Professional Documents
Culture Documents
FACULTATEA DE DREPT
2010
1
CAPITOLUL I
URMĂRIREA PENALĂ
Secţiunea I-a
Noţiunea, obiectul şi principiile specifice
urmăririi penale
1. Noţiune
Urmărirea penală este prima fază a procesului penal şi are rolul de a pregăti şi asigura
buna desfăşurare a procesului penal în faza de judecată, prin activitatea de descoperire a
infracţiunilor, de identificare şi prindere a făptuitorilor, de strângere de probe cu privire la
faptă şi făptuitor, astfel încât la data sesizării instanţei, să fie cunoscută infracţiunea săvârşită
şi persoana ce trebuie judecată, precum şi celelalte persoane ce pot avea o calitate procesuală
în cauză.
Urmărirea penală se efectuează obligatoriu în toate cauzele penale.
2
desfăşura potrivit cerinţelor principiilor legalităţii, oficialităţii, aflării adevărului, rolului activ
al organelor judiciare, garantării libertăţii persoanei, respectării demnităţii umane, garantării
dreptului de apărare, prezumţiei de nevinovăţie şi folosindu-se în activitatea de urmărire
penală limba română.
În afara principiilor fundamentale ale procesului penal, urmărirea penală este
guvernată şi de anumite principii specifice, determinate de necesitatea realizării obiectivelor
sale.
a) Lipsa de publicitate a urmăririi penale se evidenţiază din faptul că, în cursul
urmăririi, nu este permisă prezenţa unor persoane străine de cauza penală la efectuarea actelor
de urmărire penală.
b) Operativitatea rezultă din faptul că orice act de urmărire penală poate fi efectuat la
data apreciată ca fiind cea mai favorabilă pentru efectuarea actului, nefiind impusă o anumită
ordine pentru efectuarea actelor ca în faza de judecată.
c) Mobilitatea constă în faptul că actele de urmărire penală se efectuează la locul
considerat cel mai indicat, nu neapărat la sediul organului de urmărire penală.
d) Lipsa de contradictorialitate este urmare a faptului că procurorul îndeplineşte în
faza de urmărire penală şi funcţia de învinuire şi cea de apărare şi cea de soluţionare a cauzei.
Lipsa de contradictorialitate permite organului de urmărire penală să asigure mobilitatea şi
operativitatea necesare efectuării actelor de urmărire penală, întrucât el se poate deplasa
imediat la locul indicat fără a fi necesară convocarea părţilor şi prezenţa lor, afară de cazurile
în care legea impune aceasta.
e) Forma preponderent scrisă, ca principiu de desfăşurare a urmăririi penale, este
determinată de faptul că părţile nu pot acţiona, în general, oral în faţa organelor de urmărire
penală, ci numai în scris, prin formularea de cereri sau memorii. Forma preponderent scrisă a
urmăririi penale este evidenţiată şi de faptul că activitatea organului de urmărire penală, în
mare parte, se efectuează pe baza unor hotărâri luate şi exprimate în scris (rezoluţii, ordonanţe
prin care se confirmă, infirmă, autorizează sau se dau soluţii), fără ca acestea să fie dezbătute
în faţa părţilor.
3
Secţiunea a II-a
Competenţa organelor de urmărire penală
(art.206-213)
1. Dispoziţii generale
Potrivit art.201 alin.1 C.pr.pen., competenţa efectuării urmăririi penale revine
organelor de urmărire penală, anume procurorului şi organelor de cercetare penală.
Organul de urmărire penală sesizat cu privire la săvârşirea unei infracţiuni este obligat,
potrivit art.210 C.pr.pen., să-şi verifice competenţa de a efectua urmărirea penală asupra
faptei cu care a fost sesizat. Dacă în urma acestei verificări organul de cercetare penală
constată că nu este competent să efectueze cercetarea, el va trimite de îndată cauza
procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent.
Când lipsa de competenţă este constatată de către procuror, acesta îşi va declina
competenţa în favoarea procurorului competent, prin ordonanţă.
Dispoziţiile privitoare la competenţa materială, după calitatea persoanei a instanţelor
de judecată, la prorogarea de competenţă şi la declinarea de competenţă se aplică şi organelor
de urmărire penală.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială a organelor de urmărire penală, aceasta se
efectuează de organul de urmărire penală cel dintâi sesizat, iar în caz de sesizări simultane, se
ţine seama de ordinea de preferinţă stabilită de art.30 C.pr.pen. În cazul infracţiunilor
săvârşite în străinătate, urmărirea penală se efectuează de către organul de urmărire penală din
circumscripţia instanţei competente să judece cauză.
2. Procurorul
Procurorul are ca atribuţii efectuarea urmăririi penale în cazurile şi condiţiile prevăzute
de lege precum şi supravegherea activităţii de cercetare penală efectuată de poliţie şi de alte
organe de cercetare speciale.
Este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală procurorul de la
parchetul corespunzător instanţei căreia îi revine competenţa să judece cauza în primă
instanţă.
În marea majoritate a cauzelor penale, procurorul supraveghează urmărirea penală.
Există însă unele situaţii expres prevăzute de lege (art.209) în care urmărirea penală se
4
efectuează în mod obligatoriu de procuror. Când este efectuată de procuror, urmărirea penală
este supusă supravegherii procurorului ierarhic superior.
5
dispoziţie a inspectorului general al poliţiei de frontieră (art.23 alin.1 din O.U.G. nr.104/2001
privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române, aprobată prin Legea
nr.81/2002).
e) căpitanii porturilor pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi
contra ordinii şi disciplinei la bord precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu
serviciul săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus în pericol sau ar fi
putut pune în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei.
Pentru ultimele două categorii de organe de cercetare speciale, urmărirea penală se
poate efectua şi de organele de cercetare ale poliţiei judiciare, nefiind dată exclusiv în
competenţa acestor organe.
Secţiunea a III-a
Organele de constatare (art.214-215)
Fără a le recunoaşte calitatea de organe de cercetare penală, legea acordă unor organe
şi persoane, denumite organe de constatare, dreptul de a încheia acte de constatare a săvârşirii
unor infracţiuni. Procesele verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de probă.
Sunt organe de constatare:
a) organele inspecţiilor de stat şi alte organe de stat pentru infracţiunile care
constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit
legii;
b) organele de control şi conducere ale administraţiei publice sau ale unor unităţi
la care se referă art.145 C.pen. pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de cei
aflaţi în subordine sau sub controlul lor;
c) ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei române pentru infracţiunile
constatate pe timpul executării misiunilor specifice.
Actele încheiate de aceste organe se înaintează procurorului în cel mult 3 zile de la
descoperirea faptei ce constituie infracţiune, afară de cazul când prin lege se dispune altfel. În
caz de infracţiune flagrantă, aceste organe au obligaţia de a înainta de îndată pe făptuitor
procurorului împreună cu actele efectuate şi mijloacele materiale de probă.
6
d) comandanţii de nave şi aeronave pentru infracţiunile săvârşite pe acestea cât timp
se află în afara porturilor şi aeroporturilor;
e) agenţii de poliţie de frontieră pentru infracţiunile de frontieră.
Actele încheiate de aceste două categorii de organe de constatare se înaintează
organului de cercetare penală competent în termen de 5 zile de la prima constatare efectuată
împreună cu mijloacele materiale de probă. Pentru comandanţii de nave sau aeronave,
termenul curge de la data ancorării navei sau aterizării aeronavei pe teritoriul românesc.
Actele efectuate de organele de constatare au semnificaţia unor acte premergătoare
începerii urmării penale.
Secţiunea a IV-a
Investigatorii sub acoperire
7
neputând depăşi 30 de zile. Durata totală a autorizării în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi
persoană este de maxim 1 an.
În cazuri urgente şi temeinic justificate, se poate solicita autorizarea şi a altor activităţi
decât cele pentru care există autorizare, procurorul fiind obligat să se pronunţe de îndată.
Activitatea investigatorilor sub acoperire se situează în faza actelor premergătoare
urmăririi penale
Secţiunea a V-a
Supravegherea exercitată de procuror în activitatea
de urmărire penală (art.216-220)
8
penală nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale, o infirmă motivat. Infirmarea are drept
efect desfiinţarea actelor de urmărire efectuate cu încălcarea legii.
6. autorizarea, încuviinţarea, avizarea sau confirmarea unor acte de urmărire
penală. Pentru efectuarea unor acte, organul de cercetare penală trebuie să obţină o aprobare
prealabilă sau ulterioară efectuării actului de la procurorul care exercită supravegherea.
Aprobarea dată de procuror poate lua forma unei autorizări (art.2242 alin.1), a unei
încuviinţări (art.114), a unei avizări (art.156 al.2) sau a unei confirmări (art.228 al.31).
7. soluţionarea plângerilor împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală.
Conform art.275, orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de
urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. Soluţionarea
plângerii este de competenţa procurorului care supraveghează activitatea organului de
cercetare penală.
În cazurile în care legea prevede obligativitatea efectuării urmăririi penale de către
procuror, precum şi atunci când procurorul efectuează personal urmărirea în alte cauze,
supravegherea activităţii de urmărire penală se efectuează de prim-procurorul parchetului sau
de procurorul ierarhic superior.
Modalităţile de supraveghere sunt, în această situaţie, mai restrânse.
Unui procuror nu i se poate prelua dosarul repartizat şi trecut altui procuror decât în
cazul suspendării sau încetării calităţii acestuia ori dacă absenţa sa de la serviciu este
determinată de cauze obiective care justifică urgenţa şi împiedică chemarea sa (cum ar fi
concediu, boala).
a) Procurorul ierarhic superior poate asista la efectuarea unor acte de urmărire penală,
poate da dispoziţii obligatorii procurorului şi are competenţa de a se pronunţa asupra
plângerilor îndreptate împotriva actelor şi măsurilor luate de procuror. De asemenea,
procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot prelua, în vederea efectuării urmăririi
penale, cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziţia conducătorului
parchetului ierarhic superior. În cauzele preluate în aceste condiţii, procurorii din cadrul
parchetelor ierarhic superioare pot infirma actele şi măsurile procurorilor din parchetele
ierarhic inferioare, dacă sunt contrare legii, şi pot îndeplini oricare dintre atribuţiile acestora.
9
Secţiunea a VI-a
Sesizarea organelor de urmărire penală
1. Plângerea -
Potrivit art.222 alin.1, plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau de
o persoană juridică referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune.
Plângerea poate fi formulată de persoana vătămată personal sau prin mandatar
(mandatul trebuie să fie special, iar procura rămâne ataşată plângerii) sau de substituiţii
procesuali (un soţ pentru celălalt sau copilul major pentru părinte). Formularea plângerii poate
fi făcută în scris sau oral. Când este făcută oral ea trebuie consemnată într-un proces-verbal de
organul care o primeşte.
Plângerea trebuie să cuprindă:
- numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului;
- descrierea faptei ce formează obiectul plângerii;
- indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut;
- indicarea mijloacelor de probă.
2. Denunţul
Potrivit prevederilor art.223 alin.1, denunţul este încunoştinţarea făcută de o persoană
fizică sau de o persoană juridică despre săvârşirea unei infracţiuni.
Denunţul poate fi făcut de orice persoană, chiar şi de cel care a săvârşit infracţiunea, în
scris, caz în care trebuie semnat de denunţător, sau oral, cu obligaţia consemnării într-un
proces-verbal de cel care îl primeşte. Datele pe care trebuie să le cuprindă denunţul sunt cele
prevăzute pentru plângere.
3. Sesizarea din oficiu
Organele de urmărire penală se pot sesiza din oficiu atunci când află prin orice altă
cale, decât prin denunţ sau plângere, de săvârşirea unei infracţiuni.
Modalităţi concrete prin care se poate realiza sesizarea din oficiu:
10
- pe baza constatării personale a unei infracţiuni flagrante;
- pe baza unui denunţ anonim sau pseudodenunţ (denunţ sub o altă identitate decât cea
reală);
- prin intermediul mijloacelor de informare în masă;
- prin descoperirea, în timpul cercetării într-o cauză, a unor fapte sau aspecte noi, uneori
cu totul străine de ceea ce se cercetează.
În vederea sesizării din oficiu, organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal
în care consemnează faptele şi împrejurările constatate şi faţă de care s-ar justifica începerea
urmăririi penale.
11
b) Sesizarea organului prevăzut de lege
Când legea prevede că începerea urmăririi penale nu poate avea loc fără o sesizare
specială, aceasta trebuie făcută în scris şi semnată de către organul competent. Actul de
sesizare trebuie să cuprindă aceleaşi date ca şi plângerea.
Sesizarea trebuie să provină de la persoana sau organul prevăzut de lege. Astfel,
potrivit art.278 C.pen., pentru infracţiunile prevăzute la art.273 alin.1, art.274 alin.1, art.275
alin.1 şi 2 C.pen., este necesară sesizarea organelor competente ale căilor ferate, iar
potrivit art.226 alin.1 C.pr.pen. şi art.337 şi art.355 C.pen., pentru infracţiunile prevăzute de
art.331-334 şi respectiv de art.353 şi 354 C.pen., este necesară sesizarea comandantului.
c) Exprimarea dorinţei guvernului străin
Exprimarea dorinţei guvernului străin este un mod special de sesizare a organelor de
urmărire penală pentru infracţiunile îndreptate împotriva reprezentantului unui stat străin în
România (art.171 C.pen.). Urmărirea penală poate începe însă şi în lipsa dorinţei guvernului
străin, însă nu vor mai fi aplicabile dispoziţiile art.171 C.pen., în ceea ce priveşte sporul de
pedeapsă, ci vor fi aplicate dispoziţiile de drept comun corespunzătoare faptei săvârşite de
inculpat. Sesizarea organelor de urmărire penală pentru fapta respectivă va putea fi făcută prin
orice mod de sesizare.
d) Autorizaţia prealabilă din partea autorităţii prevăzute de lege.
Organul de urmărire penală poate fi sesizat în aceste cazuri prin unul din modurile
generale de sesizare dar nu poate proceda la începerea urmăririi decât în condiţiile obţinerii
autorizaţiei impuse de lege. Astfel, magistraţii nu pot fi reţinuţi, cercetaţi, arestaţi,
percheziţionaţi sau trimişi în judecată fără încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al
Magistraturii (art.100 al.2 din Legea nr.303/2004 privind statutul magistraţilor).
12
Secţiunea a VII-a
Actele premergătoare
Secţiunea a VIII-a
Desfăşurarea urmăririi penale
13
Pentru a se putea dispune începerea urmăririi penale se cer a fi îndeplinite cumulativ 2
condiţii:
1. organul de urmărire penală să fi fost sesizat în vreunul din modurile prevăzute de
lege;
2. din conţinutul actului de sesizare sau a actelor premergătoare efectuate să nu
rezulte existenţa vreunui caz din cele prevăzute la art.10 C.pr.pen., cu excepţia celui de la
lit.b1.
Dacă din cuprinsul actului de sesizare sau din actele premergătoare rezultă că există
una din situaţiile prevăzute de art.10 (cu excepţiile arătate), organul de cercetare penală este
obligat să înainteze actele încheiate procurorului, cu propunerea de a nu se începe urmărirea
penală. Dacă procurorul este de acord cu această propunere, o confirmă printr-o rezoluţie
motivată şi înştiinţează despre aceasta persoana care a făcut sesizarea.
Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale se poate face plângere la instanţă
în condiţiile art.2781. În cazul în care instanţa admite această plângere, cauza se trimite înapoi
procurorului în vederea începerii urmăririi penale, iar acesta poate reveni asupra soluţiei date
şi dispune începerea urmăririi, în condiţiile legii (art.273 al.1 1).
2. Cercetarea penală
Cercetarea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa
infracţiunii pentru care s-a început urmărirea, identificarea făptuitorului şi stabilirea
răspunderii penale şi civile a acestuia, pentru a se constata dacă este sau nu cazul de a se
dispune trimiterea în judecată.
Dacă făptuitorul este cunoscut sau s-a formulat o învinuire împotriva unei persoane,
cercetarea penală se efectuează în legătură cu fapta şi cu făptuitorul respectiv). Dacă
făptuitorul nu este cunoscut, urmărirea penală se efectuează doar în legătură cu fapta şi în
vederea descoperirii făptuitorului. Din momentul în care se descoperă cine este autorul faptei,
acesta devine învinuit, iar cercetarea continuă şi cu privire la făptuitor.
Cercetarea penală se poate desfăşura în 2 modalităţi: fără acţiune penală pusă în
mişcare şi cu punerea în mişcare a acţiunii penale.
În cauzele de o mai mare complexitate, cercetarea penală se efectuează cu punerea în
mişcare a acţiunii penale. Organul de cercetare, după punerea în mişcare a acţiunii penale,
este obligat să îl cheme pe inculpat, să îi comunice fapta pentru care este învinuit şi să îi dea
explicaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are. De asemeni, inculpatului aflat în
stare de libertate trebuie să îi pună în vedere că este obligat să se prezinte la toate chemările ce
14
i se vor face în cursul procesului penal şi că are îndatorirea să comunice orice schimbare de
adresă (art.237 alin.2 şi 3).
După ce organul de cercetare penală apreciază că a administrat toate probele necesare
în cauză, pregăteşte dosarul în vederea înaintării lui la procuror.
În cauzele în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, organul de cercetare,
întocmeşte un referat în care se consemnează rezultatul cercetării, referat ce se înaintează
împreună cu dosarul cauzei procurorului. După primirea dosarului, procurorul trebuie să îl
cheme pe inculpat şi să-i prezinte materialul de urmărire penală.
În cauzele în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare, cercetarea penală se
consideră încheiată după completarea cercetării şi prezentarea materialului de urmărire penală
inculpatului. Organul de cercetare penală va întocmi un referat de terminare a cercetării
penale pe care îl va înainta procurorului împreună cu dosarul cauzei.
Referatul de terminare a cercetării penale trebuie să se limiteze la fapta care a
format obiectul punerii în mişcare a acţiunii penale, la persoana inculpatului şi la ultima
încadrare juridică dată faptei.
Dacă cercetarea penală se efectuează de către procuror, acesta va proceda la
prezentarea materialului de urmărire penală învinuitului sau inculpatului, iar la terminarea
cercetării penale trage concluziile pe care le găseşte întemeiate şi rezolvă cauza fără a întocmi
referat de terminare a cercetării penale.
15
4. Rezolvarea cauzei de către procuror
Procurorul este obligat ca în termen de cel mult 15 zile de la primirea dosarului
înaintat de organul de cercetare penală să procedeze la verificarea lucrărilor de urmărire
penală şi să se pronunţe asupra acestora.
În urma verificărilor se pot ivi două situaţii (art.262):
1. procurorul constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea
adevărului şi că urmărirea penală este completă, existând probele necesare şi legal
administrate, caz în care poate dispune:
- trimiterea în judecată, atunci când din materialul de urmărire penală rezultă că
fapta există, că a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat şi că acesta răspunde din punct de
vedere penal.
- scoaterea de sub urmărire penală, atunci când se constată că a intervenit una din
situaţiile de la art.10 lit.a-e C.pr.pen. În cazul prevăzut la art.10, lit.b 1 se dispune şi aplicarea
unei sancţiuni cu caracter administrativ (mustrare, mustrare cu avertisment, amendă).
- încetarea urmăririi penale, atunci când se constată că a intervenit una din
situaţiile de la art.10 lit.f-h, i1 şi j C.pr.pen. În cazurile prevăzute de art.10 lit.i nu se dispune
încetarea urmăririi penale ci trimiterea în judecată pentru ca instanţa să poată dispune
înlocuirea răspunderii penale.
- clasarea, atunci când urmărirea penală s-a desfăşurat fără învinuit în cauză, acesta
fiind necunoscut şi a intervenit una din situaţiile de la art.10 C.pr.pen..
2. procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau a fost efectuată cu
nerespectarea dispoziţiilor legale sau a fost efectuată de un organ necompetent, caz in care va
dispune prin ordonanţă:
- restituirea cauzei la organul care a efectuat cercetarea pentru completarea sau
refacerea urmăririi penale atunci când aceasta nu este completă sau a fost efectuată cu
încălcarea dispoziţiilor legale care garantează aflarea adevărului. Cauza poate fi trimisă însă
şi unui alt organ de urmărire competent, dacă procurorul consideră necesar.
- trimiterea cauzei la organul competent, atunci când se constată că urmărirea a fost
efectuată de un organ necompetent.
16
Secţiunea a IX-a
Trimiterea în judecată
Secţiunea a X-a
Încetarea urmăririi penale
Încetarea urmăririi penale are loc, conform art.242, atunci când se constată existenţa
vreunuia dintre cazurile prevăzute în art.10 lit.f-h, i1 şi j şi există învinuit sau inculpat în
cauză.
Dacă organul de cercetare penală constată existenţa unui caz din cele prevăzute la
art.10 lit.f-h, i1 şi j, întocmeşte un referat cu propunerea de încetare a urmăririi penale pe care
îl înaintează împreună cu dosarul cauzei procurorului.
Dacă procurorul este de acord cu propunerea organului de cercetare penală, pronunţă
încetarea urmăririi penale prin ordonanţă, în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în
mişcare şi prin rezoluţie, dacă urmărirea s-a efectuat cu învinuit în cauză.
În cazul în care procurorul, primind propunerea organului de cercetare penală de
încetare a urmăririi penale, constată că nu este cazul să se dispună încetarea sau dacă a dispus
17
încetarea doar parţial, va restitui dosarul acestui organ cu dispoziţia de a se continua
cercetarea.
Secţiunea a XI-a
Scoaterea de sub urmărire penală
Scoaterea de sub urmărire penală are loc, conform art.249, atunci când se constată
existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute de art.10 lit.a-e şi există învinuit sau inculpat în
cauză.
Procedura scoaterii de sub urmărire penală este aceeaşi cu cea a încetării urmăririi
penale. Procurorul dispune, la propunerea organului de cercetare penală, scoaterea de sub
urmărire prin ordonanţă, dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare, şi prin rezoluţie în caz
contrar.
Dacă temeiul soluţiei adoptate îl constituie însă cazul prevăzut de art.10 lit b1,
procurorul se pronunţă prin ordonanţă, indiferent dacă acţiunea penală a fost sau nu pusă în
mişcare. Alături de scoaterea de sub urmărire penală, în acest caz, procurorul va dispune şi
aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ (mustrare, mustrare cu avertisment,
amendă).
Secţiunea a XII-a
Suspendarea urmăririi penale
18
Procurorul dispune suspendarea, la propunerea organului de cercetare penală, prin
ordonanţă.
Pe timpul cât urmărirea penală este suspendată, organul de cercetare penală va
continua să efectueze acele acte a căror îndeplinire nu este împiedicată de situaţia învinuitului
sau inculpatului. Organul de cercetare penală este obligat să se intereseze periodic dacă mai
subzistă cauza care a determinat suspendarea.
Secţiunea a XIII-a
Reluarea urmăririi penale
Prin reluarea urmăririi penale se asigură readucerea procesului penal în prima sa fază
dintr-un cadrul extraprocesual ori din faza de judecată pentru a se asigura o bună administrare
a justiţiei.
Conform art.270, urmărirea penală poate fi reluată în caz de:
a) încetare a cauzei de suspendare. Reluarea se dispune în acest caz de către
procuror, prin ordonanţă, la propunerea organului de cercetare penală.
b) restituire a cauzei de către instanţa de judecată în vederea refacerii urmăririi
penale. Reluarea se dispune în acest caz de către instanţă, prin sentinţă sau decizie.
c) redeschidere a urmăririi penale. Redeschiderea urmăririi penale se dispune de
către procuror atunci când acesta constată că nu a existat în fapt cazul care a determinat
scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi sau că a dispărut împrejurarea pe care
se întemeia soluţia respectivă. Redeschiderea urmăririi penale se dispune de procuror prin
ordonanţă, după care cauza este trimisă organului de cercetare penală care reia cercetarea din
stadiul în care se afla în momentul scoaterii de sub urmărire penală sau al încetării urmăririi
penale.
Redeschiderea urmăririi penale are loc, de asemenea, când judecătorul, potrivit art.
2781, a admis plângerea împotriva ordonanţei sau, după caz, a rezoluţiei procurorului de
scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale ori de clasare şi a trimis
cauza procurorului în vederea redeschiderii urmăririi penale.
Reluarea urmăririi penale nu poate avea loc dacă se constată ca între timp a intervenit
vreunul din cazurile prevăzute în art. 10.
19
Secţiunea a XIV-a
Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală
Împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală pot face plângere atât părţile cât şi
orice altă persoană, chiar străină de cauză, dacă respectivul act a adus o vătămare intereselor
sale legitime.
20
20 de zile în care procurorul trebuia sa soluţioneze plângerea. Plângerea greşit îndreptată se
trimite organului judiciar competent.
Dosarul va fi trimis instanţei în termen de 5 zile de la primirea adresei prin care se
cere dosarul cauzei.
La soluţionarea plângerii se citează atât persoana faţă de care s-a dispus scoaterea de
sub urmărire, încetarea sau neînceperea urmăririi penale cât şi persoana care a făcut
plângerea. Neprezentarea acestor persoane legal citate nu împiedică soluţionarea cauzei, dar
dacă instanţa consideră necesară prezenţa lor, poate dispune aducerea lor silit. Prezenţa
procurorului este obligatorie.
Soluţionarea plângerii trebuie să aibă loc în cel mult 30 de zile de la data primirii ei de
către instanţă, iar modul de soluţionare trebuie comunicat de îndată persoanei care a făcut
plângerea.
În soluţionarea plângerii, instanţa poate adopta una din următoarele soluţii:
- respinge plângerea, prin sentinţă, ca tardivă, inadmisibilă sau nefondată, şi
menţine soluţia din rezoluţia sau ordonanţa atacată;
- admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi
trimite cauza procurorului în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, după caz.
Judecătorul este obligat să arate motivele pentru care a trimis cauza procurorului, indicând
totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin care anume mijloace de
probă.
- admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi,
când probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, reţine cauza spre
judecare în primă instanţă.
Sentinţa prin care instanţa s-a pronunţat asupra plângerii poate fi atacată cu recurs de
procuror, de persoana care a făcut plângerea, de persoana faţă de care s-a dispus neînceperea
urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea procesului penal, precum şi
de orice altă persoană ale cărei interese au fost vătămate.
21
Întrebări recapitulative
Bibliografie
1. Andone Bantaş, Amalia. Plângerea împotriva actelor şi măsurilor procurorului,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009
2. Ionăşeanu, Eugen. Procedura începerii urmăririi penale, Editura Militară,
Bucureşti, 1979
3. Lefter, Alexandru, Tun, Ion, Dinu, Ion, Mihălcioiu, Serghie, Popa, Ştefan.
Cercetarea penală. Aspecte teoretice şi practice, Editura Global Print, Bucureşti, 1999
4. Pintea, Alexandru. Urmărirea penală, fază a procesului penal, Editura
Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2004
5. Pintea, Alexandru. Începerea, efectuarea şi terminarea urmăririi penale.
Elemente de tactică criminalistică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005
6. Pop, Octavian. Soluţii ce pot fi pronunţate în cazul urmăririi penale, Editura
Mirton, Timişoara, 2003
22
CAPITOLUL II
REGLEMENTARI COMUNE PRIVIND FAZA DE JUDECATA
Secţiunea I-a
Noţiunea, obiectul şi
principiile specifice fazei de judecată
1. Noţiune
Judecata este activitatea procesuală şi procedurală desfăşurată de instanţa de judecată
cu participarea procurorului, a părţilor şi a persoanelor chemate în interesul cauzei, în vederea
aflării adevărului cu privire la fapta şi inculpatul cu care a fost sesizată şi soluţionării legale şi
temeinice a cauzei penale.
Judecata reprezintă faza principală a procesului penal, întrucât în această fază se
realizează stabilirea cu caracter definitiv a vinovăţiei inculpatului, precum şi sancţionarea
acestuia conform prevederilor legii penale.
În marea majoritate a cauzelor penale, judecata poate parcurge trei grade de jurisdicţie:
judecata în primă instanţă, judecata în apel şi judecata în recurs. De la regula celor trei
grade de jurisdicţie există şi excepţii, unele cauze putând fi judecate numai în primă instanţă
şi în recurs, nefiind susceptibile de apel.
Cele trei (sau două) grade de jurisdicţie se înscriu în ciclul obişnuit al procesului penal,
trecerea cauzei de la un grad la altul făcându-se fără ca hotărârea să rămână definitivă. După
rămânerea definitivă, hotărârea se bucură de autoritate de lucru judecat şi poate fi pusă în
executare. O nouă judecare a acelei cauze este posibilă numai în situaţii excepţionale, anume
prevăzute de lege, prin intermediul unei căi extraordinare de atac (contestaţie în anulare,
revizuire, recurs în anulare).
2. Obiectul judecăţii
Judecata are ca obiect aflarea adevărului în cauza supusă judecăţii şi tragerea la
răspundere penală a inculpatului găsit vinovat sau, dimpotrivă, absolvirea inculpatului de
23
învinuirea formulată împotriva sa când există o cauză de excludere sau de înlăturare a
răspunderii penale.
24
Secţiunea a II-a
Reglementări comune privind pregătirea judecăţii
Pregătirea şedinţei de judecată se caracterizează prin efectuarea unor acte care asigură
buna desfăşurarea a şedinţei de judecată; aceste acte sunt acte de administrare a justiţiei,
raţiune pentru care nu li se aplică principiile specifice ale judecăţii. Ele sunt efectuate în afara
şedinţei de judecată de către preşedintele instanţei şi de personalul auxiliar: grefieri, arhivari.
Pregătirea şedinţei de judecată în oricare dintre etapele sale presupune efectuarea
următoarelor acte:
a) Desemnarea completului de judecată. În vederea repartizării pe complete şi a
stabilirii primului termen de judecată, dosarele nou formate vor fi transmise, după înregistrare
în registratura instanţei, persoanei desemnate cu repartizarea aleatorie a cauzelor.
b) Fixarea termenului de judecată. După preluarea dosarului de către completul
desemnat să desfăşoare activitatea de judecată, se va proceda la fixarea termenului de
judecată. Stabilirea termenului de judecată se face în funcţie de gradul de încărcare a instanţei
cu cauze, dar ţinându-se cont şi de urgenţa cauzelor.
c) Citarea părţilor şi a altor persoane chemate în interesul cauzei. Potrivit art.291,
judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită.
Neprezentarea părţilor legal citate nu împiedică judecarea cauzei. Dacă însă instanţa consideră
că este necesară prezenta uneia dintre părţile lipsă, poate lua masuri pentru prezentarea
acesteia, amânând în acest scop judecata.
Alături de părţi, vor fi citaţi la judecată şi martorii, experţii şi interpreţii a căror
prezenţă este necesară în interesul cauzei.
d) Asigurarea apărării. În cazurile în care legea impune asistenţă juridică obligatorie
şi inculpatul nu are apărător ales, preşedintele instanţei este obligat, odată cu fixarea
termenului de judecată, să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu.
e) Alte măsuri pregătitoare. Preşedintele completului de judecată are îndatorirea sa
ia din timp toate măsurile necesare, pentru ca la termenul de judecată fixat judecarea cauzei să
nu sufere amânare.
De asemenea, se îngrijeşte ca lista cauzelor fixate pentru judecată sa fie intocmită şi
afişată la instanţă, spre vedere, cu 24 de ore înaintea termenului de judecată. La întocmirea
25
listei se ţine seama de data intrării cauzelor la instanţă, dându-se întâietate cauzelor în care
sunt deţinuţi şi celor cu privire la care legea prevede că judecata se face de urgenţă.
Secţiunea a III-a
Reglementări comune privind desfăşurarea şedinţei de judecată
26
4. Constatarea infracţiunilor de audienţă (art.299). Prin infracţiune de audienţă se
înţelege orice faptă prevăzută de legea penală săvârşită în cursul şedinţei de judecată.
Preşedintele instanţei este obligat într-o asemenea situaţie să constate săvârşirea acelei
infracţiuni şi să-l identifice pe făptuitor, încheind în acest sens un proces verbal ce va fi trimis
procurorului.
5. Verificarea sesizării instanţei (art.300). Instanţa este datoare să verifice din oficiu,
la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare. În cazul când se constată că sesizarea nu
este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin
acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de
sesizare, în vederea refacerii acestuia.
6. Verificarea arestării inculpatului (art.3001). Dacă inculpatul este trimis în
judecată în stare de arest, instanţa este obligată, după înregistrarea dosarului la instanţă, să
verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive înainte
de expirarea duratei acesteia.
Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive are loc şi în cursul judecăţii,
periodic şi nu mai târziu de 60 de zile.
7. Rezolvarea chestiunilor incidente. Cererile şi excepţiile formulate de procuror şi
de către părţi, precum şi cele invocate din oficiu de către instanţă, ca chestiuni prealabile, sunt
puse în discuţie în şedinţă, după care instanţa se pronunţă asupra lor prin încheiere motivată.
8. Suspendarea judecăţii. Suspendarea cursului judecăţii poate interveni în trei
situaţii: în cazul unei boli grave a inculpatului, atunci când se ridică în faţa instanţei o excepţie
de neconstituţionalitate a unei text de lege în legătură cu cauza şi în caz de extrădare activă.
Încheierea dată în primă instanţă prin care s-a dispus suspendarea cauzei poate fi
atacată separat cu recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare pentru
cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Recursul nu suspendă executarea şi se
judecă în termen de 3 zile.
9. Note privind desfăşurarea procesului. În cursul şedinţei de judecată, grefierul ia
note cu privire la desfăşurarea procesului, consemnând toate afirmaţiile, întrebările şi
susţinerile celor prezenţi, inclusiv ale preşedintelui completului. Procurorul şi părţile pot cere
citirea notelor şi vizarea lor de către preşedinte. După terminarea şedinţei de judecată,
participanţii la proces primesc, la cerere, câte o copie de pe notele grefierului.
Întreaga desfăşurare a şedinţei de judecată se înregistrează cu mijloace tehnice audio,
iar în caz de contestare a notelor grefierului, acestea vor fi verificate şi, eventual, rectificate pe
27
baza înregistrărilor din cursul şedinţei. Contestarea notelor se poate face până la termenul de
judecată următor.
10. Încheierea de şedinţă. Pe baza notelor luate în cursul şedinţei de judecată,
grefierul întocmeşte după fiecare termen de judecată, încheierea de şedinţă. Acest act
oglindeşte întreaga desfăşurare a judecăţii la termenul respectiv. Încheierea se întocmeşte de
grefier în 24 de ore de la terminarea şedinţei şi se semnează de preşedintele completului de
judecată şi de grefier.
Secţiunea a IV-a
Reglementări comune privind deliberarea şi pronunţarea hotărârii
28
recomandare ca şi cel pentru care se pot amâna deliberarea şi pronunţarea astfel încât
nerespectarea lui nu produce consecinţe asupra actului.
Hotărârea se redactează de unul din judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei
şi se semnează de toţi membrii completului de judecată şi de grefier.
Secţiunea a V-a
Felurile hotărârilor judecătoreşti
Instanţele judecătoreşti pot pronunţa trei feluri de hotărâri: încheieri, sentinţe şi decizii.
Încheierile sunt hotărârile prin care instanţa de judecată rezolvă toate chestiunile
premergătoare soluţionării fondului. În faza de urmărire penală, ori de câte ori instanţa este
chemată să dispună asupra unei măsuri procesuale sau procedurale sau să efectueze un act, ea
se pronunţă printr-o încheiere. În cursul judecăţii toate măsurile luate de instanţă se
menţionează în încheierea de şedinţă.
Sentinţele sunt hotărârile prin care prima instanţă soluţionează fondul cauzei sau se
dezinvesteşte fără să soluţioneze fondul cauzei. Tot sentinţe se numesc şi hotărârile prin care
prima instanţă soluţionează cererile care deschid o procedură de judecată cu privire la
executarea pedepsei sau o cale de atac extraordinară de competenţa primei instanţe
(revizuirea).
Deciziile sunt hotărârile prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului,
recursului în interesul legii, precum şi hotărârile prin care instanţa de recurs soluţionează
fondul cauzei după rejudecare.
Cuprinsul hotărârii judecătoreşti variază de la o hotărâre la alta; în general însă
orice hotărâre judecătorească cuprinde 3 părţi: partea introductivă (practicaua), expunerea
(considerentele) şi dispozitivul (minuta). Partea introductivă cuprinde date cu privire la
instanţa care a judecat, caracterul public sau secret al şedinţei, numele judecătorilor, a
procurorului şi a grefierului, identitatea părţilor şi a apărătorilor lor, datele generale ale
cauzei. Expunerea arată obiectul judecăţii, chestiunile de drept rezolvate şi soluţia ce rezultă
din cele reţinute în fapt şi în drept de instanţă. Dispozitivul indică soluţia adoptată de instanţă.
29
Întrebări recapitulative
1. Care sunt principiile care guvernează activitatea de judecată?
2. Care sunt actele ce trebuie efectuate pentru pregătirea şedinţei de judecată?
3. Care sunt reglementările comune şedinţei de judecată în oricare dintre etapele
judecăţii?
4. Ce presupune deliberarea?
5. Care sunt felurile hotărârilor judecătoreşti?
Bibliografie
1. Plăeşu, Teodora Eleonora. Judecata în cauzele penale. Reguli de bază, Editura
Junimea, Iaşi, 2003
2. Surdescu, Ioana; Popa, Rodica Aida. Minuta – act al deliberării în procesul penal
român. Aspecte metodologice, Editura All Beck, Bucureşti, 2000.
3. Ştefănescu, Beatrice. Garanţiile juridice ale respectării legii procesual penale în
activitatea de judecată, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007.
30
CAPITOLUL III
JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ
Secţiunea I-a
Noţiunea, obiectul şi participanţii la judecata în primă instanţă
1. Noţiune
Judecata în primă instanţă este etapa iniţială şi obligatorie a judecăţii fără de care nu se
poate vorbi de actul de justiţie. La judecata în primă instanţă trebuie să se soluţioneze fondul
cauzei, anume să se constate dacă învinuirea adusă inculpatului este întemeiată şi în caz
afirmativ, să se aplice sancţiunea prevăzută de legea penală. Totodată rezolvarea fondului
cauzei impune şi pronunţarea asupra pretenţiilor civile ale părţii civile.
2. Obiectul judecăţii
Judecata în primă instanţă se mărgineşte, conform art.317, la fapta şi persoana arătate
în actul de sesizare a instanţei, iar în caz de extindere a procesului penal, şi la fapta şi
persoana la care se referă extinderea. Obiectul judecăţii în primă poate fi extins în cursul
desfăşurării judecăţii prin extinderea acţiunii penale sau a procesului penal cu privire la noi
acte materiale, la noi fapte sau noi persoane.
31
obligatorie, precum şi în cazul în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a
închisorii. La şedinţele de judecată privind alte infracţiuni, procurorul participa doar când
consideră necesar.
Inculpatul aflat în stare de liberate poate să nu se prezinte la judecată. Dacă procedura
de citare este legal îndeplinită, neprezentarea sa nu va împiedica judecarea cauzei. Dacă însă
inculpatul este arestat sau se află în stare de deţinere, aducerea inculpatului la judecată este
obligatorie.
Secţiunea a II-a
Măsuri premergătoare şedinţei de judecată în primă instanţă
Secţiunea a III-a
Şedinţa de judecată în primă instanţă
32
1. Începutul şedinţei de judecată
Începutul şedinţei de judecată este marcat de strigarea cauzei de către preşedintele
instanţei, urmată de dispoziţia de a se face apelul părţilor şi a celorlalte persoane care au fost
citate.
Se verifică în primul rând prezenţa şi identitatea inculpatului. Dacă inculpatul nu este
prezent dar procedura de citare este corect îndeplinită şi nu există nici o dispoziţie care să
impună prezenţa obligatorie a acestuia, judecata se va desfăşura în lipsa inculpatului.
În cazul în care inculpatul se află în stare de detenţie, preşedintele trebuie să se
încredinţeze că acesta a primit copia actului de sesizare. Când actul nu a fost comunicat, dacă
inculpatul cere, judecata se amână, iar preşedintele va înmâna pe loc o copie de pe actul de
sesizare, făcându-se menţiune despre aceasta în încheierea de şedinţă. Judecata se amână la
cererea inculpatului şi atunci când comunicarea copiei de pe actul de sesizare s-a făcut cu
nerespectarea termenului legal de 5 zile sau nu a fost îndeplinită legal procedura de citare.
În ceea ce le priveşte pe celelalte părţi, se aplică dispoziţiile generale: dacă au fost
legal citate şi nu s-au prezentat vor fi judecate în lipsă, iar în caz de neîndeplinire a procedurii
de citare faţă de una din ele se va proceda la amânarea cauzei dispunându-se citarea în
condiţiile legii. Dacă partea este prezentă şi acceptă desfăşurarea judecăţii cu toate că nu a
fost legal citată, judecata va continua.
După apelul părţilor se face apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor. Se cere apoi
martorilor prezenţi să părăsească sala de şedinţă şi să nu se îndepărteze fără încuviinţarea
preşedintelui. Experţii rămân în sală, afară de cazul în care instanţa dispune altfel. Interpreţii
rămân întotdeauna în sală pentru a asigura traducerile necesare desfăşurării şedinţei de
judecată.
Instanţa este obligată, de asemeni, să procedeze la verificarea regularităţii sesizării sale
şi a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului, în conformitate cu
reglementările comune fazei de judecată.
Preşedintele explică apoi persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă sau că
poate participa ca parte vătămată în proces.
Sunt întrebaţi apoi procurorul şi părţile daca au de formulat excepţii, cereri sau propun
efectuarea de probe noi.
Dacă cererile au fost rezolvate şi nu s-a ajuns la o amânare a cauzei ori la
dezinvestirea instanţei, preşedintele instanţei de judecată va dispune citirea actului de sesizare
a instanţei, marcându-se astfel trecerea la cel de-al doilea stadiu al şedinţei, cercetarea
judecătorească.
33
2. Cercetarea judecătorească
Cercetarea judecătorească are ca obiect readministrarea tuturor probelor care au fost
administrate în cursul cercetării penale dar şi administrarea oricăror alte probe noi necesare
pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele. Potrivit art.321, actele de cercetare judecătorească
se pot efectua doar când procedura este completă, şi doar într-o anumită ordine - întâi se
ascultă inculpatul, apoi celelalte părţi, martorii, experţii şi interpreţii după care se procedează
la prezentarea mijloacelor materiale de probă. Instanţa poate dispune totuşi unele schimbări
ale ordinii, dacă apreciază că este necesar pentru buna desfăşurare a cercetării judecătoreşti.
Când inculpatul este prezent, schimbarea ordinii nu poate fi dispusă decât după ascultarea
acestuia.
Începerea cercetării judecătoreşti este marcată de citirea actului de sesizare a instanţei
sau de prezentarea succintă a acestuia de către grefier la dispoziţia preşedintelui completului. I
se explică apoi inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce şi i se aduce la cunoştinţă că
are dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că tot ceea ce declară poate fi
folosit şi împotriva sa, dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, celorlalte părţi, martorilor,
experţilor, precum şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că
este necesar.
Se trece apoi la ascultarea inculpatului potrivit procedurii prevăzute în Partea generală
a Codului. După ascultarea inculpatului se procedează la ascultarea celorlalte părţi aplicându-
se aceleaşi reguli ca şi la ascultarea inculpatului.
Instanţa trece apoi la ascultarea martorilor, pe rând, fiecare martor după ce s-a depus
jurământul prevăzut de lege, fiind lăsat să declare tot ceea ce ştie cu privire la cauză. Dacă
ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa va dispune citirea depoziţiei
date de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei. Instanţa
dispune citirea declaraţiilor anterioare şi atunci când martorul face declaraţii care sunt în
contrazicere cu cele date anterior. Aceeaşi procedură de ascultare se foloseşte şi în cazul
ascultării expertului sau interpretului.
Când în cauza supusă judecăţii există mijloace materiale de probă, instanţa, din oficiu
sau la cerere, dispune, dacă este necesar, aducerea şi prezentarea acestora. Mijloacele
materiale de probă pot fi examinate de către membrii completului de judecată, de către
procuror şi de către părţi şi pot fi prezentate şi martorilor sau experţilor pentru a le recunoaşte
sau pentru a face observaţii cu privire la ele.
34
După ce au fost readministrate toate probele strânse în cursul urmăririi penale,
preşedintele instanţei va da cuvântul procurorului şi părţilor pentru ca aceştia să-şi propună,
dacă este cazul, probe noi. Dacă nu s-au formulat cereri sau dacă cererile formulate au fost
respinse, ori dacă s-au efectuat completările cerute, preşedintele declară terminată cercetarea
judecătorească.
35
c) Extinderea obiectului judecăţii se poate realiza în cursul cercetării judecătoreşti
prin extinderea acţiunii penale sau a procesului penal, realizându-se în acest fel sesizarea
instanţei şi cu privire la alte acte materiale, alte fapte sau persoane decât cele cuprinse în actul
de sesizare iniţial.
Extinderea acţiunii penale (art.335) se dispune de către instanţa de judecată, prin
încheiere, dacă în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire şi la alte
acte materiale, care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.
Dispoziţia de extindere a acţiunii penale poate fi luată la cererea procurorului, a părţii
vătămate, a părţii civile sau din oficiu.
După extinderea acţiunii penale, instanţa procedează la judecarea infracţiunii în
întregul ei, punând în discuţie actele cu privire la care s-a dispus extinderea şi făcând, dacă
este cazul, aplicaţia dispoziţiilor privind încadrarea juridică.
Extinderea procesului penal se poate realiza fie pentru alte fapte, fie pentru alte
persoane, fie şi pentru alte fapte şi alte persoane.
Conform art.336, extinderea procesului penal pentru alte fapte poate avea loc atunci
când se descoperă în cursul judecăţii în primă instanţă date din care rezultă că inculpatul a mai
săvârşit şi o altă faptă prevăzută de legea penală în legătură cu cea pentru care este judecat.
Procedura extinderii este diferită după cum procurorul este sau nu prezent la judecată.
Extinderea procesului penal cu privire la alte persoane este reglementată de art.337 şi
are în vedere două situaţii:
- participarea unei alte persoane la săvârşirea faptei pentru care inculpatul este
judecat;
- săvârşirea de către altă persoană a unei alte infracţiuni care are legătură cu fapta
pentru care este judecat inculpatul.
În cazul în care se dispune extinderea procesului penal, instanţa va trebui să pună în
discuţie faptele sau persoanele cu privire la care s-a dispus extinderea şi să procedeze şi la
schimbarea încadrării juridice în raport de noua situaţie reţinută.
4. Dezbaterile judiciare
Dezbaterile judiciare constau în concluziile pe care le pun oral procurorul şi părţile din
proces asupra fondului cauzei: existenţa sau inexistenţa infracţiunii, săvârşirea ei de către
inculpat, împrejurările care stabilesc răspunderea penală şi civilă a acestuia.
În cadrul dezbaterilor judiciare se dă cuvântul procurorului, precum şi părţilor, acestea
din urmă putând pune concluzii personal sau prin apărător. Art.340 impune următoarea
36
ordine: procurorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente şi
inculpatului. În cazul în care sunt mai multe persoane care au calitatea de parte vătămată sau
de inculpat, se dă cuvântul, în ordinea arătată, tuturor celor care formează un grup procesual.
Momentul final al dezbaterilor este marcat de ultimul cuvânt al inculpatului. Potrivit
art.341, înainte de a declara dezbaterile închise, preşedintele instanţei este obligat să îi acorde
inculpatului ultimul cuvânt. Exercitarea acestui drept se poate face numai de către inculpat,
personal.
După ce inculpatul a avut ultimul cuvânt, instanţa va declara dezbaterile închise şi,
dacă socoteşte că e necesar, va cere părţilor să depună concluzii scrise. Părţile şi procurorul
pot depune concluzii scrise chiar dacă acestea nu au fost cerute de instanţă.
Secţiunea a IV-a
Deliberarea şi pronunţarea hotărârii
Deliberarea are loc prin întrunirea membrilor completului după încheierea şedinţei de
judecată, în vederea evaluării întregului material probator al cauzei în scopul stabilirii soluţiei
ce va fi dată cauzei.
Completul de judecată deliberează mai întâi asupra chestiunilor de fapt şi apoi asupra
chestiunilor de drept.
37
daunelor morale în cazurile prevăzute în art.17, iar în celelalte cazuri numai cu privire la
restituirea lucrului, desfiinţarea totala ori parţială a unui înscris şi restabilirea situaţiei
anterioare săvârşirii infracţiunii.
În rezolvarea laturii civile, instanţa poate obliga la repararea pagubei materiale şi a
daunelor morale, potrivit legii civile sau poate respinge acţiunea civilă. Instanţa penală nu
soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea pentru cazul prevăzut în art.10 lit.b, ori
când pronunţă încetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevăzute în art.10 lit. f
si j.
38
Secţiunea a V-a
Sentinţa penală
Hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă sau prin care aceasta se
dezinvesteşte fără să soluţioneze fondul poartă denumirea de sentinţă.
39
Întrebări recapitulative
1. Ce structură are şedinţa de judecată în primă instanţă?
2. Care sunt actele ce trebuie efectuate înainte de citirea actului de sesizare a primei
instanţe?
3. Ce incidente pot interveni în cursul cercetării judecătoreşti la prima instanţă?
4. Care este procedura extinderii procesului penal?
5. Care este semnificaţia dezbaterilor judiciare?
6. Cum se desfăşoară deliberarea în faţa primei instanţe?
Bibliografie
1. Gheorghe, Dumitru. Procesul penal. Judecata în primă instanţă, Editura Editas,
Bucureşti, 2005.
2. Iordache, Magdalena. Judecata în primă instanţă în procesul penal, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2008
3. Mrejeru, Theodor; Mrejeru, Bogdan. Judecata în primă instanţă. Aspecte
teoretice şi jurisprudenţă în materie, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006.
40
CAPITOLUL IV
CĂILE ORDINARE DE ATAC
Secţiunea I-a
Reglementări comune privind căile ordinare de atac
1. Noţiune
Căile ordinare de atac sunt mijloacele prevăzute de lege prin care se exercită un
control judecătoresc asupra hotărârilor judecătoreşti prin care s-a soluţionat a cauză penală,
înainte de rămânerea lor definitivă în scopul descoperirii şi îndreptării eventualelor erori pe
care acestea le-ar cuprinde.
Codul de procedură penală reglementează două căi de atac ordinare: apelul şi recursul.
41
3. Termenul de declarare al căilor de atac ordinare
Conform art.363 şi 385 3, durata termenului de apel şi a celui de recurs este de 10 zile,
cu excepţia cazurilor când legea dispune altfel.
Nedeclararea căii de atac în termen duce la decăderea din exerciţiul dreptului şi la
respingerea căii de atac formulate ca fiind tardivă. Codul reglementează însă două remedii
procesuale prin care decăderea este înlăturată dacă sunt îndeplinite anumite condiţii stabilite
de lege: repunerea în termen şi apelul sau recursul peste termen.
42
persoana. Cererea nesemnată ori neatestată poate fi confirmată în instanţă de parte ori de
reprezentantul ei.
Căile de atac ordinare pot fi declarate şi oral în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea,
cu obligaţia pentru instanţă de a consemna aceasta într-un proces-verbal.
43
Efectul devolutiv
Prin efect devolutiv se înţelege transmiterea, în întregime sau în parte, a cauzei spre o
nouă judecată, de la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată la instanţa competentă să
soluţioneze calea de atac.
Efectul devolutiv al apelului sau al recursului, cunoaşte o triplă limitare:
- este limitat de persoana apelantului sau recurentului;
- este limitat de calitatea procesuală a celui care declară apel sau recurs;
- este limitat de efectul neagravării situaţiei în propria cale de atac.
Când recursul este a doua cale de atac ce poate fi exercitată în cauză, efectul său
devolutiv este limitat şi la cazurile de casare prevăzute de art.3859.
Efectul extensiv
Efectul extensiv al căilor de atac ordinare obligă instanţa de control judiciar să
examineze cauza, prin extindere, şi cu privire la persoanele care nu au uzat de calea de atac
sau la care aceasta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa acestora fără însă a le putea crea o
situaţie mai grea.
Extinderea examinării nu poate avea loc decât faţă de persoanele din acelaşi grup
procesual cu cel care a declarat apelul ori recursul sau la care se referă declaraţia de apel ori
recurs.
44
Secţiunea a II-a
Apelul
1. Noţiune
Apelul este calea ordinară de atac prin care se promovează, la instanţa imediat ierarhic
superioară, o rejudecare a cauzei în fond sub toate aspectele de fapt şi de drept, cu
posibilitatea de a se schimba soluţia dată prin hotărârea atacată în privinţa persoanei care a
declarat apel sau la care se referă declaraţia de apel şi în limitele calităţii sale procesuale.
Conform art.378, obiectul judecăţii în apel îl constituie verificarea hotărârii atacate pe
baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la
instanţa de apel şi pronunţarea asupra tuturor motivelor de apel invocate.
3. Motivarea apelului
Motivele de apel se formulează în scris prin cererea de apel sau printr-un memoriu
separat depus la instanţa de apel cel târziu în ziua judecăţii (art.374 C.p.p.). Codul nu prevede
45
un termen pentru depunerea motivelor de apel, permiţând chiar formularea lor şi oral în ziua
judecăţii. Motivarea apelului nu este obligatorie, nefiind prevăzută nici o sancţiune pentru
nemotivarea acestuia.
4. Judecata în apel
Judecata în apel se desfăşoară potrivit normelor cu caracter general care disciplinează
faza de judecată la care se adaugă unele norme specifice căilor ordinare de atac, în general sau
apelului, în special.
Judecata în apel parcurge aceleaşi stadii procesuale ca şi judecata în primă instanţă:
pregătirea judecăţii, şedinţa de judecată şi deliberarea şi pronunţarea hotărârii.
Măsurile premergătoare şedinţei de judecată sunt cele comune judecăţii în oricare
din etapele sale. Sunt de observat doar următoarele reguli specifice:
- dacă în cauză sunt declarate mai multe apeluri, toate vor fi concentrate în faţa
aceleiaşi instanţe;
- completul de judecată este alcătuit în apel din 2 judecători;
- sunt citate numai părţile faţă de care apelul poate produce efecte;
- martorii sunt citaţi numai dacă se dispune reascultarea lor.
Judecata propriu-zisă în faţa instanţei de apel se poate desfăşura în două
modalităţi: fără cercetare judecătorească şi cu cercetare judecătorească.
Judecarea apelului fără cercetare judecătorească
Judecata în apel se face, de regulă, pe baza probelor administrate de prima instanţă,
precum şi a oricăror probe noi prezentate în faţa instanţei de apel (art.378 al.1). Dacă părţile
nu propun administrarea unor probe noi, judecata propriu-zisă a apelului se identifică cu
dezbaterea acestuia.
Preşedintele instanţei de judecată va da cuvântul părţilor în următoarea ordine: apelant,
intimat, procuror. Dacă printre apelurile declarate se află şi cel al procurorului, acesta va avea
primul cuvântul.
Înainte de a se încheia dezbaterile, inculpatului trebuie să i se acorde ultimul cuvânt.
De această dată, ultimul cuvânt nu mai este personal (ca la judecata în primă instanţă), el
putând fi pus şi prin apărător.
Judecarea apelului cu cercetare judecătorească
Motivele de apel formulate şi susţinute în faţa instanţei pot releva necesitatea
administrării unor noi probe sau a readministrării unor probe administrate la prima instanţă. În
46
aceste situaţii, instanţa de apel poate proceda la efectuarea unei cercetări judecătoreşti, după
punerea în discuţie a utilităţii ei.
În acest sens, art.378 al.2 prevede că în vederea soluţionării apelului, instanţa poate da
o nouă apreciere probelor din dosarul cauzei şi poate administra orice noi probe pe care le
consideră necesare.
După administrarea probelor, se va da cuvântul părţilor pentru dezbateri, procedura
fiind identică cu cea prezentată anterior.
Deliberarea instanţei de apel are loc conform reglementărilor comune în materie.
Dacă în cauză au fost declarate mai multe apeluri, instanţa este obligată să le examineze pe
toate şi să se pronunţe asupra lor. Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută care va
fi pronunţată în şedinţă publică, potrivit reglementărilor comune.
47
Admiterea apelului poate fi urmată şi de restituirea cauzei la procuror atunci când
instanţa de apel constată că în cursul urmăririi penale s-au încălcat dispoziţiile privitoare la
competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa
învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător.
48
Secţiunea a III-a
Recursul
1. Noţiune
Recursul este calea ordinară de atac ce se poate îndrepta împotriva hotărârilor
judecătoreşti pronunţate în apel, realizând un al doilea control judecătoresc al cauzei,
preponderent în drept, sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă, în cauzele
nesupuse apelului, realizând un control judecătoresc integral al cauzei.
49
3. Cazurile de casare
Atunci când recursul urmează apelului, în sensul ca este a doua cale de atac ordinară
ce poate fi exercitată într-o cauză penală, recursul poate fi admis doar dacă şi hotărârea
recurată cuprinde anumite erori expres prevăzute de lege şi numite cazuri de casare. Cazurile
de casare sunt enumerate limitativ de art.3859.
Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu
apel, nu este limitat la cazurile de casare prevazute în art.385 9, iar instanţa este obligată ca, în
afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub
toate aspectele.
4. Motivarea recursului
Recursul trebuie sa fie motivat.
Motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu
separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de
judecată. Dacă recursul nu este motivat sau nu este motivat în termenul impus de lege,
instanţa va lua în considerare la soluţionarea recursului doar cazurile de casare ce se iau în
considerare din oficiu.
În cauzele supuse doar recursului, nu şi apelului, motivele de recurs pot fi formulate şi
oral în ziua judecăţii.
5. Judecata în recurs
Judecata în recurs se desfăşoară potrivit normelor cu caracter general care
disciplinează faza de judecată la care se adaugă unele norme specifice căilor ordinare de atac,
în general sau recursului, în special.
Judecata în recurs parcurge aceleaşi stadii procesuale ca şi judecata în primă instanţă:
pregătirea judecăţii, şedinţa de judecată şi deliberarea şi pronunţarea hotărârii.
Măsurile premergătoare şedinţei de judecată sunt cele comune judecăţii în oricare
din etapele sale.
O măsură pregătitoare, specifică recursului, constă în posibilitatea de a se dispune
întocmirea unui raport cu privire la cauza dedusă judecăţii de către unul din magistraţii ce vor
alcătui completul de judecată. Astfel, potrivit art.385 12, preşedintele instanţei de recurs, odată
cu fixarea termenului pentru judecarea recursului, poate delega pe unul din judecătorii care
fac parte din completul de judecată în recurs, să facă un raport scris asupra recursului. La
50
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportul poate fi întocmit de un judecător sau un magistrat
asistent.
Magistratul raportor face în mod obligatoriu parte din compunerea instanţei de
judecată, iar în caz de imposibilitate se numeşte un nou raportor, cu cel puţin 48 de ore înainte
de judecată.
Şedinţa de judecată în recurs se desfăşoară conform reglementărilor comune în
materia judecăţii. Completul de judecată este format din 3 judecători, cu excepţia recursurilor
îndreptate împotriva sentinţelor pronunţate de Înalta Curte, când este format din 9 judecători.
La şedinţa de judecată în recurs este obligatorie prezenţa procurorului, în toate
cazurile, şi a inculpatului dacă se află în stare de deţinere. Părţile dobândesc la judecarea în
recurs denumiri specifice – cel care a declarat recurs poartă numele de recurent, iar cel
împotriva căruia s-a declarat recursul numele de intimat – fără a-şi pierde însă calităţile
iniţiale de parte.
Judecata în recurs se face pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi, a
oricăror înscrisuri noi prezentate la instanţa de recurs.
Judecata în recurs constă în dezbaterea motivelor de recurs formulate. După citirea
raportului, când s-a dispus întocmirea acestuia, preşedintele completului dă cuvântul
recurentului, apoi intimatului şi în urmă şi procurorului. Dacă între recursurile declarate se
află şi recursul procurorului, primul cuvânt il are acesta.
Procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia
dezbaterilor.
Inculpatul are cel din urmă cuvântul.
Deliberarea instanţei de recurs are loc conform reglementărilor comune în materie.
Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de recurs invocate de procuror
sau de părţi. Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută care va fi pronunţată în
şedinţă publică, potrivit reglementărilor comune.
51
Recursul se admite atunci când instanţa de recurs apreciază că cel puţin unul din
cazurile de casare invocate de procuror sau de părţi sau examinate din oficiu de către instanţă
sunt întemeiate. Admiterea recursului conduce întotdeauna la casarea hotărârii atacate, în
întregime sau în parte.
Admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate sunt însoţite întotdeauna de una din
următoarele soluţii subsecvente:
a) se menţine hotărârea primei instanţe, când apelul a fost greşit admis;
b) se dispune achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal în cazurile
prevazute la art.10;
c) se dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată, atunci
când instanţa de recurs constată că:
• instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art.292
al.2 sau a existat un caz de incompatibilitate;
• şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede
altfel;
• judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când
aceasta era obligatorie, potrivit legii;
• judecata a avut loc în lipsa aparatorului, când prezenţa acestuia era obligatorie;
• judecata s-a facut fără efectuarea referatului de evaluare (ancheta socială), în
cauzele cu infractori minori;
• nu a fost efectuată expertiza psihiatrică a inculpatului în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de art.117 al.1 si 2;
• hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiaza soluţia ori motivarea
soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înţelege;
• instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin
actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor
cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să
influenţeze soluţia procesului
• judecata în primă instanţă sau în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi,
sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a inştiinţa
despre aceasta imposibilitate.
52
În cazul în care nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau
după calitatea persoanei, recursul se admite şi cauza se trimite spre rejudecare la instanţa
competentă.
Când recursul priveşte atât hotărârea primei instanţe, cât şi hotărârea instanţei de apel,
cauza se trimite spre rejudecare la prima instanţă dacă ambele hotărâri au fost casate, şi la
instanţa de apel când numai hotărârea acesteia a fost casată.
În cazul în care admite recursul declarat împotriva deciziei pronunţate în apel, instanţa
de recurs desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de lege
ca în decizia recurată.
Trimiterea cauzei spre rejudecare se poate dispune şi pentru administrarea de probe
dar doar dacă instanţa de recurs este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rejudecarea făcându-se
în acest caz de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată.
d) se dispune rejudecarea de către instanţa de recurs în celelalte cazuri decat cele
prevăzute la lit. c).
Admiterea recursului poate fi urmată şi de restituirea cauzei la procuror pentru
refacerea urmăririi penale atunci când în cursul urmăririi penale s-au încălcat dispoziţiile
privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei,
prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător.
53
Întrebări recapitulative
1. Care sunt persoanele care pot acţiona prin căile de atac ordinare?
2. Ce efecte produce declararea apelului sau a recursului?
3. Care este termenul de declarare al căilor odinare de atac?
4. Care este procedura de judecare a apelului?
5. Ce diferenţe există între soluţiile ce pot fi adoptate de instanţa de apel, respectiv
cea de recurs?
6. Ce reguli trebuie respectate în motivarea recursului?
7. Care este procedura de judecare a recursului?
Bibliografie
1. Mera, Luciana; Rog, Lucia. Recursul în procesul penal. Practică judiciară,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.
2. Papadopol, Vasile; Turianu, Corneliu. Apelul penal, Casa de editură şi presă
Şansa, Bucureşti, 1994.
3. Pamfil, Mihaela Laura. Soluţiile la judecata în apel, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2007.
4. Pamfil, Mihaela Laura. Titularii dreptului de apel în cauzele penale, Editura
Lumen, Iaşi, 2007.
5. Pamfil, Mihaela Laura; Movileanu, Corina; Munteanu Călina Andreea. Apelul în
procesul penal. Practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007
6. Rădescu, Dumitru; Jipa, Cristian. Apelul şi recursul în procesul penal, Editura
Juridică, Bucureşti, 2003.
7. Rădescu, Dumitru. Apelul în procesul penal, Editura Lider, Bucureşti, 2005.
8. Theodoru, Grigore. Teoria şi practica recursului penal, Editura Junimea, Iaşi,
2003.
54
CAPITOLUL V
PUNEREA ÎN EXECUTARE A HOTĂRÂRILOR PENALE
Secţiunea I-a
Hotărârile penale executorii
Conform art.415, hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas
definitive. Hotărârile penale rămân definitive în momente diferite, în funcţie de instanţa ce a
pronunţat hotărârea în cauză.
Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe
Conform art. 416, hotărârile primei instanţe rămân definitive:
- la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă apelului şi nici recursului;
- la data expirării termenului de apel, când nu s-a declarat apel în termen şi când apelul
declarat a fost retras înăuntrul termenului;
- la data retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel;
- la data expirării termenului de recurs în cazul hotărârilor nesupuse apelului sau dacă
apelul a fost respins, atunci când nu s-a declarat recurs în termen ori recursul declarat
a fost retras înăuntrul termenului;
- la data retragerii recursului, în cazul hotărârilor nesupuse apelului dacă aceasta s-a
produs după expirarea termenului de recurs;
- la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul în cazul hotărârilor
nesupuse apelului.
Rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de apel
Conform art.4161, hotărârile instanţei de apel, afară de cele prin care s-a dispus
trimiterea cauzei spre rejudecare, rămân definitive:
- la data expirării termenului de recurs, când nu s-a declarat recurs în termen şi atunci
când recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului;
- la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârii instanţei de apel, daca aceasta
s-a produs după expirarea termenului de recurs;
- la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva
hotărârii instanţei de apel.
55
Rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de recurs
Potrivit art.417, hotărârea instanţei de recurs rămâne definitivă la data pronunţării
acesteia când:
- recursul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de recurs, fără
rejudecare;
- cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs după admiterea recursului;
- recursul a fost respins, iar hotărârea instanţei cuprinde obligarea la plata cheltuielilor
judiciare.
Secţiunea a II-a
Instanţa de executare şi procedura în faţa sa
Instanţa de executare este, potrivit art.418, instanţa care a judecat cauza în primă
instanţă, fără deosebire după cum hotărârea a rămas definitivă la prima instanţă, la instanţa de
apel sau la instanţa de recurs.
De la această regulă, codul prevede o singură excepţie, în privinţa hotărârilor
pronunţate de Î.C.C.J ca primă instanţă. Aceste hotărâri vor fi puse în executare nu de
Î.C.C.J., ci de Tribunalul municipiului Bucureşti sau Tribunalul Militar Teritorial, după caz.
Pentru punerea în executarea a hotărârii, instanţa la care a rămas definitivă hotărârea
va trimite de îndată instanţei de executare un extras din acea hotărâre, cu datele necesare
punerii în executare. Aceeaşi procedură se urmează şi în cazul hotărârilor nedefinitive dar
executorii.
Punerea efectivă în executare se realizează de unul dintre judecătorii delegaţi ai
instanţei de executare. În cazul în care se ivesc nelămuriri sau împiedicări la executare,
judecătorul delegat poate sesiza instanţa de executare care are competenţa să se pronunţe
asupra acestora. Împrejurările care pot determina sesizarea instanţei de executare pot privi
amânarea sau întreruperea executării pedepsei, înlocuirea pedepsei aplicate, contestarea
punerii în executare a hotărârii.
Procedura în faţa instanţei de executare se supune aceloraşi reglementări generale
privind faza de judecată, cu următoarele precizări:
56
- după sesizarea instanţei, preşedintele dispune citarea părţilor interesate şi ia măsuri
pentru desemnarea unui apărător din oficiu, în cazurile când legea impune asistenţa
juridică obligatorie;
- condamnatul arestat este adus obligatoriu la judecată;
- participarea procurorului este obligatorie;
- este obligatorie ascultarea concluziilor procurorului şi a părţilor;
- instanţa se pronunţă prin sentinţă.
Secţiunea a III-a
Punerea în executare a pedepselor principale
Punerea în executare a dispoziţiilor penale din hotărâre se face din oficiu de către
instanţa de executare.
1. Punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
Potrivit art. 420, pedeapsa închisorii şi pedeapsa detenţiunii pe viată se pun în
executare prin emiterea mandatului de executare de către instanţa de executare.
Mandatul de executare se emite de judecătorul delegat al instanţei de executare, în ziua
rămânerii definitive a hotărârii la instanţa de fond sau, după caz, în ziua primirii extrasului de
la instanţa ierarhic superioară. Mandatul de executare se întocmeşte în trei exemplare şi
cuprinde următoarele menţiuni:
- denumirea instanţei care a emis mandatul,
- data emiterii,
- datele privitoare la persoana condamnatului prevăzute în art. 70,
- numărul şi data hotărârii care se execută,
- denumirea instanţei care a pronunţat-o,
- pedeapsa pronunţată şi textul de lege aplicat,
- timpul reţinerii şi arestării preventive care s-a dedus din durata pedepsei,
- menţiunea dacă cel condamnat este recidivist,
- ordinul de arestare si de deţinere,
- semnătura preşedintelui şi stampila acelei instanţe.
57
În cazul în care cel condamnat se află în stare de libertate, odată cu emiterea
mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a pedepsei detenţiunii pe viaţă,
judecătorul delegat emite şi un ordin de interzicere a părăsirii teritoriului ţării de către
condamnat. Ordinul se întocmeşte în trei exemplare şi cuprinde menţiuni similare
mandatului de executare şi anume:
- denumirea instanţei care a emis mandatul,
- data emiterii,
- datele privitoare la persoana condamnatului prevăzute în art. 70,
- numărul şi data hotărârii care se execută,
- denumirea instanţei care a pronunţat-o,
- pedeapsa pronunţată şi textul de lege aplicat,
- numărul mandatului de executare a pedepsei emis pe numele condamnatului;
- dispoziţia de interzicere a părăsirii ţării
- semnătura preşedintelui şi stampila acelei instanţe.
58
mandatului sau de încercare de sustragere prin fugă, condamnatul va fi arestat prin
constrângere (art. 184 alin. 31). Celui arestat i se înmânează un exemplar al mandatului şi este
dus la locul de deţinere cel mai apropiat, unde organul de poliţie predă celalalt exemplar al
mandatului de executare. În vederea punerii în executare a mandatului, organul de poliţie
poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în
sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.
Dacă persoana împotriva căreia s-a emis mandatul nu este găsită, organul de poliţie
constată aceasta printr-un proces-verbal şi ia măsuri pentru darea în urmărire, precum şi
pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar de pe procesul-
verbal împreuna cu un exemplar al mandatului de executare se trimit instanţei care a emis
mandatul.
Când condamnatul se află în stare de arestat, înmânarea unui exemplar al mandatului
de executare condamnatului se face de către comandantul locului de deţinere.
Când condamnatul este militar, comandantul unităţii militare, primind mandatul de
executare, înmânează un exemplar condamnatului şi ia măsuri pentru trimiterea acestuia la
locul de executare a pedepsei.
Comandantul locului de deţinere, după primirea condamnatului sau după înmânarea
mandatului de executare condamnatului aflat în stare de arest, consemnează într-un proces-
verbal data de la care condamnatul a început executarea pedepsei. O copie de pe acest proces-
verbal se trimite instanţei de executare.
Executarea ordinului de interzicere a părăsirii ţării presupune pe de o parte, refuzul
eliberării paşaportului sau ridicarea acestuia de către organele în drept şi, pe de altă parte,
luarea măsurilor pentru darea condamnatului în consemn la punctele de trecere a frontierei.
59
3. Punerea în executare a amenzii penale
Punerea în executare a amenzii penale are loc numai în măsura în care condamnatul nu
achită de bunăvoie amenda stabilită de către instanţă. Achitarea amenzii poate avea loc în
termen de 3 luni de la rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, iar după achitare,
persoana condamnată este obligată, conform art.425, să depună recipisa de plată integrală a
amenzii la instanţa de executare.
Când cel condamnat se găseşte în imposibilitate de a achita integral amenda în
termenul prevăzut de lege, instanţa de executare, la cererea condamnatului, poate dispune
eşalonarea plaţii amenzii, pe cel mult 2 ani în rate lunare.
În caz de neîndeplinire a obligaţiei de plată în termenul de 3 luni sau de neplată a unei
rate, instanţa de executare comunică un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte
aplicarea amenzii organelor competente în vederea executării amenzii potrivit dispoziţiilor
legale privind executarea silită a creanţelor fiscale şi procedura prevăzută de aceste dispoziţii.
Secţiunea a IV-a
Amânarea şi întreruperea executării pedepsei închisorii
sau a detenţiunii pe viaţă
60
pe perioada stabilită de normele legale cu privire la concediul ce se acorda salariatelor înainte
şi după naştere.
c) când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar avea
consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează condamnatul. În
acest caz, executarea poate fi amânată cel mult 3 luni şi numai o singură dată. Durata
perioadei de amânare se calculează de la data admiterii cererii de amânare.
Amânarea executării pedepsei se poate acorda numai la cerere. Cererea de amânare
poate fi făcută de procuror, de condamnat, de apărătorul acestuia, de reprezentantul său legal
sau de către soţ, iar în cazul prevăzut la lit.c, şi de către conducerea unităţii la care lucrează
condamnatul.
Instanţa competentă să se pronunţe asupra acordării amânării executării pedepsei este
instanţa de executare. Sentinţa prin care aceasta s-a pronunţat este supusă apelului în termen
de 10 zile. Instanţa de executare ţine evidenţa amânărilor acordate şi la expirarea termenului
ia măsuri pentru emiterea mandatului de executare, iar dacă mandatul a fost emis, ia măsuri
pentru aducerea lui la îndeplinire.
61
dacă cel condamnat nu se prezintă la unitate la expirarea termenului de întrerupere, unitatea
trebuie să înştiinţeze de îndată instanţa de executare despre aceasta.
Administraţia locului de deţinere sau unitatea comunică instanţei de executare data la
care a reînceput executarea pedepsei. Timpul cât executarea a fost întreruptă nu se socoteşte
în executarea pedepsei.
Întrebări recapitulative
1. Care sunt momentele la care hotărârile judecătoreşti rămân definitive?
2. Care este procedura de punere în executare a pedepsei închisorii?
3. Care sunt cazurile care pot conduce la amânarea sau întreruperea executării
pedepsei închisorii?
4. Ce persoane pot formula o cerere de amânare a executării pedepsei închisorii?
5. Ce instanţă este instanţă de executare şi care este procedura de urmat în faţa
acesteia?
Bibliografie
1. Lupaşcu, Dan. Punerea în executare a pedepselor principale, Editura Rosetti,
Bucureşti, 2003
2. Constantinescu, Mariana. Executarea hotărârilor penale. Practică judiciară,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006.
3. Mrejeru, Teodor; Mrejeru, Bogdan. Punerea în executare a hotărârilor penale.
Editura Universitară, Bucureşti, 2008.
62
CAPITOLUL VI
PROCEDURILE SPECIALE
Secţiunea I-a
Noţiuni generale privind procedurile speciale
63
Secţiunea a II-a
Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante
(art.465-479)
64
precum şi cele constatate cu privire la fapta săvârşită. Competenţa constatării infracţiunii
revine organelor de urmărire penală.
Reţinerea învinuitului este obligatorie şi durează 24 de ore. După luarea măsurii
reţinerii, urmărirea penală se poate finaliza în două moduri după cum cercetarea penală a fost
sau nu finalizată pe perioada reţinerii.
Dacă procurorul apreciază, în cele 24 de ore, că sunt suficiente dovezi pentru punerea
în mişcare a acţiunii penale, dă rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală şi
dispune trimiterea în judecată şi trimite dosarul instanţei competente.
Dacă efectuarea cercetării penale nu poate fi finalizată în cele 24 de ore de reţinere,
procurorul la sesizarea organului de cercetare sau din oficiu, poate solicita judecătorului
arestarea învinuitului, care nu poate depăşi 10 zile, acestea calculându-se de la data expirării
ordonanţei de reţinere.
În cazul în care judecătorul a dispus arestarea învinuitului, procurorul va restitui
dosarul organului de cercetarea penală, acesta fiind obligat sa continue cercetarea şi sa
înainteze dosarul procurorului o data cu învinuitul, cel mai tarziu în 3 zile de la arestarea
acestuia. Dacă nu s-a putut efectua cercetarea în acest termen, urmărirea şi judecarea se va fac
după procedura obişnuită.
Procurorul, primind dosarul, procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale şi se
pronunţă în cel mult 2 zile de la primire, putând dispune trimiterea în judecată, scoaterea de
sub urmărire sau încetarea urmăririi penale, potrivit art.262, ori restituirea cauzei potrivit
art.265.
Când procurorul dispune trimiterea în judecată, întocmeşte rechizitoriu şi înaintează de
îndată instanţei de judecată dosarul cauzei, cu propunerea de arestare preventivă a
inculpatului.
Dacă procurorul restituie cauza pentru completarea sau refacerea urmăririi penale,
urmărirea se efectuează potrivit procedurii obişnuite.
65
Preşedintele instanţei fixează termenul de judecată, care nu poate depăşi 5 zile de la
data primirii dosarului, dispunând totodată aducerea cu mandat a martorilor şi a părţii
vătămate. Inculpatul este adus la judecată. Celelalte părţi nu se citează.
Participarea procurorului la judecată este obligatorie.
Înainte de a trece la judecarea cauzei, instanţa verifică dacă în cauză sunt întrunite
condiţiile impuse pentru aplicarea procedurii speciale, în caz contrar, judecata desfăşurându-
se după regulile comune.
Instanţa procedează la judecarea cauzei ascultând pe inculpat, martorii prezenţi,
precum şi persoana vătămată dacă este de faţă. Judecata se face pe baza acestor declaraţii şi a
lucrărilor din dosar. Instanţa poate dispune, din oficiu sau la cerere, administrarea de probe
noi, în care scop ia măsurile corespunzătoare, pe care le aduce la îndeplinire în mod direct sau
prin organele de poliţie.
Pentru administrarea probelor instanţa poate acorda termene care în total nu trebuie să
depaşească 10 zile.
Instanţa examinează acţiunea civilă numai dacă persoana vătămată este prezentă şi se
constituie parte civilă, iar pretenţiile acesteia pot fi soluţionate fără amânarea judecăţii. Dacă
rezolvarea acţiunii civile nu este posibilă în termenele fixate pentru latura penală, instanţa
rezervă soluţionarea acţiunii civile pe calea unei acţiuni separate la instanţa civilă. Cu titlu de
excepţie, dacă persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, instanţa este obligată să soluţioneze şi acţiunea civilă chiar dacă persoana
în cauză nu s-a constituit parte civilă.
Instanţa este obligată să se pronunţe asupra cauzei în aceeaşi zi în care s-au încheiat
dezbaterile sau cel mai târziu în următoarele 2 zile. Inculpatul aflat în stare de deţinere este
adus la pronunţare.
Hotărârea trebuie redactată în cel mult 24 de ore.
Termenul de apel şi cel de recurs sunt de 3 zile de la pronunţare, iar judecarea în apel
şi în recurs se face de urgenţă. Nu există însă prevederi speciale pentru desfăşurarea judecăţii
în căile ordinare de atac. După declararea apelului sau a recursului, instanţa este obligată să
înainteze dosarul instanţei competente să soluţioneze calea de atac în termen de 24 de ore.
66
Secţiunea a III-a
Procedura în cauzele cu infractori minori
(art.480-493)
67
3. Procedura de judecată
Cauzele în care inculpatul este minor se judecă potrivit regulilor de competenţă
obişnuită, de judecători anume desemnaţi. Potrivit Legii nr.304/2004 privind organizarea
judiciară (art.35 al.2, art.36 al.3 şi art.39 al.2), în cadrul Curţilor de apel, a Tribunalelor şi a
Judecătoriilor funcţionează secţii specializate pentru minori şi familie ce vor soluţiona
infracţiunile săvârşite de minori (şi cele îndreptate împotriva minorilor, dar pentru acestea nu
există o procedură specială).
Normele de procedură speciale se aplică nu numai la judecata în primă instanţă, ci şi la
cea în apel şi în recurs.
Judecarea cauzei privind o infracţiune săvârşită de un minor se face în prezenţa
acestuia, cu excepţia cazului când minorul s-a sustras de la judecată.
La judecarea cauzei se citează, în afară de părţi, Serviciul de protecţie a victimelor şi
reintegrare socială a infractorilor şi părinţii, iar dacă este cazul, tutorele, curatorul sau
persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul, precum şi alte persoane a căror
prezenţă este considerată necesară de către instanţă. Neprezentarea persoanelor legal citate nu
împiedică judecarea cauzei. În cazul în care persoanele citate se prezintă, Codul le acordă
dreptul de a da lămuriri, de a face cereri şi de a pune concluzii în privinţa măsurilor ce
urmează a fi luate în cauză.
Şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor se desfăşoară separat de celelalte
şedinţe şi nu este publică. La desfăşurarea judecăţii pot asista persoanele care au fost citate la
judecată, apărătorii părţilor, precum şi alte persoane cu încuviinţarea instanţei.
Când inculpatul este minor sub 16 ani, instanţa după ce îl asculta poate dispune
îndepărtarea lui din şedinţă, dacă apreciază că cercetarea judecătorească şi dezbaterile ar putea
avea o influenţă negativă asupra minorului.
Când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi alţii majori,
şi nu este posibilă disjungerea, instanţa judecă în şedinţă publică şi după procedura obişnuită,
aplicând însă cu privire la inculpaţii minori dispoziţiile speciale (complet specializat, ancheta
socială, citarea reprezentanţilor legali şi a autorităţii tutelare)..
68
4. Punerea în executare a măsurilor educative
Mustrarea
În cazul când s-a luat faţă de minor măsura educativă a mustrării, aceasta se execută
de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea.
Când, din orice împrejurări, măsura nu poate fi executată îndată după pronunţare, se
fixează un termen pentru când se dispune aducerea minorului, citându-se totodată părinţii, ori,
dacă este cazul, tutorele sau curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se
află minorul.
Libertatea supravegheată
Când instanţa a luat faţă de minor măsura libertăţii supravegheate, această măsura se
pune în executare chiar în şedinţa în care este pronunţată, dacă minorul şi persoana sau
reprezentantul instituţiei sau unităţii speciale căreia i s-a încredinţat supravegherea sunt de
faţă.
Când punerea în executare nu se poate face în aceeaşi şedinţă, se fixează un termen
pentru când se dispune aducerea minorului şi chemarea persoanelor ce sunt citate alături de
minor.
Revocarea măsurii libertăţii supravegheate pentru vreuna din cauzele prevăzute în
art.108 C.p., cu excepţia cazului când minorul a săvârşit din nou o infracţiune, precum şi
înlocuirea libertăţii supravegheate se dispun de instanţa care a pronunţat această măsură.
Internarea minorului
În cazul în care s-a luat faţă de un minor măsura educativă a internării într-un centru
de reeducare, instanţa poate dispune, prin aceeaşi hotărâre, punerea în executare de îndată a
măsurii luate. Punerea în executare se face prin trimiterea unei copii de pe hotărâre organului
de poliţie de la locul unde se află minorul. Copia de pe hotărâre se predă centrului de
reeducare în care minorul este internat.
Centrul de reeducare comunică instanţei efectuarea internării.
Liberarea minorului dintr-un centru de reeducare şi revocarea liberării înainte de a
deveni major, precum şi ridicarea sau prelungirea măsurii internării într-un centru de
reeducare se dispun din oficiu sau la sesizare de judecătoria sau tribunalul care a judecat în
primă instanţă pe minor.
Executarea măsurii educative a internării poate fi amânată sau întreruptă în aceleaşi
condiţii ca şi executarea pedepsei închisorii.
69
Revocarea măsurilor luate faţă de minor
Revocarea sau menţinerea măsurilor educative, precum şi a măsurii liberării minorului
dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major sau dintr-un institut medical-educativ,
când minorul a săvârşit din nou o infracţiune, se dispune de instanţa competentă să judece
acea infracţiune.
Secţiunea a IV-a
Procedura reabilitării judecătoreşti
(art.494-503)
1. Cererea de reabilitare
Reabilitarea judecătorească poate fi acordată doar la cerere. Potrivit art.495, cererea de
reabilitare judecătorească se face de condamnat, iar după moartea acestuia, de soţ sau de
rudele apropiate. Soţul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornită
anterior decesului.
La cerere se anexează actele din care reiese ca sunt îndeplinite condiţiile reabilitării.
70
menţiunile cerute de lege. Dacă instanţa apreciază că materialul aflat la dosar nu este suficient
pentru a se pronunţa cu privire la admiterea sau respingerea cererii de reabilitare, va dispune
completarea materialului de persoana interesată, putând cere, în caz de necesitate, relaţii cu
privire la comportarea condamnatului de la organele competente.
Conform art.497, cererea de reabilitare se respinge pentru neîndeplinirea condiţiilor de
formă în următoarele cazuri:
a) când a fost introdusă înainte de termenul legal; Cererea poate fi repetată după
împlinirea termenului legal
b) când lipseşte adresa petiţionarului şi acesta nu s-a prezentat la termenul de
înfăţişare;
c) când lipsesc alte menţiuni cerute şi petiţionarul nu a completat cererea la prima
înfăţişare şi nici la termenul ce i s-a acordat în vederea completării.
Dacă înainte de soluţionarea cererii de reabilitare a fost pusă în mişcare acţiunea
penală pentru o altă infracţiune săvârşită de condamnat, examinarea cererii se suspendă până
la soluţionarea definitivă a cauzei privitoare la noua învinuire.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile impuse de art.135 C.p., instanţa va admite cererea de
reabilitare.
Neachitarea despăgubirilor civile sau a cheltuielilor judiciare stabilite prin hotărârea
de condamnare de către cel condamnat nu atrage respingerea cererii de reabilitare dacă se
dovedeşte că celui condamnat nu i-a stat în putinţă să le achite. Instanţa poate, în raport de
împrejurările concrete ale cauzei, să dispună reabilitarea sau să acorde un termen ce nu poate
fi mai mare de 6 luni, pentru plata sumelor respective de bani, urmând ca la expirarea
termenului să se pronunţe cu privire la reabilitare.
Acordarea reabilitării nu produce modificări cu privire la drepturile acordate părţii
civile prin hotărârea de condamnare.
Hotărârea prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusă recursului.
Rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a admis cererea de reabilitare are ca efect
ştergerea din cazierul judiciar a condamnării suferite, menţionându-se intervenirea reabilitării
şi pe hotărârea prin care s-a pronunţat condamnarea în cauză.
3. Anularea reabilitării
Potrivit art.503, anularea reabilitării se hotărăşte la cererea procurorului, de către
instanţa care a acordat reabilitarea. Procedura prevăzută pentru soluţionarea cererii de
reabilitare se aplică în mod corespunzător şi pentru soluţionarea cererii de anulare.
71
Întrebări recapitulative
1. Care sunt elementele care caracterizează procedura specială de urmărire şi
judecare a unor infracţiuni flagrante?
2. Care sunt elementele care caracterizează procedura specială de judecată a
infractorilor minori?
3. Care este rolul referatului de evaluare socială a minorului şi care este momentul
procesual al efectuării lui?
4. Care este procedura de judecare a cererii de reabilitare?
Bibliografie
1. Crişu, Anastasiu. Drept procesual penal. Proceduri speciale, Editura CH Beck,
Bucureşti, 2005.
2. Crişu, Anastasiu. Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de
drept comparat, Editura CH Beck, Bucureşti, 2007.
3. Mrejeru, Theodor; Mrejeru, Bogdan. Proceduri penale speciale. Infracţiunile
flagrante. Repararea pagubei în cazul condamnării sau arestării pe nedrept. Infracţiunile de
corupţie. Doctrină şi jurisprudenţă, Editura Universitară, Bucureşti, 2008.
4. Mrejeru, Theodor; Mrejeru, Bogdan. Proceduri penale speciale. Plângerea
prealabilă. Urmărirea şi judecarea infractorilor minori, Doctrină şi jurisprudenţă, Editura
Universitară, Bucureşti, 2008.
5. Pivniceru, Mona Maria, Luca, Cătălin. Ghid de audiere a minorului în proceduri
judiciare, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.
6. Pop, Octavian. Urmărirea penală a minorilor, Editura Mirton, Timişoara, 2003
72
MODELE DE TESTE GRILĂ
73
10. Amânarea executării pedepsei:
a) se poate dispune din oficiu, dacă cel condamnat este bolnav
b) poate fi cerută şi de către soţul şi rudele apropiate ale celui condamnat
c) poate fi dispusă numai o singură dată
Răspunsuri corecte
1 a, b
2. a, b, c
3. b
4. a
5. a, b, c
6. a
7. a, c
8. a, c
9. a
10. b
74
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
75
17. Pamfil, Mihaela Laura. Drept procesual penal. Partea generală, Editura
Performantica, Iaşi, 2008.
18. Pamfil, Mihaela Laura. Drept procesual penal. Partea specială, Editura
Performantica, Iaşi, 2008.
19. Paraschiv, Carmen Silvia, Damaschin, Mircea. Drept procesual penal, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2004.
20. Păvăleanu, Vasile. Drept procesual penal, vol.I-II, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2007.
21. Pintea, Alexandru. Drept procesual penal, Editura Sitech, Bucureşti, 2006.
22. Theodoru, Grigore. Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2007.
23. Theodoru, Grigore. Drept procesual penal, Editura Cugetarea, Iaşi, vol.I, 1996, vol.II,
1998.
24. Tulbure, Adrian Ştefan, Tatu, Angela Maria. Tratat de drept procesual penal, Editura
All Beck, Bucureşti, 2003.
25. Udroiu, Mihail. Dicţionar de drept penal şi de procedură penală, Editura CH Beck,
Bucureşti, 2009.
26. Volonciu, Nicolae. Tratat de procedură penală, vol.I-II, Editura Paideia, Bucureşti,
1998.
76