UNIVERSITATEA PETRE ANDREI DIN IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

DREPT PROCESUAL PENAL

PARTEA SPECIALĂ

- SUP ORT DE CURS -

Lect. univ. dr. Mihaela Laura PAMFIL

2010

1
 CAPITOLUL I
URMĂRIREA PENALĂ

Secţiunea I-a
Noţiunea, obiectul şi principiile specifice
urmăririi penale

1. Noţiune
Urmărirea penală este prima fază a procesului penal şi are rolul de a pregăti şi asigura
buna desfăşurare a procesului penal în faza de judecată, prin activitatea de descoperire a
infracţiunilor, de identificare şi prindere a făptuitorilor, de strângere de probe cu privire la
faptă şi făptuitor, astfel încât la data sesizării instanţei, să fie cunoscută infracţiunea săvârşită
şi persoana ce trebuie judecată, precum şi celelalte persoane ce pot avea o calitate procesuală
în cauză.
Urmărirea penală se efectuează obligatoriu în toate cauzele penale.

2. Obiectul urmăririi penale

Potrivit dispoziţiilor art.200 C.pr.pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea
probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorului şi la
stabilirea răspunderii acestuia pentru a se constata dacă este sau nu cazul să fie trimis în
judecată.
Organul de urmărire penală este obligat, conform art.202 C.pr.pen., să strângă toate
probele necesare pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele, atât cele în
defavoarea, cât şi cele în favoarea învinuitului sau inculpatului şi indiferent dacă aceştia
recunosc sau nu săvârşirea faptei.

3. Principiile specifice urmăririi penale

Principiile fundamentale ale procesului penal, reglementate de art.2 - art. 8 C.pr.pen.,
îşi găsesc aplicarea în toate fazele procesului penal. Ca urmare, şi urmărirea penală se va

2
desfăşura potrivit cerinţelor principiilor legalităţii, oficialităţii, aflării adevărului, rolului activ
al organelor judiciare, garantării libertăţii persoanei, respectării demnităţii umane, garantării
dreptului de apărare, prezumţiei de nevinovăţie şi folosindu-se în activitatea de urmărire
penală limba română.
În afara principiilor fundamentale ale procesului penal, urmărirea penală este
guvernată şi de anumite principii specifice, determinate de necesitatea realizării obiectivelor
sale.
a) Lipsa de publicitate a urmăririi penale se evidenţiază din faptul că, în cursul
urmăririi, nu este permisă prezenţa unor persoane străine de cauza penală la efectuarea actelor
de urmărire penală.
b) Operativitatea rezultă din faptul că orice act de urmărire penală poate fi efectuat la
data apreciată ca fiind cea mai favorabilă pentru efectuarea actului, nefiind impusă o anumită
ordine pentru efectuarea actelor ca în faza de judecată.
c) Mobilitatea constă în faptul că actele de urmărire penală se efectuează la locul
considerat cel mai indicat, nu neapărat la sediul organului de urmărire penală.
d) Lipsa de contradictorialitate este urmare a faptului că procurorul îndeplineşte în
faza de urmărire penală şi funcţia de învinuire şi cea de apărare şi cea de soluţionare a cauzei.
Lipsa de contradictorialitate permite organului de urmărire penală să asigure mobilitatea şi
operativitatea necesare efectuării actelor de urmărire penală, întrucât el se poate deplasa
imediat la locul indicat fără a fi necesară convocarea părţilor şi prezenţa lor, afară de cazurile
în care legea impune aceasta.
e) Forma preponderent scrisă, ca principiu de desfăşurare a urmăririi penale, este
determinată de faptul că părţile nu pot acţiona, în general, oral în faţa organelor de urmărire
penală, ci numai în scris, prin formularea de cereri sau memorii. Forma preponderent scrisă a
urmăririi penale este evidenţiată şi de faptul că activitatea organului de urmărire penală, în
mare parte, se efectuează pe baza unor hotărâri luate şi exprimate în scris (rezoluţii, ordonanţe
prin care se confirmă, infirmă, autorizează sau se dau soluţii), fără ca acestea să fie dezbătute
în faţa părţilor.

3
 Secţiunea a II-a
Competenţa organelor de urmărire penală
(art.206-213)

1. Dispoziţii generale
Potrivit art.201 alin.1 C.pr.pen., competenţa efectuării urmăririi penale revine
organelor de urmărire penală, anume procurorului şi organelor de cercetare penală.
Organul de urmărire penală sesizat cu privire la săvârşirea unei infracţiuni este obligat,
potrivit art.210 C.pr.pen., să-şi verifice competenţa de a efectua urmărirea penală asupra
faptei cu care a fost sesizat. Dacă în urma acestei verificări organul de cercetare penală
constată că nu este competent să efectueze cercetarea, el va trimite de îndată cauza
procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent.
Când lipsa de competenţă este constatată de către procuror, acesta îşi va declina
competenţa în favoarea procurorului competent, prin ordonanţă.
Dispoziţiile privitoare la competenţa materială, după calitatea persoanei a instanţelor
de judecată, la prorogarea de competenţă şi la declinarea de competenţă se aplică şi organelor
de urmărire penală.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială a organelor de urmărire penală, aceasta se
efectuează de organul de urmărire penală cel dintâi sesizat, iar în caz de sesizări simultane, se
ţine seama de ordinea de preferinţă stabilită de art.30 C.pr.pen. În cazul infracţiunilor
săvârşite în străinătate, urmărirea penală se efectuează de către organul de urmărire penală din
circumscripţia instanţei competente să judece cauză.

2. Procurorul
Procurorul are ca atribuţii efectuarea urmăririi penale în cazurile şi condiţiile prevăzute
de lege precum şi supravegherea activităţii de cercetare penală efectuată de poliţie şi de alte
organe de cercetare speciale.
Este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală procurorul de la
parchetul corespunzător instanţei căreia îi revine competenţa să judece cauza în primă
instanţă.
În marea majoritate a cauzelor penale, procurorul supraveghează urmărirea penală.
Există însă unele situaţii expres prevăzute de lege (art.209) în care urmărirea penală se

4
efectuează în mod obligatoriu de procuror. Când este efectuată de procuror, urmărirea penală
este supusă supravegherii procurorului ierarhic superior.

2. Organele de cercetare penală

Organele de cercetare penală sunt împărţite de art.201 alin.2 C.pr.pen. în două
categorii: organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale.
Organele de cercetare ale poliţiei judiciare au o competenţă generală în efectuarea
urmăririi penale, putând instrumenta orice cauză care nu este dată prin lege în competenţa
procurorului sau a organelor de cercetare specială. Ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare
funcţionează lucrători specializaţi din Ministerul de Interne anume desemnaţi de ministrul
administraţiei şi internelor, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sub autoritatea căruia îşi desfăşoară activitatea.
Retragerea avizului conduce la încetarea calităţii de lucrător în cadrul poliţiei judiciare
(art.201 alin.2 C.pr.pen.).
Organele de cercetare ale poliţiei judiciare sunt organizate şi funcţionează în structura
Inspectoratului General al Poliţiei Române, Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră
Române şi a unităţilor teritoriale ale acestora.

Organele de cercetare penală speciale

Art.208 C.pr.pen. acordă calitatea de organ de cercetare penală şi altor organe decât
poliţia judiciară, stabilind şi competenţa pe care aceste organe speciale o au în efectuarea
urmăririi penale. În conformitate cu dispoziţiile acestui articol, au competenţa de a efectua
urmărirea penală următoarele organe de cercetare penală speciale:
a) ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi
similare pentru militarii în subordine;
b) ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană pentru
infracţiunile săvârşite de militari în afara unităţilor militare;
c) ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare pentru
infracţiunile de competenţa instanţelor militare, săvârşite de civili în legătură cu obligaţiile lor
militare.
Competenţa organelor de cercetare militară este o competenţă exclusivă, organele de
poliţie neputând efectua cercetarea penală în locul acestora.
d) ofiţerii poliţiei de frontieră, anume desemnaţi pentru infracţiunile de frontieră.
Desemnarea poliţiştilor de frontieră ca pentru efectuarea urmăririi penale se face prin

5
dispoziţie a inspectorului general al poliţiei de frontieră (art.23 alin.1 din O.U.G. nr.104/2001
privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române, aprobată prin Legea
nr.81/2002).
e) căpitanii porturilor pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi
contra ordinii şi disciplinei la bord precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu
serviciul săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus în pericol sau ar fi
putut pune în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei.
Pentru ultimele două categorii de organe de cercetare speciale, urmărirea penală se
poate efectua şi de organele de cercetare ale poliţiei judiciare, nefiind dată exclusiv în
competenţa acestor organe.

Secţiunea a III-a
Organele de constatare (art.214-215)

Fără a le recunoaşte calitatea de organe de cercetare penală, legea acordă unor organe
şi persoane, denumite organe de constatare, dreptul de a încheia acte de constatare a săvârşirii
unor infracţiuni. Procesele verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de probă.
Sunt organe de constatare:
a) organele inspecţiilor de stat şi alte organe de stat pentru infracţiunile care
constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit
legii;
b) organele de control şi conducere ale administraţiei publice sau ale unor unităţi
la care se referă art.145 C.pen. pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de cei
aflaţi în subordine sau sub controlul lor;
c) ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei române pentru infracţiunile
constatate pe timpul executării misiunilor specifice.
Actele încheiate de aceste organe se înaintează procurorului în cel mult 3 zile de la
descoperirea faptei ce constituie infracţiune, afară de cazul când prin lege se dispune altfel. În
caz de infracţiune flagrantă, aceste organe au obligaţia de a înainta de îndată pe făptuitor
procurorului împreună cu actele efectuate şi mijloacele materiale de probă.

6
 d) comandanţii de nave şi aeronave pentru infracţiunile săvârşite pe acestea cât timp
se află în afara porturilor şi aeroporturilor;
e) agenţii de poliţie de frontieră pentru infracţiunile de frontieră.
Actele încheiate de aceste două categorii de organe de constatare se înaintează
organului de cercetare penală competent în termen de 5 zile de la prima constatare efectuată
împreună cu mijloacele materiale de probă. Pentru comandanţii de nave sau aeronave,
termenul curge de la data ancorării navei sau aterizării aeronavei pe teritoriul românesc.
Actele efectuate de organele de constatare au semnificaţia unor acte premergătoare
începerii urmării penale.

Secţiunea a IV-a
Investigatorii sub acoperire

Investigatorii sub acoperire sunt, potrivit art.224 1 alin.2 şi 3 C.pr.pen., lucrători

operativi din cadrul poliţiei judiciare care desfăşoară activităţi de culegere de date şi
informaţii în baza autorizaţiei procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea
penală..
Pentru a se putea autoriza folosirea investigatorilor sub acoperire este necesar să existe
indicii temeinice şi concrete că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni
contra siguranţei naţionale (prevăzute în Codul penal sau în legi speciale), a unei infracţiuni
de trafic de stupefiante, de arme sau de persoane, de terorism, de spălare a banilor sau de
falsificare de monede sau alte valori sau a unor infracţiuni de corupţie sau asimilată acestora
(prevăzută în Legea nr.78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie, cu modificările şi completările ulterioare) ori a unei alte infracţiuni grave care nu
poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace.
Cererea de autorizare trebuie să menţioneze datele şi indiciile privitoarele la faptele şi
persoanele faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune, precum şi perioada
pentru care se cere autorizarea.
Autorizarea este dată de procuror, prin ordonanţă motivată, pentru o perioadă de cel
mult 60 de zile şi poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire

7
neputând depăşi 30 de zile. Durata totală a autorizării în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi
persoană este de maxim 1 an.
În cazuri urgente şi temeinic justificate, se poate solicita autorizarea şi a altor activităţi
decât cele pentru care există autorizare, procurorul fiind obligat să se pronunţe de îndată.
Activitatea investigatorilor sub acoperire se situează în faza actelor premergătoare
urmăririi penale

Secţiunea a V-a
Supravegherea exercitată de procuror în activitatea
de urmărire penală (art.216-220)

Procurorul conduce şi controlează activitatea de cercetare penală şi supraveghează ca

actele de urmărire penală sa fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale.
Supravegherea se realizează prin următoarele modalităţi:
1. verificarea legalităţii actelor de urmărire penală. Procurorul poate cere orice
dosar de la organul de cercetare penală spre verificare, iar acesta este obligat să-l trimită cu
toate actele, materialele şi datele privitoare la faptele ce formează obiectul cercetării.
2. participarea procurorului la efectuarea unor acte de cercetare penală.
Procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau să-l efectueze
personal.
3. trecerea cauzei de la un organ de cercetare la altul. Conform art.217, procurorul
poate să dispună, după necesitate, ca într-o cauză în care cercetarea penală trebuie efectuată
de un anumit organ de cercetare, să fie efectuată de un alt asemenea organ.
4. darea de dispoziţii obligatorii pentru organul de cercetare penală. Procurorul
poate să dea dispoziţii cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală (art.219 alin.1).
Dispoziţiile procurorului se prezintă întotdeauna motivat şi în scris şi sunt obligatorii pentru
organul de cercetare penală, precum şi pentru alte organe ce au atribuţii prevăzute de lege în
constatarea infracţiunilor.
5. infirmarea actelor sau măsurilor procesuale luate cu încălcarea legii. Potrivit
art.220, când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de urmărire

8
penală nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale, o infirmă motivat. Infirmarea are drept
efect desfiinţarea actelor de urmărire efectuate cu încălcarea legii.
6. autorizarea, încuviinţarea, avizarea sau confirmarea unor acte de urmărire
penală. Pentru efectuarea unor acte, organul de cercetare penală trebuie să obţină o aprobare
prealabilă sau ulterioară efectuării actului de la procurorul care exercită supravegherea.
Aprobarea dată de procuror poate lua forma unei autorizări (art.2242 alin.1), a unei
încuviinţări (art.114), a unei avizări (art.156 al.2) sau a unei confirmări (art.228 al.31).
7. soluţionarea plângerilor împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală.
Conform art.275, orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de
urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. Soluţionarea
plângerii este de competenţa procurorului care supraveghează activitatea organului de
cercetare penală.
În cazurile în care legea prevede obligativitatea efectuării urmăririi penale de către
procuror, precum şi atunci când procurorul efectuează personal urmărirea în alte cauze,
supravegherea activităţii de urmărire penală se efectuează de prim-procurorul parchetului sau
de procurorul ierarhic superior.
Modalităţile de supraveghere sunt, în această situaţie, mai restrânse.
Unui procuror nu i se poate prelua dosarul repartizat şi trecut altui procuror decât în
cazul suspendării sau încetării calităţii acestuia ori dacă absenţa sa de la serviciu este
determinată de cauze obiective care justifică urgenţa şi împiedică chemarea sa (cum ar fi
concediu, boala).
a) Procurorul ierarhic superior poate asista la efectuarea unor acte de urmărire penală,
poate da dispoziţii obligatorii procurorului şi are competenţa de a se pronunţa asupra
plângerilor îndreptate împotriva actelor şi măsurilor luate de procuror. De asemenea,
procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot prelua, în vederea efectuării urmăririi
penale, cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziţia conducătorului
parchetului ierarhic superior. În cauzele preluate în aceste condiţii, procurorii din cadrul
parchetelor ierarhic superioare pot infirma actele şi măsurile procurorilor din parchetele
ierarhic inferioare, dacă sunt contrare legii, şi pot îndeplini oricare dintre atribuţiile acestora.

9
 Secţiunea a VI-a
Sesizarea organelor de urmărire penală

Conform art.221 C.pr.pen., principalele moduri de sesizare a organelor de urmărire

penală sunt plângerea, denunţul şi sesizarea din oficiu.

1. Plângerea -
Potrivit art.222 alin.1, plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau de
o persoană juridică referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune.
Plângerea poate fi formulată de persoana vătămată personal sau prin mandatar
(mandatul trebuie să fie special, iar procura rămâne ataşată plângerii) sau de substituiţii
procesuali (un soţ pentru celălalt sau copilul major pentru părinte). Formularea plângerii poate
fi făcută în scris sau oral. Când este făcută oral ea trebuie consemnată într-un proces-verbal de
organul care o primeşte.
Plângerea trebuie să cuprindă:
- numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului;
- descrierea faptei ce formează obiectul plângerii;
- indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut;
- indicarea mijloacelor de probă.

2. Denunţul
Potrivit prevederilor art.223 alin.1, denunţul este încunoştinţarea făcută de o persoană
fizică sau de o persoană juridică despre săvârşirea unei infracţiuni.
Denunţul poate fi făcut de orice persoană, chiar şi de cel care a săvârşit infracţiunea, în
scris, caz în care trebuie semnat de denunţător, sau oral, cu obligaţia consemnării într-un
proces-verbal de cel care îl primeşte. Datele pe care trebuie să le cuprindă denunţul sunt cele
prevăzute pentru plângere.
3. Sesizarea din oficiu
Organele de urmărire penală se pot sesiza din oficiu atunci când află prin orice altă
cale, decât prin denunţ sau plângere, de săvârşirea unei infracţiuni.
Modalităţi concrete prin care se poate realiza sesizarea din oficiu:

10
 - pe baza constatării personale a unei infracţiuni flagrante;
- pe baza unui denunţ anonim sau pseudodenunţ (denunţ sub o altă identitate decât cea
reală);
- prin intermediul mijloacelor de informare în masă;
- prin descoperirea, în timpul cercetării într-o cauză, a unor fapte sau aspecte noi, uneori
cu totul străine de ceea ce se cercetează.
În vederea sesizării din oficiu, organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal
în care consemnează faptele şi împrejurările constatate şi faţă de care s-ar justifica începerea
urmăririi penale.

4. Moduri de sesizare speciale

Sunt moduri de sesizare speciale: plângerea prealabilă, sesizarea organului prevăzut de
lege, exprimarea dorinţei guvernului străin, etc.
a) Plângerea prealabilă.
În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede în textul de incriminare că acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, pentru a se începe
urmărirea penală organul de urmărire penală trebuie sesizat prin plângere prealabilă.
Plângerea prealabilă este încunoştinţarea actul procesual prin care persoana vătămată printr-o
infracţiune aduce la cunoştinţa organelor de urmărire penală săvârşirea acelei infracţiuni şi îşi
manifestă voinţa de a fi tras la răspundere penală autorul infracţiunii respective.
Titularul plângerii prealabile este, potrivit art.279 alin.1 C.pr.pen., numai persoana
vătămată prin infracţiune. În cazul în care această persoană nu are capacitate de exerciţiu,
plângerea va fi introdusă de reprezentantul său legal, iar dacă are capacitate de exerciţiu
restrânsă, plângerea se face de către aceasta dar cu încuviinţarea reprezentantului său legal.
Potrivit art.284 al.1, plângerea prealabilă trebuie introdusă în termen de 2 luni din ziua
în care persoana vătămată a cunoscut cine este făptuitorul. În cazul în care persoana vătămată
este un minor sau un incapabil, termenul curge de la data când persoana îndreptăţită a reclama
a ştiut cine este făptuitorul.
Plângerea prealabilă se adresează organului de urmărire penală competent în raport de
infracţiunea ce a fost săvârşită şi de calitatea făptuitorului.

11
 b) Sesizarea organului prevăzut de lege
Când legea prevede că începerea urmăririi penale nu poate avea loc fără o sesizare
specială, aceasta trebuie făcută în scris şi semnată de către organul competent. Actul de
sesizare trebuie să cuprindă aceleaşi date ca şi plângerea.
Sesizarea trebuie să provină de la persoana sau organul prevăzut de lege. Astfel,
potrivit art.278 C.pen., pentru infracţiunile prevăzute la art.273 alin.1, art.274 alin.1, art.275
alin.1 şi 2 C.pen., este necesară sesizarea organelor competente ale căilor ferate, iar
potrivit art.226 alin.1 C.pr.pen. şi art.337 şi art.355 C.pen., pentru infracţiunile prevăzute de
art.331-334 şi respectiv de art.353 şi 354 C.pen., este necesară sesizarea comandantului.
c) Exprimarea dorinţei guvernului străin
Exprimarea dorinţei guvernului străin este un mod special de sesizare a organelor de
urmărire penală pentru infracţiunile îndreptate împotriva reprezentantului unui stat străin în
România (art.171 C.pen.). Urmărirea penală poate începe însă şi în lipsa dorinţei guvernului
străin, însă nu vor mai fi aplicabile dispoziţiile art.171 C.pen., în ceea ce priveşte sporul de
pedeapsă, ci vor fi aplicate dispoziţiile de drept comun corespunzătoare faptei săvârşite de
inculpat. Sesizarea organelor de urmărire penală pentru fapta respectivă va putea fi făcută prin
orice mod de sesizare.
d) Autorizaţia prealabilă din partea autorităţii prevăzute de lege.
Organul de urmărire penală poate fi sesizat în aceste cazuri prin unul din modurile
generale de sesizare dar nu poate proceda la începerea urmăririi decât în condiţiile obţinerii
autorizaţiei impuse de lege. Astfel, magistraţii nu pot fi reţinuţi, cercetaţi, arestaţi,
percheziţionaţi sau trimişi în judecată fără încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al
Magistraturii (art.100 al.2 din Legea nr.303/2004 privind statutul magistraţilor).

12
 Secţiunea a VII-a
Actele premergătoare

Actele premergătoare sunt mijloacele de investigaţie prin care se verifică seriozitatea

unei sesizări, precum şi existenţa sau inexistenţa vreunuia din cazurile prevăzute de art.10
C.pr.pen.
Actele premergătoare sunt potrivit art.224 alin.1 şi 2 C.pr.pen., acte de investigaţie,
de strângere de date efectuate pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună
începerea urmăririi penale. Actele premergătoare constau în acte de investigaţie, de
strângere a mijloacelor materiale de probă, ridicare de înscrisuri, ascultare de persoane, ori
efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice sau medico-legale pentru a se constata dacă este
sau nu cazul să se dispună începerea urmăririi penale.
Sarcina efectuării actelor premergătoare revine lucrătorilor operativi din Ministerul
Administraţiei şi Internelor şi din alte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei
naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie ameninţări la adresa
siguranţei naţionale. De asemenea, actele premergătoare pot fi efectuate şi de investigatori sub
acoperire.

Secţiunea a VIII-a
Desfăşurarea urmăririi penale

1. Începerea urmăririi penale

Începerea urmăririi penale se dispune de către organul judiciar competent să efectueze
urmărirea penală, fie de către organul de cercetare penală, fie de către procuror. Dispoziţia de
începere a urmăririi penale are caracterul unui act procesual şi se consemnează într-o
rezoluţie.
Rezoluţia emisă de organul de cercetare penală sunt supuse confirmării motivate a
procurorului care exercită supravegherea, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii
urmăririi penale.

13
 Pentru a se putea dispune începerea urmăririi penale se cer a fi îndeplinite cumulativ 2
condiţii:
1. organul de urmărire penală să fi fost sesizat în vreunul din modurile prevăzute de
lege;
2. din conţinutul actului de sesizare sau a actelor premergătoare efectuate să nu
rezulte existenţa vreunui caz din cele prevăzute la art.10 C.pr.pen., cu excepţia celui de la
lit.b1.
Dacă din cuprinsul actului de sesizare sau din actele premergătoare rezultă că există
una din situaţiile prevăzute de art.10 (cu excepţiile arătate), organul de cercetare penală este
obligat să înainteze actele încheiate procurorului, cu propunerea de a nu se începe urmărirea
penală. Dacă procurorul este de acord cu această propunere, o confirmă printr-o rezoluţie
motivată şi înştiinţează despre aceasta persoana care a făcut sesizarea.
Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale se poate face plângere la instanţă
în condiţiile art.2781. În cazul în care instanţa admite această plângere, cauza se trimite înapoi
procurorului în vederea începerii urmăririi penale, iar acesta poate reveni asupra soluţiei date
şi dispune începerea urmăririi, în condiţiile legii (art.273 al.1 1).

2. Cercetarea penală
Cercetarea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa
infracţiunii pentru care s-a început urmărirea, identificarea făptuitorului şi stabilirea
răspunderii penale şi civile a acestuia, pentru a se constata dacă este sau nu cazul de a se
dispune trimiterea în judecată.
Dacă făptuitorul este cunoscut sau s-a formulat o învinuire împotriva unei persoane,
cercetarea penală se efectuează în legătură cu fapta şi cu făptuitorul respectiv). Dacă
făptuitorul nu este cunoscut, urmărirea penală se efectuează doar în legătură cu fapta şi în
vederea descoperirii făptuitorului. Din momentul în care se descoperă cine este autorul faptei,
acesta devine învinuit, iar cercetarea continuă şi cu privire la făptuitor.
Cercetarea penală se poate desfăşura în 2 modalităţi: fără acţiune penală pusă în
mişcare şi cu punerea în mişcare a acţiunii penale.
În cauzele de o mai mare complexitate, cercetarea penală se efectuează cu punerea în
mişcare a acţiunii penale. Organul de cercetare, după punerea în mişcare a acţiunii penale,
este obligat să îl cheme pe inculpat, să îi comunice fapta pentru care este învinuit şi să îi dea
explicaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are. De asemeni, inculpatului aflat în
stare de libertate trebuie să îi pună în vedere că este obligat să se prezinte la toate chemările ce

14
i se vor face în cursul procesului penal şi că are îndatorirea să comunice orice schimbare de
adresă (art.237 alin.2 şi 3).
După ce organul de cercetare penală apreciază că a administrat toate probele necesare
în cauză, pregăteşte dosarul în vederea înaintării lui la procuror.
În cauzele în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, organul de cercetare,
întocmeşte un referat în care se consemnează rezultatul cercetării, referat ce se înaintează
împreună cu dosarul cauzei procurorului. După primirea dosarului, procurorul trebuie să îl
cheme pe inculpat şi să-i prezinte materialul de urmărire penală.
În cauzele în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare, cercetarea penală se
consideră încheiată după completarea cercetării şi prezentarea materialului de urmărire penală
inculpatului. Organul de cercetare penală va întocmi un referat de terminare a cercetării
penale pe care îl va înainta procurorului împreună cu dosarul cauzei.
Referatul de terminare a cercetării penale trebuie să se limiteze la fapta care a
format obiectul punerii în mişcare a acţiunii penale, la persoana inculpatului şi la ultima
încadrare juridică dată faptei.
Dacă cercetarea penală se efectuează de către procuror, acesta va proceda la
prezentarea materialului de urmărire penală învinuitului sau inculpatului, iar la terminarea
cercetării penale trage concluziile pe care le găseşte întemeiate şi rezolvă cauza fără a întocmi
referat de terminare a cercetării penale.

3. Prezentarea materialului de urmărire penală

Prezentarea materialului de urmărire penală este obligatorie la terminarea urmăririi
penale atât faţă de învinuit cât şi faţă de inculpat. Materialul de urmărire penală se prezintă
învinuitului de către procuror, iar inculpatului de către organul de cercetare penală, afară de
cazul în care cercetarea este efectuată chiar de procuror.
Pentru îndeplinirea obligaţiei impuse de lege de prezentare a materialului de urmărire
penală, procurorul, respectiv organul de cercetare penală cheamă pe învinuit sau pe inculpat în
faţa sa şi îi pune în vedere că are dreptul de a lua cunoştinţă de materialul de urmărire penală,
arătându-i şi încadrarea juridică a faptei. I se asigură apoi posibilitatea de a lua cunoştinţă de
îndată de material. Despre prezentarea materialului de urmărire penală, se va încheia un
proces verbal în care se consemnează şi declaraţiile, cererile şi răspunsurile învinuitului sau
inculpatului. Procesul verbal de prezentare a materialului de urmărire penală trebuie semnat
de învinuit sau inculpat, de apărătorul acestuia şi contrasemnat de organul de urmărire penală.

15
 4. Rezolvarea cauzei de către procuror
Procurorul este obligat ca în termen de cel mult 15 zile de la primirea dosarului
înaintat de organul de cercetare penală să procedeze la verificarea lucrărilor de urmărire
penală şi să se pronunţe asupra acestora.
În urma verificărilor se pot ivi două situaţii (art.262):
1. procurorul constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea
adevărului şi că urmărirea penală este completă, existând probele necesare şi legal
administrate, caz în care poate dispune:
- trimiterea în judecată, atunci când din materialul de urmărire penală rezultă că
fapta există, că a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat şi că acesta răspunde din punct de
vedere penal.
- scoaterea de sub urmărire penală, atunci când se constată că a intervenit una din
situaţiile de la art.10 lit.a-e C.pr.pen. În cazul prevăzut la art.10, lit.b 1 se dispune şi aplicarea
unei sancţiuni cu caracter administrativ (mustrare, mustrare cu avertisment, amendă).
- încetarea urmăririi penale, atunci când se constată că a intervenit una din
situaţiile de la art.10 lit.f-h, i1 şi j C.pr.pen. În cazurile prevăzute de art.10 lit.i nu se dispune
încetarea urmăririi penale ci trimiterea în judecată pentru ca instanţa să poată dispune
înlocuirea răspunderii penale.
- clasarea, atunci când urmărirea penală s-a desfăşurat fără învinuit în cauză, acesta
fiind necunoscut şi a intervenit una din situaţiile de la art.10 C.pr.pen..
2. procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau a fost efectuată cu
nerespectarea dispoziţiilor legale sau a fost efectuată de un organ necompetent, caz in care va
dispune prin ordonanţă:
- restituirea cauzei la organul care a efectuat cercetarea pentru completarea sau
refacerea urmăririi penale atunci când aceasta nu este completă sau a fost efectuată cu
încălcarea dispoziţiilor legale care garantează aflarea adevărului. Cauza poate fi trimisă însă
şi unui alt organ de urmărire competent, dacă procurorul consideră necesar.
- trimiterea cauzei la organul competent, atunci când se constată că urmărirea a fost
efectuată de un organ necompetent.

16
 Secţiunea a IX-a
Trimiterea în judecată

Trimiterea în judecată se dispune de către procuror prin rechizitoriu dacă se constată

că fapta există, a fost săvârşită de învinuit sau inculpat şi acesta răspunde din punct de vedere
penal. Rechizitoriul se întocmeşte de procurorul care supraveghează urmărirea penală sau care
efectuează personal urmărirea.
Rechizitoriu constituie, conform art.264, actul de sesizare a instanţei de judecată. Când
acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, rechizitoriul îndeplineşte
un dublu rol: este şi act de sesizare a instanţei dar este şi act de inculpare.
În cauzele complexe cu mai mulţi făptuitori, când pentru unii este necesară trimiterea
în judecată, iar pentru alţii scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi se
întocmeşte doar rechizitoriu prin care se dispun soluţiile luate cu privire la toţi învinuiţii sau
inculpaţii.

Secţiunea a X-a
Încetarea urmăririi penale

Încetarea urmăririi penale are loc, conform art.242, atunci când se constată existenţa
vreunuia dintre cazurile prevăzute în art.10 lit.f-h, i1 şi j şi există învinuit sau inculpat în
cauză.
Dacă organul de cercetare penală constată existenţa unui caz din cele prevăzute la
art.10 lit.f-h, i1 şi j, întocmeşte un referat cu propunerea de încetare a urmăririi penale pe care
îl înaintează împreună cu dosarul cauzei procurorului.
Dacă procurorul este de acord cu propunerea organului de cercetare penală, pronunţă
încetarea urmăririi penale prin ordonanţă, în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în
mişcare şi prin rezoluţie, dacă urmărirea s-a efectuat cu învinuit în cauză.
În cazul în care procurorul, primind propunerea organului de cercetare penală de
încetare a urmăririi penale, constată că nu este cazul să se dispună încetarea sau dacă a dispus

17
încetarea doar parţial, va restitui dosarul acestui organ cu dispoziţia de a se continua
cercetarea.

Secţiunea a XI-a
Scoaterea de sub urmărire penală

Scoaterea de sub urmărire penală are loc, conform art.249, atunci când se constată
existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute de art.10 lit.a-e şi există învinuit sau inculpat în
cauză.
Procedura scoaterii de sub urmărire penală este aceeaşi cu cea a încetării urmăririi
penale. Procurorul dispune, la propunerea organului de cercetare penală, scoaterea de sub
urmărire prin ordonanţă, dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare, şi prin rezoluţie în caz
contrar.
Dacă temeiul soluţiei adoptate îl constituie însă cazul prevăzut de art.10 lit b1,
procurorul se pronunţă prin ordonanţă, indiferent dacă acţiunea penală a fost sau nu pusă în
mişcare. Alături de scoaterea de sub urmărire penală, în acest caz, procurorul va dispune şi
aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ (mustrare, mustrare cu avertisment,
amendă).

Secţiunea a XII-a
Suspendarea urmăririi penale

Prin suspendarea urmăririi penale se înţelege întreruperea temporară a urmăririi penale

ca urmare a intervenirii unor împrejurări prevăzute de lege care împiedică desfăşurarea în
continuare a actelor de urmărire, împrejurări independente de voinţa organului de cercetare
penală, a învinuitului sau inculpatului.
Suspendarea urmăririi penale se poate dispune dacă învinuitul sau inculpatul suferă de
o boală gravă care-l împiedică să ia parte la proces. Pentru a putea conduce la suspendare, e
necesar ca boala gravă să fie constată printr-o expertiză medico-legală.

18
 Procurorul dispune suspendarea, la propunerea organului de cercetare penală, prin
ordonanţă.
Pe timpul cât urmărirea penală este suspendată, organul de cercetare penală va
continua să efectueze acele acte a căror îndeplinire nu este împiedicată de situaţia învinuitului
sau inculpatului. Organul de cercetare penală este obligat să se intereseze periodic dacă mai
subzistă cauza care a determinat suspendarea.

Secţiunea a XIII-a
Reluarea urmăririi penale

Prin reluarea urmăririi penale se asigură readucerea procesului penal în prima sa fază
dintr-un cadrul extraprocesual ori din faza de judecată pentru a se asigura o bună administrare
a justiţiei.
Conform art.270, urmărirea penală poate fi reluată în caz de:
a) încetare a cauzei de suspendare. Reluarea se dispune în acest caz de către
procuror, prin ordonanţă, la propunerea organului de cercetare penală.
b) restituire a cauzei de către instanţa de judecată în vederea refacerii urmăririi
penale. Reluarea se dispune în acest caz de către instanţă, prin sentinţă sau decizie.
c) redeschidere a urmăririi penale. Redeschiderea urmăririi penale se dispune de
către procuror atunci când acesta constată că nu a existat în fapt cazul care a determinat
scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi sau că a dispărut împrejurarea pe care
se întemeia soluţia respectivă. Redeschiderea urmăririi penale se dispune de procuror prin
ordonanţă, după care cauza este trimisă organului de cercetare penală care reia cercetarea din
stadiul în care se afla în momentul scoaterii de sub urmărire penală sau al încetării urmăririi
penale.
Redeschiderea urmăririi penale are loc, de asemenea, când judecătorul, potrivit art.
2781, a admis plângerea împotriva ordonanţei sau, după caz, a rezoluţiei procurorului de
scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale ori de clasare şi a trimis
cauza procurorului în vederea redeschiderii urmăririi penale.
Reluarea urmăririi penale nu poate avea loc dacă se constată ca între timp a intervenit
vreunul din cazurile prevăzute în art. 10.

19
 Secţiunea a XIV-a
Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală

Împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală pot face plângere atât părţile cât şi
orice altă persoană, chiar străină de cauză, dacă respectivul act a adus o vătămare intereselor
sale legitime.

Plângerea adresată procurorului

Plângerea poate privi atât actele şi măsurile luate de organul de cercetare penală cât şi
pe cele luate de procuror.
Plângerea împotriva actelor întocmite de organul de cercetare penală se adresează
procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie
direct la procuror, fie la organul de cercetare..
Plângerea contra actelor procurorului sau contra actelor efectuate de organul de
cercetare penală pe baza dispoziţiilor procurorului, se rezolvă de procurorul ierarhic superior.
Dacă plângerea se îndreaptă împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, a
ordonanţei sau rezoluţiei de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale, ea
trebuie să fie formulată în termen de 20 de zile de la data înştiinţării persoanelor interesate
despre soluţia dată.
Procurorul este obligat să rezolve să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile
de la primire şi să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea modul în care a fost
rezolvată.

Plângerea adresată instanţei

Persoana vătămată şi orice altă persoană a cărei interese legitime au fost vătămate pot
face plângere la instanţă dacă plângerea lor împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi
penale, a ordonanţei sau rezoluţiei de scoatere de sub urmărire, de încetare a urmăririi penale
sau de clasare a fost respinsă de procuror sau dacă acesta nu a fost soluţionată de acesta în
termenul legal. Plângerea poate fi făcută şi împotriva dispoziţiei de netrimitere în judecată
cuprinsă în rechizitoriu.
Plângerea se adresează instanţei în termen de 20 de zile de la data comunicării de
procuror a modului de rezolvare a plângerii adresate lui sau de la data expirării termenului de

20
20 de zile în care procurorul trebuia sa soluţioneze plângerea. Plângerea greşit îndreptată se
trimite organului judiciar competent.
Dosarul va fi trimis instanţei în termen de 5 zile de la primirea adresei prin care se
cere dosarul cauzei.
La soluţionarea plângerii se citează atât persoana faţă de care s-a dispus scoaterea de
sub urmărire, încetarea sau neînceperea urmăririi penale cât şi persoana care a făcut
plângerea. Neprezentarea acestor persoane legal citate nu împiedică soluţionarea cauzei, dar
dacă instanţa consideră necesară prezenţa lor, poate dispune aducerea lor silit. Prezenţa
procurorului este obligatorie.
Soluţionarea plângerii trebuie să aibă loc în cel mult 30 de zile de la data primirii ei de
către instanţă, iar modul de soluţionare trebuie comunicat de îndată persoanei care a făcut
plângerea.
În soluţionarea plângerii, instanţa poate adopta una din următoarele soluţii:
- respinge plângerea, prin sentinţă, ca tardivă, inadmisibilă sau nefondată, şi
menţine soluţia din rezoluţia sau ordonanţa atacată;
- admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi
trimite cauza procurorului în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, după caz.
Judecătorul este obligat să arate motivele pentru care a trimis cauza procurorului, indicând
totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin care anume mijloace de
probă.
- admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi,
când probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, reţine cauza spre
judecare în primă instanţă.
Sentinţa prin care instanţa s-a pronunţat asupra plângerii poate fi atacată cu recurs de
procuror, de persoana care a făcut plângerea, de persoana faţă de care s-a dispus neînceperea
urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea procesului penal, precum şi
de orice altă persoană ale cărei interese au fost vătămate.

21
 Întrebări recapitulative

1. Care sunt organele care pot efectua urmărirea penală?

2. Ce condiţii trebuie să fie îndeplinite pentru începerea urmăririi penale?
3. Care sunt modalităţile în care poate fi sesizat organul de urmărire penală?
4. Cum se desfăşoară cercetarea penală?
5. Care este procedura prezentării materialului de urmărire penală?
6. Ce rezolvare poate da cauzei procurorul la terminarea urmăririi penale?
7. Care este rolul şi conţinutul rechizitoriului?
8. Cărui organ i se pot adresa plângerile care vizează acte sau măsuri de urmărire
penală?

Bibliografie
1. Andone Bantaş, Amalia. Plângerea împotriva actelor şi măsurilor procurorului,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009
2. Ionăşeanu, Eugen. Procedura începerii urmăririi penale, Editura Militară,
Bucureşti, 1979
3. Lefter, Alexandru, Tun, Ion, Dinu, Ion, Mihălcioiu, Serghie, Popa, Ştefan.
Cercetarea penală. Aspecte teoretice şi practice, Editura Global Print, Bucureşti, 1999
4. Pintea, Alexandru. Urmărirea penală, fază a procesului penal, Editura
Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2004
5. Pintea, Alexandru. Începerea, efectuarea şi terminarea urmăririi penale.
Elemente de tactică criminalistică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005
6. Pop, Octavian. Soluţii ce pot fi pronunţate în cazul urmăririi penale, Editura
Mirton, Timişoara, 2003

22
 CAPITOLUL II
REGLEMENTARI COMUNE PRIVIND FAZA DE JUDECATA

Secţiunea I-a
Noţiunea, obiectul şi
principiile specifice fazei de judecată

1. Noţiune
Judecata este activitatea procesuală şi procedurală desfăşurată de instanţa de judecată
cu participarea procurorului, a părţilor şi a persoanelor chemate în interesul cauzei, în vederea
aflării adevărului cu privire la fapta şi inculpatul cu care a fost sesizată şi soluţionării legale şi
temeinice a cauzei penale.
Judecata reprezintă faza principală a procesului penal, întrucât în această fază se
realizează stabilirea cu caracter definitiv a vinovăţiei inculpatului, precum şi sancţionarea
acestuia conform prevederilor legii penale.
În marea majoritate a cauzelor penale, judecata poate parcurge trei grade de jurisdicţie:
judecata în primă instanţă, judecata în apel şi judecata în recurs. De la regula celor trei
grade de jurisdicţie există şi excepţii, unele cauze putând fi judecate numai în primă instanţă
şi în recurs, nefiind susceptibile de apel.
Cele trei (sau două) grade de jurisdicţie se înscriu în ciclul obişnuit al procesului penal,
trecerea cauzei de la un grad la altul făcându-se fără ca hotărârea să rămână definitivă. După
rămânerea definitivă, hotărârea se bucură de autoritate de lucru judecat şi poate fi pusă în
executare. O nouă judecare a acelei cauze este posibilă numai în situaţii excepţionale, anume
prevăzute de lege, prin intermediul unei căi extraordinare de atac (contestaţie în anulare,
revizuire, recurs în anulare).

2. Obiectul judecăţii
Judecata are ca obiect aflarea adevărului în cauza supusă judecăţii şi tragerea la
răspundere penală a inculpatului găsit vinovat sau, dimpotrivă, absolvirea inculpatului de

23
învinuirea formulată împotriva sa când există o cauză de excludere sau de înlăturare a
răspunderii penale.

3. Principiile specifice fazei de judecată

Pe lângă principiile fundamentale ale procesului penal care îşi găsesc aplicarea şi în
această fază, judecată este aşezată şi pe nişte principii specifice, apreciate unanim ca
asigurând cele mai bune condiţii pentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzelor penale.
1. Publicitatea. Conform acestui principiu reglementat de art.290, şedinţa de
judecată este publică, la desfăşurarea ei putând participa orice persoană, cu excepţia minorilor
sub 16 ani.
Codul prevede însă şi unele derogări de la publicitatea şedinţei de judecată în sensul că
judecata are loc în şedinţă secretă sau nepublică.
Şedinţa de judecată poate fi declarată secretă dacă judecarea în şedinţă publică ar
putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei
persoane.
Şedinţa de judecată este nepublică, conform art.485 al.2, în cazul în care inculpatul
este minor. La desfăşurarea judecăţii nepublice pot asista persoanele chemate potrivit legii la
judecarea minorilor, părţile şi apărătorii acestora, dar şi alte persoane cu încuviinţarea
instanţei. Dacă în cauză sunt şi inculpaţi minori şi inculpaţi majori şi disjungerea nu este
posibilă, şedinţa de judecată va fi publică.
2. Oralitatea. Principiul oralităţii constă în aceea că judecata se desfăşoară oral, prin
viu grai. Principiul oralităţii nu exclude însă consemnarea desfăşurării orale a şedinţei.
3. Nemijlocirea. Acest principiu exprimă cerinţa ca instanţa de judecată care
urmează să soluţioneze cauza să ia cunoştinţă direct, nemijlocit de probele administrate şi de
concluziile formulate de părţi şi de procuror şi să-şi formeze convingerea pe baza acestora.
Nemijlocirea poate fi totală sau parţială. Nemijlocirea totală presupune unicitatea
completului de judecată, anume ca judecata să aibă loc de la început şi până la pronunţarea
hotărârii cu aceiaşi judecători care au fost prezenţi tot timpul în completul de judecată.
Nemijlocirea parţială intervine atunci când se produc schimbări în completul de judecată pe
parcursul judecăţii.
4. Contradictorialitatea. Principiul contradictorialităţii exprimă cerinţa ca funcţiile
procesuale de învinuire, respectiv de apărare să fie exercitate de subiecţi diferiţi, de pe poziţii
procesuale egale şi având aceleaşi drepturi procesuale.

24
 Secţiunea a II-a
Reglementări comune privind pregătirea judecăţii

Pregătirea şedinţei de judecată se caracterizează prin efectuarea unor acte care asigură
buna desfăşurarea a şedinţei de judecată; aceste acte sunt acte de administrare a justiţiei,
raţiune pentru care nu li se aplică principiile specifice ale judecăţii. Ele sunt efectuate în afara
şedinţei de judecată de către preşedintele instanţei şi de personalul auxiliar: grefieri, arhivari.
Pregătirea şedinţei de judecată în oricare dintre etapele sale presupune efectuarea
următoarelor acte:
a) Desemnarea completului de judecată. În vederea repartizării pe complete şi a
stabilirii primului termen de judecată, dosarele nou formate vor fi transmise, după înregistrare
în registratura instanţei, persoanei desemnate cu repartizarea aleatorie a cauzelor.
b) Fixarea termenului de judecată. După preluarea dosarului de către completul
desemnat să desfăşoare activitatea de judecată, se va proceda la fixarea termenului de
judecată. Stabilirea termenului de judecată se face în funcţie de gradul de încărcare a instanţei
cu cauze, dar ţinându-se cont şi de urgenţa cauzelor.
c) Citarea părţilor şi a altor persoane chemate în interesul cauzei. Potrivit art.291,
judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită.
Neprezentarea părţilor legal citate nu împiedică judecarea cauzei. Dacă însă instanţa consideră
că este necesară prezenta uneia dintre părţile lipsă, poate lua masuri pentru prezentarea
acesteia, amânând în acest scop judecata.
Alături de părţi, vor fi citaţi la judecată şi martorii, experţii şi interpreţii a căror
prezenţă este necesară în interesul cauzei.
d) Asigurarea apărării. În cazurile în care legea impune asistenţă juridică obligatorie
şi inculpatul nu are apărător ales, preşedintele instanţei este obligat, odată cu fixarea
termenului de judecată, să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu.
e) Alte măsuri pregătitoare. Preşedintele completului de judecată are îndatorirea sa
ia din timp toate măsurile necesare, pentru ca la termenul de judecată fixat judecarea cauzei să
nu sufere amânare.
De asemenea, se îngrijeşte ca lista cauzelor fixate pentru judecată sa fie intocmită şi
afişată la instanţă, spre vedere, cu 24 de ore înaintea termenului de judecată. La întocmirea

25
listei se ţine seama de data intrării cauzelor la instanţă, dându-se întâietate cauzelor în care
sunt deţinuţi şi celor cu privire la care legea prevede că judecata se face de urgenţă.

Secţiunea a III-a
Reglementări comune privind desfăşurarea şedinţei de judecată

Şedinţa de judecată se desfăşoară public, oral, nemijlocit şi contradictoriu în faţa

completului de judecată, în prezenţa procurorului şi a părţilor, atunci când aceştia participă la
judecată, cu respectarea următoarelor dispoziţii cu caracter general:
1. Deschiderea şedinţei de judecată. Această activitate se îndeplineşte de
preşedintele completului de judecată care va declara şedinţa deschisă pentru a se atrage atenţia
celor prezenţi că judecata a început şi că trebuie să se conformeze solemnităţii acesteia.
2. Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi. Preşedintele anunţă, potrivit ordinii de pe
lista de şedinţă, cauza a cărei judecare este la rând, dispunând facerea apelului părţilor şi al
celorlalte persoane citate. Apelul se face de către grefier, după care se comunică preşedintelui
care din ele s-au prezentat. Dacă părţile s-au prezentat deşi nu au fost citate sau nu au primit
citaţia, pot participa la judecată, preşedintele având îndatorirea să stabilească identitatea
acestora.
În cazul în care procedura este îndeplinită se trece la judecarea cauzei în continuare,
iar în caz contrar se impune amânarea cauzei.
3. Conducerea şedinţei de judecată. Conform art.296 al.1, conducerea şedinţei de
judecată este atributul preşedintelui completului de judecată. Acesta îndeplineşte toate
îndatoririle date de lege şi decide asupra cererilor formulate de părţi, dacă rezolvarea acestora
nu este dată în căderea completului.
Conducerea şedinţei impune şi asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei.
Preşedintele veghează asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei, putând lua orice
măsură necesară în acest scop. În acest sens, preşedintele instanţei poate limita accesul
publicului în sala de şedinţă în raport de capacitatea acesteia, are dreptul de a atrage atenţia
persoanelor aflate în sală că sunt obligate să păstreze disciplina şedinţei şi poate dispune, în
caz de repetare sau de abateri grave, îndepărtarea persoanelor respective din sală.

26
 4. Constatarea infracţiunilor de audienţă (art.299). Prin infracţiune de audienţă se
înţelege orice faptă prevăzută de legea penală săvârşită în cursul şedinţei de judecată.
Preşedintele instanţei este obligat într-o asemenea situaţie să constate săvârşirea acelei
infracţiuni şi să-l identifice pe făptuitor, încheind în acest sens un proces verbal ce va fi trimis
procurorului.
5. Verificarea sesizării instanţei (art.300). Instanţa este datoare să verifice din oficiu,
la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare. În cazul când se constată că sesizarea nu
este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin
acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de
sesizare, în vederea refacerii acestuia.
6. Verificarea arestării inculpatului (art.3001). Dacă inculpatul este trimis în
judecată în stare de arest, instanţa este obligată, după înregistrarea dosarului la instanţă, să
verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive înainte
de expirarea duratei acesteia.
Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive are loc şi în cursul judecăţii,
periodic şi nu mai târziu de 60 de zile.
7. Rezolvarea chestiunilor incidente. Cererile şi excepţiile formulate de procuror şi
de către părţi, precum şi cele invocate din oficiu de către instanţă, ca chestiuni prealabile, sunt
puse în discuţie în şedinţă, după care instanţa se pronunţă asupra lor prin încheiere motivată.
8. Suspendarea judecăţii. Suspendarea cursului judecăţii poate interveni în trei
situaţii: în cazul unei boli grave a inculpatului, atunci când se ridică în faţa instanţei o excepţie
de neconstituţionalitate a unei text de lege în legătură cu cauza şi în caz de extrădare activă.
Încheierea dată în primă instanţă prin care s-a dispus suspendarea cauzei poate fi
atacată separat cu recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare pentru
cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Recursul nu suspendă executarea şi se
judecă în termen de 3 zile.
9. Note privind desfăşurarea procesului. În cursul şedinţei de judecată, grefierul ia
note cu privire la desfăşurarea procesului, consemnând toate afirmaţiile, întrebările şi
susţinerile celor prezenţi, inclusiv ale preşedintelui completului. Procurorul şi părţile pot cere
citirea notelor şi vizarea lor de către preşedinte. După terminarea şedinţei de judecată,
participanţii la proces primesc, la cerere, câte o copie de pe notele grefierului.
Întreaga desfăşurare a şedinţei de judecată se înregistrează cu mijloace tehnice audio,
iar în caz de contestare a notelor grefierului, acestea vor fi verificate şi, eventual, rectificate pe

27
baza înregistrărilor din cursul şedinţei. Contestarea notelor se poate face până la termenul de
judecată următor.
10. Încheierea de şedinţă. Pe baza notelor luate în cursul şedinţei de judecată,
grefierul întocmeşte după fiecare termen de judecată, încheierea de şedinţă. Acest act
oglindeşte întreaga desfăşurare a judecăţii la termenul respectiv. Încheierea se întocmeşte de
grefier în 24 de ore de la terminarea şedinţei şi se semnează de preşedintele completului de
judecată şi de grefier.

Secţiunea a IV-a
Reglementări comune privind deliberarea şi pronunţarea hotărârii

Deliberarea este activitatea prin care membrii completului de judecată se sfătuiesc

asupra soluţiei pe care trebuie să o adopte cu privire la cauza ce a făcut obiectul judecăţii.
Deliberarea şi pronunţarea hotărârii se fac, potrivit art.306, de îndată după închiderea
dezbaterilor. afară de cazul când, din motive temeinice, sunt amânate dar nu mai mult de 15
zile.
Deliberarea are loc în secret şi la ea iau parte doar membrii completului în faţa căruia
a avut loc dezbaterea. Fiecare dintre judecători are vot egal în soluţionarea cauzei.
Când unanimitatea nu poate fi întrunită, hotărârea se ia cu majoritate. În cazul în care
completul este format din doi judecători şi unanimitatea nu poate fi întrunită, judecarea cauzei
se reia în complet de divergenţă.
Dacă din deliberare rezultă mai mult decât două păreri, judecătorul care opinează
pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa. Opinia
separată se consemnează şi se motivează obligatoriu.
Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută ce va fi semnată de toţi membrii
completului de judecată. Din momentul semnării minutei de către judecători, soluţia dată
cauzei nu mai poate fi schimbată sau modificată.
Pronunţarea hotărârii se face prin citirea minutei de către preşedintele instanţei de
judecată asistat de către grefier. Pronunţarea are loc în şedinţă publică, fără citarea părţilor.
După pronunţare, soluţia dată cauzei se trece şi în condica de şedinţă a instanţei
judecătoreşti, iar hotărârea se redactează în cel mult 20 de zile. Termenul este de

28
recomandare ca şi cel pentru care se pot amâna deliberarea şi pronunţarea astfel încât
nerespectarea lui nu produce consecinţe asupra actului.
Hotărârea se redactează de unul din judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei
şi se semnează de toţi membrii completului de judecată şi de grefier.

Secţiunea a V-a
Felurile hotărârilor judecătoreşti

Instanţele judecătoreşti pot pronunţa trei feluri de hotărâri: încheieri, sentinţe şi decizii.
Încheierile sunt hotărârile prin care instanţa de judecată rezolvă toate chestiunile
premergătoare soluţionării fondului. În faza de urmărire penală, ori de câte ori instanţa este
chemată să dispună asupra unei măsuri procesuale sau procedurale sau să efectueze un act, ea
se pronunţă printr-o încheiere. În cursul judecăţii toate măsurile luate de instanţă se
menţionează în încheierea de şedinţă.
Sentinţele sunt hotărârile prin care prima instanţă soluţionează fondul cauzei sau se
dezinvesteşte fără să soluţioneze fondul cauzei. Tot sentinţe se numesc şi hotărârile prin care
prima instanţă soluţionează cererile care deschid o procedură de judecată cu privire la
executarea pedepsei sau o cale de atac extraordinară de competenţa primei instanţe
(revizuirea).
Deciziile sunt hotărârile prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului,
recursului în interesul legii, precum şi hotărârile prin care instanţa de recurs soluţionează
fondul cauzei după rejudecare.
Cuprinsul hotărârii judecătoreşti variază de la o hotărâre la alta; în general însă
orice hotărâre judecătorească cuprinde 3 părţi: partea introductivă (practicaua), expunerea
(considerentele) şi dispozitivul (minuta). Partea introductivă cuprinde date cu privire la
instanţa care a judecat, caracterul public sau secret al şedinţei, numele judecătorilor, a
procurorului şi a grefierului, identitatea părţilor şi a apărătorilor lor, datele generale ale
cauzei. Expunerea arată obiectul judecăţii, chestiunile de drept rezolvate şi soluţia ce rezultă
din cele reţinute în fapt şi în drept de instanţă. Dispozitivul indică soluţia adoptată de instanţă.

29
 Întrebări recapitulative
1. Care sunt principiile care guvernează activitatea de judecată?
2. Care sunt actele ce trebuie efectuate pentru pregătirea şedinţei de judecată?
3. Care sunt reglementările comune şedinţei de judecată în oricare dintre etapele
judecăţii?
4. Ce presupune deliberarea?
5. Care sunt felurile hotărârilor judecătoreşti?

Bibliografie
1. Plăeşu, Teodora Eleonora. Judecata în cauzele penale. Reguli de bază, Editura
Junimea, Iaşi, 2003
2. Surdescu, Ioana; Popa, Rodica Aida. Minuta – act al deliberării în procesul penal
român. Aspecte metodologice, Editura All Beck, Bucureşti, 2000.
3. Ştefănescu, Beatrice. Garanţiile juridice ale respectării legii procesual penale în
activitatea de judecată, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007.

30
 CAPITOLUL III
JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ

Secţiunea I-a
Noţiunea, obiectul şi participanţii la judecata în primă instanţă

1. Noţiune
Judecata în primă instanţă este etapa iniţială şi obligatorie a judecăţii fără de care nu se
poate vorbi de actul de justiţie. La judecata în primă instanţă trebuie să se soluţioneze fondul
cauzei, anume să se constate dacă învinuirea adusă inculpatului este întemeiată şi în caz
afirmativ, să se aplice sancţiunea prevăzută de legea penală. Totodată rezolvarea fondului
cauzei impune şi pronunţarea asupra pretenţiilor civile ale părţii civile.

2. Obiectul judecăţii
Judecata în primă instanţă se mărgineşte, conform art.317, la fapta şi persoana arătate
în actul de sesizare a instanţei, iar în caz de extindere a procesului penal, şi la fapta şi
persoana la care se referă extinderea. Obiectul judecăţii în primă poate fi extins în cursul
desfăşurării judecăţii prin extinderea acţiunii penale sau a procesului penal cu privire la noi
acte materiale, la noi fapte sau noi persoane.

3. Participanţii la judecata în primă instanţă

La judecata în primă instanţă pot lua parte atât părţile cât şi procurorul şi întotdeauna
participă instanţa de judecată, în lipsa căreia judecata nu poate avea loc.
Completul de judecată în primă instanţă este alcătuit dintr-un singur judecător, mai
puţin la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie unde se judecă în primă instanţă în complet de 3
judecători.
Procurorul participă în mod obligatoriu la judecata în primă instanţă desfăşurată la alte
instanţe decât judecătoria, iar la judecătorie, participarea sa este obligatorie atunci când
instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu, în cauzele în care legea prevede pentru
infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare, în cauzele în care vreunul din
inculpaţi se află în stare de detenţie sau în vreuna dintre situaţiile care impun asistenţa juridică

31
obligatorie, precum şi în cazul în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a
închisorii. La şedinţele de judecată privind alte infracţiuni, procurorul participa doar când
consideră necesar.
Inculpatul aflat în stare de liberate poate să nu se prezinte la judecată. Dacă procedura
de citare este legal îndeplinită, neprezentarea sa nu va împiedica judecarea cauzei. Dacă însă
inculpatul este arestat sau se află în stare de deţinere, aducerea inculpatului la judecată este
obligatorie.

Secţiunea a II-a
Măsuri premergătoare şedinţei de judecată în primă instanţă

Pregătirea şedinţei de judecată în primă instanţă este supusă reglementărilor comune în

materia judecăţii cu unele dispoziţii specifice acestei etape a judecăţii. Preşedintele instanţei
de judecată, primind dosarul cauzei, fixează de îndată termen de judecată şi dă dispoziţie
pentru citarea persoanelor care trebuie să fie chemate la judecată. Sunt citate toate persoanele
care au dobândit o calitate procesuală în cauză, fie sunt părţi, fie au fost ascultate ca martor în
faza de urmărire sau serviciile lor au fost folosite în cauză ca experţi sau interpreţi.
Persoana vătămată prin infracţiune va fi citată chiar dacă nu s-a constituit parte civilă
sau nu a declarat că doreşte sa participe la proces ca parte vătămată pentru a i se da
posibilitatea să dobândească calitatea de parte în faţa instanţei. Întrucât calitatea de inculpat
există întotdeauna la data sesizării instanţei, acesta va trebui să fie citat în această calitate, iar
citaţia trebuie să-i fie înmânată cu cel puţin 5 zile înaintea termenului fixat pentru judecată.

Secţiunea a III-a
Şedinţa de judecată în primă instanţă

Şedinţa de judecată în primă instanţă parcurge trei stadii procesuale: începutul

şedinţei, cercetarea judecătorească şi dezbaterile.

32
 1. Începutul şedinţei de judecată
Începutul şedinţei de judecată este marcat de strigarea cauzei de către preşedintele
instanţei, urmată de dispoziţia de a se face apelul părţilor şi a celorlalte persoane care au fost
citate.
Se verifică în primul rând prezenţa şi identitatea inculpatului. Dacă inculpatul nu este
prezent dar procedura de citare este corect îndeplinită şi nu există nici o dispoziţie care să
impună prezenţa obligatorie a acestuia, judecata se va desfăşura în lipsa inculpatului.
În cazul în care inculpatul se află în stare de detenţie, preşedintele trebuie să se
încredinţeze că acesta a primit copia actului de sesizare. Când actul nu a fost comunicat, dacă
inculpatul cere, judecata se amână, iar preşedintele va înmâna pe loc o copie de pe actul de
sesizare, făcându-se menţiune despre aceasta în încheierea de şedinţă. Judecata se amână la
cererea inculpatului şi atunci când comunicarea copiei de pe actul de sesizare s-a făcut cu
nerespectarea termenului legal de 5 zile sau nu a fost îndeplinită legal procedura de citare.
În ceea ce le priveşte pe celelalte părţi, se aplică dispoziţiile generale: dacă au fost
legal citate şi nu s-au prezentat vor fi judecate în lipsă, iar în caz de neîndeplinire a procedurii
de citare faţă de una din ele se va proceda la amânarea cauzei dispunându-se citarea în
condiţiile legii. Dacă partea este prezentă şi acceptă desfăşurarea judecăţii cu toate că nu a
fost legal citată, judecata va continua.
După apelul părţilor se face apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor. Se cere apoi
martorilor prezenţi să părăsească sala de şedinţă şi să nu se îndepărteze fără încuviinţarea
preşedintelui. Experţii rămân în sală, afară de cazul în care instanţa dispune altfel. Interpreţii
rămân întotdeauna în sală pentru a asigura traducerile necesare desfăşurării şedinţei de
judecată.
Instanţa este obligată, de asemeni, să procedeze la verificarea regularităţii sesizării sale
şi a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului, în conformitate cu
reglementările comune fazei de judecată.
Preşedintele explică apoi persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă sau că
poate participa ca parte vătămată în proces.
Sunt întrebaţi apoi procurorul şi părţile daca au de formulat excepţii, cereri sau propun
efectuarea de probe noi.
Dacă cererile au fost rezolvate şi nu s-a ajuns la o amânare a cauzei ori la
dezinvestirea instanţei, preşedintele instanţei de judecată va dispune citirea actului de sesizare
a instanţei, marcându-se astfel trecerea la cel de-al doilea stadiu al şedinţei, cercetarea
judecătorească.

33
 2. Cercetarea judecătorească
Cercetarea judecătorească are ca obiect readministrarea tuturor probelor care au fost
administrate în cursul cercetării penale dar şi administrarea oricăror alte probe noi necesare
pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele. Potrivit art.321, actele de cercetare judecătorească
se pot efectua doar când procedura este completă, şi doar într-o anumită ordine - întâi se
ascultă inculpatul, apoi celelalte părţi, martorii, experţii şi interpreţii după care se procedează
la prezentarea mijloacelor materiale de probă. Instanţa poate dispune totuşi unele schimbări
ale ordinii, dacă apreciază că este necesar pentru buna desfăşurare a cercetării judecătoreşti.
Când inculpatul este prezent, schimbarea ordinii nu poate fi dispusă decât după ascultarea
acestuia.
Începerea cercetării judecătoreşti este marcată de citirea actului de sesizare a instanţei
sau de prezentarea succintă a acestuia de către grefier la dispoziţia preşedintelui completului. I
se explică apoi inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce şi i se aduce la cunoştinţă că
are dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că tot ceea ce declară poate fi
folosit şi împotriva sa, dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, celorlalte părţi, martorilor,
experţilor, precum şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că
este necesar.
Se trece apoi la ascultarea inculpatului potrivit procedurii prevăzute în Partea generală
a Codului. După ascultarea inculpatului se procedează la ascultarea celorlalte părţi aplicându-
se aceleaşi reguli ca şi la ascultarea inculpatului.
Instanţa trece apoi la ascultarea martorilor, pe rând, fiecare martor după ce s-a depus
jurământul prevăzut de lege, fiind lăsat să declare tot ceea ce ştie cu privire la cauză. Dacă
ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa va dispune citirea depoziţiei
date de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei. Instanţa
dispune citirea declaraţiilor anterioare şi atunci când martorul face declaraţii care sunt în
contrazicere cu cele date anterior. Aceeaşi procedură de ascultare se foloseşte şi în cazul
ascultării expertului sau interpretului.
Când în cauza supusă judecăţii există mijloace materiale de probă, instanţa, din oficiu
sau la cerere, dispune, dacă este necesar, aducerea şi prezentarea acestora. Mijloacele
materiale de probă pot fi examinate de către membrii completului de judecată, de către
procuror şi de către părţi şi pot fi prezentate şi martorilor sau experţilor pentru a le recunoaşte
sau pentru a face observaţii cu privire la ele.

34
 După ce au fost readministrate toate probele strânse în cursul urmăririi penale,
preşedintele instanţei va da cuvântul procurorului şi părţilor pentru ca aceştia să-şi propună,
dacă este cazul, probe noi. Dacă nu s-au formulat cereri sau dacă cererile formulate au fost
respinse, ori dacă s-au efectuat completările cerute, preşedintele declară terminată cercetarea
judecătorească.

3. Incidente ivite în cursul cercetării judecătoreşti

În cursul cercetării judecătoreşti, înainte de terminarea acesteia, pot interveni unele
incidente procesuale care determină fie o întrerupere a cursului judecăţii, fie o modificare a
cursului iniţial. Aceste incidente pot conduce la restituirea cauzei la procuror, la schimbarea
încadrării juridice a faptei sau la extinderea obiectului judecăţii.
a) Restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale
Restituirea cauzei în vederea refacerii urmăririi penale (art.332) se dispune atunci
când, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, instanţa constată că în cauza supusă
judecăţii, cercetarea penală s-a efectuat de un alt organ decât cel competent. Cauza nu se
restituie atunci când constatarea are loc după începerea dezbaterilor sau când instanţa, în urma
cercetării judecătoreşti, schimbă încadrarea juridică a faptei într-o altă infracţiune pentru care
cercetarea penală ar fi revenit altui organ de cercetare.
Instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale
şi în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după calitatea
persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de
către apărător.
Împotriva hotărârii de desesizare se poate face recurs de către procuror şi de orice
persoană ale cărei interese au fost vătămate prin hotărâre, în 3 zile de la pronunţare, pentru cei
prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă.
b) Schimbarea încadrării juridice (art.334) intervine în cursul judecăţii atunci când,
în raport de probele administrate, se constată că încadrarea juridică dată faptei prin actul de
sesizarea a instanţei nu este corectă. În toate situaţiile, schimbarea încadrării juridice
presupune două obligaţii pentru instanţă :
- să pună în discuţia părţilor noua încadrare dată faptei ;
- să atragă atenţia inculpatului că are dreptul de a cere lăsarea cauzei mai la urmă
sau amânarea judecăţii pentru a-şi pregăti apărarea.

35
 c) Extinderea obiectului judecăţii se poate realiza în cursul cercetării judecătoreşti
prin extinderea acţiunii penale sau a procesului penal, realizându-se în acest fel sesizarea
instanţei şi cu privire la alte acte materiale, alte fapte sau persoane decât cele cuprinse în actul
de sesizare iniţial.
Extinderea acţiunii penale (art.335) se dispune de către instanţa de judecată, prin
încheiere, dacă în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire şi la alte
acte materiale, care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.
Dispoziţia de extindere a acţiunii penale poate fi luată la cererea procurorului, a părţii
vătămate, a părţii civile sau din oficiu.
După extinderea acţiunii penale, instanţa procedează la judecarea infracţiunii în
întregul ei, punând în discuţie actele cu privire la care s-a dispus extinderea şi făcând, dacă
este cazul, aplicaţia dispoziţiilor privind încadrarea juridică.
Extinderea procesului penal se poate realiza fie pentru alte fapte, fie pentru alte
persoane, fie şi pentru alte fapte şi alte persoane.
Conform art.336, extinderea procesului penal pentru alte fapte poate avea loc atunci
când se descoperă în cursul judecăţii în primă instanţă date din care rezultă că inculpatul a mai
săvârşit şi o altă faptă prevăzută de legea penală în legătură cu cea pentru care este judecat.
Procedura extinderii este diferită după cum procurorul este sau nu prezent la judecată.
Extinderea procesului penal cu privire la alte persoane este reglementată de art.337 şi
are în vedere două situaţii:
- participarea unei alte persoane la săvârşirea faptei pentru care inculpatul este
judecat;
- săvârşirea de către altă persoană a unei alte infracţiuni care are legătură cu fapta
pentru care este judecat inculpatul.
În cazul în care se dispune extinderea procesului penal, instanţa va trebui să pună în
discuţie faptele sau persoanele cu privire la care s-a dispus extinderea şi să procedeze şi la
schimbarea încadrării juridice în raport de noua situaţie reţinută.

4. Dezbaterile judiciare
Dezbaterile judiciare constau în concluziile pe care le pun oral procurorul şi părţile din
proces asupra fondului cauzei: existenţa sau inexistenţa infracţiunii, săvârşirea ei de către
inculpat, împrejurările care stabilesc răspunderea penală şi civilă a acestuia.
În cadrul dezbaterilor judiciare se dă cuvântul procurorului, precum şi părţilor, acestea
din urmă putând pune concluzii personal sau prin apărător. Art.340 impune următoarea

36
ordine: procurorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente şi
inculpatului. În cazul în care sunt mai multe persoane care au calitatea de parte vătămată sau
de inculpat, se dă cuvântul, în ordinea arătată, tuturor celor care formează un grup procesual.
Momentul final al dezbaterilor este marcat de ultimul cuvânt al inculpatului. Potrivit
art.341, înainte de a declara dezbaterile închise, preşedintele instanţei este obligat să îi acorde
inculpatului ultimul cuvânt. Exercitarea acestui drept se poate face numai de către inculpat,
personal.
După ce inculpatul a avut ultimul cuvânt, instanţa va declara dezbaterile închise şi,
dacă socoteşte că e necesar, va cere părţilor să depună concluzii scrise. Părţile şi procurorul
pot depune concluzii scrise chiar dacă acestea nu au fost cerute de instanţă.

Secţiunea a IV-a
Deliberarea şi pronunţarea hotărârii

Deliberarea are loc prin întrunirea membrilor completului după încheierea şedinţei de
judecată, în vederea evaluării întregului material probator al cauzei în scopul stabilirii soluţiei
ce va fi dată cauzei.
Completul de judecată deliberează mai întâi asupra chestiunilor de fapt şi apoi asupra
chestiunilor de drept.

Rezolvarea acţiunii penale

Instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, una din
următoarele soluţii: condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal. Dispunând
achitarea pentru cazul prevăzut de art.10 lit.b 1, respectiv încetarea procesului penal şi
înlocuirea răspunderii penale (art.10 lit.i), instanţa va dispune şi aplicarea unei sancţiuni cu
caracter administrativ.

Rezolvarea acţiunii civile

Odată cu acţiunea penală, instanţa este obligată să se pronunţe si asupra acţiunii civile
ce a fost promovată sau exercitată în faţa sa. Potrivit art.348, instanţa este obligată, chiar dacă
nu există constituire de parte civilă, să se pronunţe asupra reparării pagubei materiale şi a

37
daunelor morale în cazurile prevăzute în art.17, iar în celelalte cazuri numai cu privire la
restituirea lucrului, desfiinţarea totala ori parţială a unui înscris şi restabilirea situaţiei
anterioare săvârşirii infracţiunii.
În rezolvarea laturii civile, instanţa poate obliga la repararea pagubei materiale şi a
daunelor morale, potrivit legii civile sau poate respinge acţiunea civilă. Instanţa penală nu
soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea pentru cazul prevăzut în art.10 lit.b, ori
când pronunţă încetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevăzute în art.10 lit. f
si j.

Alte măsuri asupra cărora poartă deliberarea

- măsurile preventive şi starea de liberate. Instanţa are obligaţia ca, prin hotărâre, să se
pronunţe şi cu privire la luarea, menţinerea sau revocarea măsurii arestării inculpatului.
- măsurile asigurătorii. Instanţa, în cazul când admite acţiunea civilă, examinează şi
necesitatea luării masurilor asigurătorii privind reparaţiile civile, dacă asemenea măsuri nu au
fost luate anterior.
Când instanţa nu s-a pronunţat asupra acţiunii civile, măsurile asigurătorii luate în
cursul procesului se menţin timp de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, timp în
care partea civilă are posibilitatea să introducă acţiune în faţa instanţei civile.
- cheltuielile judiciare.
Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută ce va fi pronunţată în şedinţă
publică de preşedintele instanţei de judecată asistat de grefier. După pronunţarea hotărârii
preşedintele trebuie să explice părţilor prezente că pot declara apel sau, după caz, recurs în
cauză şi să consemneze eventualele apeluri ori recursuri declarate oral în şedinţa de
pronunţare.
Hotărârea se redactează în termen de cel mult 20 de zile, iar după redactare
inculpaţilor amintiţi anterior li se comunică copii de pe aceasta.

38
 Secţiunea a V-a
Sentinţa penală

Hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă sau prin care aceasta se
dezinvesteşte fără să soluţioneze fondul poartă denumirea de sentinţă.

1. Cuprinsul sentinţei penale

Sentinţa penală cuprinde ca orice hotărâre judecătorească 3 părţi: partea introductivă,
expunerea şi dispozitivul.

2. Efectele sentinţei penale

Întrucât judecata poate parcurge două sau trei grade de jurisdicţie, neexistând cauze ce
sunt soluţionate în fond în primă şi ultimă instanţă, sentinţa penală este nedefinitivă în
momentul pronunţării sale.
Deşi nedefinitivă, sentinţa penală produce totuşi unele efecte:
- dezinvesteşte instanţa de judecarea cauzei, aceasta nemaiavând dreptul de a
modifica soluţia adoptată;
- determină prin pronunţarea sau comunicarea sa scurgerea termenului de apel sau
de recurs;
- impune punerea în executare a dispoziţiilor executorii (cele referitoare la arestarea
sau punerea în libertate a inculpatului, la măsurile asiguratorii şi la confirmarea măsurii de
siguranţă a internării medicale).
După rămânerea definitivă, sentinţa penală are un dublu efect: pe de o parte, hotărârea
trece sub autoritatea lucrului judecat, fiind împiedicată desfăşurarea unui proces penal cu
privire la acea cauză (art.10 lit.j), iar pe de altă parte, se naşte posibilitatea şi obligaţia punerii
hotărârii în executare de către organele competente.

39
 Întrebări recapitulative
1. Ce structură are şedinţa de judecată în primă instanţă?
2. Care sunt actele ce trebuie efectuate înainte de citirea actului de sesizare a primei
instanţe?
3. Ce incidente pot interveni în cursul cercetării judecătoreşti la prima instanţă?
4. Care este procedura extinderii procesului penal?
5. Care este semnificaţia dezbaterilor judiciare?
6. Cum se desfăşoară deliberarea în faţa primei instanţe?

Bibliografie
1. Gheorghe, Dumitru. Procesul penal. Judecata în primă instanţă, Editura Editas,
Bucureşti, 2005.
2. Iordache, Magdalena. Judecata în primă instanţă în procesul penal, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2008
3. Mrejeru, Theodor; Mrejeru, Bogdan. Judecata în primă instanţă. Aspecte
teoretice şi jurisprudenţă în materie, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006.

40
 CAPITOLUL IV
CĂILE ORDINARE DE ATAC

Secţiunea I-a
Reglementări comune privind căile ordinare de atac

1. Noţiune
Căile ordinare de atac sunt mijloacele prevăzute de lege prin care se exercită un
control judecătoresc asupra hotărârilor judecătoreşti prin care s-a soluţionat a cauză penală,
înainte de rămânerea lor definitivă în scopul descoperirii şi îndreptării eventualelor erori pe
care acestea le-ar cuprinde.
Codul de procedură penală reglementează două căi de atac ordinare: apelul şi recursul.

2. Persoanele care pot acţiona prin căile de atac ordinare

Dreptul de a uza de o cale de atac ordinară aparţine, în principiu, fiecărui subiect
procesual ale cărui drepturi au făcut obiectul judecăţii. Subiecţii procesuali care au drept de
apel şi de recurs, precum şi întinderea acestui drept pentru fiecare dintre ei, sunt arătaţi în
art.362 şi 3852. Aşadar, pot declara apel sau recurs:
a) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă.
b) inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă.
c) partea vătămată, numai în ce priveşte latura penală, dar în toate cauzele penale;
d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura civilă, dar şi
latura penală;
e) martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, cu privire la cheltuielile judiciare
cuvenite acestora;
f) orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau
printr-un act al instanţei.
Apelul poate fi declarat pentru persoanele prevăzute la lit. b)-f) şi de către
reprezentantul legal şi de către apărător, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia.

41
 3. Termenul de declarare al căilor de atac ordinare
Conform art.363 şi 385 3, durata termenului de apel şi a celui de recurs este de 10 zile,
cu excepţia cazurilor când legea dispune altfel.
Nedeclararea căii de atac în termen duce la decăderea din exerciţiul dreptului şi la
respingerea căii de atac formulate ca fiind tardivă. Codul reglementează însă două remedii
procesuale prin care decăderea este înlăturată dacă sunt îndeplinite anumite condiţii stabilite
de lege: repunerea în termen şi apelul sau recursul peste termen.

Repunerea în termen (art.364 şi 3853al.2)

Pentru a interveni repunerea în termen se cer a fi îndeplinite cumulativ două condiţii:
- partea să fi fost oprită să declare apel ori recurs de o cauză temeinică de împiedicare.
- să nu fi trecut mai mult de 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a
despăgubirilor civile din hotărâre.
Repunerea în termen în termen se dispune la cererea motivată a persoanei care nu a
putut declara apel sau recurs în termen, iar dacă cererea este admisă, calea de atac este
considerată ca făcută în termen producând toate efectele pe care legea i le atribuie (inclusiv
efectul suspensiv).

Apelul şi recursul peste termen (art.365 şi 3853al.2)

Pentru ca un apel sau un recurs declarat peste termen să investească instanţa cu
judecarea apelului ori recursului declarat, se cer a fi îndeplinite două condiţii:
- partea să fi lipsit atât la toate termenele de judecată cât şi la pronunţare.
- să nu fi trecut mai mult de 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a
despăgubirilor civile din hotărâre.
Calea de atac declarată peste termen investeşte instanţa cu rejudecarea cauzei dar nu
suspendă executarea hotărârii atacate. Instanţa poate totuşi dispune suspendarea provizorie a
hotărârii apelate până la soluţionarea apelului sau a recursului declarat peste termen.

4. Procedura de declarare a căilor ordinare de atac

Conform art.366 şi 3854, apelul şi recursul pot fi declarate în scris sau oral.
Căile de atac ordinare se declară în scris printr-o cerere semnată personal de persoana
care uzează de calea de atac. Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestată
de un grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă sau de apărător ori de primarul, secretarul
consiliului local, sau de funcţionarul desemnat de aceştia, din localitatea unde domiciliază

42
persoana. Cererea nesemnată ori neatestată poate fi confirmată în instanţă de parte ori de
reprezentantul ei.
Căile de atac ordinare pot fi declarate şi oral în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea,
cu obligaţia pentru instanţă de a consemna aceasta într-un proces-verbal.

5. Renunţarea la apel sau la recurs

După pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declarare a căii de atac,
părţile pot renunţa în mod tacit sau expres la calea de atac (art.368 şi 3854 al.2).
Renunţarea tacită intervine atunci când partea lasă termenul să se împlinească fără a
formula apel sau recurs. Renunţarea expresă poate fi făcută de parte, personal sau prin
mandatar cu procură specială, fie printr-o cerere scrisă depusă la instanţă, fie oral în şedinţa în
care are loc pronunţarea.
Partea poate reveni asupra renunţării făcute dar numai în ceea ce priveşte latura penală
a cauzei şi numai până la expirarea termenului de apel ori de recurs.

6. Retragerea apelului sau recursului declarat

Potrivit dispoziţiilor art.369 şi 3854 al.2, oricare dintre părţi îşi poate retrage apelul sau
recursul declarat până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel ori de recurs. Retragerea
trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar daca partea se afla în stare
de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către
conducerea locului de deţinere. Declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cărei
hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de apel.

7. Efectele declaraţiei de apel sau de recurs

Declararea apelului sau a recursului produce, potrivit art.370-373 şi art.3855- 3858,
patru efecte: suspensiv, devolutiv, extensiv şi neagravarea situaţiei în propria cale de atac.
Efectul suspensiv
Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, dispoziţiile civile şi penale din
hotărâre nu sunt executorii, putând fi modificate sau înlăturate la judecata în apel sau în
recurs. Ca urmare, atâta timp cât curge termenul de apel sau de recurs, toate dispoziţiile din
hotărâre sunt suspendate.
Declararea apelului sau a recursului are ca efect suspendarea în continuare a executării
hotărârii atacate. Efectul suspensiv priveşte însă doar acele dispoziţii din hotărâre care se
referă la persoana care a formulat calea de atac sau la care aceasta se referă.

43
 Efectul devolutiv
Prin efect devolutiv se înţelege transmiterea, în întregime sau în parte, a cauzei spre o
nouă judecată, de la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată la instanţa competentă să
soluţioneze calea de atac.
Efectul devolutiv al apelului sau al recursului, cunoaşte o triplă limitare:
- este limitat de persoana apelantului sau recurentului;
- este limitat de calitatea procesuală a celui care declară apel sau recurs;
- este limitat de efectul neagravării situaţiei în propria cale de atac.
Când recursul este a doua cale de atac ce poate fi exercitată în cauză, efectul său
devolutiv este limitat şi la cazurile de casare prevăzute de art.3859.

Efectul extensiv
Efectul extensiv al căilor de atac ordinare obligă instanţa de control judiciar să
examineze cauza, prin extindere, şi cu privire la persoanele care nu au uzat de calea de atac
sau la care aceasta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa acestora fără însă a le putea crea o
situaţie mai grea.
Extinderea examinării nu poate avea loc decât faţă de persoanele din acelaşi grup
procesual cu cel care a declarat apelul ori recursul sau la care se referă declaraţia de apel ori
recurs.

Efectul neagravării situaţiei în propria cale de atac

Conform acestui efect, instanţa de control judiciar nu poate crea o situaţie mai grea
decât cea hotărâtă de prima instanţă, pentru cel care a declarat apel ori recurs sau în favoarea
căruia a fost declarat apelul ori recursul.
Efectul se produce nu numai la judecarea cauzei în apel sau în recurs ci şi la
rejudecarea cauzei ca urmare a desfiinţării hotărârii în apel cu trimitere sau a casării în recurs
cu trimitere şi la reluarea urmăririi penale ca urmare a restituirii cauzei la procuror de către
instanţa de apel ori de cea de recurs.
Dacă procurorul a declarat apel sau recurs în favoarea unei dintre părţile în proces, nu
se poate agrava situaţia acestei părţi cu condiţia ca precizarea rezervării căii de atac în
favoarea părţii să fie expresă şi neechivocă şi să fie făcută în declaraţia de apel ori de recurs.

44
 Secţiunea a II-a
Apelul

1. Noţiune
Apelul este calea ordinară de atac prin care se promovează, la instanţa imediat ierarhic
superioară, o rejudecare a cauzei în fond sub toate aspectele de fapt şi de drept, cu
posibilitatea de a se schimba soluţia dată prin hotărârea atacată în privinţa persoanei care a
declarat apel sau la care se referă declaraţia de apel şi în limitele calităţii sale procesuale.
Conform art.378, obiectul judecăţii în apel îl constituie verificarea hotărârii atacate pe
baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la
instanţa de apel şi pronunţarea asupra tuturor motivelor de apel invocate.

2. Hotărârile penale supuse apelului

Conform art.361, pot fi atacate cu apel sentinţele şi încheierile date în primă instanţă.
Toate sentinţele sunt supuse apelului cu excepţia:
a) sentinţelor privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se
face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
b) sentinţelor pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile contra ordinii şi
disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;
c) sentinţelor pronunţate de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel;
d) sentinţelor pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
e) sentinţelor de dezinvestire (de restituire a cauzei la procuror, de declinare de
competenţă).
f) sentinţelor pronunţate în materia executării hotărârilor penale, precum şi cele
privind reabilitarea.
Încheierile date în primă instanţă pot fi atacate cu apel numai o dată cu fondul. Apelul
declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, chiar daca acestea au
fost date după pronunţarea sentinţei.

3. Motivarea apelului
Motivele de apel se formulează în scris prin cererea de apel sau printr-un memoriu
separat depus la instanţa de apel cel târziu în ziua judecăţii (art.374 C.p.p.). Codul nu prevede

45
un termen pentru depunerea motivelor de apel, permiţând chiar formularea lor şi oral în ziua
judecăţii. Motivarea apelului nu este obligatorie, nefiind prevăzută nici o sancţiune pentru
nemotivarea acestuia.

4. Judecata în apel
Judecata în apel se desfăşoară potrivit normelor cu caracter general care disciplinează
faza de judecată la care se adaugă unele norme specifice căilor ordinare de atac, în general sau
apelului, în special.
Judecata în apel parcurge aceleaşi stadii procesuale ca şi judecata în primă instanţă:
pregătirea judecăţii, şedinţa de judecată şi deliberarea şi pronunţarea hotărârii.
Măsurile premergătoare şedinţei de judecată sunt cele comune judecăţii în oricare
din etapele sale. Sunt de observat doar următoarele reguli specifice:
- dacă în cauză sunt declarate mai multe apeluri, toate vor fi concentrate în faţa
aceleiaşi instanţe;
- completul de judecată este alcătuit în apel din 2 judecători;
- sunt citate numai părţile faţă de care apelul poate produce efecte;
- martorii sunt citaţi numai dacă se dispune reascultarea lor.
Judecata propriu-zisă în faţa instanţei de apel se poate desfăşura în două
modalităţi: fără cercetare judecătorească şi cu cercetare judecătorească.
Judecarea apelului fără cercetare judecătorească
Judecata în apel se face, de regulă, pe baza probelor administrate de prima instanţă,
precum şi a oricăror probe noi prezentate în faţa instanţei de apel (art.378 al.1). Dacă părţile
nu propun administrarea unor probe noi, judecata propriu-zisă a apelului se identifică cu
dezbaterea acestuia.
Preşedintele instanţei de judecată va da cuvântul părţilor în următoarea ordine: apelant,
intimat, procuror. Dacă printre apelurile declarate se află şi cel al procurorului, acesta va avea
primul cuvântul.
Înainte de a se încheia dezbaterile, inculpatului trebuie să i se acorde ultimul cuvânt.
De această dată, ultimul cuvânt nu mai este personal (ca la judecata în primă instanţă), el
putând fi pus şi prin apărător.
Judecarea apelului cu cercetare judecătorească
Motivele de apel formulate şi susţinute în faţa instanţei pot releva necesitatea
administrării unor noi probe sau a readministrării unor probe administrate la prima instanţă. În

46
aceste situaţii, instanţa de apel poate proceda la efectuarea unei cercetări judecătoreşti, după
punerea în discuţie a utilităţii ei.
În acest sens, art.378 al.2 prevede că în vederea soluţionării apelului, instanţa poate da
o nouă apreciere probelor din dosarul cauzei şi poate administra orice noi probe pe care le
consideră necesare.
După administrarea probelor, se va da cuvântul părţilor pentru dezbateri, procedura
fiind identică cu cea prezentată anterior.
Deliberarea instanţei de apel are loc conform reglementărilor comune în materie.
Dacă în cauză au fost declarate mai multe apeluri, instanţa este obligată să le examineze pe
toate şi să se pronunţe asupra lor. Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută care va
fi pronunţată în şedinţă publică, potrivit reglementărilor comune.

5. Soluţiile pe care le poate adopta instanţa de apel

După ce deliberarea a luat sfârşit, instanţa de apel poate pronunţa una din următoarele
soluţii principale: respingerea apelului sau admiterea apelului.
Instanţa de apel respinge apelul şi menţine hotărârea atacată în următoarele situaţii:
- când apelul este tardiv;
- când apelul este inadmisibil;
- când apelul este nefondat.
Apelul se admite atunci când hotărârea primei instanţe este greşită fie sub aspectul
stabilirii situaţiei de fapt, fie sub aspectul aplicării legii. Admiterea apelului presupune
întotdeauna desfiinţarea hotărârii atacate, în întregime sau în parte. Admiterea apelului şi
desfiinţarea sentinţei primei instanţe sunt însoţite întotdeauna de una din următoarele soluţii
subsecvente:
a) se dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, atunci
când hotărâree a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc
în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta
şi de a înştiinţa instanţa despre această posibilitate, ori pentru că la judecata în primă instanţă
s-a încălcat o dispoziţie sancţionată de lege cu nulitatea absolutăi;
b) se dispune rejudecarea de către instanţa competentă, atunci când prima instanţă a
judecat cu încălcarea normelor de competenţă prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute;
c) se pronunţă o nouă hotărâre de către instanţa de apel, în toate celelalte situaţii în
care hotărârea primei instanţe este greşită.

47
 Admiterea apelului poate fi urmată şi de restituirea cauzei la procuror atunci când
instanţa de apel constată că în cursul urmăririi penale s-au încălcat dispoziţiile privitoare la
competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa
învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător.

6. Decizia instanţei de apel

Decizia pronunţată de instanţa de apel trei părţi: partea introductivă, expunerea şi
dispozitivul.
Partea introductivă este identică cu cea a sentinţei penale.
Expunerea trebuie să arate temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la
respingerea sau la admiterea apelului, precum şi temeiurile care au dus la adoptarea oricărei
soluţii subsecvente.
Dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă soluţia dată de instanţa de apel, data
pronunţării deciziei şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. În dispozitiv
trebuie arătată calea de atac de care se poate uza împotriva deciziei şi termenul în care aceasta
poate fi exercitată cu menţiunea că decizia prin care s-a dispus admiterea apelului şi
rejudecarea cauzei nu este supusă nici unei căi de atac.
Când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice şi care este ultimul act
procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie sa-şi reia cursul. În cazul când
inculpatul s-a aflat în stare de deţinere, în expunere şi în dispozitiv trebuie să se arate timpul
care se deduce din pedeapsă.

7. Procedura rejudecării cauzei

Rejudecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii în apel cu trimitere spre rejudecare se
desfăşoară potrivit normelor aplicabile judecăţii în primă instanţă. Instanţa de rejudecare este
obligată, însă, să se conformeze hotărârii instanţei de apel în măsura în care situaţia de fapt
rămâne cea avută în vedere la soluţionarea apelului.

48
 Secţiunea a III-a
Recursul

1. Noţiune
Recursul este calea ordinară de atac ce se poate îndrepta împotriva hotărârilor
judecătoreşti pronunţate în apel, realizând un al doilea control judecătoresc al cauzei,
preponderent în drept, sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă, în cauzele
nesupuse apelului, realizând un control judecătoresc integral al cauzei.

2. Hotărârile supuse recursului

Recursul se poate îndrepta împotriva sentinţelor, a deciziilor, şi a încheierilor.
Potrivit art.3851, pot fi atacate cu recurs:
− sentinţele pronunţate de judecătorii în cazurile prevăzute de lege;
− sentinţele pronunţate de tribunalele militare în cazul infracţiunilor contra ordinii
şi disciplinei militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;
− sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;
− sentinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
− sentinţele pronunţate în cazul infracţiunilor cu plângere prealabilă;
− deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de tribunale, tribunalele militare
teritoriale, curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus
rejudecarea cauzelor;
− sentinţele pronunţate în materia executării hotărârilor penale, afară de cazul când
legea prevede altfel, precum şi cele privind reabilitarea;
− încheierile date în aceste cazuri, chiar dacă au fost date după pronunţarea
hotărârii, dar numai o dată cu sentinţa sau decizia recurată, cu excepţia cazurilor prevăzute de
lege.
Pot fi atacate cu recurs şi încheierile şi sentinţele pentru care este prevăzută separat
calea de atac a recursului (încheierile privind măsurile preventive, sentinţele de restituire a
cauzei la procuror).

49
 3. Cazurile de casare
Atunci când recursul urmează apelului, în sensul ca este a doua cale de atac ordinară
ce poate fi exercitată într-o cauză penală, recursul poate fi admis doar dacă şi hotărârea
recurată cuprinde anumite erori expres prevăzute de lege şi numite cazuri de casare. Cazurile
de casare sunt enumerate limitativ de art.3859.
Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu
apel, nu este limitat la cazurile de casare prevazute în art.385 9, iar instanţa este obligată ca, în
afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub
toate aspectele.

4. Motivarea recursului
Recursul trebuie sa fie motivat.
Motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu
separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de
judecată. Dacă recursul nu este motivat sau nu este motivat în termenul impus de lege,
instanţa va lua în considerare la soluţionarea recursului doar cazurile de casare ce se iau în
considerare din oficiu.
În cauzele supuse doar recursului, nu şi apelului, motivele de recurs pot fi formulate şi
oral în ziua judecăţii.

5. Judecata în recurs
Judecata în recurs se desfăşoară potrivit normelor cu caracter general care
disciplinează faza de judecată la care se adaugă unele norme specifice căilor ordinare de atac,
în general sau recursului, în special.
Judecata în recurs parcurge aceleaşi stadii procesuale ca şi judecata în primă instanţă:
pregătirea judecăţii, şedinţa de judecată şi deliberarea şi pronunţarea hotărârii.
Măsurile premergătoare şedinţei de judecată sunt cele comune judecăţii în oricare
din etapele sale.
O măsură pregătitoare, specifică recursului, constă în posibilitatea de a se dispune
întocmirea unui raport cu privire la cauza dedusă judecăţii de către unul din magistraţii ce vor
alcătui completul de judecată. Astfel, potrivit art.385 12, preşedintele instanţei de recurs, odată
cu fixarea termenului pentru judecarea recursului, poate delega pe unul din judecătorii care
fac parte din completul de judecată în recurs, să facă un raport scris asupra recursului. La

50
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportul poate fi întocmit de un judecător sau un magistrat
asistent.
Magistratul raportor face în mod obligatoriu parte din compunerea instanţei de
judecată, iar în caz de imposibilitate se numeşte un nou raportor, cu cel puţin 48 de ore înainte
de judecată.
Şedinţa de judecată în recurs se desfăşoară conform reglementărilor comune în
materia judecăţii. Completul de judecată este format din 3 judecători, cu excepţia recursurilor
îndreptate împotriva sentinţelor pronunţate de Înalta Curte, când este format din 9 judecători.
La şedinţa de judecată în recurs este obligatorie prezenţa procurorului, în toate
cazurile, şi a inculpatului dacă se află în stare de deţinere. Părţile dobândesc la judecarea în
recurs denumiri specifice – cel care a declarat recurs poartă numele de recurent, iar cel
împotriva căruia s-a declarat recursul numele de intimat – fără a-şi pierde însă calităţile
iniţiale de parte.
Judecata în recurs se face pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi, a
oricăror înscrisuri noi prezentate la instanţa de recurs.
Judecata în recurs constă în dezbaterea motivelor de recurs formulate. După citirea
raportului, când s-a dispus întocmirea acestuia, preşedintele completului dă cuvântul
recurentului, apoi intimatului şi în urmă şi procurorului. Dacă între recursurile declarate se
află şi recursul procurorului, primul cuvânt il are acesta.
Procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia
dezbaterilor.
Inculpatul are cel din urmă cuvântul.
Deliberarea instanţei de recurs are loc conform reglementărilor comune în materie.
Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de recurs invocate de procuror
sau de părţi. Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută care va fi pronunţată în
şedinţă publică, potrivit reglementărilor comune.

6. Soluţiile la judecata în recurs

După ce deliberarea a luat sfârşit, instanţa de recurs poate pronunţa una din
următoarele soluţii principale: respingerea recursului sau admiterea recursului.
Instanţa respinge recursul şi menţine hotărârea atacată în următoarele situaţii:
- când recursul este tardiv;
- când recursul este inadmisibil;
- când recursul este nefondat.

51
 Recursul se admite atunci când instanţa de recurs apreciază că cel puţin unul din
cazurile de casare invocate de procuror sau de părţi sau examinate din oficiu de către instanţă
sunt întemeiate. Admiterea recursului conduce întotdeauna la casarea hotărârii atacate, în
întregime sau în parte.
Admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate sunt însoţite întotdeauna de una din
următoarele soluţii subsecvente:
a) se menţine hotărârea primei instanţe, când apelul a fost greşit admis;
b) se dispune achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal în cazurile
prevazute la art.10;
c) se dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată, atunci
când instanţa de recurs constată că:
• instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art.292
al.2 sau a existat un caz de incompatibilitate;
• şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede
altfel;
• judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când
aceasta era obligatorie, potrivit legii;
• judecata a avut loc în lipsa aparatorului, când prezenţa acestuia era obligatorie;
• judecata s-a facut fără efectuarea referatului de evaluare (ancheta socială), în
cauzele cu infractori minori;
• nu a fost efectuată expertiza psihiatrică a inculpatului în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de art.117 al.1 si 2;
• hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiaza soluţia ori motivarea
soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înţelege;
• instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin
actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor
cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să
influenţeze soluţia procesului
• judecata în primă instanţă sau în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi,
sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a inştiinţa
despre aceasta imposibilitate.

52
 În cazul în care nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau
după calitatea persoanei, recursul se admite şi cauza se trimite spre rejudecare la instanţa
competentă.
Când recursul priveşte atât hotărârea primei instanţe, cât şi hotărârea instanţei de apel,
cauza se trimite spre rejudecare la prima instanţă dacă ambele hotărâri au fost casate, şi la
instanţa de apel când numai hotărârea acesteia a fost casată.
În cazul în care admite recursul declarat împotriva deciziei pronunţate în apel, instanţa
de recurs desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de lege
ca în decizia recurată.
Trimiterea cauzei spre rejudecare se poate dispune şi pentru administrarea de probe
dar doar dacă instanţa de recurs este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rejudecarea făcându-se
în acest caz de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată.
d) se dispune rejudecarea de către instanţa de recurs în celelalte cazuri decat cele
prevăzute la lit. c).
Admiterea recursului poate fi urmată şi de restituirea cauzei la procuror pentru
refacerea urmăririi penale atunci când în cursul urmăririi penale s-au încălcat dispoziţiile
privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei,
prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător.

7. Decizia instanţei de recurs

Decizia instanţei de recurs cuprinde, în general, aceleaşi date ca decizia prin care se
soluţionează apelul.
Dacă instanţa de recurs casează hotărârea şi reţine cauza spre rejudecare, în decizie
trebuie menţionate şi probele ce urmează a fi administrate.

8. Rejudecarea cauzei după casare

Instanţa de rejudecare este obligată, însă, să se conformeze hotărârii instanţei de recurs

în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea recursului.
Rejudecarea cauzei de către instanţa de trimitere va avea loc în limitele în care a fost
casată hotărârea (integral sau parţial). Partea din hotărâre care nu a fost casată rămâne
definitivă şi devine executorie la data pronunţării hotărârii instanţei de recurs.

53
 Întrebări recapitulative
1. Care sunt persoanele care pot acţiona prin căile de atac ordinare?
2. Ce efecte produce declararea apelului sau a recursului?
3. Care este termenul de declarare al căilor odinare de atac?
4. Care este procedura de judecare a apelului?
5. Ce diferenţe există între soluţiile ce pot fi adoptate de instanţa de apel, respectiv
cea de recurs?
6. Ce reguli trebuie respectate în motivarea recursului?
7. Care este procedura de judecare a recursului?

Bibliografie
1. Mera, Luciana; Rog, Lucia. Recursul în procesul penal. Practică judiciară,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.
2. Papadopol, Vasile; Turianu, Corneliu. Apelul penal, Casa de editură şi presă
Şansa, Bucureşti, 1994.
3. Pamfil, Mihaela Laura. Soluţiile la judecata în apel, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2007.
4. Pamfil, Mihaela Laura. Titularii dreptului de apel în cauzele penale, Editura
Lumen, Iaşi, 2007.
5. Pamfil, Mihaela Laura; Movileanu, Corina; Munteanu Călina Andreea. Apelul în
procesul penal. Practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007
6. Rădescu, Dumitru; Jipa, Cristian. Apelul şi recursul în procesul penal, Editura
Juridică, Bucureşti, 2003.
7. Rădescu, Dumitru. Apelul în procesul penal, Editura Lider, Bucureşti, 2005.
8. Theodoru, Grigore. Teoria şi practica recursului penal, Editura Junimea, Iaşi,
2003.

54
 CAPITOLUL V
PUNEREA ÎN EXECUTARE A HOTĂRÂRILOR PENALE

Secţiunea I-a
Hotărârile penale executorii

Conform art.415, hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas
definitive. Hotărârile penale rămân definitive în momente diferite, în funcţie de instanţa ce a
pronunţat hotărârea în cauză.
Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe
Conform art. 416, hotărârile primei instanţe rămân definitive:
- la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă apelului şi nici recursului;
- la data expirării termenului de apel, când nu s-a declarat apel în termen şi când apelul
declarat a fost retras înăuntrul termenului;
- la data retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel;
- la data expirării termenului de recurs în cazul hotărârilor nesupuse apelului sau dacă
apelul a fost respins, atunci când nu s-a declarat recurs în termen ori recursul declarat
a fost retras înăuntrul termenului;
- la data retragerii recursului, în cazul hotărârilor nesupuse apelului dacă aceasta s-a
produs după expirarea termenului de recurs;
- la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul în cazul hotărârilor
nesupuse apelului.
Rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de apel
Conform art.4161, hotărârile instanţei de apel, afară de cele prin care s-a dispus
trimiterea cauzei spre rejudecare, rămân definitive:
- la data expirării termenului de recurs, când nu s-a declarat recurs în termen şi atunci
când recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului;
- la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârii instanţei de apel, daca aceasta
s-a produs după expirarea termenului de recurs;
- la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva
hotărârii instanţei de apel.

55
 Rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de recurs
Potrivit art.417, hotărârea instanţei de recurs rămâne definitivă la data pronunţării
acesteia când:
- recursul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de recurs, fără
rejudecare;
- cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs după admiterea recursului;
- recursul a fost respins, iar hotărârea instanţei cuprinde obligarea la plata cheltuielilor
judiciare.

Secţiunea a II-a
Instanţa de executare şi procedura în faţa sa

Instanţa de executare este, potrivit art.418, instanţa care a judecat cauza în primă
instanţă, fără deosebire după cum hotărârea a rămas definitivă la prima instanţă, la instanţa de
apel sau la instanţa de recurs.
De la această regulă, codul prevede o singură excepţie, în privinţa hotărârilor
pronunţate de Î.C.C.J ca primă instanţă. Aceste hotărâri vor fi puse în executare nu de
Î.C.C.J., ci de Tribunalul municipiului Bucureşti sau Tribunalul Militar Teritorial, după caz.
Pentru punerea în executarea a hotărârii, instanţa la care a rămas definitivă hotărârea
va trimite de îndată instanţei de executare un extras din acea hotărâre, cu datele necesare
punerii în executare. Aceeaşi procedură se urmează şi în cazul hotărârilor nedefinitive dar
executorii.
Punerea efectivă în executare se realizează de unul dintre judecătorii delegaţi ai
instanţei de executare. În cazul în care se ivesc nelămuriri sau împiedicări la executare,
judecătorul delegat poate sesiza instanţa de executare care are competenţa să se pronunţe
asupra acestora. Împrejurările care pot determina sesizarea instanţei de executare pot privi
amânarea sau întreruperea executării pedepsei, înlocuirea pedepsei aplicate, contestarea
punerii în executare a hotărârii.
Procedura în faţa instanţei de executare se supune aceloraşi reglementări generale
privind faza de judecată, cu următoarele precizări:

56
 - după sesizarea instanţei, preşedintele dispune citarea părţilor interesate şi ia măsuri
pentru desemnarea unui apărător din oficiu, în cazurile când legea impune asistenţa
juridică obligatorie;
- condamnatul arestat este adus obligatoriu la judecată;
- participarea procurorului este obligatorie;
- este obligatorie ascultarea concluziilor procurorului şi a părţilor;
- instanţa se pronunţă prin sentinţă.

Secţiunea a III-a
Punerea în executare a pedepselor principale

Punerea în executare a dispoziţiilor penale din hotărâre se face din oficiu de către
instanţa de executare.
1. Punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
Potrivit art. 420, pedeapsa închisorii şi pedeapsa detenţiunii pe viată se pun în
executare prin emiterea mandatului de executare de către instanţa de executare.
Mandatul de executare se emite de judecătorul delegat al instanţei de executare, în ziua
rămânerii definitive a hotărârii la instanţa de fond sau, după caz, în ziua primirii extrasului de
la instanţa ierarhic superioară. Mandatul de executare se întocmeşte în trei exemplare şi
cuprinde următoarele menţiuni:
- denumirea instanţei care a emis mandatul,
- data emiterii,
- datele privitoare la persoana condamnatului prevăzute în art. 70,
- numărul şi data hotărârii care se execută,
- denumirea instanţei care a pronunţat-o,
- pedeapsa pronunţată şi textul de lege aplicat,
- timpul reţinerii şi arestării preventive care s-a dedus din durata pedepsei,
- menţiunea dacă cel condamnat este recidivist,
- ordinul de arestare si de deţinere,
- semnătura preşedintelui şi stampila acelei instanţe.

57
 În cazul în care cel condamnat se află în stare de libertate, odată cu emiterea
mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a pedepsei detenţiunii pe viaţă,
judecătorul delegat emite şi un ordin de interzicere a părăsirii teritoriului ţării de către
condamnat. Ordinul se întocmeşte în trei exemplare şi cuprinde menţiuni similare
mandatului de executare şi anume:
- denumirea instanţei care a emis mandatul,
- data emiterii,
- datele privitoare la persoana condamnatului prevăzute în art. 70,
- numărul şi data hotărârii care se execută,
- denumirea instanţei care a pronunţat-o,
- pedeapsa pronunţată şi textul de lege aplicat,
- numărul mandatului de executare a pedepsei emis pe numele condamnatului;
- dispoziţia de interzicere a părăsirii ţării
- semnătura preşedintelui şi stampila acelei instanţe.

Trimiterea spre executare a mandatului de executare şi a ordinului de interzicere

a părăsirii ţării este reglementată de prevederile art. 421. Potrivit acestor dispoziţii,
mandatul de executarea se transmite, în vederea aducerea la îndeplinire a mandatului de
executare, în două exemplare, următoarelor organe:
- organului de poliţie, când cel condamnate este liber,
- comandantului locului de deţinere când condamnatul este arestat,
- comandantului unităţii militare unde face serviciul militar cel condamnat, dacă acesta
este militar.
Pentru aducerea la îndeplinire a ordinului de interzicere a părăsirii ţării, se trimite de
îndată câte un exemplar organului competent să elibereze paşaportul şi Inspectoratului
General al Poliţiei de Frontieră.
În cazul în care cel condamnat se află în stare de libertate, organele de executare
prevăzute în alin. 1 şi 2 au obligaţia de a lua măsurile prevăzute de lege în vederea punerii în
executare a mandatului de executare a pedepsei şi a ordinului de interzicere a părăsirii ţării, în
ziua primirii acestora.
Executarea celor două acte procedurale se face de organele cărora li s-au transmis
actele (art. 422).
Dacă cel condamnat este în stare de libertate, organul de poliţie procedează la
arestarea condamnatului pe baza mandatului de executare. În caz de refuz de a se supune

58
mandatului sau de încercare de sustragere prin fugă, condamnatul va fi arestat prin
constrângere (art. 184 alin. 31). Celui arestat i se înmânează un exemplar al mandatului şi este
dus la locul de deţinere cel mai apropiat, unde organul de poliţie predă celalalt exemplar al
mandatului de executare. În vederea punerii în executare a mandatului, organul de poliţie
poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în
sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.
Dacă persoana împotriva căreia s-a emis mandatul nu este găsită, organul de poliţie
constată aceasta printr-un proces-verbal şi ia măsuri pentru darea în urmărire, precum şi
pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar de pe procesul-
verbal împreuna cu un exemplar al mandatului de executare se trimit instanţei care a emis
mandatul.
Când condamnatul se află în stare de arestat, înmânarea unui exemplar al mandatului
de executare condamnatului se face de către comandantul locului de deţinere.
Când condamnatul este militar, comandantul unităţii militare, primind mandatul de
executare, înmânează un exemplar condamnatului şi ia măsuri pentru trimiterea acestuia la
locul de executare a pedepsei.
Comandantul locului de deţinere, după primirea condamnatului sau după înmânarea
mandatului de executare condamnatului aflat în stare de arest, consemnează într-un proces-
verbal data de la care condamnatul a început executarea pedepsei. O copie de pe acest proces-
verbal se trimite instanţei de executare.
Executarea ordinului de interzicere a părăsirii ţării presupune pe de o parte, refuzul
eliberării paşaportului sau ridicarea acestuia de către organele în drept şi, pe de altă parte,
luarea măsurilor pentru darea condamnatului în consemn la punctele de trecere a frontierei.

2. Punerea în executare a pedepsei închisorii cu executarea la locul de muncă

Pedeapsa închisorii cu executarea la locul de munca se pune în executare prin emiterea
mandatului de executare. Mandatul se emite de instanţa de executare, se întocmeşte in 4
exemplare.
Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare emis, se trimite cate un
exemplar de pe mandat unităţii unde se va executa pedeapsa, condamnatului şi organului de
poliţie din localitatea în care îşi are sediul unitatea.
O copie de pe dispozitivul hotărârii se trimite de instanţa de executare consiliului local
în a cărui raza teritoriala îşi are domiciliul condamnatul.

59
 3. Punerea în executare a amenzii penale
Punerea în executare a amenzii penale are loc numai în măsura în care condamnatul nu
achită de bunăvoie amenda stabilită de către instanţă. Achitarea amenzii poate avea loc în
termen de 3 luni de la rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, iar după achitare,
persoana condamnată este obligată, conform art.425, să depună recipisa de plată integrală a
amenzii la instanţa de executare.
Când cel condamnat se găseşte în imposibilitate de a achita integral amenda în
termenul prevăzut de lege, instanţa de executare, la cererea condamnatului, poate dispune
eşalonarea plaţii amenzii, pe cel mult 2 ani în rate lunare.
În caz de neîndeplinire a obligaţiei de plată în termenul de 3 luni sau de neplată a unei
rate, instanţa de executare comunică un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte
aplicarea amenzii organelor competente în vederea executării amenzii potrivit dispoziţiilor
legale privind executarea silită a creanţelor fiscale şi procedura prevăzută de aceste dispoziţii.

Secţiunea a IV-a
Amânarea şi întreruperea executării pedepsei închisorii
sau a detenţiunii pe viaţă

1. Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă

Executarea pedepsei închisorii şi a detenţiunii pe viaţă ca şi executarea pedepsei la
locul de muncă pot fi amânate în anumite cazuri expres prevăzute de lege.
Potrivit art.453, executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi
amânată în următoarele cazuri:
a) când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat suferă de
o boală gravă care face executarea pedepsei şi instanţa apreciază că amânarea executării şi
lăsarea în libertate nu prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. În acest caz,
executarea pedepsei se amână până când condamnatul se va găsi în situaţia de a putea executa
pedeapsa;
b) când condamnata este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste
cazuri, executarea pedepsei privative de liberate se amână până la încetarea cauzei care a
determinat amânarea. Dacă însă pedeapsa se execută la locul de muncă, ea poate fi amânată

60
pe perioada stabilită de normele legale cu privire la concediul ce se acorda salariatelor înainte
şi după naştere.
c) când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar avea
consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează condamnatul. În
acest caz, executarea poate fi amânată cel mult 3 luni şi numai o singură dată. Durata
perioadei de amânare se calculează de la data admiterii cererii de amânare.
Amânarea executării pedepsei se poate acorda numai la cerere. Cererea de amânare
poate fi făcută de procuror, de condamnat, de apărătorul acestuia, de reprezentantul său legal
sau de către soţ, iar în cazul prevăzut la lit.c, şi de către conducerea unităţii la care lucrează
condamnatul.
Instanţa competentă să se pronunţe asupra acordării amânării executării pedepsei este
instanţa de executare. Sentinţa prin care aceasta s-a pronunţat este supusă apelului în termen
de 10 zile. Instanţa de executare ţine evidenţa amânărilor acordate şi la expirarea termenului
ia măsuri pentru emiterea mandatului de executare, iar dacă mandatul a fost emis, ia măsuri
pentru aducerea lui la îndeplinire.

2. Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă

Întreruperea executării pedepsei are aceeaşi raţiune şi poate interveni în aceleaşi cazuri
ca şi amânarea executării pedepsei. Diferenţa dintre cele două instituţii vizează momentul în
care intervine cererea de amânare, respectiv de întrerupere: în primul caz, cererea se face
înainte ca pedeapsa să fie pusă în executare, în cel de-al doilea după ce executarea a început.
Instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este instanţa de
executare sau instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau, după caz, unitatea
unde se execută pedeapsa la locul de muncă, corespunzătoare în grad instanţei de executare.
Instanţa care a acordat întreruperea comunică, de îndată, măsura luată locului de
deţinere sau unităţii unde condamnatul execută pedeapsa şi organului de poliţe, iar dacă
întreruperea a fost acordată de instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau
unitatea, aceasta comunică măsura luată şi instanţei de executare.
Instanţa de executare, administraţia locului de deţinere şi unitatea unde condamnatul
execută pedeapsa ţin evidenţa întreruperilor acordate. Dacă la expirarea termenului de
întrerupere cel condamnat la pedeapsa închisorii nu se prezintă la locul de deţinere,
administraţia trimite de îndată o copie de pe mandatul de executare organului de poliţie, în
vederea executării lui. Pe copia mandatului de executare se menţionează şi cât a mai rămas de
executat din durata pedepsei. În cazul în care executarea pedepsei se face la locul de muncă,

61
dacă cel condamnat nu se prezintă la unitate la expirarea termenului de întrerupere, unitatea
trebuie să înştiinţeze de îndată instanţa de executare despre aceasta.
Administraţia locului de deţinere sau unitatea comunică instanţei de executare data la
care a reînceput executarea pedepsei. Timpul cât executarea a fost întreruptă nu se socoteşte
în executarea pedepsei.

Întrebări recapitulative
1. Care sunt momentele la care hotărârile judecătoreşti rămân definitive?
2. Care este procedura de punere în executare a pedepsei închisorii?
3. Care sunt cazurile care pot conduce la amânarea sau întreruperea executării
pedepsei închisorii?
4. Ce persoane pot formula o cerere de amânare a executării pedepsei închisorii?
5. Ce instanţă este instanţă de executare şi care este procedura de urmat în faţa
acesteia?

Bibliografie
1. Lupaşcu, Dan. Punerea în executare a pedepselor principale, Editura Rosetti,
Bucureşti, 2003
2. Constantinescu, Mariana. Executarea hotărârilor penale. Practică judiciară,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006.
3. Mrejeru, Teodor; Mrejeru, Bogdan. Punerea în executare a hotărârilor penale.
Editura Universitară, Bucureşti, 2008.

62
 CAPITOLUL VI
PROCEDURILE SPECIALE

Secţiunea I-a
Noţiuni generale privind procedurile speciale

Procedura specială constituie un complex de norme de drept procesual penal care

instituie, pentru anumite cauze penale, o desfăşurare a procesului penal parţial diferită de
procedura obişnuită.
Codul de procedură penală reglementează proceduri speciale de urmărire şi judecare
pentru trei categorii de cauze:
- pentru unele infracţiuni flagrante;
- pentru infracţiunile săvârşite de minori;
- pentru infracţiunile săvârşite de persoane juridice.
Procedura specială de urmărire şi judecare a acestor cauze se completează cu normele
de drept comun în materia urmăririi şi judecăţii.
Proceduri speciale sunt instituite şi pentru rezolvarea unor aspecte adiacente raportului
juridic procesual principal, cum sunt:
- procedura reabilitării judecătoreşti;
- procedura reparării pagubei materiale sau a daunei în cazul condamnării pe nedrept
sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal;
- procedura dării în urmărire;
- procedura în cazul dispariţiei înscrisurilor judiciare.

63
 Secţiunea a II-a
Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante
(art.465-479)

1. Noţiunea de infracţiune flagrantă

Potrivit art.465 este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau
imediat după săvârşire.
Este, de asemenea, considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după
săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori
este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte
de natură a-l presupune participant la infracţiune.

2. Cazurile de aplicare a procedurii speciale

Pentru a fi urmărite şi judecate potrivit procedurii speciale, infracţiunile flagrante
trebuie să îndeplinească, potrivit art.466, cumulativ două condiţii:
- pedeapsa prevăzută de lege pentru forma tip a infracţiunii să fie închisoarea mai mare
de un an şi de cel mult 12 ani (fără deosebire dacă infracţiunea a fost săvârşită în
forma tip sau în forma agravată);
- să fie săvârşite în municipii sau oraşe, în mijloace de transport în comun, bâlciuri,
târguri, porturi, aeroporturi sau gari, chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale arătate
anterior, ori în orice loc aglomerat.
Pentru infracţiunile cu plângere prealabilă, se cere ca o condiţie specială pentru
aplicarea procedurii speciale ca partea vătămată să fi introdus plângerea prealabilă în termen
de 24 de ore de la săvârşirea infracţiunii la organul de urmărire penală.
Procedura specială nu se aplică infracţiunilor săvârşite de minori.
Procedura specială nu se va aplica nici în cazurile în care infracţiunile flagrante în
cauză prezintă legături de indivizibilitate sau de conexitate cu alte cauze ce au un alt regim,
iar disjungerea nu este posibilă.

3. Procedura specială de urmărire

Procedura de urmărire penală începe cu întocmirea procesului verbal de constatare a
infracţiunii flagrante în care se consemnează cele constatate cu privire la fapta săvârşită,

64
precum şi cele constatate cu privire la fapta săvârşită. Competenţa constatării infracţiunii
revine organelor de urmărire penală.
Reţinerea învinuitului este obligatorie şi durează 24 de ore. După luarea măsurii
reţinerii, urmărirea penală se poate finaliza în două moduri după cum cercetarea penală a fost
sau nu finalizată pe perioada reţinerii.
Dacă procurorul apreciază, în cele 24 de ore, că sunt suficiente dovezi pentru punerea
în mişcare a acţiunii penale, dă rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală şi
dispune trimiterea în judecată şi trimite dosarul instanţei competente.
Dacă efectuarea cercetării penale nu poate fi finalizată în cele 24 de ore de reţinere,
procurorul la sesizarea organului de cercetare sau din oficiu, poate solicita judecătorului
arestarea învinuitului, care nu poate depăşi 10 zile, acestea calculându-se de la data expirării
ordonanţei de reţinere.
În cazul în care judecătorul a dispus arestarea învinuitului, procurorul va restitui
dosarul organului de cercetarea penală, acesta fiind obligat sa continue cercetarea şi sa
înainteze dosarul procurorului o data cu învinuitul, cel mai tarziu în 3 zile de la arestarea
acestuia. Dacă nu s-a putut efectua cercetarea în acest termen, urmărirea şi judecarea se va fac
după procedura obişnuită.
Procurorul, primind dosarul, procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale şi se
pronunţă în cel mult 2 zile de la primire, putând dispune trimiterea în judecată, scoaterea de
sub urmărire sau încetarea urmăririi penale, potrivit art.262, ori restituirea cauzei potrivit
art.265.
Când procurorul dispune trimiterea în judecată, întocmeşte rechizitoriu şi înaintează de
îndată instanţei de judecată dosarul cauzei, cu propunerea de arestare preventivă a
inculpatului.
Dacă procurorul restituie cauza pentru completarea sau refacerea urmăririi penale,
urmărirea se efectuează potrivit procedurii obişnuite.

4. Procedura specială de judecare

Competenţa de judecată în cauzele privitoare la infracţiunile flagrante prevăzute în
art.466 este cea obişnuită. Pentru municipiile împărţite în sectoare, ministrul justiţiei poate
desemna una sau mai multe judecătorii care să judece aceste cauze. În Bucureşti, Judecătoria
sectorului 3 a fost desemnată să soluţioneze cauzele ce privesc infracţiunile flagrante cărora li
se aplică procedura specială.

65
 Preşedintele instanţei fixează termenul de judecată, care nu poate depăşi 5 zile de la
data primirii dosarului, dispunând totodată aducerea cu mandat a martorilor şi a părţii
vătămate. Inculpatul este adus la judecată. Celelalte părţi nu se citează.
Participarea procurorului la judecată este obligatorie.
Înainte de a trece la judecarea cauzei, instanţa verifică dacă în cauză sunt întrunite
condiţiile impuse pentru aplicarea procedurii speciale, în caz contrar, judecata desfăşurându-
se după regulile comune.
Instanţa procedează la judecarea cauzei ascultând pe inculpat, martorii prezenţi,
precum şi persoana vătămată dacă este de faţă. Judecata se face pe baza acestor declaraţii şi a
lucrărilor din dosar. Instanţa poate dispune, din oficiu sau la cerere, administrarea de probe
noi, în care scop ia măsurile corespunzătoare, pe care le aduce la îndeplinire în mod direct sau
prin organele de poliţie.
Pentru administrarea probelor instanţa poate acorda termene care în total nu trebuie să
depaşească 10 zile.
Instanţa examinează acţiunea civilă numai dacă persoana vătămată este prezentă şi se
constituie parte civilă, iar pretenţiile acesteia pot fi soluţionate fără amânarea judecăţii. Dacă
rezolvarea acţiunii civile nu este posibilă în termenele fixate pentru latura penală, instanţa
rezervă soluţionarea acţiunii civile pe calea unei acţiuni separate la instanţa civilă. Cu titlu de
excepţie, dacă persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, instanţa este obligată să soluţioneze şi acţiunea civilă chiar dacă persoana
în cauză nu s-a constituit parte civilă.
Instanţa este obligată să se pronunţe asupra cauzei în aceeaşi zi în care s-au încheiat
dezbaterile sau cel mai târziu în următoarele 2 zile. Inculpatul aflat în stare de deţinere este
adus la pronunţare.
Hotărârea trebuie redactată în cel mult 24 de ore.
Termenul de apel şi cel de recurs sunt de 3 zile de la pronunţare, iar judecarea în apel
şi în recurs se face de urgenţă. Nu există însă prevederi speciale pentru desfăşurarea judecăţii
în căile ordinare de atac. După declararea apelului sau a recursului, instanţa este obligată să
înainteze dosarul instanţei competente să soluţioneze calea de atac în termen de 24 de ore.

66
 Secţiunea a III-a
Procedura în cauzele cu infractori minori
(art.480-493)

1. Condiţii de aplicare a procedurii speciale

Pentru a fi aplicabilă procedura specială reglementată de cod pentru urmărire şi
judecarea infractorilor se cere ca învinuitul sau inculpatul să nu fi împlinit vârsta de 18 ani,
cel puţin până la data sesizării instanţei de judecată. Dacă împlinirea vârstei majoratului are
loc după această dată, ea nu mai produce efecte cu privire la procedura aplicabilă cauzei.

2. Procedura de urmărire penală

Urmărirea penală a învinuiţilor şi inculpaţi minori se face potrivit procedurii obişnuite
cu completările derogatorii prevăzute de art. 481-482.
Un element specific acestei proceduri constă în chemarea anumitor persoane la
efectuarea actelor de urmărire şi anume a delegatului Serviciului de probaţiune, părinţiilor sau
tutorelui, curatorului sau persoanei în îngrijirea căreia se află minorul.
Citarea acestor persoane este obligatorie la prezentarea materialului de urmărire
penală minorului, dar dacă persoanele legal citate nu se prezintă, actul se efectuează şi în lipsa
acestora.
La ascultarea şi confruntarea minorilor ce nu au împlinit vârsta de 16 ani, citarea
acestor persoane este lăsată la aprecierea organului de urmărire penală.
Un alt element întîlnit în cazul urmăririi penale penale a minorilor este referatul de
evaluare.
Potrivit reglementării art. 482, efectuarea referatului de evaluare a minorului este
obligatorie în cursul procesului penal defăşurat faţă de minor. În cursul urmăririi penale,
organul de urmărire penală are posibilitatea să aprecieze dacă este necesară sau nu efectuarea
referatului de evaluare. În situaţia în care procurorul nu a dispus efectuarea referatului de
evaluare în cursul urmăririi penale, instanţa de judecată în primă instanţă are obligaţia de a
dispune efectuarea acestui referat.
Referatul de evaluare se efectuează de către Serviciul de probaţiune de pe lângă
tribunalul unde îşi are domiciliul minorul, şi are rolul de a furniza organului judiciar date
privind persoana minorului şi perspectivele de reintegrare socială a acestuia.

67
 3. Procedura de judecată
Cauzele în care inculpatul este minor se judecă potrivit regulilor de competenţă
obişnuită, de judecători anume desemnaţi. Potrivit Legii nr.304/2004 privind organizarea
judiciară (art.35 al.2, art.36 al.3 şi art.39 al.2), în cadrul Curţilor de apel, a Tribunalelor şi a
Judecătoriilor funcţionează secţii specializate pentru minori şi familie ce vor soluţiona
infracţiunile săvârşite de minori (şi cele îndreptate împotriva minorilor, dar pentru acestea nu
există o procedură specială).
Normele de procedură speciale se aplică nu numai la judecata în primă instanţă, ci şi la
cea în apel şi în recurs.
Judecarea cauzei privind o infracţiune săvârşită de un minor se face în prezenţa
acestuia, cu excepţia cazului când minorul s-a sustras de la judecată.
La judecarea cauzei se citează, în afară de părţi, Serviciul de protecţie a victimelor şi
reintegrare socială a infractorilor şi părinţii, iar dacă este cazul, tutorele, curatorul sau
persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul, precum şi alte persoane a căror
prezenţă este considerată necesară de către instanţă. Neprezentarea persoanelor legal citate nu
împiedică judecarea cauzei. În cazul în care persoanele citate se prezintă, Codul le acordă
dreptul de a da lămuriri, de a face cereri şi de a pune concluzii în privinţa măsurilor ce
urmează a fi luate în cauză.
Şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor se desfăşoară separat de celelalte
şedinţe şi nu este publică. La desfăşurarea judecăţii pot asista persoanele care au fost citate la
judecată, apărătorii părţilor, precum şi alte persoane cu încuviinţarea instanţei.
Când inculpatul este minor sub 16 ani, instanţa după ce îl asculta poate dispune
îndepărtarea lui din şedinţă, dacă apreciază că cercetarea judecătorească şi dezbaterile ar putea
avea o influenţă negativă asupra minorului.
Când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi alţii majori,
şi nu este posibilă disjungerea, instanţa judecă în şedinţă publică şi după procedura obişnuită,
aplicând însă cu privire la inculpaţii minori dispoziţiile speciale (complet specializat, ancheta
socială, citarea reprezentanţilor legali şi a autorităţii tutelare)..

68
 4. Punerea în executare a măsurilor educative

Mustrarea
În cazul când s-a luat faţă de minor măsura educativă a mustrării, aceasta se execută
de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea.
Când, din orice împrejurări, măsura nu poate fi executată îndată după pronunţare, se
fixează un termen pentru când se dispune aducerea minorului, citându-se totodată părinţii, ori,
dacă este cazul, tutorele sau curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se
află minorul.
Libertatea supravegheată
Când instanţa a luat faţă de minor măsura libertăţii supravegheate, această măsura se
pune în executare chiar în şedinţa în care este pronunţată, dacă minorul şi persoana sau
reprezentantul instituţiei sau unităţii speciale căreia i s-a încredinţat supravegherea sunt de
faţă.
Când punerea în executare nu se poate face în aceeaşi şedinţă, se fixează un termen
pentru când se dispune aducerea minorului şi chemarea persoanelor ce sunt citate alături de
minor.
Revocarea măsurii libertăţii supravegheate pentru vreuna din cauzele prevăzute în
art.108 C.p., cu excepţia cazului când minorul a săvârşit din nou o infracţiune, precum şi
înlocuirea libertăţii supravegheate se dispun de instanţa care a pronunţat această măsură.
Internarea minorului
În cazul în care s-a luat faţă de un minor măsura educativă a internării într-un centru
de reeducare, instanţa poate dispune, prin aceeaşi hotărâre, punerea în executare de îndată a
măsurii luate. Punerea în executare se face prin trimiterea unei copii de pe hotărâre organului
de poliţie de la locul unde se află minorul. Copia de pe hotărâre se predă centrului de
reeducare în care minorul este internat.
Centrul de reeducare comunică instanţei efectuarea internării.
Liberarea minorului dintr-un centru de reeducare şi revocarea liberării înainte de a
deveni major, precum şi ridicarea sau prelungirea măsurii internării într-un centru de
reeducare se dispun din oficiu sau la sesizare de judecătoria sau tribunalul care a judecat în
primă instanţă pe minor.
Executarea măsurii educative a internării poate fi amânată sau întreruptă în aceleaşi
condiţii ca şi executarea pedepsei închisorii.

69
 Revocarea măsurilor luate faţă de minor
Revocarea sau menţinerea măsurilor educative, precum şi a măsurii liberării minorului
dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major sau dintr-un institut medical-educativ,
când minorul a săvârşit din nou o infracţiune, se dispune de instanţa competentă să judece
acea infracţiune.

Secţiunea a IV-a
Procedura reabilitării judecătoreşti
(art.494-503)

1. Cererea de reabilitare
Reabilitarea judecătorească poate fi acordată doar la cerere. Potrivit art.495, cererea de
reabilitare judecătorească se face de condamnat, iar după moartea acestuia, de soţ sau de
rudele apropiate. Soţul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornită
anterior decesului.
La cerere se anexează actele din care reiese ca sunt îndeplinite condiţiile reabilitării.

2. Judecarea cererii de reabilitare

Competentă să se pronunţe asupra reabilitării judecătoreşti este fie instanţa care a
judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat condamnarea pentru care se cere
reabilitarea, fie instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie domiciliază condamnatul.
Când cererea de reabilitare se referă la condamnări pronunţate de în primă instanţă de instanţe
de grad diferit, se aplică regulile de la prorogarea de competenţă.
Preşedintele instanţei, fixând termenul pentru soluţionarea cererii de reabilitare,
dispune citarea petiţionarului şi a persoanelor a căror ascultare o consideră că ar fi necesară, ia
măsuri pentru aducerea dosarului în care se găseşte hotărârea de condamnare şi cere o copie
de pe fişa cu antecedentele penale ale condamnatului. Participarea procurorului este
obligatorie.
La termenul fixat instanţa ascultă persoanele citate, concluziile procurorului şi verifică
dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru admiterea reabilitării. Când cererea de
reabilitare nu este completă, instanţa îi va pune în vedere petiţionarului să o completeze cu

70
menţiunile cerute de lege. Dacă instanţa apreciază că materialul aflat la dosar nu este suficient
pentru a se pronunţa cu privire la admiterea sau respingerea cererii de reabilitare, va dispune
completarea materialului de persoana interesată, putând cere, în caz de necesitate, relaţii cu
privire la comportarea condamnatului de la organele competente.
Conform art.497, cererea de reabilitare se respinge pentru neîndeplinirea condiţiilor de
formă în următoarele cazuri:
a) când a fost introdusă înainte de termenul legal; Cererea poate fi repetată după
împlinirea termenului legal
b) când lipseşte adresa petiţionarului şi acesta nu s-a prezentat la termenul de
înfăţişare;
c) când lipsesc alte menţiuni cerute şi petiţionarul nu a completat cererea la prima
înfăţişare şi nici la termenul ce i s-a acordat în vederea completării.
Dacă înainte de soluţionarea cererii de reabilitare a fost pusă în mişcare acţiunea
penală pentru o altă infracţiune săvârşită de condamnat, examinarea cererii se suspendă până
la soluţionarea definitivă a cauzei privitoare la noua învinuire.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile impuse de art.135 C.p., instanţa va admite cererea de
reabilitare.
Neachitarea despăgubirilor civile sau a cheltuielilor judiciare stabilite prin hotărârea
de condamnare de către cel condamnat nu atrage respingerea cererii de reabilitare dacă se
dovedeşte că celui condamnat nu i-a stat în putinţă să le achite. Instanţa poate, în raport de
împrejurările concrete ale cauzei, să dispună reabilitarea sau să acorde un termen ce nu poate
fi mai mare de 6 luni, pentru plata sumelor respective de bani, urmând ca la expirarea
termenului să se pronunţe cu privire la reabilitare.
Acordarea reabilitării nu produce modificări cu privire la drepturile acordate părţii
civile prin hotărârea de condamnare.
Hotărârea prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusă recursului.
Rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a admis cererea de reabilitare are ca efect
ştergerea din cazierul judiciar a condamnării suferite, menţionându-se intervenirea reabilitării
şi pe hotărârea prin care s-a pronunţat condamnarea în cauză.

3. Anularea reabilitării
Potrivit art.503, anularea reabilitării se hotărăşte la cererea procurorului, de către
instanţa care a acordat reabilitarea. Procedura prevăzută pentru soluţionarea cererii de
reabilitare se aplică în mod corespunzător şi pentru soluţionarea cererii de anulare.

71
 Întrebări recapitulative
1. Care sunt elementele care caracterizează procedura specială de urmărire şi
judecare a unor infracţiuni flagrante?
2. Care sunt elementele care caracterizează procedura specială de judecată a
infractorilor minori?
3. Care este rolul referatului de evaluare socială a minorului şi care este momentul
procesual al efectuării lui?
4. Care este procedura de judecare a cererii de reabilitare?

Bibliografie
1. Crişu, Anastasiu. Drept procesual penal. Proceduri speciale, Editura CH Beck,
Bucureşti, 2005.
2. Crişu, Anastasiu. Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de
drept comparat, Editura CH Beck, Bucureşti, 2007.
3. Mrejeru, Theodor; Mrejeru, Bogdan. Proceduri penale speciale. Infracţiunile
flagrante. Repararea pagubei în cazul condamnării sau arestării pe nedrept. Infracţiunile de
corupţie. Doctrină şi jurisprudenţă, Editura Universitară, Bucureşti, 2008.
4. Mrejeru, Theodor; Mrejeru, Bogdan. Proceduri penale speciale. Plângerea
prealabilă. Urmărirea şi judecarea infractorilor minori, Doctrină şi jurisprudenţă, Editura
Universitară, Bucureşti, 2008.
5. Pivniceru, Mona Maria, Luca, Cătălin. Ghid de audiere a minorului în proceduri
judiciare, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.
6. Pop, Octavian. Urmărirea penală a minorilor, Editura Mirton, Timişoara, 2003

72
 MODELE DE TESTE GRILĂ

1. Procurorul poate dispune la finalul urmăririi penale:

a) scoaterea de sub urmărire penală
b) trimiterea în judecată
c) achitarea
2. Urmărirea penală este:
a) nepublică
b) întotdeauna prima fază a procesului penal
c) efectuată de către procuror şi de organele de cercetare penală
3. Plângerea prealabilă:
a) se depune la instanţă pentru anumite infracţiuni expres prevăzute de lege;
b) trebuie depusă în termen de 2 luni de la data cunoaşterii făptuitorului;
c) se poate formula şi de un soţ pentru celălalt şi de copilul major pentru părinte.
4. Sarcina administrării probelor în cursul judecăţii revine:
a) instanţei de judecată;
b) procurorului;
c) avocatului inculpatului.
5. Pregătirea şedinţei de judecată presupune:
a) citarea părţilor şi a martorilor;
b) desemnarea unui apărător din oficiu pentru inculpat;
c) verificarea legalităţii arestării preventive.
6. Cercetarea judecătorească:
a) începe cu citirea actului de sesizare a instanţei;
b) poate fi extinsă de procuror şi asupra altor fapte sau persoane;
c) se desfăşoară numai dacă inculpatul nu recunoaşte săvârşirea faptei.
7. Instanţa poate adopta cu ocazia deliberării următoarele soluţii:
a) lăsarea nerezolvată a acţiunii civile;
b) respingerea acţiunii penale;
c) condamnarea.
8. În cauzele penale pot declara apel:
a) martorii
b) soţul/soţia părţilor în proces
c) procurorul
9. Instanţa de executare este:
a) instanţa care a judecat cauza în primă instanţă
b) instanţa a cărei hotărâre a rămas definitivă
c) instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere

73
10. Amânarea executării pedepsei:
a) se poate dispune din oficiu, dacă cel condamnat este bolnav
b) poate fi cerută şi de către soţul şi rudele apropiate ale celui condamnat
c) poate fi dispusă numai o singură dată

Răspunsuri corecte
1 a, b
2. a, b, c
3. b
4. a
5. a, b, c
6. a
7. a, c
8. a, c
9. a
10. b

74
 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Apetrei, Mihai. Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti, 2004.

2. Boroi, Alexandru, Ungureanu, Ştefania Georgeta, Jidovu, Nicu. Drept procesual
penal, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.
3. Buneci, Petre. Drept procesual penal. Curs universitar, Editura Pinguin Book,
Bucureşti, 2004.
4. Crişu, Anastasiu. Drept procesual penal. Partea generală, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007.
5. Crişu, Anastasiu. Drept procesual penal. Partea specială, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2009.
6. Ionescu, Diana. Procedură penală. Partea generală. Sinteze şi speţe, Editura Sfera
juridică, Cluj Napoca, 2007.
7. Jidovu, Nicu. Drept procesual penal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
8. Mateuţ, Gheorghiţă. Tratat de procedură penală. Partea generală, vol.I, Editura All
Beck, Bucureşti, 2007.
9. Mateuţ, Gheorghiţă. Procedură penală, vol.I-IV, Editura Chemarea, Iaşi, 1993- 1996.
10. Mateuţ, Gheorghiţă. Procedură penală. Partea specială, vol.I-II, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998.
11. Mirişan, Valentin. Drept procesual penal, Partea generală, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2007.
12. Mirişan, Valentin. Drept procesual penal, Partea specială, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2008.
13. Morăreanu Şerban, Camelia, Drept procesual penal, ediţia a 2-a, Editura Hamangiu,
2009.
14. Neagu, Ion. Drept procesual penal. Tratat, vol.I-II, Editura Global Lex, Bucureşti,
2007.
15. Neagu, Ion. Drept procesual penal. Sinteze de teorie, speţe, grile, Editura
Rentron&Straton, Bucureşti, 2006.
16. Oroveanu-Hanţiu, Adi. Drept procesual penal. Partea generală, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2009.

75
17. Pamfil, Mihaela Laura. Drept procesual penal. Partea generală, Editura
Performantica, Iaşi, 2008.
18. Pamfil, Mihaela Laura. Drept procesual penal. Partea specială, Editura
Performantica, Iaşi, 2008.
19. Paraschiv, Carmen Silvia, Damaschin, Mircea. Drept procesual penal, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2004.
20. Păvăleanu, Vasile. Drept procesual penal, vol.I-II, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2007.
21. Pintea, Alexandru. Drept procesual penal, Editura Sitech, Bucureşti, 2006.
22. Theodoru, Grigore. Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2007.
23. Theodoru, Grigore. Drept procesual penal, Editura Cugetarea, Iaşi, vol.I, 1996, vol.II,
1998.
24. Tulbure, Adrian Ştefan, Tatu, Angela Maria. Tratat de drept procesual penal, Editura
All Beck, Bucureşti, 2003.
25. Udroiu, Mihail. Dicţionar de drept penal şi de procedură penală, Editura CH Beck,
Bucureşti, 2009.
26. Volonciu, Nicolae. Tratat de procedură penală, vol.I-II, Editura Paideia, Bucureşti,
1998.

76