monitorizeze modul de implementare a acestor programe şi să evalueze impactul
acestora asupra calităţii performanţei sistemului judecătoresc.
V. E. Bugetul sistemului judecătoresc

73. Deşi instanţele sunt finanţate din bugetul de stat, astfel de finanţare nu trebuie să
fie supusă riscurilor fluctuaţiilor politice. Deciziile privind alocarea de fonduri pentru
instanţele judecătoreşti trebuie să fie luate cu respectarea strictă a independenţei
judecătoreşti. În pregătirile pentru adoptarea în Parlament a bugetului sistemului ju-
decătoresc trebuie să se ţină cont şi de opiniile exprimate de sistemul judecătoresc1.
Dacă Consiliul judiciar nu joacă rolul de administrare şi management al instanţelor
judecătoreşti, atunci acesta trebuie, cel puţin, să fie în stare să emită opinii referi-
toare la alocarea bugetului minim, necesar pentru efectuarea justiţiei. La fel Consiliul
judiciar trebuie să poată clarifica nevoile sistemului judecătoresc în scopul justificării
mărimii bugetului.
74. CCJE consideră că instanţele judecătoreşti pot să fie cu adevărat independente

doar dacă acestea sunt asigurate cu un buget separat şi administrate de un organ in-
dependent de puterea executivă şi puterea legislativă, fie acesta un Consiliu judiciar
sau o agenţie independentă.
75. Deşi unele state susţin, că ministerul justiţiei se află într-o poziţie mai bună
pentru a negocia bugetul instanţelor judecătoreşti vizavi de alte autorităţi, în special
ministerul de finanţe, CCJE consideră că acele ţări, în care pentru moment Consi-
liul judiciar nu are competenţe financiare extinse, trebuie să supună posibilitatea
formării unui astfel de sistem celei mai serioase considerări. Trebuie de subliniat că
pentru Consiliul judiciar existenţa împuternicirilor financiare extinse presupune un
grad înalt al responsabilităţii acestuia nu doar faţă de puterea executivă şi puterea
legislativă dar şi faţă de instanţele judecătoreşti şi societate.
V. F. Administrarea şi managementul instanţelor judecătoreşti

76. Determinarea condiţiilor de alocare a bugetelor diferitor instanţe judecătoreşti şi
decizia privind stabilirea organului de examinare şi raportare asupra eficienţei acti-
vităţii judecătoriilor reprezintă probleme sensibile. CCJE consideră că anume Consi-
liului judiciar trebuie să îi fie atribuite competenţe în acest sens.
77. Consiliul judiciar nu trebuie să dispună de competenţe referitoare la adminis-

trarea performanţei judecătorilor individuali.
1

78. CCJE este de părerea, că Consiliul judiciar poate să contribuie pozitiv la promo-
varea şi creşterea calităţii justiţiei. Pe lîngă dezvoltarea politicilor în acest sens, in-
stanţele judecătoreşti vor fi finanţate suficient, pentru a-şi putea exercita obligaţiile.
În unele ţări au fost create sisteme de raportare şi evaluare a calităţii justiţiei; este
necesar de studiat rezultatele acestor realizări. În ceea ce priveşte dezvoltarea poli-
ticilor de evaluare a calităţii, este important ca instanţele judecătoreşti să aprovizio-
neze Consiliul judiciar cu informaţii şi statistici relevante.
79. Consiliul judiciar trebuie să supravegheze organizarea serviciului de inspecţie,
astfel încît acesta să fie compatibil cu independenţa judecătorească. Aceasta este
deosebit de important în acele state unde serviciile de inspecţie aparţin executi-
vului.
V.G. Protejarea imaginii justiţiei

80. În Avizul nr. 7(2005) CCJE recomandă crearea anumitor programe, care urmează
să fie susţinute de statele şi sistemele judiciare europene şi care au ca scop nu doar
oferirea publicului a informaţiilor generale din domeniul justiţiei, dar şi asistenţa în
asigurarea perceperii corecte a rolului judecătorului în societate. CCJE consideră că
instanţele judecătoreşti însăşi trebuie să fie recunoscute ca instituţii potrivite pentru
organizarea programelor de îmbunătăţire şi sporire a înţelegerii şi încrederii cetăţe-
nilor în sistemul de justiţie într-un stat. Paralel, rolul de coordonare a diferitor iniţi-
ative locale, precum şi promovarea la nivel naţional a „programelor de deschidere”
trebuie să fie încredinţată Consiliului judiciar, care poate, de asemenea, să ofere in-
formaţii mai complexe cu ajutorul profesioniştilor.
81. Tot în Avizul nr. 7(2005) CCJE a subliniat rolul organului independent – care poate
fi Consiliul judiciar sau una din comisiile acestuia, dacă este nevoie cu participarea
profesioniştilor din domeniul presei – în soluţionarea problemelor cauzate de re-
flectarea informaţională a proceselor de judecată sau a dificultăţilor întîmpinate de
jurnalişti în procesul de îndeplinire a muncii lor.
82. În sfîrşit, în Avizul menţionat mai sus, CCJE – întru soluţionarea problemelor re-
feritoare la judecători sau instanţe judecătoreşti provocate sau atacate de presă sau
de actori politici sau sociali prin intermediul presei – este de părerea că, în timp ce
judecătorul sau instanţa judecătorească în cauză trebuie să se abţină de la reacţii
prin aceleaşi canale, Consiliul judiciar sau un organ judiciar trebuie să fie capabil şi
pregătit să dea un răspuns prompt şi eficient la astfel de provocări şi atacuri în cazu-
rile corespunzătoare.
83. Consiliul judiciar trebuie să fie împuternicit nu doar să îşi exprime public opiniile,
dar şi să ia toate măsurile necesare în faţa publicului, autorităţilor politice şi, în caz
de necesitate, a instanţelor judecătoreşti pentru a apăra reputaţia instituţiei judecă-
toreşti şi/sau membrilor acesteia.
84. De asemenea, Consiliul judiciar poate să fie organul indicat pentru realizarea unui
rol mai larg în domeniul promovării şi protecţiei imaginii justiţiei, deoarece îndepli-

nirea acestei atribuţii des necesită găsirea unui echilibru între libertatea cetăţenilor,
actorii sociali şi politici şi mass-media pe de o parte, şi interesul public într-un sistem
de justiţie independentă şi eficientă, pe de altă parte.
85. În acest context Consiliul judiciar, de asemenea, ar putea să fie împuternicit cu

examinarea plîngerilor din partea utilizatorilor serviciilor justiţiei (a se vedea punctul
64 mai sus).
86. CCJE recomandă ca Consiliul judiciar să îndeplinească o astfel de funcţie, folosind

asistenţa profesională necesară, deoarece personalul Consiliului, la acest capitol, nu
trebuie să se limiteze doar la avocaţi, dar trebuie să includă şi jurnalişti, sociologi,
statisticieni etc.
V.H. Prezentarea de opinii altor puteri ale Statului

87. Consiliul judiciar trebuie să-şi prezinte opinia referitor la toate proiectele de texte
privind statutul judecătorilor, înfăptuirea justiţiei, dreptul procesual şi, în linii mai
generale, la toate proiectele de acte legislative şi normative care ar putea avea un
impact asupra sistemului de justiţie, spre exemplu privind independenţa justiţiei
sau care ar putea să diminueze garanţia cetăţenilor (dar şi a judecătorilor) privind
accesul la justiţie, înainte ca acestea să fie dezbătute în Parlament. Această funcţie
consultativă a Consiliul judiciar trebuie să fie recunoscută în toate statele-membre şi
trebuie să fie afirmată de Consiliul Europei ca o recomandare.
V.I. Activităţi de cooperare cu alte organe la nivel naţional, european şi

internaţional
88. CCJE subliniază că în unele state responsabilităţile Consiliului judiciar sunt împăr-
ţite între cîteva agenţii. Varietatea aranjamentelor naţionale se complică prin faptul,
că în unele domenii (ca de exemplu formarea profesională) poate fi competentă o
singură instituţie, iar în altele - competenţele sunt împărţite. La această etapă CCJE
nu doreşte să se exprime în privinţa unui concept optimal pentru relaţiile dintre di-
ferite agenţii. Conştientizînd importanţa tradiţiilor juridice naţionale în privinţa mo-
dului în care aceste organe au evoluat, CCJE consideră, totuşi, necesar să recomande
crearea unui cadru de cooperare sub conducerea Consiliului judiciar, astfel încît, în
situaţia divizării sarcinilor Consiliului între cîteva agenţii, să fie asigurată implemen-
tarea optimă a acestor sarcini. Un asemenea proces poate, de asemenea, să favori-
zeze dezvoltarea instituţională în sensul unificării progresive a acestor organe (spre
exemplu în domeniul formării profesionale). Acelaşi lucru se referă şi la cooperarea
cu Consiliile judecătorilor pe cauze administrative. Cooperarea cu Consiliile procuro-
rilor, dacă asemenea instituţii separate există, poate fi binevenită.
89. CCJE, de asemenea, subliniază importanţa cooperării la nivel european şi inter-

naţional dintre Consiliile judiciare în toate domeniile în care Consiliile activează la
nivel naţional.

90. CCJE confirmă că activitatea Reţelei europene a Consiliilor judiciare (care are rolul
de cooperare generală între toate Consiliile judiciare) şi cea a Reţelei de la Lisabona
şi a Reţelei Europene de Instruire Juridică (care sunt competente în domeniul instru-
irii judiciare) merită recunoaştere şi susţinere. Aceste reţele au fost interlocutori de
valoare pentru CCJE.
VI. Consiliul judiciar în serviciul responsabilităţii şi transparenţei

sistemului judecătoresc
91. Luînd în consideraţie perspectiva implicării semnificative a Consiliului judiciar
în administrarea sistemului judecătoresc, trebuie să fie garantată transparenţa ac-
ţiunilor implementate de Consiliu. Transparenţa reprezintă factorul esenţial pentru
încrederea cetăţenilor în funcţionarea sistemului judecătoresc, şi este o garanţie în
faţa pericolului reprezentat de influenţa politică sau de urmărirea intereselor perso-
nale, propriei protecţii şi nepotismului în cadrul judiciarului.
92. Toate deciziile luate de Consiliul judiciar cu referire la numirea, promovarea, eva-
luarea, disciplina judecătorilor sau alte decizii privind cariera judecătorilor trebuie să
fie motivate (a se vedea punctul 39 mai sus).
93. Cum a fost menţionat mai sus, la numirea şi promovarea judecătorilor transpa-
renţa va fi asigurată prin publicarea criteriilor de numire şi prin diseminarea descri-
erii funcţiei. Orice persoană interesată trebuie să aibă posibilitatea de a studia ale-
gerea făcută şi a verifica dacă Consiliul judiciar a aplicat regulile şi criteriile bazate pe
merite, în raport cu numirea şi promovarea judecătorilor.
94. În cazul în care Consiliul judiciar dispune de puteri bugetare este logic ca acesta
să îşi asume răspunderea pentru folosirea fondurilor în faţa Parlamentului, care a
adoptat bugetul. Partea bugetului alocată pentru sistemul judecătoresc trebuie să
fie verificată de Curtea de conturi, responsabilă pentru supravegherea utilizării ba-
nilor publici, în cazul în care acest organ există.
95. În cazul în care Consiliul judiciar dispune de puteri disciplinare, judecătorilor

supuşi procedurilor disciplinare li se vor oferi informaţii complete despre motivele
deciziilor luate, astfel încît aceşti judecători vor putea aprecia dacă merită sau nu să
facă recurs împotriva unei astfel de decizii (a se vedea punctul 39 mai sus). În plus,
Consiliul judiciar ar putea să examineze posibilitatea publicării deciziilor finale, în
scopul informării nu doar a sistemului judecătoresc în întregime, dar şi a publicului
general cu privire la modul de implementare a procedurilor disciplinare, precum şi
în scopul de a arăta, că sistemul judecătoresc nu intenţionează să muşamalizeze ac-
ţiunile condamnabile ale membrilor lui.
96. Consiliul judiciar trebuie să publice periodic rapoarte de activitate, scopul cărora
va fi, pe de o parte, descrierea lucrărilor efectuate şi a dificultăţilor întîlnite de Consi-
liul judiciar, iar, pe de altă parte, propunerea măsurilor de îmbunătăţire a funcţionării
sistemului judecătoresc în interesul publicului general. Pentru a îmbunătăţi disemi-

narea informaţiei şi interacţiunea între instituţiile judiciare, publicarea unor astfel
de rapoarte poate fi susţinută de conferinţe de presă cu participarea jurnaliştilor,
întruniri cu judecători şi purtători de cuvînt ai instituţiilor judecătoreşti.

În Avizul nr. 10 (2007) cu privire la „Consiliul judiciar în serviciul societăţii”, CCJE re-
comandă:
A. În linii generale:
b) este important de format un organ special, spre exemplu un Consiliu judi-
ciar, însărcinat cu protecţia independenţei judecătorilor ca element esenţial
într-un stat guvernat în baza principiului supremaţiei legii, astfel respectînd
principiul separării puterilor;
c) Consiliul judiciar urmează să protejeze independenţa atît a sistemului judecă-
toresc, cît şi a judecătorilor individuali şi, concomitent, să garanteze eficienţa
şi calitatea justiţiei conform prevederilor Articolului 6 al Convenţiei europene
pentru drepturile omului, pentru a spori încrederea cetăţenilor în justiţie;
d) Consiliul judiciar urmează să fie protejat de riscul de a-i fi restrînsă autonomia
din partea puterii legislative sau a puterii executive prin menţiuni în Constitu-
ţie sau texte echivalente.
B. Cu privire la componenţa Consiliului judiciar:

a) pentru a evita urmărirea intereselor personale, propriei protecţii şi nepotis-
mului şi pentru a reflecta diferite opinii în societate, componenţa Consiliului
judiciar trebuie să fie mixtă, cu o majoritate substanţială de judecători, chiar
dacă anumite sarcini specifice trebuie să fie rezervate şedinţelor Consiliului
în componenţa exclusivă a membrilor-judecători. Consiliul judiciar pot să fie
compus exclusiv din judecători;
b) membrii Consiliului judiciar, fie aceştia judecători sau non-judecători, vor fi
desemnaţi în baza competenţei lor, experienţei, înţelegerii activităţii judecă-
toreşti şi a culturii independenţei. La fel, aceştia nu trebuie să fie politicieni
activi sau membri ai executivului sau ai legislativului;
c) membrii-judecători trebuie să fie aleşi de egalii lor, fără nici o interferenţă din
partea autorităţilor politice sau a ierarhiei judecătoreşti, prin metodele care ar
garanta reprezentarea cît mai largă a sistemului judecătoresc; în cazul în care
pentru selectare se organizează alegeri directe, Consiliul judecătoresc trebuie
să emită reguli în vederea minimizării riscului de a pierde încrederea cetăţeni-
lor în sistemul de justiţie;
d) desemnarea membrilor non-judecători, cu sau fără experienţă în profesii ju-
ridice, trebuie să fie încredinţată unui organ apolitic; în cazul în care aceşti

membri sunt, totuşi, aleşi de către Parlament, ei nu trebuie să fie membri ai
Parlamentului şi trebuie să fie aleşi de o majoritate calificată, care să reflecte
susţinerea esenţială a opoziţiei, şi trebuie să fie persoane care, în cadrul com-
ponenţei generale a Consiliului judiciar, să ofere o reprezentare diversificată
a societăţii.
C. Cu privire la funcţionarea Consiliului judiciar:

a) Mandatele membrilor pot fi cu normă deplină de muncă, însă limitate în nu-
măr şi timp, în scopul menţinerii legăturii cu practica judecătorească; mem-
brilor Consiliului (judecători şi non-judecători) trebuie să li se acorde garanţii
referitoare la independenţa şi imparţialitatea lor;
b) Consiliul judiciar trebuie să îşi gestioneze bugetul propriu şi să fie finanţat în
măsură suficientă pentru funcţionarea optimă şi independentă;
c) unele decizii ale Consiliului judiciar vor trebui motivate şi vor avea putere obli-
gatorie, cu posibilitate de a fi supuse unui recurs judecătoresc;
d) în calitate de element esenţial al încrederii cetăţenilor în justiţie, Consiliul judi-
ciar trebuie să activeze transparent şi să îşi asume răspunderea pentru activi-
tăţile sale, în special prin intermediul unui raport periodic, care de asemenea
va propune măsuri de îmbunătăţire a funcţionării sistemului de justiţie.
D. Cu privire la împuternicirile Consiliului judiciar:

a) Consiliul judiciar trebuie să implementeze un spectru larg de sarcini, avînd
ca scop protecţia şi promovarea independenţei judecătoreşti şi a eficienţei
justiţiei; la fel Consiliul judiciar trebuie să asigure, că în procesul de realizare
a diferitor sarcini nu va apărea nici-un conflict de interese în cadrul acestui
organ;
b) este preferabil ca Consiliul judiciar să fie împuternicit cu selectarea, numirea şi
promovarea judecătorilor; aceste atribuţii trebuie să fie desfăşurate în baza in-
dependenţei absolute de puterea legislativă şi de puterea executivă, precum
şi a transparenţei absolute a criteriilor de selectare a judecătorilor;
c) Consiliile judiciare trebuie să se implice activ în evaluarea calităţii justiţiei şi în
implementarea tehnicilor ce asigură eficienţa lucrului judecătorilor, însă ele
nu trebuie să substituie organul judecătoresc relevant, care este însărcinat cu
evaluarea individuală a judecătorilor;
d) Consiliul judiciar poate fi însărcinat cu soluţionarea problemelor de etică, mai
mult, acesta poate să examineze plîngerile utilizatorilor serviciilor justiţiei;
e) Consiliului judiciar îi pot fi încredinţate organizarea şi supravegherea formării
profesionale a judecătorilor, însă elaborarea şi implementarea programelor
de formare profesională rămîn a fi responsabilitatea unui centru de formare
profesională, cu care Consiliul trebuie să coopereze pentru a garanta calitatea
formării profesionale iniţiale şi continue a judecătorilor;

f ) Consiliul judiciar poate avea competenţe financiare extinse pentru a negocia
şi administra bugetul alocat sistemului de justiţie, precum şi competenţe în
raport cu administrarea şi managementul diferitor instanţe judecătoreşti pen-
tru o mai bună calitate a justiţiei;
g) de asemenea, Consiliul judiciar poate fi organul potrivit pentru implementa-
rea unui rol larg în domeniul promovării şi protecţiei imaginii sistemului de
justiţie;
h) Consiliul judiciar trebuie să fie consultat în privinţa oricărui proiect de act legis-
lativ, care poate avea impact asupra sistemului judecătoresc, ca, de exemplu,
vizînd independenţa judiciarului, sau care ar putea să diminueze garanţiile ac-
cesului cetăţenilor la justiţie, înainte de a fi supus dezbaterilor în Parlament;
i) cooperarea cu diferite Consilii judiciare la nivel european şi la nivel internaţio-
nal trebuie să fie încurajată.
***

Avizul nr.11 (2008)
PRIVIND CALITATEA HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI
Strasbourg, 18 decembr ie 2008 CCJE (2008)5
Introducere generală
1. Calitatea justiţiei este o preocupare veche şi constantă a Consiliului Europei, după
cum atestă în special convenţiile, rezoluţiile sau recomandările date sub egida Con-
siliului asupra mijloacelor de facilitare a accesului la justiţie, îmbunătăţirea şi simpli-
ficarea procedurilor, reducerea suprasarcinii de lucru a instanţelor şi redirecţionarea
intervenţiei judecătorilor spre o activitate pur jurisdicţională1.
2. În acest context şi pentru a da curs prevederilor mandatului său, Consiliul consul-

tativ al judecătorilor europeni (CCJE) a decis să consacre avizul nr. 11 calităţii hotărî-
rilor judecătoreşti, care este o componentă majoră a calităţii justiţiei.
3. O motivaţie şi o analiză clare sunt cerinţele fundamentale ale hotărîrilor judecăto-

reşti şi un aspect important al dreptului la un proces echitabil. Art. 6 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului (în continuare denumită CEDO), de exemplu, dis-
pune obligaţia statelor de a institui instanţe independente şi imparţiale şi de a pro-
mova instaurarea procedurilor eficiente. Îndeplinirea acestei obligaţii capătă sens
cînd are drept rezultat împuternicirea judecătorilor de a administra în mod just şi
1
Ansamblul textelor consacrate acestor probleme arată spiritul, potrivit căruia Consiliul Europei înţelege
cerinţa calităţii justiţiei: „Pentru Consiliul Europei, abordarea calităţii nu poate fi cea a unei hotărîri izolate,
ci depinde, în cadrul unei abordări globale, de calitatea sistemului judiciar, incluzînd judecătorii, avocaţii,
grefierii, precum şi calitatea procesului care conduce la luarea deciziilor. Aşadar asupra fiecăruia din aceste
puncte Consiliul recomandă să se depună eforturi în vederea îmbunătăţirii”. (Jean-Paul JEAN, „Calitatea
hotărîrilor judecătoreşti în înţelesul Consiliului Europei”, seminar organizat în zilele de 8 şi 9 martie 2007
de Facultatea de drept şi ştiinţe sociale din Poitiers pe tema „Calitatea hotărîrilor judecătoreşti”, a se vedea
Studiile CEPEJ nr. 4).

corect justiţia, atît în drept, cît şi în fapt, în avantajul strict al cetăţenilor. O hotărîre ju-
decătorească de mare calitate este cea care conduce la un rezultat bun – cîtă vreme
judecătorul dispune de mijloacele necesare atingerii acestui scop – în mod echitabil,
rapid, clar şi definitiv.
4. În această perspectivă, CCJE a subliniat deja că independenţa judiciară trebuie

concepută ca un drept al cetăţenilor, enunţînd în avizul său cu nr. 1 (2001), că această
independenţă a judecătorilor „nu este o prerogativă sau un privilegiu acordat în in-
teresul lor personal, ci le este garantată în interesul supremaţiei dreptului celor ce
caută şi cer dreptatea”. CCJE, în avizele sale din 2001, a formulat un anumit număr
de sugestii care permit fiecărui sistem nu numai să asigure justiţiabililor un drept de
acces la justiţie ci şi, prin calitatea hotărîrilor pronunţate, să facă în aşa fel, încît justi-
ţiabilii să aibă încredere în succesul procesului judiciar1.
5. Obiectul prezentului aviz nu este de a reanaliza principiul fundamental potrivit

căruia aprecierea calităţii intrinsece a fiecărei hotărîri judecătoreşti ţine numai de
exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. Acest principiu este o consecinţă esen-
ţială a garanţiei constituţionale a independenţei judecătorilor, concepută drept una
din caracteristicile majore ale statului de drept în societăţile democratice.
6. CCJE a constatat că judecătorii, avînd sarcina de a pronunţa hotărîri judecătoreşti

de calitate, sunt în măsură să înceapă să cugete asupra calităţii hotărîrilor judecăto-
reşti şi să definească factorii acestei calităţi şi condiţiile evaluării sale.
7. Indiferent de caracteristicile proprii fiecărui sistem judiciar şi de practicile puse în

aplicare de instanţele diferitelor state, hotărîrea judecătorească trebuie să îndepli-
nească un anumit număr de cerinţe din care să reiasă principii comune. Hotărîrile
judecătoreşti au drept scop primordial nu numai soluţionarea unui anumit litigiu
asigurîndu-le părţilor securitatea juridică, ci şi, deseori, stabilitatea jurisprudenţei
pentru a evita apariţia altor litigii şi a asigura pacea socială.
8. Raportul doamnei Giuliana Civinini, pregătit pe baza răspunsurilor date de mem-

brii CCJE la un chestionar2 evidenţiază o foarte mare diversitate de abordări ale sta-
telor în privinţa evaluării şi ameliorării calităţii hotărîrilor judecătoreşti. El subliniază
de asemenea că, dacă modalităţile de apreciere ale acestei calităţi depind de tradi-
ţiile specifice ale fiecărui sistem judiciar, există totuşi în toate statele o dorinţă co-
mună de a urmări îmbunătăţirea condiţiilor în care judecătorii trebuie să-şi pronunţe
hotărîrile.
1
A se vedea de asemenea concluziile Conferinţei asupra calităţii hotărîrilor judecătoreşti care s-a ţinut la
Curtea Supremă a Estoniei la Tartu (la data de 18 iunie 2008) şi care a reunit comunitatea judiciară estonă
precum şi Grupul de lucru al CCJE.
2
A se vedea chestionarul asupra calităţii hotărîrilor judecătoreşti şi răspunsurile asupra site-ului CCJE: www.
coe.int/ccje.

9. În prezentul aviz, prin „hotărîri judecătoreşti” se înţeleg hotărîrile care statuează
asupra cauzelor sau problemelor specifice şi care sunt pronunţate de instanţe inde-
pendente şi imparţiale, în temeiul art. 6 al CEDO, în special:
• hotărîri pronunţate în materie civilă, socială, penală şi în cea mai mare parte a
problemelor administrative;
• hotărîri pronunţate în primă instanţă, în apel sau hotărîri ale instanţelor supe-
rioare şi ale curţilor constituţionale;
• hotărîri provizorii;
• hotărîri definitive;
• hotărîri luate sub formă de sentinţă sau de ordonanţă, de instanţele care sta-
tuează în completul de judecată sau cu un singur judecător;
• hotărîri pronunţate cu sau fără posibilitatea de exprimare a opiniilor minori-
tare;
• hotărîri pronunţate de judecătorii specializaţi sau nespecializaţi sau de in-
stanţe avînd componenţă mixtă (sistemul completului de judecată şi al curţii
cu juraţi).
PARTEA I. FACTORI DE CALITATE A HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI
A. Mediul extern: legislaţia şi contextul economic şi social

10. Calitatea hotărîrilor judecătoreşti depinde nu numai de fiecare judecător implicat,
ci şi de un anumit număr de variabile care sunt în afara procesului de administrare a
justiţiei, cum ar fi calitatea legislaţiei, resursele adecvate alocate sistemului judiciar,
calitatea pregătirii juridice.
1. Legislaţia
11. Hotărîrile judecătoreşti se bazează în primul rînd pe legile adoptate de Parlament
sau, în sistemul common law, pe acele legi sau principii stabilite de regula preceden-
tului judiciar. Aceste surse ale dreptului stabilesc nu numai drepturile de care dispun
justiţiabilii şi acţiunile pedepsite de legea penală, ci definesc de asemenea cadrul
procedural în care se iau hotărîrile judecătoreşti. Prin urmare, opţiunile Parlamen-
telor condiţionează genul şi volumul cauzelor care vor fi promovate în faţa instan-
ţelor, precum şi felul cum vor fi soluţionate. Calitatea hotărîrilor judecătoreşti poate
fi afectată de schimbările prea dese ale legislaţiei, de o redactare prea puţin satisfă-
cătoare sau de un conţinut neclar al legilor sau de un cadru procedural insuficient.
12. CCJE consideră de asemenea, că este de dorit ca Parlamentele naţionale să eva-

lueze şi să controleze impactul legilor existente şi în curs de elaborare privind sis-
temului judiciar şi să introducă dispoziţii tranzitorii şi procedurale adecvate pentru
a se asigura, că judecătorii sunt în măsură să le aplice prin hotărîri judecătoreşti de
calitate. Legiuitorul trebuie să acţioneze în aşa fel, încît legislaţia să fie clară şi simplu

de folosit şi să fie conformă cu CEDO. Pentru a facilita interpretarea, lucrările pre-
gătitoare ale legilor trebuie să fie accesibile într-un limbaj inteligibil. Orice proiect
de lege privind administrarea justiţiei şi legile procedurale ar trebui să facă obiectul
unui aviz al Consiliului Judiciar sau al unui organ echivalent mai înainte ca Parla-
mentul să delibereze asupra sa.
13. În vederea asigurării unor hotărîri de calitate în consens cu interesele puse

în joc, judecătorii trebuie să acţioneze în cadrul structurilor legale care să le permită
să decidă liber şi să dispună efectiv, de exemplu, de timpul necesar examinării co-
recte a cauzei. CCJE reaminteşte discuţia privind „gestionarea cauzelor” despre care
se face menţiune în avizul său cu nr. 6 (2004)1.
2. Resursele
14. Calitatea hotărîrilor judecătoreşti este direct determinată de mijloacele buge-
tare atribuite sistemului judiciar. Instanţele nu pot acţiona eficient cu resurse umane
şi materiale inadecvate. Este necesară o retribuire adecvată a judecătorilor pentru
a-i pune la adăpostul presiunilor vizînd influenţarea sensului hotărîrilor lor şi, în
general, a comportamentului lor2 şi asigurarea intrării în magistratură a celor mai
buni candidaţi. Asistenţa din partea unui personal administrativ de grefieri calificaţi
precum şi colaborarea asistenţilor judiciari, care degrevează judecătorii de munca
de rutină şi pregătesc dosarele, pot contribui în mod evident la favorizarea calităţii
hotărîrilor pronunţate de o instanţă. În lipsa resurselor financiare adecvate, funcţio-
narea efectivă a sistemului judiciar în vederea obţinerii unui produs de calitate este
imposibilă3.
3. Factorii implicaţi în sistemul judiciar şi pregătirea juridică

15. Chiar dacă sistemul judiciar se sprijină numai pe factorii implicaţi, calitatea funcţi-
onării sistemului judiciar depinde evident de interacţiunea dintre numeroşi interve-
nienţi: poliţia, procurorii, avocaţii, grefierii, membrii completului de judecată, în caz
de necesitate etc. Judecătorul nu este decît una din verigile acestui lanţ de factori şi
nu neapărat ultimul deoarece etapa executării hotărîrii are aceeaşi importanţă. Chiar
dacă ne concentrăm numai asupra calităţii hotărîrilor judecătoreşti, din cele menţi-
onate rezultă deja, că performanţa judecătorilor este, fără îndoială, primordială, dar
nu este singurul factor care condiţionează pronunţarea hotărîrilor judecătoreşti de
calitate.
1
În ceea ce priveşte în special legile procedurale, CCJE ţine să reamintească aici Avizul său nr. 6(2004) prin
care recomandă, pentru a asigura hotărîri judecătoreşti de calitate pronunţate într-un termen rezonabil,
ca legiuitorul să facă cele mai bune alegeri în echilibrul dintre durata proceselor şi disponibilitatea mo-
dalităţilor alternative de reglementare a conflictelor, mecanismele de negociere a apărării, procedurile
simplificate şi/sau accelerate şi procedurile sumare, precum şi drepturile procedurale ale părţilor, etc. De
asemenea, ar trebui asigurată finanţarea modurilor alternative de reglementare a conflictelor.
2
A se vedea Avizul nr. 1(2001) al CCJE, paragraful 61.
3
A se vedea Avizul nr. 2 al CCJE.

16. Calitatea hotărîrilor judecătoreşti depinde, printre altele, de pregătirea juridică
a ansamblului de specialişti în drept care intervin în cursul procedurii. Acesta este
motivul pentru care CCJE doreşte să insiste asupra rolului predării dreptului şi al pre-
gătirii în general.
17. În special pentru judecători aceasta implică o pregătire juridică de nivel înalt
la începutul carierei juridice1, urmată de un program de pregătire continuă pentru
a menţine şi a îmbunătăţi tehnicile profesionale. Prin aceste pregătiri nu ar trebui
numai să se acorde judecătorilor competenţele necesare pentru a pune în practică
schimbările în cadrul legislaţiei şi regulile de drept naţionale şi internaţionale, ci ar
trebui de asemenea să se promoveze alte capacităţi şi cunoştinţe suplimentare în
materii nejuridice, permiţînd judecătorului să aibă o mai bună înţelegere a situaţiilor
supuse aprecierii sale.
18. Judecătorii ar trebui de asemenea să dispună de o pregătire privind etica şi co-

municarea pentru a-i ajuta în relaţiile cu părţile implicate în proces, precum şi cu
publicul şi mass-media. Pregătirile vizînd îmbunătăţirea capacităţilor organizatorice
au o importanţă deosebită pentru pregătirea şi gestionarea eficientă a cauzelor (de
exemplu, informatica, gestionarea cauzelor, tehnicile de lucru, tehnicile de redactare
a sentinţelor/hotărîrilor – incluzînd liniile directoare cu modelele generale pentru
redactarea hotărîrilor, lăsînd evident judecătorului posibilitatea de a-şi alege stilul
personal), toate acestea în scopul de a administra cauzele fără întîrziere şi a evita
demersurile inutile2.
19. De asemenea vor trebui pregătiţi preşedinţii instanţelor în gestionarea resurselor

umane, în organizarea strategică pentru a adapta şi administra circulaţia cauzelor,
precum şi în planificarea şi folosirea eficientă a bugetului şi resurselor financiare.
Personalul administrativ şi asistenţii judecătorilor vor trebui să beneficieze de un in-
structaj special privind pregătirea şedinţelor şi controlul şi urmărirea bunei derulări
a cauzelor (de exemplu în ceea ce priveşte utilizarea informaticii, tehnicile de gesti-
onare a cauzei şi a timpului, redactarea hotărîrilor, limbile străine, comunicarea cu
părţile şi cu publicul, cercetarea juridică). Aceasta vizează uşurarea judecătorilor de
sarcinile administrative şi tehnice şi permite concentrarea acestora asupra aspec-
tului intelectual şi asupra gestionării procedurii şi luării deciziei.
B. Mediul intern: profesionalismul, procedura, şedinţa şi hotărîrea

20. Calitatea hotărîrilor judecătoreşti depinde de asemenea de elementele interne
cum ar fi profesionalismul judecătorului, procedura, gestionarea cauzelor, şedinţa şi
elementele legate de hotărîre.
1
A se vedea Avizul nr. 4(2003) al CCJE.
2
În rîndul magistraţilor ar putea fi amplu difuzate broşuri, studii de caz cu exemple de practici bune şi rele,
modele-standard de redactare a sentinţelor însoţite de metodologie, de fişe tehnice, de cărţi de referinţă,
elaborate în scopul pregătirii.

1. Profesionalismul judecătorului
21. Profesionalismul judecătorului este prima garanţie a unei hotărîri de calitate.
Aceasta include pregătirea juridică de înalt nivel, potrivit principiilor formulate de
CCJE în avizele sale nr. 4 (2003) şi nr.9 (2005), precum şi dezvoltarea unei culturi de
independenţă, de etică şi deontologie potrivit principiilor formulate în Avizele nr. 1
(2001) şi nr.3 (2002).
22. Hotărîrea judecătorească va lua în calcul nu numai instrumentele juridice rele-

vante, ci şi noţiunile şi realităţile nejuridice proprii contextului disputei, cum ar fi,
de exemplu, consideraţiile etice, sociale sau economice. Aceasta necesită din partea
judecătorului o sensibilizare asupra acestor consideraţii în momentul luării deciziei.
23. Procedurile de evaluare sau faptul de a oferi orientări în privinţa performanţelor

judecătorilor de către autorităţile judiciare sunt de natură să le îmbunătăţească com-
petenţa şi calitatea hotărîrilor judecătoreşti.
2. Procedura şi instrumentarea dosarului

24. Pentru a ajunge la o hotărîre de calitate, acceptată atît de justiţiabil, cît şi de
societate, este nevoie de o procedură clară, transparentă şi conformă cu cerinţele
CEDO.
25. Cu toate acestea, simpla existenţă a unei legi procedurale care să răspundă ce-
rinţelor nu este suficientă. CCJE este de părere, că judecătorul trebuie să aibă po-
sibilitatea de a organiza şi de a dirija procedura într-un mod activ şi prompt. Buna
derulare a procedurii este într-adevăr de natură să favorizeze calitatea produsului
final, care va fi hotărîrea1.
26. Faptul că o hotărîre este pronunţată într-un termen rezonabil în temeiul art. 6
al CEDO poate fi de asemenea considerat drept un element important al calităţii.
Cu toate acestea, poate exista o nepotrivire între rapiditatea cu care se derulează
procesul şi alte aspecte relevante ale calităţii, cum ar fi dreptul la un proces echitabil
garantat tot de art. 6 al CEDO. Importanţa de a asigura pacea socială şi securitatea ju-
ridică include obligatoriu dar nu în exclusivitate elementul timp. CCJE doreşte să se
refere la Avizul său nr. 6 (2004), în care subliniază că elementul „calitate” în justiţie nu
poate fi asimilat simplei „productivităţi”. Abordarea calitativă trebuie de asemenea
să ia în calcul capacitatea sistemului judiciar de a soluţiona cererea potrivit obiecti-
velor generale ale acestui sistem a cărui rapiditate a procedurii nu constituie decît
un aspect.
1
În Avizul său nr. 6 (2004), CCJE, care se bazează pe principiile enunţate în Recomandarea nr. R (84) 5, a
subliniat importanţa rolului activ al judecătorului în gestionarea procesului civil (a se vedea în special pa-
ragrafele 90-102 şi 126).

27. Unele ţări au stabilit modele standardizate de bună practică în materie de gestio-
nare a procedurii şi de conduită a şedinţei. Asemenea iniţiative trebuie încurajate de-
oarece favorizează o bună gestionare a procedurilor din partea fiecărui judecător.
28. Trebuie de asemenea subliniată importanţa consultărilor dintre judecători, în

cursul cărora pot avea loc schimburi de informaţii şi de experienţe. Acestea permit
judecătorilor să discute despre gestionarea cauzelor şi să abordeze dificultăţile întîl-
nite în aplicarea regulilor de drept şi a eventualelor divergenţe de jurisprudenţă.
3. Şedinţa
29. Şedinţa trebuie să dea curs tuturor cerinţelor CEDO, asigurînd atît justiţiabililor,
cît şi societăţii în ansamblul său respectarea standardelor minime ale unui proces
bine condus şi echitabil. De buna sa derulare va depinde buna înţelegere şi accep-
tarea de către justiţiabil şi de către societate a hotărîrii finale. Ea trebuie să ofere de
asemenea judecătorului toate elementele de apreciere necesare şi are deci un efect
hotărîtor asupra calităţii hotărîrilor judecătoreşti. În toate cazurile prevăzute de juris-
prudenţa CEDO ar trebui să existe o şedinţă.
30. O şedinţă transparentă şi deschisă, precum şi respectarea contradictorialităţii şi

egalităţii armelor constituie cerinţele preliminare necesare pentru ca părţile însele şi
publicul în general să recunoască şi să accepte hotărîrea.
4. Elementele inerente hotărîrii

31. Pentru a fi de calitate, hotărîrea judecătorească trebuie percepută de justiţiabil şi
de societate în general drept rezultatul unei aplicări pertinente a regulilor de drept,
al unei proceduri echitabile şi al unei aprecieri convingătoare a faptelor, fiind exe-
cutabilă. Justiţiabilul va avea atunci convingerea că a fost examinată cauza sa şi că
a fost soluţionată corect şi societatea va percepe hotărîrea ca pe un factor ce poate
restabili pacea socială. Pentru a atinge aceste obiective trebuie respectat un anumit
număr de condiţii.
a. Claritatea
32. Orice hotărîre judecătorească trebuie să fie inteligibilă, redactată într-un limbaj
clar şi simplu, condiţie esenţială pentru a fi înţeleasă de părţi şi de public. Această
inteligibilitate necesită o structură coerentă a hotărîrii şi enumerarea argumentaţiei
într-un stil clar şi accesibil tuturor1.
33. Fiecare judecător îşi poate alege propriul stil şi propria structură sau se poate
baza în acest sens pe modelele standardizate, dacă există. CCJE recomandă ca au-
torităţile judiciare să instituie culegeri de bune practici pentru a facilita redactarea
hotărîrilor.
1
În această privinţă se face trimitere la Avizul nr. 7 (2005) al CCJE, îndeosebi la paragrafele 56-61 ale aces-
tuia.

b. Motivarea
34. Hotărîrea trebuie, în principiu, să fie motivată1. Calitatea hotărîrii depinde în prin-
cipal de calitatea motivării. O motivare bună este o necesitate imperioasă care nu
poate fi neglijată în favoarea celerităţii. O motivare bună cere ca judecătorul să aibă
timpul necesar pregătirii hotărîrii.
35. Motivarea permite nu numai o mai bună înţelegere şi acceptare a hotărîrii de

către justiţiabil ci este mai ales o garanţie împotriva arbitrarului. Pe de o parte, ea
obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părţilor şi să precizeze ele-
mentele care îi justifică decizia şi o fac să fie conformă legii şi, pe de altă parte, ea
permite o înţelegere a funcţionării justiţiei de către societate.
36. Motivarea trebuie să fie coerentă, clară şi lipsită de ambiguităţi şi de contra-

dicţii. Ea trebuie să permită urmărirea unui raţionament care a condus judecătorul
la aceasta.
37. Motivarea trebuie să exprime respectarea de către judecător a principiilor enun-

ţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în special respectarea drepturilor la
apărare şi dreptul la un proces echitabil). Atunci, cînd hotărîrile provizorii afectează
libertatea individuală (de exemplu mandatele de arest) sau pot afecta drepturile
persoanei sau bunurilor (de exemplu dreptul de aplicare a custodiei asupra unui
copil, sechestrul asigurător al unui imobil sau sechestrul conturilor bancare), se cere
o motivaţie adecvată.
38. Motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de

acuzare şi mijloacelor de apărare. Această garanţie este esenţială, deoarece permite
justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate şi deci că judecătorul
a ţinut cont de ele. Motivarea trebuie să fie lipsită de orice apreciere jignitoare sau
neplăcută a justiţiabilului.
39. Fără să aducă atingere posibilităţii, ba chiar obligaţiei din partea judecătorului
de a acţiona în unele cazuri după bunul plac, acesta nu ar trebui să răspundă decît
mijloacelor pertinente ce ar putea influenţa asupra soluţionării litigiului.
40. Motivarea nu trebuie neapărat să fie lungă. Trebuie găsit un echilibru just între
formularea scurtă şi buna înţelegere a hotărîrii.
41. Obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărîrile nu trebuie înţeleasă ca necesitînd

un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat.
Întinderea acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura hotărîrii. În conformi-
1
Excepţiile pot include, între altele, hotărîri ale administraţiei judiciare (ca cele privind amînarea cauzei pînă
la un termen ulterior), chestiuni procedurale minore sau în esenţă necontencioase (sentinţe pronunţate
în lipsa sau cu acordul părţilor), decizii ale curţilor de apel de confirmare a unei hotărîri pronunţate în
primă instanţă după ascultarea argumentelor similare avînd aceleaşi temeiuri, hotărîri luate de un complet
precum şi unele hotărîri privind permisiunea de a exercita un recurs sau de a intenta o acţiune, în ţările
unde se cer asemenea permisiuni.

tate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului1, întinderea motivării de-
pinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum
şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinale şi de practicile diferite
privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărîrilor în diferite state. Pentru a
răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că jude-
cătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate2. În cazul
unui complet, judecătorul responsabil de completul de judecată trebuie să explice
clar faptele şi chestiunile asupra cărora completul trebuie să se pronunţe.
42. În ceea ce priveşte conţinutul său, hotărîrea judecătorească cuprinde examinarea

chestiunilor în fapt şi în drept aflate la baza controversei.
43. La examinarea chestiunilor în fapt judecătorul va întîlni contestaţii referitoare la

probatoriu, mai exact asupra legalităţii acestuia. El va examina de asemenea valoarea
probantă a elementelor ce ar putea avea utilitate pentru soluţionarea litigiului.
44. Examinarea chestiunilor în drept trebuie să cuprindă aplicarea regulilor de drept

naţional, european3 şi internaţional4. Motivarea va trebui neapărat să facă referire la
prevederile constituţionale relevante şi la dreptul naţional sau european şi internaţi-
onal aplicabil. La nevoie, orice referire la jurisprudenţa naţională, europeană sau in-
ternaţională, inclusiv referirea la jurisprudenţa instanţelor altor ţări, precum şi la doc-
trină se poate dovedi preţioasă, ba chiar esenţială într-un sistem de common law.
45. În ţările common law-ului hotărîrile instanţelor superioare care soluţionează o

chestiune în drept au valoare de precedent cu caracter obligatoriu în litigiile ulte-
rioare identice. Dacă în ţările de drept continental hotărîrea nu are acest efect, ea
poate totuşi să constituie o învăţătură specială pentru alţi judecători confruntaţi cu
un caz sau o chestiune similară, în cauzele care ridică o problemă de societate sau o
chestiune în drept importantă. De aceea motivarea, fructul unui studiu aprofundat
al chestiunilor în drept care se pun, va trebui să fie extrem de îngrijită în aceste cazuri
pentru a răspunde aşteptărilor părţilor şi societăţii.
46. Examinarea chestiunilor în drept trece, într-un mare număr de cazuri, prin inter-
pretarea regulii de drept.
47. Această putere de interpretare nu trebuie să ne facă să uităm că judecătorul tre-

buie să asigure securitatea juridică, ce garantează previzibilitatea atît a conţinutului
regulii de drept, cît şi a aplicării sale şi contribuie la calitatea sistemului judiciar.
1
A se vedea în special CEDO: Boldea împotriva României din 15 februarie 2007, paragraful 29; Van den Hurk
împotriva Olandei din 19 aprilie 1994, paragraful 61.
2
A se vedea în special CEDO: Boldea împotriva României din 15 februarie 2007, paragraful 29; Helle împo-
triva Finlandei din 19 februarie 1997, paragraful 60.
3
Prin drept european se înţelege acquis-ul Consiliului Europei şi dreptul comunitar.
4

48. În acest scop, judecătorul va aplica principiile interpretative aplicabile atît în
dreptul naţional, cît şi internaţional. În ţările common law-ului, se va lăsa condus de
regula practicii anterioare. În ţările de drept continental se va inspira din jurispru-
denţă, îndeosebi din cea a instanţelor superioare a căror misiune este în special de a
veghea la unitatea jurisprudenţei.
49. În general, judecătorii ar trebui să aplice legea în mod constant. Cu toate acestea,
atunci cînd o instanţă decide o schimbare a jurisprudenţei, aceasta va trebui clar
indicată în hotărîrea sa. În împrejurări excepţionale ar fi potrivit ca instanţa să indice
că această nouă interpretare nu este aplicabilă, decît începînd cu data hotărîrii sau
cu o dată precizată în aceasta.
50. Volumul cauzelor care ajung la instanţele superioare poate afecta de asemenea
celeritatea şi calitatea luării deciziilor. CCJE recomandă introducerea de mecanisme
proprii tradiţiilor juridice ale fiecărui stat, reglementînd accesul la aceste instanţe.
c. Opiniile separate
51. Unele ţări prevăd posibilitatea din partea judecătorilor de a exprima o opinie
diferită sau separată. În aceste cazuri, opinia separată va trebui publicată odată cu
opinia majoritară. Astfel, aceşti judecători fac cunoscută dezaprobarea lor totală sau
parţială faţă de hotărîrea luată cu majoritate de voturi de instanţa care a pronunţat
hotărîrea şi din care fac parte, precum şi motivele acestei dezaprobări, sau menţi-
onează că hotărîrea luată de instanţă poate de asemenea sau trebuie să se bazeze
pe alte motive decît cele reţinute. Aceasta poate contribui la îmbunătăţirea conţi-
nutului hotărîrii şi poate permite înţelegerea în acelaşi timp a hotărîrii şi a evoluţiei
dreptului.
52. Opinia separată trebuie să fie motivată adecvat, reflectînd o apreciere gîndită de
judecător asupra chestiunilor în fapt şi în drept.
d. Executarea
53. Orice dispozitiv al unei hotărîri judecătoreşti ar trebui să fie redactat în termeni
clari şi lipsiţi de orice ambiguitate, astfel încît să poată produce uşor efecte sau, în
cazul unui dispozitiv ce conduce la obligaţia de a face, de a nu face sau de a plăti, să
fie uşor de executat.
54. Potrivit interpretării pe care o dă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dreptul

la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO implică nu numai ca hotărîrea
judecătorească să fie pronunţată într-un termen rezonabil, ci şi ca ea să poată face
obiectul unei executări efective în avantajul părţii cîştigătoare, cînd acest lucru este
adecvat. Într-adevăr, Convenţia nu instaurează o protecţie teoretică a drepturilor
omului, din contră, încearcă să permită o realizare concretă a protecţiei pe care o
instaurează în favoarea cetăţenilor Europei.

55. În această perspectivă, acest dispozitiv trebuie să prezinte caracteristicile majore
următoare:
(i) El trebuie mai întîi, atunci cînd este adecvat, să fie executabil: aceasta în-
seamnă că hotărîrea trebuie să conţină un dispozitiv care să enunţe clar, fără
nici-un dubiu sau confuzie, condamnările, obligaţiile sau somaţiile pronun-
ţate de instanţă. Orice hotărîre neclară duce la interpretări diferite, dăunează
eficienţei şi credibilităţii intervenţiei judiciare.
(ii) Dispozitivul trebuie, de asemenea, să fie executoriu: prin caracterul său exe-
cutoriu hotărîrea judecătorească va putea primi o execuţie efectivă. În cea mai
mare parte a sistemelor judiciare există proceduri prin care executarea poate
fi oprită sau suspendată. O hotărîre sau o suspendare are incontestabil un ca-
racter legitim în unele cazuri. Dar poate fi folosit drept un mijloc tactic şi o
hotărîre sau o suspendare inadecvată, poate conduce la o blocare a acţiunii
judiciare şi permite strategii procedurale care tind să priveze de orice interes
hotărîrile pronunţate de judecători. Pentru a asigura eficienţa justiţiei, toate
statele ar trebui să aibă proceduri de executare provizorie1.
56. O hotărîre de calitate (în materie nepenală) ar fi inutilă fără o procedură simplă şi
eficientă care să permită executarea ei. E necesar ca această procedură să fie super-
vizată de puterea judiciară, căreia îi revine sarcina de a reglementa toate dificultăţile
ce pot apărea în cursul executării hotărîrilor judecătoreşti, potrivit procedurilor efici-
ente care nu implică costuri procedurale excesive pentru părţi.
PARTEA A II-A. EVALUAREA CALITĂŢII HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI

57. CCJE subliniază. că meritele fiecărei hotărîri individuale sunt înainte de toate con-
trolate de căile de atac oferite de procedurile naţionale şi de accesul justiţiabililor la
Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Statele ar trebui să vegheze ca procedurile
lor naţionale să respecte cerinţele impuse de hotărîrile acestei Curţi.
A. Obiectul evaluării
58. Din anii 1990 s-a conştientizat faptul, că nu poate fi evaluată corect calitatea ho-
tărîrilor judecătoreşti verificînd doar valoarea juridică intrinsecă a hotărîrilor. Cali-
tatea hotărîrilor judecătoreşti este influenţată, aşa cum o demonstrează prima parte
a acestui aviz, de cea a tuturor etapelor pregătitoare care le preced. Astfel organi-
zarea judiciară trebuie să fie examinată în ansamblul său. Mai mult, din punct de
vedere al justiţiabililor, nu numai calitatea juridică stricto sensu a hotărîrii contează;
trebuie de asemenea să se ţină cont de alte aspecte cum ar fi durata, transparenţa şi
conduita procedurilor, de felul în care judecătorul comunică cu părţile şi de felul în
care puterea judiciară justifică în faţa societăţii funcţionarea sa.
1
A se vedea Avizul nr. 6 (2004) al CCJE, paragraful 130.

59. CCJE subliniază că nici-o procedură de evaluare a calităţii hotărîrilor judecătoreşti
nu trebuie să ameninţe independenţa puterii judecătoreşti în ansamblul său sau a
judecătorilor luaţi separat.
60. Evaluarea calităţii hotărîrilor judecătoreşti trebuie realizată înainte de toate pe

baza principiilor fundamentale consacrate de CEDO. Nu va putea fi făcută numai în
lumina consideraţiilor de natură economică sau de gestionare a procedurilor. Folo-
sirea anumitor metode reieşite din lumea economică trebuie analizată cu prudenţă.
Rolul sistemului judiciar este într-adevăr înainte de toate de a aplica legea şi de a-i
conferi efecte şi nu poate fi analizat în termeni de eficienţă economică.
61. Orice sistem de evaluare a calităţii ar trebui să încerce să promoveze calitatea

hotărîrilor judecătoreşti şi nu poate servi drept instrument pur birocratic sau ca scop
în sine. Nu este un instrument de control exterior al puterii judiciare.
62. CCJE reaminteşte, că evaluarea calităţii justiţiei, în special a funcţionării instan-

ţelor în ansamblul lor sau a oricărei instanţe luate separat. sau a unui grup de in-
stanţe, nu trebuie confundată cu evaluarea făcută în alte scopuri, capacităţilor pro-
fesionale ale oricărui judecător luat separat1.
63. Orice procedură de evaluare trebuie să vizeze înainte de toate identificarea nevo-
ilor de amendare a legislaţiei, de schimbare sau îmbunătăţire a procedurilor sau de
pregătire continuă a judecătorilor sau personalului administrativ al instanţelor.
64. Obiectul, metodele şi procedura de evaluare trebuie să fie definite corect şi să fie
inteligibile. Ar trebui să fie stabilite de judecători sau în colaborare strînsă cu jude-
cătorii.
65. Evaluarea trebuie să fie transparentă. Datele personale ale judecătorilor sau care
permit identificarea acestora trebuie să rămînă confidenţiale.
66. Evaluarea calităţii hotărîrilor judecătoreşti nu trebuie să constrîngă judecătorii să

urmeze o anumită apreciere a faptei sau să decidă asupra fondului în mod uniform,
fără a ţine cont de circumstanţele proprii fiecărei cauze.
67. Orice evaluare a hotărîrilor judecătoreşti trebuie să ia în calcul diferitele tipuri

şi grade de instanţe, competenţele acestora, felurile controverselor şi capacităţile
diferite de a le soluţiona.
B. Metodele de evaluare (inclusiv instanţele desemnate cu evaluarea

calităţii hotărîrilor judecătoreşti)
68. CCJE subliniază, că este de dorit să se combine mai multe metode de evaluare
(îndeosebi dacă se folosesc metode statistice calitative şi cantitative) legate de di-
1
A se vedea Avizul nr. 6 (2004) al CCJE, partea B, paragraful 34 şi Avizul nr. 10 (2007) al CCJE, paragrafele 52-
56 şi 78.

verşi indicatori de calitate şi obţinînd mai multe surse de informare. Într-adevăr, nici-
o metodă deosebită nu ar trebui să prevaleze asupra altora. Pot fi acceptate metode
de evaluare cu condiţia să fie analizate cu rigoarea, cunoştinţele şi precauţiile ştiin-
ţifice cerute şi definite în mod transparent. Nu pot repune în discuţie legitimitatea
hotărîrilor judecătoreşti.
69. CCJE consideră, că dacă statele nu sunt obligate să adopte acelaşi sistem de eva-
luare şi aceeaşi abordare metodologică şi chiar dacă scopul prezentului aviz nu este
de a comenta în detaliu diferitele sisteme de evaluare a calităţii, cu toate acestea este
posibil să se întocmească, pornind de la experienţele naţionale, o listă cu metodele
cele mai adecvate.
1. Evaluarea de către judecători şi alţi actori ai sistemului judiciar

70. CCJE încurajează evaluarea de către colegi şi autoevaluarea de către judecători,
precum şi participarea persoanelor „din afară” (de exemplu avocaţi, procurori, profe-
sori de la facultăţile de drept, cetăţeni, organizaţii neguvernamentale naţionale şi in-
ternaţionale) la evaluare, cu condiţia ca independenţa judecătorilor să fie respectată
din plin. O asemenea evaluare din afară nu poate fi evident folosită drept metodă
vizînd punerea în discuţie a independenţei judiciare sau a integrităţii procesului ju-
diciar. Principalul element de referinţă al evaluării hotărîrilor judecătoreşti trebuie să
fie existenţa unei proceduri de apel oportune şi eficiente.
71. Instanţele superioare, prin jurisprudenţa lor, examinarea practicilor judiciare şi
raporturile lor anuale, pot contribui la calitatea hotărîrilor judecătoreşti şi la evalu-
area lor. De aceea este esenţial ca jurisprudenţa lor să fie clară, coerentă şi constantă.
Instanţele superioare pot contribui de asemenea la calitatea hotărîrilor judecătoreşti
pregătind ghiduri metodologice în atenţia instanţelor inferioare, în care principiile
aplicabile sunt reamintite în conformitate cu jurisprudenţa relevantă.
2. Metodele statistice
72. Metoda statistică cantitativă conduce la intervenţia statisticilor la nivelul instanţei
(statistici asupra stocului de cauze la instanţă, numărului de cauze noi şi de cauze ju-
decate, asupra numărului de şedinţe pentru fiecare cauză, asupra invalidărilor şedin-
ţelor, asupra duratei procedurii etc.). Calitatea muncii depuse de instanţă constituie
unul din criteriile care permit asigurarea măsurării capacităţii de administrare a jus-
tiţiei care să răspundă nevoilor cetăţenilor. Această capacitate este unul din indica-
torii calităţii justiţiei. Această metodă de analiză evidenţiază activitatea instanţelor,
dar ea singură nu este suficientă pentru a aprecia dacă hotărîrile sunt pronunţate în
condiţii satisfăcătoare. Natura hotărîrilor depinde de temeinicia fiecărei cauze luată
separat. Un judecător poate, de exemplu, să fie chemat să pronunţe o serie de ho-
tărîri legate între ele privind cauze de importanţă mică. Statisticile nu pot fi utile în
toate situaţiile şi trebuie de fiecare dată să fie puse într-un anumit context. Această
metodă permite cel puţin să se analizeze dacă termenele de soluţionare a dosarelor
sunt convenabile sau dacă există întîrzieri care să justifice acordarea mijloacelor su-
plimentare şi punerea la punct a metodelor capabile să le reducă sau să le elimine.

73. În metoda statistică calitativă hotărîrile sunt clasificate în funcţie de categoria
lor, de obiectul lor şi de complexitatea lor. Această metodă permite un echilibru al
diferitelor categorii de cauze pentru a determina o repartizare eficientă şi corectă a
muncii precum şi a sarcinii de lucru minime şi maxime ce poate fi cerută unei instanţe.
Această metodă prezintă interesul de a lua în considerare caracteristicile specifice ale
unor dosare sau litigii, astfel încît să se evidenţieze cele care, în ciuda numărului redus
de hotărîri pronunţate, reprezintă o sarcină de lucru considerabilă. Inconvenientul
aprecierii statistice calitative se leagă în schimb de dificultatea de a defini parametrii
de luat în considerare şi de stabilirea autorităţilor abilitate să le conceapă.
74. Numărul mic de recursuri şi numărul de recursuri respinse pot fi de asemenea
şi unul, şi celălalt indicatori ai calităţii ce se pot stabili în mod obiectiv şi care sunt
relativ fiabili. CCJE subliniază totuşi că numărul de recursuri şi rata respingerilor nu
reflectă neapărat o calitate slabă a hotărîrilor luate. Într-adevăr, o respingere poate
exprima pur şi simplu o evaluare diferită a unei probleme dificile de către judecă-
torul de apel, hotărîrea de respingere putînd fi ea însăşi contrazisă dacă respectiva
cauză ar fi dusă în faţa unei instanţe superioare1.
3. Rolul Consiliului Judiciar

75. Instanţele naţionale şi internaţionale desemnate să evalueze hotărîrile judecăto-
reşti trebuie să fie formate din membri absolut independenţi de puterea executivă.
În statele care au un Consiliu Judiciar2, pentru a evita orice presiune, acesta ar trebui
să fie împuternicit cu evaluarea calităţii hotărîrii judecătoreşti. În cadrul Consiliului
Judiciar prelucrarea datelor şi evaluarea calităţii ar trebui încredinţate unor altor ser-
vicii decît cele desemnate cu disciplina judecătorilor. Din acelaşi motiv, în statele
care nu au un Consiliu Judiciar, evaluarea calităţii hotărîrilor judecătoreşti ar trebui
să ţină de competenţa unei instanţe specifice care dispune de garanţiile de indepen-
denţă a judecătorilor comparabile cu cele pe care le oferă un Consiliu Judiciar.
PRINCIPALELE CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

a) Printre indicatorii externi de care depind calitatea hotărîrilor judecătoreşti fi-
gurează calitatea legilor adoptate de Parlamente. De aceea este important ca
Parlamentele naţionale să evalueze şi să controleze impactul legilor existente
şi în curs de elaborare asupra sistemului.
b) Calitatea adoptării deciziilor este condiţionată de atribuirea, fiecărui sistem
judiciar, a mijloacelor umane, bugetare şi materiale adecvate precum şi de
menţinerea siguranţei financiare a fiecărui judecător în cadrul acestui sistem.
c) Calitatea predării dreptului şi a pregătirii judecătorilor şi a altor specialişti în
drept este de o importanţă primordială pentru ca o hotărîre judecătorească să
fie de calitate.
1
A se vedea Avizul nr. 6 (2004) al CCJE, paragraful 36.
2
Aceste Consilii ale Justiţiei trebuie puse la punct şi să funcţioneze potrivit metodelor recomandate de CCJE
în Avizul său nr. 10 (2007).

d) Este la fel de important să se asigure judecătorilor o pregătire privind mate-
riile nejuridice, precum şi să se pregătească personalul instanţelor pentru a
degreva judecătorii de sarcinile administrative şi tehnice şi a le permite să se
concentreze asupra aspectului intelectual al luării deciziei.
e) Nivelul calităţii hotărîrilor judecătoreşti reiese clar din interacţiunile dintre nu-
meroşii actori ai sistemului judiciar.
f ) Profesionalismul judecătorului este prima garanţie a unei hotărîri de calitate
şi constituie o parte importantă a mediului intern care influenţează hotărîrea
judecătorească. Profesionalismul include o pregătire juridică de înalt nivel,
precum şi evoluţia unei culturi de independenţă, de etică şi de deontologie.
Aceasta necesită din partea judecătorului o sensibilizare nu numai asupra in-
strumentelor juridice, ci şi asupra noţiunilor nejuridice.
g) Procedura şi instrumentarea dosarului constituie alte elemente ale mediului
intern care afectează hotărîrea judecătorească. Procedura trebuie să fie clară,
transparentă şi previzibilă. Judecătorul trebuie să aibă posibilitatea de a orga-
niza şi de a orienta procedura într-un mod activ şi prompt. Hotărîrea trebuie
pronunţată într-un termen rezonabil. Cu toate acestea, rapiditatea procedurii
nu este singurul factor de luat în calcul, în măsura în care hotărîrea judecăto-
rească trebuie să asigure dreptul la un proces echitabil, pacea socială şi secu-
ritatea juridică.
h) Trebuie încurajate modelele standardizate ale bunelor practici în materie de
gestionare a procedurii precum şi consultările între judecători.
i) Şedinţa trebuie să existe în toate cazurile prevăzute de jurisprudenţa Cur-
ţii Europene a Drepturilor Omului şi trebuie să răspundă tuturor cerinţelor
CEDO, asigurînd astfel justiţiabililor şi societăţii în ansamblul său respectarea
standardelor minime ale unui proces bine desfăşurat şi echitabil.
j) O procedură desfăşurată echitabil, o aplicare corectă a regulii de drept, o bună
apreciere a faptelor şi faptul de a fi executabilă sunt elemente cheie care per-
mit unei hotărîri să fie de calitate.
k) Hotărîrea trebuie să fie inteligibilă, redactată într-un limbaj clar şi simplu, per-
miţînd cu toate acestea fiecărui judecător să-şi aleagă liber stilul sau să se ba-
zeze pe modele standardizate.
l) CCJE recomandă ca autorităţile judiciare să instituie culegeri de bune practici
pentru a facilita redactarea hotărîrilor.
m) Hotărîrea judecătorească trebuie în principiu să fie motivată. Calitatea sa de-
pinde în principal de calitatea motivării. Motivarea înseamnă de asemenea
interpretarea regulii de drept, asigurînd securitatea juridică şi uniformitatea
regulii de drept. Cu toate acestea, atunci cînd o instanţă decide o schimbare a
jurisprudenţei, aceasta va trebui clar indicată în hotărîrea sa.
n) CCJE recomandă introducerea de mecanisme proprii tradiţiilor juridice ale fi-
ecărui stat, reglementînd accesul la instanţele superioare.

o) Opiniile separate ale judecătorilor, atunci cînd sunt autorizate, pot contribui la
îmbunătăţirea conţinutului hotărîrii şi pot permite înţelegerea în acelaşi timp
a hotărîrii şi a evoluţiei dreptului. Aceste opinii trebuie motivate adecvat şi
publicate.
p) Orice dispozitiv al unei hotărîri judecătoreşti ar trebui să fie redactat în ter-
meni clari şi lipsiţi de orice ambiguitate, astfel încît să poată produce uşor
efecte sau, în cazul unui dispozitiv ce conduce la obligaţia de a face, de a nu
face sau de a plăti, să fie uşor de executat.
q) CCJE subliniază, că considerentele fiecărei hotărîri individuale sunt înainte de
toate controlate de căile de atac oferite de procedurile naţionale şi de accesul
justiţiabililor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
r) Organizarea judiciară în ansamblul său trebuie să fie examinată pentru a eva-
lua calitatea hotărîrilor judecătoreşti. Trebuie să se ţină cont de durata, trans-
parenţa şi administrarea procedurilor.
s) Evaluarea trebuie realizată pe baza principiilor fundamentale consacrate de
CEDO. Aceasta nu va putea fi făcută numai în lumina consideraţiilor de natură
economică sau de gestionare a procedurilor.
t) Procedurile de evaluare a calităţii hotărîrilor judecătoreşti nu trebuie să ame-
ninţe independenţa puterii judiciare în ansamblul său sau a judecătorilor luaţi
separat, nici nu poate servi drept instrument pur birocratic şi nu poate fi un
scop în sine. Nu pot evalua capacităţile fiecărui judecător luat separat, nici nu
pot pune în discuţie legitimitatea hotărîrilor judecătoreşti.
u) Orice procedură de evaluare trebuie să vizeze înainte de toate identificarea
nevoilor de modificare a legislaţiei, de schimbare sau îmbunătăţire a procedu-
rilor sau de pregătire continuă a judecătorilor sau a personalului administrativ
al instanţelor.
v) CCJE subliniază, că este de dorit să se combine mai multe metode. Acestea
trebuie să fie analizate cu rigoarea, cunoştinţele şi precauţiile ştiinţifice cerute
şi definite în mod transparent.
w) CCJE încurajează evaluarea de către egali şi autoevaluarea de către judecători,
precum şi participarea persoanelor „din afară” la evaluare, cu condiţia ca inde-
pendenţa judecătorilor să fie respectată din plin.
x) Instanţele superioare, prin jurisprudenţa lor, examinarea practicilor judiciare
şi raporturile lor anuale, pot contribui la calitatea hotărîrilor judecătoreşti şi la
evaluarea lor. De aceea este esenţial ca jurisprudenţa lor să fie clară, coerentă
şi constantă.
y) Evaluarea calităţii hotărîrilor trebuie să facă parte din competenţele Consiliu-
lui Judiciar, atunci cînd există, sau de o instanţă independentă care să dispună
de aceleaşi garanţii de independenţă ca ale judecătorilor.
***

Avizul nr. 12 (2009)
al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) şi
Avizul nr. 4 (2009)

al Consiliului Consultativ al Procurorilor Europeni (CCPE)
PRIVIND RELAŢIA DINTRE JUDECĂTORI ŞI PROCURORI
Strasbourg, 08 decembr ie 2009
Acest aviz, adoptat în comun de către CCJE şi CCPE conţine:

§ o declaraţie, intitulată «Declaraţia Bordeaux» ;
§ o Notă explicativă.
DECLARAŢIA BORDEAUX
„JUDECĂTORI ŞI PROCURORI ÎNTR-O SOCIETATE DEMOCRATICĂ”1
2 iulie 2009
Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) şi Consiliul Consultativ al Pro-
curorilor Europeni (CCPE), la solicitarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei
de a oferi un aviz privind relaţia dintre judecători şi procurori, au convenit asupra
următoarelor aspecte:
1. Este în interesul societăţii ca statul de drept să fie garantat de către o administrare

a justiţiei efectuată în mod independent, imparţial şi eficient. Procurorii şi judecătorii
trebuie să se asigure, în cadrul tuturor stadiilor procedurale, că drepturile şi libertăţile
cetăţeanului, inclusiv cele ale victimelor infracţiunilor sunt garantate şi că ordinea pu-
blică este protejată. Aceasta presupune respectarea in totalitate a drepturilor persoa-
1
Această Declaraţie este însoţită de o Notă Explicativă. Această Declaraţie a fost redactată în comun de către
Grupurile de Lucru ale CCJE şi CCPE la Bordeaux (Franţa) şi a fost adoptată oficial de către CCJE şi CCPE la
Brdo (Slovenia) în 18 noiembrie 2009.

nelor acuzate precum şi cele ale victimelor. O decizie a procurorului de a nu începe ur-
mărirea penală trebuie să poată fi supusă revizuirii de către o instanţă. O posibilitate
în acest sens ar putea fi dreptul victimei de a înainta o plîngere direct către instanţă.
2. Administrarea corectă a justiţiei necesită existenţa principiului egalităţii armelor
între acuzare şi apărare, dar şi respect pentru independenţa instanţei, a principiului
separării puterilor şi a forţei juridice obligatorii a hotărîrilor definitive şi irevocabile.
3. Performanţa corespunzătoare a rolurilor distincte, dar complementare, ale jude-
cătorilor şi ale procurorilor reprezintă o garanţie necesară pentru o administrare a
justiţiei efectuată în mod corect, imparţial şi eficient. Judecătorii şi procurorii trebuie
să beneficieze de independenţă în ceea ce priveşte exercitarea funcţiei şi trebuie să
fie independenţi unii faţă de ceilalţi.
4. Sistemul judiciar trebuie să beneficieze de resurse financiare, materiale şi umane.
5. Rolul judecătorilor – şi unde este cazul, al juraţilor – este de a hotărî în cauzele
trimise în judecată, în mod corespunzător, de către procuratură, fără nici-o influenţă
necorespunzătoare din partea procuraturii, a apărătorilor sau a oricărei alte surse.
6. Aplicarea legii şi, acolo unde este cazul, puterile discreţionare ale procuraturii în
cadrul etapei premergătoare trimiterii în judecată fac necesar ca statutul procuro-
rilor să fie garantat prin lege la cel mai înalt nivel posibil, într-o manieră similară celei
pentru judecători. Procurorii trebuie să fie independenţi şi autonomi în adoptarea
deciziilor şi să îşi desfăşoare activitatea în mod corect, obiectiv şi imparţial.
7. CCJE şi CCPE fac trimitere la jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Dreptu-
rilor Omului privind articolul 5 alineatul 3 şi articolul 6 al Convenţiei pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. În special, se referă la hotărîrile în
care Curtea a recunoscut cerinţa independenţei faţă de Executiv şi de părţi a oricărui
ofiţer autorizat prin lege să exercite puteri judiciare, dar care nu exclude subordo-
narea faţă de o instanţă judiciară ierarhică independentă. Atribuirea oricăror funcţii
judiciare procurorilor trebuie să fie restrînsă la cazurile care implică în special sanc-
ţiuni minore, nu trebuie să fie exercitate în paralel cu dreptul de a efectua urmărirea
penală in acelaşi caz şi nu trebuie să prejudicieze dreptul persoanei acuzate de a be-
neficia în asemenea cauze de o hotărîre pronunţată de către o autoritate imparţială
şi independentă care exercită o funcţie judiciară.
8. Pentru existenţa unui statut independent al procurorilor, sunt necesare în special
cîteva cerinţe minime:
– poziţia şi activităţile desfăşurate nu trebuie să fie subiect al influenţei sau in-
terferenţei din partea vreunei surse aflată în afara parchetului;
– recrutarea, evoluţia carierei şi siguranţa funcţiei, incluzînd şi transferul, care
poate fi efectuat doar în conformitate cu legea sau prin exprimarea consimţă-
mîntului, dar şi remunerarea trebuie să fie salvgardate prin garanţii prevăzute
de lege.

9. Într-un stat de drept, atunci cînd structura procuraturii este ierarhică, eficienţa ser-
viciului procuraturii este, în ceea ce priveşte procurorii, puternic legată de transpa-
renţa autorităţii, răspunderii şi responsabilităţii. Rezoluţiile date procurorilor trebuie
să fie în scris, în conformitate cu legea, şi, unde este cazul, în conformitate cu ghi-
durile şi criteriile publice ale procuraturii. Orice revizuire, în conformitate cu legea,
a deciziei unui procuror de a începe sau de a nu începe urmărirea penală trebuie să
fie imparţială şi obiectivă. În orice caz, trebuie luat în considerare şi interesul legitim
al victimei.
10. O viziune comună a tuturor profesioniştilor implicaţi în activitatea judiciară re-

feritoare la valorile etice şi juridice este esenţială pentru funcţionarea eficientă a
justiţiei. Formarea, inclusiv pregătirea administrativă, reprezintă atît dreptul, cît şi
obligaţia fiecărui judecător sau procuror. Dacă este posibil, formarea comună a pro-
curorilor şi a judecătorilor, care poate să fie disponibilă şi pentru avocaţi pe temele
de interes comun, reprezintă un pas important pentru înfăptuirea unei justiţii de
înaltă calitate. Această formare trebuie organizată periodic, în condiţii imparţiale şi
să fie evaluată obiectiv.
11. Interesul societăţii cere ca mass-media să primească informaţiile necesare din

partea autorităţilor competente, pentru a permite informarea corespunzătoare a
publicului referitor la funcţionarea sistemului judiciar, luînd în considerare în special
prezumţia nevinovăţiei persoanei acuzate, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la
viaţă privată şi de familie. Atît judecătorii, cît şi procurorii trebuie să redacteze un cod
al bunelor practici sau linii directoare pentru fiecare profesie referitoare la relaţiile
acesteia cu mass-media.
12. Atît procurorii, cît şi judecătorii sunt actori-cheie în cooperarea internaţională în

materie penală. Este necesară sporirea încrederii reciproce între procuratură şi in-
stanţele din diferite ţări. În acest context, este imperativ ca judecătorilor să le fie
puse la dispoziţie informaţii transparente, din punct de vedere al conţinutului şi al
sursei, colectate de către procurori prin intermediul cooperării internaţionale şi utili-
zate în cadrul procedurilor judiciare, astfel încît să fie asigurată o protecţie eficientă
a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
13. În statele-membre în care procurorii publici au o serie de funcţii în afara do-

meniului dreptului penal, principiile menţionate în prezenta declaraţie se aplică şi
acelor funcţii.
NOTĂ EXPLICATIVĂ
I. Introducere
a. Scopul avizului
1. Este o sarcină esenţială, ca un stat democratic, întemeiat pe principiile statului de
drept, să garanteze că drepturile şi libertăţile fundamentale, precum şi egalitatea

în faţa legii sunt respectate în special în conformitate cu Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului (CEDO) şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
(Curtea). În acelaşi timp este important să se asigure siguranţa şi justiţia în cadrul
societăţii, prin garantarea unei lupte eficiente împotriva unei conduite care este de-
finită drept infracţiune. De asemenea, siguranţa în societate trebuie să fie garantată
de către un stat democratic prin executarea eficientă a pedepselor ca rezultat al con-
duitei infracţionale. (alineatul 1 al Declaraţiei).
2. Astfel, este misiunea statului de a organiza o justiţie eficientă care să garanteze

drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Deşi o serie de actori participă la
această misiune, fie din cadrul organelor publice, precum poliţia sau alte autorităţi
judiciare, sau din sectorul privat, precum avocaţii, un rol cheie în asigurarea func-
ţionării sistemului judiciar într-un mod independent şi imparţial îl au judecătorii şi
procurorii.
3. În avizele precedente, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) şi

Consiliul Consultativ al Procurorilor Europeni (CCPE) au tratat mai multe aspecte
importate ale eficienţei justiţiei, punînd accentul asupra drepturilor omului şi a li-
bertăţilor fundamentale. Trebuie evidenţiat, că obiectivul comun al judecătorilor şi
al procurorilor, incluzînd şi procurorii care au asemenea sarcini în afara domeniului
dreptului penal, este de a asigura o justiţie corectă, imparţială şi eficientă. Noutatea
acestui aviz este că a fost redactat de judecători şi procurori care îşi reprezintă colegii
din ţările din care fac parte şi că se referă la aspecte asupra cărora judecătorii şi pro-
curorii şi-au exprimat acordul, pe baza experienţei din activitatea profesională.
4. De aceea textul se concentrează asupra aspectelor esenţiale din aceste două

puncte de vedere şi, in special, asupra: independenţei, a respectului pentru dreptu-
rile si libertăţile individuale, a obiectivităţii şi a independenţei, a formării, a eticii şi a
deontologiei şi a relaţiilor cu mass-media.
5. Conţinutul prezentului aviz trebuie interpretat în contextul relaţiilor judecătorilor

şi ale procurorilor cu profesioniştii implicaţi în actul de justiţie în cadrul diverselor
etape procedurale, precum avocaţi, experţi judiciari, grefieri, executori judecătoreşti,
agenţi de poliţie, aşa cum se sugerează în Planul Global de Acţiune pentru Judecă-
tori, adoptat de Comitetul de Miniştri la 7 februarie 2001 şi în Recomandarea (2000)
19 privind rolul procuraturii în sistemul justiţiei penale, adoptat de Comitetul de Mi-
niştri la 6 octombrie 2000.
b. Diversitatea sistemelor naţionale

6. În cadrul statelor-membre ale Consiliului Europei coexistă mai multe sisteme ju-
diciare:
(i) Sistemul common law, în care există o separare clară între funcţiile judecători-
lor şi cele ale procurorilor şi în care tendinţa este de a nu combina funcţia de
urmărire penală cu alte funcţii;

(ii) Sistemul de drept continental, în care se pot observa tipologii diferite în care
judecătorii şi procurorii sunt parte a „autorităţii judiciare” sau în care, din con-
tra doar judecătorii pot face parte din această autoritate.
Suplimentar, în cadrul diverselor sisteme, autonomia procuraturii faţă de executiv
poate să fie completă, relativă sau limitată.
7. Obiectivul acestui aviz este de a lua în considerare atît punctele comune, dar şi
diferenţele, pentru a găsi, în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor
Omului, un fundament pentru principiile şi abordările care pot să fie aplicate.
8. Garanţia separării funcţiilor reprezintă o condiţie esenţială pentru imparţialitatea
judecătorilor faţă de părţi, în cadrul procedurilor judiciare. Imparţialitatea, aşa cum
este prevăzută în Avizul nr.1 a CCJE privind standardele referitoare la independenţa
sistemului judiciar şi a inamovibilităţii judecătorilor (2001), este prima între garan-
ţiile instituţionale care definesc funcţia judecătorului. Mai mult, se porneşte de la
premiza, că procuratura are sarcina probaţiunii şi a pornirii acţiunii penale, ceea ce
constituie una dintre primele garanţii procedurale ale deciziei finale.
9. Astfel, în fiecare sistem, rolul judecătorului este diferit de cel al procuraturii. Totuşi,
aceste misiuni ale fiecărei funcţii rămîn complementare. Nu există legături ierarhice
între judecător şi procuror. (alineatul 3 al Declaraţiei).
10. Independenţa procuraturii constituie un corolar indispensabil al independenţei
sistemului judiciar. Rolul procurorului în proclamarea şi asumarea drepturilor omului,
atît cele ale învinuiţilor, cît şi cele ale victimelor, poate să fie asigurat în mod optim
doar dacă procurorul este independent în adoptarea deciziilor atît faţă de Executiv,
cît şi faţă de Legislativ şi doar dacă rolul distinct al judecătorilor şi al procurorilor este
respectat. Într-o democraţie fundamentată pe principiile statului de drept, legea
oferă temeiul pentru activitatea procuraturii (alineatul 3 al Declaraţiei).
c. Particularităţi ale funcţiilor

11. Procurorii şi judecătorii trebuie să îşi desfăşoare activitatea în mod corect, impar-
ţial, obiectiv şi consistent, trebuie să respecte şi să promoveze drepturile omului şi să
încerce să asigure funcţionarea promptă şi eficientă a sistemului judiciar.
12. În exercitarea funcţiilor pe care le deţin, procurorii se bazează fie pe un sistem dis-
creţionar de urmărire penală (principiul oportunităţii) sau pe sistemul obligatoriu de
urmărire penală (principiul legalităţii), însă în ambele cazuri procurorii nu numai că
acţionează în numele societăţii, dar şi îndeplinesc sarcini faţă de anumite persoane
fizice, şi anume persoanele învinuite faţă de care este necesară corectitudinea şi faţă
de victimele infracţiunilor cărora trebuie să li se asigure respectarea drepturilor de
care beneficiază. În acest sens şi fără a aduce atingere principiului egalităţii armelor,
procurorul nu poate fi considerat un egal al părţilor (alineatul 2 al Declaraţiei).
Procurorii trebuie să acorde atenţia cuvenită părerilor şi temerilor victimelor şi să

întreprindă demersuri pentru a se asigura că victimele sunt informate despre drep-

turile şi evoluţia procedurilor judiciare. Procurorii nu trebuie să înceapă sau să con-
tinue urmărirea penală dacă o investigaţie imparţială dovedeşte că acuzaţia nu este
întemeiată.
d. Instrumente internaţionale existente

13. La nivel european mai multe texte, precum şi jurisprudenţa Curţii, se referă direct
sau implicit la subiectele privind relaţia dintre judecători şi procurori.
14. În primul rînd, este cazul CEDO, care trasează sarcini pentru judecători potrivit
calităţii lor de protectori ai drepturilor şi libertăţilor, în special în Articolele 5 (dreptul
la libertate şi securitate) şi 6 (dreptul la un proces echitabil), dar, de asemenea, şi
pentru procurori (prin articolele 3, 6 şi 5 paragraful 1a).
15. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, una din sarcinile căreia este interpre-
tarea CEDO, a adoptat numeroase hotărîri în materie ce ţine de relaţiile dintre jude-
cători şi procurori.
16. In particular, Curtea a judecat cauza unei persoane care a avut, pe rînd, funcţia de
judecător şi procuror în acelaşi caz (hotărîrea din 1 octombrie 1982 în cauza Piersack
împotriva Belgiei, §§ 30-32), necesitatea de a garanta. că nici un fel de presiune nu
a fost exercitată asupra instanţelor sau organelor procuraturii (hotărîrea din 12 fe-
bruarie 2008, în cauza Guja împotriva Moldovei, §§ 85-91), necesitatea de a proteja
judecătorii şi procurorii, în contextul libertăţii de exprimare (hotărîrea din 8 ianu-
arie 2008, în cauza Saygili şi alţii împotriva Turciei, §§ 34-40), obligaţiile procedurale
ale instanţelor şi organelor procuraturii de a investiga, acuza şi pedepsi încălcările
drepturilor omului (hotărîrea din 15 mai 2007, în cauza Ramsahai şi alţii împotriva
Olandei, §§ 321-357) şi, în cele din urmă, contribuţia procuraturii la standardizarea
jurisprudenţei (hotărîrea din 10 iunie 2008, în cauza Martins de Castro şi Alves Cor-
reia de Castro împotriva Portugaliei, §§ 51-66).
17. În materia procedurii penale, Curtea a examinat statutul şi atribuţiile organelor
procuraturii şi cerinţele Articolului 5, paragraful 3, din Convenţie (cu privire la alţi
ofiţeri „autorizaţi de lege să exercite puterea judiciară”) în contextul numeroaselor
circumstanţe de fapt (inter alia, în hotărîrile din 4 decembrie 1979, în cauzele Schi-
esser împotriva Elveţiei §§ 27-38, De Jong, Baljet şi Van den Brink împotriva Olandei, §§
49-50, Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, §§ 146-150, Niedbala împotriva Poloniei, §§
45-47, Pantea împotriva României, §§ 232-243 şi din 10 iulie 2008, în cauza Medve-
dyev şi alţii împotriva Franţei, §§ 61, 67-69). Curtea a examinat statutul, jurisdicţia şi
atribuţiile de supraveghere ale organelor procuraturii în cazul interceptărilor tele-
fonice (hotărîrea din 26 aprilie 2007, în cauza Dumitru Popescu împotriva României,
§§ 68-86) şi în prezenţa procurorilor la deliberările Curţii Supreme (hotărîrile din 30
octombrie 1991, în cauzele Borgers împotriva Belgiei, §§ 24-29 şi 8 iulie 2003, în cauza
Fontaine şi Berlin împotriva Franţei, §§ 57-67).
18. Finalmente, în afara sferei penale, Curtea are un corp de jurisprudenţă foarte
bine definit în privinţa „doctrinei de apariţii”, potrivit căreia prezenţa procurorilor la

deliberările instanţelor este contrară Articolului 6 paragraful 1 din CEDO (hotărîrile
din 20 februarie 1996, în cauzele Lobo Machado împotriva Portugaliei, §§ 28-32 şi 12
aprilie 2006, în cauza Martinie împotriva Franţei [GC], §§ 50-55).
19. Alte texte elaborate de către Consiliul Europei:
– Recomandarea Rec (94) 12 privind independenţa, eficienţa şi rolul judecători-
lor recunoaşte o legătură între judecători şi procurori, cel puţin în ţările unde
cei din urmă au autoritate judiciară în sensul în care s-a exprimat Curtea;
– Recomandarea Rec (2000) 19 privind rolul procurorilor în sistemul justiţiei pe-
nale arată explicit relaţiile dintre judecători şi procurori, subliniind că aceste
principii generale sunt cruciale pentru a asigura că aceste relaţii contribuie
fără echivoc la realizarea adecvată a atribuţiilor judecătorilor şi procurorilor. În
particular, subliniază obligaţia Statului de a „lua măsurile care se impun pen-
tru a asigura ca statutul legal, competenţele şi rolul procedural al procurorilor
să fie stabilite de lege, într-un mod care să nu ofere vre-un dubiu asupra inde-
pendenţei şi imparţialităţii judecătorilor.
– Recomandarea Rec (87) 18 a Comitetului de Miniştri privind simplificarea justi-
ţiei penale oferă exemple diferite de atribuţii aflate în trecut exclusiv în sarcina
judecătorilor, care, în prezent, sunt încredinţate şi procurorilor (a căror misi-
une principală încă mai constă în conducerea anchetelor). Aceste noi atribuţii
creează necesităţi suplimentare privind organizarea serviciilor procuraturii şi
privind selectarea persoanelor chemate să îşi asume aceste funcţii.
II. Statutul judecătorilor şi procurorilor

a. Garanţii pentru independenţa internă şi externă a judecătorilor şi
procurorilor; statul de drept ca o condiţie a independenţei lor
20. Judecătorii şi procurorii trebuie să fie independenţi unii de alţii şi, de asemenea,
să se bucure de independenţă în respectivele funcţii. Ei au diferite sarcini în sistemul
de justiţie şi în societate, în general. Prin urmare, există diferite perspective ale inde-
pendenţei instituţionale şi funcţionale (alineatul 3 al Declaraţiei).
21. Sistemul judiciar este bazat pe principiul independenţei faţă de orice alta pu-
tere externă şi faţă de orice instrucţiuni venite din orice sursă, precum şi pe absenţa
ierarhiei interne. Rolul său şi, unde e cazul, acela al juraţilor este să judece cazurile
cu care au fost sesizaţi, cu respectarea procedurilor, de către procuratură sau părţi.
Aceasta implică absenţa oricăror influenţe nejustificate ale procurorilor sau apărării.
Judecătorii, procurorii şi avocaţii apărării trebuie să respecte fiecare rolul celuilalt
(alineatul 5 al Declaraţiei).
22. Principiul fundamental al independenţei judecătorilor este consacrat de Articolul
6 al CEDO şi accentuat în Opiniile precedente ale CCJE.
23. Calitatea de judecător implică responsabilitatea pentru luarea deciziilor obliga-
torii pentru persoanele implicate şi soluţionarea litigiilor în baza legii. Ambele con-

stituie prerogativa judecătorului în calitate de autoritate judiciara independenta de
celelalte puteri ale Statului1. Aceasta în general nu este misiunea procurorilor, care
sunt responsabili pentru iniţierea şi continuarea procedurilor penale.
24. În acest sens, CCJE şi CCPE indică jurisprudenţa consistentă a Curţii Europene
a Drepturilor Omului, cu privire la articolele 5.3 şi 6 ale CEDO. În particular, se face
referinţă la decizia în cauza Schiesser împotriva Elveţiei, unde Curtea Europeana a
Drepturilor Omului a recunoscut necesitatea independenței faţă de Executiv sau
părţi, a oricărui „ofiţer autorizat de lege să exercite atribuţii judiciare”, dar care nu
exclude subordonarea faţă de o înaltă autoritate judiciară independentă (alineatul
7 al Declaraţiei).
25. În numeroase State-membre există tendinţa de a oferi procurorilor competenţa

de luare a deciziilor obligatorii în anumite domenii în schimbul atribuţiilor de an-
chetă penală sau pentru protejarea anumitor interese. CCJE şi CCPE consideră, că
delegarea acestor atribuţii judiciare procurorilor trebuie sa fie limitată la cazuri care
implică pedepse minore, nu trebuie să fie exercitaă în combinaţie cu funcţia de în-
vinuire în anumite cazuri şi nu trebuie să prejudicieze drepturile acuzatului la o de-
cizie din partea unei autorităţi judiciare independente şi imparţiale. Sub nici o formă
aceste atribuţii nu trebuie să le permită procurorilor să ia măsuri de natură să re-
strîngă libertăţile individuale şi să ia decizii definitive privative de libertate (alineatul
7 al Declaraţiei).
26. Serviciul procuraturii este o funcţie independentă, a cărei existenţă este funda-
mentată de lege. În statele democratice, nici Parlamentul, nici o altă instituţie gu-
vernamentală nu trebuie să încerce să influenţeze deciziile luate de procuratură în
relaţie cu cazurile individuale, nici măcar să determine cum trebuie condusă o an-
chetă intr-un caz particular, sau să forţeze procurorii să schimbe decizia (alineatele
8 şi 9 ale Declaraţiei).
27. Independenţa procurorilor este indispensabilă în procesul îndeplinirii misiunii.

Aceasta consolidează rolul lor într-un stat de drept şi în societate şi, de asemenea,
garantează, că sistemul de justiţie va funcţiona corect şi eficient şi că vor fi obţinute
toate beneficiile independenţei judiciare (alineatele 3 şi 8 ale Declaraţiei). Prin ur-
mare, fiind asemănătoare cu independenţa garantată judecătorilor, independenţa
procurorilor nu este o prerogativă sau un privilegiu conferite în interesul procuro-
rilor, ci o garanţie în interesul unei justiţii corecte, imparţiale şi eficiente care să pro-
tejeze interesele publice şi private ale persoanelor implicate.
28. Calitatea de procuror, care poate fi caracterizata de principiile coerciţiei obliga-

torii sau discreţionare, diferă în funcţie de sistemele naţionale existente, de statutul
procuraturii în cadrul instituţional şi în procedurile penale.
1
Vezi, în particular, Opinia nr. 1 a CCJE privind standardele independenţei justiţiei şi inamovibilităţii judecă-
torilor (2001) şi Recomandarea Rec(94)12 privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor.

29. Oricare ar fi statutul lor, procurorii trebuie să se bucure de independenţă func-
ţională completă în realizarea atribuţiilor legale, fie ele penale sau nepenale. Fie ca
sunt sau nu subordonaţi unei autorităţi ierarhice, întru asigurarea responsabilităţii
lor şi pentru prevenirea instituirii unor proceduri într-o maniera arbitrară sau incon-
sistentă, procurorii trebuie sa ofere linii directoare clare şi transparente, în ceea ce
priveşte exerciţiul atribuţiilor lor (alineatul 9 al Declaraţiei).
30. În acest sens, CCJE şi CCPE doresc în special să reamintească Recomandarea (2000)19,
care recunoaşte că, pentru a favoriza echitatea, consistenţa şi eficienţa acţiunilor procu-
rorilor, statul trebuie să caute să definească principiile generale şi criteriile utilizate ca
mod de referinţă împotriva deciziilor luate de procurori în cazuri individuale.
31. Instrucţiunile oferite procurorilor trebuie să fie în formă scrisă, în concordanţă

cu legea şi, după caz, în conformitate cu criteriile şi liniile directoare trasate în mod
public pentru procuratură (alineatul 9 al Declaraţiei)1.
32. Orice decizie de a urmări sau nu pe cineva în justiţie trebuie să fie fundamentată
din punct de vedere legal. Orice revizuire în conformitate cu legea a deciziei unui
procuror de a urmări sau nu pe cineva în justiţie, trebuie să fie realizată imparţial şi
obiectiv, fie în cadrul procuraturii, fie de către o autoritate judiciară independentă.
Totodată, în fiecare caz trebuie luat in considerare atît interesul victimei, cît şi intere-
sele altor persoane (alineatul 9 al Declaraţiei).
33. Natura complementară a funcţiilor de judecător şi procuror implică faptul, că

fiecare dintre ei este conştient, că o justiţie imparţială solicită egalitatea armelor
între procuratură şi apărare, şi că procurorii trebuie să acţioneze întotdeauna onest,
obiectiv şi imparţial. Judecătorii şi procurorii trebuie întotdeauna să respecte inte-
gritatea bănuitului, acuzatului şi a victimelor, precum şi drepturile părţii apărării (ali-
neatele 2 şi 6 ale Declaraţiei).
34. Independenţa judecătorului şi a procurorului este indispensabilă statului de

drept. Atît judecătorii, cît şi procurorii acţionează în interes comun, în numele socie-
tăţii şi al cetăţenilor în vederea garantării sub toate aspectele a drepturilor şi libertă-
ţilor fundamentale. Aceştia intervin în domeniile în care cele mai sensibile drepturi
ale omului (libertatea individuală, viaţa privată, protecţia proprietăţii, etc.) necesită
o protecţie sporită. Procurorul trebuie să verifice dacă probele au fost colectate şi
dacă procedurile au fost pornite şi continuate în conformitate cu legea. În acest sens,
trebuie să fie respectate principiile prevăzute atît de Curtea Europeana a Drepturilor
Omului, cît şi de alte instrumente legale internaţionale, cu respectarea principiului
prezumţiei nevinovăţiei, a dreptului la apărare şi dreptului la un proces echitabil.
Cît despre judecător, acesta/aceasta trebuie să se preocupe de respectarea acestor
principii identice în procedurile pe care le va judeca.
1
Vezi, de asemenea, Opinia nr. 3 a CCPE asupra rolului procurorului în afara sferei penale.

35. Procurorului i se permite să se adreseze judecătorului cu acţiuni şi cereri pre-
văzute de lege. Totodată procurorul nu poate interveni în nici un fel în procesul de
luare a deciziei de către judecător şi este obligat să respecte hotărîrea. Acesta nu
se poate opune procesului de executare a hotărîrilor, cu excepţia cazului, în care o
astfel de acţiune este prevăzută de lege (alineatele 4 şi 5 ale Declaraţiei).
36. Acţiunile şi conduita procurorului şi a judecătorului nu trebuie sa pună la îndoială
imparţialitatea lor subiectivă şi obiectivă şi trebuie să fie clar că ei au misiuni diferite.
Judecătorii şi procurorii trebuie să se bucure de independenţă în raport cu funcţia pe
care o deţin şi, de asemenea, să fie independenţiunul de altul şi să pară a fi ca atare. În
ochii societăţii şi ai, părţilor aflate în litigiu nu trebuie sa existe nici-un semn de com-
plicitate între judecători şi procurori sau vre-o confuzie în privinţa celor doua funcţii.
37. Respectarea principiilor de mai sus implică faptul, că statutul procurorilor trebuie
să fie garantat de lege la cel mai înalt nivel posibil, similar cu statutul judecătorilor.
Natura proximă şi complementară a misiunilor judecătorilor şi procurorilor gene-
rează cerinţe şi garanţii similare referitoare la statut şi condiţiile de muncă, în special
cu privire la recrutare, pregătire profesională, dezvoltare a carierei, disciplină, transfer
(doar în condiţiile legii sau cu consimţămînt), remunerare, revocare din funcţie şi li-
bertatea de asociere profesională (alineatul 8 al Declaraţiei).
38. În funcţie de sistemul naţional aplicabil, atît judecătorii, cît şi procurorii fie în
comun sau separat, trebuie să fie asociaţi în mod direct cu administrarea şi mana-
gementul instanţelor şi al serviciului lor. Pentru aceasta, la dispoziţia judecătorilor
şi procurorilor trebuie să fie puse mijloace financiare suficiente, infrastructura şi re-
sursele umane şi materiale, care urmează să fie utilizate sub autoritatea acestora.
(alineatul 4 al Declaraţiei).
b. Etica şi deontologia judecătorilor şi procurorilor

39. Judecătorii şi procurorii trebuie să fie persoane de înaltă integritate şi cu abilităţi
profesionale şi organizaţionale adecvate. Avînd în vedere natura funcţiei acceptată
de aceştia cu bună ştiinţă, judecătorii şi procurorii sunt expuşi permanent criticilor
publice, şi, în consecinţă, trebuie să manifeste un anumit grad de reţinere, care nu
ar trebui să afecteze, din punct de vedere legal, obligaţia acestora de a furniza in-
formaţii despre dosarele pe care le instrumentează. În calitate de actori principali
actori în administrarea justiţiei, judecătorii şi procurorii trebuie să apere permanent
onoarea şi demnitatea profesiei şi să se comporte în orice situaţie într-un mod demn
de funcţia pe care o exercită1.
1
Pentru judecători, a se vedea Opinia nr. 3 a CCJE privind principiile şi regulile referitoare la conduita profe-
sională a judecătorilor, în special chestiunile de etică, comportament incompatibil şi imparţialitate (2002)
şi principiile de la Bangalore privind conduita judiciară (2001), adoptate de către Grupul pentru consoli-
darea integrităţii judiciare, revizuite cu ocazia Mesei Rotunde a judecătorilor, ce a avut loc la Palatul Păcii
din Haga ( 25-26 noiembrie 2002) şi Carta Universală a Judecătorului, adoptată de către Consiliul central
al Asociaţiei Internaţionale a Judecătorilor din data de 17 noiembrie 1999 la Taipei (Taiwan). Pentru pro-
curori, în afară de Principiile ONU referitoare la rolul procurorilor, Ghidul European cu privire la etica şi
conduita procurorilor (Ghidul de la Budapesta) a fost adoptat de către procurorii generali din Europa la 31
mai 2005, cu prilejul conferinţei de la Budapesta.

40. Judecătorii şi procurorii trebuie să se abţină de la acţiuni sau comportamente
care le-ar putea afecta imparţialitatea. Dosarele ar trebui soluţionate cu diligenţă şi
într-un timp rezonabil, în mod obiectiv şi imparţial.
41. Procurorii trebuie să se abţină să facă comentarii şi afirmaţii publice care pot crea
impresia exercitării unei presiuni directe sau indirecte asupra instanţei în vederea
pronunţării unei anumite soluţii, sau care pot afecta negativ echitatea procedurii
judiciare.
42. Judecătorii şi procurorii trebuie să facă demersuri pentru a se familiariza cu stan-
dardele de etică ale profesiei lor şi reciproc. Acest lucru va permite o mai bună înţe-
legere şi respect pentru misiunea celeilalte părţi, ceea ce va asigura în timp o relaţie
adecvată între judecători şi procurori.
c. Formarea judecătorilor şi procurorilor

43. O cerinţă prealabilă pentru existenţa încrederii publice în judecători şi procurori
este înaltul nivel al capacităţii profesionale şi reprezintă baza principală a legitimi-
tăţii acestora. Pregătirea profesională adecvată are un rol crucial din moment ce per-
mite îmbunătăţirea performanţei acestore două categorii de protagonişti ai justiţiei,
contribuind la creşterea calităţii justiţiei per ansamblu (alineatul 10 al Declaraţiei).
44. Formarea judecătorilor şi procurorilor nu vizează numai capacităţile profesionale
necesare pentru a avea acces la funcţia judiciară, dar presupune, în acelaşi timp, for-
marea continuă a acestora pe durata întregii cariere. Cariera acestora este investită
cu cele mai diverse aspecte ale activităţii judiciare, inclusiv administrarea instanţelor,
şi trebuie să răspundă necesităţilor de specializare. În interesul unei bune adminis-
trări a justiţiei, pregătirea profesională continuă impune un nivel înalt al calificării
profesionale judiciare şi reprezintă atît un drept, cît şi o obligaţie pentru judecători şi
procurori (alineatul 10 al Declaraţiei).
45. Avînd în vedere similaritatea statutului judecătorilor şi procurorilor, precum şi
faptul că funcţiile acestora sunt complementare, este important ca formarea profesi-
onală să fie, cel puţin în parte, comună pentru judecători şi procurori. Pregătirea pro-
fesională comună ar trebui să faciliteze crearea unei baze pentru o cultură juridică
comună (alineatul 10 al Declaraţiei).
46. Sistemele judiciare europene asigură formarea profesională a judecătorilor şi
procurorilor prin metode variate. În unele state au fost înfiinţate academii, şcoli naţi-
onale sau instituţii specializate; în alte state competenţa în această materie este atri-
buită unor organe diverse. La fel trebuiesc asigurate cursuri internaţionale pentru
judecători şi procurori. Esenţial în toate cazurile este caracterul autonom al instituţi-
ilor responsabile pentru organizarea formării profesionale, drept o garanţie a plura-
lismului cultural şi independenţei1.
1
A se vedea Opinia nr. 4 a CCJE cu privire la formarea profesională iniţială şi continuă adecvată pentru jude-
cători la nivel naţional şi european ( 2003) şi Opinia nr. 10 a CCJE cu privire la rolul Consiliilor Judiciare în
serviciul societăţii , paragrafele 65-72 ( 2007)

47. În acest context, o importanţă majoră este acordată contribuţiei directe a jude-
cătorilor şi procurorilor faţă de cursurile de pregătire, fapt ce permite exprimarea
unor puncte de vedere bazate pe experienţa proprie a acestora. Cursurile ar trebui să
cuprindă nu numai normele legale şi protecţia libertăţilor individuale, dar ar trebui
să includă şi module privind practicile manageriale, precum metode de cercetare şi
rezolvare a unor situaţii privind misiunea judecătorilor şi procurorilor. În acelaşi timp,
contribuţii suplimentare din partea avocaţilor şi a mediului academic sunt esenţiale
pentru a împiedica abordările de tip minte închisă. Calitatea formării profesionale
trebuie evaluată periodic şi de o manieră obiectivă.
III. Rolul şi funcţia judecătorilor şi procurorilor în procedura penală

a. Rolul judecătorilor şi procurorilor în procedura prealabilă procesului
penal
48. În faza de urmărire penală judecătorul, în mod independent sau împreună cu
procurorul, verifică legalitatea actelor de urmărire penală, în special a celor care afec-
tează drepturile fundamentale (decizii cu privire la arestare preventivă, transmiterea
în custodie, confiscare, implementarea unor tehnici investigative speciale, etc.).
49. Ca regulă generală, procurorii trebuie să verifice legalitatea cercetării penale şi să

monitorizeze respectarea drepturilor omului de către organele de urmărire penală
atunci, cînd se pronunţă cu privire la intentarea acţiunii penale.
50. Recomandarea REC (2000) 19 statuează, că atunci, cînd poliţia este plasată sub
autoritatea procuraturii sau cînd ofiţerii de poliţie sunt supravegheaţi de către pro-
curor, statul trebuie să ia măsuri efective pentru a garanta posibilitatea ca procurorul
să poată da instrucţiuni, să poată evalua şi controla cercetarea penală şi să poată
sancţiona eventualele încălcări. În cazul, în care poliţia este independentă de procu-
ratură, aceeaşi Recomandare prevede, că statele trebuie să ia măsuri efective pentru
a asigura existenţa unei cooperări funcţionale şi adecvate între procuratură şi po-
liţie.
51. Chiar şi în sistemele în care cercetarea penală este supravegheată de către procu-
rori, care prin statut reprezintă o autoritate judiciară, este de dorit ca măsurile luate
în acest context şi care reprezintă ingerinţe asupra libertăţilor fundamentale, în spe-
cial cele privind arestarea preventivă, să fie monitorizate de către judecători.
b. Relaţia dintre judecători şi procurori în cazul trimiterii dosarului în

judecată şi pe parcursul procesului penal în faţa instanţei
52. În unele state, procuratura poate controla influxul dosarelor, avînd drept de de-
cizie cu privire la trimiterea în judecată sau la soluţionarea în alt mod a dosarului
(conciliere, înţelegere amiabilă prin consimţămîntul părţilor, declaraţie de recunoaş-
tere a vinovăţiei, proceduri simplificate şi rapide, mediere) - ceea ce contribuie la
reducerea încărcăturii cu dosare şi stabilirea priorităţilor de trimitere în judecată.

53. Aceste metode utilizate de către procurori, reflectînd modernitate, umanitate,
socializare şi raţionalizare a administrării justiţiei penale, sunt utile pentru reducerea
încărcăturii cu dosare la nivelul instanţelor. Pe de altă parte, avînd în vedere faptul că
procurorii au dreptul de a nu susţine anumite dosare în faţa instanţelor, este necesar
să se evite presiuni posibile din partea celorlalte două puteri în stat în vederea prote-
jării drepturilor victimelor. În plus, transferul unor competenţe noi către procurori nu
trebuie să priveze de accesul la instanţă persoanele trimise în judecată, în condiţiile
în care pot fi aplicate sancţiuni penale.
54. De aceea, în statele cu sistem al puterii discreţionare a procurorilor, procurorul

trebuie să asigure o analiză atentă cu privire la trimiterea în judecată, luînd în consi-
derare orice îndrumări generale sau criterii publicate în vederea asigurării unei prac-
tici unitare coerente a organelor procuraturii.
55. Imparţialitatea procurorilor pe parcursul procedurii penale, trebuie înţeleasă în

sensul că aceştia trebuie să acţioneze în mod echitabil şi să asigure în mod obiectiv
furnizarea către instanţă a tuturor factorilor relevanţi şi a argumentelor de drept re-
levante, şi, în mod special, să asigure, că probele în favoarea inculpatului sunt cu-
noscute/ dezvăluite; trebuie să consemneze exact poziţia inculpatului şi a victimei;
trebuie să refuze utilizarea probelor obţinute în mod ilegal sau prin violarea unor
drepturi ale omului, de exemplu prin tortură (alineatul 6 al Declaraţiei).
56. Procurorii nu trebuie să iniţieze sau să continue urmărirea penală şi vor depune
eforturi pentru a pune capăt procedurii judiciare atunci, cînd cercetarea penală im-
parţială demonstrează că învinuirea nu este fundamentată.
57. În esenţă, pe parcursul procedurii judiciare, judecătorii şi procurorii îşi îndepli-

nesc rolurile în scopul unui proces penal echitabil. Judecătorii verifică respectarea
legalităţii probelor administrate de către procurori sau poliţie şi pot achita inculpaţii
atunci, cînd probele sunt insuficiente sau sunt obţinute în mod ilegal. Procuratura
are, de asemenea, dreptul de a ataca o hotărîre judecătorească pronunţată de către
instanţă.
c. Dreptul la apărare, la toate nivelurile de procedură

58. Judecătorii trebuie să aplice normele de procedură penală cu respectarea de-
plină a dreptului la apărare (oferind inculpaţilor posibilitatea de a-şi exercita drep-
turile, aducîndu-le la cunoştinţă acuzaţiile, etc.), drepturilor victimelor în cadrul pro-
cesului, principiului egalităţii şi a dreptului la o audiere/judecată publică, astfel încît
un proces echitabil să poată fi garantat în toate cauzele1 (alineatele 1, 2, 6 şi 9 ale
Declaraţiei).
59. Rechizitoriul joacă un rol crucial în procesul penal: din momentul elaborării sale
inculpaţii sunt în mod oficial înştiinţaţi cu privire la aspectele de fapt şi de drept ale
1
A se vedea Opinia nr. 8 din CJCE privind rolul judecătorilor în ocrotirea statului de drept şi a drepturilor
omului în contextul terorismului (2006).

acuzaţiilor ce le sunt aduse (Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărîrea
din 19 decembrie 1989 Kamasinski v. Austria, § 79). Într-un proces penal „judecata
echitabilă”, prevăzută de articolul 6 alineatul 1 din CEDO, indică faptul, că inculpaţii
trebuie să poată contesta probele aduse împotriva lor, precum şi fundamentarea
legală a acuzaţiilor.
60. În statele în care organele de urmărire penală supraveghează ancheta penală,

procurorul trebuie să asigure respectarea dreptului la apărare în cazul, în care ju-
decătorul decide aplicarea unei măsuri precum arestul preventiv. În statele, în care
urmărirea penală este realizată de către organele de poliţie, judecătorii sunt garanţii
libertăţilor individuale (habeas corpus), în special în ceea ce priveşte măsurile pre-
ventive privative de libertate şi este obligaţia lor să asigure respectarea dreptul la
apărare.
61. Cu toate acestea, în multe ţări judecătorul şi procurorul devin responsabili de

monitorizarea exercitării dreptului la apărare doar în momentul în care urmărirea
penală a fost finalizată şi începe examinarea acuzaţiilor. Acesta este momentul în
care procurorul, care primeşte rapoartele organelor de cercetare penală ale poliţiei,
şi judecătorul, care examinează acuzaţiile şi probele, trebuie să asigure ca orice per-
soană acuzată de săvîrşirea unei infracţiuni să fi fost informată cu promptitudine şi în
mod individual, într-o limbă pe care aceasta o înţelege şi în mod amănunţit, asupra
naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa.
62. În funcţie de rolul lor într-un anumit stat, procurorul şi judecătorul trebuie să se
asigure, că persoana a avut suficient timp şi posibilitatea necesară pregătirii apărării
şi că această persoană este în mod efectiv apărată, dacă este necesar, de către un
avocat numit din oficiu, plătit de către comunitate, şi că are acces, după caz, la un
interpret, precum şi că este în măsură să solicite anumite acţiuni care sunt necesare
pentru stabilirea adevărul în cauză.
63. Odată ce cauza a fost adusă în faţa instanţei de judecată, competenţele judecă-
torului şi ale procurorului variază în funcţie de rolul pe care aceştia îl au pe parcursul
procesului. În orice caz, dacă oricare dintre elementele respectării dreptului la apă-
rare lipseşte, fie judecătorul, fie procurorul, sau ambii, în funcţie de sistemul judiciar
naţional, ar trebui să fie capabil să atragă atenţia asupra situaţiei şi să o remedieze.
IV. Relaţiile judecătorilor şi ale procurorilor în afara legii penale şi în

curţile supreme
64. În funcţie de statul în care îşi exercită activitatea, procurorii pot sau nu să aibă
atribuţii şi funcţii în afara domeniul dreptului penal1. În cazul în care au astfel de
atribuţii şi funcţii, acestea pot include, inter alia, procedura civilă, dreptul muncii,
dreptul administrativ, comercial, social, dreptul electoral, precum şi protecţia me-
1
A se vedea Opinia CCPE nr. 3 privind rolul procuraturilor în afara domeniului dreptului penal

diului, drepturile sociale ale grupurilor vulnerabile precum minorii, persoanele cu di-
sabilităţi şi persoanele cu venituri foarte mici. În acest sens procurorul nu ar trebui să
permită exercitarea unei influenţe nejustificate în făptuirea actului de justiţie privind
hotărîrea definitivă pronunţată de judecători (alineatul 13 al Declaraţiei).
65. Trebuie menţionat rolul pe care procurorii îl au uneori, în anumite ţări, în faţa
Curţii Supreme de Justiţie. Acest rol este comparabil cu cel al avocatului general în
faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. În faţa acestor instanţe, avocatul
acuzării nu este parte la fel ca toate celelalte părţi şi nu reprezintă statul. El este un
organism independent care pune concluzii în oricare cauză sau numai în cauzele
care prezintă un interes special, pentru a aduce lămuriri instanţei cu privire la toate
aspectele juridice prezentate în vederea aplicării corecte a legii.
66. În conformitate cu principiile statului de drept, într-o societate democratică toate

aceste competenţe ale procurorilor, precum şi procedura exercitării lor trebuie să fie
expres prevăzute de lege. Cînd procurorii activează în afara domeniului dreptului
penal, trebuie să respecte competenţa exclusivă a judecătorului şi să ia în conside-
rare principiile prevăzute, în special, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului, după cum urmează:
i. Participarea organelor de urmărire penală în cadrul procedurilor judiciare nu

ar trebui să afecteze independenţa instanţelor judecătoreşti;
ii. Principiul separaţiei puterilor trebuie să fie respectat în legătură cu atribuţiile
procurorilor şi cu activităţile din afara domeniului dreptului penal, precum şi
cu rolul instanţelor privind respectarea drepturilor omului;
iii. Fără a aduce atingere prerogativelor de a reprezenta interesul public, procu-
rorii trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca orice altă parte
şi nu ar trebui să se situeze într-o poziţie privilegiată în cadrul procedurilor
judiciare (principiul egalităţii);
iv. Activitatea procurorilor, ca reprezentanţi ai statului, de a apăra interesul pu-
blic nu poate încălca principiul forţei obligatorii a hotărîrilor definitive ale in-
stanţelor/puterea lucrului judecat (res judicata), cu unele excepţii stabilite în
conformitate cu obligaţiile internaţionale, inclusiv jurisprudenţa Curţii.
Alte principii menţionate în această opinie se aplică tuturor atribuţiilor procurorului
în afara domeniul dreptului penal, mutatis mutandis (alineatul 11 al Declaraţiei).
V. Judecătorii, procurorii şi mass-media

(alineatul 11 al Declaraţiei)
67. Mass-media joacă un rol esenţial într-o societate democratică, în special în ceea
ce priveşte relaţia cu sistemul judiciar. Percepţia calităţii actului de justiţie în socie-
tate este puternic influenţată de felul în care mass-media priveşte funcţionarea sis-
temului judiciar. De asemenea mediatizarea contribuie la desfăşurarea unui proces

echitabil, deoarece protejează justiţiabilii şi inculpaţii împotriva unei administrări
netransparente a justiţiei.
68. Extinderea atenţiei publice şi a mass-media spre procedurile penale şi civile a

condus la o nevoie tot mai mare de informaţii obiective care urmează să fie puse la
dispoziţia mass-media atît de către instanţele judecătoreşti, cît şi de procuratură.
69. Este de importanţă fundamentală într-o democraţie ca instanţele să inspire în-

credere pentru public1. Caracterul public al procedurilor este unul din mijloacele
esenţiale prin care se poate mentţine încrederea în instanţe.
70. În cadrul Consiliului Europei două documente principale se referă la această pro-
blemă: a) Recomandarea Rec (2003) 13 privind furnizarea de informaţii prin interme-
diul mass-media în legătură cu procesul penal şi b) Opinia nr. 7 a CJCE privind justiţia
şi societatea (2005).
71. Avînd în vedere că publicul are dreptul să primească informatii de interes ge-
neral, jurnaliştilor ar trebui să li se pună la dispoziţie informaţiile necesare pentru
a fi în măsură să prezinte şi să facă comentarii pe marginea funcţionării sistemului
judiciar. Totodată aceştia trebuie să ţină cont de obligaţia de discreţie a judecătorilor
şi procurorilor pe marginea dosarelor aflate pe rol şi de limitele stabilite de legislaţia
naţională, în conformitate cu jurisprudenţa CEDO.
72. Media, la fel ca şi judecatorii şi procurorii, va respecta principiile fundamentale,

precum prezumţia nevinovăţiei2 şi dreptul la un proces echitabil, dreptul la viaţa pri-
vată a persoanelor implicate şi necesitatea de a evita o încălcare a principiului impar-
ţialităţii judecatorilor şi procurorilor implicaţi într-o anumită cauză.
73. Mediatizarea cauzelor pe durata urmăririi penale sau care se află pe rolul instan-
ţelor de judecată poate constitui un mod invaziv de a interfera şi de a influenţa într-
un mod nepotrivit, precum şi de a pune presiune asupra judecătorilor şi procurorilor
învestiţi cu aceste cauze. De aceea, aptitudinile profesionale adecvate, standardele
etice înalte şi reţinerea de comentarii prealabile privind cauzele aflate pe rol/ ante-
pronunţarea, sunt necesare pentru a face faţă acestor provocări.
74. Personalul de legătură cu mass-media, cum ar fi funcţionarii responsabili de

relaţii cu publicul sau un grup de judecători şi procurori instruiţi să coopereze cu
mass-media, ar putea ajuta mass-media să ofere informaţii exacte privind activitatea
instanţelor şi deciziile adoptate şi ar putea, de asemenea, să-i asiste pe judecători şi
procurori.
75 Judecătorii şi procurorii ar trebui să-şi respecte reciproc rolul specific în sistemul

judiciar. Atît judecătorii, cît şi procurorii ar trebui să elaboreze ghiduri sau coduri ale
1
A se vedea cauza Olujic v. Croatia, (Aplicatia nr. 22330/05)
2
A se vedea printre altele: principiul I din Anexa Recomandării Rec (2003)13 şi Memorandumul explicativ
corespunzător.

bunelor practici pentru fiecare profesie, care să se refere la relaţiile cu mass-media1.
Unele coduri naţionale de etică cer judecătorilor să se abţină de la comentarii pu-
blice privind cauzele aflate pe rol, pentru a nu face declaraţii care ar putea periclita
imparţialitatea judecătorilor2 şi pentru a evita încălcarea prezumţiei nevinovăţiei. În
orice caz, judecătorii ar trebui să se exprime mai presus de toate prin hotărîrile pe
care le pronunţă, iar aprecierea şi alegerea cuvintelor de către judecători în cazul în
care fac declaraţii pentru mass-media, în conformitate cu legea3. Procurorul ar trebui
să fie prudent atunci, cînd face comentarii cu privire la procedura urmată de jude-
cător înainte de pronunţarea unei hotărîri, exprimîndu-şi eventualul dezacordfaţă
de decizia pronunţată prin intermediul unei căi de atac.
VI. Judecătorii, procurorii şi cooperarea internaţională

(alineatul 12 al Declaraţiei)
76. Pentru a asigura o apărare eficientă a drepturilor omului şi a libertăţilor funda-
mentale, este importantă cooperarea internaţională eficientă, în special între sta-
tele-membre ale Consiliului Europei, pe baza valorilor inserate în instrumentele
internaţionale relevante, cum ar fi CEDO. Cooperarea internaţională şi procedurile
judiciare trebuie să se bazeze pe încredere reciprocă. Informaţiile colectate prin in-
termediul cooperării internaţionale şi utilizate în cadrul procedurilor judiciare tre-
buie să fie transparente şi disponibile pentru judecători şi pentru procurori. Aceasta
este necesar pentru a preveni realizarea cooperării judiciare internaţionale în afara
unei monitorizări judiciare şi fără a se lua în mod adecvat în considerare, în special,
dreptul la apărare şi protecţia datelor cu caracter personal.
***
1
Propunere pentru judecători şi pentru jurnalişti prin Opinia nr. 7 a CJCE privind justiţia şi societatea,
punctul 39 (2005).
2
A se vedea de exemplu, Opinia nr. 3 din CJCE privind etica şi răspunderea judecătorilor, punctul 40
(2003).
3
A se vedea de exemplu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Daktaras v. Lituania (Cererea nr. 42095/98)
şi Olujić v. Croaţia, (Cererea nr. 22330/05).

AVOCATURA.
ASISTENŢA JURIDICĂ.
MIJLOACELE
ALTERNATIVE DE
SOLUŢIONARE A
DISPUTELOR
Rezoluţii şi recomandări ale Comitetului de Miniştri
al Consiliului Europei
Rezoluţia (76) 5
PRIVIND ASISTENŢA JUDICIARĂ ÎN MATERIE CIVILĂ, COMERCIALĂ,
ADMINISTRATIVĂ
(adoptată de Comitetul M iniştr ilor la 18 februar ie 1976,
Comitetul Miniştrilor,
Considerînd că, pentru eliminarea obstacolelor economice cu privire la accesul la

justiţie şi pentru a permite persoanelor defavorizate economic să îşi exercite dreptu-
rile ce le revin în statele membre, este utilă asigurarea unui tratament egal în acor-
darea asistenţei judiciare1 între cetăţenii statelor membre ale Consiliului Europei şi
străinii pentru care acordarea unui asemenea tratament se justifică;
Recomandă guvernelor statelor membre să acorde, sub aceleaşi condiţii ca şi cele

ale naţionalilor, asistenţă judiciară în materie civilă, comercială, administrativă, indi-
ferent de natura instanţei competente:
a) resortisanţilor2, persoane fizice, ai oricărui stat membru;

b) tuturor celorlalte persoane fizice care locuiesc pe teritoriul unui stat în care se
desfăşoară procedurile legale.
***
1
Expresia utilizată în limba engleză este „legal aid” (n.t.).
2
Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, „resortisant” desemnează „persoana fizică sau juridică
aparţinînd unui stat, unui teritoriu aliat sub administraţia altui stat” (n.t.).

Rezoluţia (78) 8
PRIVIND ASISTENŢA JURIDICĂ ŞI CONSULTANŢA JURIDICĂ
(adoptată de Comitetul M iniştr ilor la 2 mar tie 1978,
Comitetul Miniştrilor,
Considerînd că dreptul de acces la justiţie şi la un proces echitabil, aşa cum este

garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, constituie o carac-
teristică esenţială a oricărei societăţi democratice;
Considerînd că, în consecinţă, este important de a lua toate măsurile necesare în

scopul eliminării obstacolelor economice care împiedică accesul la justiţie şi că exis-
tenţa unor sisteme de asistenţă juridică corespunzătoare va contribui la realizarea
acestui scop, în mod particular pentru persoanele cu venituri reduse1;
Considerînd că acordarea asistenţei juridice nu ar trebui să fie considerată ca un act

de caritate făcut persoanelor cu venituri reduse, ci ca o obligaţie a comunităţii în
ansamblu;
Considerînd că facilitarea accesului la consultanţă juridică, pe lîngă asistenţa juri-

dică, a persoanelor cu venituri reduse, este de natură să contribuie în mod egal la
eliminarea obstacolelor privind accesul la justiţie;
Recomandă guvernelor statelor membre să ia sau să consolideze, după caz, toate

măsurile pe care le consideră necesare pentru a implementa în mod progresiv prin-
cipiile enunţate în anexa prezentei rezoluţii;
1
Expresia utilizată de varianta oficială din limba franceză semnifică „persoane defavorizare din punct de
vedere economic” (n. t.).

Invită guvernele statelor membre să-l informeze periodic pe Secretarul General al
Consiliului Europei asupra măsurilor luate pentru a da curs recomandărilor conţi-
nute în prezenta rezoluţie.
Anexă la Rezoluţia nr. (78) 8
Partea I - Asistenţa juridică1

1. Nimeni nu trebuie să fie împiedicat de obstacole cu caracter economic să îşi sus-
ţină dreptul sau să îşi apere drepturile sale în faţa tuturor jurisdicţiilor de natură
civilă, comercială, administrativă, de dreptul muncii sau fiscală. În acest sens, orice
persoană trebuie să aibă dreptul la asistenţa juridică necesară. Pentru a aprecia dacă
această asistenţă este necesară sau nu, trebuie să se ţină cont:
a. de resursele financiare şi obligaţiile celui interesat;

b. de costul aproximativ al procedurii.
2. Asistenţa juridică trebuie să fie acordată chiar dacă cel interesat poate să suporte
o parte a cheltuielilor pentru procedură. În acest caz, asistenţa juridică poate consta
într-o contribuţie financiară a persoanei asistate a cărei plată să nu genereze anu-
mite lipsuri pentru aceasta.
3. Asistenţa juridică trebuie să acopere toate cheltuielile judiciare suportate în mod

necesar de persoana asistată în revendicarea sau apărarea drepturilor sale, referi-
toare mai ales la remunerarea avocaţilor, costurile expertizelor, indemnizaţia marto-
rilor sau cheltuielile pentru traducere.
Acordarea asistenţei juridice trebuie să antreneze scutirea de cauţiuni sau depozite

constituite pentru a garanta plata cheltuielilor judiciare.
4. Asistenţa juridică trebuie să poată fi obţinută de o parte şi în cursul procedurii

dacă intervine vre-o schimbare în resursele sau posibilităţile sale financiare sau dacă
are loc un alt eveniment care impune acordarea asistenţei juridice obligatorii.
5. Asistenţa juridică trebuie întotdeauna să presupună concursul unei persoane

calificate pentru exercitarea unei profesii juridice conform reglementarilor statului
interesat, nu doar atunci cînd sistemul naţional de asistenţă juridică implică un ase-
menea concurs, dar şi:
a. atunci cînd reprezentarea părţilor în faţa unei jurisdicţii a statului interesat

trebuie, în mod obligatoriu, să fie asigurată de o asemenea persoană conform
legii acelui stat;
b. atunci cînd autoritatea competentă pentru a decide asupra cererii de asis-
tenţă juridică constată că aceasta este necesară, ţinînd cont de circumstanţele
proprii fiecărei cauze.
1
A se vedea nota 10 (n. t.).

Persoana asistată trebuie, pe cît posibil, să fie liberă în alegerea persoanei calificate
care o va asista. Persoana astfel desemnată trebuie să primească o remuneraţie co-
respunzătoare în schimbul prestaţiei efectuate.
6. Pentru a aprecia dacă asistenţa juridică trebuie să fie acordată, autorităţile pot:
a. să examineze dacă, ţinînd cont de circumstanţele proprii fiecărei cauze, este

convenabilă iniţierea unei acţiuni sau apărării într-o acţiune;
b. să ţină cont de natura procedurii şi, dacă este necesar, să acorde asistenţă doar
pentru alte cheltuieli decît cele ocazionate de asistenţa persoanei calificate la
care se referă principiul 5.
7. Sistemul de asistenţă juridică trebuie să prevadă posibilitatea unei reexaminări a
deciziei de a refuza acordarea asistenţei juridice.
8. Responsabilitatea finanţării asistenţei juridice trebuie să fie asumată de către stat.
9. Condiţiile de eligibilitate pentru acordarea asistenţei juridice trebuie să fie revă-

zute în special în legătură cu creşterea costurilor de trai.
10. Sistemul de asistenţă juridică trebuie să prevadă acordarea asistenţei juridice

după principiile enunţate în prezenta rezoluţie pentru toate procedurile privind re-
cunoaşterea sau executarea într-un stat a unei decizii luate de autorităţile altui stat.
11. Statul trebuie să ia măsurile necesare pentru a aduce prevederile sistemului de

asistenţă juridică la cunoştinţa publicului şi altor părţi interesate, mai ales a acelor
instituţii ale statului cărora potenţialii solicitanţi li se pot adresa după ajutor.
Partea a II-a - Consultanţa juridică1

12. Statul trebuie să asigure ca persoanele cu venituri reduse să poată obţine consul-
tanţa juridică necesară asupra oricărei probleme susceptibile să le afecteze dreptu-
rile sau interesele privind materiile arătate la principiul 1.
13. Consultanţa juridică trebuie să fie acordată ori gratuit, ori prin plata parţială de
către persoana care cere consultanţa, în raport de resursele sale.
14. Statul trebuie să se asigure, că informaţiile privind modalităţile de acordare a

consultanţei juridice sunt accesibile publicului şi acelor instituţii cărora se pot adresa
persoanele ce au nevoie de consultanţă juridică.
15. Statul trebuie să ia măsurile corespunzătoare pentru ca informaţiile asupra legis-

laţiei să fie puse la dispoziţia organismelor de consultanţă juridică.
16. Statul trebuie să acorde o atenţie sporită necesităţii consultării juridice atunci,
cînd o procedură ar putea să fie declanşată într-un alt stat.
1
Expresia utilizată în limba engleză este „legal advice” (n. t.).

Comentariu la dispoziţiile specifice prevăzute în anexa la Rezoluţia nr. (78) 8
Partea I – Asistenţă juridică
Principiul 1
9. Principiul dat stabileşte unul din obiectivele de bază ale rezoluţiei, şi anume că
nimeni nu trebuie să fie împiedicat prin obstacole cu caracter economic să îşi susţină
dreptul sau să îşi apere drepturile sale în faţa jurisdicţiilor de natură civilă, comercială,
administrativă, socială sau fiscală. Noţiunea ”jurisdicţie” trebuie să fie înţeleasă aici
şi în sensul de „judecată”. Devine clar că chestiunile de natură penală nu intră în raza
de aplicare a rezoluţiei date. În principiul respectiv se subliniază, că asistenţa juridică
trebuie să fie pusă la dispoziţia oamenilor ca un drept. Folosit în contextul rezoluţiei
date, sensul termenului de asistenţă juridică este diferit în cîteva state membre, spre
exemplu, în statele de drept comun termenul dat mereu presupune şi asistenţa unui
avocat, pe cînd în alte state nu este aşa şi noţiunea poate include doar sensul de ce-
lelalte cheltuieli sau ambele. Este de datoria fiecărui stat să elaboreze legile şi regula-
mentele astfel, încît acestea să prevadă asistenţa juridică ca necesitate. De exemplu,
unele procese pot fi atît de simple şi atît de necostisitoare, încît asistenţa juridică să
nu fie necesară, fie în formă de reprezentare juridică sau prin dispensarea sau achi-
tarea altor materii procedural-administrative. Totuşi, principiul se referă evident la doi
factori, de care, conform prevederilor Principiului 6, trebuie să se ţină cont la luarea
deciziei, dacă, într-un caz particular, asistenţa juridică este o necesitate sau nu.
10. La acordarea asistenţei juridice în cazul unui solicitant individual se va ţine cont
de următorii factori: situaţia lui financiară şi costul procesului preconizat.
11. Rezoluţia dată nu încearcă să propună o metodă de determinare a limitei finan-
ciare pentru asistenţa juridică sau de evaluare a situaţiei financiare a solicitantului
individual. Există o divergenţă mare în schemele existente privind atît limitele, cît şi
evaluarea. Unele state aplică sistemul de limite financiare fixate şi predeterminate,
pe cînd altele definesc în linii generale condiţiile de eligibilitate şi anume instituţia
care oferă asistenţă juridică trebuie să determine, dacă cerinţele sunt îndeplinite
sau nu. Deşi cerinţele financiare sunt în mare măsură decisive la determinarea dacă
sistemul de asistenţă juridică atinge sau nu scopul său de a elimina obstacolele cu
caracter economic, care pot să împiedice accesul la justiţie, condiţiile financiare pri-
vind eligibilitatea sunt în mare măsură dictate de condiţiile economice şi resursele
bugetare ale ţării, şi acest fapt este recunoscut în principiul dat. Totuşi, este esenţial
ca condiţiile financiare privind eligibilitatea asistenţei juridice să fie în aşa fel, încît să
asigure că serviciul dat este disponibil celor care au nevoie de el şi că o parte rezo-
nabilă din populaţie poate să beneficieze de el. Condiţiile financiare nu trebuie să fie
atît de stricte, încît să creeze unui solicitant nevoia de a vinde casa sau de a amaneta
profitul pe mulţi ani înainte şi eventual să trăiască în sărăcie, din simplu motiv de a
avea acces la judecătorii. Aceasta nu înseamnă că este lipsită de logică cererea de la
unii solicitanţi să împrumute suma necesară sau o parte din ea sub garanţie conve-
nabilă, dacă aceasta nu generează anumite privaţiuni.

12. Unele tipuri de proceduri sunt considerabil mai costisitoare decît altele, fapt
recunoscut şi în punctul b. şi, pe cînd ar putea fi raţional să fie refuzată asistenţă
juridică persoanei cu posibilităţi modeste în cazul în care procedura este simplă şi
necostisitoare, aceeaşi persoană trebuie să fie eligibilă în cazul în care procedura va
fi una considerabilă.
Principiul 2
13. În principiul dat se subliniază, că asistenţa juridică nu trebuie să se limiteze doar
la persoanele care cad sub linia de sărăcie. Aceasta trebuie să fie disponibilă şi pentru
persoanele capabile să achite o parte din costurile procedurii. În aceste cazuri, se
poate solicita de la persoana asistată să achite contribuţia financiară, plata căreia
nu va genera anumite privaţiuni pentru aceasta. Această contribuţie poate, spre
exemplu, să consiste în achitarea unei contribuţii specifice în costul total al proce-
durii sau în renunţarea la obligaţia de a achita anumite taxe sau în achitarea anu-
mitor cheltuieli suplimentare (vezi Principiul 4).
Principiul 3
14. Obiectul acestui principiu este de a asigura că asistenţa juridică acoperă toate
costurile necesare suportate de persoana asistată la susţinerea şi apărarea drep-
turilor sale legale. Pe lîngă remunerarea serviciilor avocatului (vezi Principiul 5),
asistenţa juridică trebuie să acopere toate cheltuielile de judecată sau alte cheltu-
ieli legate de procedura judecătorească (impozite, taxe, remunerarea „executorilor
judecătoreşti”, indemnizaţiile martorilor şi experţilor, cheltuielile pentru traducere,
etc.) sau să asigure scutirea de achitarea lor. La fel este de dorit ca asistenţa juridică
să includă achitarea cheltuielilor persoanei asistate pentru garantarea prezenţei sale
la şedinţă (cheltuieli de călătorie şi posibil venitul nerealizat), atunci cînd prezenţa
lui/ei la şedinţa de judecată este necesară.
Principiul dat, de asemenea, prevede garantarea acoperirii cheltuielilor, din motiv
că astfel de cerinţă poate să constituie un obstacol serios, împiedicînd accesul la
justiţie.1 Astfel, se recomandă ca statele să asigure că garantarea nu trebuie să aibă
loc atunci, cînd reclamantul dispune de asistenţă juridică. Ca soluţie alternativă, asis-
tenţa juridică poate, desigur, să asigure volumul garanţiei.
Pot apărea anumite probleme pe marginea depoziţiilor experţilor şi pot fi cazuri în care
este justificată neadmiterea cheltuielilor care depăşesc fondul pentru asistenţa juridică.
Principiul 4
15. Principiul dat recunoaşte că circumstanţele se pot schimba după iniţierea proce-
durii, chiar dacă o parte la începutul procedurii nu solicită asistenţă juridică. Totuşi,
asistenţa juridică poate fi solicitată la o etapă ulterioară, spre exemplu dacă partea
1
Tipul de securitate la care s-a referit în text este cunoscut în multe sisteme legale ca cautio judicatum solvi

este obligată să plătească cheltuieli de expertiză sau dacă posibilităţile financiare ale
părţii s-au diminuat.
Principiul 5
16. Principiul dat este de o importanţă deosebită. Acesta prevede, că asistenţa juridică
trebuie întotdeauna să includă asistenţa unei persoane profesional calificate pentru
practicarea dreptului în cazuri, în care se consideră necesară asigurarea cu această
asistenţă: în primul rînd, unde regulamentele de stat, în care procedura are loc, impun
părţilor reprezentare de către o astfel de persoană calificată în faţa instanţei judecăto-
reşti; şi, în al doilea rînd, şi aceasta poate constitui o inovaţie, unde autoritatea respon-
sabilă pentru acordarea asistenţei juridice află că, chiar şi în cazurile în care această
reprezentare nu este obligatorie conform legii, astfel de asistenţă este necesară, luînd
în consideraţie circumstanţele cauzei particulare sau ale situaţiei concrete a solicitan-
tului, în special unde este necesar de stabilit o balanţă în relaţia cu cealaltă parte, dacă
este reprezentată. Trebuie de menţionat că, în prima propoziţie a principiului dat se
va lua în consideraţie situaţia, în care legea naţională cu privire la asistenţă juridică
include asistenţa persoanei calificate în fiecare caz de acordare a asistenţei juridice.
Se poate observa că, în unele state, regulamentele prevăd acordarea serviciilor de asis-
tenţă juridică atît de avocaţi cu practică privată, cît şi de avocaţi salariaţi, spre exemplu
din organele de drept, pe cînd în alte state astfel de servicii sunt prestate doar de avo-
caţi cu practică privată. Scopul acestei prevederi este de a asigura că persoana, căreia
i se acordă asistenţă juridică, este asistată de o persoană absolut calificată şi să nu se
limiteze, spre exemplu, la studenţii Facultăţii de Drept. Principiul fundamental constă
în faptul că persoana, căreia i se acordă asistenţă juridică, trebuie să posede dreptul
de a fi asistată de o persoană cu aceeaşi calificare, pe care o are persoana aleasă, în
mod normal, în aceleaşi circumstanţe, de partea care nu necesită asistenţă juridică.
Aceasta nu trebuie înţeles la general pentru a exclude avocaţii stagiari din cazurile
pentru care ei, de altfel, ar putea fi aleşi. Se are în vedere că în cazul în care solicitantul
înfruntă dificultăţi pentru a găsi un avocat care să-l reprezinte, trebuie să existe un
organ la care această persoană ar putea aplica pentru a-i fi desemnat un avocat.
17. Principiul dat, de asemenea, prevede că persoana asistată trebuie, pe cît este de
posibil, să fie liberă să-şi aleagă avocatul care doreşte să o asiste. Aceasta nu presupune
neapărat, că avocatul ales de persoana asistată trebuie să fie obligat să o reprezinte.
În plus, este clar că cererea persoanei asistate în privinţa unui anumit avocat poate fi
refuzată, dacă aceasta bunăoară, fără motiv justificat, doreşte să fie reprezentată de un
avocat care activează în altă parte a ţării, ceea ce va cauza cheltuieli iraţionale. Mai mult
decît atît, avocatul ales de persoana asistată trebuie să fie împuternicit, în conformitate
cu legile şi regulamentele ţării, să apară în faţa instanţei judecătoreşti în cauză.
18. Conform principiului dat, avocatul desemnat trebuie să fie remunerat într-un
mod adecvat pentru lucrul efectuat din contul persoanei asistate. Această prevedere
este de o importanţă prioritară pentru funcţionarea bună a unui sistem eficient de
asistenţă juridică. Serviciile prestate de avocat merită remunerare chiar dacă avocaţii

tradiţional consideră activitatea de asistenţă juridică ca o datorie naturală a profesiei
juridice. De asemenea, este de dorit ca, în scopul apărării intereselor persoanei asis-
tate şi garantării egalităţii armelor între părţi, avocatul să primească o remunerare
adecvată. Referinţa la remunerare adecvată nu trebuie să fie interpretată ca exclu-
derea absolută a sistemului, conform căruia remunerarea este plătită fie ca salariu fie
nu, direct avocatului, dar în contul organizaţiei profesionale de avocaţi, spre exemplu
în calitate de contribuţie în fondul de pensii. Scopul prevederii date, totuşi, nu este
de a impune anumite reguli referitor la modul de plată a remunerării. Aşadar, statele
trebuie să fie libere să asigure modalitatea în care va fi plătită remunerarea.
Principiul 6
19. Principiul dat modifică prevederile de bază stabilite în Principiul 1 şi vine să ba-
lanseze, din motive practice, dreptul fiecărei persoane cu venituri reduse la obţi-
nerea asistenţei juridice.
Autorităţilor competente li se lasă dreptul să nu acorde asistenţă juridică în două
situaţii:
– cînd, ţinîndu-se cont de circumstanţele fiecărui caz, se consideră neraţională
intentarea procedurii sau apărarea cazului. O astfel de condiţie pentru acorda-
rea asistenţei juridice este prevăzută în multe sisteme de asistenţă juridică şi,
în special, în sistemele, în care cerinţele financiare pentru acordarea asistenţei
juridice sunt comparativ generoase şi, astfel, o mare parte din populaţie este
eligibilă pentru obţinerea asistenţei juridice, cu sau fără contribuţia financiară
din partea persoanei asistate. Trebuie de menţionat, totuşi, că astfel de condi-
ţii nu sunt prevăzute în legislaţia altor state în materie de asistenţă juridică, în
care unica condiţie, referitoare la esenţa cauzei, este că ea nu este tratată ca
evident neîntemeiată. În virtutea acestui principiu, statele nu sunt chemate
să introducă astfel de testare cu privire la raţionalitate acolo, unde aceasta nu
există. Mai mult, trebuie de subliniat că, acolo unde examinarea posibilităţii
de realizare cu succes a procedurii intentate reprezintă o condiţie pentru acor-
darea asistenţei juridice, această examinare nu trebuie să împiedice partea de
la intentarea procedurii pe cauza, care în mod rezonabil ar putea fi adusă în
instanţa de judecată, chiar dacă rezultatul soluţionării cauzei este nesigur.
– Cînd, pe motivul cheltuielilor mici, a simplităţii procedurii sau a ajutorului
disponibil din partea instanţei judecătoreşti, natura procedurii, nu ar justifica
asistenţa acordată, în special în cazurile, în care sunt incluse serviciile avoca-
tului. Această situaţie se poate aplica, în particular, în acele state, în care siste-
mul de asistenţă juridică întotdeauna include şi asistenţa unui avocat. Totuşi,
în acest caz, dacă apar cheltuieli suplimentare exagerate, accentul se face pe
posibilitatea de acordare a asistenţei pentru achitarea acestor cheltuieli.
20. În orice caz, această prevedere nu trebuie să fie interpretată ca investirea auto-
rităţilor cu libertatea totală de a refuza acordarea asistenţei juridice în baza naturii
procedurii; prevederea asigură faptul că, din motive practice, acordarea asistenţei ju-

ridice nu este necesară în cazurile, în care aceasta nu va aduce avantaje reale părţilor,
fiind o povară pentru autorităţile competente. Aceasta poate fi aplicată, în particular,
în anumite proceduri administrative.
Principiul 7
21. Decizia de refuz în acordarea asistenţei juridice în raport cu anumite proceduri
specifice implică faptul, că solicitantului nu i se asigură accesul la justiţie – în acest
caz particular -, din motivul incapacităţii de a suporta cheltuielile sau de a se apăra
în procedură fără asistenţă. Din punct de vedere al importanţei unei astfel de decizii,
este, aşadar, raţional să existe o posibilitate de a revizui această decizie. Aceasta nu
înseamnă neapărat, că trebuie să existe apel la un alt organ, dar hotărîrea poate fi
reconsiderată de acelaşi organ.
Principiul 8
22. Principiul dat solicită ca responsabilitatea pentru finanţarea sistemului de acor-
dare a asistenţei juridice să fie asumată de „stat”. Cuvîntul „stat” nu indică, totuşi, în
ce mod sistemul este finanţat în statul în cauză, spre exemplu din fondurile guverna-
mentale locale sau cele de stat. Principalul este că comunitatea îşi asumă responsa-
bilitatea pentru cheltuielile legate de serviciile juridice prestate şi că acestea, în mare
parte, nu sunt prestate ca acţiune de caritate de organisme individuale sau private.
Dacă asistenţa juridică este acordată de organe sau organizaţii precum sindicate,
asociaţiile consumatorilor, atunci ea poate fi în continuare acordată fără contribuţii
financiare din partea statului. Astfel de contribuţie este necesară doar în legătură cu
persoanele care nu ar fi în stare să suporte cheltuielile sau să îşi apere drepturile.
Principiul 9
23. Creşterea costurilor de trai şi a inflaţiei, care au loc în statul în cauză, afectează semni-
ficativ persoanele cu venituri scăzute. Creşterea costurilor pentru procedurile judecăto-
reşti la fel poate crea dificultăţi. Aşadar, este necesar ca limitele de eligibilitate financiară
privind asistenţa juridică (vezi Principiul 1 a. mai sus) să fie permanent revăzute în ve-
derea asigurării, că eligibilitatea financiară nu este erodată şi că numărul de populaţie,
care poate să beneficieze de asistenţă juridică, nu este redus din această cauză. Trebuie
de menţionat că, în ultima parte a propoziţiei din Principiul 9 se referă, în primul rînd, la
sistemele de asistenţă juridică care operează cu limitele de venituri fixe.
Principiul 10
24. Principiul dat se bazează pe faptul că, în ultimii ani există o posibilitate mare de
recunoaştere şi executare a hotărîrii unei instanţe judecătoreşti pronunţate într-un alt
stat. Este, aşadar, de dorit ca persoanele cu venituri reduse să poată, de asemenea, ob-
ţine asistenţă juridică necesară pentru astfel de proceduri. Trebuie de menţionat că pre-
vederile, conform cărora o persoană, căreia i-a fost acordată asistenţă juridică într-un

proces poate de asemenea să obţină o asemenea asistenţă pentru recunoaşterea sau
executarea hotărîrii judecătoreşti, sunt incluse în numeroase acorduri bilaterale şi mul-
tilaterale, precum Convenţia de la Haga din 1958 cu privire la Recunoaşterea şi execu-
tarea obligaţiilor privind copii şi Convenţia de la Brussel din 1968 cu privire la Jurisdicţie
şi executarea hotărîrilor pe cauze civile şi comerciale, precum şi proiectele convenţiilor
europene cu privire la recunoaşterea şi executarea deciziilor legate de custodie asupra
copiilor şi cu privire la tribunalul internaţional pe cauzele de custodie a copiilor.
25. Se înţelege că acordarea asistenţei juridice pentru recunoaşterea sau executarea

într-un stat a hotărîrilor, pronunţate într-un alt stat în circumstanţele referitoare la
principiul dat, este independentă de orice întrebare privind reciprocitatea.
Principiul 11
26. În principiul dat se recunoaşte faptul că, nu este suficientă doar stabilirea sis-
temului de asistenţă juridică, fiind absolut necesar ca persoanele eligibile pentru
obţinerea acestei asistenţe să fie la fel informate cu privire la drepturile lor în acest
context. Trebuie de menţionat, în special, că o mare parte a persoanelor care au ne-
voie de serviciile disponibile conform schemei nu numai că se află într-o poziţie eco-
nomică slabă, dar şi sunt dezavantajaţi vizavi de poziţia socială şi culturală. Aşadar,
informaţia trebuie să fie distribuită în aşa mod, încît să fie recepţionată de un număr
cît mai mare de potenţiali beneficiari.
27. Pe lîngă faptul, că publicul trebuie să cunoască despre existenţa sistemului de

asistenţă juridică, în măsură egală este important ca acei, care sunt chemaţi să pre-
steze servicii ca parte a sistemului de asistenţă juridică, să fie bine informaţi şi in-
struiţi pe marginea desfăşurării acesteia. Această informaţie trebuie să fie perma-
nent actualizată.
28. Probabil este şi mai important faptul, că organele sau persoanele intermediare,
la care potenţialii solicitanţi pot să se adreseze în primul rînd (spre exemplu, servi-
ciile sociale, biroul de consultare a cetăţenilor, administraţia locală, asociaţiile con-
sumatorilor, sindicatele şi organismele religioase), trebuie să fie capabile de a oferi
informaţie detaliată despre condiţiile în care poate fi obţinută asistenţa juridică şi
modalitate de solicitare a asistenţei juridice.
Partea a II-a – Consultanţă juridică
Consideraţii generale
29. Principiile referitoare la consultanţa juridică necesită o consideraţie deosebită.
Din răspunsurile la chestionar este clar, că statele membre au ajuns la puţini numitori
comuni în acest sens. Deşi aproape toate statele au un sistem de asistenţă juridică
mai mul sau mai puţin format, căile de acordare a consultanţei juridice şi întrebarea
dacă există vre-o dispoziţie în baza căreia aceasta va fi disponibilă persoanelor cu

venituri reduse, diferă mult de la un stat la altul. Totuşi, unele principii referitoare la
standardele minime de consultanţă juridică sunt, incluse în rezoluţie.
30. De regulă consultanţa juridică este definită ca asistenţă în chestiuni juridice, acor-
dată în afara sau anterior procedurilor judecătoreşti. Totuşi, un sistem satisfăcător de
consultanţă juridică nu trebuie să se limiteze la cauze care, de fapt, prevăd desfăşu-
rarea procedurilor judecătoreşti. Un număr mare de probleme juridice, aflate în raza
de aplicare a rezoluţiei, cum ar fi problemele de familie, contractele, moştenirea, im-
pozitele, etc., pot fi uşor soluţionate, dacă persoana implicată poate să obţină toată
informaţia necesară de la o persoană calificată. La fel, atunci, cînd problema juridică
este de natură să fie soluţionată de o instanţă judecătorească, consultanţa juridică la o
etapă timpurie poate elimina nevoia desfăşurării procedurilor judecătoreşti ca atare.
31. Este important de menţionat, că consultanţa juridică, în special în cazurile în care
se poate evita sau găsi o alternativă procedurilor judecătoreşti, este o posibilitate
mai puţin costisitoare pentru statele care exprimă dorinţa de a îmbunătăţi poziţia
legală a persoanelor cu venituri reduse. Acest factor poate să prezinte un interes
deosebit pentru statele care sunt pe cale de a introduce sisteme noi de asistenţă şi
consultanţă juridică.
32. Consultanţa juridică, spre deosebire de asistenţa juridică, nu trebuie neapărat să
fie acordată de avocaţi profesionişti, dar, în anumite cazuri, poate fi acordată la nivel
satisfăcător de persoanele care nu practică profesia de avocat, însă cunosc proble-
mele pe marginea cărora acordă consultanţă.
33. Diversitatea reglementărilor în statele membre privind acordarea consultanţei
juridice complică procedura de solicitare a finanţării acestor scheme din fondurile
publice. Este, totuşi, de o importanţă fundamentală ca statul să-şi asume responsa-
bilitatea pentru asigurarea funcţionării la nivel satisfăcător a sistemului de acordare
a consultanţei juridice şi că această consultanţă cu adevărat este acordată persoa-
nelor care o necesită.
Principiul 12
34. Aşa cum este menţionat în introducere, este raţional de a impune statelor obli-
gaţia de asigurare a acordării consultaţiei juridice în cazuri, în care aceasta este cu
adevărat necesară.
Este adevărat că în multe state membre, în comparaţie cu sistemul formal de asistenţă
juridică, anumite aspecte de consultanţă juridică sunt acoperite de organizaţii private,
precum organele de protecţie a consumatorilor, sindicatele şi organizaţiile studenţeşti
care activează pe bază de voluntariat. În statele în care asigurarea consultanţei juridice
acordate de către aceste organizaţii este suficientă în calitate şi volum pentru a face
faţă nevoilor societăţii, nu este necesară stabilirea sistemului de consultanţă juridică.
Ca şi asistenţa juridică, consultanţa juridică este necesară în cazul persoanelor, care
nu îşi pot permite achitarea costului total a serviciilor unui avocat şi, deşi consultanţa

juridică poate fi disponibilă tuturor persoanelor independent de situaţia financiară,
pare a fi raţional să fie impusă statului doar obligaţia privind persoanele cu venituri
reduse, însă nu trebuie să se facă diferenţă între cetăţenii statului şi străini.
Principiul 13
35. De regulă, acordarea consultanţei juridice persoanelor cu venituri reduse presupune
cheltuieli mai mici decît asistenţa juridică acordată pentru procedurile judecătoreşti. In-
dependent de faptul, dacă consultanţa face parte din asistenţă juridică şi consultanţă
juridică obligatorie sau dacă ea este oferită voluntar, o atenţie sporită trebuie acordată
asigurării indivizilor cu consultanţă juridică în termeni cît mai reduşi din momentul apa-
riţiei problemei. Aceştia nu trebuie să fie împiedicaţi în obţinerea consultanţei din cauza
costului acesteia, şi datorită căreia oamenii ar putea să evite multe dificultăţi. Totuşi,
principiul dat recunoaşte că, în domeniul consultanţei juridice, poate fi rezonabilă so-
licitarea unei contribuţii proporţionale cu mijloacele, de care dispune solicitantul con-
sultanţei juridice. Evaluarea acestei contribuţii, în cazul în care aceasta este solicitată,
precum şi acordul pentru prestarea consultanţei juridice, trebuie să fie făcute cu mi-
nimum de formalităţi. Totuşi, dacă un individ este încurajat să solicite consultanţă, este
foarte important ca, înainte de a solicita consultanţa, el să cunoască, care va fi costul
maximal. Prin urmare, principiul dat trebuie să fie citit împreună cu Principiul 14.
36. Principiul dat nu presupune stabilirea unei prevederi referitoare la remunerarea
persoanei care acordă consultanţă juridică. Acest serviciu poate fi prestat fără re-
munerare. Serviciul poate fi remunerat din mijloacele persoanei asistate dacă plata
nu generează anumite privaţiuni. De asemenea, în cazul în care consultanţa este
acordată ca parte a schemei obligatorii de asistenţă juridică, remunerarea poate să
reprezinte o anumită plată din partea statului.
Principiul 14
37. Principiul dat cheamă statele să asigure accesibilitatea pentru public a informaţi-
ilor privind modalităţile de acordare a consultanţei juridice. De asemenea principiul
se adresează mai întîi de toate organismelor care pot avea rol de intermediari în sta-
bilirea relaţiei între persoana care solicită consultanţă şi persoanele care o pot acorda.
Principiul dat vine în conexiune cu prevederile Principiului 11 referitoare la informaţia
despre asistenţa juridică. Pentru multe persoane cu venituri reduse principala dificul-
tate în orice problemă legală o constituie întrebarea: cum să se informeze despre mo-
dalităţile de obţinere a asistenţei. În unele cazuri, oamenii pot nici să nu realizeze, că
pentru soluţionarea problemei lor este nevoie de asistenţă juridică. Din acest motiv
este de dorit ca statele să se asigure că persoanele, la care solicitanţii deprivaţi se pot
adresa pentru ajutor în prima instanţă, trebuie să cunoască informaţiile despre con-
sultanţa juridică prevăzute în aceste state. Chiar şi în acele state, în care această con-
sultanţă juridică este acordată voluntar de către avocaţi sau alte organizaţii şi nu este
organizată de stat, numai statul dispune de resurse şi organizează accesul publicului
la informaţiile privind modalităţile de obţinere a consultanţei juridice.

Principiul 15
38. În principiul dat se recunoaşte că, în cazurile în care consultanţa juridică este acor-
dată, statul este responsabil în faţa organismelor care acordă asistenţă şi consultanţă
şi a publicului pentru disponibilitatea informaţiei care permite acordarea unei con-
sultanţei moderne şi corecte. Astfel de informaţii sunt deosebit de binevenite luînd în
consideraţie toate schimbările care au loc în legislaţia în vigoare. Această consultanţă
nu trebuie privită ca o povară de către avocaţi sau sindicate, aşa ca în multiple cazuri
de acordare a consultanţei juridice. Aceştia de sine stătător vor lua toate măsurile
necesare pentru a asigura acordarea consultanţei corecte şi moderne. Totuşi, în unele
state vor exista organizaţii care vor îndeplini funcţia utilă de acordare a consultanţei
juridice şi care nu vor dispune de condiţii sau resurse financiare pentru a fi la curent cu
modificările apărute în legislaţie. În acest caz, principiul dat cheamă statele să între-
prindă măsuri pentru asigurarea disponibilităţii informaţiei pentru aceste organisme.
Informaţia poate fi sub forma copiilor de legislaţie, rapoartelor oficiale, notelor expli-
cative şi memorandumurilor întocmite de autorităţile de stat şi alte organisme, dacă
acestea sunt produse pentru informarea publicului. Este evident că în numeroase ca-
zuri nu va fi suficientă simpla publicare a legii în monitorul oficial. Dacă o persoană cu
venituri reduse va fi în stare să revendice sau să apere drepturile sale legale, în special
în condiţiile noii legislaţii în stat, şi va fi pusă pe picior egal cu cei care ar putea să-şi
permită să plătească pentru obţinerea informaţiei relevante, este clar că agenţiile care
acordă consultanţă acestor persoane cu venituri reduse trebuie să posede cea mai ac-
tualizată şi corectă informaţie. Întrucît la baza rezoluţiei (vezi paragraful 4) este faptul,
că consultanţa juridică trebuie să fie o obligaţie a comunităţii faţă de persoanele cu
venituri reduse, statul trebuie să ia măsurile pe care le consideră potrivite pentru a
satisface prevederile principiului dat. În acele state, în care fondurile publice sunt dis-
ponibile pentru a permite persoanelor cu venituri reduse să se consulte cu un avocat,
informaţia dată în conformitate cu principiul dat poate să se limiteze la asigurarea
celor interesaţi cu referinţe generale la textele şi documentele legislative, care sunt
accesibile publicului împreună cu trimiterea la locul unde acestea pot fi obţinute.
Principiul 16
39. Principiul dat cheamă statele să acorde atenţie deosebită necesităţii acordării con-
sultanţei juridice atunci, cînd persoanele care necesită o asemenea consultanţă, ini-
ţiază procedurile într-un alt stat. Posibila nevoie de a iniţia procedurile judecătoreşti
peste hotare implică dificultăţi excepţionale şi, astfel, plasează persoana interesată
într-o poziţie deosebit de vulnerabilă, şi necesită suport special. Aspectul internaţi-
onal al problemei de consultanţă juridică este pe cale de a obţine o importanţă spo-
rită în rezultatul comunicării internaţionale crescînde. Obligaţia statului va depinde
de eficacitatea mecanismului existent de consultanţă juridică. Totuşi, dacă astfel de
mecanism nu există, statul trebuie să acorde atenţie deosebită acestor probleme în
vederea asigurării asistenţei raţionale. Astfel de consultanţă poate duce spre asistenţă
juridică în statul, în care procedurile trebuie să fie implementate în conformitate cu
Acordul european privind transmiterea cererilor de asistenţă juridică.
***

a Comitetului de Miniştri către statele membre
PRIVIND POZIŢIA VICTIMEI ÎN CADRUL DREPTULUI PENAL
ŞI AL PROCEDURII PENALE
(adoptată de Comitetul de M iniştr i la 28 iunie 1985
Comitetul de Miniştri, în virtutea articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei,
Luînd în considerare că obiectivele sistemului de justiţie penală tradiţional au fost

exprimate în termeni, care în primul rînd se referă la relaţia dintre stat şi infractor;
Luînd în considerare că funcţionarea sistemului tindea uneori spre a înmulţi şi nu a

reduce problemele victimei;
Luînd în considerare că funcţia fundamentală a sistemului justiţiei penale constă în

respectarea necesităţilor şi asigurarea intereselor victimei;
Luînd în considerare că este, de asemenea, important de a spori încrederea victimei

în sistemul de justiţie penală şi de a încuraja cooperarea acesteia, în special în cali-
tate de martor;
Luînd în considerare că, în această ordine de idei, este necesar de a se referi, în sis-
temul de justiţie penală, într-o măsură mai mare, la prejudiciul fizic, psihologic, ma-
terial sau social suferit de victimă, şi de a analiza care sunt măsurile dorite pentru
satisfacerea necesităţilor acesteia în acest sens;
Considerînd că măsurile respective nu trebuie obligatoriu să contrazică alte obiec-

tive ale dreptului penal şi ale procedurii penale, aşa ca consolidarea normelor sociale
şi reabilitarea infractorilor, dar poate, de fapt, să fie un ajutor în atingerea lor şi în
reconciliere eventuală între victima şi infractor;

Considerînd că necesităţile victimei trebuie să fie luate în considerare într-o măsură
mai mare, la toate etapele înfăptuirii justiţiei penale;
Ţinînd cont de Convenţia Europeană privind despăgubirea victimelor infracţiunilor

violente,
I. Recomandă guvernelor statelor membre să revadă legislaţia şi practica naţi-

onală în conformitate cu următoarele îndrumări:
A. La nivelul organelor de poliţie

1. Ofiţerii de poliţie trebuie să fie instruiţi în privinţa lucrului cu victimele în mod
înţelegător, constructiv şi liniştitor;
2. Poliţia trebuie să aducă la cunoştinţa victimei posibilităţile de obţinere a asistenţei,

consultaţiilor practice şi juridice, compensării prejudiciului de către infractor şi com-
pensării din partea statului;
3. Victima trebuie să fie în stare să obţină informaţia despre rezultatele investigaţiei;
4. În fiecare raport prezentat autorităţilor de învinuire, poliţia trebuie să aducă de-

claraţii clare şi complete, pe cît este posibil, despre pagubele şi pierderile suportate
de victimă;
B. În privinţa învinuirii
5. Decizia discreţionară privind tragerea sau nu la răspundere penală a infractorului
nu trebuie să fie luată fără examinarea riguroasă a problemei referitoare la compen-
sarea prejudiciului cauzat victimei, inclusiv a efortului serios depus de infractor în
acest scop;
6. Victima trebuie să fie informată despre decizia finală privind învinuirea, cu excepţia
cazului cînd el/ea indică că nu doreşte să cunoască această informaţie;
7. Victima trebuie să dispună de dreptul de a solicita revederea deciziei de a nu porni

urmărirea penală de către autoritatea competentă sau dreptul de a porni procedura
privată;
C. Interogarea victimei
8. La toate etapele de investigare victima trebuie să fie interogată într-o manieră care
să ia în considerare situaţia personală a acesteia, drepturile şi demnitatea ei. Atunci
cînd este posibil şi potrivit, copiii şi persoanele cu boli mintale sau cu handicap tre-
buie să fie interogate în prezenţa părinţilor sau a tutorilor sau a altor persoane apte
de a-i asista;

D. Procedura în instanţa judecătorească
9. Victima trebuie să fie informată despre
– data şi locul şedinţei de judecată pe cauza infracţiunii prin care i-a fost cauzat
prejudiciu;
– oportunităţile de a fi restabilită în drepturi şi despăgubită în cadrul procesului
de justiţie penală, de obţinere a asistenţei şi consultaţiei juridice;
– modul cum poate face cunoştinţă cu decizia pe cauza ei.
10. Trebuie să existe posibilitatea ca judecata penală să poată dispune compensarea
prejudiciului cauzat victimei de către infractor. În acest scop trebuie să fie înlăturate
limitările, restricţiile sau impedimentele tehnice existente, care nu permit realizarea
pe larg a acestei posibilităţi;
11. Legislaţia trebuie să stipuleze, că compensarea poate să reprezinte fie o pedeapsă

penală, fie un echivalent al pedepsei penale sau să fie impusă pe lîngă pedeapsa pe-
nală;
12. Toate informaţiile relevante referitoare la prejudiciile şi pierderile suportate de

victimă trebuie să fie puse la dispoziţia instanţei judecătoreşti pentru ca aceasta, ad-
optînd hotărîrea privind forma şi cuantumul pedepsei, să poată lua în consideraţie:
– necesitatea victimei de a fi despăgubită;

– orice compensare sau despăgubire făcută de infractor sau orice alt efort sin-
cer făcut în acest scop;
13. În cazurile în care instanţa judecătorească are posibilitatea să aplice măsuri cu
caracter financiar la sentinţa de amînare sau suspendare, la dispoziţia privind pro-
batoriul sau alte măsuri, o importanţă deosebită trebuie să fie acordată – pe lîngă
aceste condiţii – despăgubirii victimei de către infractor;
E. La etapa de executare
14. În cazul în care compensarea reprezintă o pedeapsă penală, ea trebuie să fie co-
lectată în acelaşi mod ca şi penalităţile şi să poarte un caracter prioritar în raport cu
orice sancţiune financiară impusă infractorului. În alte cazuri victima trebuie să fie
asistată, pe cît este posibil, în recuperarea banilor;
F. Protecţia vieţii private

15. În politicile de informare şi de relaţii cu publicul în materie de cercetare şi jude-
care a infracţiunilor trebuie să fie luată în considerare necesitatea de a proteja vic-
tima de orice publicitate care poate afecta pe nedrept viaţa privată sau demnitatea
ei. Dacă tipul infracţiunii, statutul particular, situaţia personală sau siguranţa victimei
fac obiectul unei astfel de protecţii speciale, atunci şedinţa de judecată trebuie să

se desfăşoare cu uşile închise sau trebuie să fie limitată divulgarea sau publicarea
informaţiei personale sub orice formă;
G. Protecţia specială a victimei

16. Oricînd este necesar, şi în special cînd este vorba despre infracţiune organizată,
victimei şi familiei ei trebuie să i se acorde protecţie efectivă de la ameninţările şi
riscul de răzbunare din partea infractorului;
II. Recomandă guvernelor statelor membre:
1. să studieze avantajele posibile ale sistemelor de mediere şi conciliere;
2. să promoveze şi să stimuleze studierea eficacităţii prevederilor referitoare la vic-

time.
***

PRIVIND ACCESUL EFECTIV1 LA JUSTIŢIE AL PERSOANELOR AFLATE
ÎN SITUAŢIE DE MARE DIFICULTATE MATERIALĂ2
(adoptată de Comitetul M iniştr ilor la 8 ianuar ie1993
Comitetul Miniştrilor, în virtutea art.15.b din Statutul Consiliului Europei,

Amintind că, prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, statele membre au
proclamat ataşamentul lor faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale;
Avînd în vedere Rezoluţiile (76) 5 privind asistenţa judiciară în materie civilă, comer-
cială şi administrativă şi (78) 8 referitoare la asistenţa judiciară şi consultanţa juri-
dică, Recomandarea nr. (81) 7 a Comitetului Miniştrilor a statelor membre referitoare
la mijloacele de facilitare a accesului la justiţie şi rezoluţiile Naţiunilor Unite asupra
drepturilor omului şi sărăciei, mai ales Rezoluţia 46/121 din 17 decembrie 1991 a
Adunării Generale şi Rezoluţia 1992/11 din 18 februarie 1992 a Comisiei pentru drep-
turile omului, cît şi studiul pregătit de Mişcarea Internaţională ATD – Fourth World3
intitulat „Pentru o justiţie la care să aibă acces oricine: o privire asupra familiilor să-
race şi mecanismele de asistenţă judiciară şi anumite iniţiative locale” (H(92)2);
Preocupat de situaţia persoanelor în mare dificultate materială - persoanele cu lip-
suri majore, marginalizate sau excluse de societate atît pe plan economic, cît şi pe
plan social şi cultural;
Considerînd că această situaţie de mare dificultate materială privează bărbaţii şi fe-
meile de a se bucura efectiv de drepturile omului care trebuie recunoscute tuturor
1
În sens de „acces neîngrădit” (n.t.).
2
Odată cu aplicarea prezentei recomandări, în temeiul art.10.2, lit. c din Regulamentul interior al reuniunilor
delegaţilor miniştrilor, delegatul Austriei a rezervat dreptul Guvernului din care face parte de a se conforma
sau nu acestei recomandări.
3
Această organizaţie reprezintă la nivel internaţional populaţia foarte săracă. Mai multe informaţii la http://
www.atd-quartmonde.org/accueil-uk.html şi http://www.old.atd.17oct.org/accueil-uk.html (n.t.).

fără nici-o discriminare, aşa cum se afirmă în art.14 din Convenţia Europeană a Drep-
turilor Omului;
Convins fiind că eforturile făcute în ceea ce priveşte promovarea accesului la legis-
laţie şi la justiţie nu-şi vor găsi eficacitatea deplină decît prin intermediul unei politici
globale, coerente şi prospective contra sărăciei, în colaborare cu sectorul de popu-
laţie interesată;
Reamintind principiul indivizibilităţii drepturilor omului, care implică faptul, că re-
alizarea drepturilor politice şi civile, mai ales a celor prevăzute de art.6 par.3 lit. c şi
art.13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu este efectivă atîta timp, cît
drepturile economice, sociale şi culturale nu sunt în aceeaşi măsură protejate;
Reafirmînd faptul că respectarea drepturilor omului este legată de respectarea dem-
nităţii umane, în special prin accesul la legislaţie şi la justiţie a persoanelor în situaţie
de mare dificultate materială;
Reamintind că dincolo de accesul la legislaţie şi justiţie prevăzut de art.6 din Con-
venţia Europeană a Drepturilor Omului, persoanele în situaţie de mare dificultate ma-
terială au vocaţia de a li se aplica în egală măsură şi celelalte dispoziţii din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, mai ales articolele 2, 3 şi 8, precum şi cele prevăzute
în alte instrumente juridice ale Consiliului Europei cum ar fi Carta Socială Europeană;
Considerînd că prezenta recomandare vizează îmbunătăţirea, mai ales pentru per-
soanele aflate în situaţie de mare dificultate materială, a sistemelor de consultanţă
juridică şi asistenţă judiciară existente şi că prezintă un caracter complementar în
raport cu dispoziţiile existente în ceea ce priveşte alte categorii de persoane pentru
care aceste sisteme au fost concepute,
Recomandă guvernelor statelor membre următoarele:
1. Să faciliteze accesul la legislaţie („dreptul de a fi protejat prin lege”) pentru persoa-
nele aflate în situaţie de mare dificultate materială prin:
a. promovarea, cînd se impune, a sensibilizării profesiilor juridice la problemele
persoanelor aflate în situaţie de mare dificultate materială;
b. promovarea serviciilor de consultanţă juridică pentru persoanele aflate în si-
tuaţie de mare dificultate materială;
c. acoperirea financiară a costurilor pentru consultanţa juridică a persoanelor în
situaţie de mare dificultate materială cu titlul de ajutor judiciar, fără a afecta
obligaţia persoanei care beneficiază de consultanţă de a aduce o contribuţie
modestă, dacă dreptul intern o cere;
d. să promoveze, acolo unde este nevoie, înfiinţarea unor centre de consultanţă
în regiunile defavorizate.
2. Să faciliteze accesul efectiv la mijloacele parajudiciare de soluţionare a conflictelor
pentru persoanele în situaţie de mare dificultate materială:

a. prin dezvoltarea implicării organizaţiilor non-guvernamentale sau a asocia-
ţiilor de întrajutorare a persoanelor în situaţie de mare dificultate materială
în formele para-judiciare de soluţionare a conflictelor, cum sunt medierea şi
concilierea;
b. prin extinderea beneficiului asistenţei judiciare sau al oricărei alte forme de
asistenţă la aceste modalităţi de soluţionare a conflictelor;
3. Să faciliteze accesul efectiv la justiţie pentru persoanele aflate în situaţie de mare
dificultate materială, mai ales prin următoarele modalităţi:
a. extinderea asistenţei judiciare sau a altor forme de asistenţă la toate catego-

riile de instanţe (civile, penale, comerciale, administrative, de dreptul muncii,
etc.) şi la toate procedurile, contencioase sau necontencioase, oricare ar fi ca-
litatea în care intervin persoanele interesate;
b. extinderea asistenţei judiciare la persoanele în situaţie de mare dificultate ma-
terială care sunt apatride sau de naţionalitate străină, în toate cazurile în care
au rezidenţa stabilă pe teritoriul statului membru unde trebuie să se deruleze
procedura;
c. recunoaşterea dreptului la asistenţă din partea unui consilier competent, în
măsura în care este posibil, ales liber, care va primi o remuneraţie adecvată;
d. limitarea refuzului de asistenţă judiciară de către autorităţile competente, ba-
zat în principal pe caracterul de inadmisibilitate a cererii, pe existenţa unor
şanse mici de succes sau în cazul în care interesul justiţiei nu necesită acorda-
rea asistenţei judiciare;
e. simplificarea procedurii de acordare a asistenţei judiciare persoanelor aflate
în situaţie de mare dificultate materială şi, în măsura în care este posibil, oferi-
rea imediată de asistenţă judiciară provizorie;
f. examinarea posibilităţii de implicare a organizaţiilor non-guvernamentale
sau a asociaţiilor de întrajutorare a persoanelor aflate în situaţie de mare di-
ficultate materială de a oferi asistenţă, în ceea ce priveşte accesul la justiţie,
persoanelor care sunt într-o asemenea situaţie de dependenţă sau privare şi
nu pot să se apere singure; această apreciere trebuie să se aplice atît procedu-
rilor în faţa instanţelor naţionale, dar şi celor în faţa Comisiei1 şi în faţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului, precum şi în faţa altor instanţe internaţionale
cu caracter jurisdicţional.
4. Să consulte, oricînd este posibil, în cadrul politicii generale de luptă împotriva
sărăciei, organizaţiile non-guvernamentale interesate de domeniul reglementat de
prezenta recomandare şi asociaţiile de întrajutorare a persoanelor aflate în situaţie
de mare dificultate materială.
***
1
Protocolul nr. 11 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.
Începînd cu această dată, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a fost desfiinţată (n.t.).

PRIVIND MEDIEREA FAMILIALĂ
(adoptată de Comitetul M iniştr ilor pe 21 ianuar ie 1998,
1. Comitetul Miniştrilor, în baza articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei,
2. Conştientizînd creşterea numărului de litigii familiale, în special a celor generate

de separarea în fapt sau de divorţ şi luînd în considerare consecinţele dăunătoare ale
unor astfel de conflicte asupra familiilor, precum şi costurile ridicate, atît cele sociale,
cît şi cele economice, pe care statele trebuie să le suporte;
3. Luînd în considerare nevoia de a proteja interesele prioritare ale copilului şi bunăs-

tarea acestuia consacrate de către instrumentele juridice internaţionale, ţinînd cont
mai ales de situaţiile ce privesc custodia şi dreptul la vizită, ca urmare a separării sau
a divorţului;
4. Avînd în vedere dezvoltarea mijloacelor de soluţionare a litigiilor pe cale amiabilă

şi recunoaşterea nevoii de a reduce proporţiile conflictului în interesul tuturor mem-
brilor familiei;
5. Recunoscînd caracterul specific al litigiilor familiale, şi anume:
– faptul că în litigiile familiale sunt implicate persoane între care există, prin de-
finiţie, relaţii continue şi de interdependenţă;
– faptul că litigiile familiale apar într-un context emoţional nefericit şi îl pot
agrava;
– faptul că separarea sau divorţul au un impact puternic asupra tuturor mem-
brilor familiei, îndeosebi a copiilor;

6. Amintind Convenţia Europeană cu privire la Exercitarea Drepturilor Copiilor1, şi în
mod special articolul 13 al acestei Convenţii, care prevede recurgerea la mediere sau
la alte mijloace pentru a soluţiona conflictele în care sunt implicaţi copii;
7. Luînd în considerare rezultatele cercetărilor privind folosirea medierii şi experi-

enţele mai multor ţări în acest domeniu, care demonstrează faptul, că recurgerea la
medierea familială ar putea:
– să îmbunătăţească comunicarea între membrii familiei;

– să reducă proporţiile conflictului dintre părţile aflate în litigiu;
– să conducă la o rezolvare amiabilă;
– să asigure continuitatea legăturilor dintre părinţi şi copii;
– să contribuie la reducerea costurilor economice şi sociale produse de sepa-
rare sau divorţ, atît pentru părţi, cît şi pentru State;
– să reducă perioada de timp necesară soluţionării conflictului;
8. Subliniind amploarea luată de fenomenul internaţionalizării relaţiilor familiale şi
problemele specifice care derivă de aici;
9. Realizînd că o serie de state au în vedere introducerea medierii familiale;
10. Fiind convins de necesitatea de a recurge mai des la medierea familială, înţeleasă
ca fiind procesul în care un terţ, imparţial şi neutru, numit mediator, asistă părţile
în persoană la negociere asupra chestiunilor aflate în litigiu, încercînd să ajungă la
acorduri comune,
11. Recomandă guvernelor statelor membre:
i. să introducă sau să promoveze medierea familială sau, acolo unde este cazul,
să o consolideze;
ii. să ia sau să consolideze toate măsurile necesare în vederea implementării
următoarelor principii pentru promovarea şi utilizarea medierii familiale, ca
metodă adecvată soluţionării litigiilor familiale.
Principiile medierii familiale
I. Domeniul de aplicare al medierii

a. Medierea familială poate fi aplicată în orice litigiu dintre membrii aceleiaşi familii,
între care există fie legături de sînge, fie prin căsătorie, precum şi a celor între care
există sau au existat legături de familie, aşa cum prevede legislaţia naţională.
b. Cu toate acestea, statele sunt libere să stabilească chestiunile sau cazurile speci-
fice care pot fi soluţionate prin recurgere la medierea familială.
1
Convenţia a fost adoptată la Strasbourg la 25 ianuarie 1996, dar România nu a ratificat-o încă (n.t.).

II. Organizarea medierii
a. În principiu, medierea nu trebuie să fie obligatorie.
b. Statele sunt libere să organizeze şi să exercite medierea aşa cum consideră de

cuviinţă, prin sectorul public sau cel privat.
c. Indiferent de modul în care medierea este organizată şi exercitată, statele trebuie

să se asigure de existenţa unor mijloace care să presupună:
– proceduri de selectare, instruire şi calificare a mediatorilor;

– elaborarea şi respectarea de către mediatori a unor norme de „bune prac-
tici”1.
III. Procesul de mediere

Statele trebuie să se asigure de existenţa unor metode adecvate care să permită des-
făşurarea procesului de mediere conform următoarelor principii:
i. mediatorul este imparţial faţă de părţile aflate în conflict;

ii. mediatorul este neutru în ceea ce priveşte rezultatul procesului de mediere;
iii. mediatorul respectă punctele de vedere ale părţilor şi garantează egalitatea
părţilor în procesul de negociere;
iv. mediatorul nu are puterea de a impune părţilor o anumită soluţie;
v. condiţiile în care se desfăşoară medierea familială trebuie să garanteze drep-
tul la viaţă privată;
vi. discuţiile care au loc pe durata procesului de mediere sunt confidenţiale şi nu
pot fi dezvăluite, decît cu acordul părţilor sau dacă legislaţia naţională per-
mite acest lucru;
vii. cînd este cazul, mediatorul trebuie să informeze părţile de posibilitatea de a
recurge la consiliere maritală sau la alte forme de consiliere, ca mijloc de solu-
ţionare a problemelor conjugale sau familiale;
viii. mediatorul trebuie să acorde o atenţie sporită bunăstării şi interesului supe-
rior ale copilului, trebuie să încurajeze părinţii să se concentreze asupra nevo-
ilor copilului şi trebuie să reamintească părinţilor faptul că principala lor res-
ponsabilitate este de a asigura bunăstarea copiilor lor, precum şi necesitatea
de a-şi informa şi consulta copiii în acest sens;
ix. mediatorul trebuie să se preocupe în mod special să afle dacă una din părţi
a fost supusă în trecut violenţelor sau dacă acest lucru se poate întîmpla în
viitor, şi ce efecte ar putea să aibă acestea asupra părţilor implicate în nego-
1
Varianta engleză prevede o condiţie care se traduce oarecum diferit: „atingerea şi menţinerea unor stan-
darde de către mediatori” (n.t.).

ciere; în aceste condiţii, mediatorul trebuie să decidă dacă este recomandat
procesul de mediere;
x. mediatorul poate oferi informaţii cu caracter juridic, dar nu trebuie să ofere
consultanţă juridică. Dacă este necesar, mediatorul trebuie să informeze păr-
ţile cu privire la posibilitatea de a consulta un avocat sau un alt profesionist.
IV. Statutul acordurilor obţinute pe calea medierii

Statele trebuie să faciliteze aprobarea acordurilor obţinute pe calea medierii de către
o autoritate judiciară sau o altă autoritate competentă, dacă acest lucru este cerut de
părţi, şi să asigure mecanismele de executare a acestor acorduri, conform legislaţiei
naţionale.
V. Medierea şi procedurile din faţa autorităţilor judiciare sau altor

autorităţi competente
a. Statele trebuie să recunoască autonomia procesului de mediere şi posibilitatea ca
acesta să se desfăşoare înaintea, în timpul sau ulterior unei proceduri judiciare.
b. Statele trebuie să garanteze mecanisme care:
i. să permită întreruperea procedurilor judiciare în curs în scopul medierii;

ii. să asigure posibilitatea ca, în aceste cazuri, autoritatea judiciară sau altă auto-
ritate competentă să poată lua decizii urgente pentru a proteja părţile, copiii
sau patrimoniul acestora;
iii. să permită informarea autorităţii judiciare sau altei autorităţi competente
dacă părţile continuă sau nu procesul de mediere şi dacă au ajuns sau nu la
un acord.
VI. Promovarea şi accesul la mediere

a. Statele trebuie să promoveze dezvoltarea medierii familiale, îndeosebi prin pro-
grame de informare a publicului, pentru o mai bună înţelegere a acestui mijloc de
soluţionare amiabilă a litigiilor familiale.
b. Statele sunt libere să stabilească, în cazuri specifice, metodele adecvate de infor-

mare cu privire la mediere ca proces alternativ de soluţionare a litigiilor familiale (de
exemplu, prevăzînd o întîlnire între părţi şi mediator), şi permiţînd prin aceasta păr-
ţilor să hotărască dacă este posibil şi indicat pentru ele să recurgă la mediere asupra
chestiunilor care fac obiectul litigiului.
c. De asemenea, statele trebuie să se străduiască să ia măsurile necesare pentru a

permite accesul la medierea familială, inclusiv la medierea internaţională şi să con-
tribuie astfel la răspîndirea acestui mijloc de soluţionare în mod amiabil a litigiilor
familiale.

VII. Alte mijloace de soluţionare a litigiilor
Statele pot examina aplicabilitatea principiilor referitoare la procesul de mediere,
enunţate în prezenta Recomandare, şi în cazul altor mijloace de soluţionare a litigi-
ilor.
VIII. Elemente internaţionale

a. Statele trebuie să aibă în vedere înfiinţarea unor mecanisme care să permită, atunci,
cînd este cazul, recurgerea la mediere în situaţiile care implică elemente de extranei-
tate, mai ales în chestiunile legate de copii, cu deosebire în cele care privesc custodia
şi dreptul la vizită atunci, cînd părinţii locuiesc sau vor locui în state diferite.
b. Medierea internaţională poate fi considerată o metodă adecvată ce permite pă-

rinţilor să organizeze sau să reorganizeze custodia şi dreptul la vizită, sau să rezolve
neînţelegerile apărute ulterior hotărîrilor care privesc aceste chestiuni. Cu toate
acestea, în eventualitatea îndepărtării sau a reţinerii copilului împotriva legii, nu tre-
buie să se recurgă la medierea internaţională, dacă acest lucru va întîrzia returnarea
rapidă a copilului.
c. Toate principiile subliniate mai sus sunt aplicabile şi în cazul medierii internaţio-
nale.
d. Statele trebuie să promoveze cît mai mult cooperarea între serviciile existente ce
se ocupă de medierea familială, în scopul facilitării accesului la medierea internaţi-
onală.
e. Avînd în vedere natura deosebită a medierii internaţionale, mediatorii internaţio-

nali trebuie să fie instruiţi special în acest scop.
***

PRIVIND MEDIEREA ÎN MATERIE PENALĂ
(adoptată de Comitetului M iniştr ilor la 15 septembr ie 1999,
Comitetul Miniştrilor, în virtutea art.15.b. din Statutul Consiliului Europei,
Observînd că statele membre tind din ce în ce mai mult să recurgă la mediere în

materie penală, ca opţiune flexibilă şi cuprinzătoare1, axată pe rezolvarea problemei
şi pe implicarea părţilor, în completarea sau ca alternativă a procedurii penale tradi-
ţionale;
Considerînd că e necesar a permite o participare personală activă a victimei2, a in-

fractorului şi a tuturor celor care sunt priviţi ca părţi, dar şi implicarea comunităţii în
procedura penală;
Recunoscînd interesul legitim al victimelor de a li se face auzită vocea în ceea ce pri-

veşte consecinţele victimizării lor, de a comunica cu infractorii şi de a obţine scuze
şi reparaţii;
Considerînd că este important a întări inculpaţilor sentimentul responsabilităţii şi

de a oferi acestora ocazii concrete de a se îndrepta, ceea ce ar facilita reinserţia şi
reabilitarea,
1
Varianta în limba franceză este, „une option souple, axée sur le règlement du problème et l’implication des
parties, iar cea în limba engleză: „as a flexible, comprehensive, problem-solving, participatory option” (n.t.).
2
Despre drepturile victimelor, a se vedea concluziile celei de a 27-a Conferinţe a miniştrilor europeni de
justiţie, desfăşurată la 12-13 octombrie 2006 în Armenia http://www.coe.int/t/dg1/legalcooperation/min-
just/mju27/default_en.asp precum şi Declaraţia ONU asupra Principiilor de bază ale justiţiei pentru victi-
mele infracţiunilor şi abuzului de putere (1985) la http://www.unhchr.ch/html/menu3/b/h_comp49.htm
(n.t.).

Recunoscînd că medierea poate să contribuie la conştientizarea rolului important pe
care individul şi comunitatea îl au în generarea şi instrumentarea infracţiunilor şi în
rezolvarea conflictelor legate de acestea, precum şi la ceea ce justiţia penală aspiră,
adică la rezultate mai constructive şi mai puţin represive;
Recunoscînd că medierea presupune abilităţi particulare şi cere coduri de practică şi

pregătire acreditată;
Considerînd importanţa contribuţiei potenţialelor organisme non-guvernamentale

şi a comunităţilor locale în medierea în materie penală şi necesitatea de a se conjuga
eforturile iniţiativelor publice şi private,
Luînd în considerare exigenţele Convenţiei europene a drepturilor omului şi a liber-

tăţilor fundamentale;
În spiritul Convenţiei europene privind exerciţiului drepturilor copiilor ca şi Reco-

mandările nr. (85) 11 asupra poziţiei victimei în dreptul penal şi procedura penală, nr.
(87) 18 privind simplificarea justiţiei penale, nr. (87) 21 asupra asistenţei victimelor
şi a prevenirii victimizării, nr. (87) 20 privind reacţiile sociale faţă de delicvenţă juve-
nilă, nr. (88) 6 privind reacţiile sociale faţă de comportamentul infracţional al tinerilor
proveniţi din familiile emigrante, nr. (92) 16 privind reglementările europene asupra
sancţiunilor şi măsurilor aplicate în comunitate, nr. (95) 12 privind administrarea jus-
tiţiei penale şi nr. (98) 1 privind medierea familială;
Recomandă guvernelor statelor membre să ia în considerare principiile enunţate în

anexa prezentei Recomandări, atunci cînd statele vor dezvolta medierea în materie
penală şi să acorde acestui text cea mai largă aplicare posibilă.
I. Definiţie
Prezentele principii directoare se aplică în toate situaţiile, permiţînd victimei şi in-
fractorului să participe activ, dacă aceştia îşi dau consimţămîntul, la soluţionarea di-
ficultăţilor rezultate din infracţiune cu ajutorul unui terţ independent (mediator).
II. Principii generale

1. Medierea în materie penală nu ar trebui să intervină, decît dacă părţile îşi dau
acordul în mod liber. În plus părţile ar trebui, să aibă posibilitatea de a reveni asupra
consimţămîntului în orice moment pe parcursul medierii.
2. Discuţiile privitoare la mediere sunt confidenţiale şi nu pot să fie utilizate ulterior,

fără acordul părţilor.
3.Medierea în materie penală ar trebui să fie un serviciu disponibil în mod general.

4. Medierea în materie penală ar trebui să fie posibilă în toate fazele procedurii pe
care le parcurge justiţia penală.
5. Serviciile medierii ar trebui să dispună de o autonomie suficientă în cadrul siste-

mului de justiţie penală.
III. Temeiul juridic

6. Legislaţia ar trebui să faciliteze medierea în materie penală.
7. Ar trebui să fie stabilite nişte principii directoare privind recurgerea la mediere în

materie penală. Principiile ar trebui să se refere la condiţiile de trimitere a cauzelor la
serviciile de mediere şi la instrumentarea cauzelor ulterior medierii.
8. Procedura medierii ar trebui să fie conformă garanţiilor fundamentale; în parti-

cular, părţile ar trebui să beneficieze de dreptul la asistenţă judiciară şi, după caz,
să aibă dreptul la traducător/interpret. În plus, minorii ar trebui să aibă dreptul la
asistenţă parentală.
IV. Funcţionarea justiţiei penale în relaţie cu medierea

9. Decizia de a trimite un caz penal spre mediere, ca şi evaluarea rezultatului proce-
durii de mediere, ar trebui să fie de competenţa exclusivă a autorităţilor judiciare1.
10.Înainte de acceptarea medierii, părţile ar trebui să fie pe deplin informate în le-

gătură cu drepturile lor, cu natura procedurii de mediere şi în legătură cu posibilele
consecinţe ale deciziei lor.
11. Nici victima, nici infractorul nu ar trebui să fie determinaţi prin mijloace incorecte
să accepte medierea.
12. Pentru minorii care participă la procedura de mediere în materie penală ar trebui
să existe o reglementare specială şi garanţii legale.
13. Medierea nu ar trebui să fie urmată, dacă una din părţile principale nu este capa-
bilă să înţeleagă scopul procedurii.
14. Punctul de plecare în mediere ar trebui să fie, în principiu, recunoaşterea de către

cele două părţi a faptelor principale ale cauzei. Participarea la mediere nu ar trebui să
fie utilizată ca o probă în dovedirea vinovăţiei în procedurile judiciare ulterioare.
15. Înainte de a se decide să se recurgă la mediere ar trebui să fie luate în considerare

aspecte privind anumiţi factori, precum vîrsta, maturitatea sau capacitatea intelec-
tuală a părţilor. .
1
Varianta în limba engleză precizează că este vorba de „autorităţile judiciare penale” (n.t.).

16. Decizia de a supune medierii o cauză penală ar trebui să fie însoţită de un termen
limită rezonabil, în cadrul căruia autorităţile judiciare competente să fie informate
asupra stadiului procedurii de mediere.
17. Soluţiile date în funcţie de rezultatele medierii ar trebui să aibă acelaşi statut
precum deciziile sau hotărîrile judecătoreşti şi ar trebui să interzică urmărirea penală
pentru aceleaşi fapte (ne bis in idem).
18. Atunci, cînd cazul este retrimis autorităţilor judiciare1 fără să se ajungă la un acord
între părţi sau după ce părţile nu au reuşit să pună în aplicare acordul, decizia asupra
modului în care urmează a se proceda trebuie luată fără amînare.
V. Funcţionarea medierii
V1. Norme2
19. Serviciile de mediere ar trebui să fie guvernate de norme recunoscute.
20. Serviciile de mediere ar trebui să beneficieze de o autonomie suficientă pentru

a-şi îndeplini funcţiile ce le revin. Trebuie dezvoltate norme de competenţă şi reguli
de etică, ca şi o procedură de selectare, de formare şi de apreciere a mediatorilor.
21. Serviciile de mediere ar trebui să fie plasate sub supravegherea unui organ com-
petent.
V2. Calificarea şi formarea mediatorilor

22. Mediatorii ar trebui să fie recrutaţi din toate sectoarele societăţii şi să posede în
general o bună înţelegere a culturilor şi comunităţilor locale.
23. Mediatorii ar trebui să fie capabili să facă dovada unei judecaţi sănătoase şi a
unor calităţi interpersonale necesare exerciţiului funcţiei lor.
24. Mediatorii ar trebui să beneficieze de o formare iniţială înainte de a fi numiţi

în funcţie, precum şi o formare continuă pe parcursul activităţii lor. Formarea lor ar
trebui să privească asigurarea unui nivel de competenţă ridicat, ţinînd cont de apti-
tudinile de a soluţiona conflictele, de exigenţele specifice pe care le implică munca
cu victimele şi infractorii, de cunoştinţele de bază ale sistemului judiciar penal.
V3. Instrumentarea cazurilor individuale

25. Înainte de a începe să se ocupe de un caz, mediatorul ar trebui să fie informat
despre toate faptele pertinente şi ar trebui să primească toate documentele nece-
sare de la autorităţile judiciare3 competente.
1
A se vedea nota 46 (n.t.).
2
Varianta în limba engleză utilizează noţiunea de „standards” (n.t.).
3
A se vedea nota 46 (n.t.).

26. Medierea ar trebui să se desfăşoare într-o manieră imparţială, bazată pe faptele
cauzei şi pe nevoile şi dorinţele părţilor. Mediatorul ar trebui să respecte întotdeauna
demnitatea părţilor şi să vegheze ca părţile să se trateze cu respect reciproc.
27. Mediatorul are sarcina de a asigura un mediu sigur şi confortabil pentru mediere.
Mediatorul ar trebui să fie sensibil la vulnerabilitatea părţilor.
28. Medierea ar trebui să fie condusă eficient, dar într-un ritm acceptabil pentru
părţi.
29. Medierea ar trebui să se facă cu uşile închise (in camera).
30. Respectînd principiul confidenţialităţii, mediatorul ar trebui să sesizeze autori-

tăţile competente sau persoanele vizate cu toate informaţiile privind iminenţa unei
infracţiuni grave, despre care el ar putea lua cunoştinţă în timpul medierii.
V4. Rezultatul medierii

31. Înţelegerea părţilor ar trebui să fie finalizată în mod voluntar de către părţi. Acor-
durile ar trebui să conţină doar nişte obligaţii rezonabile şi proporţionale.
32. Mediatorul ar trebui să raporteze autorităţilor judiciare1 măsurile luate şi rezul-

tatul medierii. Raportul mediatorului nu ar trebui să destăinuiască conţinutul şe-
dinţei de mediere, nici să exprime aprecieri cu privire la comportamentul părţilor în
timpul medierii.
VI. Evoluţia medierii

33. Ar trebui să aibă loc consultări regulate între autorităţile judiciare penale şi servi-
ciile de mediere în vederea dezvoltării colaborării lor.
34. Guvernele statelor membre ar trebui să promoveze cercetarea şi evaluarea me-

dierii în materie penală.
***
1
Ibidem.

PRIVIND LIBERTATEA DE A EXERCITA PROFESIA DE AVOCAT
(adoptată de Comitetul de M iniştr i pe 25 oc tombr ie 2000,
Comitetul Miniştrilor, în baza articolului 15. b din Statutul Consiliului Europei,
Avînd în vedere prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului;

Avînd în vedere Principiile de Bază ale Naţiunilor Unite privind Rolul Avocatului1,
aprobate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite din decembrie 1990;
Avînd în vedere Recomandarea nr. (1994) 12 cu privire la independenţa, eficienţa şi

rolul judecătorilor, adoptată de către Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei pe
13 octombrie 1994;
Subliniind rolul fundamental pe care îl au avocaţii şi totodată asociaţiile profesionale

de avocaţi în a asigura protejarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
Dorind să promoveze libertatea de a practica profesia de avocat pentru a întări statul

de drept2, proces la care iau parte şi avocaţii, în special în a apăra libertăţile indivi-
duale;
Fiind conştient de necesitatea de a avea un sistem echitabil de administrare a justi-

ţiei, care să garanteze independenţa avocaţilor în exercitarea profesiei fără restricţii
nejustificate şi fără a face obiectul unor influenţe, sugestii, presiuni, ameninţări sau
imixtiuni, directe ori indirecte, indiferent din partea cui şi sub ce motiv ar fi făcute;
1
Principiile sunt disponibile la http://www.unhchr.ch/html/menu3/b/h_comp44.htm. De observat că în va-
rianta franceză, termenul folosit referitor la aceste principii este „bareau” (n.ns., CD).
2
Varianta franceză utilizează sintagma „lÈtat de droit”, iar cea engleză „the Rule of Law”; traducerea în limba
română se face prin „stat de drept”, dar şi prin sintagma constituţională „supremaţia legii” (n.t.).

Fiind conştient de nevoia de a asigura exercitarea responsabilităţilor avocaţilor într-
o manieră adecvată şi, în special, de necesitatea pentru avocaţi de a beneficia de o
pregătire suficientă şi de a găsi un echilibru între îndatoririle lor faţă de instanţele
judecătoreşti şi cele faţă de clienţi;
Luînd în considerare faptul că accesul la justiţie ar putea presupune ca persoane cu o
situaţie financiară precară să fie în situaţia de a beneficia de serviciile unor avocaţi,
Recomandă guvernelor statelor membre să ia sau să consolideze, după caz, toate
măsurile pe care le consideră necesare în vederea aplicării principiilor conţinute de
prezenta recomandare.
În contextul prezentei recomandări, prin „avocat” se înţelege o persoană calificată şi
autorizată în conformitate cu dreptul naţional să pledeze şi să acţioneze în numele
clienţilor săi, să se angajeze în a practica dreptul, să se înfăţişeze înaintea instanţelor
sau să îşi sfătuiască şi să îşi reprezinte clienţii în chestiuni legale.
Principiul I - Principii generale privind libertatea de a exercita profesia

de avocat
1. Trebuie luate toate măsurile necesare pentru a respecta, a proteja şi a promova
libertatea de a exercita profesia de avocat, fără discriminare şi fără imixtiuni din
partea autorităţilor sau a publicului, în special avînd în vedere prevederile relevante
ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
2. Deciziile privind autorizarea de a practica avocatura sau de a accede în această
profesie, trebuie luate de către un corp independent. Astfel de decizii, indiferent
dacă sunt sau nu luate de către un corp independent, trebuie să poată face obiectul
unei reanalizări de către o instanţă independentă şi imparţială.
3. Avocaţii trebuie să se bucure de libertatea la opinie, exprimare, mişcare, asociere
şi întrunire şi, în special, de dreptul de a lua parte la dezbateri publice privind legea
şi administrarea justiţiei, şi de a propune reforme legislative.
4. Avocaţii nu trebuie să sufere sau să rişte să suporte sancţiuni ori să fie supuşi unor
presiuni atunci, cînd acţionează în concordanţă cu standardele profesionale.
5. Avocaţii trebuie să aibă acces la clienţii proprii, în mod special la cei privaţi de
libertate, să-i consilieze în particular şi să-şi reprezinte clienţii în conformitate cu de-
ontologia lor profesională.
6. Trebuie luate toate măsurile necesare pentru ca relaţia de confidenţialitate dintre
avocat şi client să fie respectată. Excepţiile de la acest principiu vor fi permise doar în
măsura, în care ele sunt în conformitate cu principiile statului de drept.
7. Avocaţilor nu li se va refuza accesul la instanţa în faţa căreia sunt calificaţi să se

înfăţişeze şi trebuie să aibă acces la toate dosarele relevante pentru apărarea dreptu-
rilor şi intereselor clientului, în conformitate cu deontologia lor profesională.

8. Toţi avocaţii care lucrează în aceeaşi cauză trebuie să fie trataţi în mod egal de
instanţă.
Principiul II - Pregătirea juridică, formarea şi admiterea în profesia de

avocat
1. Pregătirea juridică, admiterea în profesie şi exercitarea acesteia nu trebuie să fie
refuzate unei persoane pe motive cum ar fi cele legate de sex sau orientare sexuală,
rasă, culoare, religie, opinii politice sau de altă natură, origine etnică ori socială, apar-
tenenţă la o minoritate naţională, avere, handicap din naştere sau fizic.
2. Trebuie luate toate măsurile necesare pentru a asigura un înalt grad de pregătire
juridică şi de moralitate drept condiţii prealabile admiterii în profesia de avocat, şi
apoi pentru a asigura o formare continuă a avocaţilor.
3. Pregătirea juridică, inclusiv programele de formare continuă, trebuie să urmă-

rească să consolideze abilităţile juridice, să crească gradul de conştientizare faţă de
etica juridică şi respectarea drepturilor omului, să instruiască avocaţii în respectarea,
protejarea şi promovarea drepturilor şi intereselor clienţilor şi să contribuie la buna
administrare a justiţiei.
Principiul III - Rolul şi îndatoririle avocaţilor

1. Baroul sau celelalte asociaţii profesionale ale avocaţilor trebuie să stabilească stan-
darde profesionale şi norme deontologice şi să vegheze ca avocaţii să acţioneze in-
dependent, cu conştiinciozitate şi corectitudine în apărarea drepturilor şi intereselor
legitime ale clienţilor.
2. Avocaţii trebuie să respecte secretul profesional în concordanţă cu legislaţia in-

ternă, reglementările şi deontologia lor. Orice violare a secretului profesional fără
consimţămîntul clientului trebuie să fie sancţionată în mod adecvat.
3. Îndatoririle avocatului faţă de client includ:
a. consilierea clienţilor atît în privinţa drepturilor şi obligaţiilor lor legale, cît şi

cu privire la soluţia probabilă, precum şi consecinţele cauzei, inclusiv costurile
financiare;
b. încercarea de a rezolva cauza mai întîi pe cale amiabilă;
c. luarea de măsuri legale pentru a proteja, respecta şi a exercita drepturile şi
interesele clienţilor lor;
d. evitarea conflictelor de interese;
f. evitarea acceptării unui număr mai mare de cazuri, decît cel pe care îl pot ges-
tiona în mod rezonabil.

4. Avocaţii trebuie să respecte autoritatea judiciară şi să-şi îndeplinească îndatoririle
în faţa instanţelor în conformitate cu legea sau alte reglementări, şi cu deontologia
lor profesională. Orice neîndeplinire de către avocaţi a obligaţiilor profesionale nu
trebuie să aducă prejudicii intereselor clienţilor sau altora care le solicită serviciile.
Principiul IV - Accesul tuturor persoanelor la avocaţi

1. Trebuie luate toate măsurile necesare pentru a asigura accesul efectiv al tuturor
persoanelor la serviciile juridice oferite de către avocaţi independenţi.
2. Avocaţii trebuie încurajaţi să ofere servicii juridice persoanelor cu o situaţie eco-

nomică dezavantajată.
3. Pentru a permite accesul efectiv la justiţie, guvernele statelor membre trebuie să

asigure existenţa serviciilor juridice de care să beneficieze persoanele cu o situaţie
economică dezavantajată şi în special cele private de libertate.
4. Îndatoririle avocaţilor faţă de clienţi nu trebuie afectate de faptul, că onorariile

sunt plătite integral sau doar în parte din fonduri publice.
Principiul V - Asociaţiile
1. Avocaţilor trebuie să li se permită şi să fie încurajaţi să constituie şi să adere la aso-
ciaţii profesionale locale, naţionale şi internaţionale care, singure sau alături de alte
organizaţii, au sarcina de a îmbunătăţi deontologia şi de a proteja independenţa şi
interesele avocaţilor.
2. Baroul şi celelalte asociaţii profesionale ale avocaţilor trebuie să se autoguverneze,

independent de autorităţi şi de cetăţeni.
3. Trebuie respectat rolul barourilor şi al celorlalte asociaţii profesionale ale avoca-

ţilor în protejarea membrilor săi şi a independenţei faţă de orice restricţie sau inge-
rinţă nejustificată.
4. Barourile şi celelalte asociaţii profesionale ale avocaţilor trebuie încurajate să asi-

gure independenţa avocaţilor şi, printre altele:
a. să promoveze şi să apere interesele justiţiei, fără nici-un fel de teamă;

b. să apere rolul avocaţilor în societate şi, în special, să vegheze la respectarea
onoarei, demnităţii şi integrităţii lor;
c. să promoveze participarea avocaţilor la mecanisme care garantează accesul
la justiţie al persoanelor cu o situaţie economică defavorizată, în special la
asistenţă judiciară şi consiliere juridică;
d. să promoveze şi să susţină reforma cadrului legislativ şi discuţiile pe tema le-
gislaţiei existente şi propunerilor legislative;

e. să încurajeze protecţia socială a membrilor profesiei şi să îi asiste pe ei sau
familiile lor, dacă împrejurările o cer;
g. să colaboreze cu avocaţii altor ţări pentru a promova rolul avocatului, luînd în
considerare în special activitatea organizaţiilor internaţionale ale avocaţilor şi
a organizaţiilor internaţionale interguvernamentale şi non-guvernamentale;
h. să promoveze cele mai înalte standarde de competenţă a avocaţilor şi să ve-
gheze la respectarea de către aceştia a deontologiei şi disciplinei;
5. Barourile şi celelalte asociaţii profesionale ale avocaţilor trebuie să întreprindă
orice acţiune necesară, inclusiv cele privind apărarea intereselor avocaţilor pe lîngă
organismul corespunzător, în cazul:
a. reţinerii sau arestării unui avocat;

b. oricăror decizii de a lua măsuri care pun la îndoială integritatea unui avocat;
c. oricărei percheziţii a persoanei sau proprietăţilor avocaţilor;
d. oricărei confiscări de documente sau materiale aflate în posesia avocaţilor;
e. publicării unor articole de presă ce necesită luarea unei atitudini în numele
avocaţilor.
Principiul VI - Procedurile disciplinare

1. Dacă avocaţii nu respectă deontologia profesiei lor prevăzută în codurile de con-
duită, concepute de către barouri sau celelalte asociaţii profesionale ale avocaţilor
sau de legislaţie, trebuie luate măsurile adecvate, inclusiv declanşarea procedurilor
disciplinare.
2. Barourile şi celelalte asociaţii profesionale ale avocaţilor trebuie să fie responsabile

de desfăşurarea procedurilor disciplinare faţă de avocaţi sau, acolo unde este cazul,
au dreptul de a participa la desfăşurarea acestora.
3. Procedurile disciplinare trebuie să se desfăşoare respectînd pe deplin principiile

şi regulile prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv dreptul
avocatului de a lua parte la proceduri şi de a contesta decizia prin apel.
4. În stabilirea sancţiunii pentru abaterea disciplinară comisă de către avocat, trebuie

respectat principiul proporţionalităţii.
***

PRIVIND CĂILE ALTERNATIVE DE SOLUŢIONARE A LITIGIILOR
DINTRE AUTORITĂŢILE ADMINISTRATIVE ŞI PERSOANELE PRIVATE1
(adoptată de Comitetul M iniştr ilor la 5 septembr ie 2001
1. Comitetul Miniştrilor, în baza art. 15 pct. b din Statutul Consiliului Europei,
2. Avînd în vedere că scopul Consiliului Europei este realizarea unei unităţi mai strînse
3. Luînd în considerare Recomandarea nr. (81) 7 cu privire la mijloacele de facilitare a

accesului la justiţie, în a cărei anexă sunt indicate măsurile ce trebuie luate pentru a
facilita concilierea şi medierea;
4. Luînd în considerare de asemenea Recomandarea nr. (86) 12 privind măsurile de

prevenire şi reducere a încărcăturii instanţelor şi care încurajează, acolo unde este
cazul, reglementarea pe cale amiabilă a litigiilor, fie în afara jurisdicţiei, fie înaintea
sau în timpul procedurilor jurisdicţionale;
5. Considerînd, pe de o parte, că numărul mare de cazuri, aflat în continuă creştere

în anumite state, poate afecta posibilitatea instanţelor competente în materie admi-
nistrativă de a instrumenta cazurile într-un termen rezonabil, după cum prevede art.
6 paragraful 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului;
6. Considerînd, pe de altă parte, faptul că procedurile jurisdicţionale nu sunt întot-

deauna în practică cele mai potrivite pentru soluţionarea unui litigiu administrativ
în mod eficient;
1
Prin „persoane private”, prezenta recomandare are în vedere persoanele fizice, precum şi persoanele juridice
de drept privat (n.t.).

7. Luînd în considerare faptul, că generalizarea folosirii unor căi alternative de solu-
ţionare a litigiilor poate rezolva aceste dificultăţi şi poate aduce autorităţile adminis-
trative mai aproape de cetăţeni;
8. Avînd în vedere, că principalele avantaje ale căilor alternative de soluţionare a

litigiilor administrative constau, în funcţie de caz, în: proceduri mai simple şi mai
flexibile care sunt mai rapide şi mai puţin costisitoare, rezolvarea pe cale amiabilă,
implicarea unor specialişti, recurgerea la principiul echităţii şi nu doar la litera legii,
precum şi o mai mare discreţie;
9. Luînd aşadar în considerare, acolo unde este cazul, posibilitatea soluţionării litigi-
ilor administrative prin intermediul altor mijloace, decît prin recurgerea la instanţele
de judecată;
10. Ţinînd cont de faptul, că utilizarea unor căi alternative nu trebuie să servească
autorităţilor administrative sau persoanelor private ca mijloc de a se sustrage obli-
gaţiilor lor sau de a încălca principiul legalităţii;
11. Avînd în vedere că, în toate cazurile, căile alternative trebuie să permită un con-
trol din partea instanţelor de judecată, întrucît acesta reprezintă ultima garanţie atît
pentru drepturile celui care apelează la administraţie, cît şi pentru cele ale organului
administrativ;
12. Avînd în vedere că modalităţile alternative de soluţionare a litigiilor trebuie să

respecte principiile egalităţii şi imparţialităţii, precum şi drepturile părţilor;
13. Recomandă ca guvernele statelor membre să promoveze utilizarea căilor alter-

native de soluţionare a litigiilor dintre autorităţile administrative şi persoanele pri-
vate urmînd, în legislaţie şi în practică, principiile ce se regăsesc în anexa prezentei
recomandări.
I. Prevederi generale
1. Obiectul recomandării
i. Prezenta recomandare se referă la căile alternative de soluţionare a litigiilor
dintre autorităţile administrative şi persoanele private.
ii. Prezenta recomandare se referă la următoarele căi alternative: recursul admi-
nistrativ intern, concilierea, medierea, tranzacţia1 şi arbitrajul.
iii. Deşi recomandarea se referă la soluţionarea litigiilor dintre autorităţile admi-
nistrative şi persoanele private, unele căi alternative pot servi, de asemenea,
la prevenirea litigiilor anterior apariţiei acestora; acest lucru este valabil în
special în cazul concilierii, medierii şi tranzacţiei.
1
În limba engleză se utilizează expresia „negotiated settlement” (n.t.).

2. Domeniul de aplicare a căilor alternative
i. Căile alternative de soluţionare a litigiilor trebuie aplicate fie la modul gene-
ral, fie pentru litigii de o anumită natură, îndeosebi cele referitoare la acte ad-
ministrative individuale, contracte, obligaţii civile şi, în general, pentru litigii
care au ca obiect pretenţii băneşti.
ii. Stabilirea celei mai potrivite căi alternative de soluţionare depinde de chesti-
unea aflată în litigiu.
3. Reglementarea căilor alternative
i. Reglementarea căilor alternative trebuie să fie făcută fie prin instituţionaliza-
rea acestora, fie într-un mod care să permită adoptarea lor, de la caz la caz, în
funcţie de decizia părţilor implicate.
ii. Reglementarea căilor alternative trebuie:
a. să asigure părţilor o informare adecvată referitoare la posibilitatea de a re-
curge la căile alternative;
b. să asigure independenţa şi imparţialitatea conciliatorilor, a mediatorilor şi a
arbitrilor;
c. să garanteze proceduri echitabile care să asigure respectarea drepturilor păr-
ţilor şi a principiului egalităţii;
d. să garanteze, cît mai mult posibil, transparenţa în folosirea căilor alternative şi
un anumit grad de discreţie;
e. să asigure executarea soluţiilor găsite prin recurgerea la căile alternative.
iii. Reglementarea trebuie să prevadă ca soluţionarea conflictului prin interme-
diul procedurilor alternative să se realizeze într-un interval de timp rezonabil,
prin introducerea unor termene-limită sau prin alte mijloace.
iv. Reglementarea trebuie să prevadă faptul, că recurgerea la asemenea căi al-
ternative de soluţionare a litigiilor poate avea drept efect, în anumite cazuri,
suspendarea punerii în executare a actului fie în mod automat, fie ca urmare
a hotărîrii unei autorităţi competente.
II. Relaţia cu instanţele

i. Anumite căi alternative, cum ar fi recursul administrativ intern, concilierea,
medierea şi tranzacţia, pot fi folosite înainte de a recurge la instanţa jude-
cătorească. Utilizarea acestor modalităţi ar putea fi obligatorie, constituind o
condiţie prealabilă declanşării procedurilor legale.
ii. Unele căi alternative, ca de exemplu concilierea, medierea şi tranzacţia, pot fi
folosite în timpul procedurilor legale, eventual la recomandarea judecătorului.
iii. Folosirea arbitrajului ar trebui, în principiu, să excludă procedura jurisdicţio-
nală.
iv. În toate cazurile, folosirea căilor alternative trebuie să permită controlul judi-
ciar, întrucît acesta reprezintă ultima garanţie atît pentru drepturile celui care
apelează la administraţie, cît şi pentru cele ale organului administrativ;

v. Controlul judiciar variază în funcţie de calea aleasă. Tipurile şi întinderea aces-
tui control vor privi chestiunile de procedură, avîndu-se în vedere îndeosebi
respectarea principiilor enumerate în secţiunile I.3. ii. a, b, c şi d şi/sau chesti-
unile de fondul cauzei.
vi. În principiu şi sub rezerva reglementării aplicabile, folosirea căilor alternative
ar trebui să ducă la suspendarea sau întreruperea termenelor de prescripţie
prevăzute pentru introducerea acţiunilor în justiţie.
III. Trăsături specifice fiecărei metode alternative

1. Recursul administrativ intern
i. În principiu, recursurile administrative interne ar trebui să fie permise în cazul
oricărui act. Ele pot viza oportunitatea şi/sau legalitatea unui act administra-
tiv.
ii. Recursurile administrative interne pot deveni obligatorii în anumite cazuri, ca
o condiţie prealabilă recurgerii la instanţă.
iii. Recursurile administrative interne vor fi examinate şi asupra lor vor decide
numai organele competente.
2. Concilierea şi medierea
i. Concilierea şi medierea pot fi iniţiate de părţile implicate, de către un judecă-
tor sau pot fi declarate obligatorii prin lege.
ii. Conciliatorii şi mediatorii trebuie să stabilească întîlniri separate cu fiecare
parte sau simultan, cu scopul de a găsi o soluţie.
iii. Conciliatorii şi mediatorii pot invita autoritatea administrativă să anuleze, să
retragă sau să modifice actul administrativ, pe motive de oportunitate sau de
legalitate.
3. Tranzacţia
i. Autorităţile administrative nu vor apela la tranzacţie pentru a se sustrage obli-
gaţiilor lor, decît dacă legea prevede aceasta.
ii. În conformitate cu legea, agenţii publici care iau parte la o procedură cu sco-
pul de a negocia un acord trebuie învestiţi cu autoritatea necesară pentru a
ajunge la un compromis.
4. Arbitrajul
i. Părţile vor putea decide în privinţa legii şi a procedurii de urmat în cazul arbi-
trajului, respectînd limitele impuse de lege. Deciziile arbitrilor se pot baza pe
echitate, dacă legea prevede sau părţile au decis astfel.
ii. Chiar dacă nu sunt autorizaţi să se pronunţe, în principal, asupra legalităţii
unui act în scopul anulării sale, arbitrii vor putea să o facă ca etapă prelimi-
nară, în scopul luării unei decizii cu privire la fondul cauzei.
***

PRIVIND MEDIEREA ÎN MATERIE CIVILĂ
(adoptată de Comitetul M iniştr ilor la 18 septembr ie 2002
în cadrul celei de -a 808-a reuniuni a delegaţilor miniştr ilor)
Comitetul Miniştrilor, în baza art. 15.b din Statutul Consiliului Europei,
Salutînd dezvoltarea unor modalităţi de soluţionare a litigiilor, care sunt alternative

hotărîrilor judecătoreşti şi căzînd de acord asupra oportunităţii unor reguli care să
stabilească garanţii atunci, cînd sunt utilizate asemenea proceduri;
Subliniind necesitatea depunerii eforturilor pentru îmbunătăţirea în permanenţă a me-

todelor de soluţionare a litigiilor, ţinîndu-se cont de nevoile proprii fiecărei jurisdicţii;
Convins de interesul de a stabili reguli particulare în ceea ce priveşte medierea, defi-

nită ca proces de dezvoltare în care un „mediator” ajută părţile să negocieze asupra
chestiunilor în litigiu şi să ajungă la un acord care să le convină;
Recunoscînd avantajele, în unele cazuri, ale medierii în litigiile de drept civil;
Conştientizînd necesitatea organizării medierii în alte ramuri de drept;
În spiritul Recomandării nr. (98) 1 privind medierea familială, a Recomandării nr. (99) 19
privind medierea în materie penală şi a Recomandării nr. (2001) 9 privind căile alternative
de soluţionare a litigiilor dintre autorităţile administrative şi persoanele private, ca şi re-
zultatelor altor activităţi şi cercetări efectuate de Consiliul Europei şi pe plan naţional;
Avînd în vedere în mod particular Rezoluţia nr. 1 privind „Administrarea justiţiei în

secolul XXI” adoptată de miniştrii de justiţie europeni la conferinţa nr. 23 din 8-9
iunie 2000 de la Londra1 şi, în special, invitaţia adresată de miniştrii de justiţie euro-
1
Disponibilă la adresa http://www.coe.int/t/e/legal_affairs/legal_co-operation/conferences_and_high-
level_meetings/european_ministers_of_justice/2000(London).asp (n.ns., CD).

peni către Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei de a elabora, în colaborare cu
Uniunea Europeană, un program de lucru destinat să încurajeze recurgerea, dacă e
cazul, la procedurile extrajudiciare de rezolvare a litigiilor;
Cunoscînd rolul important al instanţelor în favorizarea medierii;
Observînd că, deşi medierea poate să contribuie la reducerea numărului de litigii

şi la uşurarea activităţii în instanţe, ea nu poate înlocui un sistem judiciar echitabil,
eficace şi uşor accesibil;
A. Recomandă guvernelor statelor membre:
i. să faciliteze, oricînd este necesar, medierea în materie civilă;

ii. să ia sau să consolideze, după caz, toate măsurile necesare pentru a aplica
treptat „Principiile directoare privind medierea în materie civilă”, enunţate mai
jos.
Principiile directoare privind medierea în materie civilă
I. Definirea medierii
1. În înţelesul prezentei recomandări, „medierea” semnifică o procedură prin care
părţile negociază probleme litigioase pentru a ajunge la un acord, cu asistenţa unuia
sau a mai multor mediatori.
II. Domeniul de aplicare

2. Prezenta recomandare se aplică medierii în materie civilă. În sensul prezentei re-
comandări, expresia „în materie civilă” reprezintă toate materiile implicînd drepturi
şi obligaţii cu caracter civil, inclusiv cele privind dreptul comercial, dreptul consuma-
torului şi dreptul muncii, dar excluzînd materii de natură administrativă sau penală1.
Prezenta recomandare nu contravine Recomandării nr. (98) 1 privind medierea fa-
milială.
III. Organizarea medierii

3. Statele sunt libere să creeze şi organizeze medierea în materie civilă în maniera cea
mai potrivită, care poate fi apanajul sectorului public sau a celui privat.
4. Medierea poate să aibă loc în cadrul procedurii judiciare sau în afara acesteia.
5. Chiar dacă părţile utilizează medierea, accesul la justiţie trebuie să fie disponibil,
fiindcă aceasta constituie ultima garanţie a protecţiei drepturilor părţilor.
1
Pentru acestea există recomandări distincte – este vorba de Recomandarea nr. (2001) 9 asupra căilor alter-
native de soluţionare a litigiilor dintre autorităţile administrative şi persoanele private, respectiv Recoman-
darea nr. (99) 19 asupra medierii în materie penală (n.t.).

6. Prin reglementarea medierii, statele ar trebui să asigure un echilibru între nevoile
şi efectele duratei procedurii necesare pentru a se adresa justiţiei şi promovarea pro-
cedurilor de mediere rapide şi uşor accesibile.
7. Prin reglementarea medierii, statele ar trebui să supravegheze evitarea (I) tergiver-

sărilor inutile şi (II) recurgerii la mediere ca o tactică de tergiversare.
8. Medierea poate să fie în mod particular utilă atunci, cînd procedura judiciară nu e
convenabilă părţilor, mai ales datorită costurilor implicate sau a naturii sale formale,
ori din cauza necesităţii de a menţine dialogul sau relaţiile între părţi.
9. Statele ar trebui să ţină cont de oportunitatea de a crea şi de a propune medierea

gratuită în tot sau în parte ori de a prevedea asistenţă (ajutor) judiciară pentru me-
diere, mai ales dacă interesele uneia dintre părţi necesită o protecţie specială.
10. Atunci, cînd medierea presupune cheltuieli, acestea din urmă ar trebui să fie re-
zonabile în raport cu importanţa problemei în cauză şi să ţină cont de volumul de
muncă depus de mediator.
IV. Procesul de dezvoltare al medierii

11. Statele ar trebui să decidă dacă şi în ce măsură clauzele privind medierea pot să
restrîngă dreptul părţilor de a apela la justiţie.
12. Mediatorul ar trebui să acţioneze într-o manieră imparţială şi independentă şi să

vegheze la respectarea principiului egalităţii armelor în timpul medierii. Mediatorul
nu poate impune o soluţie părţilor.
13. Informaţiile din timpul medierii sunt confidenţiale şi nu pot fi folosite ulterior,
decît cu acordul părţilor sau în cazurile permise de dreptul naţional.
14. În procesul de desfăşurare a medierii părţilor ar trebui să li se ofere suficient timp

pentru a examina problemele ridicate şi pentru a găsi o eventuală soluţie în litigiu.
V. Pregătirea şi responsabilitatea mediatorilor

15. Statele ar trebui să ia măsuri pentru a promova adoptarea normelor necesare
pentru selectarea, responsabilitatea, formarea şi calificarea mediatorilor, inclusiv
mediatorii care sunt implicaţi în tratarea problemelor internaţionale.
VI. Acordurile stabilite în urma medierii

16. În mod obişnuit, la finalul fiecărei proceduri de mediere ar trebui să fie redactat
un document scris pentru a defini obiectul, întinderea şi soluţia înţelegerii. Părţile ar
trebui să poată să beneficieze de un termen limită pentru reflecţie, acceptat de părţi,
între momentul la care este redactată şi data la care este semnat acordul.

17. Mediatorii ar trebui să informeze părţile în legătură cu efectele acordurilor sta-
bilite prin mediere şi în legătură cu demersurile care necesită a fi făcute dacă una
sau ambele părţi doresc să execute respectivele acorduri. Asemenea acorduri nu ar
trebui să contravină ordinii publice.
VII. Informaţii cu privire la mediere

18. Statele ar trebui să furnizeze publicului şi persoanelor implicate în litigiile civile o
informaţie generală asupra medierii.
19. Statele ar trebui să grupeze şi să distribuie informaţii detaliate asupra medierii în

materie civilă, inclusiv cu privire la costurile şi eficienţa medierii.
20. Ar trebui să fie luate măsuri conform practicii şi dreptului naţional pentru a crea
o reţea de centre regionale şi/sau locale, unde particularii să poată obţine o opinie
imparţială şi informaţii despre procedura medierii, chiar prin telefon, prin scrisoare
sau prin e-mail.
21. Statele ar trebui să informeze profesioniştii implicaţi în funcţionarea justiţiei,

asupra medierii în materie civilă
VII. Aspecte internaţionale

22. Statele ar trebui să încurajeze crearea modalităţilor care să permită promovarea
utilizării medierii pentru a rezolva probleme conţinînd elemente de extraneitate.
23. Statele ar trebui să promoveze colaborarea între serviciile interesate de mediere

în materie civilă pentru a facilita recurgerea la medierea internaţională.
B. Pune în sarcina Secretarului General al Consiliului Europei să transmită pre-

zenta Recomandare autorităţilor competente ale Uniunii Europene cu scopul:
– de a promova cooperarea între Consiliul Europei şi Uniunea Europeană în le-

gătură cu toate urmările rezultate din prezenta recomandare şi, mai ales, de a
difuza prin mijloacele unei pagini-web informaţii despre legile şi procedurile
statelor în domeniile citate în prezenta recomandare; şi
– de a încuraja Uniunea Europeană, atunci, cînd elaborează reguli la nivelul
Comunităţii Europene, să redacteze dispoziţii menite să completeze sau să
întărească dispoziţiile prezentei recomandări sau să faciliteze aplicarea princi-
piilor pe care le consacră1.
***
1
Despre preocupările Uniunii Europene în această materie http://europa.eu/scadplus/leg/fr/lvb/l33251.
htm (n.t.).

CONŢINÎND FORMULARUL PENTRU SOLICITAREA ASISTENŢEI
JUDICIARE ÎN STRĂINĂTATE ÎN VIRTUTEA ACORDULUI EUROPEAN
ASUPRA TRANSMITERII CERERILOR DE ASISTENŢĂ JUDICIARĂ
(CETS NR. 092) ŞI A PROTOCOLULUI SĂU ADIŢIONAL (CETS NR. 179)
(adoptată de Comitetul M iniştr ilor la 15 iunie 2005
Comitetul Miniştrilor, în baza art.15 b din Statutul Consiliului Europei,
Făcînd cunoştinţă cu Acordul european asupra transmiterii cererilor de asistenţă

judiciară1 (CETS Nr. 092), încheiat la Strasbourg la 27 ianuarie 1977 (numit aici
„Acordul”);
Conştient de importanţa asigurării unei cooperări eficiente între Consiliul Europei şi

Uniunea Europeană pentru a se permite persoanelor cu o situaţie economică pre-
cară să-şi exercite drepturile mult mai uşor, pretutindeni în Europa;
Ţinînd cont de Recomandarea nr. (99) 6 asupra îmbunătăţirii punerii în aplicare a

Acordului;
Ţinînd cont de concluziile Consiliului european de la Tampere din 1999;
Ţinînd cont de Rezoluţia nr. 1 adoptată de miniştrii de justiţie europeni în cadrul

celei de-a 20-a conferinţă ce a avut loc la Budapesta în 1996, referitoare la măsurile
1
Este vorba de asistenţa constînd în accesul la un avocat (legal aid), şi nu de asistenţa juridică internaţională
(comisii rogatorii, înmînare de acte etc). România a ratificat acest Acord prin Legea nr. 356 din 2005, publi-
cată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1103 din 7 dec. 2005, nu însă şi Protocolul (n.t.).

de asigurare a corectitudinii şi eficienţei justiţiei şi, în mod deosebit, de reducerea
amînărilor nejustificate1;
Ţinînd cont de Directiva Consiliului 2002/8/CE din 27 ianuarie 2003 şi de avantajul

practic al autorităţilor centrale, care funcţionează pe baza Directivei şi a Acordului,
de a folosi aceleaşi formulare,
a. să semneze şi să ratifice, cît de curînd posibil, Acordul şi Protocolul său adiţio-

nal (CETS nr. 179), în cazul în care nu au făcut deja acest lucru;
b. cînd se transmite o cerere de asistenţă judiciară către una din părţile Acordu-
lui să se utilizeze formularul din Anexa I a acestei recomandări, împreună cu
formularul din Anexa I a Recomandării nr. (2003) 18 şi, oricînd este posibil, să
se accepte aceste formulare primite de la o altă parte contractantă;
c. să completeze şi să trimită imediat formularul de confirmare cuprins în Anexa
I a Recomandării nr. (2003) 18 către autoritatea care a transmis cererea, cu
confirmare de primire;
d. să trimită o copie a traducerii formularului din Anexa I Secretarului General
al Consiliului Europei, care se va asigura de trimiterea unei copii către toate
autorităţile centrale desemnate conform Acordului;
Decide că Anexa I la prezenta recomandare va înlocui Anexa I a Recomandării nr.
(99) 6 vizînd îmbunătăţirea punerii în practică a Acordului European de transmitere
a cererilor de asistenţă judiciară.
Anexa I la Recomandarea (2005)12
Formular de cerere a asistenţei judiciare în străinătate
Instrucţiuni
1. Înainte de completarea formularului, vă rugăm să citiţi cu atenţie aceste in-
strucţiuni.
2. Trebuie completate toate informaţiile solicitate în acest formular.
3. Orice informaţie inexactă, eronată sau incompletă poate întîrzia soluţionarea

cererii dumneavoastră.
4. Completarea acestei cereri cu informaţii false sau incomplete poate avea con-
secinţe negative pe plan judiciar, de exemplu: respingerea cererii de asistenţă ju-
diciară, punerea dvs. sub acuzare penală.
1
Rezoluţia este disponibilă la http://www.coe.int/t/e/legal_affairs/legal_co-operation/conferences_and_
high-level_meetings/european_ministers_of_justice/1996(Budapest).asp (n.t.).

5. Vă rugăm să ataşaţi întreaga documentaţie necesară susţinerii informaţiilor
completate.
6. Vă rugăm să reţineţi că această cerere nu afectează termenul care trebuie res-

pectat pentru începerea procedurilor judiciare sau înaintarea unei căi de atac.
7. Vă rugăm dataţi, semnaţi şi trimiteţi formularul completat către autoritatea

competentă după cum urmează:
– 7.a. Puteţi alege să trimiteţi cererea dumneavoastră către autoritatea com-

petentă solicitantă a statului membru în care aveţi stabilită rezidenţa.
Această autoritate o va transmite, la rîndul ei, către autoritatea competentă
a statului membru în cauză. Dacă decideţi să procedaţi astfel, vă rugăm să
indicaţi:
– Denumirea autorităţii competente din statul membru unde aveţi rezi-
denţa:
– Adresa:
– Telefon/fax/e-mail:
– 7.b. Puteţi alege să trimiteţi această cerere direct către autoritatea compe-
tentă a altui stat membru, în condiţiile în care ştiţi autoritatea competentă.
Dacă decideţi să procedaţi astfel, vă rugăm indicaţi:
Denumirea autorităţii:
Adresa:
Telefon/fax/e-mail:
Înţelegeţi limba oficială sau una din limbile oficiale ale acestei ţări?
– DA Vă rugăm indicaţi care limbă:

– NU
Dacă nu, în ce limbă se poate comunica cu dumneavoastră în privinţa acordării asis-
tenţei judiciare?
A. Date despre persoana care solicită asistenţă judiciară:

A.1. Gen: O Masculin O Feminin
Nume şi prenume (sau denumirea companiei, dacă este cazul ):
Data şi locul naşterii:
Naţionalitate:
Tipul documentului de identitate şi numărul:
Adresa:
Telefon:
Fax:
E-mail:

A.2. Dacă este cazul, date despre persoana care reprezintă solicitantul, cînd acesta
este minor sau incapabil:
Nume şi prenume:
Adresa:
Telefon:
Fax:
E-mail:
A.3. Dacă este cazul, date despre reprezentantul legal al solicitantului (avocat,
agent…):
– În statul membru de reşedinţă al solicitantului:

Nume şi prenume:
Adresa:
Telefon:
Fax:
E-mail:
– În statul membru unde asistenţa judiciară urmează să fie acordată:

Nume şi prenume:
Adresa:
Telefon:
Fax:
E-mail:
B. Informaţii legate de cauza pentru care se solicită asistenţă judiciară:

Vă rugăm ataşaţi copii de la orice documentaţie care poate fi folositoare.
B.1. Natura cauzei (de ex: divorţ, custodia copilului, litigiu de muncă, litigiu comer-
cial, protecţia consumatorului etc.)
B.2. Valoarea cauzei dacă obiectul acesteia poate fi exprimat în termeni monetari (vă
rugăm specificaţi moneda):
B.3. Descrierea circumstanţelor cauzei, inclusiv locul şi data celor întîmplate şi exis-
tenţa unor elemente de probă (de ex: martori):
C. Detalii ale procedurii:

Vă rugăm ataşaţi copii de la orice documentaţie care poate fi folositoare.
C.1. Dumneavoastră sunteţi reclamantul sau acuzatul?
Descrieţi reclamaţia dumneavoastră sau acuzaţia care vă este adusă:

Nume şi date de contact ale părţii adverse:
C.2. Motive speciale, dacă există, pentru solicitarea unei acţiuni urgente în baza ce-
rerii, de ex: stabilirea limitei de timp pentru începerea procedurilor:
C.3. Solicitaţi asistenţă judiciară totală sau parţială?
Dacă solicitaţi asistenţă parţială, vă rugăm specificaţi ce ar trebui să fie acoperit:
C.4. Vă rugăm să specificaţi dacă asistenţa judiciară este solicitată pentru a se ob-
ţine:
– consiliere pre-contencioasă;
– asistenţă (consiliere şi/sau reprezentare) în cadrul unei proceduri extrajudici-
are;
– asistenţă (consiliere şi/sau reprezentare) în cadrul unei proceduri judiciare
proiectate;
– asistenţă (consiliere şi/sau reprezentare) în cadrul procedurilor judiciare în
curs. În acest caz, precizaţi:
– numărul de înregistrare;
– termenele de judecată;
– numele instanţei judecătoreşti;
– adresa instanţei judecătoreşti.
– consiliere şi/sau reprezentare în cadrul unei proceduri vizînd o decizie deja
luată de către o autoritate judiciară. În caz afirmativ, precizaţi:
– numele şi adresa autorităţii judiciare;
– data deciziei;
– natura cazului:
– recurs împotriva deciziei;
– executarea silită a deciziei.
C.5. Vă rugăm specificaţi ce costuri suplimentare prevedeţi datorită naturii transfron-
taliere a cazului (de ex: traduceri, transport);
C.6. Aveţi asigurare sau orice alte drepturi şi facilitaţi care pot acoperi parţial sau
total cheltuielile judiciare? În caz afirmativ, vă rugăm să specificaţi:
D. Situaţia familială:
Cîte persoane locuiesc în casa dumneavoastră?
Vă rugăm specificaţi relaţia lor cu dumneavoastră (solicitantul):

Nume şi Relaţia cu Data naşterii Această persoană Solicitantul
prenume solicitantul (în cazul depinde financiar depinde financiar de
copiilor) de solicitant? această persoană?
Da/Nu Da/Nu
Da/Nu Da/Nu
Da/Nu Da/Nu
Da/Nu Da/Nu
Da/Nu Da/Nu
Da/Nu Da/Nu
Da/Nu Da/Nu
Există vreo persoană care este dependentă financiar de dumneavoastră, dar care nu
locuieşte cu dumneavoastră? Dacă da, specificaţi:
Nume şi prenume Relaţia cu solicitantul Data naşterii (în cazul copiilor)
Există vre-o persoană de care depindeţi financiar care nu locuieşte cu dumnea-

voastră? Dacă da, specificaţi:
Nume şi prenume Relaţia cu solicitantul
E. Informaţii financiare:
Vă rugăm să menţionaţi toate informaţiile despre dumneavoastră (I), despre soţul/
soţia ori partenerul dumneavoastră (II) şi despre orice persoană care este depen-
dentă financiar de dumneavoastră şi locuieşte cu dumneavoastră (III) sau orice per-
soană de care depindeţi financiar şi cu care locuiţi (IV).
Dacă primiţi alt ajutor financiar, decît pensia de întreţinere din partea unei persoane
de care depindeţi financiar şi cu care nu locuiţi, specificaţi astfel de beneficii la ru-
brica „alte venituri” la rubrica E.1.
Dacă oferiţi alt ajutor financiar, decît pensia de întreţinere a unei persoane care de-
pinde financiar de dumneavoastră şi care nu locuieşte cu dumneavoastră, specificaţi
astfel de beneficii la rubrica „alte cheltuieli” la rubrica E.3.
Trebuie prezentate documente justificative, ca de ex: declaraţii de impozit pe venit,

certificat prin care se prevede dreptul la alocaţii de la stat, etc.

Cînd completaţi tabelele de mai jos, vă rugăm specificaţi moneda pentru sumele
menţionate.
E.1. Detalii despre I. Solicitant II. Soţ/Soţie III. Persoane aflate IV. Persoane care
venitul mediu lunar sau la întreţinerea sprijină financiar
partener solicitantului solicitantul
– salariu:
– profit din afaceri:
– pensii:
– ajutor de
întreţinere:
– alocaţii de stat:
Va rugăm identificaţi:
1. sume alocate pt.
cheltuieli familiale şi
de locuinţă:
2. ajutor de şomaj şi
ajutor social:
– venit din capital
(bunuri mobile şi
imobile):
– alte venituri:
Total:
E.2. Valoarea I. Solicitant II. Soţ/Soţie III. Persoane aflate IV. Persoane care
proprietăţii sau la întreţinerea sprijină financiar
– bun imobil utilizat
ca reşedinţă
permanentă:
– alte bunuri
imobile:
– teren:
– economii:
– acţiuni:
– vehicule cu
motor:
– alte active:
Total:

E.3. Cheltuieli I. Solicitant II. Soţ/Soţie III. Persoane aflate IV. Persoane care
lunare sau la întreţinerea sprijină financiar
– taxa pe venit:
– contribuţii de
asigurare socială:
– taxe locale
– rate ipotecare:
– cheltuieli cu chiria
sau de întreţinere
– taxe şcolare:
– cheltuieli de
întreţinere a
copiilor
– plata datoriilor:
– plata unor
împrumuturi:
– întreţinere
plătită unei alte
persoane pe baza
unei obligaţii
legale:
– alte cheltuieli:
Total:
Declar că informaţiile oferite aici sunt exacte şi complete şi mă angajez să declar

fără întîrziere autorităţii care soluţionează cererea orice schimbare apăruta în cadrul
situaţiei mele financiare.
Data şi locul: Semnătura:
***

PROCURATURA
Parliamentary Assembly
Assemblée parlementaire
Recomandarea 1604 (2003)1

a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
PRIVIND ROLUL PROCURATURII ÎNTR-O SOCIETATE DEMOCRATICĂ
GUVERNATĂ ÎN BAZA PRINCIPIULUI SUPREMAŢIEI LEGII
1. Adunarea Parlamentară recunoaşte şi apreciază rolul esenţial al procurorului în

domeniul de asigurare a securităţii şi libertăţii în întreaga societate europeană: prin
protecţia principiului supremaţiei legii, prin protecţia drepturilor şi libertăţilor contra
infracţiunilor penale, prin asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor
bănuite sau acuzate de comiterea infracţiunilor penale, şi prin supravegherea func-
ţionării corespunzătoare a organelor responsabile pentru investigarea şi urmărirea
penală a infracţiunilor.
2. Adunarea consideră, că obligaţia statelor de a proteja drepturile şi libertăţile cetă-

ţenilor prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), aflaţi în aria
de jurisdicţie a acestor state, a condus la consecinţele, care sunt aplicate în mod egal
faţă de procurori şi de persoane implicate în procesul de urmărire penală. În plus,
respectarea principiilor democraţiei şi supremaţiei legii necesită o separare efectivă
a puterilor / împuternicirilor de stat, în particular între procurori (în funcţie de agent
administrativ fie a puterii executive, fie a puterii legislative) pe de o parte, şi judecă-
tori, pe de altă parte.
3. Adunarea ţine cont de Recomandarea Rec(2000)19 a Comitetului Miniştrilor cu

privire la rolul procuraturii în sistemul de justiţie penală şi consideră că acest instru-
ment reprezintă un text de referire minuţios, care poate fi folosit ca îndrumar pentru
exercitarea operaţiilor curente şi a viitoarelor reforme privind procuratura în toate
statele membre ale Consiliului Europei. Adunarea Parlamentară menţionează, în
particular, recunoaşterea în această recomandare a necesităţii de a intensifica lupta
atît împotriva infracţiunilor la nivel naţional, cît şi împotriva celor la nivel internaţi-
1
Textul este adoptat de Comisia permanentă, care acţionează din numele Adunării Parlamentare, la 27 mai
2003 (vezi Doc. 9796, raportul Comisiei pentru Afaceri Juridice şi Drepturile Omului, raportor: dl Arabad-
jiev).

onal, şi chemarea la cooperarea internaţională în domeniul sporirii soluţionării ma-
teriilor penale, în baza respectării totale a principiilor CEDO. Adunarea recomandă
statelor membre să depună efort în aplicarea totală, imediată şi eficace a instrumen-
tului dat.
4. Adunarea consimte că, în Europa, care este din ce în ce mai interconectată şi mo-
bilă, în care cetăţenii sunt tot mai mult expuşi (direct sau indirect) sistemelor juridice
şi culturilor altor state, este important să fie atins un anumit nivel în domeniul armo-
nizării sistemelor de justiţie penală ale altor state membre, astfel, încît să păstreze
eficienţa lor în faţa noilor provocări din partea criminalităţii organizate transnaţio-
nale, precum şi respectarea din partea publicului general a principiului supremaţiei
legii şi a încrederii în previzibilitatea aplicării acestui principiu. Deşi trebuie să fie
recunoscute anumite practici şi tradiţii naţionale, acolo unde anumite aspecte ale
rolului diferitor procuraturi naţionale devine dubios, acestea pot fi, în mod cores-
punzător, tratate la nivel european în cadrul Consiliului Europei.
5. În acest sens Adunarea salută formarea Conferinţei Procurorilor Generali din Eu-
ropa, care va fi ideală pentru a juca rolul central dinamic şi important în sintetizarea
diferitor culturi şi a experienţei procuraturilor din toate statele membre ale Consi-
liului Europei. Cu această experienţă la bază şi în calitate de un forum larg şi specia-
lizat de discuţie, acest organ dispune de potenţialul enorm pentru a face şi a studia
propuneri, pentru a oferi servicii de consultare, a compara circumstanţele diferitor
ţări şi a identifica cele mai bune practici, spre marele avantaj al activităţilor Con-
siliului Europei organizate în acest domeniu. Adunarea, aşadar, consideră că acest
organ merită să fie stabilit în bază permanentă la acelaşi nivel, pe care îl are Consiliul
Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE), şi că pentru acest scop trebuie să-i fie
acordate resurse corespunzătoare.
6. Reieşind din răspunsurile statelor membre date în chestionar, Adunarea consi-

deră că următoarele particularităţi, caracteristice practicilor naţionale ale unor state
membre, stîrnesc preocupări în ceea ce ţine de compatibilitatea lor cu principiile de
bază ale Consiliului Europei:
i. poliţia este responsabilă pentru exercitarea urmăririi penale,

ii. procurorul este responsabil pentru, sau are rol de intermediar în, pretenţiile
iniţiale legate de hotărîrea cu privire la detenţie;
iii. suspendarea hotărîrii judecătoreşti privind eliberarea persoanei deţinute ca
rezultat al recursului depus de procuror;
iv. luarea hotărîrii privind pornirea automată a urmării penale imediat după sta-
bilirea bazei probante; şi
v. variate responsabilităţi, care nu se referă la domeniul dreptului penal, îndepli-
nite de procurori.
7. În legătură cu astfel de preocupări Adunarea face guvernelor statelor membre
următoarele recomandări:

i. este necesar ca responsabilitatea pentru exercitarea urmării penale să fie asu-
mată de un organ separat şi independent de poliţie;
ii. este necesară trimiterea imediată, directă şi automată a hotărîrii privind de-
tenţia spre examinare în instanţa judecătorească competentă, astfel fiind asi-
gurată complianţa totală cu articolul 5, paragraful 3 al CEDO.
iii. recursul depus de procuratură nu trebuie să aibă efect de suspendare, fie
generală sau automată, unica excepţie fiind cazul în care instanţa judecăto-
rească constată că factorii determinaţi obiectiv, care indică la detenţie preven-
tivă sau de precauţiune, sunt clar stabiliţi (de exemplu, în cazul în care instanţa
judecătorească de nivel mai jos a emis ordinul de eliberare doar cu condiţia
aplicării unei forme mai slabe de constrîngere, şi există o hotărîre judecăto-
rească subsecventă aparte privind suspendarea ordinului de eliberare);
iv. în interesul justiţiei în domeniul examinării eficiente şi efective a cauzelor, pre-
cum şi în interesele inculpatului şi ale părţii vătămate, este rezonabil să fie
aplicat sistemul, care prevede elementul de discreţie la pornirea urmăririi pe-
nale. În acest sens, Adunarea se referă la Recomandarea nr. R (87) 18 a Comite-
tului Miniştrilor privind simplificarea justiţiei penale, şi consideră că principiul
de „urmărire penală discreţionară” trebuie să fie adoptat universal; şi
v. în ceea ce priveşte responsabilităţile, care nu ţin de domeniul dreptului penal,
este esenţial ca:
a. orice funcţie a procurorului în domeniul protecţiei generale a drepturilor
omului nu trebuie să conducă la conflicte de interese sau să fie privită ca
un obstacol de persoanele care încearcă să obţină protecţia drepturilor lor
din partea statului;
b. separarea efectivă a puterilor de stat între ramurile guvernamentale să
fie respectată în cazurile de repartizare a îndatoririlor suplimentare pro-
curorilor, cu condiţia respectării independenţei absolute a procuraturii de
diferite intervenţii la nivelul de cazuri individuale din partea vreunei din
ramurile guvernamentale; şi
c. împuternicirile şi responsabilităţile procurorilor să se limiteze la urmărirea
penală a persoanelor, care au comis infracţiuni penale, şi la rolul general în
apărarea intereselor publice prin intermediul sistemului de justiţie penală,
iar pentru exercitarea altor funcţii să fie formate organele separate, efec-
tive şi plasate corespunzător;
în plus;
vi. Recomandările Comitetului Miniştrilor nr. R (87) 18 Rec(2000)19 trebuie să fie
implementate imediat, totalmente şi efectiv.
8. Adunarea, aşadar, recomandă Comitetului de Miniştri:
i. să continue eforturile sale în asigurarea implementării efective şi cu desăvîr-

şire a Recomandărilor nr. Rec (87) 18 şi Rec(2000)19 în toate statele membre;

ii. să susţină activităţile importante ale Conferinţei Procurorilor Generali din Eu-
ropa, în particular, în procesul de formare a organului vizat în baza perma-
nentă, la nivelul echivalent cu cel al CCJE, şi cu resurse corespunzătoare,
iii. să instruiască organele relevante – cu implicarea directă a Conferinţei Procu-
rorilor Generali din Europa – pentru efectuarea unui studiu minuţios, avînd ca
scop întocmirea unei recomandări pentru statele membre, al acelor aspecte
ce ţin de rolul procurorului, care nu este vizat în Recomandarea Rec (2000)19,
cu acordarea atenţiei deosebite recomandărilor Adunării Parlamentare pre-
văzute în paragraful 7, sub-paragrafele i-v de mai sus; acest studiu, de aseme-
nea, trebuie să includă propunerea aprobării universale a principiului urmări-
rii penale discreţionare.
***

Recomandarea (2000)19
PRIVIND ROLUL PROCURATURII ÎN SISTEMUL DE JUSTIŢIE PENALĂ
(Adoptată de Comitetul de M iniştr i la data de 6 oc tombr ie 2000
la cea de -a 724-a reuniune a delegaţilor M iniştr ilor)
Comitetul de Miniştri, în virtutea articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei,
Reamintind că scopul Consiliului Europei este de a atinge o unitate mai mare între
membrii săi,
Amintind că scopul Consiliului Europei este de asemenea de a promova supremaţia

legii; ceea ce constituie baza tuturor democraţiilor veritabile;
Luînd în considerare că sistemul de justiţie penală joacă un rol cheie în protejarea

supremaţiei legii;
Fiind conştienţi de nevoia comună a tuturor statelor membre de a urgenta lupta

împotriva infracţiunilor atît la nivel naţional, cît şi internaţional;
Luînd în considerare că, în acest scop, ar trebui sporită nu numai eficienţa sistemelor
naţionale de justiţie penală, dar de asemenea şi cooperarea internaţională pe pro-
bleme penale, în acelaşi timp protejîndu-se principiile consfinţite în Convenţia Euro-
peană a Drepturilor Omului;
Fiind conştienţi de faptul că procuratura joacă de asemenea un rol cheie în sistemul

de justiţie penală ca şi în cooperarea internaţională pe probleme penale;
Fiind convinşi că, în acest scop, ar trebui încurajată definirea principiilor comune re-
feritoare la procuratură în statele membre;
Luînd în considerare toate principiile şi regulile prevăzute în textele privind proble-

mele penale, adoptate de Comitetul de Miniştri,

Recomandă guvernelor statelor membre să-şi fundamenteze legislaţia şi practica cu
privire la rolul procuraturii în sistemul de justiţie penală pe următoarele principii:
Funcţiile procurorului
1. „Procurorii” sunt autorităţi publice care, în numele societăţii şi în interes public, asi-
gură aplicarea legii atunci, cînd încălcarea acesteia atrage o sancţiune penală, luînd
în considerare atît drepturile individului, cît şi eficacitatea necesară sistemului de
justiţie penală.
2. În toate sistemele de justiţie penală, procurorii:
– decid asupra pornirii sau continuării urmăririi penale;

– aduc urmărirea în faţa instanţei;
– pot ataca sau dirija atacarea tuturor sau a unora din deciziile instanţei.
3. În anumite sisteme de justiţie penală, procurorii, de asemenea:
– implementează politica naţională penală în adaptarea ei, cînd este cazul, la

condiţiile regionale şi locale;
– conduc, dirijează sau supraveghează urmărirea penală;
– se asigură că victimele sunt asistate eficient;
– decid asupra alternativelor la urmărirea penală;
– supraveghează executarea hotărîrilor judecătoreşti;
– etc.
Garanţiile oferite Procurorilor pentru îndeplinirea funcţiilor lor

4. Statele ar trebui să adopte măsuri eficiente pentru a garanta că procurorii sunt
capabili să îşi îndeplinească îndatoririle şi responsabilităţile profesionale în condiţii
legale şi organizaţionale adecvate, precum şi în condiţii adecvate în ceea ce priveşte
mijloacele, în special mijloacele bugetare puse la dispoziţia lor. Astfel de condiţii ar
trebui stabilite în cooperare strînsă cu reprezentanţii procurorilor.
5. Statele ar trebui să ia măsuri pentru a asigura că:
a. recrutarea, promovarea şi transferul procurorilor să fie efectuate conform

unor proceduri echitabile şi imparţiale care ar prevedea garanţii împotriva ori-
cărei abordări care favorizează interesele anumitor grupuri specifice, şi exclud
discriminarea pe orice motiv cum ar fi cele de sex, rasă, culoare, limbă, religie,
opinie politică sau de alt gen, origine socială sau naţională, apartenenţă la o
minoritate naţională, proprietate, naştere sau alt statut;
b. Cariera procurorilor, promovarea şi mobilitatea lor sunt guvernate de criterii
obiective şi cunoscute, cum ar fi competenţa şi experienţa;

c. Mobilitatea procurorilor publici este guvernată de asemenea de necesităţile
serviciului;
d. Procurorii publici posedă condiţii rezonabile de serviciu cum ar fi remunera-
rea, durata serviciului şi pensia corespunzătoare rolului lor crucial, precum şi o
vîrstă de pensionare adecvată, şi aceste condiţii să fie reglementate de lege;
e. Procedurile disciplinare împotriva procurorilor publici sunt reglementate de
lege şi garantează echitatea şi obiectivitatea evaluării şi luării deciziilor şi ar
putea fi supuse unei revizuiri independente şi imparţiale;
f. Procurorii publici au acces la o procedură satisfăcătoare de apel, inclusiv, în
caz de necesitate, accesul la judecată, cînd este afectat statutul lor juridic;
g. Procurorii publici, împreună cu familiile lor, sunt protejaţi fizic atunci, cînd
este ameninţată securitatea lor personală ca rezultat al îndeplinirii corespun-
zătoare a funcţiilor lor.
6. Statele ar trebui de asemenea să ia măsuri pentru a se asigura că procurorii au
drepturi efective la libertatea de exprimare, credinţă şi asociere. În special, ei ar
trebui să aibă dreptul de a participa la discuţii publice pe chestiuni de drept, admi-
nistrarea justiţiei şi promovarea şi protecţia drepturilor omului, şi să se alăture sau să
formeze organizaţii locale, naţionale sau internaţionale, şi să participe la întrunirile
acestora în calitate particulară, fără a suferi dezavantaje profesionale din cauza ac-
ţiunii lor legitime sau a calităţii de membru al unei organizaţii legitime. Drepturile
menţionate mai sus pot fi limitate doar atunci, cînd aceasta este prevăzut de lege
şi este necesară păstrarea poziţiei constituţionale1 a procurorilor publici. În cazul în
care drepturile menţionate mai sus sunt încălcate, ar trebui să fie disponibilă o com-
pensare eficientă.
7. Instruirea este atît o datorie, cît şi un drept al tuturor procurorilor, înainte de nu-
mirea lor în funcţie şi în mod permanent. Statele ar trebui astfel să ia măsuri eficiente
pentru a asigura, că procurorii au o educaţie şi o pregătire adecvate, atît înainte, cît şi
după numirea în funcţie. În special, procurorii ar trebui să cunoască:
a. principiile şi îndatoririle etice ale funcţiei lor;

b. protecţia constituţională şi legală a bănuiţilor, victimelor şi martorilor;
c. drepturile omului şi libertăţile, după cum au fost stabilite în Convenţia Euro-
peană a Drepturilor Omului în special drepturile stabilite în Articolul 5 şi 6 din
această Convenţie;
d. principiile şi practicile organizării activităţii, management şi resurse umane în
context juridic;
e. mecanismele şi materialele care contribuie la consecvenţa în activitatea lor;
1
Cuvîntul constituţional este folosit aici cu referire la scopurile stabilite legal şi puterile procurorului public,
nu la Constituţia vreunui stat.

Mai mult decît atît, statele ar trebui să adopte măsuri eficiente pentru a oferi pre-
gătire suplimentară pe chestiuni specifice sau în domenii specifice, avînd în vedere
condiţiile prezente, luînd în considerare în special tipurile şi dezvoltarea criminali-
tăţii, ca şi cooperarea internaţională pe probleme penale.
8. Pentru a răspunde mai bine formelor criminalităţii aflate în dezvoltare, în special

ale crimei organizate, specializarea ar trebui privită ca o prioritate, în ceea ce priveşte
organizarea procurorilor, precum şi în privinţa pregătirii şi carierei lor. Ar trebui de
asemenea dezvoltată recurgerea la o echipă de specialişti, inclusiv echipe multi-dis-
ciplinare destinate să asiste procurorii în exercitarea activităţilor lor.
9. În ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea internă a Procuraturii, în special

atribuirea şi re-atribuirea dosarelor, aceasta ar trebui să îndeplinească cerinţele de
imparţialitate şi independenţă şi să maximizeze funcţionarea potrivită a sistemului
de justiţie penală, în special nivelul de calificare juridică şi de specializare pentru
fiecare domeniu.
10. Toţi procurorii beneficiază de dreptul de a solicita ca indicaţiile ce le sunt adre-

sate să fie exprimate în scris. Atunci cînd acesta consideră că un ordin este ilegal sau
împotriva conştiinţei sale, ar trebui să fie disponibilă o procedură internă care să
ducă la o eventuală înlocuire a sa.
Relaţia dintre procurori şi puterile executivă şi legislativă

11. Statele ar trebui să ia măsuri adecvate pentru a asigura, că procurorii îşi pot
efectua îndatoririle şi responsabilităţile profesionale fără intervenţie nejustificată
sau expunere nejustificată la răspundere civilă, penală sau de alt tip. Totuşi, procura-
tura ar trebui să raporteze în mod periodic şi public asupra activităţii sale în general
şi asupra modului în care priorităţile sale au fost îndeplinite în special.
12. Procurorii nu ar trebui să intervină în competenţa puterilor legislative şi executive.
13. În statele unde procuratura face parte din sau este subordonată guvernului, sta-
tele ar trebui să adopte măsuri eficiente pentru a garanta că:
a. natura şi întinderea puterilor guvernului faţă de procuratură sunt stabilite de

lege;
b. guvernul îşi exercită puterile într-un mod transparent şi în conformitate cu
tratatele internaţionale, legislaţia naţională şi principiile generale de drept;
c. atunci cînd guvernul emite ordine de natură generală, astfel de ordine trebuie
exprimate în scris şi publicate într-un mod adecvat;
d. atunci cînd guvernul are puterea de a da ordine în privinţa urmăririi penale
a unui caz, astfel de ordine trebuie să poarte garanţii adecvate de respectare
a transparenţei şi echităţii în conformitate cu legea internă, guvernul avînd
datoria, de exemplu:

– de a solicita în prealabil avizul în scris de la procurorul respectiv sau de la
organul care se ocupă de urmărirea penală;
– să explice ordinele sale scrise, mai ales atunci, cînd acestea nu urmează
avizul procurorului şi să le transmită prin intermediul canalelor ierarhice;
– să urmărească ca, înainte de proces, avizul şi ordinele să facă parte din do-
sar astfel ca celelalte părţi să ia cunoştinţă de ele şi să le comenteze;
e. procurorul să fie liber să prezinte instanţei orice argumente legale la alegerea
sa, chiar şi atunci, cînd au îndatorirea să reflecte în scris ordinele primite;
f. ordinele de a nu porni urmărirea penală într-un anumit caz ar trebui să fie în
principiu interzise. Dacă nu este cazul, astfel de ordine trebuie să fie excepţio-
nale şi nu numai să fie conforme cerinţelor din paragrafele d) şi e) de mai sus,
dar şi să fie supuse unui control specific în vederea garantării transparenţei.
14. În ţările în care procuratura este independentă de guvern, statul ar trebui să ad-
opte măsuri eficiente pentru a garanta că natura şi întinderea independenţei procu-
rorului să fie stabilite de lege.
15. Pentru a promova corectitudinea şi eficacitatea politicii infracţionale, procurorii
ar trebui să coopereze cu agenţiile şi instituţiile guvernamentale în măsura în care
aceasta corespunde legii.
16. Procurorii publici ar trebui să aibă posibilitatea să efectueze în orice caz urmă-
rirea penală, fără a fi împiedicaţi, în privinţa funcţionarilor publici pentru infracţiuni
comise de aceştia, în special corupţie, abuz de putere, încălcări grave ale drepturilor
omului şi alte infracţiuni recunoscute de dreptul internaţional.
Relaţia dintre procurori şi judecători

17. Statele ar trebui să ia măsuri adecvate pentru a se asigura, că statutul legal, com-
petenţa şi rolul procedural al procurorului sunt stabilite de lege astfel, încît să nu
poată exista vre-o îndoială legitimă privind independenţa şi imparţialitatea judecă-
torului. În special, statele ar trebui să garanteze, că o persoană nu poate să îndepli-
nească în acelaşi timp funcţiile de procuror şi de judecător.
18. Totuşi, dacă sistemul legal o permite, statele ar trebui să ia măsuri pentru a face
posibil ca această persoană să desfăşoare în mod succesiv funcţia de procuror cu cea
de judecător şi invers. Astfel de schimbări ale funcţiei sunt posibile doar la cererea
expresă a persoanei respective şi cu respectarea garanţiilor.
19. Procurorii trebuie să respecte strict independenţa şi imparţialitatea judecătorilor;
în special ei nu vor pune la îndoială deciziile judecătoreşti şi nici nu vor împiedica
executarea acestora, în afara exercitării căilor de recurs sau procedurilor similare.
20. Procurorii trebuie să fie obiectivi şi nepărtinitori pe durata procedurilor în in-
stanţă. Ei ar trebui să se asigure, că instanţa deţine toate faptele relevante şi argu-
mentele legale necesare pentru administrarea corectă a justiţiei.

Relaţia dintre procurori şi poliţie
21. În general, procurorii ar trebui să cerceteze legalitatea investigaţiilor poliţiei cel
tîrziu atunci, cînd decid asupra pornirii sau continuării urmăririi penale. În această
privinţă, procurorii vor monitoriza de asemenea respectarea drepturilor omului de
către poliţie.
22. În ţările în care poliţia este subordonată procuraturii sau atunci, cînd investiga-
ţiile poliţiei sunt fie conduse, fie supravegheate de procuror, statul ar trebui să ia
măsuri eficiente pentru a garanta ca procurorul:
a. să poată da ordine în mod adecvat poliţiei în vederea implementării eficiente

a priorităţilor politicii penale, mai ales în ceea ce priveşte a decide care cate-
gorii de cazuri ar trebui să fie prelucrate primele, metodele folosite pentru a
căuta dovezi, personalul folosit, durata investigaţiilor, informaţia care trebuie
să fie prezentată procurorului, etc.
b. acolo unde sunt disponibile mai multe servicii de poliţie, să fie alocate cazuri
individuale serviciului care este cel mai potrivit pentru a se ocupa de acestea;
c. să poată efectua evaluări şi controale în măsura în care este necesar pentru a
monitoriza conformitatea cu ordinele sale şi cu legea;
d. să poată sancţiona sau promova sancţionări, dacă este posibil, a eventualelor
încălcări.
23. Statele, în care poliţia este independentă de procurori, ar trebui să ia măsuri efici-
ente pentru a garanta existenţa cooperării potrivite şi funcţionale între Procuratură
şi poliţie.
Îndatoririle procurorului faţă de cetăţeni (indivizi)

24. În îndeplinirea funcţiilor sale, procurorii ar trebui, în special:
b. să şi le exercite în mod echitabil, imparţial şi obiectiv;

c. să respecte şi să protejeze drepturile omului, aşa cum au fost prevăzute în
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;
d. să tindă să asigure ca sistemul justiţiei penale să funcţioneze cît mai rapid
posibil.
25. Procurorii ar trebui să se abţină de la discriminare de orice fel cum ar fi pe bază
de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau de alt fel, origine socială sau
naţională, apartenenţa la o minoritate naţională, proprietate, naştere, sănătate, han-
dicapuri sau alt statut.
26. Procurorii ar trebui să asigure egalitatea în faţa legii, şi să ia în consideraţie toate

circumstanţele relevante, inclusiv cele ce îl afectează pe bănuit, indiferent dacă
acestea sunt în avantajul sau dezavantajul acestuia.

27. Procurorii nu ar trebui să pornească sau să continue urmărirea penală atunci,
cînd investigaţiile imparţiale dovedesc că acuzaţia nu este întemeiată.
28. Procurorii nu ar trebui să aducă probe împotriva suspecţilor, ştiind sau crezînd
în mod fundamentat că acestea au fost obţinute prin recurgerea la metode contrare
legii. În caz de îndoială, procurorii ar trebui să solicite instanţei să se pronunţe asupra
admisibilităţii unor astfel de probe.
29. Procurorii ar trebui să ocrotească principiul egalităţii armelor, în special dezvă-

luind celorlalte părţi, cu excepţia cazurilor, cînd legea prevede altfel, orice informaţie
pe care o posedă şi care poate afecta imparţialitatea procedurilor.
30. Procurorii ar trebui să păstreze confidenţialitatea informaţiei obţinute de la terţi,

în special atunci, cînd este vorba despre prezumţia nevinovăţiei, cu excepţia cazului
în care divulgarea este necesară în interesul justiţiei sau este prevăzută de lege.
31. Atunci, cînd procurorii sunt îndreptăţiţi să ia măsuri care cauzează o intervenţie
în drepturile şi libertăţile fundamentale ale bănuitului, trebuie să fie posibil un con-
trol judiciar privind aceste măsuri.
32. Procurorii ar trebui să ia în consideraţie interesele martorilor, în special să ia şi să

promoveze măsuri pentru protejarea vieţii lor, a siguranţei şi intimităţii, sau să aibă
grijă să fie luate aceste măsuri.
33. Procurorii ar trebui să ia în consideraţie punctele de vedere şi preocupările vic-

timelor atunci, cînd sunt afectate interesele lor personale şi să ia sau să promoveze
acţiuni pentru a se asigura, că victimele sunt informate cu privire la drepturile lor şi
evoluţiile procesului.
34. Părţile interesate cu statut recunoscut sau identificabil, în special victimele, ar

trebui să poată ataca deciziile procurorilor de a nu pune sub urmărire penală; un
astfel de atac poate fi efectuat, în urma unei revizuiri ierarhice, printr-o revizuire ju-
diciară sau prin autorizarea părţilor de a angaja urmărire privată.
35. Statele ar trebui să asigure că, în desfăşurarea sarcinilor lor, procurorii trebuie să
se conformeze „codurilor de conduită”. Încălcările acestor coduri pot duce la sanc-
ţiuni adecvate în conformitate cu paragraful 5 de mai sus. Performanţa procurorilor
ar trebui să facă obiectul revizuirii interne regulate.
36.
a. În vederea promovării unei activităţi corecte, consecvente şi eficiente a procu-

rorilor, statele ar trebui să:
– acorde atenţie principală metodelor ierarhice de organizare, fără a permite
acestor metode organizaţionale să ducă la structuri birocratice ineficiente
sau obstructive;
– să definească direcţiile generale pentru implementarea politicii penale;

– să definească principiile şi criteriile generale ce trebuie folosite prin refe-
rire, împotriva cărora ar trebui luate deciziile în cazuri individuale, pentru a
se proteja împotriva deciziilor arbitrare.
b. Metodele de organizare, direcţiile, principiile şi criteriile menţionate mai sus
ar trebui decise de parlament sau de guvern sau, dacă legea naţională con-
sfinţeşte independenţa procurorilor, de reprezentanţii acestora.
c. Publicul trebuie informat despre organizarea, direcţiile, principiile şi criteriile
de mai sus; acestea vor fi comunicate oricărei persoane la cerere.
Cooperarea internaţională
37. În pofida rolului care ar putea aparţine altor organe în chestiuni legate de coo-
perarea judiciară internaţională, contactele directe între procurori din diferite ţări ar
trebui sporite, în cadrul acordurilor internaţionale acolo, unde acestea există sau pe
baza unor aranjamente practice.
38. Ar trebui efectuate anumite acţiuni în numeroase domenii pentru a spori contac-
tele directe între procurori în contextul cooperării judiciare internaţionale. Astfel de
acţiuni ar trebui să constea în principal în:
a. Difuzare documentară;
b. Crearea unei liste de contacte şi adrese cu indicarea numelor persoanelor de
contact relevante din diferite organe ale procuraturii, în privinţa domeniilor
de specializare, arii de responsabilitate, etc.;
c. Stabilirea de contacte personale regulate între procurorii din diferite ţări, în
special prin organizarea întîlnirilor regulate între Procurorii Generali;
d. Organizarea sesiunilor de formare şi perfecţionare profesională;
e. Iniţierea şi dezvoltarea funcţiei de ofiţer de legătură stabilit în altă ţară;
f. Instruirea în limbi străine;
g. Dezvoltarea utilizării transmiterii electronice de date;
h. Organizarea seminarelor de lucru cu alte state, pe probleme ce privesc ajuto-
rul reciproc şi chestiuni comune privind infracţiunile.
39. Pentru a îmbunătăţi raţionalizarea şi a atinge coordonarea procedurilor de asis-
tenţă reciprocă, ar trebui făcute eforturi pentru a promova:
a. între procurori în general, conştiinţa necesităţii de participare activă la coope-
rarea internaţională, şi
b. specializarea unor procurori în domeniul cooperării internaţionale,
În acest sens, statele ar trebui să întreprindă măsuri pentru a asigura că procurorii
statului solicitant, acolo unde acesta este responsabil de cooperarea internaţională,
pot adresa solicitări de asistenţă reciprocă, direct autorităţii celuilalt stat care este
competent să efectueze acţiunea solicitată, şi al cărui autoritate îi poate restitui di-
rect dovezile obţinute.
***

Documente adoptate de către Consiliul Consultativ
a Procurorilor Europeni (CCPE) şi alte organe sub egida
Consiliului Europei
Ghidul european al eticii şi conduitei procurorilor

„GHIDUL DE LA BUDAPESTA”
Adoptat la Confer inţa Procuror ilor Generali din Europa,

Strasbourg, 31 M ai 2005
Introducere
1. Procurorii joacă un rol cheie în sistemul justiţiei penale şi, mai mult ca atît, în unele
jurisdicţii le sunt atribuite alte sarcini de exemplu în domeniul dreptului comercial,
civil sau administrativ, în calitate de garanţi ai legalităţii.
2. Avînd în vedere acest lucru, Conferinţa Procurorilor Generali din Europa este con-
vinsă că definirea unor principii comune pentru procurorii publici ar trebui să fie
încurajată, şi în cadrul sesiunii plenare de la Budapesta din mai 2005 a aprobat pre-
zentul Ghid European al Eticii şi Conduitei Procurorilor.
3. În conformitate cu Recomandarea (2000) 19 a Comitetului de Miniştri al Consiliului

Europei cu privire la rolul Procuraturii în sistemul de justiţie penală, documentul de
bază al Conferinţei Procurorilor Generali Europeni, procurorii publici sunt reprezen-
tanţii autorităţii publice care, în numele societăţii şi în interes public asigură apli-
carea legii în cazurile în care încălcarea legii atrage după sine o sancţiune penală,
luînd în considerare atît drepturile individului, cît şi eficienţa necesară a sistemului
de justiţie penală.
4. În toate sistemele de justiţie penală procurorii decid dacă să iniţieze sau să con-
tinue urmărirea penală, prezintă învinuirea în faţa instanţelor de judecată şi pot face
recurs sau conduce recursurile privind toate sau unele decizii judecătoreşti.
5. Prezentul ghid nu este obligatoriu pentru serviciile naţionale ale procuraturii,

dar ar trebui să fie privit drept conţinînd principii generale acceptate pe scară largă
pentru procurorii publici în exerciţiul atribuţiilor lor, şi poate fi considerat ca ghid
pentru reglementări la nivel naţional în ceea ce priveşte etica şi chestiunile similare.

6. Ghidul stabileşte standarde de conduită şi activitate aşteptată de la toţi procurorii
care lucrează pentru sau în numele unui serviciu public al procuraturii.
7. Pentru a se asigura că procurorii sunt capabili să îşi îndeplinească responsabilităţile

lor profesionale autonom şi în conformitate cu acest ghid, Conferinţa atenţionează
asupra măsurilor de protecţie încorporate în paragrafele 4 - 10 din Recomandarea
(2000) 19 privind rolul procuraturii în sistemul de justiţie penală.
I. Îndatoriri de bază
Procurorii publici întotdeauna şi în orice circumstanţe vor:
– onora obligaţiunile lor, inclusiv obligaţiunea de a acţiona întotdeauna în con-

formitate cu legislaţia naţională şi internaţională relevantă,
– exercita atribuţiile just, imparţial, consecvent şi prompt,
– respecta, proteja şi susţine demnitatea umană şi drepturile omului,
– conştientiza faptul că acţionează din numele societăţii şi în interes public,
– strădui să menţină echilibrul dintre interesul general al societăţii şi interesele
şi drepturile fiecărui cetăţean.
II. Conduita profesională în general

Procurorii publici se vor conduce de cele mai înalte standarde profesionale şi întot-
deauna vor tinde să:
a. menţină întotdeauna onoarea şi demnitatea profesiei lor,

b. dea dovadă întotdeauna de o conduită profesională,
c. corespundă celor mai înalte standarde de integritate şi responsabilitate,
d. exercite funcţiile în baza evaluării personale a faptelor şi în conformitate le-
gea, liberi de orice influenţă,
e. rămînă bine informaţi, instruiţi şi în pas cu evoluţiile juridice şi sociale,
f. fie imparţiali şi consecvenţi şi să fie percepuţi ca atare, inclusiv prin adoptarea
şi publicarea principiilor şi criteriilor generale ce se conţin în alin. 36 (a). din
Recomandarea Rec (2000) 19, care trebuie să le fie călăuză în procesul de exer-
citare individuală şi colectivă a atribuţiilor de serviciu, în tendinţa de a asigura,
atunci, cînd este nevoie, dialogul şi lucrul în echipă,
g. onoreze obligaţiunile de serviciu just, fără teamă, favoritism sau prejudecăţi,
h. rămînă liberi de influenţa intereselor individuale sau colective şi în afara presi-
unilor publice sau din partea mijloacelor de informare în masă,
i. respecte dreptul tuturor persoanelor la egalitate în faţa legii şi să se abţină de
discriminarea altor persoane pe motiv de sex, rasă, culoare, limbă, religie, con-
vingere politică, orientare sexuală, origine naţională sau socială, apartenenţă

la o minoritate naţională, avere, naţionalitate, sănătate, handicap sau orice alt
statut,
j. respecte confidenţialitatea profesională,
k. ţină cont de viziunile, interesele legitime, viaţa privată şi preocupările persoa-
nelor pe care le întîlnesc în procesul de exercitare a atribuţiilor de serviciu,
l. caute să se asigure, în măsura în care procurorul este competent, că persoa-
nele sunt corect informate în privinţa drepturilor lor şi a statutului juridic,
m. trateze cu respect şi amabilitate instanţele de judecată, organele poliţiei şi

alte autorităţi publice, precum şi membrii profesiei juridice,
n. acorde asistenţă procurorilor şi autorităţilor publice din alte jurisdicţii în

conformitate cu legea şi în vederea promovării maxime a cooperării internaţionale,
o. nu admită ca interesele financiare sau personale ale procurorilor publici sau

familiilor acestora, relaţiile sociale sau de altă natură să influenţeze negativ conduita
procurorilor publici în calitatea lor oficială. În special, aceştia se vor abţine de a ac-
ţiona în calitate de procurori publici în cazurile în care ei, familiile lor sau partenerii
de afaceri au un interes personal, privat sau financiar sau o asociere.
III. Conduita profesională în contextul procedurilor penale

În cadrul procedurii penale procurorii publici trebuie întotdeauna să:
a. respecte principiile judecăţii echitabile cum sunt prevăzute în articolul 6 al

Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi a
jurisprudenţei Curţii Europene pentru Drepturile Omului,
b. îndeplinească funcţiile just, imparţial, obiectiv şi, în limitele prevederilor le-
gale, independent,
c. asigure ca sistemul justiţiei penale să opereze cît de rapid posibil, în concor-
danţă cu interesele justiţiei,
d. respecte principiul prezumţiei nevinovăţiei,
e. asigure că toate investigaţiile şi cercetările necesare şi rezonabile sunt sau au
fost efectuate pînă la luarea deciziei de a porni sau nu urmărirea penală, sau
pînă la luarea altor decizii care pot afecta mersul justiţiei,
f. ia în consideraţie toate circumstanţele cauzei, inclusiv cele care îl afectează pe
bănuit, indiferent de faptul dacă acestea sunt în avantajul sau dezavantajul
său,
g. nu iniţieze sau să continue procedura de urmărire penală cînd o cercetare im-
parţială indică faptul că învinuirea nu este întemeiată,
h. conducă urmărirea penală cu fermitate, dar just, fără a depăşi limitele celor
indicate de probe,
i. examineze probele propuse pentru a vedea dacă ele au fost obţinute legal,

j. refuze folosirea probelor despre care sunt suspiciuni rezonabile că au fost ob-
ţinute prin metode ilegale, cu încălcarea gravă a drepturilor bănuitului sau
altor persoane, contra altor persoane, decît cele care au aplicat asemenea mă-
suri,
k. asigure că se vor lua acţiunile legale potrivite în privinţa celora care sunt res-
ponsabili pentru folosirea unor astfel de metode,
l. asigure aplicarea principiul egalităţii armelor, în particular dezvăluind infor-
maţia învinuitului sau apărătorului său în conformitate cu legea şi principiul
unui proces echitabil,
m. ia în consideraţie în mod corespunzător interesele martorilor şi a victimelor,
n. acorde asistenţă instanţei în luarea unei decizii juste,
o. ia decizii bazîndu-se pe o evaluare imparţială şi profesională a probelor admi-
nistrate.
IV. Conduita în viaţa privată

a. Procurorii publici nu trebuie să compromită integritatea, probitatea şi impar-
ţialitatea reală sau rezonabil percepută a sistemului procuraturii prin activită-
ţile din viaţa lor privată.
b. Procurorii publici întotdeauna vor respecta şi se vor conforma legii.
c. Procurorii publici se vor comporta într-un aşa mod, încît să promoveze şi să
menţină încrederea publicului în profesia lor.
d. Procurorii publici nu vor utiliza nici o informaţie la care au avut acces în legă-
tură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu pentru a promova nejustificat pro-
priile lor interese sau interesele altora.
e. Procurorii publici nu trebuie să accepte cadouri, beneficii, recompense sau
semne de ospitalitate de la terţe persoane sau să îndeplinească unele însărci-
nări care ar putea fi percepute drept compromiţînd integritatea, probitatea şi
imparţialitatea lor.1
***
Strasbourg, 30 noiembrie 2007

CCPE (2007)25
1
Prezentul ghid a fost inspirat, în particular de:
– Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi Libertăţile Fundamentale,
– Recomandarea Rec (2000) 19 cu privire la rolul procuraturii în sistemul justiţiei penale,
– Recomandarea Rec (2000) 10 cu privire la codurile de conduită a funcţionarilor publici,
– Ghidul cu privire la Rolul Procurorilor adoptat la Congresul 8 al Naţiunilor Unite cu privire la prevenirea
crimei şi tratamentul delicvenţilor (Havana, 27 august – 7 septembrie 1990)
– alte coduri de etică sau profesionale, propuse sau adoptate de organe publice sau private şi de orga-
nizaţii internaţionale.

Avizul nr. 1 (2007)
PRIVIND MODALITĂŢILE DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A COOPERĂRII
INTERNAŢIONALE ÎN DOMENIUL JUSTIŢIEI PENALE
adoptat de CC PE la a II-a şedinţă plenară
(Strasbourg, 28 – 30 noiembr ie, 2007)
Introducere
1. Consiliul Consultativ al Procurorilor Europeni (CCPE) a fost înfiinţat de către Co-
mitetul de Miniştri al Consiliului Europei pe 13 iulie 2005 pentru a elabora avize pri-
vind chestiuni referitoare la procuratură şi pentru a promova implementarea efec-
tivă a Recomandării Rec (2000)19 din 6 octombrie 2000 privind rolul procuraturii în
sistemul de justiţie penală. Supremaţia legii şi respectul pentru drepturile omului
constituie principii de bază pentru procurori în calitatea lor de „…autorităţi publice
care, în numele societăţii şi în interesul acesteia, asigură aplicarea legii în cazul în care
încălcarea legii implică o sancţiune penală, ţinînd cont atît de drepturile individului, cît
şi de eficienţa care trebuie să caracterizeze sistemul de justiţie penală1”.
2. Declaraţia de la Varşovia şi Planul de Acţiuni adoptate de cel de-al treilea Summit

al Şefilor de Stat şi de Guvern ai Statelor Membre ale Consiliului Europei2 au evi-
denţiat la cel mai înalt nivel politic rolul Consiliului Europei în promovarea dreptu-
rilor omului, democraţiei şi supremaţiei legii, precum şi angajamentul acestuia în
combaterea terorismului, corupţiei şi criminalităţii organizate şi în dezvoltarea în
continuare a instrumentelor juridice şi mecanismelor de cooperare juridică ale Con-
siliului Europei. Summit-ul de la Varşovia a mai cuprins şi un angajament în direcţia
consolidării cooperării şi interacţiunii cu Uniunea Europeană, în special în domeniul
drepturilor omului3, democraţiei şi supremaţiei legii.
1
Alineatul 1 din Recomandarea Rec(2000)19.
2
Varşovia, 16-17mai, 2005 – vezi documentele CM(2005)79 final si CM(2005)80 final.
3
CCPE va aborda chestiunea formării procurorilor în domeniul drepturilor omului la o dată ulterioară.

3. Alineatele 37-39 din Recomandarea Rec(2000)19 cuprind un număr de prevederi
privind cooperarea internaţională în materie penală, dezvoltate ulterior în Memoran-
dumul Explicativ. În speţă, Comitetul de Miniştri reţine că „avînd în vedere numărul
existent de instrumente internaţionale şi recomandări şi faptul că acest domeniu se află
sub supraveghere atentă în cadrul Consiliului Europei, comitetul s-a concentrat pe iden-
tificarea măsurilor practice pentru îmbunătăţirea situaţiei actuale, avînd în vedere rolul
important pe care îl joacă în mod normal procurorul în cadrul cooperării judiciare in-
ternaţionale în materie penală”. Comitetul de Miniştri este conştient de obstacolele
în calea cooperării internaţionale existente în practica instituţională, precum şi de
necesitatea unor mecanisme de coordonare, în special în cadrul fiecărei ţări. În Re-
comandare se arată că procurorii „participă… fie direct, fie prin înaintarea de cereri, la
toate procedurile legate de executarea solicitărilor de asistenţă judiciară mutuală”. În
majoritatea sistemelor naţionale, procurorii au responsabilităţi atît ca participanţi
activi în cadrul cooperării internaţionale, cît şi atunci cînd ţările lor primesc solicitări
de cooperare fie sub formă de extrădări, mandate de arestare sau comisii rogatorii.
Această dublă responsabilitate implică o gamă de cunoştinţe care vizează toate as-
pectele cooperării şi posibilităţilor de coordonare la un nivel general.
4. Prezentul Aviz a fost elaborat conform Planului-cadru general de acţiune pentru

activitatea CCPE adoptat de Comitetul de Miniştri pe 29 noiembrie 20061. El urmă-
reşte să sublinieze elementele esenţiale care contribuie la întărirea cooperării inter-
naţionale în materie penală şi asistenţă judiciară reciprocă din punctul de vedere al
procurorilor ca practicanţi şi principali actori în cadrul acestei cooperări.
5. CCPE este conştient că problemele legate de cooperarea internaţională în materie

penală sunt aspecte importante care îi preocupă nu doar pe procurori. Extrădarea,
mandatele de arestare şi culegerea probelor în străinătate constituie în primul rînd
responsabilitatea colegilor noştri judecători care au propriul lor organ reprezentativ
în Consiliul Europei – Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE). Există
alte comitete în cadrul Consiliului Europei, cum ar fi Comitetul European pentru
Probleme de Infracţionalitate (CDPC), care prin intermediul Comitetului de Experţi
privind Funcţionarea Convenţiilor Europene pentru Cooperarea în Materie Penală
(PC-OC), joacă un rol predominant în acest domeniu2, precum şi Comisia Europeană
pentru Eficienţa Justiţiei (CEPEJ).
6. În cadrul acestui Aviz, CCPE a avut în vedere instrumentele juridice universale şi

regionale, în special convenţiile relevante ale Consiliului Europei care apar în Anexă.
Se face trimitere de asemenea la Avizul nr.9 (2006) al Consiliului Consultativ al Jude-
cătorilor Europeni (CCJE) privind rolul judecătorilor naţionali în asigurarea aplicării
efective a dreptului internaţional şi european.
1
CCPE(2006)05 Revizuit final.
2
Vezi, în special, deciziile CDPC în privinţa cooperării internaţionale în domeniul penal luate la cea de-a 56-a
plenară (Strasbourg, 18-22 iunie 2007).

7. CCPE a avut în vedere activitatea şi concluziile diverselor forumuri în cadrul cărora
autorităţi politice, legislative şi reprezentanţi ai procuraturilor au abordat probleme
legate de cooperarea internaţională în domeniul justiţiei penale, în special prima
Conferinţă Paneuropeană a procurorilor specializaţi în cauzele legate de crima or-
ganizată (Caserte, 2000)1, a VII-a Conferinţă Europeană a Procurorilor Generali (Mos-
cova, 2006)2 şi Conferinţa la Nivel Înalt a Miniştrilor de Justiţie şi de Interne (Moscova,
2006)3.
8. Pentru a elabora prezentul Aviz, CCPE a analizat, cu sprijinul unui expert ştiinţific4,
răspunsurile din partea a 30 de State Membre la un chestionar5 conceput în acest
scop. Raportul elaborat a fost discutat la Conferinţa Europeană a procurorilor privind
cooperarea internaţională în materie penală (Varşovia, 4 – 5 iunie 2007)6, în prezenţa
reprezentanţilor procuraturilor din majoritatea statelor membre şi ai organismelor
de cooperare judiciară din Uniunea Europeană (Eurojust şi Reţeaua Judiciară Euro-
peană în materie penală).
9. Prin abordarea sa, CCPE a dorit să acţioneze în conformitate cu Memorandumul

de Înţelegere7 dintre Consiliul Europei şi UE care include printre „priorităţile comune
şi domeniile vizate pentru cooperare” şi „drepturile omului şi libertăţile fundamentale;
supremaţia legii, cooperarea juridică şi abordarea noilor provocări”.
Situaţia actuală şi neajunsurile existente

10. Întărirea cooperării internaţionale în domeniul justiţiei penale este esenţială ca
reacţie a comunităţii statelor la atacurile la adresa societăţii din partea criminalităţii la
nivel internaţional, a terorismului şi corupţiei. Deşi Rezoluţia Comitetului de Miniştri
din 19978 s-a referit în mod specific la corupţie, ea merită menţionată aici deoarece
are şi o aplicaţie mai extinsă: „corupţia reprezintă o ameninţare serioasă la adresa prin-
cipiilor şi valorilor de bază ale Consiliului Europei, subminează încrederea cetăţenilor în
democraţie, erodează domnia legii, constituie o negare a drepturilor omului şi împiedică
dezvoltarea socială şi economică”.
11. Recomandarea Rec(2000)19 a fost îmbogăţită printr-un număr de realizări sem-

nificative în domeniul avut în vedere:
1
Organizată de Consiliul Europei împreună cu Biroul Naţional Anti-Mafia si Universitatea din Neapole, care
s-a desfăşurat la Caserta (Italia) pe 8 – 10 septembrie, 2000.
2
A 7-a Sesiune a Conferinţei Procurorilor Generali din Europa (Moscova, 5 – 6 iulie, 2006), organizată de
Consiliul Europei în cooperare cu Biroul Procurorului General al Federaţiei Ruse, privind „Rolul procurorilor
în protecţia indivizilor”.
3
Conferinţa la Nivel Înalt a Miniştrilor de Justiţie si de Interne (Moscova, 9 – 10 noiembrie, 2006), privind
„Îmbunătăţirea cooperării europene în domeniul justiţiei penale”.
4
Dna. Joana GOMES-FERREIRA, Procuror, Ministerul Public (Portugalia). Vezi raportul în CCPEBU (2007)12.
5
Document CCPE-Bu (2006) 06.
6
Concluziile se regăsesc în documentul CPE(2007)Concl1.
7
Semnat la Strasbourg pe 23 mai, 2007.
8
Rezoluţia (97) 24 privind cele douăzeci principii directoare pentru lupta împotriva corupţiei adoptate de
Comitetul de Miniştri pe 6 noiembrie 1997.

• În cadrul Consiliului Europei au fost adoptate convenţii majore, cum ar fi Al
II-lea Protocol Adiţional la Convenţia Europeană privind Asistenţa Reciprocă
în Materie Penală (CETS nr. 182), Convenţia privind Criminalitatea Informatică
(CETS nr. 185) şi Protocolul său Adiţional privind încriminarea actelor de na-
tură rasistă şi xenofobă comise prin sistemele computerizate (CETS nr. 189),
Protocolul de modificare a Convenţiei Europene privind Reprimarea Tero-
rismului (CETS nr. 190), Convenţia privind Prevenirea Terorismului (CETS nr.
196), Convenţia privind Acţiunea împotriva Traficului de Fiinţe Umane (CETS
nr. 197) sau Convenţia privind Spălarea, Depistarea, Capturarea şi Confiscarea
Veniturilor Provenite din Activităţile Infracţionale şi Finanţarea Terorismului
(CETS nr. 198). În plus, Convenţia ONU de la Palermo împotriva Criminalităţii
Organizate Transnaţionale1, Convenţia ONU împotriva Corupţiei2, Convenţia
Internaţională pentru Reprimarea Actelor de Terorism Nuclear3, Convenţia
privind Asistenţa Reciprocă în Materie Penală între Statele Membre ale UE4 şi
Convenţia CIS privind asistenţa judiciară şi relaţiile juridice în materie civilă,
penală şi privind familia5 au servit de asemenea la consolidarea cooperării ju-
diciare. Totuşi, trebuie subliniat faptul că nu toate statele implicate au devenit
deja parte la aceste Convenţii şi de aceea unele nu au intrat încă în vigoare.
Acest lucru le minimalizează impactul şi încetineşte implementarea lor efec-
tivă de către practicienii din domeniul juridic. Mai mult, neajunsurile legate de
instrumentele relevante existente ale Consiliului Europei au fost evidenţiate
în cadrul Conferinţe Europene a Procurorilor Generali de la Moscova menţio-
nată anterior.
• În cadrul Uniunii Europene au fost adoptate noi instrumente cum ar fi De-
cizia Cadru a Consiliului din 2002 privind mandatul european de arestare şi
procedurile de predare între Statele Membre ale UE, şi au fost înfiinţate noi
organisme cum ar fi Eurojust, magistraţii de legătură şi Reţeaua Judiciară Eu-
ropeană în materie penală, ca efect al principiului recunoaşterii reciproce.
• Contactele directe în domeniul asistenţei judiciare reciproce prin acorduri
bilaterale, regionale sau internaţionale între organisme judiciare6 din diverse
State Membre devin din ce în ce mai frecvente.
12. Totuşi, adevărata noutate rezidă în opţiunea suplimentară prevăzută de aceste
acorduri. Acordurile menţionate prevăd transmiterea spontană de informaţii de la
o autoritate judiciară naţională7 la alta dintr-o altă ţară. Instrumentele juridice care
1
Convenţia ONU împotriva Criminalităţii Organizate Transnaţionale, semnată la Conferinţa de la Palermo
din 12 – 15 decembrie 2000.
2
Semnată la Conferinţa Politică la Nivel Înalt de la Merida (Mexic) din 9 – 11 decembrie 2003.
3
Adoptată pe 13 aprilie 2005 în timpul celei de a 91-a şedinţe plenare a Adunării General ONU prin Rezoluţia
A/RES/59/290.
4
Stabilită prin Actul Consiliului din 29 mai 2000 pe baza art. 34 din Tratatul UE.
5
Semnată la Chişinău (Moldova) pe 7 octombrie 2002.
6
Expresia „organisme judiciare” are aici sensul larg care cuprinde judecători, procurori si autorităţi superi-
oare de impunere a legii care răspund de cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
7
Idem.

operează în majoritatea Statelor Membre ale Consiliului Europei autorizează autori-
tăţile judiciare naţionale să raporteze infracţiunile penale şi să transmită informaţiile
relevante. Această practică a fost susţinută de Comitetul de Miniştri în Recoman-
darea Rec(2000)19, conform căreia „în ultimul rînd, trebuie avută în vedere posibili-
tatea extinderii mecanismelor existente de facilitare a schimbului spontan de informaţii
între procurorii din diverse ţări”1.
13. Acum trebuie analizate răspunsurile practice la aceste noutăţi, respectiv dacă
acordurile internaţionale avute în vedere au condus la nişte schimbări semnificative
în legislaţia şi practica internă a Statelor Membre şi cel puţin dacă şi în ce măsură,
procurorii folosesc aceste noi instrumente şi sunt conştienţi de schimbările recente
care au avut loc.
14. Studiul preliminar întreprins de CCPE2 arată că, din anii ’90 şi pînă acum, coo-
perarea internaţională s-a îmbunătăţit, cîteodată datorită soluţiilor pragmatice im-
plementate prin cooperare şi stabilirea de contacte directe între actorii implicaţi în
procesul respectiv. Unele state subliniază specializarea sporită a actorilor relevanţi şi
o fluidizare a informării interne privind oportunităţile oferite în cadrul sistemului de
asistenţă judiciară reciprocă.
15. Totuşi, sunt evidenţiate multe elemente care stînjenesc dezvoltarea necesară a
asistenţei judiciare reciproce în materie penală şi care constituie cauza prelungirii
excesive actuale a procedurilor de cooperare internaţională, în special faptul că:
• mecanismele paneuropene de cooperare judiciară nu răspund întotdeauna

provocărilor şi cerinţelor actuale;
• întocmirea cererilor de asistenţă (de ex. prea scurte sau cu prea multe detalii,
nesemnate sau bazate pe o cercetare insuficientă, traduse incorect, imprecise
sau fără respectarea procedurii corespunzătoare, etc.) poate submina proce-
sul de cooperare; lipsa de calificare, complexitatea procedurilor, lipsa resurse-
lor explică în cele mai multe cazuri aceste neajunsuri;
• transmiterea solicitărilor rămîne prea des legată doar de canalele diplomatice,
deşi Convenţia Europeană privind asistenţa judiciară mutuală în materie pe-
nală (CETS nr. 30) şi Al Doilea Protocol Adiţional al acesteia (CETS nr. 182) fac
posibile contactele directe între autorităţile judiciare competente cu prezen-
tarea şi executarea acestor solicitări; lipsa informaţiilor (detalii de la autorită-
ţile competente) face adesea necesară transmiterea solicitărilor prin interme-
diul autorităţilor centrale; mai mult, utilizarea simultană a diverselor canale de
comunicare constituie un factor de natură să perturbe implementarea fluentă
a procedurii de cooperare;
• creşterea numărului de solicitări de asistenţă reciprocă este un factor care con-
tribuie la paralizarea procedurilor, autorităţile cărora le sunt acestea adresate
1
Comentariu la Recomandarea 39.
2
Raportul CCPE-BU(2007)12, menţionat anterior.

fiind în mod repetat blocate cu executarea unor solicitări referitoare cîteodată
la cauze minore;
• în ceea ce priveşte executarea solicitărilor, lipsa unei culturi europene în do-
meniul cooperării judiciare şi o anumită rezistenţă la nivel practic s-au soldat
cu faptul că procedurile interne au împins sistematic pe ultimul plan procedu-
rile de cooperare.
16. Dificultăţile serioase se nasc însă din diferenţele existente între sistemele juridice.
Mijloacele prin care se obţin probele, problema dublei încriminări sau cea privind ne
bis in idem, competenţa autorităţii solicitante sau sistemul de pronunţări in absentia
sunt principalele exemple de concepte şi proceduri care ar avea de cîştigat de pe
urma creşterii coerenţei dintre ele la nivel internaţional pentru facilitarea cooperării
între sisteme. O mai bună cunoaştere a acestor sisteme ar oferi, de asemenea, posi-
bilitatea sprijinirii acestei cooperări.
17. Aceste dificultăţi cresc atunci cînd vorbim de extrădare. De exemplu, proceduri
de extrădare abandonate din cauza unor motive politice, abordarea diferită a acelu-
iaşi concept juridic sau reiterarea imposibilităţii de extrădare a propriilor cetăţeni.
18. Un alt aspect negativ general criticat este cel al întîrzierilor fără motiv obiectiv.
Aici nu mai este vorba despre probleme structurale sau juridice, ci pur şi simplu de
disfuncţii profesionale, fără nici un fel de complicaţii juridice.
19. Prin urmare, trebuie concepute măsuri şi instrumente pentru construirea unei
reale culturi a cooperării judiciare internaţionale în materie penală, atît la nivelul au-
torităţilor centrale, cît şi la nivelul actorilor individuali din cadrul acestei cooperări.
20. În acest sens, CCPE reaminteşte că Prima Conferinţă Paneuropeană a procuro-

rilor specializaţi în cauze privind criminalitatea organizată1 a formulat recomandări
în această privinţă şi a propus „organizarea contactelor şi schimburilor de informaţii
între procurori într-un mod mai structurat”, invitînd „Consiliul Europei să creeze un grup
de legătură format dintr-un număr mai mic de procurori care să organizeze contacte şi
schimburi de informaţii neoficiale între procurori în general pentru a suplimenta astfel
aranjamentele deja existente, în special între procurorii specializaţi în cauzele privind cri-
minalitatea organizată”, specificînd că „aceste contacte ar trebui stabilite între grupul
de legătură al Consiliului Europei şi Eurojust (...)”.
21. În mod similar, Miniştrii europeni de justiţie şi de interne care s-au întîlnit la Mos-
cova în noiembrie 20062 au sprijinit ideea de „creare a unei reţele de puncte de contact
naţionale pentru facilitarea contactelor între cei care răspund de cooperarea judiciară
internaţională în special în domeniile combaterii terorismului, corupţiei şi criminalităţii
organizate, traficului de fiinţe umane şi criminalităţii informatice”.
1
Vezi mai sus.
2
Vezi mai sus.

Recomandări din partea CCPE
22. CCPE a subliniat îmbunătăţirile majore suferite de cooperarea internaţională în
materie penală în privinţa instrumentelor europene şi internaţionale adoptate în
ultimii ani, structurile instituţionale create pentru facilitarea schimburilor între ac-
torii din cadrul acestei cooperări, precum şi contactele propriu-zise stabilite între
practicieni. CCPE încurajează organismele relevante ale Consiliului Europei şi statele
membre să îşi continue şi să îşi intensifice eforturile pentru a crea condiţiile instituţi-
onale, normative şi interpersonale necesare dezvoltării unei reale culturi europene a
cooperării în domeniul penal între diversele State Membre şi chiar dincolo de acest
nivel.
Măsuri privind cadrul normativ al cooperării internaţionale

23. Pentru a consolida cadrul normativ al cooperării internaţionale şi pentru a per-
mite îmbunătăţirea activităţii zilnice a practicienilor din domeniul judiciar cărora le
este încredinţată aplicarea concretă a asistenţei judiciare, CCPE reaminteşte că este
esenţială ratificarea şi aplicarea efectivă a Convenţiilor relevante, adică cele menţio-
nate în alineatul 11 de mai sus, de către statele implicate, în special Statele Membre
ale Consiliului Europei.
24. Mai mult, CCPE sprijină în totalitate activitatea care se desfăşoară actualmente
în cadrul PC-OC destinată modernizării instrumentelor relevante ale Consiliului Eu-
ropei. În urma concluziilor celei de a VII-a Conferinţe Europene a Procurorilor Gene-
rali (Moscova 2006)1, CCPE invită Comitetul de Miniştri şi comitetele relevante ale
Consiliului Europei să menţină caracterul prioritar al activităţii de actualizare a in-
strumentelor de extrădare, asistenţă reciprocă şi transfer de proceduri penale pentru
stabilirea unor proceduri de cooperare mai flexibile bazate pe încredere reciprocă şi
între diversele sisteme, pentru accelerarea procedurii de predare a persoanelor prin
simplificarea acesteia pe baza consimţămîntului persoanei a cărei extrădare este so-
licitată şi ale cărei drepturi fundamentale rămîn evident pe deplin garantate.
25. În acest sens, CCPE recomandă Comitetului de Miniştri să reflecteze la pregătirea

unei convenţii de anvergură a Consiliului Europei pe tema cooperării internaţionale
în materie penală22.
26. CCPE invită de asemenea legislativele Statelor Membre să studieze posibilitatea

simplificării procedurilor naţionale care urmăresc funcţionarea eficientă a cooperării
internaţionale, astfel încît ponderea acestor proceduri să nu stînjenească solicitărilor
1
Vezi mai sus.
2
Pe 18 iunie 2007, în discursul său de inaugurare a celei de a 56-a sesiuni a Comitetului European pe Pro-
bleme de Criminalitate (CDPC), Dl. T. Davis, Secretarul General al Consiliului Europei, a sugerat reactivarea
acestei iniţiative de acum aproximativ zece ani: „Scopul ar fi de actualizare, eficientizare şi aducere sub ace-
laşi ”acoperiş” a tuturor convenţiilor noastre actuale privind cooperarea internaţională în materie penală.
Ştiu că acesta este un proiect pe termen lung, ambiţios şi poate chiar controversat, însă nu cred că putem
fi consideraţi excesiv de ambiţioşi cînd vorbim de lupta împotriva criminalităţii.” Proiectul unei astfel de
Convenţii a fost elaborat acum cîţiva ani, dar a fost dat deoparte la vremea respectivă.

de cooperare, în special în ceea ce priveşte procedurile de extrădare. În orice caz,
astfel de proceduri simplificate vor trebui să respecte în totalitate drepturile persoa-
nelor vizate.
Măsuri privind calitatea cooperării internaţionale

27. Ţinînd cont de Recomandarea Rec(2000)19 (în special art. 38), de Avizul Consi-
liului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) nr. 4 (2003) privind formarea cores-
punzătoare iniţială şi la locul de muncă a judecătorilor la nivel naţional şi european1,
şi nr. 9 (2006) privind rolul judecătorilor naţionali în asigurarea unei aplicări efici-
ente a legislaţiei internaţionale şi europene2, precum şi de concluziile Conferinţei
Europene a procurorilor de la Varşovia3, CCPE recomandă ca formarea procurorilor
angajaţi în cooperarea judiciară internaţională ca şi a altor actori din cadrul acestei
cooperări să fie puternic consolidată. O mai bună formare profesională în domeniul
cooperării internaţionale ar trebui să ţină cont nu doar de convenţiile existente în
această privinţă, ci şi de informaţiile operaţionale culese de organizaţiile şi sistemele
existente. Ea ar trebui să îi doteze pe practicieni cu abilităţile necesare pentru o mai
bună formulare a cererilor de asistenţă şi o mai bună înţelegere şi executare a soli-
citărilor care le sunt adresate. Pot fi întreprinse şi eforturi pentru creşterea gradului
de conştientizare al actorilor din domeniul cooperării judiciare internaţionale pentru
dezvoltarea abilităţilor acestora în aşa fel încît să îşi poată formula cererile de asis-
tenţă mai precis, evitînd supraîncărcarea sistemelor cu solicitări privind infracţiuni
mai puţin grave.
28. S-ar putea să nu fie necesar, sau chiar posibil, ca toţi procurorii sau judecătorii
să cunoască foarte bine instrumentele şi canalele internaţionale relevante. Este însă
esenţial ca unii dintre ei să fie specialişti în această problemă şi deci să dispună de
formare specială în acest sens. Ca urmare, CCPE recomandă ca fiecare stat membru
să îşi creeze o structură corespunzătoare prin care să se garanteze această speciali-
zare.
29. Această formare concentrată pe cooperarea internaţională în domeniul justiţiei

penale trebuie să cuprindă formarea în domeniul drepturilor omului pentru judecă-
tori şi procurori, precum şi pentru avocaţii apărării acolo unde este cazul. Pe lîngă o
privire generală asupra elementelor fundamentale ale legislaţiei în domeniul drep-
turilor omului, este esenţială identificarea explicită a acelor drepturi fundamentale
şi standarde relevante care privesc direct persoanele implicate în proceduri penale,
referitoare la executarea cererilor de asistenţă internaţională în materie penală.
1
Vezi în special alineatele 43 şi 44 din Avizul nr. (2003) 4 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni
(CCJE).
2
Vezi în special alineatele 7, 8 si 11 din Avizul nr. (2006) 9 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Euro-
peni.
3
„Avînd în vedere că factorul uman este crucial în îmbunătăţirea şi folosirea la maximum a cooperării interna-
ţionale, Conferinţa atrage atenţia asupra importanţei pe care o acordă Recomandarea Rec(2000)19 formării
procurorilor şi subliniază cu tărie faptul că formarea trebuie asigurată mai ales pentru a se putea ţine pasul cu
evoluţiile înregistrate de criminalitatea internaţională”.

Acest lucru trebuie să se soldeze cu comentarii referitoare la fiecare dintre sursele
relevante de legislaţie, întrucît drepturile şi standardele în materie diferă în funcţie
de formele de cooperare. Aceste comentarii sau documente specializate trebuie, de
asemenea, să se bazeze pe practica şi jurisprudenţa prevalentă.
30. Aceste cunoştinţe trebuie distribuite prin mijloace corespunzătoare şi prin orga-
nizaţii de formare, în special instituţii naţionale de formare judiciară şi în domeniul
activităţii de procuratură. Organismele europene relevante de formare judiciară şi în
domeniul activităţilor specifice procurorilor, ca de exemplu Reţeaua de la Lisabona
a Consiliului Europei şi Reţeaua Europeană de Formare Judiciară pot de asemenea
juca un rol important în acest context.
31. Această formare trebuie totodată completată cu formarea în domeniul limbilor

străine, respectiv stimularea contactelor directe între practicieni, îmbunătăţirea cali-
tăţii solicitărilor lor de asistenţă şi o mai bună înţelegere a solicitărilor adresate lor.
32. În plus, CCPE recomandă elaborarea de către autorităţile naţionale competente

a instrumentelor de informare necesare practicienilor. În special, subliniază utilitatea
elaborării unui manual privind asistenţa judiciară reciprocă care să cuprindă o gamă
largă de informaţii privind sistemele naţionale de investigare, cum ar fi aşa numitul
Fiches belges1 care este folosit de Reţeaua Judiciară Europeană în materie penală ca
instrument de lucru şi care facilitează înţelegerea sistemelor juridice ale diverselor
state. Pot fi elaborate, actualizate şi diseminate în rîndul practicienilor, inclusiv prin
Internet, circulare sau îndrumări care rezumă mecanismul aplicabil, compendii de
bune practici şi formulare multilingve menite să uniformizeze şi să faciliteze imple-
mentarea celor mai uzuale măsuri de asistenţă.
Cînd este cazul, acest lucru trebuie făcut cu sprijinul CCPE. În acest context, CCPE
aminteşte că Miniştrii de justiţie europeni şi de interne au încurajat la Moscova în
noiembrie 20062 „crearea unei baze de date cu procedurile în vigoare în statele membre
privind diversele tipuri de cooperare care ar permite un acces mai uşor la aceste infor-
maţii” şi îşi reiterează sprijinul pentru această propunere.
33. În ceea ce priveşte formarea profesională şi informarea procurorilor, CCPE ar

putea de asemenea să joace un rol în organizarea întîlnirilor procurorilor specializaţi
din Statele Membre, cum ar fi conferinţa de la Caserta menţionată anterior, în coope-
rare, dacă este cazul, cu alte organisme interesate din cadrul Consiliului Europei şi în
parteneriat cu alte instituţii şi organizaţii europene şi internaţionale.
34. Eficienţa modului cum sunt transmise solicitările de asistenţă şi modul în care
sunt adresate depind şi de dezvoltarea metodelor de transmisie. CCPE subliniază că
oportunităţile oferite de noile tehnologii informatice ar putea fi astfel folosite pentru
1
Aşa-numitele „Fise belgiene” oferă practicienilor din domeniul asistenţei judiciare reciproce toate informa-
ţiile utile privind legislaţia si organizarea din statele UE cu care se confruntă orice acţiune de cooperare
judiciară.
2
Vezi mai sus.

facilitarea schimburilor prin canale electronice sigure, cu condiţia ca principiul confi-
denţialităţii şi autentificarea documentelor să fie pe deplin garantate.
Extinderea schimburilor între practicienii din domeniul juridic

35. La nivelul Consiliului Europei, CCPE invită Comitetul de Miniştri să reflecteze la
relevanţa creării unei structuri şi a unui schimb de informaţii structurate pe direcţiile
trasate de Reţeaua Judiciară Europeană în materie penală şi de Eurojust, ceea ce, în
primul rînd, ar permite Statelor Membre care nu fac parte din aceste organisme ale
UE să beneficieze de servicii similare pe baza instrumentelor relevante ale Consiliului
Europei.
36. Pe baza argumentelor şi iniţiativelor din „Memorandumul de Înţelegere între
Consiliul Europei şi Uniunea Europeană”1, o posibilă abordare ar fi aceea de a atribui
un rol oficial sau neoficial de mediere Consiliului Europei în toate situaţiile în care
apar probleme legate de cooperarea în domeniul justiţiei penale.
37. Fără a afecta căile directe şi descentralizate de transmisie, Statele Membre ar
putea avea în vedere şi identificarea, în fiecare ţară şi la un nivel adecvat în funcţie
de sistemul judiciar naţional, unei „unităţi specializate” însărcinată cu sprijinirea so-
luţionării dificultăţilor întîmpinate de practicienii din statele solicitante şi din cele
solicitate în privinţa cererilor de asistenţă judiciară. Această unitate ar avea sarcina
specifică de a se ocupa de problemele care împiedică sau încetinesc procedurile de
asistenţă.
38. CCPE îndeamnă de asemenea Statele Membre să îşi consolideze disponibilitatea
în privinţa cooperării internaţionale în domeniul justiţiei penale şi să faciliteze par-
ticiparea totală şi directă a practicienilor din domeniul judiciar. CCPE invită Statele
Membre să întocmească o listă de contacte şi adrese cu numele persoanelor de
contat relevante şi domeniile lor de specializare, zonele lor de responsabilitate, etc.
şi să publice această listă pe o pagină restricţionată de web care ar putea fi adminis-
trată de Consiliul Europei. Statele ar trebui să actualizată cu regularitate această listă
pentru a asigura eficienţa sistemului. Acest lucru ar da posibilitatea realizării schim-
burilor directe între practicieni, cu respectarea concomitentă a Convenţiilor, fără a
mai fi necesară parcurgerea canalelor diplomatice care îngreunează procedurile.
39. În plus, CCPE consideră că schimbul de judecători/procurori de legătură între
state, aşa cum se încurajează prin art. 38 din Recomandarea Rec(2000)19, constituie
o practică bună care ar trebui dezvoltată cît mai mult întrucît facilitează contactele
dintre sistemele de justiţie naţionale, favorizează o mai bună cunoaştere reciprocă
a acestor sisteme, contribuind deci la sporirea încrederii reciproce între actorii din
cadrul cooperării internaţionale.
40. CCPE recomandă ca serviciile de procuratură să încurajeze cooperarea reciprocă

şi în faza de elaborare şi executare a cererilor, acolo unde este cazul.
1
Vezi alineatul 29 din acest Memorandum.

Favorizarea cooperării cu terţe ţări şi instanţe penale internaţionale
41. În cadrul activităţii Consiliului Europei în domeniul cooperării internaţionale
în materie penală trebuie acordată o atenţie sporită problemelor care apar în ca-
drul cooperării cu instanţele penale internaţionale. O astfel de abordare ar trebui
să aibă în vedere şi eforturile necesare pentru asigurarea deplinei cooperării a Sta-
telor Membre cu instanţele penale internaţionale, cu condiţia recunoaşterii juridice
a competenţei acestor instanţe de către Statele Membre respective.
42. Ar mai trebui să se ţină mai mult cont de faptul că acele convenţii relevante ale
Consiliului Europei sunt de asemenea aplicabile şi în unele ţări din afara spaţiului
european.
43. Pentru a lărgi baza juridică a cooperării dintre Statele Membre şi terţe ţări, CCPE
recomandă Comitetului de Miniştri să aibă în vedere invitarea unor state din afara
Europei să acceadă la Convenţia Europeană privind Extrădarea şi la Convenţia Euro-
peană privind Asistenţa Judiciară Reciprocă în Materie Penală şi protocoalele aces-
tora.
Măsuri privind resursele alocate cooperării internaţionale

44. CCPE recomandă guvernelor Statelor Membre să aloce resursele corespunzătoare
financiare, materiale şi umane, în aşa fel încît cooperarea internaţională în materie
penală să poată fi amplificată atît cantitativ, cît şi calitativ, respectiv la nivelul instan-
ţelor şi procuraturilor. Aceste eforturi ar trebui concentrate mai ales pe numirea în
cadrul instanţelor vizate a unor judecători şi procurori specializaţi în asistenţa judi-
ciară reciprocă în materie penală. Aceste eforturi ar trebui de asemenea să permită
practicienilor să dedice abordării corespunzătoare a solicitărilor timpul necesar, atît
în privinţa modului cum sunt redactate, cît şi a modului în care se răspunde la ele. În
final, trebuie alocate resurse îmbunătăţirii calităţii lingvistice a cooperării internaţio-
nale, acordîndu-se instanţelor şi serviciilor de procuratură mijloacele de traducere şi
interpretare corespunzătoare.
Disponibilitatea CCPE de a coopera cu alte organisme

45. Dacă este cazul, CCPE este pregătit să coopereze pentru orice astfel de iniţiativă
şi îşi reiterează totala disponibilitate de a lucra în primul rînd împreună cu alte comi-
tete relevante din cadrul Consiliului Europei, precum şi cu alte instituţii şi organizaţii
relevante europene şi internaţionale. Procuraturile care vor deveni astfel din ce în
ce mai bine pregătite din punct de vedere profesional să se ocupe de astfel de pro-
bleme ar putea apoi deveni „custozii intereselor cooperării internaţionale”, aşa cum se
evidenţiază în Recomandarea Rec(2000)191.
1
Vezi alineatul 3.

Rezumatul recomandărilor
Pentru îmbunătăţirea condiţiilor instituţionale, normative şi interpersonale în scopul
dezvoltării unei reale culturi judiciare europene de cooperare în domeniul penal,
CCPE recomandă Comitetului de Miniştri şi Statelor Membre ale Consiliului Europei:
• să ia măsuri în privinţa cadrului normativ al cooperării internaţionale:
– păstrînd caracterul prioritar al activităţii de actualizare a convenţiilor eu-
ropene existente în sfera justiţiei penale, în special Convenţia Europeană
privind Extrădarea;
– accelerînd ratificarea şi aplicarea efectivă a convenţiilor relevante şi simpli-
ficînd procedurile interne destinate sprijinirii asistenţei reciproce;
• să acţioneze în privinţa calităţii cooperării internaţionale:
– dezvoltînd un sistem corespunzător de formare a procurorilor şi a altor ac-
tori din domeniul cooperării judiciare internaţionale;
– creînd în fiecare Stat Membru o structură adecvată pentru a garanta spe-
cializarea unor procurori şi judecători în domeniul cooperării internaţio-
nale;
– emiţînd documente sau comentarii specializate privind drepturile omului
şi standardele aplicabile în domeniul procedurilor penale internaţionale,
actualizate cu regularitate;
– oferind practicienilor instrumente de informare reciprocă în privinţa siste-
melor şi procedurilor judiciare, inclusiv prin crearea unei baze de date în
cadrul Consiliului Europei;
– înmulţind ocaziile prin care practicienii din diverse State Membre să se
poată întîlni şi schimba informaţii, prin colocvii şi seminare specializate
pentru procurori;
– îmbunătăţind transmiterea solicitărilor de asistenţă şi modul în care aces-
tea sunt abordate prin noi tehnologii informatice şi îmbunătăţirea calităţii
cererii în ceea ce priveşte redactarea şi utilizarea limbilor străine;
– facilitînd transmiterea spontană şi directă de informaţii;
• să extindă schimburile între practicienii din domeniul juridic:
– stabilind la nivelul Consiliului Europei un sistem structurat de cooperare
şi schimb de informaţii corelat corespunzător cu Reţeaua Judiciară Euro-
peană în materie penală şi cu Eurojust;
– creînd în fiecare ţară, la nivelul corespunzător în funcţie de sistemul judi-
ciar naţional, o „unitate specializată” însărcinată cu sprijinirea rezolvării difi-
cultăţilor întîmpinate de practicienii din statele solicitante şi cele solicitate
în privinţa solicitărilor de asistenţă judiciară;
– întocmind o listă cu numele persoanelor relevante de contact, adresele
acestora şi domeniile lor de specialitate, de responsabilitate, etc. şi publi-
cînd această listă pe o pagină web restricţionată, administrată de Consiliul
Europei;

– dezvoltînd schimburile de judecători/procurori de legătură;
– cooperînd şi în faza de elaborare şi executare a solicitărilor de asistenţă;
• în cadrul oferit de Consiliul Europei, să stimuleze cooperarea cu terţe ţări, in-
stanţe penale internaţionale şi instituţii şi organizaţii internaţionale şi euro-
pene relevante;
• să mărească resursele bugetare şi umane alocate cooperării internaţionale în
materie penală în cadrul instanţelor şi procuraturilor.
Anexă
Convenţiile Consiliului Europei privind cooperarea judiciară

în materie penală
024 Convenţia Europeană privind Extrădarea
030 Convenţia Europeană privind Asistenţa Mutuală în Materie Penală
051 Convenţia Europeană privind Supravegherea Infractorilor Condamnaţi sau
Eliberaţi Condiţionat
052 Convenţia Europeană privind Pedepsirea Infracţiunilor de Circulaţie
070 Convenţia Europeană privind Valabilitatea Internaţională a Hotărîrilor
Judecătoreşti Penale
071 Convenţia Europeană privind Repatrierea Minorilor *
073 Convenţia Europeană privind Transferul de Procedură în Materie Penală
082 Convenţia Europeană privind Neaplicabilitatea Termenului de Prescripţie
în Cazul Infracţiunilor împotriva Umanităţii şi al Crimelor de Război
086 Protocol Adiţional la Convenţia Europeană privind Extrădarea
088 Convenţia Europeană privind Efectele Internaţionale ale Privării de Dreptul
de a Conduce un Vehicul cu Motor
090 Convenţia Europeană privind Reprimarea Terorismului
097 Protocol Adiţional la Convenţia Europeană privind Informarea asupra
Legislaţiei Străine
098 Al Doilea Protocol Adiţional la Convenţia Europeană privind Extrădarea
099 Protocol Adiţional la Convenţia Europeană privind Asistenţa Reciprocă în
Materie Penală
101 Convenţia Europeană privind Controlul Achiziţionării şi Posesiei de Arme
de Foc de către Persoane Individuale
112 Convenţie privind Transferul Persoanelor Condamnate
116 Convenţia Europeană privind Compensarea Victimelor Infracţiunilor cu
Violenţă
119 Convenţia Europeană privind Infracţiunile legate de Proprietatea Culturală *
141 Convenţie privind Spălarea, Depistarea, Capturarea şi Confiscarea
Veniturilor Provenite din Activităţi Infracţionale

156 Acord privind traficul ilicit pe mare, implementarea art. 17 din Convenţia
ONU împotriva traficului ilicit de droguri şi substanţe psihotrope
167 Protocol Adiţional la Convenţia privind Transferul Persoanelor
Condamnate
172 Convenţie privind Protejarea Mediului prin Legislaţia Penală *
173 Convenţia în Domeniul Legislaţiei Penale Privind Corupţia
182 Al Doilea Protocol Adiţional la Convenţia Europeană privind Asistenţa
Reciprocă în Materie Penală
185 Convenţia privind Criminalitatea Informatică
189 Protocol Adiţional la Convenţia privind criminalitatea informatică,
referitor la încriminarea actelor de natură rasistă şi xenofobă comise prin
intermediul sistemelor computerizate
190 Protocol de Modificare a Convenţiei Europene privind Reprimarea
Terorismului *
191 Protocol Adiţional la Convenţia în Domeniul Legislaţiei Penale Privind
Corupţia
196 Convenţia Consiliului Europei privind Prevenirea Terorismului
197 Convenţia Consiliului Europei privind Acţiunea împotriva Traficului cu
Fiinţe Umane *
198 Convenţia Consiliului Europei privind Spălarea, Depistarea, Capturarea şi
Confiscarea Veniturilor Provenite din Activităţi Infracţionale şi Finanţarea
Terorismului *
Convenţiile însemnate cu * nu intrase în vigoare la momentul adoptării avizului.
***

Avizul nr. 2 (2008)
„MĂSURI ALTERNATIVE URMĂRIRII PENALE”
Strasbourg, 16 oc tombr ie 2008 CCPE(2008)2
adoptat de CC PE la cea de a 3- ea şedinţă plenară

(Strasbourg, 15-17 oc tombr ie 2008)
Introducere
1. Consiliul Consultativ al Procurorilor Europeni (CCPE) a fost înfiinţat de către Comi-
tetul de Miniştri al Consiliului Europei pe 13 iulie 2005 pentru a elabora avize privind
chestiuni referitoare la procuratură şi pentru a promova implementarea efectivă a
Recomandării Rec (2000)19 din 6 octombrie 2000 privind rolul procuraturii în sis-
temul de justiţie penală.
2. În art. 3 al Recomandării menţionate se afirmă că „în unele sisteme de justiţie penală,

Procuratura, (…) decide asupra măsurilor alternative de urmărire”. Art. 24-c al aceleaşi
Recomandări prevede că procurorii urmează, în special „să vegheze ca sistemul de jus-
tiţie penală să funcţioneze în cel mai rapid ritm”.
3. Prezentul Aviz a fost elaborat în conformitate cu Termenii de referinţă prezentaţi

CCPE de către Comitetul de Miniştri1, luînd în consideraţie Planul-cadru general de
acţiune pentru activitatea CCPE2 şi concluziile făcute la Conferinţa Europeană a Pro-
curorilor Generali, care a avut loc la Celle (Germania) între 23-25 iunie 2004, cu ge-
nericul „Puterile discreţionare ale procuraturii: principiul oportunităţii sau legalităţii.
Avantaje şi dezavantaje”.
1
Termenii de referinţă adoptaţi la cea de a 1019-ea şedinţă a Viceminiştrilor (27 februarie 2008)
2
Aprobat de către Comitetul de Miniştri la cea de a 981-a şedinţă a Viceminiştrilor la 26 noiembrie 2006.

4. În cadrul conferinţei menţionate Procurorii Generali europeni au evidenţiat cu
satisfacţie tendinţa ca scopurile propuse spre realizare în ţările europene să fie ar-
monizate cu principiile de interes public, de egalitate a tuturor cetăţenilor în faţa
legii şi de individualizare a justiţiei penale, şi să fie în conformitate cu Recomandarea
Rec(2000)19. În cadrul Conferinţei Europene a Procurorilor Generali a fost solicitată
aplicarea următoarelor principii:
a. trebuie să existe posibilitatea de a alege între măsura de răspuns a justiţiei

penale şi alte tipuri de răspuns la actele criminale, indiferent de sistemul apli-
cat de urmărire obligatorie sau discreţionară, dar avînd în vedere că în interes
public este necesar de a pedepsi pentru infracţiuni grave;
b. necesitatea aplicării de măsuri alternative urmăririi penale trebuie să fie seri-
oasă, credibilă şi capabilă de a preveni recidiva, în acelaşi timp avînd în vedere
interesul victimelor;
c. necesitatea ca măsurile alternative urmării penale să fie aplicate în confor-
mitate cu prevederile legii, echilibrînd drepturile victimelor cu tratamentul
obiectiv, echitabil şi imparţial faţă de infractor.
5. La elaborarea prezentului Aviz CCPE, de asemenea, au fost luate în consideraţie
următoarele Recomandări ale Comitetului de Miniştri: Recomandarea (87) 18 privind
simplificarea justiţiei penale, Recomandarea (85) 11 privind situaţia victimei în ca-
drul legislaţiei şi procedurii penale şi Recomandarea (99) 19 privind medierea în ma-
terie penală, precum şi rezultatele activităţii Consiliului Europei în domeniul justiţiei
restaurative1. La fel s-a ţinut cont de Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din
15 martie 2001 privind statutul victimelor în cadrul procesului penal2.
6. În vederea abordării acestei chestiuni, CCPE a hotărît să efectueze un studiu pe

marginea măsurilor alternative urmăririi penale pentru a stabili şi promova bunele
practici aplicate în statele membre ale Consiliului Europei. În acest scop, CCPE a or-
ganizat un sondaj pentru membrii naţionali ai CCPE, solicitînd răspunsuri pentru a
organiza dezbateri pe tema respectivă în cadrul celei de a 2-a şedinţe plenare a CCPE
(Strasbourg, 28-30 noiembrie 2007). În prezentul Aviz sunt luate în consideraţie răs-
punsurile prezentate de 23 state membre.
Definiţii şi noţiuni
7. În sensul prezentului Aviz, prin „măsuri alternative urmăririi penale” se înţeleg mă-
surile care se aplică odată cu întreruperea definitivă, temporară sau condiţionată a
urmăririi penale, în cazul în care a fost comisă o infracţiune, care în caz contrar ar face
infractorul pasibil de aplicarea sancţiunii penale cum ar fi: pedeapsa cu privaţiune
1
A se vedea în special Rezoluţia nr.1 adoptată la ediţia a 27-ea a Conferinţei Miniştrilor Justiţiei din Europa
(Erevan, 12-13 octombrie 2006)
2
2001/220 JHA

de libertate sau pedeapsa cu privaţiune de libertate cu suspendare sau amendă, îm-
preună cu sancţiuni complementare aşa ca privarea de anumite drepturi.
8. În consecinţă, s-a convenit că procedura de „recunoaştere a vinovăţiei” în faţa unei

instanţe nu intră în domeniul de aplicare a prezentului Aviz, deoarece aceasta nu
înlătură procesul penal şi duce la condamnare.
9. La fel noţiunea de „eliberare de răspunderea penală”, care este aplicată în unele

state membre, nu este privită ca alternativă la urmărire penală, din moment ce
aceasta urmează o condamnare.
Consideraţii generale
10. Recurgerea la măsuri alternative urmăririi penale nu este în contradicţie cu sis-
temul de urmărire penală obligatorie, care estre general acceptat în Europa şi care
de regulă se interpretează în felul următor: pentru fiecare infracţiune există o măsură
de răspuns, fără ca tipul de răspuns să se limiteze doar la pedeapsa cu privaţiune de
libertate; asemenea măsuri sunt cunoscute în toate sistemele.
11. În unele state membre se aplică sistemul de urmărire discreţionară. În alte state
membre se foloseşte sistemul de urmărire obligatorie, dar codurile lor de procedură
penală prevăd astfel de excepţii precum:
− cauzele în care urmărire penală este evident inoportună avînd în vedere

obiectivele stabilite, unul dintre care constă în prevenirea recidivei de infracţi-
une;
− cauzele în care se acordă despăgubiri financiare sau de altă natură;
− cauzele în care este implicat un infractor minor.
12. În unele ţări obligaţia de a efectua urmărirea penală poate să fi evitată doar în
cazul minorilor în contextul „măsurilor de corecţie”, şi în cazuri foarte speciale ce se
referă la infracţiuni minore comise de către infractor pentru prima dată, sau atunci
cînd în cazul unei infracţiuni de gravitate medie infractorul sincer regretă săvîrşirea
acesteia.
13. În majoritatea ţărilor autoritatea responsabilă de urmărirea penală este pe o po-

ziţie foarte bună pentru a propune şi pentru a supraveghea aplicarea măsurilor alter-
native, care constituie în mod întemeiat un răspuns judiciar la infracţiunile săvîrşite.
În unele cazuri alegerea este făcută doar la discreţia procurorului, dar judecătorul ar
putea fi ţinut să-şi dea acordul în acest sens pentru încetarea urmăririi penale.
14. Însă, în alte state rolul procurorului este mai puţin semnificativ în raport cu cel
al judecătorului - singura persoană care hotărăşte încetarea urmăririi penale, procu-
rorul fiind obligat să respecte strict principiul de urmărire obligatorie.

15. Măsurile alternative trebuie să fie în concordanţă cu obiectivele de care trebuie
să se conducă acţiunea justiţiei penale şi anume prevenirea recidivei de infracţiune,
repararea prejudiciul suferit de către societate, respectarea intereselor victimei, res-
pectarea drepturilor apărării, formarea unui răspuns eficient la acţiunile ilicite şi evi-
tarea repetării infracţiunii.
16. În unele state legislaţia prevede că măsurile alternative trebuie să fie aplicate
cînd o sancţiune penală nu pare a fi necesară pentru evitarea repetării infracţiunii.
17. Conceptul unui act care nu pune societatea în pericol în mod semnificativ este
reflectat în legislaţia multor state. Totuşi, aplicarea măsurilor alternative urmării pe-
nale este uneori foarte strict reglementată în ceea ce priveşte cele mai grave tipuri
de infracţiuni, cum ar fi traficul de fiinţe umane sau terorism şi infracţiunile grave
care afectează considerabil interesul public.
18. Măsurile alternative urmăririi penale, a căror sferă de aplicare poate fi lărgită în
mod progresiv, ilustrează o etapă evolutivă în dezvoltarea societăţii şi modernizarea
justiţiei (care este absolut binevenită) vizavi de sistemul tradiţional care constă ex-
clusiv în pedepse cu privaţiune de libertate sau pedepse cu privaţiune de libertate
cu suspendare sau amenzi, în special în privinţa infractorilor minori sau minorilor
fără condamnări anterioare.
19. Asemenea măsuri pot favoriza acceptarea răspunsului judiciar de către infractor
şi, posibil, de către victima, în cazul în care aceasta din urmă se asociază în mod
corespunzător cu ele. În unele cazuri codul prevede că victima poate să se opună
abandonării urmăririi penale. Acest lucru se realizează printr-o revizuire a deciziei
luate de către autoritatea responsabilă pentru urmărirea penală, fie de către procu-
rorul ierarhic superior fie de instanţa ierarhic superioară. În unele state membre nici
o măsură alternativă nu poate fi aplicată fără consimţămîntul victimei.
20. De asemenea, măsurile alternative au avantajul de a nu face din infractori parii

sociale, dar din contra să încurajeze reabilitarea acestora: în unele ţări procedura pe-
nală recomandă adoptarea măsurilor alternative în cazul în care infracţiunea pare să
fi fost săvîrşită mai degrabă din imprudenţă decît din nerespectarea legilor şi inter-
dicţiilor legale.
21. De multe ori măsurile alternative fac o redresare sau reparaţie mult mai clară
pentru societate, decît simpla plată de bani (care este o consolare prea superficială)
sau privaţiunea de libertatea.
22. Ca alternative la privaţiune de libertate, asemenea măsuri reduc numărul popu-

laţiei penitenciarelor din Europa, unde multe penitenciare sunt suprapopulate, iar
bugetul penitenciarilor în multe cazuri solicită o parte extrem de mare din bugetul
general alocat justiţiei.

23. Măsurile alternative pot diminua volumul de lucru a instanţelor judecătoreşti,
însă de multe ori acestea creează un volum mare de lucru pentru departamentele
responsabile de urmărire penală la etapa aplicării acestora.
24. Cu toate acestea, măsurile alternativele nu trebuie să fie privite ca măsuri de eco-
nomisire a mijloacelor; de fapt, asemenea măsuri necesită resurse materiale consi-
derabile - în special sedii - precum şi resurse umane, pregătire riguroasă, instruirea şi
informarea publicului despre natura măsurilor alternative urmăririi penale, persoane
bine instruite cu misiunea de a le implementa şi de a le supraveghea (de exemplu,
mediatorii) alături de procurori; aceste persoane trebuie să beneficieze de remune-
rarea corespunzătoare şi să fie mai curînd profesionişti decît voluntari, la fel precum
asociaţiile care oferă servicii publice se califică pentru obţinerea de subsidii.
25. În unele state membre legislaţia enumără şi limitează cauzele în care pot fi apli-
cate măsurile alternative. În alte cazuri, aceasta se face prin instrumente juridice
fără caracter obligatoriu. În conformitate cu Recomandarea (2000) 191 şi în scopul
promovării unei activităţi echitabile, consecvente şi eficiente a procurorilor în acest
domeniu, statele membre ar trebui să:
− determine linii directoare generale pentru implementarea acestei politicii pe-

nale;
− determine principiile şi criteriile generale care urmează să fie folosite drept
referinţe la luarea deciziilor în cazuri individuale, în scopul de a proteja împo-
triva deciziilor arbitrar.
26. Publicul trebuie să fie informat despre sistemul, liniile directoare, principiile şi cri-
teriile menţionate mai sus. Se recomandă să fie elaborate planuri specifice cu scopul
de a ţine cont de implementarea concretă a liniilor directoare menţionate mai sus.
27. Înaintea adoptării măsurilor alternative urmăririi penale, ar trebui evaluate con-
diţiile economice, administrative şi structurale pentru a verifica capacitatea de im-
plementare a acestor măsuri în mod practic şi concret.
Exemple de alternative la urmărire penală din practica statelor membre

ale consiliului europei
28. În statele membre ale Consiliului Europei pot fi remarcate diferite practici bune
de aplicare a măsurilor alternative urmăririi penale. CCPE doreşte să atragă atenţia
asupra unor din ele.
29. Măsura alternativă „rapel a la loi” (avertismentul emis de judecător) este foarte
frecvent aplicată în unele state membre, unde aceasta se numeşte „avertisment” cînd
este emisă cu unele formalităţi de către un intermediar special calificat, şi în particular
pentru minori: procurorul sau oricare alt organ judiciar competent întreţine discuţii
1
A se vedea alin. 36 al Memorandumului Explicativ

serioase cu infractorul sau reprezentantul acestuia, în cadrul cărora ultimului trebuie
să i se aducă aminte despre prevederile legale şi riscurile pedepsei care urmează a fi
suportate în cazul săvîrşirii de noi infracţiuni. Obiectivul este de a promova conştien-
tizarea de către infractori a consecinţelor faptelor săvîrşite, care afectează societatea,
victima şi pe ei înşişi. Asemenea avertisment se aplică în cazul unor deranjuri minore
ale societăţii sau unor indivizii, comise de persoanele fără condamnări anterioare. O
altă formulă asemănătoare se aplică în sistemele de justiţie restaurativă, care implică
discuţii pe marginea gravităţii faptelor săvîrşite, etc.
30. Infractorii pot fi trimişi la o instituţie medicală, socială sau profesională: procu-
rorul sau oricare alt organ judiciar competent impune autorului unor fapte ilicite
să ia legătura cu organul desemnat, cum ar fi o asociaţie, unde acesta va urma un
curs de instruire pe o tema referitoare la infracţiunea săvîrşită; de exemplu, în cazul
infracţiunilor rutiere, ar putea fi impus un curs care include, suplimentar la regulile
de conducere, întîlniri cu persoanele grav afectate de pe urma accidentelor rutiere
şi, astfel infractorii vor realiza consecinţele unui şofat interzis. Un alt exemplu: cînd
educaţia minorilor suferă de serioase defecte, poate fi impus un curs de „parentali-
tate” pentru părinţii „care nu se descurcă de sine stătător”. Pentru un infractor care
suferă de alcoolism: organele ce se ocupă de securitatea alimentaţiei şi nutriţiei pot
să organizeze sesiuni de instruire; pentru tinerii infractori vinovaţi de comportament
care duce la perturbări ale ordinii publice, sau conduită rasială sau antisocială, poate
fi propus un curs de instruire privind cetăţenia, astfel încît minorii să realizeze gravi-
tatea actelor comise de ei şi să îşi schimbe comportamentul.
31. Regularizarea unei situaţii care constituie o infracţiune tinde să înlăture în mod
rapid şi eficient perturbarea ce rezultă din încălcarea legii, de exemplu şoferii care nu
pot să prezinte permisul de conducere în cadrul unui simplu control rutier vor fi in-
vitaţi să facă aceasta a doua zi. În domeniul protecţiei mediului şi planificării urbane,
readucerea la situaţia iniţială reprezintă de multe ori un remediu corespunzător şi
descurajează încălcările prin munca pe care o atrag după sine.
32. Suferinţa cauzată de infracţiuni poate uneori să fie reparată fie prin înapoierea
proprietăţii sustrase în mod fraudulos fie printr-o compensare bănească, fie printr-o
scrisoare cu scuzele de rigoare adresată victimei. Reparaţia este uneori convenită
ca parte a unui proces de mediere între inculpat şi victimă, care determină acordul
părţilor la anumite condiţii şi, în cazul în care contactul dintre părţi este probabil
în viitor, protejează împotriva comiterii unei noi infracţiuni – de exemplu munca în
folosul comunităţii.
33. Repararea penală pentru infractorii minori poate constitui o acţiune educaţio-
nală cu caracter obligatoriu pentru minor, de exemplu munca neremunerată în casa
unei persoane de vîrstă înaintată, o scrisoare cu scuzele de rigoare adresată victimei,
etc.
34. Separarea de familie poate fi impusă celui vinovat de violenţă în familie.

35. Persoana poate fi pusă sub supraveghere fără a fi aplicată o acţiune penală ulte-
rioară împotriva ei, dacă aceasta nu este în continuare bănuită de săvîrşirea sau de
intenţia de a comite alte infracţiuni.
36. Încheierea tranzacţiei de împăcare poate fi propusă infractorului, care acceptă

o sancţiune care urmează a fi validată de justiţie: sustendarea permisului de con-
ducere, muncă neremunerată, interzicerea de a apărea în anumite locuri, achitarea
unei sume băneşti. Asemenea tranzacţie, validată de către judecător, seamănă mult
cu recunoaşterea vinovăţiei, dar este considerată o „alternativă la urmărire penală”
prin faptul că nu constituie o condamnare în sine şi nu este introdusă în cazierul ju-
diciar. În unele ţări amenda poate fi considerată ca un tip de măsură alternativă.
37. Utilizatorilor de droguri le poate fi dispus un tratament medical (în unele ţări
simpla utilizare a substanţelor stupefiante nu duce acum la intentarea unui proces
penal, dimpotrivă, se preferă tratamentul medical.
38. În unele ţări se iau în consideraţie şi motivele pentru care un fapt ilicit a fost
comis, precum şi comportamentul autorului acestuia: anumite motive cum ar fi ra-
sismul, discriminarea sau sexul pot exclude orice recurgere la măsuri alternative.
39. „Căinţa activă” poate fi aplicată cu următoarele condiţii: dacă infracţiunea nu este
gravă şi a fost comisă pentru prima dată; predarea infractorului cu recunoaşterea
deplină a vinovăţiei sale şi contribuirea activă la descoperirea infracţiunii; infractorul
colaborează cu sistemul de justiţie: repararea prejudiciului suportat de pe urma in-
fracţiunii şi dacă infracţiunea nu mai prezintă pericol social datorită acestei căinţe.
40. Medierea şi concilierea în materie penală pot fi util aplicate, unde este cazul, îm-
preună cu măsurile alternative urmăririi penale.
41. Dacă persoanele în cauză se conformează măsurilor alternative aplicate, ele nu

sunt supuse urmăririi penale. În unele state nu se introduc referinţe la aplicarea mă-
surilor respective în cazierul judiciar. Însă, atunci cînd măsura alternativă aplicată nu
este respectată, procurorul poate să ia decizia în privinţa intentării urmăririi penale
şi condamnării.
Rolul victimei
42. Este important ca drepturile victimelor să fie protejate şi, în statele în care este
recunoscută urmărirea discreţionară, victimele, fie persoane fizice sau grupuri recu-
noscute, urmează să aibă posibilitatea să solicite revizuire în cazul în care plîngerea
lor a fost respinsă în rezultatul aplicării unei măsuri alternative urmăririi penale. În
unele ţări, în anumite cazuri strict determinate de infracţiuni nu afectează comuni-
tatea, victima chiar poate să decidă, dacă urmărirea penală urmează să fie efectuată
sau nu.

43. Mai mult decît atît, măsura alternativă ar trebui să reprezinte un răspuns temeinic
şi proporţionat infracţiunii săvîrşite, precum şi perturbării sau suferinţei cauzate de
către aceasta.
44. În prevenirea dezvoltării unor tendinţe de ostilitate, lipsei de înţelegere faţă de

victime şi persistenţei unor conflicte periculoase, apare a fi oportună şi eficientă an-
trenarea victimelor în alegerea procedurii şi în determinarea esenţei măsurii alterna-
tive care urmează să fie aplicată (mediere, reparare sau înţelegere amiabilă).
Concluzii
45. În lumina sondajului efectuat între statele membre ale Consiliului Europei şi în
conformitate cu recomandările Conferinţei Procurorilor Generali care a precedat
acest sondaj, CCPE este de opinia că:
a. sistemul modern de justiţie penală potrivit pentru necesităţile societăţilor

noastre ar trebui să utilizeze alternativele la urmărirea penală, în cazurile în
care natura şi circumstanţele infracţiunilor permit aceasta, iar autorităţile pu-
blice relevante ar trebuie să asigure instruirea şi informarea publicului despre
natura şi avantajele în interesul public ale măsurilor alternative urmăririi pe-
nale;
b. impunerea de penalităţi financiare şi de pedepse cu privaţiune de libertate nu
constituite în sine un răspuns destul de eficient şi precis la încălcarea legii la
începutul secolului XXI, fie pentru evitarea recidivei, repararea prejudiciului,
lichidarea conflictelor, sau pentru satisfacerea aşteptărilor societăţii şi victi-
melor;
c. statele membre ar trebui să ia în consideraţie instrumentele şi noile posibili-
tăţi care constituie răspunsuri corespunzătoare şi variate la infracţiune;
d. în scopul promovării activităţii echitabile, consecvente şi eficiente a procu-
rorilor, ar trebui să fie stabilite norme clare, linii directoare generale şi criterii
pentru implementarea politicii penale referitoare la măsurile alternative ur-
măririi penale; autorităţilor publice relevante, aşadar, li se recomandă să ad-
opte astfel de prevederi care vor fi puse la dispoziţia publicului în vederea
aplicării eficiente a acestor măsuri alternative;
e. măsurile alternative trebuie să fie aplicate în mod echitabil şi consecvent în
conformitate cu linii directoare naţionale, în cazul în care acestea există, în
conformitate cu principiului egalităţii în faţa legii şi în scopul evitării adoptării
deciziilor arbitrare în cauze individuale.
f. pentru a garanta transparenţa şi responsabilitatea, procurorii ar trebui să aibă
posibilitatea să raporteze pe marginea motivelor de utilizare a măsurilor al-
ternative la nivel local, regional sau naţional, prin rapoarte media sau publice,
fără a aduce atingere nejustificată independenţei sau autonomiei procuroru-
lui;

g. trebuie să fie alocate resurse materiale şi umane corespunzătoare în serviciul
procuraturii şi în activitatea altor autorităţi publice relevante, astfel încît prin
măsuri alternative să fie oferit răspunsul eficient, relevant şi prompt;
h. introducerea măsurilor alternative nu trebuie să fie ghidată de motive de eco-
nomie, dar de scopul atingerii nivelului de justiţie de înaltă calitate şi rezulta-
telor rapide şi eficiente;
i. procurorii ar trebui să iniţieze şi, acolo unde dispun de competenţe necesare,
să aplice în mod eficient asemenea măsuri alternative; nu trebui să existe vreo
intervenţie necuvenită în activităţile procurorilor, atunci cînd ei folosesc pute-
rile lor discreţionare referitoare la asemenea măsuri;
j. statele membre şi autorităţile publice relevante ar trebui să elaboreze struc-
turi şi programe de instruire relevante şi să acorde suport asociaţiilor şi orga-
nizaţiilor profesionale capabile de a oferi asistenţă calitativă în aplicarea alter-
nativelor la urmărire penală;
k. măsurile alternative trebuie să protejeze interesele victimelor şi, mai mult
decît atît, să permită ca poziţia acestora să fie luate mai mult în consideraţie
prin calitatea reparării prejudiciului, rapiditatea răspunsului şi, dacă este ca-
zul, dialogului între infractor şi victima;
l. măsurile alternative urmăririi penale niciodată nu trebuie să priveze victimele
de drepturile lor de a cere protecţia drepturilor care le sunt garantate;1
m. măsurile alternative niciodată nu trebuie să ducă la eludarea normelor unui
proces judiciar echitabil prin impunerea unei măsuri în privinţa persoanei
nevinovate sau care nu a putut fi condamnată datorită obstacolelor proce-
suale, cum ar fi: prescripţia urmăririi penale, sau cînd există dubiu în privinţa
responsabilităţii infractorului identificat sau mărimii prejudiciului cauzat prin
infracţiune;
n. acceptarea unei măsuri alternative ar trebui să excludă, odată ce este exe-
cutată, orice urmărire penală referitoare la aceleaşi fapte (principul ne bis in
idem);
o. în cazul în care bănuiţilor li se propune o măsură alternativă, aceştia trebuie
să fie informaţi că refuzul sau respectarea nesatisfăcătoare din partea lor a
acestei măsuri îi face pasibili de urmărirea penală;
p. statele membre şi autorităţile publice relevante asiguraţe în special cu infor-
maţii colectate de către CCPE ar putea să ţină cont de bunele practici utilizate
în alte sisteme pentru a spori calitatea răspunsurilor la infracţiuni;
q. statele membre pot să ţină cont de opţiunea încheierii acordurilor bilaterale
sau multilaterale pentru a aplica pe teritoriul unui alt stat anumite măsuri al-
ternative, cum ar fi dispunerea unui tratament medical, cursurile de instruire
pentru şoferi, sau cursuri de parentalitate, etc.
1
A se vedea Recomandarea nr R(85)11 a Comitetului de Miniştri cu privire la poziţia victimei în cadrul drep-
tului şi procedurii penale

46. CCPE recomandă Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei să ia în conside-
raţie chestiunea măsurilor alternative urmăririi penale în ceea ce priveşte aplicarea
eficientă a acestora în statele membre, precum şi la eventuala elaborare a instru-
mentelor corespunzătoare cu caracter obligatoriu sau neobligatoriu referitoare la
măsurile alternative urmăririi penale şi executarea transfrontalieră a acestora.
47. CCPE exprimă dorinţa de a invita la una din şedinţele sale unul sau mai mulţi
procurori reprezentanţi ai diferitor sisteme judiciare, cu experienţă de lucru în do-
meniul implementării eficiente a alternativelor la urmărire penală, pentru a cunoaşte
experienţa respectivă şi a pregăti un document audiovizual pentru a fi distribuit au-
torităţilor competente.
48. CCPE este dispus să coopereze cu CDPC (Comitetul European pentru Probleme
de Criminalitate), CCJE şi CEPEJ pentru a aduce opiniile procurorilor pe care îi re-
prezintă în discuţiile purtate de către aceste organe pe tema măsurilor alternative
urmăririi penale.
***

Avizul nr. 3 (2008)
„ROLUL PROCURATURII ÎN AFARA DREPTULUI PENAL”
Strasbourg, 21 oc tombr ie 2008 CCPE(2008)3
Adoptat de CC PE la cea de a 3- ea şedinţă plenară

(Strasbourg, 15-17 oc tombr ie 2008)
I. Introducere
1. Consiliul Consultativ al Procurorilor Europeni (CCPE) a fost înfiinţat de către Comi-
tetul de Miniştri al Consiliului Europei la 13 iulie 2005 pentru a elabora avize privind
chestiuni referitoare la procuratură şi pentru a promova implementarea efectivă a
Recomandării Rec (2000) 19 din 6 octombrie 2000 privind rolul procuraturii în sis-
temul de justiţie penală (denumită în continuare „Recomandarea”)1.
2. Prezentul Aviz a fost elaborat în conformitate cu Planul-cadru de acţiuni pentru

activitatea CCPE, adoptat de către Comitetul de Miniştri la 29 noiembrie 20062, CCPE
1
Supremaţia legii şi respectul pentru drepturile omului constituie principiile de bază ale procurorilor în cali-
tate de ”…autorităţi publice care, în numele societăţii şi în interes public, asigură aplicarea legii acolo unde
încălcarea acesteia generează răspundere penală, ţinînd cont atît de drepturile persoanei, cît şi de eficienţa
necesară a sistemului de justiţie penală”. Recomandarea nu vizează în mod expres sarcinile procurorilor în
afara sferei penale, însă articolul 1, aşa cum este specificat în memorandumul explicativ, recunoaşte im-
plicit că ”procurorii pot avea astfel de misiuni”, iar memorandumul explicativ precizează clar că ”procurorilor,
în unele ţări, pot fi atribuite şi alte sarcini importante din domeniul dreptului comercial sau civil, de exemplu”.
2
Planul-cadru de acţiuni pentru activitatea CCPE nu a ignorat această situaţie şi a luat în considerare faptul
că „Funcţiile procurorilor în Europa variază considerabil datorită diferenţelor în statutul şi rolul lor în sistemele
de justiţie din Statele membre ale Consiliului Europei... funcţiile posibile ale procurorilor ar putea fi abordate fie
prin realizarea unui studiu sau efectuarea unei cercetări privind exercitarea acestora (atribuţiile şi limitele lor
legale, precum şi modul în care sunt implementate în practică) în Statele membre ale Consiliului Europei, sau
prin elaborarea unui aviz (de exemplu, cu privire la necesitatea de a elabora linii directorii sau standarde privind
exercitarea lor)”.

fiind în acelaşi timp solicitat de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei să
colecteze informaţii despre funcţionarea procuraturii în Europa1.
3. Recomandarea precizează situaţia procurorilor şi procuraturilor în sistemul justi-

ţiei penale şi principiile lor de bază de funcţionare, însă nu menţionează rolul pro-
curorilor dincolo de sistemul justiţiei penale. Totuşi, în majoritatea Statelor membre,
acest rol şi îndatoririle cuprind, de asemenea, în măsuri diferite, competenţe, juris-
dicţionale sau nu, în afara dreptului penal.
4. În Europa există o mare varietate de sisteme privind rolul procuraturilor, inclusiv

în afara dreptului penal, provenite din diferite tradiţii juridice şi istorice2. Statele
membre singure îşi definesc structurile lor juridice şi funcţionarea lor, cu condiţia ca
acestea să respecte pe deplin drepturile omului şi libertăţile fundamentale, princi-
piul supremaţiei legii şi obligaţiile lor internaţionale, inclusiv cele prevăzute de Con-
venţia Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare ”Convenţia”). Rolul
procuraturilor şi extinderea competenţelor lor, inclusiv protecţia drepturilor omului
şi interesului public, sunt definite de legislaţia internă a Statelor membre. Prezenţa
sau absenţa şi extinderea funcţiilor procurorilor în afara sferei penale sunt adînc înră-
dăcinate în patrimoniul cultural, tradiţia juridică şi istoria constituţională a naţiunii3.
5. La elaborarea prezentului Aviz, CCPE a avut ca punct principal de referinţă juris-

prudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare ”Curtea”)
şi a acordat o deosebită atenţie obiectivelor Consiliului Europei, principiului supre-
maţiei legii, dezvoltării identităţii culturale europene şi diversităţii. Curtea a făcut
referire la încălcările Convenţiei referitoare la îndatoririle procurorilor în afara sferei
penale şi a subliniat necesitatea procedurilor adecvate4. Recomandarea 1604 (2003)
a Asambleii Parlamentare privind rolul procuraturii într-o societate democratică gu-
vernată de statul de drept5, precum şi răspunsul din partea Comitetului de Miniştri,
au fost, de asemenea, luate în considerare6.
6. Chiar de la primele lor considerări, Procurorii Generali ai Europei au fost conştienţi

de faptul că ”intervenţia din partea procuraturilor dincolo de sfera penală ar putea fi jus-
tificată doar ţinînd seama de îndatorirea lor generală de a acţiona ”în numele societăţii şi
în interesul public pentru a asigura aplicarea legii”, după cum este reflectat în Recoman-
darea (2000) 19, şi că astfel de funcţii nu ar putea repune în discuţii principiul de separare
1
Vezi doc. CCPE (2006) 05 rev. finală. Termenii de referinţă pentru 2007-2008, vezi doc. CCPE (2006) 04 rev.
finală.
2
Ibidem. Vezi, de asemenea, doc. CPGE (2008) 3.
3
Conferinţa de la Budapesta: „Conferinţa a accentuat din nou varietatea sistemelor procuraturii în acest do-
meniu, reieşind din diferite tradiţii din Europa „, vezi doc. CPGE (2005) Concl.
4
Vezi, de exemplu, cazurile Brumărescu v. România (28342/95), Nikitin v. Rusia (50187/99), Grozdanoski v.
Macedonia (21510/03), Roşca v. Moldova (6267/02), LM v. Portugalia (15764/89), P. v. Republica Slovacia
(10699/05).
5
Text adoptat de către Comitetul Permanent care acţionează în numele Asambleii la 27 mai 2003.
6
Vezi doc. CM/AS (2004) Rec. 1604 finală, 4 februarie 2004.

a puterilor legislativă, executivă şi judiciară, sau faptul că este doar de competenţa in-
stanţelor de judecată soluţionarea litigiilor după ce au audiat ambele părţi”1 2.
7. După încheierea Conferinţei de la Bratislava referitoare la îndatoririle procurorilor

în afara sferei penale, punctul de plecare a fost recunoaşterea de către Conferinţa de
la Celle că ”...în majoritatea sistemelor juridice procurorii au avut, de asemenea, respon-
sabilităţi, uneori substanţiale, în materie civilă, comercială, socială şi administrativă, şi
chiar responsabilitatea pentru supravegherea legalităţii deciziilor guvernelor”3. Totuşi,
această Conferinţă a mai recunoscut lipsa unor principii directoare internaţionale în
acest domeniu şi şi-a instruit Biroul să prezinte un document de reflectare la urmă-
toarea sesiune plenară.
8. În consecinţă, documentul de reflectare prezentat la Conferinţa de la Budapesta în

20054, rezumînd şi evaluînd răspunsurile la un chestionar pregătit de Birou, a servit
ca o primă examinare a activităţilor desfăşurate de procurori în afara dreptului penal,
iar concluziile sesiunilor CPGE bazate pe aceasta au fost primele considerări euro-
pene la acest subiect. Conferinţa ”a concluzionat că această problemă importantă şi
complexă a meritat o atenţie sporită la o etapă mai anterioară5”.
9. Conferinţa de la Moscova (2006) a concluzionat că ”...cele mai bune practici discu-

tate în timpul Conferinţei privind protecţia eficientă de către procuraturi a persoanelor
... în afara dreptului penal care intră în competenţa lor ar putea fi examinate în vederea
posibilei aplicării a acestei experienţe pozitive de către Statele membre în care procura-
turile au o astfel de autoritate”6.
10. Conferinţa Procurorilor Generali din Europa (Saint Petersburg 2008) a atenţionat
asupra „necesităţii crescînde a societăţii noastre de a proteja eficient drepturile grupu-
rilor vulnerabile, în special a copiilor şi tinerilor, martorilor, victimelor, persoanelor cu
handicap, precum şi drepturile sociale şi economice a populaţiei în general. Conferinţa
a expus opinia că procurorii ar putea juca un rol crucial în acest sens şi că implicarea
tot mai activă a Statului în rezolvarea problemelor de actualitate, precum protecţia me-
1
CCPE a luat în considerare, de asemenea, documentele de lucru şi concluziile mai multor sesiuni ale
Conferinţei Procurorilor Generali ai Europei (CPGE), cum ar fi cea de-a 4-a (Bratislava, Republica Slo-
vacia, 1-3 iunie 2003) unde problema a fost propusă pentru discuţie pentru prima oară la următoarea
conferinţă; cea de-a 5-a (Celle, Saxonia de Jos, Germania, 23-24 mai 2004) unde s-a condus o primă
examinare a subiectului; cea de-a 6-a (Budapesta, Ungaria, 29-31 mai 2005) unde un prim raport privind
subiectul a fost discutat şi problema a fost înaintată pentru consideraţii suplimentare; cea de-
a 7-a Conferinţă (Moscova, Federaţia Rusă, 5-6 iulie 2006) şi Conferinţa Procurorilor Generali ai
Europei (CPGE), care a avut loc la Sankt Petersburg (Federaţia Rusă, 2-3 iulie 2008), dedicată în întregime
acestei probleme.
2
Conferinţa de la Celle, vezi doc. CPGE (2008) Concl.
3
Vezi doc. CPGE (2004) Concl.
4
Vezi doc. CPGE (2005) 02.
5
Vezi doc. CPGE (2005) Concl.
6
Vezi doc. CPGE (2006), 6 iulie 2006, alin. 7.

diului, drepturilor consumatorilor sau sănătăţii publice, poate duce la lărgirea scopului
şi rolului procuraturilor1”.
11. Considerările Conferinţei Procurorilor Generali din Europa au fost urmărite de

CCPE. Chestionarul anterior a fost modificat de către Biroul CCPE în timpul celei de-
a 3 întruniri în Popowo (Polonia, 4-5 iunie 2007) pentru a avea un studiu detaliat.
Bazat pe răspunsurile celor 43 State membre2 la chestionar, aşa cum a fost modi-
ficat în Popowo (Polonia, 4-5 iunie 2007), un nou raport detaliat a fost elaborat şi
prezentat la Conferinţa de la Saint Petersburg3. Această Conferinţă a formulat mai
multe cerinţe speciale pentru atribuţiile în afara sferei penale4 care sunt reflectate în
prezentul Aviz.
12. În plus, în timpul elaborării acestui Aviz au fost luate în considerare unele docu-
mente adoptate de alte organe şi organizaţii internaţionale, inclusiv Naţiunile Unite5
şi Comunitatea Statelor Independente6.
13. Scopul acestui Aviz este de a defini statutul, atribuţiile, practicile şi experienţele
rodnice pe care procuraturile din majoritatea Statelor membre ale Consiliului Eu-
ropei le au în activităţile lor în afara dreptului penal şi de a face unele concluzii care
vizează dezvoltarea şi îmbunătăţirea acestor activităţi, pe baza lucrului efectuat îna-
inte de către CPGE, sesiunile CPE şi CCPE. Elaborarea Avizului a arătat, de asemenea,
necesitatea de a lua în considerare, în activităţile viitoare, relevanţa principiilor Reco-
mandării pentru competenţele procuraturilor în afara sferei penale.
II. Situaţia actuală

14. Luînd în considerare răspunsurile la chestionar şi concluziile CPGE, sesiunilor
CPE, CCPE s-a constatat că situaţia actuală a sistemului procuraturilor europene în
ceea ce priveşte competenţele în afara sferei penale poate fi prezentată după cum
urmează.
15. Pot fi identificate două grupe principale ale Statelor membre: cele în care pro-
curaturile nu au competenţe în afara dreptului penal şi cele în care procuraturile au
cîteva competenţe sau competenţe extinse în afara dreptului penal.
1
Conferinţa de la Saint Petersburg, vezi doc. CPE (2008) 3.
2
Chestionarul a luat în considerare tipurile de competenţe în afara sferei penale, condiţiile lor, rolul procu-
rorilor, utilizarea lor eficace şi cele mai importante dintre aceste competenţe, reformele avute în vedere,
organizaţiile speciale ale procuraturilor, competenţele speciale şi posibilul rol de decizie al procurorilor,
jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene şi a Curţilor Constituţionale din Statele membre.
3
Vezi raportul Assoc. Prof. Andras Zs. Varga în CCPE-Bu (2008) 4 rev.
4
Vezi doc. CPE (2008) 3, alin. 8.
5
Vezi Rezoluţia 17/2 ”Consolidarea statului de drept prin integritate îmbunătăţită şi capacitatea procura-
turii”, adoptată de Comisia ONU pentru Prevenirea Criminalităţii şi Justiţie Penală (doc. ONU E/2008/30),
Standardele de Responsabilitate Profesională şi Declaraţia privind Drepturile şi Obligaţiile Esenţiale ale
Procurorilor, adoptată de Asociaţia Internaţională a Procurorilor în 1999 şi anexată la această Rezoluţie.
6
Vezi Legea-model cu privire la Procuratură, adoptată de Asambleea Inter-Parlamentară a Statelor membre
ale CSI la 16 noiembtie 2006.

16. În majoritatea Statelor membre ale Consiliului Europei procuraturile au cel puţin
cîteva competenţe şi funcţii în afara dreptului penal1. Domeniile de competenţă sunt
diverse şi includ, inter alia, dreptul civil, al familiei, muncii, administrativ, electoral,
precum şi protecţia mediului înconjurător, drepturilor sociale şi drepturilor grupu-
rilor vulnerabile, cum ar fi minorii, persoanele cu handicap şi persoanele cu venituri
foarte mici. În unele State membre competenţele şi volumul de lucru al procurorilor
în acest domeniu poate prevala chiar peste rolul procuraturii în sistemul justiţiei pe-
nale. Pe de altă parte, procuraturile anumitor State declară că competenţele lor în
acest domeniu nu sunt foarte importante sau sunt exercitate foarte rar în practică2.
17. În unele State membre procuraturile nu au competenţe în afara sferei penale3.
18. Sarcinile dreptului civil aparţin diferitor domenii de drept, cum ar fi dreptul civil,
al familiei, muncii, comercial, mediului, social şi constau din competenţe ce ţin, de
exemplu, de nulitatea căsătoriei, declaraţia de deces, negarea paternităţii sau anu-
larea adopţiei, menţinerea persoanelor în instituţiile de îngrijire a sănătăţii, limitarea
capacităţii juridice, protecţia drepturilor copiilor, descalificarea directorilor sau lichi-
darea companiilor, drepturile de proprietate şi interesele de stat, privatizare, des-
păgubiri pentru daune cauzate de sistemul judiciar, supravegherea conduitei etice
a unor profesionişti (stabiliţi), dizolvarea asociaţiilor civile, declaraţia de încălcare a
regulamentelor dreptului muncii sau social, gestionarea mediului natural. În plus, în
anumite state procurorii pot acţiona în calitate de reprezentanţi juridici ai Statului
de a iniţia acţiuni, de exemplu, de a intenta un proces împotriva persoanelor care au
cauzat daune bunurilor publice.
19. În unele State membre procuratura poate nu numai să protejeze interesele le-
gale şi drepturile unei sau mai multor persoane, dar şi să reacţioneze la încălcările
care afectează drepturile mai multor persoane în acelaşi timp. Aşa competenţă ca
supravegherea asupra aplicării legilor şi legalităţii actelor juridice, emise de orga-
nele de stat şi autorităţile locale, face procuratura un instrument de protecţie reală a
drepturilor şi libertăţilor grupurilor mari de persoane sau a publicului larg.
20. Două particularităţi comune pot fi găsite în situaţii cu privire la activităţile de

drept public. În toate acele ţări în care procurorii au competenţe de a controla ac-
tivitatea autorităţilor administrative, procurorii sunt împuterniciţi să iniţieze acţiuni
în justiţie împotriva deciziilor acestor organe. Unele procuraturi au dreptul de a for-
mula opinii referitor la proiectele de legi privind, de exemplu, structura sistemului
judiciar, normele de procedură sau dreptul material. Competenţe speciale au fost
1
Albania, Armenia, Austria, Azerbaijan, Belgia, Bulgaria, Croaţia, Republica Cehă, Cipru, Danemarca, Franţa,
Macedonia, Germania, Grecia, Ungaria, Irlanda, Italia, Letonia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Mol-
dova, Monaco, Muntenegru, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Rusia, San Marino, Republica Slovacă,
Slovenia, Spania, Turcia, Ucraina.
2
Albania, Austria, Azerbaijan, Danemarca, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Liechtenstein, Luxemburg, Mol-
dova, San Marino, Slovenia.
3
Estonia, Finlanda, Georgia, Islanda, Malta, Norvegia, Suedia, Elveţia şi în sistemul judiciar al Regatului
Unit.

acordate unor procuraturi, de exemplu, în deciziile administrative: furnizarea opi-
niilor juridice cu privire la propunerile de elaborare a legislaţiei, cererea de mediere
obligatorie sau soluţionarea extrajudiciară înainte de a intenta în instanţă orice altă
acţiune împotriva Statului, supravegherea respectării normelor de detenţie, monito-
rizarea şi respectarea implementării legislaţiei, prevenirea protestului sau disputei,
cu sau fără puterea de suspendare a executării, împotriva unei decizii date de autori-
tatea administrativă, acţiunea bazată pe excepţia de neconstituţionalitate, acţiunea
de contestare a validităţii alegerilor sau a referendumului, participarea la sesiunile
Cabinetului de miniştri şi calitatea de membru în comisiile de anchetă parlamentare.
În unele ţări procurorii au unele misiuni consultative privind dreptul civil, adminis-
trativ, muncii sau social; furnizarea avizelor consultative poate fi singura cerinţă pe
care o exercită.
21. Din punct de vedere al dreptului procedural, unele competenţe sunt limitate la
iniţierea acţiunilor în instanţă (acest lucru este tipic pentru sarcinile dreptului civil,
dar este adecvat şi pentru unele competenţe de drept public), în timp ce altele, de
obicei cele privind dreptul public, sunt exercitate prin activităţi (extrajudiciare) di-
recte (inter alia proteste, cauţiuni, examinări), cu posibilitatea ca părţile implicate să
meargă în instanţă. În unele ţări – pentru a evita supraîncărcarea instanţelor – pro-
curorilor li s-a dat puterea de a decide asupra unor cereri făcute de persoanele fizice,
cu posibilitatea ca partea implicată să recurgă la o instanţă.
22. Acţiunile de judecată – indiferent de normele procedurale care le guvernează
(norme procedurale civile sau norme de drept administrativ special) – sunt legate
de procedurile judiciare: procurorii acţionează aici în calitate de părţi. Procuraturile
n-au raportat nici o împuternicire specială sau autoritate atunci cînd procurorii par-
ticipă în cadrul procedurilor judiciare civile în calitate de petiţionari, ei au aceleaşi
prerogative ca şi alte părţi. Poziţia lor nu este exclusivă, procedurile pot fi iniţiate şi
de alte persoane interesate. În astfel de cazuri procurorii, cu siguranţă, nu au puterea
de a lua decizii în ceea ce priveşte fondul cauzelor, deciziile lor se referă doar la iniţi-
erea unui caz: depunerea unei petiţii la instanţa de drept civil.
23. Aproape în toate ţările, în care procurorii au competenţe în afara sferei penale,
procurorii sunt împuterniciţi să dea curs noilor acţiuni de judecată, să folosească căile
ordinare şi extraordinare de atac (recursuri) în calitate de părţi ale procedurii. Totuşi,
unele norme ar putea fi identificate (interzicerea recursului extraordinar sau propu-
nerea pentru redeschiderea procedurii; interzicerea soluţionării în numele părţii).
24. În unele State membre, procurorii au, de asemenea, anumite competenţe spe-
cializate, cum ar fi rolul lor în administrarea şi gestionarea sistemului de justiţie, sau
funcţiile consultative pentru puterea judecătorească, executivă şi legislativă.
25. Obiectivele activităţilor procurorilor în afara sferei penale, indiferent de diferen-
ţele lor substanţiale sau procedurale, sunt mult mai concordante: asigurarea supre-
maţiei legii (integritatea deciziilor democratice, legalitatea, respectarea legii, căi de
atac împotriva încălcării legii), protecţia drepturilor şi libertăţilor persoanelor (în spe-

cial a celor incapabili să-şi protejeze drepturile – minorii, persoanele cu domiciliu ne-
cunoscut, persoanele mintal incapabile), protecţia bunurilor şi intereselor Statului,
protecţia interesului public (sau ordinii publice), armonizarea jurisdicţiei instanţelor
(căi speciale de atac împotriva hotărîrilor judecătoreşti definitive în cel mai bun in-
teres al legii, acţionarea în calitate de părţi în astfel de proceduri de cele mai înalte
niveluri judecătoreşti).
26. Procuraturile cu competenţe extinse în afara dreptului penal deseori au unităţi

speciale sau mixte în cadrul structurii lor organizatorice, care se ocupă de sarcini în
afara sferei penale. Unele State membre nu au departamente speciale, însă aceste
sarcini sunt îndeplinite de procurori speciali numiţi în conformitate cu necesităţile
unităţilor lor, în dependenţă de numărul de cazuri, aceşti procurori pot fi excluşi de
la participarea în procedurile de drept penal.
27. Pe de altă parte, CCPE este conştient de practicile necorespunzătoare ocazio-

nale ale procurorilor care acţionează în afara domeniului justiţiei penale, evaluate
de Curte sau de anumite Curţi Constituţionale1 sau criticate de alte organe ale Consi-
liului Europei. Cele mai deconcertante evenimente au fost în legătură cu respingerea
fără motiv a cererilor de iniţiere a acţiunilor de judecată civile; intervenţia în proce-
durile judecătoreşti fără interes rezonabil (al Statului, al interesului public sau bazat
pe protecţia drepturilor), încălcarea principiului egalităţii armelor; anularea hotărîrii
definitive a instanţelor, încălcînd principiul siguranţei juridice (res judicata)2; partici-
parea procurorilor în lista de juraţi ai curţilor supreme, confundînd rolul judecătorilor
de a lua decizii cu sarcinile procurorilor; dreptul nelimitat de a iniţia un litigiu.
28. Contribuţia procurorilor la consolidarea jurisprudenţei instanţelor este o realitate

în multe State membre. Rolul procurorilor în acest sens nu ar trebui să le permită
să exercite o influenţă nejustificată asupra procesului de luare a deciziilor finale de
către judecători.
III. Concluzii şi recomandări

29. În prezent activităţile procuraturilor în afara dreptului penal sunt determinate, în
primul rînd, de nevoile societăţii pentru a asigura în mod corespunzător drepturile
omului şi interesul public.
30. Pe lîngă rolul instanţelor şi altor instituţii cum ar fi ombudsmanul, rolul procura-
turilor în protecţia drepturilor omului, definit de legislaţia internă, în anumite State
membre este apreciat ca fiind foarte valoros3.
1
Vezi doc. CCPE-Bu (2008) 4 rev.
2
Principiul res judicata nu este unul absolut, după cum se precizează în unele hotărîri ale CEDO, pot exista
unele derogări de la acest principiu prevăzute de lege (vezi cazul Ryabykh v. Rusia (Cererea nr. 52854/99);
Pravednaya v. Rusia (Cererea nr. 69529/01); Sergei Pettrov v. Rusia (Cererea nr. 1861/05)).
3
Conferinţa de la Saint Petersburg, vezi CPE (2008) 3; la fel vezi contribuţiile Secretarului General Terry Davis
şi Comisarului pentru Drepturile Omului Thomas Hammarberg la această Conferinţă (www.coe.int.ccpe).

31. Nu există norme juridice internaţionale comune şi reguli privind sarcinile, func-
ţiile şi organizarea procuraturii în afara dreptului penal. În acelaşi timp, în toate sis-
temele juridice, procuratura joacă un rol important în protecţia drepturilor omului,
în salvgardarea legalităţii şi supremaţiei legii, în consolidarea societăţii civile. Varie-
tatea funcţiilor procuraturii în afara dreptului penal rezultă din tradiţiile juridice na-
ţionale şi istorice. Este dreptul suveran al statului de a-şi defini procedurile juridice
şi instituţionale de realizare a funcţiilor sale privind protecţia drepturilor omului şi a
intereselor publice, respectînd principiul supremaţiei legii şi obligaţiile sale interna-
ţionale. Armonizarea varietăţii de sisteme a ”Europei mari” se bazează pe prevederile
Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ţinînd
cont de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
32. Există o sarcină pentru toate statele din Europa de a dezvolta şi consolida poten-
ţialul drepturilor omului al tuturor organelor, inclusiv instanţele şi procuraturile. Re-
alizarea cu succes a funcţiilor privind protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fun-
damentale ar putea fi atinsă nu prin slăbirea unor drepturi ale omului şi proceduri
de consolidare a altora, ci prin dezvoltarea lor simultană. Toate au un singur scop
– protecţia drepturilor şi libertăţilor persoanelor, intereselor societăţii şi ale statului.
33. În multe state europene rolul omundsmanului este în creştere (atît în compe-
tenţe comune, cît şi specializat în protecţia drepturilor persoanelor – de exemplu,
femei şi copii). Este necesar ca destule organe, organizaţii şi funcţionari să abordeze
problema protecţiei drepturilor şi libertăţilor omului. Oamenii trebuie să aibă dreptul
de a alege procedura oficială sau neoficială pentru protecţia intereselor lor, inclusiv
acele proceduri care implică structurile societăţii civile.
34. Într-un stat democratic procurorii pot avea sau nu pot avea competenţe în afara
dreptului penal. CCPE solicită acelor State membre, în care procuratura este însărci-
nată cu funcţii în afara dreptului penal, să se asigure că aceste funcţii sunt îndeplinite
în conformitate cu următoarele principii:
a. principiul separării puterilor ar trebui să fie respectat în legătură cu sarcinile şi
activităţile procurorilor în afara dreptului penal şi rolul instanţelor de a proteja
drepturile omului;
b. respectarea imparţialităţii şi corectitudinii ar trebui să caracterizeze activita-
tea procurorilor care activează şi în afara sferei dreptului penal;
c. aceste funcţii sunt îndeplinite ”în numele societăţii şi în interes public”1 pentru
a asigura aplicarea legii, respectînd drepturile şi libertăţile fundamentale, şi în
limitele competenţelor acordate procurorilor de lege, precum şi de Convenţie
şi jurisprudenţa Curţii;
d. astfel de competenţe ale procurorilor ar trebui să fie reglementate de lege cît
mai exact posibil;
1
Conferinţa de la Saint Petersburg, vezi doc. CPGE (2008) 3.

e. în activitatea procuraturilor n-ar trebui să existe nici o intervenţie nejustifi-
cată;
f. atunci cînd activează în afara dreptului penal, procurorii ar trebui să bene-
ficieze de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca orice altă parte şi n-ar trebui să se
bucure de o poziţie privilegiată în procedurile judiciare (principiul egalităţii
armelor);
g. activitatea procuraturilor în numele societăţii de a apăra interesul public în
afara sferei penale nu trebuie să încalce principiul caracterului obligatoriu al
hotărîrilor judecătoreşti definitive (res judicata), cu unele excepţii stabilite în
conformitate cu obligaţiile internaţionale, inclusiv jurisprudenţa Curţii;
h. obligaţia procurorilor de a motiva acţiunile lor şi de a face aceste motive pu-
blice pentru persoanele sau instituţiile implicate sau interesate de caz ar tre-
bui să fie prevăzută de lege;
i. dreptul persoanelor sau instituţiilor, implicate sau interesate în cauzele de
drept civil, de a se plînge împotriva acţiunilor sau inacţiunilor procurorilor să
fie asigurat;
j. evoluţiile în jurisprudenţa Curţii privind activităţile procuraturilor în afara
dreptului penal ar trebui să fie urmărite îndeaproape pentru a se asigura că
bazele legale pentru astfel de activităţi şi practici corespunzătoare sunt în
conformitate deplină cu hotărîrile relevante.
35. În funcţie de numărul de cazuri, procuraturilor cu competenţe în afara dreptului
penal li se recomandă să aibă unităţi specializate sau, dacă nu este posibil, procurori
din cadrul structurii lor organizatorice şi resurse umane calificate şi financiare sufici-
ente pentru a îndeplini sarcinile în afara sferei penale.
36. Procuraturile în cauză sunt invitate, în activităţile lor în afara dreptului penal, să
stabilească şi să dezvolte, atunci cînd este cazul, cooperarea sau contactele cu om-
budsmanul sau cu instituţiile asemănătoare ombudsmanului, precum şi cu organi-
zaţiile societăţii civile, inclusiv mass-media.
37. Ar trebui să fie emise prospecte sau principii care rezumă bunele practici şi re-
comandări îndreptate spre a armoniza, dacă este cazul, în fiecare sistem, abordarea
activităţilor procuraturilor în afara dreptului penal.
38. Statele membre sau procuraturile în cauză ar trebui să stimuleze instruirea pro-
curorilor implicaţi în activităţi în afara dreptului penal.
39. Statele membre sau procuraturile în cauză ar trebui să facă schimb de experienţă,
inclusiv cele mai bune practici, acte legislative şi alte materiale normative.
40. CCPE sfătuieşte Comitetul de Miniştri să ia în considerare principiile europene
elaborate în comun privind, în special, statutul, competenţele şi practica procurorilor
în afara sferei dreptului penal. Problema ar trebui să fie luată în considerare în funcţie
de importanţa protecţiei drepturilor omului, libertăţilor fundamentale, principiului
democratic de separare a puterilor şi principiului egalităţii armelor.

Rezumatul recomandărilor
sCCPE este de părere că Statele în care procuraturile au competenţe în afara sferei
penale ar trebui să se asigure că aceste funcţii sunt îndeplinite în conformitate cu
principiile care guvernează un stat democratic în care este respectată supremaţia
legii şi, în special, că:
a. principiul separării puterilor este respectat în legătură cu sarcinile şi activită-
ţile procurorilor în afara dreptului penal şi rolul instanţelor de a proteja drep-
turile omului;
b. respectarea imparţialităţii şi corectitudinii caracterizează activitatea procuro-
rilor care exercită atribuţii în afara sferei dreptului penal;
c. aceste funcţii sunt îndeplinite ”în numele societăţii şi în interes public” pentru
a asigura aplicarea legii, respectînd drepturile şi libertăţile fundamentale, şi în
limitele competenţelor acordate procurorilor de lege, precum şi de Convenţie
şi jurisprudenţa Curţii;
d. astfel de competenţe ale procurorilor ar trebui să fie reglementate de lege cît
mai exact posibil;
e. în activitatea procuraturilor n-ar trebui să existe nici o intervenţie nejustificată;
f. atunci cînd activează în afara dreptului penal, procurorii ar trebui să bene-
ficieze de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca orice altă parte şi n-ar trebui să se
bucure de o poziţie privilegiată în procedurile judiciare (principiul egalităţii
armelor);
g. activitatea procuraturilor în numele societăţii de a apăra interesul public în
afara sferei penale nu trebuie să încalce principiul caracterului obligatoriu al
hotărîrilor judecătoreşti definitive (res judicata), cu unele excepţii stabilite în
conformitate cu obligaţiile internaţionale, inclusiv jurisprudenţa Curţii;
h. obligaţia procurorilor de a motiva acţiunile lor şi de a face aceste motive pu-
blice pentru persoanele sau instituţiile implicate sau interesate de caz ;
i. dreptul persoanelor sau instituţiilor, implicate sau interesate în cauzele de
drept civil, de a se plînge împotriva acţiunilor sau inacţiunilor procurorilor să
fie asigurat;
j. evoluţiile în jurisprudenţa Curţii privind activităţile procuraturilor în afara
dreptului penal ar trebui să fie urmărite îndeaproape pentru a se asigura că
bazele legale pentru astfel de activităţi şi practici corespunzătoare sunt în
conformitate deplină cu hotărîrile relevante;
k. procuraturile în cauză stabilesc şi dezvoltă, atunci cînd este cazul, cooperarea
sau contactele cu ombudsmanul sau cu instituţiile asemănătoare ombud-
smanului, precum şi cu organizaţiile societăţii civile, inclusiv mass-media;
l. Statele membre sau procuraturile în cauză fac schimb de experienţă, inclusiv
cele mai bune practici, acte legislative şi alte materiale normative;
m. Statele membre sau procuraturile stimulează instruirea procurorilor implicaţi
în activităţi în afara dreptului penal;

n. sunt emise prospecte sau principii care rezumă bunele practici şi recomandări
îndreptate spre a armoniza, dacă este cazul, în fiecare sistem, abordarea acti-
vităţilor procuraturilor în afara dreptului penal.
CCPE recomandă Comitetului de Miniştri să ia în considerare principiile europene
elaborate în comun privind, în special, statutul, competenţele şi practica procurorilor
în afara sferei dreptului penal. Problema ar trebui să fie luată în considerare în funcţie
de importanţa protecţiei drepturilor omului, libertăţilor fundamentale, principiului
democratic de separare a puterilor şi principiului egalităţii armelor.
***

SISTEMUL
DE EXECUTARE
SILITĂ
PRIVIND EXECUTAREA DECIZIILOR ADMINISTRATIVE ŞI
JUDECĂTOREŞTI ÎN MATERIA DREPTULUI ADMINISTRATIV
Comitetul Miniştrilor, în conformitate cu articolul 15 b din Statutul Consiliului,
Considerînd că e necesar să se menţină încrederea persoanelor private1 în sistemul

administrativ şi judiciar şi că, din acest motiv, trebuie executate atît deciziile luate
de autorităţile administrative care prevăd obligaţii pentru persoanele private, cît şi
deciziile judiciare în materia dreptului administrativ ce recunosc drepturi ale acestor
persoane ce ar trebui executate;
Considerînd că acţiunea autorităţilor administrative presupune ca deciziile lor să fie

executate în mod eficient de persoanele private;
Considerînd că executarea deciziilor administrative ar trebui să ţină cont de dreptu-

rile şi interesele persoanelor private;
Reamintind în această privinţă principiile generale asupra protecţiei individului în

raport de actele autorităţilor administrative stabilite în Rezoluţia nr. (77) 31 şi princi-
piile referitoare la exercitarea puterii discreţionare2 de către autorităţile administra-
tive stabilite în Recomandarea nr. (80) 2 ale Comitetului Miniştrilor;
1
Prin „persoane private” se înţelege persoanele fizice şi persoanele juridice de drept privat (n.t.).
2
În sensul de a fi la latitudinea exclusivă, lăsat la puterea de apreciere a organului administrativ (n.t.).

Amintind de asemenea Recomandarea nr. (89) 8 asupra protecţiei jurisdicţionale
provizorii în materie administrativă, care împuterniceşte autoritatea judiciară com-
petentă să ia măsuri adecvate de protecţie provizorie dacă executarea unei decizii
administrative poate cauza o daună severă persoanei private la care se referă;
Considerînd că eficienţa justiţiei impune ca deciziile jurisdicţionale în domeniul

dreptului administrativ să fie executate, mai ales cînd sunt ele privesc autorităţile
administrative;
Invocînd în această privinţă drepturile protejate de Convenţia Europeană a Dreptu-

rilor Omului, din care face parte integrantă executarea hotărîrilor judecătoreşti într-
un termen rezonabil;
Invocînd de asemenea Recomandarea nr. (84) 15 referitoare la responsabilitatea pu-

blică, care recomandă ca statele membre să pună în practică reglementări adecvate
pentru a se asigura că lipsa de fonduri nu împiedica autorităţile publice să-şi îndepli-
nească obligaţiile care le revin;
Invocînd în final Rezoluţia nr. 3 a celei de-a 24-a Conferinţe a miniştrilor europeni de
justiţie care a avut loc la Moscova la 4 şi 5 octombrie 2001, cu tema „Abordare gene-
rală şi mijloace de executare efectivă a hotărîrilor judecătoreşti”1, care invită Consiliul
Europei să stabilească standarde şi principii comune la nivel european pentru exe-
cutarea hotărîrilor judecătoreşti;
Recomandă guvernelor statelor membre să asigure executarea efectivă2 a deciziilor

administrative şi a hotărîrilor judecătoreşti în materia dreptului administrativ, con-
ducîndu-se în legislaţia şi practica lor de principiile de bună practică anexate pre-
zentei recomandări:
I. Executarea deciziilor administrative cu privire la persoanele private

Domeniul de aplicare: principiile conţinute în această secţiune se aplică oricărei mă-
suri sau decizii individuale, luată în exercitarea autorităţii publice şi care e de natură
să producă efecte directe asupra drepturilor, libertăţilor şi intereselor persoanelor
fizice sau juridice.
1. Executare voluntară
a. Statele membre trebuie să ofere un cadru legal potrivit pentru a se asigura
că persoanele private se conformează deciziilor administrative care le-au fost
aduse la cunoştinţă în conformitate cu legea, sub rezerva protecţiei drepturi-
lor şi intereselor lor de către autorităţile jurisdicţionale.
1
Rezoluţia este disponibilă la http://www.coe.int/t/e/legal_affairs/legal_co-operation/conferences_and_
high-level_meetings/european_ministers_of_justice/2001(Moscow).asp (n.t.).
2
Varianta în limba franceză utilizează termenul „efficace” (n.t.).

b. Cînd legea nu prevede că introducerea unei contestaţii împotriva unei de-
cizii determină suspendarea automată a punerii sale în aplicare, persoanele
private trebuie să aibă posibilitatea de a cere unei autorităţi administrative
sau jurisdicţionale să suspende aplicarea deciziei contestate, pentru a asigura
protecţia drepturilor şi intereselor lor.
c. Această posibilitate trebuie exercitată într-un termen limită rezonabil pentru
a evita blocarea acţiunii autorităţilor administrative şi pentru a asigura securi-
tatea juridică.
d. Pentru a decide asupra cererii de suspendare, autorităţile administrative şi,
dacă nu sunt excluse prin lege, autorităţile judiciare trebuie să ţină cont de
interesul public şi drepturile şi interesele terţilor.
2. Executare silită
a. Utilizarea executării silite de către autorităţile administrative trebuie să fie în-
soţită de următoarele garanţii:
i. executarea silită este prevăzută în mod expres în lege;
ii. persoanele private împotriva cărora s-a declanşat executarea silită au po-
sibilitatea să se conformeze deciziei administrative într-un timp rezonabil,
cu excepţia cazurilor urgente justificate la timp;
iii. folosirea şi justificarea mijloacelor de executare silită sunt aduse la cunoş-
tinţa persoanelor private care fac obiectul unei astfel de proceduri;
iv. măsurile de executare utilizate, inclusiv sancţiunile pecuniare, respectă
principiul proporţionalităţii.
b. În cazuri urgente, extinderea procedurii de executare silită trebuie să fie pro-
porţională cu urgenţa cazului.
c. Persoanele private trebuie să aibă posibilitatea să conteste în faţa unei au-
torităţi jurisdicţionale procedura de executare silită pentru a le fi asigurate
protecţia drepturilor şi intereselor lor;
d. Dacă autorităţile administrative nu utilizează o procedură de executare silită,
cei ale căror drepturi şi interese sunt protejate de o decizie neexecutată volun-
tar trebuie să aibă posibilitatea de a se adresa unei autorităţi jurisdicţionale.
II. Executarea hotărîrilor judecătoreşti cu privire la autorităţile

administrative
1. Prevederi generale
a. Statele membre trebuie să se asigure că autorităţile administrative pun în exe-
cutare hotărîrile judecătoreşti într-un termen rezonabil. Pentru ca aceste deci-
zii să aibă efect maxim, autorităţile administrative trebuie să ia toate măsurile
necesare în conformitate cu legea.

b. În cazul neexecutării unei hotărîri judecătoreşti de către o autoritate adminis-
trativă, trebuie găsită o procedură potrivită pentru executarea acestei hotărîri,
mai ales printr-un ordin sau aplicarea unei amenzi coercitive.
c. Statele membre trebuie să se asigure că, în caz de refuz sau de neglijenţă în
executarea hotărîrilor judecătoreşti, este angajată responsabilitatea autorită-
ţii administrative. De asemenea, în caz de neexecutare a hotărîrilor poate fi
antrenată responsabilitatea disciplinară, civilă sau penală a agenţilor publici
însărcinaţi cu executarea hotărîrilor judecătoreşti.
2. Executarea obligaţiilor pecuniare

a. Statele membre trebuie să se asigure că, dacă autorităţile administrative sunt
obligate să plătească o sumă de bani, vor executa aceste obligaţii într-o peri-
oadă de timp rezonabilă.
b. Dobînzile pe care o autoritate administrativă trebuie să le plătească în urma
neexecutării unei hotărîri judecătoreşti n-ar trebui să fie mai mici decît dobîn-
zile plătibile de o persoană privată unei autorităţi administrative într-o situa-
ţie similară.
c. Trebuie luate asigurări că autorităţile administrative dispun de mijloacele fi-
nanciare necesare potrivite pentru a evita o situaţie în care lipsa acestora le-ar
împiedica să-şi onoreze obligaţia de a plăti o sumă de bani.
d. În cazul neexecutării de către autorităţile administrative a hotărîrilor judecă-
toreşti cu privire la obligaţia plăţii unei sume de bani, statele membre ar tre-
bui să ia în considerare posibilitatea confiscării anumitor bunuri ale autorităţii
administrative, în limitele prevăzute de lege.
***

PRIVIND EXECUTAREA HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI
Comitetul Miniştrilor, în baza art. 5 lit.b din Statutul Consiliului Europei,
Recunoscînd că supremaţia legii pe care se bazează democraţiile europene e susţi-

nută şi întărită de sisteme juridice echitabile, eficiente şi accesibile;
Considerînd că executarea unei hotărîri judecătoreşti este parte integrantă din

dreptul fundamental al omului la un proces echitabil într-un termen rezonabil, con-
form art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (CEDO);
Conştient fiind de faptul, că principiul supremaţiei legii poate deveni realitate numai
dacă cetăţenii au posibilitatea să-şi afirme drepturile legale şi să se opună actelor
ilegale;
Considerînd că statele membre au obligaţia de a se asigura că toate persoanele în

favoarea cărora se pronunţă o hotărîre judecătorească obligatorie în ultimă instanţă
au dreptul la executarea ei şi că neexecutarea hotărîrii sau o întîrziere a producerii
efectelor sale poate transforma acest drept într-unul inoperant şi iluzoriu, în detri-
mentul uneia din părţi;
Convins de necesitatea de a favoriza o mai mare eficienţă şi echitate pentru execu-

tarea hotărîrilor judecătoreşti în materie civilă şi de a stabili un just echilibru între
drepturile şi interesele părţilor implicate în procedura de executare;
Conştient de riscul că, fără un sistem eficient de executare, pot să apară alte forme de
„justiţie privată” şi să aibă consecinţe negative asupra încrederii publice în sistemul
judiciar şi asupra credibilităţii acestuia;

Reamintind Rezoluţia nr. 3 a celei de-a 24-a Conferinţe a miniştrilor europeni de jus-
tiţie cu tema „Abordare generală şi mijloace de executare efectivă a hotărîrilor jude-
cătoreşti”, ţinută la Moscova pe 4-5 octombrie 2001, la care s-a convenit că „execu-
tarea adecvată, efectivă şi eficientă a hotărîrilor judecătoreşti este de o importanţă
capitală pentru statele membre în vederea creării, consolidării şi dezvoltării unui
sistem judiciar puternic şi respectat”;
Avînd în vedere Rezoluţia nr. (2002) 12 de înfiinţare a Comisiei Europene pentru Efici-
enţa Justiţiei (CEPEJ), adoptată de Comitetul Miniştrilor la 18 septembrie 2002;
Ţinînd cont de importanţa tehnologiei informaţiei în îmbunătăţirea eficienţei proce-

durii de executare şi de instrumentele internaţionale relevante ale Consiliului Euro-
penei în acest domeniu, care includ Recomandarea nr. (2003) 14 privind interopera-
bilitatea sistemelor de informare din sectorul de justiţie şi Recomandarea nr. (2003)
15 privind arhivarea datelor electronice în sectorul juridic;
– să faciliteze executarea eficientă şi rentabilă a hotărîrilor judecătoreşti, pre-

cum şi a altor titluri executorii, indiferent că sunt judiciare sau extrajudiciare;
– să ia sau să consolideze, după caz, toate măsurile pe care le consideră nece-
sare pentru aplicarea progresivă a „Principiilor directoare privind executarea”
enunţate mai jos:
Principii directoare privind executarea
I. Definiţii
În înţelesul prezentei recomandări,
a) „executarea” înseamnă faptul de a da efect hotărîrilor judecătoreşti, precum şi

altor titluri, judiciare sau extrajudiciare, în conformitate cu legea care impune
debitorului să facă sau să nu facă ceva ori să dea ceea ce a fost stabilit;
b) ”agentul de executare” reprezintă orice persoană, angajat al statului sau nu,
autorizată de către stat să se ocupe de procedurile de executare;
c) „Creditor” reprezintă partea ce solicită executarea;
d) „Debitor” reprezintă partea împotriva căruia este îndreptată acţiunea de exe-
cutare;
II. Domeniul de aplicare

1. Această recomandare se aplică în materie civilă, inclusiv dacă priveşte dreptul co-
mercial, protecţia consumatorului, dreptul muncii şi dreptul familiei. Ea nu se aplică

cauzelor administrative1. Recomandarea se poate aplica şi chestiunilor cu caracter
penal care nu implică privarea de libertate.
2. Această recomandare se aplică atît pentru executarea hotărîrilor judecătoreşti, cît

şi pentru alte titluri executorii, judiciare sau extrajudiciare.
III. Proceduri de executare

1. Pentru ca procedurile de executare să fie cît mai efective şi eficiente posibil,
a. executarea trebuie definită şi fixată de un cadru legal clar, stabilind puterile,

drepturile şi responsabilităţile părţilor şi ale terţilor;
b. executarea trebuie făcută în conformitate cu legislaţia şi hotărîrile judecăto-
reşti relevante. Orice lege trebuie să fie suficient de detaliată pentru a oferi
securitate juridică şi transparenţă procedurii, precum şi pentru a face că pro-
cedura să fie cît mai previzibilă şi eficientă;
c. părţile au datoria de a coopera în mod adecvat la procesul de executare; mai
ales în chestiuni ce privesc dreptul familiei, autorităţile trebuie să faciliteze
această cooperare;
d. debitorii trebuie să furnizeze informaţii la zi asupra veniturilor lor, al bunurilor
lor şi a altor chestiuni relevante;
e. statele trebuie să stabilească un mecanism pentru a preveni abuzurile din
partea părţilor pe parcursul procedurii de executare, dar care nu trebuie să
ducă la o rejudecare a cazului;
f. nu trebuie să existe amînări în procedura de executare, decît dacă motivele
sunt prevăzute de lege. Amînarea trebuie să fie subiect de analiză din partea
unui judecător;
g. în timpul procedurii de executare, trebuie găsit un echilibru adecvat între in-
teresele creditorilor şi cele ale debitorilor, avînd în vedere mai ales prevederile
art. 6 şi 8 ale CEDO. Dacă se impune, interesele terţilor trebuie, de asemenea,
luate în considerare. Cînd procedura de executare are în vedere chestiuni de
dreptul familiei, trebuie luate în considerare interesele membrilor familiei. În
plus, cînd procedura de executare are în vedere drepturile copilului, interesul
superior al copilului trebuie să prevaleze, în conformitate cu legislaţia interna-
ţională şi naţională;
h. trebuiesc protejate anumite bunuri esenţiale şi o anumită parte din veniturile
debitorului, cum ar fi bunuri de bază ale gospodăriei, venituri sociale de bază,
bani pentru nevoi medicale esenţiale şi unelte de lucru necesare.
2. Procedurile de executare trebuie:
1
Pentru această materie, a se vedea Recomandarea nr. (2003) 16 privind executarea deciziilor administrative
şi a celor judiciare în materia dreptului administrativ (n.t.).

a. să fie definite în mod clar şi uşor de administrat de către agenţii de execu-
tare;
b. să prescrie o definiţie şi o listă exhaustivă a titlurilor executorii şi modul în care
devin aplicabile;
c. să definească în mod clar drepturile şi obligaţiile debitorilor, creditorilor şi ale
terţilor, inclusiv, pentru ultimele două categorii, a rangului lor şi a dreptului la
sumele de bani recuperate şi distribuite;
d. să asigure cele mai eficiente şi adecvate moduri de a transmite documentele
(de exemplu, prin remitere manuală de către agentul de executare, mijloace
electronice, poştă);
e. să asigure măsuri pentru a preveni sau împiedica abuzurile procedurale;
f. să instituie dreptul părţilor de a solicita suspendarea executării, în vederea
asigurării protecţiei drepturilor şi intereselor lor;
g. să instituie, cînd e cazul, dreptul de recurs la hotărîrile judecătoreşti şi extraju-
diciare luate în cursul procesului de executare.
3. Costurile de executare trebuie să fie rezonabile, prevăzute de lege şi trebuie să fie
aduse la cunoştinţa părţilor în prealabil.
4. Încercările de a pune în practică procedura de executare ar trebui să fie propor-

ţionale cu miza procesului, cu sumele ce urmează a fi incasate, cît şi cu interesele
debitorului.
5. Costurile de executare trebuie să fie în general suportate de către debitor, dar cu

luarea în considerare a posibilităţii ca acestea să fie suportate de către alte părţi dacă
acestea abuzează de procedură.
6. Căutarea şi confiscarea bunurilor debitorilor trebuie să fie pe cît posibil efectivă,

ţinînd cont de dispoziţiile aplicabile în materia drepturilor omului şi de prevederile
privind protecţia datelor. Trebuie să existe posibilitatea de culegere rapidă şi efici-
entă a informaţiilor despre bunurile debitorului, prin accesul la informaţii relevante,
conţinute în registre şi alte surse. Debitorul trebuie să aibă de asemenea posibili-
tatea de a face declaraţii cu privire la bunurile sale.
7. Bunurile trebuie vîndute rapid, căutînd să se obţină cea mai mare valoare a bunu-
rilor pe piaţă şi evitînd deprecierea care nu este necesară.
IV. Agenţii de executare

1. Cînd statele folosesc agenţi de executare pentru a pune în aplicare procedura de
executare, aceştia trebuie să respecte principiile conţinute în această recomandare.
2. Statutul, rolul, responsabilităţile şi puterile agenţilor de executare trebuie să fie

prevăzute de lege astfel, încît să se imprime o cît mai mare siguranţă şi transparenţă

procedurii de executare. Statele trebuie să fie libere să determine statutul profesi-
onal al agenţilor de executare.
3. Pentru recrutarea agenţilor de executare, trebuie avută în vedere moralitatea can-

didaţilor, precum şi cunoştinţele juridice şi pregătirea în materie de legislaţie şi de
procedură. Pentru aceasta, agenţii de executare trebuie să fie supuşi unei examinări
prin care să li se evalueze cunoştinţele teoretice şi practice.
4. Agenţii de executare trebuie să se bucure de o bună reputaţie, să fie competenţi

în îndeplinirea obligaţiilor ce le revin şi trebuie să acţioneze mereu în conformitate
cu standardele profesionale şi etice recunoscute. Trebuie să fie imparţiali în relaţia cu
părţile, trebuie să fie supuşi unui control profesional şi unei monitorizări care poate
include controlul judiciar.
5. Împuternicirile şi responsabilităţile agentului de executare trebuie să fie definite în

mod clar şi delimitate în raport cu cele ale judecătorului.
6. Agenţii de executare care sunt bănuiţi de abuz în funcţia lor trebuie să fie supuşi
unei proceduri disciplinare, civile şi/sau penale prevăzîndu-se, în caz de abuz, sanc-
ţiuni adecvate.
7. Agenţii de executare angajaţi de stat trebuie să aibă condiţii de muncă potrivite,

resurse materiale adecvate şi personal auxiliar suficient. Trebuie, de asemenea, să fie
remuneraţi în mod adecvat.
8. Agentul de executare trebuie să urmeze stagii de pregătire iniţială şi continuă,

conform unor scopuri şi obiective clar definite şi structurate.
***

Standarde - Justitie 2010

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Standarde - Justitie 2010

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Responsabil de ediţie: Leonid ANTOHI

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Coperta: Simion Coadă

ISBN 978-9975-80-350-2 © Consiliul Europei (www.coe.int)

Publicaţia de faţă conţine traducerea neoficială a mai multor texte de referinţă în

Elaborarea şi publicarea acestei culegeri a fost realizată sub egida Programului

Standarde ale Consiliului Europei pentru Justiţie 3

INDEPENDENŢA, EFICIENŢA ŞI TRANSPARENŢA JUSTIŢIEI

Recomandări ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei

Avize ale Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE)

4 Standarde ale Consiliului Europei pentru Justiţie

AVOCATURA. ASISTENŢA JURIDICĂ.

Rezoluţii şi recomandări ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei

Standarde ale Consiliului Europei pentru Justiţie 5

Recomandarea 1604 (2003) privind rolul procuraturii într-o societate

Recomandări ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei

Documente adoptate de către Consiliul Consultativ a Procurorilor Europeni (CCPE)

SISTEMUL DE EXECUTARE SILITĂ

Recomandări ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei

6 Standarde ale Consiliului Europei pentru Justiţie

Activităţi pentru dezvoltarea şi consolidarea stabilităţii democratice

În 1997 a apărut ideea de a reuni roadele acestor lucrări şi discuţii cu scopul de a le

Necesitatea de a elabora o cartă europeană privind statutul judecătorilor a fost confir-

8 Standarde ale Consiliului Europei pentru Justiţie

CARTA EUROPEANĂ PRIVIND STATUTUL JUDECĂTORILOR

Participanţii la reuniunea multilaterală privind statutul judecătorilor în Europa, orga-

Avînd în vedere Principiile fundamentale referitoare la independenţa judecătorilor,

Referindu-se la Recomandarea nr. (94) 12 a Comitetului Miniştrilor statelor membre,

Interesaţi ca promovarea independenţei judecătorilor, necesară întăririi supremaţiei

Conştienţi de necesitatea ca dispoziţiile de natură a asigura cele mai bune garanţii

Dorind ca statutul judecătorilor în diferitele state europene să ia în considerare

Au adoptat prezenta Cartă europeană privind statutul judecătorilor.

Standarde ale Consiliului Europei pentru Justiţie 9

1.2. În fiecare stat european, principiile fundamentale ale statutului judecătorilor

1.3. În privinţa oricărei decizii referitoare la selectarea, recrutarea, numirea în funcţie,

1.5. Judecătorii trebuie să dovedească, în exercitarea funcţiei, disponibilitate, res-

1.7. Organizaţiile profesionale constituite de judecători şi la care aceştia pot adera în

2. Selectarea, recrutarea, formarea iniţială

10 Standarde ale Consiliului Europei pentru Justiţie

2.3. Statutul asigură, prin mijloace potrivite de formare profesională suportate de

Standarde ale Consiliului Europei pentru Justiţie 11

4.3. Judecătorul trebuie să se abţină de la orice comportament, de la orice act sau

4.4. Statutul garantează judecătorilor menţinerea şi aprofundarea cunoştinţelor atît

12 Standarde ale Consiliului Europei pentru Justiţie

6. Remunerarea, protecţia socială

6.2. Remunerarea poate să varieze în funcţie de vechime, de natura atribuţiilor jude-

6.3. Statutul prevede asigurarea judecătorului de profesie împotriva riscurilor sociale

7. Încetarea din funcţie

EXPUNEREA DE MOTIVE A CARTEI EUROPENE

Standarde ale Consiliului Europei pentru Justiţie 13

1.1. Carta încearcă să definească conţinutul statutului judecătorilor în raport cu

Această ultimă soluţie ar putea fi inspirată de grija de a nu critica sistemele naţionale

Totuşi, se afirmă, de asemenea, că într-un număr considerabil de ţări, inclusiv noi

De aceea, chiar dacă prevederile Cartei nu poartă un caracter cu adevărat obliga-

14 Standarde ale Consiliului Europei pentru Justiţie

Dispoziţiile Cartei vizează ridicarea nivelului garanţiilor în diferite state europene.

1.2. Principiile fundamentale care constituie statutul judecătorului şi determină ga-

Cerinţa de a consacra principiile fundamentale şi regulile în legislaţie sau în Consti-

Indicînd nivelul normativ cerut de ordinea internă, Carta nu prejudiciază respectul

1.3. Carta prevede intervenţia unei autorităţi independente de puterea executivă

Redacţia acestei prevederi este destinată de a acoperi diferite situaţii, începînd cu

Standarde ale Consiliului Europei pentru Justiţie 15