Professional Documents
Culture Documents
INTRODUCERE -1
I. MEDIUL ÎNCONJURĂTOR ŞI RESURSELE NATURALE ALE TERREI
1. 1. Definirea mediului înconjurător şi caracterizarea componentelor acestuia
1.2. Definirea şi clasificarea resurselor naturale
1.3. Caracteristicile şi importanţa resurselor naturale
1.3.1. Soarele şi importanţa sa pentru Terra
1.3.2. Transformarea energiei solare în alte forme de energie
1.3.3. Resurse naturale ale atmosferei
1.3.4. Resurse naturale ale hidrosferei
1.3.5. Resurse naturale ale litosferei
1.3.5.1.Substanţele minerale utile
1.3.5.2. Resursele de sol
1.3.6. Resurse naturale ale biosferei
II. DETERIORAREA COMPONENTELOR MEDIULU
2.1. Factori antropici care intervin asupra componentelor naturale ale mediului
2.1.1. Suprapopularea planetei
2.1.2. Practici agricole neadecvate
2.1.3. Activităţile industriale
2.1.4. Supraexploatarea resurselor naturale
2.1.5.Urbanizarea, infrastructura şi caracteristicile comunităţilor umane
2.1.6. Poluarea mediului
2.1.7. Impactul acţiunii oamenilor asupra mediului şi măsuri necesare pentru protecţia mediului
III. DEZVOLTAREA DURABILA ŞI GESTIONAREA RESURSELOR NATURALE
3.1. Definirea, istoricul şi obiectivele conceptului de dezvoltare durabilă
3.2. Principiile dezvoltării durabile
3.3. Interdependenţe dintre coordonatele economce, ecologice şi sociale
IV. POLITICI DE MEDIU PENTRU O DEZVOLTARE DURABILĂ –
4.1. Obiective şi instrumente ale politicii internaţionale de mediu
4.2. Politici de mediu a Uniunii Europene -
4.3. Instrumente de implementare a politicii de mediu pentru o dezvoltare durabilă
4.3.1 Dezvoltarea durabilă- instrument de implementare a politicii de mediu a UE
4.3.2. programul de promovare a ONG-urilor active in domeniul protectiei mediului
4.3.3. Politica integrată a produselor (PIP)
4.3.4. Acordurile voluntare de mediu
4.3.5. Taxele şi impozitele de mediu
4.3.6. Strategia europeană de mediu şi sănătate (SCALE)
4.4. Instrumente economico-financiare de politic[ de mediu
4.5. Politica de mediu în România
4.5.1. Strategia protecţiei mediului din România-
4.5.2. Instrumente economico-fiscale în domeniul protecţiei mediului din România
V. MĂSURI DE GESTIUNE ŞI PROTECŢIE A MEDIULUI
5.1. Valorificarea raţională a resurselor naturale
5.1.1. Exploatarea unor surse noi de energie şi materii prime
5.1.2. Reducerea consumurilor specifice de energie şi materii prime
5.1.3. Asigurarea reciclării resurselor epuizabile şi a gestiunii deşeurilor
5.2. Măsuri de prevenire şi protecţie a deteriorării mediulu i
5.2.1. Măsuri de prevenire a poluării atmosfere i
5.5.2. Managementul integrat al resurselor de apă-
5.2.3. Măsuri de prevenire, combatere a deteriorării solului şi de gestiune a deşeurilor
5.3. Reconstrucţia ecologică a zonelor deteriorate
VI. MECANISME ŞI INSTRUMENTE PENTRU MANAGEMENTUL MEDIULUI -
6.1. Noţiuni introductive -
6.2. Tipuri de mecanisme pentru managementul mediului
6.3. Standarde şi scheme de management de mediu
6.3.1. Norme internaţionale din seria ISO 14000
6.3.1.1.Evaluarea performanţei de mediu şi auditul de mediu
6.3.1.2.Analiza ciclului de viaţă a unui produs -
6.3.1.3.Eticheta ecologică în contextul grupei de standarde ISO 14020 – ISO 14025 –
6.3.2. Comisia Europeana Eco-Management si Sistemul de Audit (EMAS) -
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1
Protecţia mediului
CAPITOLUL I
2
Protecţia mediului
3
Protecţia mediului
4
Protecţia mediului
5
Protecţia mediului
6
Protecţia mediului
a. resurse transportabile, care pot fi introduse în producţie acolo unde este nevoie (substanţe
minerale utile, apa, lemnul etc.);
b. resurse netransportabile, care nu pot fi utilizate decât în locul în care se găsesc (energia
mareelor, a valurilor, solul etc.).
4. După criteriul gradului de cunoaştere, în literatura de specialitate, inclusiv în
documentele ONU, se vorbeşte despre următoarele categorii de resurse naturale:
a. resurse cunoscute, exploatabile. Sunt delimitate, se cunoaşte importanţa lor şi sunt exploatabile
economic în condiţiile actuale;
b. resurse cunoscute paramarginale şi submarginale. Includ zăcăminte delimitate a căror
importanţă este cunoscută, dar exploatarea lor este nerentabilă. Ele pot deveni rentabile în alte
condiţii tehnice;
c. resurse nedescoperite (presupuse), exploatabile. Nu sunt delimitate, dar prezenţa lor în natură
este indicată de studiile geologice;
d. resurse nedescoperite (presupuse) paramarginale şi submarginale. Includ zăcăminte
nedelimitate dar a căror prezenţă este indicată de prospecţiunile geologice.
După acelaşi criteriu, dar folosind termeni de comparaţie mai mari, se vorbeşte de resurse
naturale bine cunoscute (energie solară, energie eoliană etc.), resurse relativ bine cunoscute
(resurse ale biosferei, ale solului etc.) şi resurse slab cunoscute (resurse ale litosferei, cele de apă
subterană etc.).
5.După criteriul durabilităţii exploatării şi al particularităţilor de refacere a unei cantităţi
exploatabile de resurse naturale, s-a alcătuit o clasificare care răspunde cerinţelor practice ale
situaţiei actuale şi de perspectivă a economiei mondiale. Această clasificare grupează resursele
naturale în două categorii:
a. resurse regenerabile (neepuizabile), ce cuprind aerul, apa, diferite radiaţii, resurse denumite
astfel pentru că la nivel global nu se poate prevedea epuizarea lor. Exploatarea abuzivă, cel puţin
a unora dintre ele, poate produce însă fenomene de criză în anumite locuri, fie din cauza
insuficienţei volumului lor în raport cu cerinţele consumului, fie datorită degradării calităţii care
nu mai permite reintroducerea lor în circuitul productiv sau de consum. Cazul cel mai elocvent în
acest sens este acela al apei care, la scară planetară, îşi menţine acelaşi volum dar, în unele locuri
intens urbanizate şi industrializate, posibilitatea aprovizionării cu apă s-a redus considerabil;
Resursele epuizabile regenerabile sunt acelea care fac parte din biosferă, respectiv plante sau
animale, care se pot reface în perioade de timp mult mai scurte.
b. resursele neregenerabile (epuizabile) sunt acelea care, prin consum, se distrug iar pentru
refacerea lor este necesară o perioadă de timp măsurată la scară geologică (milioane sau miliarde
de ani). Din această categorie fac parte rezervele de cărbune, petrol, minereu de fier etc.
În condiţiile actuale, care impun tot mai mult necesitatea cunoaşterii resurselor naturale, a
volumului şi a posibilităţilor de regenerare – pentru ca în raport cu acestea să se realizeze
exploatarea lor, această clasificare are o deosebită însemnătate practică. De asemenea, această
clasificare încearcă să atragă atenţia asupra modului de valorificare a tezaurului universal de
resurse, constituind un semnal de alarmă în vederea protejării resurselor epuizabile, fie că este
vorba de substanţele utile care nu se mai reînnoiesc, fie că este vorba de cele regenerabile, dar
care pot fi distruse printr-o exploatare nejudicioasă.Această concepţie de a conserva resursele
naturale nu este recentă. Ea a apărut încă din secolele XVII şi XVIII, când pericolul distrugerii
fondului forestier mondial a impus recomandarea exploatării pădurilor în raport cu ritmul de
regenerare. Această idee a fost însă abandonată treptat, astfel că în multe regiuni ale Terrei s-a
redus considerabil suprafaţa forestieră. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea a apărut mai
alarmantă problema epuizării resurselor de substanţe minerale utile, datorită creşterii cerinţelor de
materii prime minerale în industria care se dezvoltă rapid. Şi în această direcţie, ca şi în domeniul
forestier, măsurile au fost ineficace deoarece, numeroase zăcăminte s-au epuizat rapid. În prezent,
este dezbătută tot mai mult problema pericolului epuizării unor resurse clasice. De aceea, se
7
Protecţia mediului
impun eforturi atât în direcţia utilizării unor resurse de energii noi (atomoelectrică, solară,
eoliană, a mareelor, etc.), cât şi pentru valorificarea superioară a combustibililor clasici.
8
Protecţia mediului
Anual se produce pe glob o biomasă evaluatã la 172 miliarde tone materie uscatã, din
care o bună parte se acumuleazã permanent, astfel încât, rezervele de biomasă continentală sunt
apreciate la 1800 miliarde tone materie uscată, iar cele din biomasa oceanică la 900 miliarde
tone materie uscată. Biomasa a asigurat până în secolul al XIX-lea cea mai mare parte din
consumul energetic al omenirii, iar în momentul de faţã, prin combustia biomasei, se obţine anual
echivalentul a 1,5 miliarde tone combustibil convenţional.
b. Conversia energiei solare în energie termicã este realizată prin două metode
clasificate după temperatura cerută de domeniul de utilizare, respectiv utilizarea la temperaturi
joase şi utilizarea la temperaturi ridicate.
b.1. Utilizarea energiei solare la temperaturi joase se realizeazã fie prin absorţia
radiaţiilor solare de către corpuri de culoare închisă (neagră), fie prin crearea efectului de serã,
fenomene folosite simultan în construcţia de helioconvertoare pentru temperaturi de 100°C.
Astfel de instalaţii de încălzire a apei au devenit extrem de numeroase în state ca Japonia, Israel,
Cipru, Australia, SUA Olanda, Germania, Marea Britanie ajungându-se până la "oraşele solare".
Numai în S.U.A. se desfac anual pe piaţă circa 1 milion de captatori solari, iar în Japonia peste
800.000 de bucăţi. Şi în ţara noastră există realizări importante în acest sens.
b.2. Folosirea energiei solare la temperaturi ridicate, necesitã creşterea randamentului
conversiei termodinamice, printr-un sistem care permite concentrarea radiaţiei solare în vederea
ridicării temperaturii sursei. Aceste instalaţii sunt mult mai sofisticate, folosesc oglinzi de forme
diverse, orientabile prin programare electronică, în a căror focare temperatura se ridică până la
1700-3500°C. Numărul acestor helioconvertoare este însă mic, prima centrală mai mare, fiind în
9
Protecţia mediului
10
Protecţia mediului
Sub acţiunea diferiţilor factori (radiaţii cosmice, telurice), atmosfera este în permanenţă
ionizată şi constituie sediul unor fenomene electrice, cu implicaţii în tehnica comunicaţiilor şi
zborurilor aeriene.
Energia eoliană rezultă ca urmare a diferenţelor de potenţial termic şi baric din
troposferă, ca urmare a încălzirii neuniforme a atmosferei. Curentul de aer, vântul, care tinde să
echilibreze diferenţele existente, se remarcă prin intensitate, viteză, durată şi direcţie. Cu cât
viteza este mai mare cu atât efectul mecanic creşte., iar amplificarea energiei mecanice are loc
proporţional cu cubul vitezei vântului, acest fapt având o mare semnificaţie pentru captarea şi
valorificarea energiei eoliene. De asemenea, durata de bătaie a vântului, în special durata cu o
viteză constantă sau crescândă este importantă pentru evaluarea posibilităţilor de exploatare a
instalaţiilor pentru producerea energiei eoliene. Cunoaşterea celor doi parametrii este necesară
la proiectarea şi exploatarea instalaţiilor energetice eoliene.
Preocupări în direcţia valorificării energiei eoliene apar încă din antichitate. Nu seştie
când s-a început folosirea forţei vântului pentru navigaţie, dar instalaţiile eoliene de pompare a
apei pentru măcinatul cerealelor au fost utilizate de către egipteni, chinezi şi persani. Pe la
începutul secolului al IX-lea îşi fac apariţia morile de vânt în Anglia şi se vor răspândi în timpul
evului mediu în Ţările de Jos, iar mai târziu în Germania şi Rusia. La sfârşitul secolului al XVIII-
lea apar construcţii de motoare de vânt, urmate la micã distanţã de motoare eoliene care sunt
folosite pentru producerea curentului electric. Criza energeticã contemporană a readus în
actualitate construcţia de centrale electrice eoliene. Ele pot funcţiona în zonele în care viteza
medie anualã a vântului depăşeşte 5 m/s.
Prima centrală electrică eoliană a funcţionat în Crimeea. Acesteia îi urmează o serie de
centrale în S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Canada, Japonia, Olanda. Cea mai mare centrală
eoliană pusă în funcţiune (1981) se află în Germania.
În România, această sursă de energie poate fi utilizată în mod rentabil mai ales în
Dobrogea, Delta Dunării, Bărăgan, nordul Moldovei şi în zona montană.
Utilizarea energiei eoliene are o serie de avantaje: este nepoluantă şi ieftină, în condiţii
tehnice optime. Energia eolianã continuã să fie folositã în instalaţii pentru pomparea apei din
adâncime, în alimentarea sistemelor de irigaţii (ex. în Bărăgan), pentru unele maşini agricole şi
pentru obţinerea de energie electricã în locurile izolate.
Numărul centralelor eoliene a ajuns de ordinul miilor S.U.A., Franţa, Australia etc.
11
Protecţia mediului
Volumul total de apă al hidrosferei este de aproape 1,4 miliarde km3. Spre deosebire de
alte resurse naturale, volumul total al resurselor de apă în lume nici nu poate creşte - ca în cazul
resurselor biosferei , nici nu se poate reduce - ca în cazul resurselor de minerale utile. Reînoindu-
se continuu, datorită ciclului hidrologic natural, apa este o resursă virtual inepuizabilă dacă este
considerată la nivel global.
Pe plan regional însă, cantitatea de apă disponibilă poate să se reducă rapid sau poate
deveni inutilizabilă datorită poluării.
Cea mai mare parte a resurselor de apă ale Terrei, 96,5 %, sunt concentrate în Oceanul
Planetar, fiind deci apă sărată şi ca atare, momentan sau cu unele excepţii, inutilizabilă ca apă
potabilă sau pentru necesităţile agriculturii sau industriei.
Apa dulce, adică aceea care asigură în mod obişnuit necesarul de apă în domeniile
menţionate anterior, reprezintă doar 3,5 % din volumul total al hidrosferei. Dar şi în cadrul
acestui volum de apă există resurse care nu pot fi utilizate direct deoarece, o bună parte din
această masă de apă este stocată în forme inaccesibile.
Analiza diverselor forme sub care se găseşte apa dulce scoate în evidenţă următoarea situaţie:
- calotele glaciare şi gheţarii montani deţin 77,2 % din volumul total al apei dulci;
- ponderea apelor subterane şi umiditatea solului este de 22,4 %;
- ponderea lacurilor şi mlaştinilor de 0,35 %;
- umiditatea atmosferică reprezintă 0,04% ;
- cursurile de apă continentale reprezintă doar 0,01 % .
1 Apele continentale sunt de cea mai mare însemnătate pentru societatea umană.
Deşi în ultimul timp există preocupări susţinute pentru folosirea apelor sărate din cadrul
Oceanului Planetar, tot apa dulce, în stare lichidă, folosită în mod tradiţional, este considerată ca
principala resursă naturală de apă, respectiv apele curgătoare, cele subterane şi cele stocate în
diferite lacuri. Ca atare, apa este folosită pentru satisfacerea trebuinţelor fiziologice şi tot aceasta
este utilizată în industrie, agricultură şi pentru consumul menajer. Apele continentale sărate
(lacuri, izvoare) sunt utilizate fie pentru valoarea lor terapeutică, fie pentru extragerea unor săruri
din conţinutul lor. Din volumul total de apă dulce o mare parte se află sub formă de gheaţă
(24.064.000 km3) care se găseşte predominant în zona celor doi poli ai Terrei şi în zonele
montane cu altitudine mare. Apele provenite din aceşti gheţari sunt încă puţin utilizate deşi deţin
un volum apreciabil de apă. În ultima vreme există preocupări în direcţia găsirii unor metode
eficiente care să permită exploatarea acestora. Apa provenită din topirea gheţarilor ar putea
constituii nu numai o sursă de apă potabilă, ci şi o sursă de apă pentru irigarea unor terenuri
agricole din regiunile secetoase ale Terrei. În schimb, gheţarii din zonele montane, situaţi mai
aproape de regiunile industriale sau agricole, pot constituii surse importante de aprovizionare.
Utilizarea unor metode de intensificare a topirii artificiale a gheţarilor ar da rezultate bune dar,
deocamdată, nu au depăşit stadiul experimental.
Apele curgătoare deţin un procent infim din masa totală de apă dulce de pe planeta
noastră, aceasta fiind în acelaşi timp cea mai solicitată sursă de apă potabilă. Anual, în Oceanul
Planetar se varsă un volum mediu de 46.848 km3 de apă prin intermediul reţelelor hidrografice.
Din această analiză se desprinde concluzia că în lume există numeroase regiuni în care
problema asigurării necesarului de apă este nerezolvată (în zona deşerturilor şi a semideşerturilor
sau în unele zone de stepă).
În schimb, apele subterane constituie sursa principală de apă potabilă. Dar sunt zone în
care pentru irigarea terenurilor agricole se folosesc, într-o măsură apreciabilă, resursele de apă
subterană. Epuizarea sau insuficienţa volumului de apă freatică faţă de consum au impus folosirea
apei de adâncime, care însă reclamă şi un efort financiar mai mare pentru exploatarea acesteia.
Procesul intens de industrializare şi urbanizare, extinderea terenurilor agricole irigate, au
determinat creşterea continuă a consumului de apă, de la 400 km3 în anul 1900, la 1.100 km3 în
anul 1950, la 2.600 km3 în 1970 şi la 4.500 km3 pentru 1990. În anul 2000 s-a constatat o dublare
a consumului de apă faţă de anul 1975.
12
Protecţia mediului
13
Protecţia mediului
14
Protecţia mediului
pentru industrie ca materie primă (mai ales pentru industria chimicã), ca element tehnologic
auxiliar (lichid de răcire, de spălare, etc.) şi ca forţă energeticã.
Procesele industriale, inclusiv producerea de energie de orice naturã, necesitã cantităţi
diferenţiate de apă pentru fluxurile şi procesele tehnologice.
Din analiza consumurilor reiese că industria chimicã reclamă cele mai mari necesităţi:
pentru o tonă de cauciuc sintetic este necesarã 2000 tone de apă, pentru o tonã de fibre
sintetice se consumã 1000 tone de apă. şi industria metalurgiei neferoase consumă mari cantităţi
de apă (la obţinerea unei tone de aluminiu se consumã 1.500 litri de apă).
Analizând raporturile dintre "disponibilităţile" hidrosferei şi consum, în special cel
industrial, aflat în tendinţă de creştere continuă, apare necesitatea unor măsuri de gospodãrire a
apei, cum ar fi:
- reciclarea intensă a apelor industriale;
- scăderea consumurilor specifice de apã ale diferitelor ramuri a industriei;
- refolosirea apelor returnate dupã utilizarea dintr-o ramurã industrialã în altă
ramură a industriei.
Probleme grele s-au pus, şi se pun în continuare, în legãturã cu industrializarea ţărilor din
regiunile aride, care, deşi dispun de resurse energetice şi chiar de unele materii prime minerale,
cunosc o gravã lipsă de apã (ţările din jurul Golfului Persic, cele din Orientul Apropiat etc.).
5. Alimentarea cu apă a centrelor populate
Aşezările omeneşti au cunoscut în ultima vreme atât extinderea spaţială (în latitudine şi
altitudine), cât şi o creştere dimensională, cu precădere în regiunile de la latitudinile mari ale
globului ceea ce a dus la concentrări mari de populaţie pe un teritoriu foarte mic. Cunoscând că
media pentru consumul de apă este de 400-600 l/om/zi în mediul urban în ţările dezvoltate, se
înţelege de ce alimentarea cu apă a centrelor populate a devenit o problemă de prim ordin.
Întrucât tendinţa de urbanizare a habitatului uman atrage nevoi sporite de apă, apare clar
că cerinţa de apă se conturează ca un fenomen contemporan cu efecte de crizã. Aceasta poate fi
accelerată de contrastele existente în privinţa repartiţiei resurselor şi consumurilor de apă, de
accentuarea procesului de poluare a apelor şi de imposibilitatea procurării apei în unele regiuni
din cauza costurilor prea mari de obţinere a ei.
Potrivit statisticilor, 70 % din populaţia lumii nu dispune de alimentare cu apă
potabilă, fiind vorba în special de locuitorii unor regiuni intens populate din Africa, Asia de sud-
est, America Latină etc. Dificultăţile în alimentarea cu apă a localităţilor, în special a oraşelor,
sunt multiple. Unele ţin de creşterea rapidã a populaţiei urbane, de concentrarea unor centre
puternic populate în regiuni climatice cu resurse modeste de apă, de mărimea şi gradul de
dezvoltare urbană a localităţilor, iar altele survin din cauza limitării şi restrângerii resurselor
locale, din cerinţele calitative obligatorii pe care trebuie să le îndeplinească aceste resurse de apă,
cea ce presupune instalaţii speciale de tratare, deosebit de costisitoare, precum şi din cauză cã
alimentarea trebuie făcută în flux continuu şi constant.Pentru alimentarea cu apă a centrelor
populate se folosesc cele mai variate resurse urmărindu-se în primul rând, calitatea şi cantitatea
apei şi apoi poziţia şi distanţa faţă de centrul respectiv. Cele mai utilizate sunt apele subterane
(freatice şi de adâncime) datoritã calităţii lor deosebite, temperaturii şi debitelor relativ constante.
Alimentarea cu apă din lacurile naturale se practică în numeroase regiuni, mai ales
pentru oraşele situate în apropierea unor mari unitãţi lacustre.
Alimentarea cu apă direct din râuri şi fluvii este tot mai rar folositã, recurgându-se la
acest mod numai în lipsa altor resurse de apă. Alimentarea cu apă marină desalinizată este
utilizatã în regiunile deficitare în alte resurse. Pentru satisfacerea cerinţelor de apă, pe lângă
suplimentarea pe cât posibil a resurselor naturale, se impun câteva măsuri ca: raţionalizarea
consumurilor, reducerea consumurilor specifice prin tehnologiilor uscate, evitarea risipei,
combaterea poluării, reciclarea apelor etc.
15
Protecţia mediului
16
Protecţia mediului
a. Resurse energetice
1. Cărbunii sunt roci sedimentare, causto-biolitice, formate prin acumularea
şi transformarea complexã a resturilor vegetale în condiţii anaerobe. Prin procesul de
incarbonizare (sau carbonificare) aceste resturi se transformã lent eliminând oxigen, sub formã de
dioxid de carbon şi apã, hidrogen, sub formã de metan şi apã precum şi azot sub formã de
amoniac, dar menţinând preferenţial carbonul care se acumuleazã în rocã.
Dupã gradul de carbonizare cărbunii se împart în:
- cărbuni superiori: antracitul şi huila
- cărbuni inferiori: cărbunele brun, lignitul şi turba
Primele evaluări asupra rezervelor mondiale de cărbune au fost elaborate la începutul
secolului nostru, acestea făcând, însã, cu timpul, mari progrese prin descoperirea a numeroase
bazine noi şi prin aprofundarea cercetãrilor în bazinele cunoscute.
Rezervele mondiale totale sunt apreciate la circa 16500 miliarde tone.
Rezervele economice exploatabile sunt însă mult mai mici, cu puţin peste 1000 miliarde
tone şi pot asigura consumul mondial la nivelul actual, de circa 4,5 miliarde tone, pentru mai bine
de 230 ani. Repartiţia teritorialã a zăcămintelor carbonifere favorizează statele din emisfera
nordică, unde sunt concentrate majoritatea bazinelor carbonifere mari.
În viitor se aşteaptă ca aceste rezerve să crească substanţial prin descoperirea unor
zăcăminte de cărbune areale geografice mai puţin explorate.
Producţia totală de cărbune a avut în general un mers ascendent chiar dacă ponderea
acestui combustibil s-a redus în balanţa energeticii mondiale.
Petrolul (ţiţeiul)
Carbonul şi hidrogenul sunt principalele elemente din care este constituit petrolul.
Rezervele mondiale de petrol au cunoscut o dinamicã aflată în strânsă legătură cu
dezvoltarea tehnologicã, care a permis investigarea unor noi teritorii. Dacă în 1949 rezervele
mondiale de petrol se ridicau doar la circa 7 miliarde tone, în prezent rezervele economic
exploatabile se cifrează la 140,6 miliarde tone, la care se adaugă aproape 360 miliarde tone
rezerve probabile. Analiza regională a acestui indicator pune în evidenţă regiunea Orientului
Apropiat şi Mijlociu care este cea mai bogată în petrol (66 % din total). Pe locurile următoare se
situeazã America de Nord şi Centrală (8,3 %), America de Sud (8,2 %), Africa (7,2 %), Europa
(6,8 %, inclusiv Federaţia Rusă)
Gaze naturale
Deşi sunt cunoscute încã din antichitate, sub forma unor focuri nestinse, gazele naturale
intră în atenţia omenirii mult mai târziu, fiind semnalate în Europa în secolul al XVII-lea, la
Copşa Micã. În prezent, aceste resurse au o largă utilizare în industria energetică, industria
siderurgicã, industria chimică, etc.
17
Protecţia mediului
Gazele naturale pot fi stocate în scoarţa terestră într-un zăcământ singular sau pot apărea
asociate cu rezervele de petrol.
Gazele naturale sunt clasificate, după compoziţia chimică în:
- Gazul metan (uscat, neasociat), care are un conţinut foarte ridicat în metan, pânã la 99.9
%, fiind o materie primã importantã pentru industria chimicã.
- Gazul de sondă (asociat), care este un amestec de parafine uşoare, cu predominarea
metanului, alãturi de care mai apar şi alte hidrocarburi (etan, propan, butan).
În paralel cu accentuarea prospecţiunilor geologice au crescut şi rezervele mondiale de
gaze naturale, de la 18600 miliarde m3 în 1960 la 141000 miliarde m3 în 1995. Cele mai
însemnate rezerve sunt cantonate în Europa, continent, care deţine peste 55.000 miliarde m3.
b. Resursele de substanţe minerale
- Resursele metalifere
Importanţa acestora a fost cunoscutã încã de la începutul timpului istoric, perioade ale
acestuia fiind denumite după valoarea unor descoperiri, epoca bronzului (în preistorie) şi epoca
fierului (în antichitate).
Dacă iniţial aceste resurse, şi îndeosebi fierul, erau folosite doar în scopuri militare,
ulterior au căpătat noi utilizări în diferite domenii economice - agricultură, ateliere
manufacturiere, industrie, etc. În prezent, la nivel mondial, se înregistreazã un comerţ intensiv cu
astfel de resurse, dinspre ţările care dispun de zăcãminte însemnate înspre ţările mari
consumatoare de resurse metalurgice.
Există o dependenţă a unor state dezvoltate din punct de vedere economic, cu resurse
reduse de materii prime, de alte state bogate în diferite resurse naturale.
Cu toate că şi în domeniul submarin existã cantităţi însemnate de resurse minerale,
acestea sunt exploatate îndeosebi din zonele uscatului continental, rezerve neregenerabile care
sunt consumate rapid. Astfel, dacă minereurile de fier, nichel şi mangan cunoscute până acum pot
asigura consumul mondial pe o perioadă mai mare de 100 ani, cele de aur, argint, platină, zinc,
plumb, cositor, la nivelul consumului actual, pot fi folosite numai pe o perioadã mai mică de 50
ani.
Clasificarea resurselor metalurgice se face pe baza proprietãţilor fizice şi chimice
specifice, evidenţiindu-se douã grupe majore: resurse metalurgice feroase şi resurse metalurgice
neferoase.
- Resurse minerale nemetalifere
Ca o consecinţã a dezvoltãrii economice impresionante, au intrat, pe rând, în exploatare o
serie de resurse nemetalifere cantonate în litosferã, folosite ca materii prime în diverse ramuri ale
industriei, în special în industria chimicã şi cea a materialelor de construcţii.
Sarea gemă (NaCl), rezervele mondiale sunt evaluate la circa un milion de miliarde tone,
localizate în scoarţa terestrã, la care se adaugã şi rezervele de sare ce se găsesc în apele Oceanului
Planetar (aproximativ 37 milioane de miliarde tone sare). Sarea este folositã pentru obţinerea
clorului şi sodiului, în medicină, la prelucrarea pieilor, industria alimentară etc.
c. Resursele de roci de construcţii
Sunt cele mai abundente resurse naturale ale litosferei având o largă repartiţie.
Exploatarea lor depinde de calitatea rocilor, de prezenţa căilor de comunicaţii, de sursele
energetice necesare mecanizării centrului de extracţie.
Rocile eruptive, sunt reprezentate de granite, andezite, bazalte etc. Sunt utilizate mai
ales în construcţia de drumuri şi căi ferate, precum şi pentru construcţii monumentale.
Rocile metamorfice prezintã o serie de proprietãţi fizico-chimice care le dau o largă
utilizare în economie. Roca cea mai utilizată este marmura
Rocile sedimentare cuprind o varietate mare de roci folosite în diverse ramuri ale
industriei. Calcarele şi marnele sunt utilizate în industria lianţilor.
18
Protecţia mediului
19
Protecţia mediului
20
Protecţia mediului
exploatat. Cu toate acestea, oceanul rămâne o imensă "cămarã" naturală de alimente a omenirii, o
sursă de proteine şi un uriaş depozit mineral.
Resursele forestiere şi rolul economic al pădurii
Pădurile prezintă două mari funcţii ale biosferei: funcţia economicã, furnizoare de
material lemnos şi produse accesorii, protecţia unor obiective de interes economic, refacerea
sănătăţii fizice şi psihice ale oamenilor şi funcţia ecologicã, fiind cunoscut rolul pădurii
asupra climei (în procesul de respiraţie arborii elimină vapori de apă, deci ajută la formarea
norilor, deci menţine constantă cantitatea de precipitaţii; de menţinere a temperaturii aerului etc.),
asupra apei (apa din precipitaţii intră în procesul de fotosinteză, iar cea reţinută în sol dizolvă
sărurile minerale absorbite prin rădăcina arborilor), de protecţie a solului (rădăcinile arborilor
stabilizează solul şi împiedică procesul de eroziune a acestuia) etc.
Suprafeţele ocupate de păduri acum două milenii, circa 56 % din uscat, au fost restrânse
treptat încât azi mai ocupă doar circa 4500 milioane hectare, ceea ce corespunde la 30-34 % din
totalul uscatului. Aşadar, omenirea a distrus aproape jumătate din pădurile de pe suprafaţa
Pământului, prin incendieri şi defrişări în vederea obţinerii unor terenuri destinate
agriculturii, prin păşunat şi prin tăierea pădurilor în scopuri industriale (lemn de
construcţie, lemn de mină, lemn pentru celuloză şi hârtie) şi drept combustibil. Acest proces a
fost urmat de apariţia unor fenomene nefavorabile vieţii în general şi economiei în special
(apariţia efectului de sera, eroziunea solului, accentuarea inundaţiilor, poluarea aerului,
secete, taifunuri etc.).
Cu actuala suprafaţã acoperitã de păduri se pot satisface, în principiu, cerinţele mereu
crescânde ale populaţiei lumii. Pentru aceasta se impun o serie de măsuri, cum ar fi: exploatarea
raţională, reîmpădurirea şi reconstrucţia ecologică a zonelor defrişate, stoparea defrişărilor
abuzive etc.
Pajiştile sunt constituite din păşuni şi fâneţe naturale. Ele formeazã o componentă de
bază a zootehniei, având în vedere că toate animalele lapte, carne şi/sau lână sunt erbivore. Nu
este deci întâmplător cã aceste formaţiuni vegetale, răspândite diferenţiat în toate zonele
climatice, deţin încã o suprafaţă mare, de circa 3000 milioane hectare (dublu faţã de terenurile
arabile), urmând imediat dupã păduri. Păşunile naturale reprezintă acea categorie de folosinţă a
terenurilor agricole acoperite cu ierburi care, în mod obişnuit, cresc spontan, utilizate ca furaj
verde în perioada păşunatului, fie tot timpul anului în climatele umede şi cu ierni blânde, fie
numai o parte din an, ca de exemplu în zonele tropicale unde intervalele de secetă sunt lungi, sau
în ţinuturile montane în sezonul cald.Fâneţele naturale servesc pentru obţinerea fânului prin care
se asigură hrana animalelor în sezonul rece.
21
Protecţia mediului
CAPITOLUL II
2.1. Factori antropici care intervin asupra componentelor naturale ale mediului
Evoluţia economicã, socială şi politică a societăţii umane din ultimele decenii a pus în
prim plan problematica resurselor naturale de care dispune globul terestru, oamenii de ştiinţă
punându-şi, cu tot mai multă seriozitate, întrebarea în ce măsură aceste resurse vor putea susţine
dezvoltarea economică şi în perspectivã, vor putea asigura hrana unei populaţii în continuă
creştere şi vor putea contribui la eradicarea subdezvoltării. Accentuarea unor fenomene majore -
explozia demograficã, tendinţa de epuizare a unor resurse naturale, deteriorarea calitãţii mediului,
subdezvoltarea etc. - a fost şi este discutatã cu tot mai multã responsabilitate de către specialişti,
elaborându-se un numãr mare de prognoze pentru o perspectivã de durată variabilã.
Energia folosită de om sub diferite forme, element pentru întreaga activitate economică,
formează unul din factorii tot mai importanţi ai civilizaţiei materiale omeneşti. Un alt element
esenţial, care formează însă structura materială a economiei, îl constituie materiile prime minerale
şi biologice. Toate obiectele confecţionate de om în procesul de producţie pentru a satisface
diferite categorii de trebuinţe - fiziologice, sociale şi spirituale - şi care ne înconjoară pretutindeni
au ca origine materia primă supusă prelucrării.
În faţa omului - privit ca un complex biologic şi social cu determinări biofiziologice,
psihologice şi socio-istorice concrete - stau numeroase trebuinţe, pentru satisfacerea cărora există
multe obstacole provocate de mediul înconjurător. În acest caz mediului i se dă un înţeles larg,
incluzând deci în această categorie atât mediul natural, cât şi cel artificial (economic, social,
cultural şi estetic), în care omul îşi desfăşoară întreaga sa activitate, tot mai bogată şi mai
complexă. Omul, definit în multilateralitatea sa, împreună cu nevoile sale este considerat ca un
sistem cibernetic. Pentru conservarea şi dezvoltarea acestui sistem, omul desfăşoară întreaga sa
activitate pe baza informaţiilor recepţionate şi a răspunsurilor la variaţiile şi incertitudinile venite
de la mediul ambiant.
Prin informaţiile recepţionate despre starea, comportamentul şi evoluţia mediului, omul
caută să dea răspunsuri la o serie de probleme privind selectarea şi ordonarea nevoilor,
organizarea întregii sale activităţii individuale şi de grup după anumite priorităţi, în care se ia în
considerare mijloacele disponibile, precum şi posibilitatea creării acestor mijloace materiale,
profesionale, organizaţionale, politice şi ideologice pentru satisfacerea nevoilor. Aceste mijloace,
ca şi posibilităţile de a le crea sunt cu atât mai eficiente şi mai diversificate cu cât omul, prin
dezvoltarea economică şi socială, se eliberează de sub dominaţia directă a naturii.
Omul se află într-un proces continuu de învăţare pentru a găsi răspunsuri şi a-şi
perfecţiona răspunsurile la întrebarea cum să depăşească limitele şi obstacolele impuse de mediul
înconjurător. Aceasta o face, pe de o parte, în scopul de a depăşi barierele impuse de mediul
ambiant, în permanenta sa schimbare, iar pe de altă parte de a minimiza eforturile în raporturile
sale tot mai complexe cu acest mediu.
Acest lucru, tot mai conştientizat, se realizează ca atare nu numai la nivelul individului, ci
şi la cel al societăţii, unde se urmăreşte satisfacerea unor categorii tot mai largi şi cuprinzătoare
de trebuinţe.
Atât la nivelul indivizilor, cât şi la cel al grupurilor şi claselor sociale din diferite ţări
există o varietate mare de tipuri şi structuri de trebuinţe, ca şi diferenţe însemnate în ce priveşte
nivelurile de satisfacere a acestora.
Dintre factorii antropici care determină deteriorarea componentelor naturale ale
mediului pot fi enumeraţi: suprapopularea planetei, agricultura, industria, urbanizarea,
infrastructura, supraexploatarea resurselor naturale, poluarea etc.
22
Protecţia mediului
În ultima perioadă au fost date numeroase semnale de alarmă asupra deteriorării multor
componente ale mediului ca urmare a sporirii populaţiei. În septembrie 1994 cele 179 delegaţii
reunite la Cairo în cadrul Conferinţei Internaţionale pentru Populaţie şi Dezvoltare au ajuns la un
acord privind un plan de stabilizare a populaţiei planetei. Planul de acţiune „Oamenii lumii” este
una din iniţiativele Naţiunilor Unite pe probleme de mediu, ocazie cu care a fost demarat un
plan de stabilizare a populaţiei astfel încât aceasta să se situeze în anul 2050 între 8-10 miliarde
locuitori. Strategia adoptată reflectă ideea că rata de creştere a populaţiei trebuie încetinită prin
implementarea unor reglementări naţionale bine fundamentate, astfel încât fiecare stat, funcţie de
resursele disponibile să poată asigura în primul rând hrana precum şi celelate condiţii de viaţă ale
populaţiei.
• Distribuţia populaţiei
Populaţia globului ocupă însă teritorii funcţie de anumite condiţii naturale, cum ar fi:
caracteristicile reliefului, elementele de climă şi resursele naturale. De ex. zonele
subtropicale cu precipitaţii bogate, cum ar fi Asia de Sud şi Asia de Sud Est şi zonele
23
Protecţia mediului
24
Protecţia mediului
25
Protecţia mediului
26
Protecţia mediului
27
Protecţia mediului
28
Protecţia mediului
Relieful local este modificat prin construirea locuinţelor, care uneori sunt amplasate în
locuri cu risc de alunecare a terenului, canalizări, aeroporturi, metrouri şi depozite de deşeuri
etc.
Reţeaua hidrografică suferă în arealul marelor oraşe corectări de cursuri, îndiguiri şi
adânciri de albie, ecluze, iar emisii de ape uzate impurifică calitatea apelor de suprafaţă şi a
apelor subterane.
Vegetaţia, în mare parte exotică, cu specii aduse din alte zone, adesea naclimatizată,
suferă din cauza atmosferei poluate. Unghiul de umbră a zidurilor clădirilor face improprie
subveţuirea arborilor. Păsările ocolesc aglomerările urbane, în schimb se înmulţesc mai mult
insectele şi şobolanii. Astfel, fiind locul creaţiilor şi invenţiilor deosebite ale omului, oraşul a
devenit simbolul global al transformărilor industriale ale resurselor naturale disponibile în
reziduuri fără valoare şi poluanţi periculoşi.
Explozia urbană are drept urmare consum mare de hrană, de apă şi de energie. De ex. un
oraş cu 1 milion locuitori consumă zilnic 200 t hrană, 650 mii t apă şi peste 9500 t combustibil. În
acelaşi timp însă produce peste 9500 t gaze care poluează aerul, 500 mii t ape reziduale care
poluează apele continentale şi oceanice, pre cum şi însemnate cantităţi de deşeuri urbane şi
industriale.
De asemenea, monumentele istorice şi naturale sunt uneori ameninţate. De aceea,
aşezările umane, ce alcătuiesc în teritoriu o reţea interdependentă de componente, trebuie să fie
proiectate prin Planuri de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului.
Infrastructura
Infrastructura reprezintă toate construcţiile realizate de om în procesul de transformare a
peisajului şi de realizare a unor activităţi umane specifice.
Componentele mai importante ale infrastructurii care afectează echilibrele ecologice pot fi
menţionate:
• zonele şi întreprinderile industriale;
• infrastructura urbană (străzi, sisteme de alimentare cu energie şi apă);
• exploatările miniere;
• construcţiile hidroenergetice şi hidroameliorative;
• canale artificiale;
• sistemele de conducte (subterane sau la suprafaţă),
• radele portuare;
• aeroporturi.
Elementele de infrastructură crează o puternică artificializare a componentelor mediului,
deteriorându-le caracteristicile calitative şi structurale.
Caracteristicile comunităţilor umane
O serie de caracteristici ale comunităţilor umane (structura socială, ideologie, religie),
au o influenţă mai mult indirectă, dar foarte vizibilă asupra mediului.
Caracteristicile sociale ale unei anumite comunităţi (la nivel local, regional sau
naţional) concretizate prin putere de decizie, competenţă profesională, pot influenţa anumite
opţiuni economice şi politice referitoare la aspecte ce privesc mediul înconjurător, de ex.
construirea unor baraje, drumuri, sisteme de irigaţii, amplasamente industriale etc.
Diferitele structuri ideologice (social-democrată, liberală, socialistă, ecologistă, etc.) pot
oferi o varietate de opţiuni asupra direcţiilor de dezvoltare economică şi de gestionare a mediului
înconjurător (ex. reconstrucţia ecologică a unei zone deteriorate, dezvoltarea turismului în
zonele deteriorate în urma acţiunii omului şi refăcute ecologic, începerea unor acţiuni antropice
cu impact major asupra componenetelor mediului- ex. exploatări miniere etc.). Politicile asupra
mediului la nivel internaţional, regional sau local au un rol important asupra modului în care este
29
Protecţia mediului
gestionată intervenţia umană asupra mediului, existând politici şi strategii de mediu pentru o
dezvoltare durabilă care trebuiesc implementate pe termen scurt, mediu şi lung.
Concepţiile religioase pot avea uneori influenţe asupra mediului, de exemplu existenţa
unui cult pentru natură, pentru resursele naturale, a unui anumit respect faţă de realizările
civilizaţiei umane sau o respingere a acestora.
30
Protecţia mediului
31
Protecţia mediului
legate atât de strâns de viaţa biofiziologică. Ele trec treptat la cele de interes social, ştiinţific,
cultural, estetic etc
În afară de nivelul de dezvoltare economică, un alt factor care îşi pune amprenta
asupra structurii, volumului şi direcţiilor de evoluţie a trebuinţelor este cel privind natura
relaţiilor de producţie şi sociale, structura de clasă, nivelul de cultură, ca şi reprezentările şi
concepţiile oamenilor asupra nevoilor lor, reflectate şi de aspiraţiile individuale şi colective.
Într-adevăr, analizând mai atent fizionomia societăţii sub aspectul tendinţelor privind
structura şi volumul trebuinţelor, va reieşi legătura acestora cu mecanismele economice şi sociale,
care în întregime sunt dominate şi aservite scopului maximizării profitului, procesele economice
sunt intensificate la maximum prin aplicarea descoperirilor ştiinţifice şi tehnologice în scopul
univoc al sporirii profitului.Aceasta înseamnă, practic, un mare consum de resurse regenerabile şi
neregenerabile din natură şi adeseori peste puterea naturii de menţinere a echilibrului
ecosistemelor vitale pentru evoluţia viitoare a sistemului biologic, şi în primul rând a celui uman.
Trecerea la producţia de masă a bunurilor, posibilităţile largi oferite de tehnologii, ritmul
accelerat al schimbării modului de viaţă, al schimbării locului de muncă ş.a. duc la schimbări în
toate domeniile de viaţă: materială, culturală, estetică etc. De la o atitudine generală a
permanenţei impusă de mediul şi de concepţiile care predominau în societăţile puţin schimbătoare
din perioadele anterioare, astăzi prin acceleraţiile dezvoltărilor şi schimbărilor se trece la o
atitudine - după expresia lui A. Toffler - de temporizare a metodelor de producţie şi de
organizare, a fabricării şi folosirii bunurilor, ca şi a trebuinţelor. De exemplu, reparaţia
bunurilor este tot mai mult exclusă din economia modernă. Produsele vechi după un grad minim
de uzură nu se mai repară, ci se aruncă, pentru a fi înlocuite cu altele noi, acestea din urmă fiind
în general ieftine şi nereparabile. Produsele, ca şi metodele şi mijloacele de producţie capătă
uzură morală în mod rapid, uneori chiar înainte de a fi introduse în fabricaţie de serie ceea ce
impune schimbarea lor chiar înainte de a se recupera complet cheltuiala de investiţie. De aici
rezultă tendinţa generală de sporire rapidă a cererii şi consumului de resurse.
Analiza existenţei unor diferenţe încă mai mari între diferitele ţări şi grupuri sociale în ce
priveşte structura şi volumul trebuinţelor, a stat la baza unor propuneri de elaborare a unor
standarde privind nivelul minim şi nivelul maxim de trebuinţe în medie şi pe o persoană.
Atingerea nivelurilor prevăzute de aceste standarde se propune să formeze chiar
obiective de politică economică nu numai la nivelul naţiunilor, ci şi al unor organisme ONU.
Fireşte pentru atingerea obiectivului de a realiza un nivel minim de satisfacere a trebuinţelor în
multe ţări în curs de dezvoltare, se cere pe plan intern, introducerea unor structuri economice şi
sociale care să favorizeze, pe de o parte, intensificarea ritmului de creştere economică, iar pe de
altă parte, realizarea unei politicii de repartiţie echitabilă.
În toate civilizaţiile care s-au dezvoltat până în secolul al XVII-lea, şi anume de natură
predominant agricolă,”pământul era baza economiei, vieţii, culturii, structurii familiei şi
politicii”, viaţa era organizată în jurul satului, economia era descentralizată, astfel că fiecare
comunitate producea aproape tot ce îi era necesar. Energia chieltuită corespundea în esenţă
lucrului forţei musculare, umană sau animală, rezervelor de energie solară înmagazinată în
păduri, utilizării forţei hidrauliuce a râurilor sau mareelor, forţei eoliene.
Odată cu sporirea populaţiei globului, ce a decurs paralel cu perfecţionarea organizării
sociale şi, în special odată cu dezvoltarea industriei, a transporturilor mecanizate din ultimele
două secole, încercarea omului de a domina în lupta aspră cu natura, de a-i smulge lacom
bogăţiile ascunse, începe să aibă tot mai mult succes. Peste un miliard şi jumătate din populaţia
actuală a Terrei aparţine civilizaţiei industriale.
Industrializarea a fost mai mult decât coşuri de fabrică şi linii de asamblare. A fost un
sistem social multilateral şi bogat care a influenţat fiecare aspect al vieţii omeneşti. Creşterea
economică, enorm accelerată, se bazează în majoritate nu pe surse regenerabile de energie, ci pe
energia cheltuită prin folosirea combustibililor fosili, neregenerabili: cărbuni, ţiţei, gaze naturale.
32
Protecţia mediului
Alvin Toffler observă cu sarcasm: “Pentru prima dată o civilizaţie consumă din
capitalul naturii, în loc să trăiască din dobânzile pe care le dădea acest capital!”.
Presiunea activităţii omului asupra mediului natural creşte foarte rapid. De asemenea, se
accelerează dezvoltarea industrială, schimburile, circulaţia mărfurilor, spaţiul ocupat, parcurs şi
utilizat pentru activităţile umane este din ce în ce mai vast. Această evoluţie îşi pune amprenta în
mod nefavorabil asupra mediului şi a componentelor sale.
Problema rezidurilor activităţilor umane a luat proporţii îngrijorătoare, prin acumularea
lor provocând alterarea calităţii factorilor de mediu. Aceste alterări sunt cauza unor dezechilibre
în faună şi floră şi în sănătatea şi bunul mers al colectivităţii umane din zonele supraaglomerate.
Prin accelerarea ritmurilor de dezvoltare, bazată pe consumarea resurselor
neregenerabile de energie, s-a ajuns, în unele ţări industrializate, la un grad de bunăstare ridicat,
constatându-se practic că apare, cu iminenţă, ameninţarea consecinţelor acţiunii umane asupra
mediului, poluarea lui la nivel global.
În concluzie, se poate afirma că mediul trebuie adaptat şi organizat pentru a răspunde
nevoilor indivizilor, ceea ce presupune preluarea din natură a unor resurse şi prelucrarea lor
pentru a deservi populaţia (pentru a satisface doleanţele acestora). Această dependenţă cunoaşte
un mare grad de reciprocitate, datorită faptului că nevoile umane se adaptează într-o măsură mai
mare sau mai mică mediului.
Poluarea şi diminuarea drastică a depozitelor de materii regenerabile în cantităţi şi ritmuri
ce depăşesc posibilităţile de refacere a acestora pe cale naturală au produs dezechilibre serioase
ecosistemului planetar.
Protecţia mediului este o problemă majoră a ultimului deceniu dezbătută la nivel
mondial, fapt ce a dat naştere numeroaselor dispute între ţările dezvoltate şi cele în curs de
dezvoltare. Acest lucru a impus înfiinţarea unor organizaţii internaţionale ce au ca principale
obiective adoptarea unor soluţii de diminuare a poluării şi creşterea nivelului calităţii
mediului în ansamblu.
Cercetările amănunţite legate de calitatea mediului, de diminuarea surselor de poluare
s-au concretizat prin intermediul unui ansamblu de acţiuni şi măsuri care prevăd:
- cunoaşterea temeinică a mediului, a interacţiunii dintre sistemul economic şi
sistemele naturale şi consecintele acestor interactiuni;
- resursele naturale trebuiesc utilizate raţional şi cu maxim de economicitate
prevenirea şi combaterea degradării mediului provocată de om, dar şi datorate unor cauze
naturale
- armonizarea intereselor imediate şi de perspectivă ale societăţii în ansamblu
sau a agenţilor economici privind utilizarea componentelor de mediu.
Pentru protejarea mediului, în primul rând trebuie:
- identificate zonele afectate,
- evaluat gradul de deteriorare,
- stabilite cauzele care au produs dezechilibrele respective,
- luate măsurile de refacere a zonelor degradate.
În ceea ce privesc modalităţile de protejare a mediului trebuie soluţionate trei
categorii de probleme:
- crearea unui sistem legislativ şi institutuţional adecvat şi eficient care să garanteze
respectarea legilor în vigoare.
- evaluarea costurilor acţiunilor de protejare a mediului şi identificarea surselor de
suportare a acestora.
- elaborarea unor programe pe termen lung corelate pe plan naţional şi internaţional
referitor la protejarea mediului.
De asemenea trebuiesc proiectate Planurile de Urbanism şi de Amenajare a a
teritoriului care să cuprindă pe termen mediu şi lung toate proiectele viitoare privind dezvoltarea
socio-economică şi teritorială a unei zone administrative, inclusiv măsurile de protecţia mediului.
33
Protecţia mediului
34
Protecţia mediului
CAPITOLUL III
3. DEZVOLTAREA DURABILA ŞI GESTIONAREA RESURSELOR NATURALE
35
Protecţia mediului
36
Protecţia mediului
37
Protecţia mediului
politicii de protecţie a mediului. În acelaşi an, în multe state s-au înfiinţat comisii naţionale
pentru dezvoltarea durabilă şi s-au întocmit strategii pentru dezvoltarea durabilă.
O comparaţie între aceste întruniri la nivel mondial evidenţiază schimbarea modului de
abordare a problemelor pe termen lung în domeniul dezvoltării societăţii omeneşti. Astfel, în timp
ce la Stockholm (1972) demersurile au vizat reducerea poluării şi prevenirea epuizării
resurselor, la Rio de Janeiro (1992) s-au conturat strategii ce promovau dezvoltarea umană prin
creşterea economică bazată pe managementul durabil al resurselor naturale fundamentale şi s-a
susţinut un plan de acţiune pentru dezvoltarea globală a secolului XXI.
În timp, formularea conceptului a cunoscut o perfecţionare continuă, prin noi precizări şi noi
instrumente de înfăptuire a dezvoltării durabile, statele lumii întâlnindu-se într-o serie de
conferinţe şi întruniri mondiale, importanţă prezentând Conferinţa de la Monterey privind
Finanţele pentru Dezvoltare şi Conferinţa Ministerială de la Doha, care a stabilit o viziune
clară, profundă asupra viitorului societăţii omeneşti.
Comunitatea internaţională a decis să trateze problemele mediului prin măsuri colective
la nivel global, pe care a căutat să le definească şi să le aplice prin intermediul unu cadru de
acţiune internaţional adecvat. Acest cadru de acţiune la nivel internaţional s-a format în timp şi se
află într-o evoluţie dinamică, cuprinzând măsuri legale cu caracter obligatoriu în forma
tratatelor sau convenţiilor sau cu caracter neobligatoriu, în forma declaraţiilor, rezoluţiilor
sau seturilor de linii directoare şi orientări politice, măsuri instituţionale şi mecanisme de
finanţare viabile.
În continuarea acestor preocupări internaţionale pentru problemele de mediu, în anul 2002 s-a
desfăşurat la Johannesburg (Africa de Sud) Summitul Mondial privind Dezvoltarea Durabilă,
care a analizat modul de îndeplinire a obiectivelor stabilite cu un deceniu în urmă, la Rio de
Janeiro. Summitul de la Johannesburg a reafirmat dezvoltarea durabilă ca fiind un element
central al agendei internaţioanle şi a dat un nou impuls pentru aplicarea practică a măsurilor
globale de luptă împotriva sărăciei şi pentru protecţia mediului. S-a aprofundat şi întărit
înţelegerea conceptului de dezvoltare durabilă, în special prin evidenţierea importantelor
legături dintre sărăcie, mediu şi utilizarea resurselor naturale.
Guvernele au căzut de acord şi au reafirmat un domeniu de obligaţii şi ţinte concrete de
acţiune pentru realizarea obiectivelor de dezvoltare durabilă. Prin Declaraţia de la
Johannesburg s-a asumat responsabilitatea colectivă pentru progresul şi întărirea celor trei piloni
interdependenţi ai dezvoltării durabile: dezvoltarea economică, dezvoltarea socială şi protecţia
mediului la nivel local, naţional, regional şi global. În acest sens, eforturile sunt cu precădere
axate pe: eradicarea sărăciei; modificarea modelelor de producţie şi consum; protejarea
sănătăţii şi protejarea şi managementul bazei de resurse naturale pentru dezvoltarea
economică şi socială.
Un important progres l-a constituit sprijinul pentru înfiinţarea unui fond de solidaritate
mondială pentru eradicarea sărăciei. De asemenea, opiniilor societăţii civile li s-a dat o
importanţă deosebită, ca recunoaştere a rolului esenţial al societăţii civile în implementarea
dezvoltării durabile şi promovarea de parteneriate. Toate aceste conferinţe mondiale au influenţat
evoluţia dreptului internaţional al mediului. Există de asemenea numeroase acorduri bilaterale şi
multilaterale care conţin prevederi legate de unul sau mai multe aspecte care vizează protecţiea
mediului, acoperind probleme de natură: subregională; regională şi globală. De asemenea, în
dreptul internaţional al mediului s-a cristalizat un număr de principii fundamentale pentru
protecţia mediului. Fiind un domeniu relativ nou şi în formare, dreptul şi politica internaţională în
domeniul protecţiei mediului evoluează şi pe baza rezoluţiilor şi declaraţiilor unor organizaţii
internaţionale, cum sunt : Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, Organizaţia Mondială a
Sănătăţii sau Agenţia Internaţională a Energiei Atomice, care au jucat un rol important în
cristalizarea principiilor internaţionale pentru protecţia mediului, deşi de multe ori aceste principii
nu sunt obligatorii. Prin repetare şi practică statală, care vizează încorporarea acestor principii în
sistemele legale naţionale, acestea pot deveni obligatorii.
38
Protecţia mediului
39
Protecţia mediului
Deşi în prezent statele lumii au abordări diferite faţă de aceste principii, respectiv le
consideră a fi principii de drept internaţional în formare sau le recunosc ca fiind principii de drept
internaţional, ele stau la baza dezbaterilor actuale pentru luarea deciziilor politice privind
protecţia mediului la nivel internaţional, şi capătă o importanţădin ce în ce mai mare pentru
problemele legate de comerţşi mediu.
Dezvoltarea viitoare a omenirii a fost concepută într-o viziune sistemică, integratoare,
menită să răspundă necesităţii egalizării şanselor generaţiilor care există şi se succed pe Terra.
Tabloul schiţat privind viitoarea dezvoltare îmbină, într-un tot unitar, creşterea economică
susţinută cu păstrarea şi ameliorarea mediului ambiant, echitatea, justiţia şi afirmarea democraţiei
în viaţa socială.
Prefigurarea noului tip de dezvoltare economică a omenirii s-a polarizat în jurul definirii
conceptului de dezvoltare durabilă şi găsirii mijloacelor concrete, eficiente de realizarea tuturor
dimensiunilor sale, care a devenit punctul central al dezbaterilor problemelor privind creşterea
economică şi mediul.
Dezvoltarea durabilă este înţeleasă ca un nou tip de creştere economică, radical opus
actualului tip, care a dominat economia secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, circumscris „folosirii
resurselor naturale ale planetei, a formelor de energie convenţionale şi a celor
neconvenţionale, concomitent cu protejarea şi conservarea mediului înconjurător”.
În Raportul Mondial cu privire la Dezvoltarea Umană, conceptul de dezvoltare durabilă a
cunoscut consacrarea definitivă, fiind luat în dezbaterea lucrărilor Conferinţei de la Rio de Janeiro
unde, printre altele, s-a subliniat necesitatea armonizării relaţiei dintre economie şi ecologie, ca
părţi constitutive ale ecosferei. „Nimic nu se mai poate gândi de acum încolo în domeniul
industrial, economic, al vieţii omului, al habitatului fără a se face o evaluare din punct de
vedere al mediului. Doar coordonarea ambilor factori, economic şi ecologic, va putea să
asigure dezvoltarea durabilă”.
Problema cheie a dezvoltării durabile o constituie reconcilierea dintre două aspiraţii
umane, care prin conţinutul lor susţin necesitatea dezvoltării economice şi sociale, dar şi a
conservării stării mediului înconjurător, ca singura cale pentru creşterea calităţii vieţii.
Preocupările susţinute din partea autorităţilor şi instituţiilor internaţionale şi naţionale, a
oamenilor de ştiinţă şi specialiştilor din cele mai diverse domenii de activitate socială au fost
semnalizate, propulsate şi intensificate de un complex de procese diferite, care îngrijorează tot
mai mult autorităţile şi populaţia lumii. Printre altele, astfel de procese sunt:
■ persistenţa fenomenului sărăciei care a cuprins majoritatea ţărilor lumii;
■ degradarea mediului înconjurător şi agravarea dezechilibrelor ecologice;
■ extinderea necontrolată a urbanizării, care afectează calitatea vieţii unei importante
părţi a populaţiei lumii;
■ persistenţa şomajului care afectează omul, considerat cel mai important factor de
producţie;
■ manifestarea crizelor economice sub o multitudine de forme, care au drept efect
dezastruos irosirea de resurse incomensurabile;
■ pierderea încrederii cetăţenilor în instituţiile publice etc.
În condiţiile în care efectele negative ale actualului tip de creştere economică au fost
iniţial sesizate la nivel mondoeconomic, în mod firesc şi primele studii privitoare la teoria şi
practica dezvoltării durabile au fost abordate la scară planetară. La nivel naţional, astfel de
preocupări au apărut mult mai târziu, la început limitându-se la unele aspecte economice,
financiare, ecologice, educaţionale, dar nu întotdeauna investigate prin prisma interdependenţelor
dintre ele.
În concluzie, diferitele definiţii privitoare la dezvoltarea durabilă sunt abordate „în
viziunea reconcilierii dintre economie şi mediul înconjurător pe o nouă cale care să susţină
progresul uman, nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi
pentru un viitor îndelungat”, ceea ce înseamnă şi realizarea următoarelor obiective
40
Protecţia mediului
41
Protecţia mediului
42
Protecţia mediului
prag de utilizare al acestui capital, în scopul rezervării unui anumit stoc natural;
■ utilizarea de resurse naturale reînnoibile nu trebuie să fie mai mare decât rata de
reînnoire uzuală proprie a resursei respective;
■ resursele epuizabile trebuie tratate în permanenţă prin prisma eventualei lor înlocuiri de
către resursele reînnoibile;
■ emisia de deşeuri trebuie să fie inferioară capacităţii de asimilare a acestora de către
mediu;
■ motivul precauţiei apare ca primordial în adoptarea diferitelor opţiuni dintre cele mai
prudente, pentru a permite rezervarea potenţialelor de alegere oferite generaţiilor viitoare. Acest
principiu este cu atât mai oportun cu cât scara pericolelor potenţiale la care este supus capitalul
natural se lărgeşte tot mai mult.
Contribuţia capitalului natural critic la dezvoltarea economică prezentă şi viitoare
depinde de menţinerea stocurilor de resurse naturale şi de limitarea poluării mediului natural, ceea
ce presupune şi necesită o mai bună gestionare a resurselor naturale şi controlul asupra poluării
mediului. „Viitorul este al celor care vor gospodări cum se cuvine natura şi o vor menţine
sănătoasă şi curată”.
2 Coordonata economică constituie coordonata esenţială a dezvoltării durabile de care
depinde satisfacerea într-o măsură crescândă a nevoilor umane. Considerată ca principala formă
a activităţii umane, economia asigură, prin intermediul factorului muncă, transferul de
substanţe şi energie din mediul natural, pe care îl foloseşte pentru producerea de bunuri
economice destinate consumului productiv şi neproductiv. Aceste schimburi de substanţă şi
energie, la care se adaugă informaţia şi cunoştinţele, ca surse economice se repetă în timp,
reluarea permanentă a acestui circuit constituind suportul vieţii şi dezvoltării pe planeta
PĂMÂNT. Pe un asemenea suport, economia reprezintă un proces de administrare eficientă a
unor resurse economice limitate, cu utilităţi alternative, asigurând astfel lărgirea gamei nevoilor
alese şi reţinute de oameni, ce pot fi satisfăcute pe seama celor sacrificate.
3 Coordonata tehnologică reprezintă factorul decisiv al creşterii economice, care prin
progresul calitativ pe care îl imprimă celorlalţi factori de producţie, contribuie la producerea de
bunuri, constituind liantul ce asigură compatibilitatea dintre coordonatele dezvoltării durabile.
Aparatul tehnic de producţie, care constituie suportul actualului tip de creştere economică se
bazează pe tehnologii energointensive şi mari consumatoare de resurse neregenerabile. Prin
caracterul său agresiv, distructiv actualul mod tehnic de producţie provoacă multiple dereglări în
toate subsistemele activităţii umane, în primul rând în economie şi mediu. În consecinţă, a devenit
o necesitate stringentă înlăturarea şi înlocuirea acestora cu un nou mod tehnic şi tehnologic de
producţie, care prin caracteristicile sale antientropice, neofactoriale să nu mai afecteze natura,
activitatea economică şi condiţiile de viaţă ale oamenilor.
4 Coordonata social-umană exprimă legătura indisolubilă dintre procesul creşterii
economice şi finalitatea socială – bunăstarea individului, prosperitatea societăţii omeneştix.
Dezvoltarea durabilă abordează conceptul calităţii vieţii în complexitatea sa, sub aspect
economic, social şi ecologic, promovând ideea echilibrului între creşterea economică, echitatea
socială, eficienţă şi conservarea mediului înconjurător. Drept urmare, prin dezvoltarea durabilă se
promovează un proces integrat de elaborare a deciziilor, atât la nivel global, cât şi regional,
naţional sau local, precum şi distribuirea corectă a costurilor şi beneficiilor dezvoltării între
generaţii şi naţiuni.
5 Coordonata politică constituie garantul afirmării democraţiei. Politicul, aflat în
intercondiţionare cu alte activităţi umane, prin intermediul instituţiilor statale, are rolul de
organizare, coordonare şi control al ansamblului acţiunilor sociale ale unei ţări, în funcţie de
interesele partidelor, claselor şi grupurilor sociale aflate la putere. Pentru ţara noastră, aflată în
plin proces de realizare a economie de piaţă funcţionale şi de afirmare a democraţiei se impune
înlăturarea conflictelor de interese între economic şi politic, reconcilierea dintre aceste două
coordonate ale dezvoltării durabile prin lărgirea cadrului democratic de exercitare a drepturilor şi
43
Protecţia mediului
obligaţiilor membrilor societăţii. Mai mult, este necesară recăpătarea încrederii populaţiei în
instituţiile publice, mai ales prin reducerea corupţiei şi abuzurilor, fenomene caracteristice
perioadei actuale.
7 Coordonata educaţională este unanim recunoscută ca cel mai eficient mijloc de care
dispune societatea omenească pentru a răspunde provocărilor viitorului, deoarece progresul
depinde din ce în ce mai mult de capacitatea de cercetare, inovare şi adaptare a noilor
generaţii la cerinţele prezente şi viitoare. Accesul la educaţie este condiţia sine qua non a
participării active şi creatoare a oamenilor , în primul rând a tineretului, la viaţa economico-
socială şi culturală de la toate nivelurile societăţi.
Sub acest aspect, pentru reorientarea educaţiei în perspectiva dezvoltării durabile, este
necesar să se acţioneze cu curaj la interfaţa disciplinelor prevăzute în planurile de învăţământ la
nivel liceal, dar mai ales superior, în vederea asigurării înţelegerii complexităţii problematicii
lumii contemporane. Obiectele de studiu tradiţionale nu mai pot rămâne izolate unele de altele,
programele de învăţământ urmând a fi orientate spre formarea şi sensibilizarea opiniei publice în
sprijinul dezvoltării durabile.
7 Coordonata culturală constă în formarea unui înalt orizont de cultură generală, a unui
nou mod de gândire, de comportament al oamenilor în raport cu realităţile economico-sociale
dinamice şi cu mediul natural, dar şi în relaţiile dintre ei, de afirmare a unei noi conştiinţe
economice, ecologice şi civice. De fapt, realizarea în practică a tuturor dimensiunilor dezvoltării
durabile nu poate fi concepută fără formarea unui nou mod de gândire şi de comportament
normal al individului, în concordanţă cu constituirea şi afirmarea noului mod tehnic şi
tehnologic de producţie neofactorial. Timpul „ne cere stăruitor – sublinia biologul Emil Pop – să
convertim nostalgia vagă într-o conştiinţă generală, fermă, activă de comunicare cu structura şi
dinamica naturii, a cărei ocrotire nu mai est o problemă a naturaliştilor, ci a omului însuşi”.
Societatea civilă, prin latura sa culturală, are misiunea de a determina dezvoltarea
capacităţilor umane de a dobândi principii etice şi de a depăşi frontierele actuale ale cunoaşterii.
8 Coordonata legislativă vizează crearea cadrului instituţional şi juridic necesar
dezvoltării durabile şi se referă la toate domeniile activităţii umane. De primă urgenţă pentru ţara
noastră este definitivarea setului de legi ce aparţin acquis-ului comunitar în vederea aderării la
U.E., implementarea lor responsabilă în activitatea economico-socială, precum şi consolidarea
instituţiilor comunitare specifice.
9 Coordonata spaţială (naţional-statală, regională şi mondială) se referă la asigurarea
compatibilităţii criteriilor de optimizare la toate nivelurile structurale ale economiei – naţional,
regional şi mondial. O astfel de coordonată este generată de procesul globalizării economiei
mondiale şi de integrarea României în U.E.
Ansamblul strategiilor de dezvoltare durabilă evidenţiază interdependenţa dintre local
şi global, ţări dezvoltate şi cele în dezvoltare, accentuând astfel necesitatea cooperării în cadrul
şi între sectoarele economic, social şi mediu.
Cu alte cuvinte, dezvoltarea durabilă înseamnă „a gândi global şi a acţiona local”.
44
Protecţia mediului
CAPITOLUL IV
45
Protecţia mediului
Anul 1981 a marcat crearea, în cadrul Comisiei Europene, a Direcţiei Generale pentru
Politica de Mediu, unitate responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea implementării politicilor
de mediu şi totodată iniţiatoarea actelor legislative din domeniu.
Astfel, politica de mediu devine din ce în ce mai complexă şi mai strâns corelată cu alte
politici comunitare.
În 1982 a fost adoptat al treilea Program de Acţiune pentru Mediu PAM (1982 -
1986), care reflectă influenţa dezvoltării pieţei interne în echilibrarea obiectivelor sale cu cele
ale pieţei. În plus, acest program de acţiune marchează trecerea de la o abordare calitativă a
standardelor de mediu, la una axată pe emisiile poluante. Anul 1986 se individualizează prin
adoptarea Actului Unic European (ratificat în 1997), document prin care protecţia mediului
dobândeşte o bază legală în cadrul Tratatului Comunităţii Europene (Tratatul de la Roma, 1957).
În 1987 a fost adoptat Programul de Acţiune pentru Mediu -PAM 4 (1987-1992),
caracterizat prin aceeaşi tendinţă de coordonare cu evoluţia şi obiectivele pieţei unice ca şi
programul precedent. Un element de noutate al PAM 4 îl constituie pregătirea terenului pentru
strategia cadru de dezvoltare durabilă, adică promovarea conceptului de conservare a
mediului şi a resurselor sale în vederea transmiterii aceleiaşi moşteniri naturale şi
generaţiilor viitoare.
Programul de Acţiune pentru Mediu PAM 5 (1993 – 1999) a fost adoptat în 1992,
numit şi „Către o dezvoltare durabilă”, care face trecerea de la abordarea bazată pe comandă şi
control la introducerea instrumentelor economice şi fiscale şi la consultarea părţilor interesate
în procesul de decizie. De asemenea, PAM 5 a transformat dezvoltarea durabilă în strategie a
politicii de mediu. Tot în acest an a fost semnat şi Tratatul Uniunii Europene (Maastricht),
ceea ce înseamnă, în termeni de mediu, extinderea rolului Parlamentului European în
dezvoltarea politicii de mediu. În această perspectivă, dezvoltarea durabilă înseamnă: -
- menţinerea calităţii generale a vieţii;
- menţinerea accesului continuu la rezervele naturale; evitarea compromiterii pe termen
lung a mediului;
- înţelegerea dezvoltării durabile ca acea dezvoltare ce răspunde nevoilor prezentului,
fără a afecta capacitatea generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor lor nevoi.
Alte elemente de noutate aduse de PAM 5 sunt schimbarea direcţiei politicii de mediu
către o politică bazată pe consens, prin consultarea părţilor interesate în cadrul procesului de luare
a deciziei, precum şi trecerea de la o abordare bazată pe control la una bazată pe prevenire şi
operaţionalizată prin utilizarea de instrumente economice şi fiscale.
În 1997, politica de mediu devine politică orizontală a Uniunii Europene (prin
Tratatul de la Amsterdam), ceea ce înseamnă că aspectele de mediu vor fi în mod necesar
luate în considerare în cadrul politicilor sectoriale.
Anul 2000 reprezintă anul evaluării rezultatelor PAM 5 şi definirea priorităţilor pentru al
6 -lea Program de Acţiune pentru Mediu – PAM 6 (2001-2010) - care susţine strategia
dezvoltării durabile şi accentuează responsabilitatea implicată în deciziile ce afectează mediul.
PAM 6 identifică 4 arii prioritare ale politicii de mediu în următorii zece ani: 1)
schimbarea climatică şi încălzirea globală,
2) protecţia naturii şi biodiversitatea,
3) sănătatea în raport cu mediul,
4) conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor.
Conferinţa de la Gothenburg, din anul 2001, a adus cu sine adoptarea dezvoltării
durabile ca strategie comunitară pe termen lung, ce concentrează politicile de dezvoltare
durabilă în domeniile: economic, social şi al protecţiei mediului.
PAM 6 este numit şi „Alegerea noastră, viitorul nostru” este consecinţa procesului de
evaluare globală a rezultatelor PAM 5 şi stabileşte priorităţile de mediu pe parcursul prezentei
decade.
46
Protecţia mediului
Au fost identificate astfel 4 arii prioritare ce definesc direcţiile de acţiune ale politicii de
mediu:
1) schimbarea climatică şi încălzirea globală – are ca obiectiv reducerea emisiei de
gaze ce produc efectul de seră cu 8% faţă de nivelul anului 1990 (conform protocolului de la
Kyoto);
2) protecţia naturii şi biodiversitatea – are ca obiectiv îndepărtarea ameninţărilor la
adresa speciilor pe cale de dispariţie şi a mediilor lor de viaţă în Europa;
3) sănătatea în raport cu mediul – are drept obiectiv asigurarea unui mediu care să
nu aibă un impact semnificativ sau să nu fie riscant pentru sănătatea umană;
4) conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor – are ca obiectiv
creşterea gradului de reciclare a deşeurilor şi de prevenire a producerii acestora.
Aceste arii prioritare sunt completate de un set de măsuri ce duc la realizarea
obiectivelor lor şi care au în vedere:
- aplicarea efectivă a legislaţiei comunitare de mediu în Statele Membre;
- obligativitatea analizării impactului principalelor politici comunitare asupra
mediului; implicarea strânsă a consumatorilor şi producătorilor în identificarea de soluţii
pentru problemele de mediu;
- asigurarea accesului general la informaţiile de mediu, în vederea dezvoltării
preocupării pentru protecţia acestuia;
- accentuarea importanţei reducerii poluării urbane şi a utilizării adecvate a
terenurilor (în scopul conservării peisajelor şi a mediilor naturale).
PAM 6 prevede dezvoltarea a 7 strategii tematice, ce corespund unor strategii
importante ale protecţiei mediului, precum:
- protecţia solului,
- protecţia şi conservarea mediului marin,
- utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile,
- poluarea aerului,
- mediul urban,
- reciclarea deşeurilor,
- gestionarea şi utilizarea resurselor în perspectiva dezvoltării durabile.
Abordarea acestor strategii este structurată în două faze:
- de descriere a stării de fapt şi de identificare a problemelor;
- de prezentare a măsurilor propuse pentru rezolvarea acestor probleme.
Până în momentul de faţă au fost iniţiate primele şase strategii, după cum urmează:
1) Calitatea aerului - strategie iniţiată prin programul „Aer curat pentru Europa”
(CAFE), lansat în martie 2001 şi care are în vedere dezvoltarea unui set de recomandări strategice
şi integrate, în vederea combaterii efectelor negative ale poluării aerului asupra mediului şi
sănătăţii umane; acestea trebuie prezentate Comisiei la sfârşitul anului 2004 sau începutul lui
2005 şi vor fundamenta strategia de combatere a poluării aerului.
2) Protecţia solului – primul pas în această direcţie a fost făcut în aprilie 2002, prin
publicarea, de către Comisia Europeană, a unei comunicări cu titlul „Către o strategie tematică
pentru protecţia solului”; în cadrul acesteia, problema protecţiei solului este pentru prima dată
tratată independent şi sunt prezentate problemele existente, precum şi funcţiile şi trăsăturile
distinctive ale unei politici de mediu în această direcţie.
3) Utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile – strategie ce demarează în
iunie 2002, prin comunicarea Comisiei : „ Către o strategie tematică pentru utilizarea pesticidelor
în contextul dezvoltării durabile” - comunicare prin care sunt stabilite următoarele obiective:
- minimizarea riscurilor la adresa sănătăţii şi mediului rezultate din utilizarea pesticidelor,
- îmbunătăţirea controlului asupra utilizării şi distribuţiei pesticidelor,
- reducerea nivelului substanţelor dăunătoare active prin înlocuirea lor cu alternative mai sigure,
- încurajarea obţinerii de recolte fără utilizarea pesticidelor,
47
Protecţia mediului
48
Protecţia mediului
49
Protecţia mediului
B. A doua direcţie de acţiune (B) este strâns corelată cu priorităţile identificate, astfel
încât pentru fiecare prioritate a fost creat un set corespunzător de măsuri de acţiune(tab. 4.1.).
Tabel 4.1. Măsuri de realizare a obiectivelor pe termen lung ale dezvoltării durabile
Priorităţi Măsuri de acţiune
(1) schimbarea climatică şi - îndeplinirea angajamentelor asumate prin Protocolul de la Kyoto;
utilizarea energiei “curate” - reducerea emisiilor de gaze ce genereazăefectul de seră;
(2) sănătatea publică - asigurarea calităţii şi siguranţei alimentelor pe tot parcursul lanţului alimentar;
- abordarea aspectelor referitoare la epidemii şi rezistenţa la antibiotice;
(3) gestionarea responsabilă a - eliminarea relaţiei cauzale existente între utilizarea resurselor şi creşterea
resurselor naturale economică precum şi stoparea distrugerii biodiversităţii;
(4) sistemele de transport şi - eliminarea relaţiei cauzale existente între dezvoltarea transportului şi creşterea
utilizarea terenurilor economică;
- dezvoltarea de sisteme de transport ce nu dăunează mediului.
50
Protecţia mediului
51
Protecţia mediului
- gestionarea deşeurilor.
52
Protecţia mediului
53
Protecţia mediului
54
Protecţia mediului
55
Protecţia mediului
56
Protecţia mediului
57
Protecţia mediului
58
Protecţia mediului
A fost instituit prin art. 14 din Hotărârea Guvemului nr. 1001/1990 privind stabilirea unui
sistem unitar de plăţi pentru produsele şi serviciile de gospodărire a apelor.
Reluat prin noua Lege a apelor (nr. 107/1996) fondul apelor se constituie din taxele şi
tarifele pentru serviciile de avizare şi autorizare, precum şi din penalităţile ce se aplică
utilizatorilor de apă în condiţiile stabilite de lege. Este un fond special, extrabugetar, gestionat
prin buget separat, elaborat de Regia Autonomă Apele Române.Împreună cu alte surse, fondul
este folosit pentru susţinerea financiară a realizării Sistemului naţional de supraveghere
cantitativă şi calitativă a resurselor de apă, lucrărilor publice privind apărarea de inundaţii
şi alte calamităţi naturale, celor de protecţie a bazinelor hidrografice, acordării de bonificaţii etc.
Totodată, fondul contribuie la finanţarea investiţiilor privind lucrările, construcţiile sau
instalaţiile de gospodărire a apelor, reprezentând un element important al mecanismului economic
din acest domeniu.
b. Fondul de ameliorare a fondului funciar. A fost creat prin Legea nr. 18/1991 a
fondului funciar, la dispoziţia Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei şi Ministerului Mediului.
Scopul instituirii sale este acela de a asigura fondurile necesare pentru cercetarea,
proiectarea şi executarea lucrărilor prevăzute în proiectele de amenajare, ameliorare şi
punere în valoare a terenurilor degradate şi poluate, cuprinse în perimetrele de ameliorare.
Surse de constituire: taxele percepute pentru aprobarea scoaterii definitive a terenurilor
din circuitul agricol şi silvic.
c. Primele de împădurire. Instituite prin Legea nr. 83/1993 privind sprijinul acordat de
stat producătorilor agricoli şi acordate conform Normelor metodologice privind acordarea de la
bugetul de stat a primelor de împădurire potrivit Legii nr. 83/1993, aprobate prin H.G. nr.
532/1994.Primele de împădurire reprezintă valoarea lucrărilor executate pentru realizarea de
împăduriri ca măsură antierozională sau având ca scop crearea de perdele forestiere de protecţie,
calculată de către Regia Autonomă a Pădurilor ROMSILVA, pe baza normelor şi a tarifeIor
proprii utilizate la astfel de lucrări începând de la întocmirea documentaţiei tehnico-economice,
pregătirea terenului, plantarea şi întreţinerea culturilor până la reuşita definitivă, inclusiv lucrările
de protejare a culturilor prin împrejmuiri, consolidări de terenuri şi altele de acest gen.
d. Fondul de Mediu. În paralel cu propunerea legislativă şi mai ales sub presiunea
cerinţelor de integrare europeană, Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului a elaborat
Legea Fondului Naţional de Mediu un fond special extrabugetar format din impozite şi
taxe (pentru activităţi consumatoare de resurse naturale, emisiile care depăşesc limitele
admise, activităţile de risc etc.), amenzi contravenţionale, subvenţii, donaţii, asistenţă
financiară externă ş.a. şi destinat investiţiilor publice în domeniul protecţiei mediului,
acordarea ori garantarea de credite avantajoase, compensaţii, finanţarea proiectelor de
instrucţie şi educaţie ecologică etc. Fondul este coordonat, administrat şi controlat de
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului.
59
Protecţia mediului
CAPITOLUL V
60
Protecţia mediului
Cercetarea rezervelor submarine s-a limitat până acum mai mult la platforma
continentală, iar imensele rezerve de metal ale concreţiunilor fero-manganifere, dispersate în
zonele de adâncime ale oceanului, nu au ajuns la stadiul unei valorificãri industriale. Mari
rezerve de materii prime existã încã în zăcămintele cu concentraţie mică, necesitând însă punerea
la punct a unei tehnologii care să permitã valorificarea acestora cu un consum mai redus de
energie.
La exploatările de zăcăminte polimetalifere se urmăreşte recuperarea completă a tuturor
elementelor utile,chiar dacă se găsesc în concentraţii scăzute.
Realizarea independenţei energetice implică extinderea valorificării surselor
neconvenţionale de energie, creşterea coeficientului de recuperabilitate a ţiţeiului etc.
61
Protecţia mediului
62
Protecţia mediului
63
Protecţia mediului
imposibilă. De aceea reciclarea are de jucat un rol esenţial atât în protecţia mediului cât şi
în asigurarea de locuri de muncă.
- Refolosirea deşeurilor înseamnă prelucrarea deşeurilor de către generator.
Refolosirea deşeurilor provenite din procesele casnice reprezintă colectarea şi
reintroducerea în procesele de producţie şi consum, evitând depozitarea acestora, fără
prelucrare. Prelucrarea deşeurilor reciclabile se realizează de obicei în centre specializate în care
există dotări de prelucrare a deşeurilor pentru producerea de materii prime secundare sau produse
finite noi. Operaţiile de prelucrare diferă funcţie de natura deşeului.
Sectoarele de prelucrare cele mai des întâlnite sunt:
- sectorul feroase care are drept scop obţinerea unor fragmente de dimensiuni optime
introducerii în cuptoarele siderurgice la retopire;
- sectorul neferoase (Pb, Al, Cu, Zn, şi aliajele acestora ), ce cuprinde activităţi de
dezmembrare, sortare tăiere, presare şi eventual turnare în lingouri .
- sectorul plastic prelucrează rebuturile de la fabricile de mase plastice, navete
alimentare, piese din plastic utilizate în electrotehnică etc. care sunt supuse măcinării în
mori speciale, iar fulgii de plastic rezultaţi sunt ambalaţi în saci şi expediaţi spre
utilizatori. S-a creat o infrastructură care se bazează pe reciclarea prin noi tehnologii,
astfel înregistrându-se o creştere a cererii de deşeuri de materiale plastice pe piaţa liberă,
pentru folosirea în noi aplicaţii.
- sectorul hârtie realizează operaţii de sortare după calitatea hârtiei şi cartonului şi
balotare mecanică în vederea trimiterii deşeurilor la utilizatori. În ultimele două decenii,
materialul care a câştigat teren, atât pe piaţa producătorilor direcţi, cât si pe piaţa
reciclării, este hârtia, întrucât deşeurile de hârtie reprezintă o opţiune mai ieftină decât
folosirea materiei prime (lemn) şi datorită faptului că au apărut tehnologii noi care s-au
racordat la această nouă cerinţă.
- sectorul sticlă realizează sortarea după culoare şi calitate şi curăţarea de impurităţi în
vederea trimiterii deşeurilor la fabricile de sticlă.
- sectorul cauciuc primeşte anvelope şi camere pe care le sortează şi le depozitează în
vederea comercializării .
- Incinerarea deşeurilor
Se dezvoltă simţitor în ultimul timp valorificarea energetică a rezidurilor casnice, prin
incinerarea acestora,după extragerea din acestea a metalelor şi a sticlei.
64
Protecţia mediului
65
Protecţia mediului
66
Protecţia mediului
managementului integrat al resurselor de apă trebuie luate, de toţi cei care pot fi afectaţi,
la nivelul corespunzător cel mai adecvat (pricipiul subsidiarităţii).
4) Integrarea amonte – aval
Folosinţele din amonte trebuie să recunoască drepturile folosinţelor din aval
privitoare la utilizarea resurselor de apă de bunăcalitate şi în cantitate suficientă. Poluarea
excesivă a resurselor de apă de către folosinţele din aval. Toate acestea necesită dialog
pentru a reconcilia necesităţile folosinţelor din amonte şi din aval. 5) Integrarea resurselor
de apă în politicile de planificare. Apa este unul dintre elementele fundamentale ale vieţii
şi în acelaşi timp un factor care condiţionează dezvoltarea socialăşi economică, fiind
adesea un factor limitativ. Societatea şi economia se vor putea dezvolta numai în măsura
în care se va dezvolta şi gospodărirea apelor, această condiţionare marcând rolul şi
importanţa activităţii în contextul dezvoltării durabile.
Managementul integrat al resurselor de apă are la bază, în conformitate cu
prevederile Directivei Cadru 2000/60 a Uniunii Europene, Planul de Management al
bazinului hidrografic. Pe baza cunoaşterii stării corpurilor de apă, acest Plan stabileşte
obiectivele ţintă pe o durată de şase ani şi propune la nivel de bazin hidrografic măsuri
pentru atingerea stării bune a apelor în vederea utilizării durabile a acestora.
Dintre măsurile de prevenire a poluării apelor de suprafaţă pot fi enumerate:
- adoptarea unor tehnologii de producţie bazate pe consumuri cât mai mici de apă;
- micşorarea debitelor de alimentare şi evacuare a apelor impurificate prin
recircularea şi refolosirea acestora în procesele tehnologice industriale;
- utilizarea, întreţinerea şi exploatarea staţiilor de epurare a apelor uzate şi
asigurarea condiţiilor de calitate corespunzătoare conform reglementărilor de mediu
impuse;
– interzicerea depozitării deşeurilor de orice fel pe malurile apelor naturale sau pe
albiile râurilor;interzicerea deversării în apele naturale a produselor sau ambalajelor ce
conţin uleiuri, combustibili, substanţe periculoase, substanţe radioactive sau pesticide.
Pentru prevenirea poluării apelor subterane, care de multe ori sunt surse de apă
potabilă, s-au instituit zone de protecţie sanitară a captărilor de apă potabilă.
Aceste zone de proecţie se clasifică în următoarele grupe:
– zone de protecţie de regim sever, amplasate în imediata vecinătate a sursei, în care
nu se permite accesul persoanelor şi animalelor, nu se depozitează substanţe sau
materiale, nu se fac irigaţii sau extracţii de resurse naturale;
– zone de restricţie, care înconjură prima zonă, pentru evitarea contaminării de
orice fel a captării apei potabile.
67
Protecţia mediului
68
Protecţia mediului
69
Protecţia mediului
70
Protecţia mediului
CAPITOLUL 6
71
Protecţia mediului
72
Protecţia mediului
73
Protecţia mediului
74
Protecţia mediului
Economice
Câştiguri datorită:
• reducerii consumurilor de
Strategice energie, apă,
Imagine faţă de • reducerii taxelor pentru
• public, poluare,
• mass-media • obţinerii de noi pieţe de
• salariaţii desfacere
întreprinderii, MOTIVAŢII
• clienţi.
Manageriale
- proiect la nivelul
Juridice întreprinderii
Anticiparea, preîntâmpinarea - implicarea personalului
noilor reglementari. în demers
75
Protecţia mediului
Imbunatatire
continua
Politica de
mediu
Analiza
managementului
Planificare
Verificare si Implementare
actiuni corective si operare
76
Protecţia mediului
- Obiective şi ţinte
- Program de management de mediu
- Controlul operaţional şi evidenţa inregistrarilor
- Audit şi analiză
- Integrarea managementului de mediu în sistemele de control existente
Politica de mediu
Monitorizare
si masuri
Analiza
managementului
77
Protecţia mediului
Cele mai importante acţiuni ale SMM prezentate în seria de standarde ISO 14000 sunt
redate în fig. 6.4. şi anume: evaluarea organizatorică a societăţii şi evaluarea produselor
finite. Aceste standarde au ca principal obiectiv furnizarea unui cadru comun de abordare a
managementului de mediu companiilor din lumea întreagă pentru a le ajuta să-şi realizeze
obiectivele economice şi de mediu.
78
Protecţia mediului
Management de mediu
ISO 14000
79
Protecţia mediului
80
Protecţia mediului
81
Protecţia mediului
Evaluarea impactului unei activităţi umane asupra mediului are ca scop cuantificarea
nivelului de poluare a factorilor de mediu şi a riscului pentru mediu în vederea luării unor
măsuri de prevenire şi combatere a poluării.
Un rol deosebit în cuantificarea impactului unei activităţi antropice asupra calităţii
componentelor mediului şi a sănătăţii umane îl are analiza « ciclului de viaţă a unui produs »
Analiza ciclului de viaţă a unui produs constă în inventarierea tuturor resurselor naturale
de materii prime şi de energie utilizate la obţinerea produsului şi inventarierea tipurilor şi
cantităţilor de noxe emise în apă, aer, sol în procesul de obţinere a unui produs, în vederea
stabilirii unor măsuri de prevenire a deteriorării mediului pentru o dezvoltare durabilă
(fig.6.5.)
Analiza ciclului de viaţă a unui produs constă în urmărirea tuturor etapelor pornind de
la exploatarea resursele de materii prime şi energie utilizate la obţinerea unui produs, până
la eliminarea acestuia (când produsul devine deşeu) şi cuprinde:
• analiza intrărilor, care constă în cuantificarea consumurilor de energie şi materii prime
utilizate pentru obţinerea unui produs finit;
• analiza prelucrării constă în:
- analiza tuturor etapelor tehnologice de obţinere a produsului cu evidenţierea noxelor
produse în mediu ;
- urmărirea modului de utilizare a produsului finit obţinut (transport, desfacere, utilizare)
până la transformarea acestuia în deşeu;
- urmărirea gestiunii deşeurilor rezultate din fluxul tehnologic şi gestiunea produsului finit
după transformarea acestuia în deşeu – reutilizare, reciclare, depozitare etc.
• analiza ieşirilor, ce constă în cuantificarea impactului produs asupra mediului prin emisiile
de noxe şi cuprinde următoarele etape :
- cuantificarea emisiilor de gaze şi pulberi în atmosferă şi impactul acestora asupra
tuturor celorlalte componente ale mediului;
- cuantificarea deversărilor de noxe în ape prin apele uzate încărcate cu substanţe
poluante şi efectele acestora asupra receptorilor şi consumatorilor;
- cuantificarea depunerilor de produse toxice şi deşeuri pe sol şi în subsol şi impactul
acestora asupra calităţii solului, subsolului, apelor, aerului şi componentelor biotice (inclusiv
asupra omului);
- cuantificarea unor produşi secundari rezultaţi din fluxul tehnologic, care pot fi
utilizaţi ca atare sau ca materii prime la obţinerea altor produşi;
- cuantificarea nivelului de poluare global al tuturor componentelor de mediu (aer,
apă, sol, subsol, floră, faună, om) şi a riscului pentru mediu, în vederea luării unor măsuri de
prevenire şi combatere a poluării pentru o dezvoltare durabilă.
Pentru caracterizarea, compararea şi stăpânirea fenomenelor specifice unor tipuri de
activităţi antropice şi cunoaşterea impactului acestora asupra mediului la un moment dat, este
necesar a se găsi un model de apreciere globală asupra stării de sănătate sau poluare a mediului.
Condiţia de bază ce se cere unui astfel de model este aceea de a permite compararea stării
mediului la un moment dat cu starea posibilă într-un viitor apropiat. Astfel, s-ar putea fundamenta
deciziile privind acceptarea sau nu a unor acţiuni necesare pentru reducerea impactului generat
asupra mediului sau de a accepta o nouă activitate în zona analizată.
Analiza ciclului de viaţă (ACV) este un instrument pentru evaluarea aspectelor de
mediu şi a potenţialelor efecte ale produselor, proceselor sau activităţilor asupra mediului
în scopul de a stabili oportunităţile de perfecţionare. ACV analizează întregul ciclu de
viaţă al unui produs sau al unei activităţi, acoperind exctracţia şi prelucrarea materiilor
prime; procesele de producţie; transportul şi distribuţia; folosirea, refolosirea şi
întreţinerea produselor; reciclarea şi eliminarea finală a acestora.
82
Protecţia mediului
83
Protecţia mediului
84
Protecţia mediului
85
Protecţia mediului
86
Protecţia mediului
87
Protecţia mediului
- nu se specifică frecvenţa auditului de - frecvenţa de realizare a auditului de mediu este de max. 3 ani
mediu
- aplicare obligatorie - aderare voluntară
Cerinţele comune între EMAS şi ISO 14001 sunt redate în fig. 6.6., şi anume: implicarea
angajaţilor, conformarea la legislaţia în vigoare, raportare publică şi îmbunătăţirea performanţelor.
CERINŢE
EMAS şi ISO 14001
Implicarea Raportare
angajaţ
angajaţilor publică
publică
ISO 14001
şi EMAS
Conformarea Imbună
Imbunătăţirea
la legislaţ
legislaţia în performanţ
performanţelor
vigoare
88
Protecţia mediului
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
89