Ana Maria Ciobanu

Cuvinte: 1688
„Tu nu trebuia să dai la păpuşi?!”

Totul a început cu Eminescu. La 4 ani am descoperit în sufragerie un volum mare şi gri.

M-am oprit asupra unei singure poezii: „Venere şi Madonă”. Recitam zilnic până mă
durea gâtul:
„Suflete de-ai fi chiar demon, tu eşti sfântă prin iubire, şi ador pe acest demon, cu ochi
mari, cu părul blond…”
În prima zi de şcoală când toţi copiii stâlceau „Căţeluş cu părul creţ”, m-am ridicat în
picioare şi am răcnit: „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, lume ce gândea
în basme şi vorbea în poezii”.
Învăţătoarea siderată a chemat-o pe mama la şcoală.
După ce am ajuns la Clubul Copiilor am început să înţeleg mirajul mult mai bine. Balet,
teatru, dans modern, aerobic, marionete – toate îmi făceau cu ochiul şi nici una nu-mi
dădea voie să renunţ la cealaltă.
La cursurile de teatru fiind nou venită mi s-a dat un rol micuţ pe care l-am învăţat într-o
singură zi. Eram Floarea şi trebuia să fiu gingaşă şi jucăuşă. Plictisindu-mă, am memorat
toată piesa şi după o săptămână am reuşit să obţin rolul principal- Prichindel.
Parcă mi-a apăsat cineva un buton de care nu ştiam. Am început să visez şi să aştept ziua
în care voi fi aplaudată pe marile scene ale lumii.
Când am aflat că înainte să intre la teatru, Florian Pittiş recita cu creionul în gură pentru
a-şi îmbunătăţi dicţia, am simţit că am dat peste o mare taină şi îmi inchipuiam că îmi voi
construi cea mai grozavă voce. În clasa a V-a nu a fost zi în care să nu îmi umplu gura cu
creioane, salivă şi versuri.
La şcoală am început timid cu Five o’ clock care s-a dovedit un succes, am continuat cu
poezii şi dansuri şi am încheiat cei 8 ani printr-o reprezentaţie de zile mari: Zoe în „O
scrisoare pierdută”, cu costume, decor şi zile fixe de repetiţii.
Timp de 3 luni m-am torturat cu un exerciţiu de respiraţie menit să mă înveţe să vorbesc
din piept şi nu din gât.
Cu picioarele pe perete şi capul atârnând, trăgeam aer adânc în piept şi apoi îmi repetam
replicile. În afară de a-mi coborî sângele în cap şi de a ameţi nu ştiu dacă realizam
altceva.
Eram o Zoe Trahanche costumată ca la carte şi bocăneam apăsat cu tocurile pe parchetul
clasei.
A fost nemaipomenit să-l văd pe Caţavencu îngenunchiind să-mi sărute mâinile în timp
ce eu îi demonstram vasta mea generozitate:
„Eşti un om rău... mi-ai dovedit-o… Eu sunt o femeie bună... am să ţi-o dovedesc. Acuma
sunt fericită... Puţin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău şi n-ai putut. Nu ţi-a ajutat
Dumnezeu, pentru că eşti rău; şi pentru că eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu tot
bună ca şi până acuma.”
Liceul a fost un bun prilej pentru festivaluri de teatru şi vise ancorate din ce în ce mai sus.
Adevărata mea scenă era însă staţia tramvaiului 5 unde în fiecare dimineaţă repetam fel şi
fel de bolboroseli. Pentru dicţie.
Cu mintea plină de „ti-pi te-pe ta-pa ta-pa ta-pa to-po tu-pu” “li-ri le-re la-ra la-ra la-ra
la-ra lo-ro lu-ru”, capre, saşi, saci şi alte personaje, stârneam zâmbete şi uimire cu un
simplu „Bună ziua”.
Habar n-aveam că vorbesc prea subţire şi nu mă deranja că băieţii mai mari îmi spuneau
Mimi sau Memo (după roboţelul din „Cartea Cărţilor”).
Am considerat că va fi un avantaj şi chiar a fost. Am devenit redactor la o revistă pentru
copii, m-am ocupat cu prezentarea evenimentelor pentru cei mici, am înregistrat poveşti
audio şi m-am alăturat pentru o vară clownului Pomplică, modelând baloane şi făcând
teatru de păpuşi.

Când în sfârşit m-am înscris la admitere am fost entuziasmată la culme. De-abia aşteptam
toamna ca să mă plimb pe coridoarele reci din Matei Voievod, să am repetiţii şi
spectacole, să vină El şi să îmi arunce trandafiri albaştrii pe scenă, să îmi încep zilele
cântând „regardez moi je suis le plus beau du quartier!”

Apoi a venit examenul.

În teatrul Cassandra roiesc tot felul de personaje ciudate. Candidaţii se plimbă înfipţi,
vorbesc tare şi intimidant sau stau prin colţuri bolborosindu-şi replicile.
O fată cu un look a la Sinéad O'Connor târăşte după ea o chitară şi ne priveşte pe toţi uşor
nedumerit şi trist. Îmi e simpatică şi aş vrea să-i vorbesc, să o întreb de repertoriu şi să-i
spun că are nişte bocanci excepţionali. În timp ce mă gândesc la asta fumez, mă
maimuţăresc, vorbesc mult, tare şi prost. Nu apuc să o văd intrând la examen.
După vreo 20 de minute şi şase ţigări ale mele, iese cu capul în pământ. Înţeleg că nu a
fost bine şi mi se pune un nod în gât. Încerc să mă consolez cu gândul că e o strategie de
demoralizare şi îmi văd de maimuţărelile mele.
Câţiva posibili viitori colegi îmi spun să mă odihnesc ca să nu rămân fără energie pe
scenă. Mi-e prea frică să apăs stop, să tac şi să rămân singură cu toate speranţele pe care
le-am agăţat de ziua asta, aşa că insist în a râde de emoţiile şi repertoriul ce mă însoţesc.
După mai bine de 2 ore îmi desfac al doilea pachet de Lucky. Liniştea mea e ancorată în
ţigări şi conversaţii. Dacă renunţ la astea voi fi o altă candidată la teatru care leşină
înainte de a urca pe scenă.

După mai bine de patru ore aud:

„Se pregăteşte Ana Maria Ciobanu…”

Mai trag un fum disperat din ţigară, îl îmbrăţişez strâns pe cel care urma să îmi aducă
flori pe scenă, îmi adun tremurând dosarul de repertoriu şi amestecând în gând 3
rugăciuni diferite mă îndrept către foaierul teatrului, unde candidaţii se pregătesc să intre
pe scenă.
Înţepenesc. Mă trezeşte domnul care adună buletine şi le înapoiază celor picaţi. Îmi spune
să nu fiu emoţionată, să zâmbesc, să privesc în ochi membrii comisiei. Îi răspund şi eu 2
cuvinte. Capătă privirea aceea uimită pe care o au în general oamenii când mă aud pentru
prima oară. „Dar tu nu trebuia să dai la păpuşi?”

Îmi face semn să mă ţin după el şi brusc dau piept cu întunericul sălii de teatru. Trag aer
în piept, îmi montez un zâmbet cât mai drăgălaş şi nechez un „Bună ziua”.
„Poftim?!” exclamă amuzat un membru al comisiei.
Repet salutul şi mă îndrept către scenă. Mi se spune să stau cum vreau- fie în picioare, fie
aşezată. Unul dintre profesori pare amabil. Mă întreabă câţi ani am, de ce dau la teatru, cu
ce mă ocup. Pare interesat de revistă şi spectacolele pe care le prezint acolo.
Discuţia nu mă linişteşte. Domnul amabil mă invită să încep cu ce poezie vreau. În loc să
încep cu ceva haios, cum ar fi „Mi-am chemat îngerul meu păzitor şi i-am zis: pe unde
umbli, mă bodyguard nenorocit?” eu mă arunc în „O tu, eu te doresc, tu moarte, vino, ia-
mă!”
Asta le mai lipsea…un glas ascuţit implorând moartea. Pe la a cincea strofă mi se
recomandă să recit poezia de dragoste – încă puţin şi o chemau şi ei.
Smiorcăit şi trist, nicidecum pasional şi plin de speranţă cum îmi propusesem, încerc cu:
„Sărută-mi ochii grei de-atâta plâns, Doar sărutarea ta ar fi în stare, Să stingă focul rău
ce i-a cuprins, Să-i umple de iubire şi de soare”. Doamna din comisie mă priveşte
neîncrezătoare.
La fabulă prind curaj pentru că sunt stăpână pe toate personajele şi le pot oferi o
reprezentare pe patru voci de toată frumuseţea, ajutată de tehnica pe care am învăţat-o
făcând teatru de păpuşi.

Mă simt bine spunând povestirea „Scrisoarea copilului către oamenii mari”. Încep să sper
văzând că profesorii mă ascultă.

Nu apuc să îmi termin însă acest gând că domnul amabil îmi recomandă să le povestesc o
întâmplare tristă din viaţa mea. Acum ştiu că a vrut să mă ajute mult şi că povestea tristă
nu a fost decât un exerciţiu care mi-a permis să fiu autentică
Le povestesc ceva ce mă face repede să lăcrimez, dar nu mă simt patetic. Simt că în
sfârşit sunt eu, mă recunosc şi abia acum deschid cu adevărat ochii.

Numai doi dintre membrii comisiei mă privesc şi mă cuprinde o răceală infernală.

Spre surprinderea mea sunt invitată să mai recit şi alte poezii. Şapte la număr.

Vine momentul cântecului şi văd zâmbetele uimite ale profesorilor din faţa mea la auzul
versurilor „Veronicaaaa fată bună şi cuminte”.

Un singur gând mă sâcâie: „Ce-o să fac de mâine?”

Unul din membrii comisiei apasă un buton, se aude piesa lui Moby şi trebuie să dansez.
Un dans drăcesc, agitat şi lipsit de control se desfăşoară pe scena Teatrului Cassandra.

A fost un dans al uitării, un dans al nepăsării, al resemnării înainte de final.

Domnul simpatic îmi mulţumeşte, îmi urează succes şi mă cadoriseşte cu „Du-te şi la

păpuşi! E săptămâna viitoare admiterea...”
Zâmbesc, le mulţumesc tuturor deşi nu simt nevoia, ba chiar mă amuz în sinea mea
gândindu-mă că până şi mulţumesc-ul l-am jucat prost şi deloc veridic.

Mă pun din nou pe fumat şi răspund mecanic la întrebările tuturor foştilor posibili colegi.

Au trecut 2 ani de la reprezentaţia mea de pe strada Franceză şi forumul studenţilor la

UNATC râde de mine. Mă are acolo, vorbind despre repertoriu, despre vise, despre
emoţii şi despre cum am picat. Eu am ieşit din scenă după examen şi nu am vrut să mă
întorc, el a continuat să adune amintiri şi speranţe:

„- Anul trecut a fost o fată care avea aceeaşi "problemă": vocea foarte subţire, o voce
superbă după părerea mea. din câte ştiu eu a picat din cu totul şi cu totul alte motive decât
proba de canto. Numele ei de user este Ana Maria. citeşte la topicul : cum am picat...(nu
mai ştiu cum) intră şi pe linkul cu liliput să vezi ce voce superbă are chiar dacă e subţire.”

„- Ai dreptate sammy. Ana Maria are o voce suuuuuper. eu o am un pic mai accentuată...
dar ce s-a întâmplat cu ea? a intrat până la urmă la actorie? acum înţeleg de ce i se spunea
să se ducă la păpuşi... dar îmi place la nebunie vocea ei...”