FLOREA MINESCU

FIZICA ZACAMINTELOR

DE HIDROCARBURI
Vol II

PLOIESTI
2004

1
 CONTENTS
1. Reservoir rocks

1.1. Types of rservoir rocks

1.2. Some aspects of reservoir rocks genessis
1.3. Mineralogical composition of reservoir rocks
1.4. Granulometry
1.5. Rock porosity
1.6. Specific area of the rock
1.7. Pore structure
1.8. Rock compressibility
1.9. Rock density
1.10. Homogeneous flow in porous media

2. Rock-fluid interacrions in petroleum reservoirs

2.1. Fluid-fluid interface

2.2. Solid-fluid interface
2.3. Solid-fluid-fluid interaction
2.4. Rock saturation
2.5. Capillary pressure curves
2.6. Rock wettability
2.7. Multiphase flow in porous media

2
 CUPRINS

Partea I.
ROCILE ZĂCĂMINTELOR DE HIDROCARBURI

1. Roci colectoare, roci protectoare

7
1.1. Caracteristici generale ale rocilor de zăcământ
7
1.2. Tipuri de roci de zăcământ
8

2. Procese elementare de formare a rocilor de zăcământ

11
2.1. Generalităţi
11
2.2. Factorii fizico-chimici ai litificării
112
2.3. Transformări care influețează direct proprietăţile de colector ale rocilor
13

3. Compoziţia mineralogică a rocilor de zăcământ

21
3.1. Generalităţi
21
3.2. Silicea (SiO2) 22
3.3. Minerale carbonatice 24
3.4. Minerale argiloase
38

4. Compoziţia granulometrică a rocilor detritice

55
4.1. Generalităţi
55
4.2. Curbe de distribuţie granulometrică
56
4.3. Analiza granulometrică 62

5. Porozitatea rocilor colectoare

69
5.1. Definiţii şi generalităţi 69
5.2. Mărimea porozităţii rocilor
72
5.3. Determinarea porozităţii rocilor 76

6. Suprafaţa specifică a rocilor colectoare 83

7. Structura spaţiului de pori din rocile colectoare

89
7.1. Conceptul de structură a spaţiului de pori
89
7.2. Distribuţia porilor pe dimensiuni
94

3
7.3. Parametri de structură ai spaţiului poros
102

8. Compresibilitatea rocilor
107
1.8.1. Coeficienţi de compresibilitate
107
1.8.2. Influenţa presiunii asupra compresibilităţii rocilor
109

9. Densitatea rocilor
113

10.Curgerea omogenă prin rocile colectoare

117
10.1. Definiţii şi generalităţi 117
10.2. Curgerea omogenă la scara micro
118
10.3. Curgerea omogenă la scara macro. Permeabilitatea absolută
124
10.4. Determinarea permeabilităţii absolute
130

Partea a II-a.
FENOMENE DE INTERACŢIUNE ÎNTRE FLUIDELE ŞI ROCILE DE
ZĂCĂMÎNT

11. Interacţiunea fluid-fluid

137
11.1. Faze de interfaţă
137
11.2. Tensiunea interfacială 140
11.3. Diferenţa capilară de presiune
146

12. Interacţiunea solid-fluid

153

13. Interacţiunea solid-fluid-fluid

157
13.1. Definiţii şi generalităţi 157
13.2. Unghiul de contact 159
13.3. Udarea selectivă
163
13.4. Histereza de udare 165

14. Starea de saturaţie a rocilor

169

14.1. Definiţii şi generalităţi 169

14.1. Starea de saturaţie la scara macro
169
14.3. Starea de saturaţie la scara micro
178
14.4. Saturaţii ireductibile 182

4
14.5. Starea de saturaţie în zăcăminte neexploatate
187

15. Curbe de presiune capilară 193

16. Capacitatea de udare a rocilor colectoare 199

16.1. Definiţii şi generalităţi 199

16.2. Determinarea capacităţii de udare a rocilor
202

17. Curgerera eterogenă prin medii poroase

211

17.1. Definiţii şi generalităţi 211

17.2. Curgerea eterogenă la scara micro
213
17.3. Curgerea eterogenă la scara macro 220
17.4. Determinarea experimentală a permeabilităţior relative
230

Teste de verificare a cunostinţelor 234

Bibliografie 241

Anexă 247

PARTEA I

5
ROCILE ZĂCĂMINTELOR DE HIDROCARBURI

6
 Capitolul 1

Roci colectoare, roci protectoare

1.1. Caracteristici generale ale rocilor de zăcământ

Zăcămintele de hidrocarburi reprezintă acumulări naturale de

hidrocarburi eficient exploatabile. Din punct de vedere fizic ele sunt
sisteme complexe alcătuite din rocile de zăcământ şi fluidele care le
saturează. Existenţa acu-mulărilor este condiţionată de o anumită
configuraţie a stratelor, adică de existenţa capcanelor [1, 2, 3, 4].
Rocile de zăcământ cuprind roci colectoare şi protectoare.

7
 Rocile care înmagazinează cantităţi industriale de hidrocarburi se
numesc roci colectoare, magazin sau rezervor. Ele trebuie să aibă o
porozitate cât mai mare care să le asigure o bună capacitate de
înmagazinare. La aceasta trebuie să se adauge o extindere mare a
zăcământului, pentru ca resursa geologică să fie de dimensiuni
industriale spre a justifica investiţiile enorme pe care le presupune
punerea în valoare a zăcământului. După o clasificare convenţională,
strict orientativă, colectoarele cele mai bune sunt considerate cele cu
porozitate superioară valorii de 15%, iar cele mai slabe colectoare cele
cu porozitatea mai mică de 5%.
O a doua proprietate implicată este permeabilitatea, care trebuie
să fie suficient de mare ca să permită obţinerea unor debite de
extracţie competitive. Cele două caracteristici ale rocilor colectoare
trebuie să coexiste.
Unele roci, cum sunt argilele, au o porozitate mare, dar o
permeabilitate pentru hidrocarburi nulă sau nesemnificativă. Acestea
nu pot fi roci colectoare.
În afară de cele două proprietăţi menţionate, calitatea rocilor
colectoare este dată şi de anumite caracteristici ale structurii spaţiului
poros şi de dimen-siunea porilor.
Rocile protectoare delimitează zăcământul, parţial sau total, în
funcţie de tipul capcanei, şi au rolul de a împiedica migrarea
hidrocarburilor către o altă capcană sau către suprafaţă. Deşi prezintă
un interes limitat pentru ingineria de zăcământ, rocile protectoare vor
fi studiate împreună cu cele colectoare, sub denumirea comună de roci
de zăcământ. Diferenţierile vor rezulta în mod explicit sau implicit, din
context. De altfel, în sens restrâns, zăcământul de hidrocarburi se
limitează numai la spaţiul ocupat de roca colectoare.
Petrolul (în accepţiunea lui generică de sistem natural de
hidrocarburi – ţiţei, gaze sau gaze cu condensat) este generat şi
acumulat în rocile sedimentare. Chiar dacă sunt cunoscute acumulări,
chiar zăcăminte de petrol, în roci eruptive sau metamorfice, ele se află
în imediata apropiere a unor roci sedimentare unde petrolul a luat
naştere şi de unde a migrat.
Petrolul nu are legătură cu un orizont stratigrafic anume. Se
găsesc zăcăminte în toate orizonturile pe scara stratigrafică, de la
cambrian la pliocen.
Alături de petrol, rocile colectoare conţin apă liberă, într-o
măsură mai mare sau mai mică şi care limitează volumul de acumulare
a hidrocarburilor. Este necesar ca saturaţia în petrol să fie suficient de
mare, cu mult peste valoarea de 50%.

1.2. Tipuri de roci de zăcământ

8
 Rocile colectoare au o diversitate mare din punct de vedere
mineralogic şi petrografic. Sunt două tipuri principale de roci
colectoare: rocile detritice şi rocile de precipitaţie, cu precădere
carbonatice.
Rocile detritice (nisipuri, gresii şi, sporadic, microconglomerate,
marne fisurate ş.a.) formează cea mai mare parte a zăcămintelor
cunoscute: aproximativ 62% din numărul lor şi conţin aproximativ 59%
din resursele mondiale de hidrocarburi.
Rocile de precipitaţie (calcare şi dolomite fisurate şi cavernoase
şi, foarte rar, brecii), sunt ceva mai puţin abundente şi, probabil, mai
puţin explorate. Ele formează aproximativ 32% din zăcămintele
cunoscute dar conţin aproximativ 40% din resurse. Este uşor de
observat că zăcămintele din rocile carbonatice sunt de dimensiune mai
mare decât zăcămintele din rocile detritice, cel puţin din punct de
vedere al resurselor conţinute. O contribuţie însemnată o au
zăcămintele gigant din Orientul Mijlociu şi din Zona Mării Caspice.
Celelalte roci colectoare, evaporite, silexite, roci vulcanice şi
metamorfice, sunt de departe de importanţă secundară. Ele conţin
doar aproximativ 1% din resursele de hidrocarburi, deşi reprezintă
aproximativ 6% din numărul lor total.
Cu toate că nu constituie propriu-zis o rocă colectoare, se pot
cita aici şi cărbunii care conţin, uneori, cantităţi însemnate de gaze. În
măsura în care resursa de gaze acumulate este suficient de mare şi
există posibilităţi de valo- rificare, aceste gaze pot fi exploatate prin
metode specifice [131]. Valorificarea acestu gen de resursă de gaze
este concomitentă cu exploatarea zăcămintelor de cărbuni,
condiţionată de evacuarea, într-un fel sau altul, a gazelor care
reprezintă un imens pericol pentru lucrul în subteran.
Rocile protectoare, impermeabile pentru hidrocarburi (ceea ce
nu însemnează că au o permeabilitate nulă şi pentru apă) sunt şi ele
foarte diverse. Cele mai frecvente roci protectoare sunt argilele,
marnele, anumite roci carbo- natice şi evaporitele.
Rocile argiloase, marnele şi şisturile argiloase au un conținut
mare de minerale argiloase, formate din particule de dimensiuni foarte
mici (sub 4 μm ), cu o aşezare foarte compactă, datorită formei plate
şi a plasticității lor. Ele reprezintă cvasitotalitatea rocilor protectoare în
seriile detritice. Calitatea de roci protectoare scade cu creşterea
conţinutului în carbonaţi şi nisip.
Rocile carbonatice pot fi roci protectoare în măsura în care sunt
compacte, lipsite de fisuri şi/sau caverne, iar prezenţa marnelor şi
argilelor este sem-nificativă.

9
 Evaporitele, în special anhidritul, sunt roci protectoare asociate
cu zăcă- mintele din rocile carbonatice. Textura cristalină compactă şi
plasticitatea lor permit o etanşare perfectă pentru hidrocarburi şi
pentru apă.
Pe lângă o compoziţie mineralogică specifică, etanşarea
presupune şi o grosime sufucientă a stratelor care delimitează
zăcământul de hidrocarburi.
Stratigrafia, tectonica şi dimensiunea zăcămintelor de
hidrocarburi sunt foarte diverse. În figura 1.1 este prezentată imaginea
unui zăcământ de ţiţei de forma unei bolte, compartimentat de falii
etanşe care formează mai multe unităţi hidrodinamice. Pe secţiunea
verticală A este consemnat numai spaţiul ocupat de roca colectoare. Ea
este înconjurată, evident, de rocile protectoare. Tot rol protector joacă
şi apa din acvifer care delimitează zăcământul la partea infe- rioară.

Fig. 1.1. Zăcământ stratiform de boltă compartimentat de falii etanşe.

A. Secţiune verticală I – I’.
B. Proiecţie în plan orizontal. F2, F1 - falii; a-b - limita apă-ţiţei.

Trebuie menţionat că, deşi nu apare pe figură, aşa cum s-a

arătat mai sus, hidrocarburile sunt totdeauna însoţite de câteva zeci de
procente de apă ireductibilă, cu care coexistă în zona de deasupra
limitei apă-ţiţei sau apă-gaze.

10
 Observaţiile referitoare la rocile zăcămintelor de hidrocarburi
sunt valabile şi pentru celelalte zăcăminte de substanţe minerale utile
fluide: ape minerale, ape geotermale, dioxid de carbon etc.

Întrebări şi probleme

1. Care sunt definiţiile zăcămintelor de hidrocarburi?

2. Faceţi o paralelă între cele două definiţii ale zăcămintelor de hidrocarburi.
3. Care sunt proprietăţile esenţiale ale rocilor colectoare? Dar a rocilor
protectoare?
4. Cum se explică raportul diferit dintre numărul de zăcăminte şi resursa
conţinută pentru cele trei tipuri de roci colectoare?
5. De ce rocile carbonatice pot fi uneori roci colectoare şi alteori roci
protectoare?
6. Cum poate fi compensată o porozitate mică pentru ca acumularea să fie
suficient de mare?

Capitolul 2

11
 Procese elementare de formare
şi transformare a rocilor de zăcământ

2.1. Generalităţi
Formarea rocilor sedimentare şi transformările pe care acestea
le suferă reprezintă un proces îndelungat și extrem de complex.
Petrologia rocilor sedi- mentare studiază pe larg acest proces. În
capitolul de faţă sunt trecute în revistă, în modul cel mai succint
posibil, câteva aspecte concrete care au implicaţii majore asupra
proprietăţilor rocilor colectoare de hidrocarburi, privite din punctul de
vedere al ingineriei de zăcământ.
Rocile sedimentare sunt formate în urma alterării fizico-chimice a
unor roci preexistente (magmatice, metamorfice, sedimentare cu o
participare cantitativă minimă a materialului cosmic), a transportului
materialului rezultat la distanţe mai mari sau mai mici, a acumulării şi
litificarii acestui material. Mai pot lua naştere prin precipitarea
mineralelor din soluţii apoase, acumularea şi litificarea produselor de
precipitaţie. După formarea rocilor, transformările nu încetează, dar
sunt de mai mică intensitate. În acelaşi timp, în constituţia rocilor sedi-
mentare intră şi materialul organogen - schelete şi substanţe organice -
rezultat din materialul biologic din spaţiul respectiv.
Interesul cel mai mare pentru ingineria zăcămintelor de
hidrocarburi îl prezintă litificaţia şi epigeneza. Litificaţia reprezintă
totalitatea proceselor care transformă materialul de sedimentare în
roca sedimentară. Există două faze în acest proces: singeneza, adică
totalitatea proceselor de transformare fizică şi chimică pe care le
suferă materialul în cursul acumulării; diageneza, care include toate
transformările ulterioare sedimentării, prin care ia naştere roca
sedimentară.
Epigeneza cuprinde transformările pe care le suferă roca după
formarea ei. Delimitarea acestor etape este, într-o anumită măsură,
artificială, cu atât mai mult cu cât procesul de formare a rocilor este
foarte îndelungat iar condiţiile din mediul de formare se pot schimba
dramatic.
Cu riscul de a simplifica, în cele ce urmează vor fi descrise
câteva procese de litificare de interes special pentru configuraţia finală
a spaţiului de pori şi fisuri și al distribuţiei mineralelor în rocile
colectoare.
2.2. Factorii fizico-chimici ai litificării

12
 Temperatura are o influenţă hotărâtoare în toate fazele
procesului, atât în ceea ce priveşte mineralogeneza, cât şi dezvoltarea
formelor de viață. Câmpul termic din scoarţa terestră este discutat pe
larg în [5]. Reamintim faptul că temperatura din scoarţă în zona care
găzdueşte zăcămintele de hidrocarburi creşte cu adâncimea.
Temperatura ridicată măreşte viteza reacţiilor chimice şi produce
des-compunerea rapidă a materiei organice cu formarea diverselor
substanţe, în special gaze, cu un rol important în litogeneză. La
temperaturi mari, ionii şi atomii se pot înlocui uşor între ei în reţelele
cristaline, dând naştere seriilor izomorfe sau soluţiilor solide. Spre
exemplu, în reţelele mineralelor de calciu apar deseori, la temperaturi
ridicate, adaosuri de stronţiu şi bariu, în vreme ce, din soluţiile apoase,
aceste elemente se pot separa direct sub formă de minerale inde-
pendente (fenomenul de imiscibilitate). Tot la temperaturi ridicate
creşte şi cantitatea de magneziu din cochiliile calcitice ale
organismelor.
Pe de altă parte, scăderea temperaturii încetineşte sau chiar
frânează reacţiile chimice. În schimb, solubilitatea gazelor în apă creşte
cu scăderea temperaturii. Spre exemplu, la presiunea atmosferică,
volumul de dioxid de carbon dizolvat în apă la temperatura de 00 C este
dublu faţă de cel dizolvat la temperatura de 100 C. De aici decurg o
serie întreagă de consecinţe privind repartiţia carbonatului de calciu în
apele marine şi în cele din scoarţă.
Presiunea din mediul de sedimentare are, în general, efect
contrar celui al temperaturii. Volumul de gaze dizolvate în apă creşte
cu presiunea, după legi care depind şi de natura sistemului. În
particular, se poate spune că presiunea controlează procesul de
dizolvare al carbonaţilor, evident în măsura în care în zonă există
suficiente cantităţi de dioxid de carbon.
Presiunea litostatică este determinantă în procesul de apropiere
a particulelor de minerale şi de generare a fisurilor în rocile compacte.
Prezenţa apei diminuează efectul presiunii litostatice prin
contrapresiunea hidrostatică generată.
Indicele pH al mediului de sedimentare şi, în general, al apelor
subterane are o importanţă excepțională în procesele de litificare.
Domeniul de variaţie al pH-ului este destul de larg, de la ape acide,
legate de manifestările vulcanice, până la ape alcaline legate de
concentrările excesive din zonele deşertice. Apa de mare prezintă
valori ale pH-ului cuprinse între 7 și 9, iar apele dulci între 6 și 7,5.
Trecerea de la un mediu acid la unul alcalin este unul din mecanismele
care explică precipitarea carbonaţilor la confluenţa râurilor cu apa de
mare. Microorganismele supravieţuiesc în cele mai variate medii de

13
sedimentare: de la foarte acide (bacterii feruginoase) la puternic
alcaline (bacterii reducătoare de sulfaţi).
Se admite ca pH--ul mediului de formare a mineralelor argiloase
se conservă, realizându-se o adevarată “fosilizare” a lui [6]. Astfel, în
apele continentale (acide) se formează preponderent caolinitul, în timp
ce în apele alcaline se formează mai ales illitul şi montmorillonitul.
Fierul trivalent trece în soluţie numai dacă aceasta este sufucient
de acidă, pe când fierul bivalent trece în soluţie în condiţii mai puţin
restrictive. De altfel, după cum se ştie, mediile acide sunt medii
reducătoare.

2.3. Transformări care influențează direct proprietăţile de

colector ale rocilor
Natura materialului de sedimentare, factorii fizico-chimici ai
litificării, prezenţa microorganismelor, durata litificării ş.a. determină o
mare varietate de transformări de diferite intensităţi. Fără a face o
ierarhizare, vor fi trecute în revistă câteva transformări în urma cărora
se produc modificări importante ale volumului de pori, ale formei şi
dimensiunii porilor, precum şi ale compoziţiei mineralogice a rocii.
Compactarea este o transformare de ordin fizic produsă de
presiunea litostatică şi limitată de presiunea hidrostatică. Diferenţa
dintre presiunea litostatică şi cea hidrostatică poartă numele de
presiune efectivă. Sedimentele iniţiale, destul de afânate, în care
granulele reprezintă o fracţie volumică de 0,5…0,7, se tasează pe
măsură ce greutatea sedimentelor de deasupra creşte. Apa este
eliminată treptat şi volumul intergranular se micşorează. Procesul este
relativ rapid la sedimentele clastice grosiere, datorită dimensiunii mari
ale spaţiilor libere care conferă o bună capacitate de curgere a rocii
care se formează. Din contră, în cazul sedimentelor foarte fine,
alcătuite mai ales din minerale argiloase, procesul este mult mai lent.
Ca ordin de mărime, debitul de “stoarcere” a apei din sedimente cu
diametrul de 100 µ m este de cca 106 ori mai mare decât cel din
sedimente cu diametrul de 1 µ m. Din această cauză, stratele argiloase
sunt numai partial “stoarse”, devenind unităţi hidridinamice închise, în
care presiunea apei tinde către presiunea litostatică.
Mecanismele prin care se produce compactarea sunt, în linii
generale, ur- mătoarele: reaşezarea particulelor, deformarea şi
dizolvarea lor parţială.
1. Granulele tind să se reaşeze într-o poziţie cât mai apropiată de
poziţia de stabilitate mecanică, adică aceea în care centrul de greutate
se află la cota minimă. Această reaşezare priveşte atât fiecare granulă
nesferică, cât şi ansamblul granulelor. Spre exemplu, în cazul unor

14
sfere de egal diametru (roca fictivă), aşezarea cea mai puţin compactă
este aceea a unei reţele cubice, iar aşezarea cea mai compactă este
aceea a unei reţele tetraedrice. Spaţiul liber dintre sferele rocii fictive
se reduce prin reaşezare cu cca 45%. Reaşezarea granulelor depinde
de natura particulelor, de mărimea, forma şi orientarea lor. Efectele
acestor parametri sunt sugeraţi de schemele din figura 2.1.

Fig. 2.1. Schemă de rearanjare a particulelor în funcție de compoziția

granulometrică, mărime, formă, orientare și
împachetare.

2. Granulele cu rezistenţă mecanică mică se sfărâmă parţial sub

acţiunea tensiunilor generate de presiunea litostatică sau de alte
solicitări. Fragmentele apărute se vor dispersa în spaţiul din jur,
ocupându-l parţial. Granulele mari, din care se desprind fragmentele,
se vor apropia între ele, micşorând volumul intergranular (al porilor). În
acelaşi timp, volumul fragmentului creşte puţin datorită relaxării
mecanice, efectul fiind tot unul de micşorare a volumului de pori.
Prin sfărâmarea granulelor se micşorează, în acelaşi timp, şi
dimensiunea porilor. (Este important să nu se facă o confuzie între
volumul şi dimensiunea porilor. După cum se va vedea în capitolul 4.,
un volum mare de pori poate fi asociat cu dimensiuni mici ale porilor şi
invers).
3. Prin deformarea plastică a unor granule, suprafaţa de contact
cu granulele vecine poate fi mai mare şi, în acelaşi timp, să umple, într-
o măsură mai mare sau mai mică, spaţiul dintre granule. Deformarea

15
plastică este amplificată de creşterea presiunii litostatice şi de
scăderea presiunii hidrostatice (creşterea presiunii efective).
4. Prin dizolvarea parţială a granulelor în punctele de contact,
unde solubilitatea este crescută datorită stării de tensiune a cristalelor
din zonele respective cu câteva ordine zecimale de mărime, are loc o
redepunere, sub formă cristalină sau amorfă, în imediata apropiere, în
conformitate cu parametrii echilibrului din soluţie la condiţiile
respective. În felul acesta, este redusă mărimea spaţiului dintre
granule.
Cele patru componente ale procesului de compactare arătate
mai sus sunt schematizate în figura 2.2.

Fig. 2.2. Procese elementare de compactare:

1. reasezare; 2. sfărâmare; 3. deformare plastică; 4. dizolvare-redepunere.

În cazul rocilor argiloase, procesul de reaşezare a particulelor se

produce în conformitate cu forma şi dimensiunea acestora. După cum
de ştie, particulele de minerale argiloase au forma unor discuri cu
diametrul de ordinul a 2…4 µ m şi grosimea de ordinul a 0,1 µ m. În
figura 2.3. este prezentat procesul de compactare pentru două roci
argiloase: prima, a şi b, conţine lamele relativ groase şi rigide de
carbonaţi, iar cea de a doua, c şi d, conţine lamele fine şi flexibile de
carbonaţi.
Măsura în care fiecare din procesele menţionate are efecte
importante într-un zăcământ este variabilă, atât în planul de
stratificaţie cât şi pe direcţie perpendiculară pe acest plan. Coroborat
cu modificarea naturii materialului de sedimentare care ajunge în
depozitul în cauză, efectul variabilităţii intensităţii transformărilor
diagenetice conduce la variaţiile de litofacies, uneori până la
modificarea tipului de rocă, în cuprinsul zăcământului [74].
Procesele menţionate mai sus se referă la fenomenul natural
care se produce odată cu creşterea presiunii litostatice prin

16
acumularea de sedimente şi creşterea adâncimii la care se găsesc
rocile.
Cercetări mai recente au arătat că un proces similar se produce
în timpul exploatării zăcămintelor de hidrocarburi, datorită scăderii
presiunii hidrostatice, urmare a extracţiei fluidelor de zăcământ. Prin
scăderea presiunii hidrostatice, creşte presiunea efectivă. Sunt
menţionate patru tipuri de deformări care se produc, în ordine
cronologică, în cursul scăderii presiunii de zăcământ [71].
Fără a intra în detalii, vor fi enumerate cele patru mecanisme:
a) destinderea elastică a rocii;

a b

c d

Fig. 1.2.3. Pachete necompacte, a şi c, şi compacte,

b şi d, de particule argiloase şi carbonatice [23].

b) deformarea dilatantă a microfragmentelor de rocă rezultate în

urma sfărâmării granulelor interpuse între granulele mari care
formează scheletul rocii;
c) “prăbuşirea” granulelor prin trecerea de la contacte
intergranulare pe suprafeţe mici (punctuale) la contacte pe suprafeţe
mari, rezultând o apropiere a granulelor de dimensiuni mari care
reprezintă scheletul rocii;
d) consolidarea normală prin rearanjarea granulelor către poziţia
de echilibru stabil.
Efectul combinat al acestor mecanisme duce la o reducere a
spaţiului liber din rocă (scăderea porozităţii), fiind într-o oarecare
măsură similar cu procesul de compactare din cursul litificării.
Fenomenul descris mai sus este mai accentuat la gresii slab

17
consolidate şi mai puţin accentuat la nisipurile necon-solidate. Rocile
dure suferă, mai ales, deformări elastice.
Fisurarea reprezintă un proces complex de rupere a rocii ca
urmare a solicitărilor mecanice la care aceasta este supusă. Rezultatul
este crearea unor spaţii, numite fisuri, cu un grad foarte mare de
anizotropie, în sensul că au dimensiuni foarte mari pe două direcţii
(extinderea fisurii) şi o dimensiune mică pe cea de a treia direcţie
(deschiderea fisurii). Procesul este specific rocilor puternic consolidate,
în special rocilor de precipitaţie.
Fisurile au forme şi dimensiuni destul de variate. Există însă o
direcţie predominantă a sistemului de fisuri, în funcţie de direcţia de
minimă rezistenţă din rocă, în raport cu starea de tensiune care
provoacă fisurarea.
Principalele cauze care provoacă fisurarea rocilor sunt: mişcările
diastrofice ale scoarţei care determină cutarea şi falierea; eroziunea
stratelor superficiale care permit expansiunea şi ridicarea stratelor;
modificările de volum din stratele vecine datorită pierderii apei de
către marne şi argile sau răcirii rocilor magmatice din regiune, însoţite
de creşteri de volum ale rocilor fisurabile.
Fisurile sunt de mai multe feluri [4]. Cele care au un spaţiu de
separaţie între blocurile pe care le delimitează sunt denumite fisuri
efective. Mai există: fisuri potenţiale, fără spaţiu liber între blocuri, dar
susceptibile de a se deschide printr-un procedeu de fisurare provocat
artificial prin creşterea suficientă a presiunii hidrostatice sau prin
micşorarea presiunii litostatice; fisuri parţial umplute prin depozite
secundare care „tapisează″ pereţii fisurilor efective; fisuri total umplute
de depozite secundare. Existenţa fisurilor efective este uneori
condiţionată de prezenţa fragmentelor de dimensiuni mici desprinse
din rocă în procesul de fisurare, care „podesc” fisurile, împiedicând
reapropierea blocurilor după modificarea stării de tensiune care a
provocat fisurarea.
Dizolvarea și depunerea mineralelor în pori şi fisuri este un
proces care are loc în cvasitotalitatea rocilor în perioadele de
diageneză şi epigeneză. Mai mult, astfel de procese pot avea loc chiar
şi în cursul exploatării zăcămintelor prin modificarea condiţiilor de
echilibru dintre rocă şi apa de zăcământ sau diversele soluţii injectate
în zăcământ în cursul exploatării.
Dizolvarea şi depunerea secundară are aspecte foarte diverse
deoarece, practic, oricare din mineralele prezente în rocile colectoare
poate suferi un astfel de proces într-o proporţie semnificativă. Fără a
intra în detaliile referitoare la echilibrul de dizolvare-precipitare-
recristalizare, trebuie subliniat faptul că transferul de masă rocă-

18
soluţie-rocă este selectiv şi se face în funcţie de potenţialele chimice
ale tuturor mineralelor şi ionilor prezenţi, care, la rândul lor, depind de
condiţiile de presiune şi temperatură. Spre exemplu, un calcit
magnezian va trece în soluţie astfel încât fracţia dizolvată va avea un
raport Ca/Mg mult mai mic decât mineralul originar, ceea ce face ca
raportul Ca/Mg din mineral să crească. În felul acesta, un calcit
magnezian va tinde să devină calcit pur. Un alt exemplu este înlocuirea
unui mineral de către un altul, cum ar fi cazul perechii calcit-cuarţ.
Transportul se realizeazã printr-un film subţire de ordinul
micronilor, după o secvenţă de reacţii schematizată în figura 2.4.
Cuarţul este transportat sub formă de acid silicic (H4SiO4), iar calcitul
sub formă de bicarbonat de calciu (Ca(HCO3)2).
Mărimea cristalelor rezultate în procesul de precipitare
secundară este o funcţie de viteza de precipitare. Cu cât aceasta este
mai mare, cu atât cristalele sunt mai mici.
O ilustrare a procesului de creştere a cristalelor în detrimentul
volumului de pori este prezentată în figura 2.5. [6].

Fig. 2.4. Transportul chimic într-un film subţire

la frontul de înlocuire a cuarţului de către calcit [6].

Cele două procese, dizolvarea şi depunerea, au efecte contrare

asupra dimensiunii porilor şi fisurilor. Prin acest proces este posibilă
chiar iniţierea formării unor fisuri. După cum s-a menţionat deja, fisurile
pot fi parţial sau total închise prin depunere secundară. Acelaşi lucru se
poate întâmpla şi cu porii.

19
Un alt rezultat este, după opinia autorului [5], o „nivelare” a
compoziţiei mineralogice a pereţilor porilor şi fisurilor, adică o
uniformizare a compoziţiei

Fig. 1.2.5. Creşterea progresivă a cristalelor

pe granule gazdă în spaţiul de pori.

mineralogice a rocii în imediata apropiere a porilor şi fisurilor. Această

unifor-mizare se realizează pe două căi.
(1) Prin dizolvare, mineralele mai solubile în condiţiile date vor
trece în soluţie. Zona afectată va fi mai săracă în mineralele mai
solubile şi mai bogată în mineralele mai insolubile.
(2) Ca urmare a precipitării selective a mineralelor, în sensul că
se depun minerale care au solubilitatea cea mai mică în condiţiile date,
se formează un înveliş, care are o compoziţie mineralogică mai
uniformă decât înaintea procesului de depunere. Măsura în care acest
înveliş este mai gros sau mai subţire, mai mult sau mai puţin continuu,
este mai greu de precizat, deşi cercetarea mineralogică poate stabili
acest lucru.
Modificările de compoziţie mineralogică ale rocii în învelişul
porilor şi fisurilor au o importanţă specială, în sensul că interacţiunea
dintre fluide şi rocă se produce cu mineralele de pe suprafaţa internă a
rocii şi nu cu mineralele aflate dincolo de această suprafaţă. Ori,
interacţiunea rocă-fluid are o importanţă crucială în exploatarea
zăcămintelor de hidrocarburi, după cum se va vedea în partea doua a
lucrării.
Dolomitizarea şi dedolomitizarea reprezintă procesele
complementare prin care calcitul se transformă în dolomit şi invers.
Aflat într-o soluţie în care concentraţia în ioni de magneziu este mai

20
mare decât cea în ioni de calciu, calcitul tinde să se transforme în
dolomit, în sensul reacţiei generale:

2 CaCO 3 + Mg + + ⇔ CaMg ( CO3 ) 2 + Ca + +

Soluţia ajunge la echilibru la un anumit raport Ca/Mg, în funcţie

de ceilalţi parametri ai sistemului: presiune, temperatură, concentraţia
în alţi ioni.
La valori mari ale raportului Ca/Mg reacţia poate decurge, parţial,
în sens invers. Dacă mediul este acid, sensul reacţiei este
dolomitizarea calcitului.
Formarea efectivă a dolomitului rămâne o problemă deschisă.
Două condiţii sunt însă sine qua non [6]: o sursă suficientă de
magneziu, concretizată prin menţinerea unui raport Mg/Ca suficient de
mare şi un mecanism de drenare pentru împrospătarea apei din roca în
care se produce dolomitizarea (numai condiția unui raport mare Mg/Ca
nu este suficientă). Spre exemplu, în apele marine de suprafaţă nu se
formează dolomit, deşi raportul Mg/Ca este mare. Procesul de
dolomitizare este favorizat de existenţa particulelor foarte fine, de sub
20 µ m, în mediul de sedimentare. Astfel, dolomitizarea este mai
extinsă în roci carbonatice cu un reziduu insolubil în acizi format din
minerale argiloase decât în absenţa unui astfel de reziduu.
În etapele iniţiale de dolomitizare, adică până la 50 - 70%
conţinut în dolomit, porozitatea rămâne constantă sau scade puţin. La
un conţinut mai mare de dolomit (80 - 90%), atât porozitatea, cât şi
permeabilitatea sunt mărite substanţial. Creşterea conţinutului de
dolomit la peste 90% duce la o scădere slabă a porozitaţii şi a
permeabilităţii pentru că volumul calcitului scade prin dolomitizare
(volumul molar al dolomitului este cu cca 12 - 13% mai mic decât al
calcitului [6]). O schemă a modificarilor de volum a trei carbonaţi este
dată în figura 2.6.

Fig. 2.6. Modificările teoretice de volum prin înlocuirea echimolară a

mineralelor.

21
 În paragrafele anterioare au fost menţionate, foarte succint,
fenomene de o deosebită complexitate, greu de surprins, cu atât mai
mult cu cât ele se desfăşoară în perioade mari de timp. Unele
transformări din scoarţă (rocă şi fluide) sunt insesizabile la scara de
timp umană. În schimb, la scara de timp geologică aceste transformări
pot fi foarte importante.
Fenomenele prezentate mai sus vor fi invocate în capitolele
următoare, când va fi vorba despre proprietăţile rocilor, pentru a
înţelege mai bine geneza acestor proprietăţi (porozitate,
permeabilitate, forma şi dimensiunea porilor şi fisurilor etc).

Întrebări şi probleme

1. Care sunt etapele de formare a rocilor detritice? Dar a rocilor de

precipitaţie?
2. Ce reprezintă litificaţia?
3. Enumeraţi factorii fizico-chimici ai litificării.
4. Faceţi o ierarhizare a factorilor litificării din punctul de vedere al
importanţei.
5. Roca fictivă modelează o rocă detritică sau una de precipitaţie?
6. Care este efectul compactării asupra capacităţii de înmagazinare a rocilor
detritice?
7. Faceţi comparaţie între procesul de compactare şi cel care se produce în
timpul exploatării zăcământului.
8. De ce se produce fisurarea rocilor?
9. Care sunt tipurile de fisuri?
10. Care este importanţa fisurării rocilor pentru procesul de formare a
zăcămintelor?
11. De ce se produce dizolvarea mineralelor în apa de contact? De ce se
produce depunerea mineralelor din apa de contact?
12. Cum se modifică proprietăţile rocilor datorită dizolvării, respectiv a
depunerii mine-ralelor?
13. Explicaţi mecanismul dolomitizare-dedolomitizare.

Capitolul 3

Compoziţia mineralogică a rocilor de

zăcământ

3.1. Generalităţi

22
 Rocile de zăcământ (colectoare şi protectoare), de o mare
varietate, conţin o gamă largă de minerale în proporţii foarte diferite. În
rocile de zăcământ de origine sedimentară, frecvenţa cea mai mare o
au silicea, mineralele carbo-natice şi mineralele argiloase. Celelalte
tipuri de roci prezintă interes mic pentru ingineria de zăcământ, astfel
că în acest capitol vor fi omise din discuţie.
Existenţa unei roci cu aceleaşi compoziţie mineralogică în două
zăcăminte este practic imposibilă. Chiar şi în cuprinsul zăcământului
există variaţii de litofacies mai mari sau mai mici.
Numărul mare de roci de zăcământ impune o clasificare a lor. În
literatura de specialitate sunt propuse mai multe clasificări ale rocilor,
cu diferite grade de complexitate [4, 7, 8, 9]. Pentru interesul ingineriei
de zăcământ, vom prezenta o adaptare a clasificării lui Krumbein și
Slos (citată în [8, 9]), într-o reprezentare Gibbs-Rozeboom, în figura
3.1.

Fig. 3.1. Clasificarea rocilor de zăcământ după compoziţia mineralogică.

1. calcar; 2. calcar grezos; 3.calcar grezos-marnos; 4.gresie;
5. argilă marnoasă;6. nisip; 7. nisip argilos; 8. şist argilos; 9. argilă;
10. gresie marnoasă; 11. argilă marnoasă; 12. calcar grezos-marnos.
Domeniile din triunghiul de compoziţie reprezentat în figura 3.1.,
cu denumirile aproximative din legendă, nu sunt strict delimitate deşi
sunt trasate linii de demarcaţie între ele. Cele trei linii din apropierea
laturilor triunghiului se află la o distanţă de 0,1 din înălţimea
triunghiului (ceea ce corespunde unui procent de 10% pentru mineralul
în cauză). Celelalte două sunt o linie mijlocie, respectiv o mediană.
Spre exemplu, domeniile 1, 2, 4 și 6 reprezintă roci cu un conţinut mai
mic de 10% în minerale argiloase. Acestea sunt rocile colectoare
tipice, cu observaţia că rocile cu un conţinut foarte mare de carbonaţi
trebuie să fie fisurate. Celelalte, definite aproximativ prin restul

23
domeniilor, sunt roci protectoare, cu unele excepţii, cum ar fi marnele
fisurate sau nisipoase care pot avea proprietăţi de roci colectoare.
În subcapitolele următoare vor fi analizate, succint, proprietăţile
celor trei grupe de minerale menţionate, împreună cu proprietăţile pe
care le conferă rocilor în care se găsesc.

3.2. Silicea (SiO2)

Componentul cel mai important al rocilor nisipoase şi al gresiilor
este silicea, mai ales sub formă de cuarţ. Opalul şi calcedonia sunt
subordonate. Originea silicei este eruptivă şi metamorfică, dar poate
rezulta şi în urma pro-ceselor de precipitaţie chimică şi biogenă în
cursul litificării.
După Pettijohn [7], silicea sedimentară apare sub formă de cuarţ
şi calcedonie clastice cu dimensiuni cuprinse între 0,0625 mm şi 2 mm,
iar silicea chimică apare sub formă de cuarţ secundar, calcedonie şi
opal ca ciment sau material de silicifiere a resturilor organice.
Dintre proprietăţile fizice interesează, mai ales, dimensiunea şi
distribuţia pe dimensiuni a granulelor (v. cap. 2), care au o influenţă
mare asupra permeabilităţii şi porozităţii. Forma este mai puţin
importantă. În schimb, modul de aşezare a granulelor influenţează
destul de mult proprietăţile rocii pe care o formează.
Densitatea cuarţului este cuprinsă între 2590 si 2670 kg/m3, în
funcţie de sistemul de cristalizare, iar duritatea pe scara lui Mohs este
de 7.
Aceste caracteristici prezintă importanţă mai ales în procesul de
extracţie a ţiţeiului şi gazelor. Apariţia viiturilor de nisip, atunci când
roca este neconso-lidată, conduce la complicaţii din cauza depunerilor
pe talpa sondei sau a acţiunii abrazive asupra materialului tubular şi a
pompelor de extracţie.
Solubilitatea silicei în apă este foarte redusă la temperaturi
obişnuite, de ordinul a 0,5…6 ppm (părţi pe milion, 1 ppm = 0,0001%).
Ea poate trece ca atare în soluţie sau prin alterarea chimică a
silicaţilor, în ambele cazuri sub formă coloidală. Dizolvarea şi
precipitarea silicei sunt fenomene complexe, incomplet cunoscute.
Echilibrul de dizolvare depinde în primul rând de temperatură şi se
stabileşte într-un timp de ordinul multor zeci de mii de ani sau chiar
mai mult. Bineînţeles că variaţia concentraţiei în timp este una
asimptotică, viteza de dizolvare fiind relativ importantă în soluţiile
diluate. Prezenţa cuarţului secundar în jurul granulelor de cuarţ primar
sau de alte minerale, cu o frecvenţă destul de mare, arată că cele două
procese, de dizolvare şi de precipitare, se desfăşoară cu o intensitate
semnificativă şi reprezintă o componentă importantă a proceselor de
litificare.

24
 Cuarţul şi celelalte varietăţi de silice fac parte din categoria celor
mai stabile minerale, atât din punct de vedere termodinamic, cât şi
chimic. Cu toate acestea, în medii bazice, dar şi în medii acide, ele pot
suferi transformări reversibile sau ireversibile, ca urmare a unor reacţii
chimice. Vor fi citate două astfel de transformări:
1. Reacţia cu acidul fluorhidric decurge astfel [58]:

SiO2 + 4 HF → SiF4 + 2 H2O

Tetrafluorura de siliciu, SiF4, poate suferi două transformări, după

cum există sau nu un exces de HF:

SiF4 + 2 HF → H2SiF6
sau
SiF4 + 4 H2O → H4SiO4 + 4 HF

Aceste reacţii au loc în cursul operaţiilor de acidizare a stratelor

productive care au ca obiectiv îndepărtarea blocajului din zona vecină
sondei sau creşterea permeabilităţii rocii colectoare pe o distantă mică
în jurul sondei. Numai că acidul silicic, H4SiO4, este un precipitat cu
efect contrar celui scontat. Având o structură de gel, acidul silicic
reprezintă un agent de blocare a porilor. De aceea, reacţia trebuie
riguros controlată, astfel încât echilibrul din sistem să fie condus spre
formarea hexafluorurii acide de siliciu, H2SiF6 , care este solubilă în apă,
astfel ca ea să poată fi eliminată împreună cu ceilalţi produşi de
reacţie, după terminarea operaţiei. O posibilitate de a micşora viteza
de reacţie a acidului fluorhidric este adaosul de clorură de alumuniu,
AlCl3. Pentru detalii, vezi [59].
2. Dizolvarea în mediu alcalin se produce în timpul injecţiei
soluţiilor alcaline. Acestea au drept scop creşterea factorului de
extracţie a ţiţeiului din zăcământ prin scăderea substanţială a tensiunii
interfaciale apă-ţiţei. Reacţia este controlată îndeosebi de pH-ul
soluţiei. Pentru a ilustra influenţa pH-ului soluţiei şi a temperaturii
asupra procesului de dizolvare a cuarţului şi a opalului, în figura 3.2.
sunt prezentate curbele de variaţie a concentraţiile soluţiei în siliciu, c
sat
Si la două temperaturi în funcţie de pOH (pOH = 14 - pH) [11].
După cum arată curbele, concentraţia în NaOH are o
influenţă majoră (de remarcat că pe ordonată scara este logaritmică).
Spre exemplu, la temperatura de 700C, creşterea pH-ului de la 11 la 12,
duce la creşterea concentraţiei soluţiei în ioni de siliciu de cca 10 ori.
Pe de altă parte, se observă că în cazul cuarţului, temperatura are
influenţă mare numai la soluţii slab concentrate, iar în cazul silicei
amorfe, temperatura are influenţă diferită la con-centraţii mici şi la

25
concentraţii mari. De remarcat, totuși, că valorile concentraţiei sunt
mici, unitatea de măsură fiind ppm.

a. b.
Fig. 1.3.2. Solubilitatea silicei în soluţie de NaOH cu concentrația de 1
kmol/m3.
a. Solubilitatea cuarţului; b. Solubilitatea silicei amorfe.

Spre deosebire de acidizare, care are loc într-un volum de rocă

extrem de mic faţă de volumul zăcământului, injecţia de soluţii alcaline
se face într-un volum de rocă cu mult mai mare. În plus, soluţia alcalină
atacă silicaţii şi aluminosilicaţii. Reacţia este mult influenţată de
mineralizaţia apelor de zăcământ. Trecerea silicei în soluție este
nedorită pentru că duce la un consum inutil de substanţă utilă (NaOH).
De aceea se iau anumite măsuri pentru a o limita. Trebuie totuşi
menţionat că la scăderea concentraţiei în NaOH, se produce un proces
invers, anume precipitarea silicei. Pentru detalii, vezi [73].

3.3. Minerale carbonatice

Rocile de zăcământ conţin minerale carbonatice într-o gamă
variată şi în proporţii diverse, fie ca minerale principale, fie ca minerale
subordonate. Foarte puţine roci de zăcământ sunt lipsite complet de
minerale carbonatice. Cea mai mare parte a carbonaţilor sunt de
precipitaţie chimică şi biogenă. Carbonaţii există şi ca minerale primare
clastice, dar într-o măsură mai mică.
Mineralele carbonatice se găsesc foarte rar în stare pură, deşi la
examenul microscopic în lumină polarizată se prezintă cu acest aspect.
În realitate, fiecare mineral poate îngloba, sub formă de soluţie solidă,

26
un alt ion, rezultatul fiind o deformare a reţelei cristaline, fără a-i
modifica natura. Peste o anumită limită a concentraţiei ionului străin,
se formează alte cristale. Spre exemplu, calcitul poate îngloba pâna la
8% masic magneziu şi în aceeaşi proporţie fier [12]. Dolomitul conţine,
în general, un exces de ioni de calciu, iar o parte a ionilor de magneziu
pot fi substituiţi de ioni de fier, legaţi însă destul de labil.
Rocile carbonatice sunt alcătuite în cea mai mare parte din
minerale carbonatice. Ele mai conţin minerale argiloase, cuarţ şi altele.
Din acest motiv, clasificarea rocilor carbonatice este dificilă, existând
numeroase tentative în acest sens. Pentru ingineria de petrol prezintă
interes acele criterii care au în vedere calitatea acestora de roci
colectoare şi protectoare. Astfel, calcarele (cu peste 90% calcit) şi
dolomitele (cu peste 90% dolomit) şi cu un conţinut sub 5 – 10%
minerale argiloase pot constitui roci colectoare, în măsura în care
sistemul de fisuri este suficient de bine dezvoltat. La fel şi rocile
intermediare: calcar dolomitic şi dolomit calcaros.
Mineralele carbonatice au unele proprietăţi specifice care le
individualizează în raport cu alte minerale. Pe de altă parte, fiecare
mineral carbonatic are proprietăţi care îl deosebesc de celelalte
minerale ale grupei. Dintre proprietăţile generale ale mineralelor
carbonatice pot fi mentionate: reacţia cu acizii, disocierea termică,
birefringenţa ridicată, solubilitatea în apă.
Carbonaţii cei mai frecvenţi din rocile de zăcământ sunt
următorii: CaCO3 (calcit, aragonit, vaterit), CaMg(CO3)2 (dolomit), FeCO3
(siderit), CaFe(CO3)2 (ankerit), MnCO3 (rodocrozit). În figura 3.3. este
ilustrată frecvenţa acestor minerale în rocile carbonatice. Zona
haşurată reprezintă proporţiile cel mai des întâlnite în rocile colectoare,
iar zona punctată combinaţiile mai rare.

27
 Fig. 3.3. Conținutul în minerale carbonatice al rocilor carbonatice [12].

Identificarea mineralelor unei roci este o operaţie absolut

necesară. Studiul secţiunilor subtiri în lumină polarizată reprezintă o
metodă clasică indispensabilă. Birefringenţa ridicată a mineralelor
carbonatice uşurează mult identificarea lor. Indicii de refracţie ale celor
mai importante minerale carbonatice din rocile de zăcământ sunt date
în tabela 1.3.1.

Tabela 1.3.1. Principalele proprietăţI ale mineralelor carbonatice

Indicele de Indicele de Densitatea, Temperatura
Mineralul refracţie refracţie kg/m3 de disociere
pentru raza pentru raza termică, 0c
ordinară extraordinară
Calcit 1,658 1,486 2720-2740 960-990
Aragonit 1,685 1,530 2930-2950 970-980
Dolomit 1,682 1,503 2850-2950 760-780 şi
910-930
Siderit 1,783 1,633 3700-3900 540-580
Ankerit 1,741 1,536 2950-3100 780-830 şI
880-920
Magnezit 1,704 1,515 2900-3100 640-700
Rodocrozit 1,814 1,596 3450-3600 580-620

O proprietate importantă a mineralelor carbonatice o reprezintă

solubilitatea în apă. În absenţa dioxidului de carbon, concentraţia
mineralelor carbonatice este de ordinul a câteva unităţi sau zeci de
ppm. Spre exemplu, pentru calcit este de cca 34 ppm. Prezenţa
dioxidului de carbon în soluţie, care disociază în ioni de de H+ şi HCO-3

28
declanşează reacţia cu carbonaţii. Iau naştere bicarbonaţii
corespunzători, cu mult mai solubili. Cu cât presiunea parţială a CO2
este mai mare, cu atât creşte solubilitatea mineralelor carbonatice. În
tabela 1.3.2. sunt prezentate câteva date de solubilitate pentru calcit şi
magnezit.

Tabela 1.3.2. Solubilitatea calcitului şi magnezitului la 200 C în funcţie de

presiunea parţială a CO2 [12].
pCO2, CaCO3, CaCO3, MgCO3, MgCO3
bar ppm % ppm ,
%
1 670 0,067 14000 1,4
10 1700 0,17 50000 5,0
100 4300 0,43 74000 7,4
500 14000 1,4 74000 7,4

Ilustrarea grafică a aceluiaşi proces se găseşte în figura 1.3.4. Se

observă că MgCO3 este mult mai solubil decât CaCO3, mai ales în
domeniul presiunilor parţiale relativ mici (sub 40 bar). În condiţii de
zăcământ, solubilitatea calcitului nu mai este neglijabilă, ajungând la
valori de ordinul a 0,5%.

Fig. 3.4. Solubilitatea carbonaţilor de calciu şi magneziu în apă

în funcţie de presiunea parţială, pCO2.

De aici rezultă că transferul mineralelor carbonatice din rocă în

soluţie este selectiv, echilibrul de dizolvare fiind o funcţie nu numai de
solubilitatea fiecărui carbonat, ci şi de abundenţa şi de distribuţia lor în
rocă.
Importanţa fenomenului a fost deja menţionată în capitolul 2, în
legătură cu procesele de litificare. Pentru exploatarea zăcămintelor de
hidrocarburi, acest fenomen se manifestă în două circumstanţe: în

29
procesul de extracţie prin depunerea de carbonaţi şi în procesul de
injecţie a dioxidului de carbon sau a apei carbonatate în zăcământ, prin
dizolvarea carbonaţilor.
În timpul exploatării zăcămintelor, apa de zăcământ devine
suprasaturată în carbonaţi ca urmare a scăderii presiunii. Curgerea
continuă a acestei soluţii suprasaturate prin echipamentul de producţie
determină creşterea unui strat dens de cristale, în special de carbonat
de calciu (datorită solubilităţii mai scăzute). Fenomenul este cu atât
mai important cu cât debitul de apă liberă este mai mare. El poate
avea loci în perforaturi, în vecinătatea sondei şi chiar în stratul
productiv. Prevenirea fenomenului este dificilă, însă posibilă prin
introducerea unor agenţi care menţin ionii de calciu în soluţie, cum ar fi
polifosfaţii, iar combaterea se poate face printr-o acidizare, adică
introducerea unei soluţii acide în sondă sau, după caz, şi în zăcământ,
cu scopul de a dizolva carbonaţii formaţi. Împreună cu carbonţii se
depun şi alte minerale, cum ar fi baritina (sulfatul de bariu), care
generează probleme şi mai complicate datorită dificultăţii îndepărtării
lor, cu toate că, din punct de vedere cantitativ ele sunt mult mai puţin
importante.
Injecţia de dioxid de carbon în zăcământ are drept scop
creşterea factorului de extracţie a ţiţeiului prin diferite mecanisme care
nu vor fi discutate aici (pentru detalii vezi [13]). Un efect secundar îl
constituie dizolvarea unei mici fracţii din mineralele carbonatice din
rocă, cu influenţă pozitivă asupra capacităţii de curgere a rocii. Acelaşi
efect îl are şi injectia de apă carbonatată care însoţeşte de obicei
injecţia de dioxid de carbon în zăcământ.
Dintre proprietăţile mineralelor carbonatice, interesul cel mai
mare îl prezintă reacţia cu acizii. Reacţia are loc atât cu acizii
anorganici (HCl, HF, H3PO4 etc.) cât şi cu acizii organici (CH3-COOH, H-
COOH etc.). Principala diferenţă constă în aceea că viteza de reacţie cu
acizii anorganici este mult mai mare decât cea cu acizii organici. În
plus, acizii anorganici intră în reacţie şi cu alte minerale (silicea,
mineralele argiloase), şi cu echipamentul metalic cu care vin în
contact.
Reacţiile tipice sunt următoarele:
CaCO3 + 2 HCl → CaCl2 + CO2 + H2O

CaCO3 + 2 CH3-COOH → Ca(CH3-COO)2 + CO2 + H2O

Produşii de reacţie sunt solubili, ceea ce face ca în urma acestui

atac, o parte din volumul de roca să fie transferat în soluţie Astfel,
scade volumul de minerale şi, prin compensaţie, creşte volumul porilor

30
şi al fisurilor, în special prin creşterea dimensiunii lor şi prin crearea
unor căi de acces către porii necomunicanţi.
Din punct de vedere practic, reacţia carbonaţilor cu acizii este
folosită în trei scopuri: 1) dozarea mineralelor carbonarice din rocile de
zăcământ, 2) cură-ţirea sondei și a perforaturilor de depuneri sau de
particule solide rămase din timpul forajului, completării sau a diferitelor
operaţii din sondă şi 3) refacerea sau creşterea productivităţii sau
injectivităţii sondelor.
Dozarea carbonaţilor din roci este o problemă de chimie
analitică, astfel că nu o vom discuta aici. Câteva particularităţi vor fi
precizate la sfîrşitul acestui capitol.
Curăţirea sondei şi a perforaturilor prin ceea ce se numeşte baie
acidă, constă în introducerea unei soluţii acide în sondă, aşteptarea
unui anumit timp pentru reacţie şi îndepărtarea soluţiei rezultate.
Transformările care se produc reprezintă mai mult decât simpla reacţie
dintre carbonaţi şi acizi. Aici sunt prezente şi alte minerale, dar şi
materiale solide din fluidele de foraj, fluidele de deschidere sau din
pastele de ciment. Natura şi concentraţia acizilor folosiţi sunt
determinate de natura materialului ce trebuie îndepărtat, de cantitatea
de material solubil, de condiţiile de temperatură din sondă etc.
Acidizarea zonei de strat din jurul sondelor reprezintă, din punct
de vedere economic, cea mai importantă aplicaţie a proprietăţii
mineralelor carbonatice de a reacţiona cu acizii. Aceasta constă în
parcurgerea a trei etape: 1) introducerea unei recepturi de acidizare în
sondă şi injectarea ei în zăcământ; 2) realizarea unei pauze de reacţie,
adică închiderea sondei cât timp are loc reacţia chimică între acizii
introduşi şi mineralele componente ale rocii;
3) extragerea produşilor de reacţie şi reluarea producţiei sau injecţiei.
Receptura de acidizare cuprinde mai multe dopuri de soluţie,
între care soluţia acidă, formată din unul sau mai mulţi acizi, este cea
mai importantă. Literatura de specialitate care tratează această
problemă este deosebit de vastă. Vom cita numai sintezele pe această
temă, între care şi realizările colectivului de Fizica Zăcămintelor de
Hidrocarburi din UPG care are unele priorităţi în domeniu [14, 15, 16].
Proiectarea tratamentelor de acidizare are în vedere o serie
întreagă de factori care influenţează eficienţa procesului, măsurabilă
prin creşterea pro-ductivităţii sau a injectivităţii sondelor. Între aceştia
se menţionează: compoziţia mineralogică a rocii (în special, dar nu
numai, în minerale carbonatice), distribuţia mineralelor în rocă, mai
ales din punctul de vedere al accesului soluţiei la aceste minerale,
neuniformitatea rocii, în special existenţa unor zone cu capacitate
mare de curgere care pot determina canalizarea soluţiei şi atacul
neuniform pe toată grosimea stratului productiv.

31
 Viteza de reacţie, pe lângă natura acidului și a rocii, depinde într-
o măsură importantă de temperatura de zăcământ. O influenţă mare o
au și starea de saturaţie a rocii, prezenţa unui blocaj în zona din jurul
sondei, natura acestui blocaj, prin aceea că limitează, într-o măsură
mai mare sau mai mică accesul liber al soluţiei acide pe suprafaţa
internă a rocii.
Proiectarea tratamentelor de acidizare se face în mod diferit
pentru gresii şi pentru roci carbonatice. În primul caz se are în vedere
dizolvarea carbonaţilor dar şi a altor minerale, chiar a silicei, iar în al
doilea caz numai dizolvarea carbonaţilor. Prezenţa mineralelor
argiloase necesită corecturi suplimentare pentru receptura de
acidizare, cu scopul de a limita schimbul ionic și hidratarea
suplimentară a acestora (v. cap. 3.3.).
Aspectul primordial de care trebuie să se ţină seama în alegerea
acidului, a concentraţiei, a volumului şi a debitului de injecţie îl
reprezintă volumul de rocă ce urmează să fie atacat şi fracţia de
minerale care va fi dizolvată în acest volum de rocă. Este uşor de intuit
că lângă sondă fracţia de minerale dizolvate va fi mai mare pentru că
această zonă este în permanenţă alimentată cu soluţie proaspătă, pe
când în zonele mai depărtate, pe lângă scăderea concentraţiei soluţiei,
sunt împinşi şi produşii de reacţie care, pe de o parte inhibă reacţia,
conform legii acţiunii maselor (creşterea concentraţiei în produşi de
reacţie reduce viteza de reacţie), iar pe de altă parte limitează accesul
acidului la suprafaţa rocii.
Efectul acidizării este mai mare în cazul dizolvării parţiale a
mineralelor carbonatice şi a altor minerale, pe o rază mare decât în
cazul dizolvării cvasitotale a acestor minerale în zona din jurul sondei
(explicaţia este mai complexă şi ţine de domeniul hidraulucii subterane
[78]). În acest scop, viteza de reacţie trebuie bine controlată. Acest
control este posibil dacă se cunoaşte foarte bine cinetica reacţiei de
acidizare. Modelele teoretice au o valoare destul de limitată deoarece
factorii care intervin sunt foarte numeroşi: temperatura, presiunea,
compoziţia mineralogică, permeabilitatea, anizotropia, neuniformitatea
etc. De aceea sunt necesare teste realizate pe carote în condiţii cât
mai apropiate de cele din zăcământ.
Puterea de dizolvare a câtorva acizi pentru calcit şi dolomit este
dată în tabela 1.3.3. [15]. Puterea de dizolvare a acidului pur (Y) este
definită ca raportul dintre masa de mineral dizolvată şi masa de acid
pur consumat, iar puterea de dizolvare a soluţiei (X) este dată de
raportul dintre volumul de mineral dizolvat şi volumul de soluţie
consumată.

Tabela 3.3. Puterea de dizolvare a acizilor uzuali

32
 Acidul Y X
100 % 5% 10% 15% 30%
c a l c i t
HCl 1,37 0,026 0,053 0,082 0,175
HCOOH 1,09 0,.020 0,041 0,062 0,129
CH3COOH 0,83 0,016 0,031 0,047 0,096

d o l o m i t
HCl 1,27 0,023 0,053 0,071 0,152
HCOOH 1,00 0,018 0,036 0,054 0,112
CH3COOH 0,77 0,014 0,027 0,041 0,083

Valorile din tabel sunt numai indicative deoarece în cursul

operaţiilor de acidizare soluţia nu se consumă complet.
Dintre aditivii introduşi în receptura de acidizare se menţionează:
inhibitorii de coroziune, cu rolul de a proteja echipamentul prin care
circulă soluţia acidă, întârzietorii de reacţie, de obicei substanţe cu
capacitate mare de adsorbţie pe suprafaţa rocii (alchil-aril sulfonaţi,
amine acrilate, alcooli polietoxilaţi) cu rolul de a limita reacţia violentă
în zona din imediata apropiere a sondei, agenţi de chelare cu rolul de a
împiedica apariţia precipitatelor provenite din reacţiile secundare.
Reacţiile secundare constau în dizolvarea altor minerale, între
care şi unii carbonaţi, cu apariţia unor substanţe cu efect contrar celui
scontat. Dintre acestea, mai importante sunt cele de precipitare a
fierului:

2 FeCl3 + 3 CaCO3 + (2n + 3) H2O → 3 CaCl2 + 2 Fe(OH)3 ⋅ n H2O + 3

CO2

FeCl2 + CaCO3 + (n + 1) H2O → CaCl2 + Fe(OH)2⋅ n H2O + CO2

Cei doi hidroxizi de fier, datorită asocierii unei cantităţi

însemnate de apă, au un volum de 10…100 ori mai mare decât
volumul ei în stare nehidratată. Se prezintă sub formă de gel, cu
tensiuni de forfecare relativ mari, ceea ce face practic imposibilă
deplasarea lor prin porii rocii. Se produce un puternic blocaj al zonei în
care s-au format.
Pe lângă roca colectoare fierul poate avea multiple provenienţe:
apa de preparare a soluţiei, recipienţii în care se prepară soluţia,
materialul tubular prin care circulă soluţia etc. Dacă în sonda care
urmează a fi supusă unui tratament de acidizare a fost injectat un
volum mare de apă (cazul sondelor de injecţie), atunci este posibil ca în
porii rocii să fie transportată o cantitate apreciabilă de fier provenit din
echipamentul de injecţie şi din materialul tubular din sondă.
Dintre cele două reacţii, prima este cea mai probabilă deoarece
hidroxidul feric poate lua naştere la un pH scăzut, de ordinul a 2…3, pe

33
când hidroxidul feros se formează la un pH de peste 7. La periferia
zonei de atac, unde concentraţia în acid scade foarte mult, soluţia
devine slab acidă, pH-ul creşte până la valori de ordinul a 6...7. Aici,
condiţiile de precipitare sunt cele mai favorabile.
După cum s-a menţionat, o sursă de fier o reprezintă chiar
mineralele din roca colectoare. Dintre acestea, o particularitate
interesantă o prezintă mineralele carbonatice “neferoase”, cum sunt
calcitul şi dolomitul. Aşa cum s-a arătat într-un paragraf anterior,
ambele pot include în reţeaua lor până la 8% (procent masic) fier fără
ca structura sa cristalină să se schimbe. Aceasta echivalează cu
cantităţi de fier de ordinul tonelor în roca afectată de soluţia acidă!
Este uşor de calculat, dar şi de intuit cantitatea uriaşă de gel ce se
poate forma.
Reacţii secundare asemănătoare poate produce şi aluminiul, cu
efecte comparabile cu cele ale fierului. Aluminiul provine din
aluminosilicaţii din roca colectoare.
Soluţionarea problemelor ridicate de precipitarea fierului şi
aluminiului este esenţială pentru succesul tratamentelor chimice ale
formaţiunilor productive. În caz contrar, creşterea de debit obţinută nu
justifică cheltuielile aferente operaţiei. Mai mult decât atât, sunt
semnalate numeroase cazuri în care, în loc ca debitul sondei să
crească, acesta a scăzut, pierderile economice fiind importante.
O cale de blocare a apariţiei precipitatelor de fier şi aluminiu
este suprimarea pauzei de reacţie [14]. În felul acesta acidul nu se
consumă complet, iar pH-ul nu creşte peste pragul de amorsare a
reacţiilor secundare. Metoda este susceptibilă de aplicare numai la
adâncimi mici (până la 1000-1500 m), unde, datorită temperaturii
relativ scăzute, reacţiile sunt mai lente. Pentru adâncimi mari, soluţia
problemei este mai complexă. În primul rând trebuie suprimate sursele
externe de fier. În al doilea rând, se folosesc agenţi eficienţi de
sechestrare a fierului şi aluminiului.
În tabela 3.4. sunt prezentaţi câţiva agenţi de sechestrare şi
capacitatea lor de menţinere a fierului în soluţie.
Mecanismul de menţinere a fierului în soluţie îl reprezintă
împiedicarea creşterii pH-ului prin consumul lent al agentului de
sechestrare. Folosirea agenţilor de sechestrare nu este, însă, infailibilă.
Pe lângă efectul limitat datorită
Tabela 3.4. Capacitatea de menţinere a Fe+++ în soluţie

Agentul de Dozajul, Temperatur Cantitatea Durata

sechestrare kg/m3 a, de Fe+++,
0
C ppm
acid citric 4,2 93 1000 48 ore
acid citric + acid 6,0 24 10000 48 ore

34
 acetic
acid citric + acid 10,44 24 5000 7 zile
acetic
acid citric + acid 10,44 66 10000 24 ore
acetic
acid citric + acid 10,44 66 5000 7 zile
acetic
acid citric + acid 10,44 99 10000 15
acetic minute
acid citric + acid 10,44 93 500 30
acetic minute
acid lactic 7,8 24 1700 24 ore
acid lactic 7,8 66 1700 2 ore
acid lactic 7,8 93 1700 10
minute
acid acetic 20,88 24 10000 24 ore
acid acetic 20,88 66 5000 2 ore
acid acetic 20,88 93 5000 10
minute
acid acetic 20,88 93 1000 20
minute
acid gluconic 12,36 66 1500 20 ore
sarea tetrasodică a 27,0 20-93 4300 48 ore
EDTA*
sarea trisodică a 6,0 93 1000 48 ore
ANTA**
*) acid etilen-diamino-tetra-acetic
**) acid nitrilo-tri-acetic

pătrunderii neuniforme în zona de atac, sunt posibile chiar reacţii între

aceşti agenţi şi unele minerale din rocă, denumite reacţii terţiare.
Interesul ştiinţific dar şi cel economic a condus la
experimentarea unui număr mare de agenţi de sechestrare într-o gamă
largă de condiţii de aplicare, cu scopul de a face mai uşoară selectarea
lor. În tabela 3.5. se găsesc date com- parative pentru agenţii se
sechestrare cei mai folosiţi în practica de şantier, cu prezentarea
avantajelor, dezavantajelor şi a dozajului recomandat.
Din cele câteva observaţii făcute în paragrafele anterioare, se
poate intui faptul că proiectarea unui tratament de acidizare este un
demers complex şi necesită o largă investigare a condiţiilor în care se
desfăşoară reacţiile. Din nefericire, există o tendinţă destul de marcată
printre inginerii practicieni de a simplifica lucrurile, concretizată mai
ales prin ideea de a extinde folosirea unor recepturi de acidizare cu
rezultate bune în unele sonde şi la alte sonde de pe aceeaşi structură
sau, mai grav, de a folosi reţete-tip. Experienţa a arătat că există un
anumit risc chiar şi în cazul în care se respectă toate regulile de
stabilire a recepturii şi a tehnologiei de acidizare. Acest risc este
determinat de numeroşii factori aleatori care intervin, între care

35
nereprezentativitatea carotelor. Riscul este înzecit în cazul în care se
procedează prin analogie cu situaţii asemănătoare.
Fără a exagera, putem afirma că este dificilă stabilirea reţetei
chiar şi pentru o singură sondă, datorită compoziţiei mineralogice
uneori foarte diferite
Tabela 3.5. Caracterizarea comparativă a agenţilor de sechestrare

Agentul de Dozaj
sechestrare Avantaje Dezavantaje recomandat,
kg/m3

acid citric Eficient până la 100 0C Tendinţă de precipitare 21,0

terţiară (citrat de Ca) la
dozaj mare
acid citric + Deosebit de activ la Precipită citrat de Ca la 6,0 +10,44
acid acetic temperaturi relativ un conţinut în Fe+++ de
joase peste 2000 ppm în
soluţia uzată
acid lactic Probabilitate mica de Eeficienţa scade rapid la 22,8 la 24 0C
precipitare terţiară temperaturi de peste 40
0
C
acid acetic Nici un fel de Eficienţa scade la 52.0
precipitare terţiară temperaturi de peste
70…75 0C
Acid gluconic Nici un fel de Eficient numai până la 42,0
precipitare terţiară temperaturi de 60…65
0
C
sarea Practic fără precipitare 35,5
tetrasodică a Eficient până la 100 0C Foarte scump
AEDTA*)
sarea trisodică a fără risc de precipitare 30.0
ANTA**) Eficient până peste 100 Scump
0
C
*) acid etilen-diamino-tetra-acetic **) acid nitrilo-tri-acetic

pe intervalul perforat. Dacă adăugăm faptul că sunt numeroase

cazurile când sunt deschise concomitent mai multe formaţiuni
productive, rezultă cât de dificilă este decizia în cazul unei operaţii de
acidizare.
O altă proprietate a mineralelor carbonatice este disocierea
termică, adică descompunerea lor în oxidul metalului şi dioxid de
carbon, la presiuni şi tem-peraturi specifice. Reacţia tipică este
următoarea:
CaCO3 → CaO + CO2
Temperatura de disociere a principalelor minerale carbonatice la
presiune atmosferică este dată în tabela 3.1.
Această reacţie stă la baza metodei de analiză termică ponderală
a pro-belor de rocă pentru identificarea şi dozarea mineralele

36
carbonatice. Metoda constă în măsurarea pierderii în greutate a probei
în timpul încălzirii şi înregis- trarea temperaturilor la care are loc
această pierdere. Pierderea de masă re-prezintă masa dioxidului de
carbon degajat la temperatura de disociere a fiecărui mineral. Masa de
mineral (ex. pentru calcit) se poate determina cu relaţia:
mCaCO3 = mCO2 (MCaCO3/MCO2) (3.1.)
În această relaţie m reprezintă masa, iar M, masa moleculară.
Masele moleculare se cunosc, iar masa de dioxid de carbon se
măsoară.
Un aparat conceput de prof. G. Manolescu este prezentat în [18].
O proprietate interesantă a rocilor carbonatice o reprezintă
comportarea la solicitări exterioare şi anume aceea de a se fisura.
Pentru a studia comportarea rocilor carbonatice la acţiunea forţelor
exterioare, să considerăm un experiment clasic de solicitare triaxială.
Experimentul se realizează pe probe cilindrice supuse unei forţe axiale
(care determină efortul unitar maxim, σ 1) şi unei presiuni laterale (care
determină valori egale pentru cele două eforturi minime σ 2 şi σ 3), ca
în figura 3.5.

Fig. 3.5. Incercarea unei probe cilindrice la solicitare triaxială.

Procedeul general constă în aplicarea unei presiuni hidrostatice

laterale şi creşterea forţei axiale, măsurând deformarea până la
apariţia fisurilor. În figura 3.6. sunt ilustrate câteva moduri de
comportare la fisurare în funcţie de presiunea laterală. Valorile indicate
se referă la un experiment particular şi nu au caracter de generalitate.

37
 Fig. 1.3.6. Rezultatele încercărilor la solicitare triaxială
a probelor cilindrice de roci carbonatice (σ este măsurat în daN/m2).

Se observă că la presiuni laterale mici (sub 35 bar) fisurile sunt

neregu- late (cazul 1 în figura 3.6.). La presiuni laterale ceva mai
mari, fisurarea se pro- duce după o direcţie preferenţială, cu un unghi
mai mare faţă de axă (cazul 2). Peste o anumită presiune laterală (200
bar pentru cazul analizat), apar fisuri simetrice, reducerea înălţimii
probei fiind semnificativă (cazul 3). La creşteri mai mari ale presiunii
laterale apar fisuri conjugate, concomitent cu scăderea sensibilă a
înălţimii probei (cazul 4). La presiuni laterale foarte mari, fisurile nu se
mai dezvoltă.
Procesul de fisurare din scoarţă depinde într-o măsură mare de
compoziţia mineralogică, de gradul de compactare, de temperatură şi
de starea reală de solicitare.
Influenţa compoziţiei mineralogice asupra numărului de fisuri
rezultate prin încercări la solicitări triaxiale pentru diferite tipuri de roci
este prezentată sub forma unei histograme în figura 3.7.

38
 Fig. 3.7. Numărul mediu de fisuri în funcţie de natura rocii.

Se observă o diferenţă destul de mare între calcare şi dolomite în

ceea ce priveşte numărul de fisuri care apar. În acest context trebuie
remarcat că extinderea şi deschiderea fisurilor depind şi ele de tipul de
rocă.
În ceea ce priveşte influenţa temperaturii, se poate remarca
faptul că la temperaturi şi presiuni laterale mici (deci la adâncimi mici),
procesul de fisurare decurge ca în condiţii de laborator. La temperaturi
mari, asociate şi cu presiuni laterale mari, fisurarea se produce la
solicitări relativ mai mici.
Modelarea acţiunii forţelor din scoarţă care determină fisurarea
rocilor este dificilă, dar nu imposibilă. Plecând de la aspectul actual al
stratelor şi de la forma iniţială probabilă, se poate cuantifica câmpul de
forţe care a produs modificarea. Acesta este rezultatul efectului
combinat al forţelor tectonice şi al greutăţii sedimentelor. Pe această
bază se poate stabili densitatea şi distribuţia fisurilor.
Identificarea şi dozarea mineralelor carbonatice din rocile de
zăcământ se face prin mai multe metode. În cazul în care numărul de
specii de minerale car-bonatice este mic (unul sau două) nu sunt
dificultăţi majore în stabilirea fracţiilor de minerale carbonatice. Dacă
acest număr este mai mare, ceea ce se întâmplă cel mai adesea,
precizia determinărilor este în suferinţă. Să mai adăugăm şi faptul că
minerale carbonatice sunt întotdeauna însoţile de o serie întreagă de
alte minerale, fie principale (cu pondere mare), fie subordonate sau
numai urme.
Metodele fizice folosite sunt, în general, comune cu cele pentru
alte minerale: examenul microscopic în lumină polarizată al secţiunilor
subţiri, analiza Röentgen, analiza termică ponderală și diferenţială,

39
analiza spectroscopică în infraroşu, analiza cu microscopul electronic,
tomografia computerizată cu raze X. Pentru detalii, vezi [9].
Metodele chimice permit determinarea globală a conţinutului în
carbonaţi măsurând masa de dioxid de carbon degajată prin reacţia cu
acizi sau obţinerea de informaţii asupra distribuţiei mineralelor în rocă
prin atacul cu acizi şi folosirea coloranţilor.
Determinarea conţinutului total de carbonaţi din rocă se face cu
metodele specifice chimiei analitice. Dificultatea care apare este aceea
că acelaşi ion poate proveni din mai multe minerale. Spre exemplu Ca+
+
se găseşte în calcit, aragonit, vaterit, dolomit şi ankerit. În primele
trei, raportul stoichiometric este acelaşi, pe când în celelalte două este
diferit. De obicei, se face o primă aproximaţie considerând prezenţa
exclusivă a calcitului. Prin completarea analizei chimice cu analize
complementare, rezultatul poate fi corectat şi îmbunătăţit.
În legătură cu precizia reultatului mai trebuie făcută menţiunea
că în cazul atacului şi cu acizi tari este posibilă reacţia cu alte minerale
decât cele carbonatice. De aceea este recomandată [14] folosirea
acidului acetic de concentraţie 40…60% în exces, la 60…80 0C, timp de
o oră, într-o microautoclavă căptuşită cu teflon, închisă ermetic, reacţia
desfăşurându-se sub presiune.
Distribuţia carbonaţilor în rocă prezintă interes atât pentru
mineralogi şi geologi, cât şi pentru inginerii care proiectează operaţiile
de acidizare sau pe cei interesaţi de structura spaţiului de pori (formă,
dimensiune, interconexiune ş.a.), pentru realizarea unor modele de
curgere şi dezlocuire. Informaţii preţioase în această direcţie sunt
obţinute prin aşa-zisele reacţii de culoare. În principiu, metoda constă
în realizarea unor suprafeţe plane şlefuite şi udarea lor cu o soluţie de
reactiv specifică fiecărui mineral. În urma reacţiei, mineralul capătă o
anumită culoare prin depunerea unui precipitat. Observarea se face
sub microscop. În tabela 3.5. sunt prezentate culorile specifice pe
care carbonaţii le dau cu diverşi reactivi. De obicei, procedeul este
mai complex decât se sugerează în această tabelă.
Tabela 3.5. Comportarea colorimetrică a carbonaţilor faţă de diferiţi
reactivi.

Autorul Reactivi Specifi

folosiţi Culoarea carbonaţilor după reacţie c
pentru

calcit dolomi aragon magnezit ankerit siderit

Lemberg FeCl3 cafeniu t
roşcată it- - - - calcit,
- roşcat dolomit
Mahler Cu(NO3)2 verde verde verde - verde - calcit,
intens pal intens pal aragoni
t

40
Tatarski AlCl3 alb - - - - - calcit

Leitmeir- MnSO4 cenuşi cenuşi cenuşi cenuşiu cenuşi - aragoni

Feigl u u u- deschis u t
deschis deschis negru deschis
Friedman roşu roşu roz pal roşu - - - calcit,
-Walger alizarin intens aragoni
- ferocia- - - - - albastr albastr t
siderit
nură de u u ankerit
K
galben - roşu- oranj - - - dolomit
- de titan oranj pal

Aplicaţia 1.
O probă de rocă cu masa m = 5 g a fost supusă analizei termice ponderale
pentru determinarea conţinutului în minerale carbonatice, Variaţia masei, Δmi, cu
temperatura, T, este dată în tabelă:

T, 0C 520 ~560 ~640 ~775 ~970

m, g 5,0 4,921 4,890 4,689 3,980
Δmi, g 0 0,079 0,031 0,201 0,709
mi, g 0 0,205 0,060 0,421 1,61
gi, % 0 4,40 1,20 8,41 32,20
Să se determine speciile de minerale, masa mi, şi fracţia masică, gi, a
fiecărui mineral.
Răspuns
În ordine, conform tabelei 3,1., mineralele sunt următoarele: siderit,
magnezit, dolomit şi calcit. Folosind relaţia 3.1., rezultă următoarele valorile din
tabelă pentru masa de mineral, respectiv pentru fracţia masică, Fracţia totală de
minerale carbonatice este de 45,91%.
Aplicaţia 2.
O probă de rocă cu masa m = 0,514 g este supusă atacului cu acid
clorhidric în urma căreia masa scade cu ms = 0,1617 g. Din analiza chimică a
rezultat că fracţiile masice de fier, calciu şi magneziu sunt de 29,7%, 61,77% şi,
respectiv. 8,53%. Să se determine fracţiile masice ale celor trei carbonaţi din
rocă.

Răspuns
Se determină mai întâi masele, mi, de fier, calciu şi magneziu care
împreună, reprezintă 0,1617 g, adică masa dizolvată. Din raportul stoichiometric
rezultă masa de carbo-

mi, g mci gci,% gi,%

Fe 0,04805 0,0985 24,91 19,16
Ca 0,09985 0,249 62,97 48,44
Mg 0,0138 0,0479 12,12 9,31

M CaCO3
nat, mci, (spre exemplu, mCaCO3 = mCa ) iar apoi rezultă fracţia masică, gci
M Ca
şi fracţia masică din total rocă, gi. Datele sunt date în tabelă:

41
Rezultă că restul mineralelor din rocă reprezintă 23,09%.

3.2. Minerale argiloase*)

În urma proceselor de alterare fizico-chimică a rocilor eruptive şi

metamorfice (şi chiar sedimentare) ia naştere o grupă foarte
numeroasă de minerale, între cele mai importante din categoria
rocillor sedimentare, cea a filosilicaţilor. Aceştia reprezintă alumino-
silicaţi cu un conţinut semnificativ de magneziu sau/şi fier.
Cel puţin jumătate din mineralele argiloase din scoarţa terestră o
reprezintă illitele, urmate, în ordine descrescătoare, de
montmorillonite, illite-montmorillonite, clorite, caolinite etc.
Pentru geologia petrolului, rocile argiloase, alcătuite în principal
din minerale argiloase, prezintă interes, mai ales, ca roci sursă de
petrol şi ca roci protectoare. Pentru ingineria de zăcământ interesul
este focalizat asupra mineralelor argiloase ca minerale subordonate în
rocile colectoare, datorită influenţei lor majore asupra tuturor
proprietăţilor acestor roci.
Din punct de vedere petrografic, rocile argiloase sunt agregate
de particule sub forma unor foiţe cu diametrul de sub 2 μm - 4 μm şi
grosimea de ordinul a 0,1 μm. Dimensiunea redusă este rezultatul unui
proces avansat de diviziune mecanică în procesul de formare a rocilor.
Tot sub formă de agregare de particule se află şi mineralele argiloase
din celelalte roci. Această definiţie trebuie privită cu o oarecare grijă,
deoarece particulele de minerale argiloase pot avea şi dimensiuni mai
mari (ex. caolinitele autigenice din gresii), după cum, împreună cu
particulele de minerale argiloase pot coexista particule la fel de mici de
cuarţ, oxizi de fier, titan ş.a.
O consecinţă a gradului mare de diviziune a mineralelor
argiloase o reprezintă suprafaţa lor specifică extrem de mare (zeci sau
sute de m2/cm3),
cu toate implicaţiile aferente (v. cap. 6). O altă consecinţă este aceea
că energia superficială este extrem de mare ceea ce face ca
fenomenele de suprafaţă, cum ar fi adsorbţia, schimbul ionic,
hidratarea, să fie mai importante decât în cazul altor minerale.

*) După G. Manolescu, pentru necesităţile studiului fizic al zăcămintelor de

hidrocarburi, ar fi mai potrivită denumirea de minerale argiloide.
Din punct de vedere cristalografic, mineralele argiloase au în
compunere tetraedri de siliciu (T), care reprezintă o structură formată
dintr-un ion de siliciu şi patru ioni de oxigen şi octaedri de aluminiu (O),
care reprezintă o structură formată dintr-un ion de aluminiu şi opt ioni
de hidroxil ca în figura 3.8.

42
 Fig. 3.8. Reprezentarea schematică a unităţilor structurale ale mineralelor
argiloase:
a) tetraedrul de siliciu; b) octaedrul de aluminiu;
c) şi d) simbolul unităților structurale.

Atât tetraedrii cât şi octaedrii sunt aranjaţi în reţele plane

infinite, conferind mineralului o structură stratificată. Împreună,
stratele tetraedrice sau octaedrice şi interstratele (spaţiile dintre
tetraedrii şi/sau octaedrii adiacenţi) formează o unitate structurală.
Tetraedrii sunt legaţi între ei prin trei colţuri comune (o faţă comună)
formând o reţea plană tetragonală sau hexagonală. Ionii metalici leagă
între ele reţelele adiacente de tetraedri de siliciu. Această legătură este
mult mai slabă decât legătura dintre siliciu şi oxigen din cadrul
tetraedrului. Ionii de hidroxil se leagă direct de cationi. Cationii mari de
metale alcaline sau alcalino-pământoase se leagă direct de ionii de
oxigen. Stratele tetraedric şi octaedric sunt cuplate între ele prin
intermediul ionilor comuni de oxigen din vârfurile tetraedrilor, muchea
octaedrului având aceeaşi dimensiune cu distanţa dintre vârfurile
tetraedrilor vecini.
Mineralele argiloase conţin patru tipuri de aşezări ale
elementelor structurale menţionate: a) o succesiune regulată de tip
TOT (montmorillomit, saponit, illit); b) o succesiune regulată de tip TO
(caolinit); c) o succesiune regulată formată din diferite combinaţii ale
primelor două (clorit); d) o succesiune neregulată formată din diferite
combinaţii ale primelor două (attapulgit). Ultimele două se mai numesc
şi minerale cu interstratificaţie mixtă. Mineralele menţionate în
paranteze sunt cele reprezentative pentru structurile respective, lor
adăugându-li-se şi altele (v. mai jos).
Numărul mare de specii, multiplele asemănări, dar şi deosebiri,
fac dificilă clasificarea acestor minerale. Au fost propuse mai multe
clasificări pe diverse criterii: structurale, genetice, de proprietăţi.
Pentru ingineria de zăcământ este utilă o clasificare mai generală care

43
are în vedere, în primul rând, comportarea în mediu apos. Se disting,
astfel, trei grupe principale de minerale argiloase: (a) a
montmorillonitului; (b) a illitului; (c) a caolinitului.
a. Grupa montmorillonitului, cu cea mai mare capacitate de
fixare a apei din mediul de contact dintre toate mineralele argiloase.
Montmorillonitul are o structură regulată de tip TOT, cu
caracteristica pachetului structural de 9,6 Å în absenţa apei. Legătura
dintre tetraedrii adiacenţi se face prin intermediul ionilor schimbabili şi
al apei (fig. 3.9.).

Fig. 3.9. Structura montmorillonitului.

Formula chimică a montmorillonitului este următoarea:

Al 4Si 8 O 20 (OH) 4 . În natură nu există un mineral care să conţină exact
proporţia stoichiometrică descrisă prin formula de mai sus. Siliciul şi
aluminiul sunt parţial substituite: siliciul de aluminiu, iar aluminiul de
magneziu, calciu, sodiu, fier etc. În consecinţă, se foloseşte denumirea
de montmorillonit de sodiu, de calciu etc., în funcţie de ponderea
ionilor de substituţie. Spre exemplu, un montmorillonit din dintr-o rocă
din zona San Antonio (SUA) are următoarea formulă [20]:
Al3,12Fe0,24 Mg0,64 ][Si 7,92 Al0,08 ]O 20 (OH) 4 x 80 H2 0 , fiind un montmorillonit
de mag-neziu. Din această ultimă formulă se poate observa că 1% din
siliciul tetraedric este substituit de aluminiu, iar 22% din aluminiul
octaedric este substituit de 16% magneziu şi 6% fier. Rezultatul
acestor substituţii neechivalente (atât din punct de vedere al
dimensiunii, cât şi al încărcării electrice) conduce la o deformare a
reţelei cristaline (fără să-i modifice, însă, caracteristica) şi, respectiv, o
încărcare electrică a acesteia. Rapoartele de substituire sunt foarte
diferite. Există, evident, anumite limite superioare, legate de gradul de
deformabilitate a reţelei cristaline. De aici rezultă un domeniu larg de
variaţie al proprietăţilor acestui mineral. Depăşirea limitei menţionate
conduce la degradarea mineralului într-un alt mineral înrudit.

44
 Labilitatea legăturilor intercristaline face ca gradul de diviziune al
particulelor de montmorillonit să fie foarte înaintat, cu toate
consecinţele privind suprafaţa specifică, energia superficială,
încărcarea electrică etc.
Împreună cu montmorillonitul, din această grupă mai fac parte
beidellitul, saponitul, nontronitul, hectoritul şi alte minerale cu
capacitate mare de schimb ionic şi de hidratare. După unii autori,
saponitul şi hectoritul, impreună cu încă alte minerale, formează grupa
saponitului, mult înrudită cu cea a mont-morillonitului. Cele două grupe
de minerale argiloase poartă şi denumirea ge-nerică de smectite.
Densitatea montmorillonitului este de ordinul a 2000 kg/m3, în funcţie
de substituţiile din reţea.
b. Grupa illlitului. Illitul are o structură tristratificată,
asemănătoare cu cea a montmorillonitului, cu deosebirea esenţială că
are în compoziţie ionul de po-tasiu intercalat între stratele adiacente de
tetraedri de siliciu. Acesta consolidează reţeaua cristalină, atât din
punct de vedere mecanic, cât şi fizico-chimic. Structura octaedrală este
una de gibbsit. Caracteristica reţelei este de 10 Å. O ilustrare a
structurii illitului este prezentată în figura 3.10.

Fig. 3.10. Structura illitului.

Formula chimică a illitului este următoarea:

K y (Al 4 )(Si 8- y Al y )O 20 (OH) 4 . Valoarea lui y este cuprinsă între 1 şi 1,5.
Acest lucru arată că siliciul este înlocuit de aluminiu într-o proporţie de
ordinul a 10 -15%. În proporţii diferite pot fi substituiţi şi alţi ioni. Spre
exemplu, un illit din localitatea Alexander, Illinois, are următoarea
formulă chimică [21]: K(Al 3,1 Fe 0,4 Mg 0,5 )(Si 7 Al)O 20 (OH) 4 .
Capacitatea de schimb ionic este mai redusă decât la
montmorillonit datorită unui mai bun echilibru electric, dat de prezenţa
potasiului. Ca o consecinţă, diversitatea de compoziţii chimice ale

45
illitului este mult mai restrânsă, iar capacitatea de hidratare este mai
redusă decât cea a montmorillonitului, în special datorită legăturilor
mai puternice dintre stratele de tetraedrii de siliciu adiacenţi.
Densitatea illitului este de ordinul a 2700 kg/m3.
Pe lângă illit, datorită proprietăţilor asemănătoare, sunt incluse
în această grupă micele, hidromicele, glauconitul în stare avansată de
diviziune ş.a.
c. Grupa caolinitului. Caolinitul are o structură bistratificată (TO),
mult mai compactă decât a mineralelor din celelalte două grupe.
Caracteristica reţelei este de 7,2Å. O schematizare a pachetelor care
compun reţeaua cristalină a caolinitului este prezentată în figura 3.11.

Fig. 3.10. Structura caolinitului.

Caolinitul este mult mai stabil faţă de celelalte două minerale

descrise mai sus, atât din punct de vedere mecanic, cât şi fizico-chimic.
El are o slabă capacitate de schimb ionic şi de hidratare. Formula
chimică a caolinitului este următoarea: Al 4Si 4 O10 (OH) 8 . Densitatea
caolinitului este de cca. 2600 kg/m3.
Din această grup mai fac parte hyalloysitul, dikitul, nacritul ş.a.
Revenind la proprietăţile generale ale mineralelor argiloase, vor
fi analizate mai jos câteva dintre acestea.

1. Schimbul ionic.
Încărcare electrică a reţelei cristaline a mineralelor argiloase,
urmare a substituţiilor izomorfe neechivalente, este esenţială în
comportarea lor faţă de apa de contact şi de cationii din apă. Această
încărcare variază în limite destul de largi:
a) Valoarea zero la caolinit, dikit, nacrit, serpentină TO, talc, pirofilit
TOT;
b) Valori între 0,2 şi 0,6 la montmorillonit, beidellit, nontronit,
saponit TOT;
c) Valori între 0,6 şi 0,9 la vermiculit TOT;
d) Valori între 0,5 şi 1 la illit, muscovit TOT;
e) Valori de ordinul a 2 unităţi la mice fragile (fin divizate).
În funcţie de această încărcare, vor fi atraşi mai mulţi sau mai
puţini cationi iar aceştia vor fi mai mult sau mai puţin schimbabili.
Astfel, dacă încărcarea este slabă şi localizată în octaedrii de aluminiu,
cationii vor fi mai uşor schimbabili. Pe de altă parte, un ion monovalent

46
de dimensiune mică va fi capabil să neutralizeze o sarcină locală, pe
când un ion polivalent este relativ liber în interstrat.
Studiul smectitelor a arătat că dacă încărcarea este mică,
ionul schim-
babil este Na+. Proba de mineral se găseşte sub formă de cristale
individuale; dacă încărcare este mare, mineralul se găseşte sub forma
unor agregate. Între cele două extreme există o gamă variată de
situaţii intermediare.
La încărcări mici există o proporţionalitate directă între
încărcarea reţelei şi capacitatea de schimb ionic. La încărcări mari,
legitatea se schimbă.
Localizarea cationilor şi a moleculelor de apă din interstrate este
cheia înţelegerii comportării argilelor la contactul cu apa.
Tendinţa de dezordine creşte odată cu descreşterea încărcării
cationului din interstrat. De altfel, cationii reprezintă forţa de ordonare
a împachetării unităţilor structurale: deficitul de încărcare al
tetraedrilor de siliciu induce legături puternice care determină o bună
organizare. Din contră, când dezechilibrul electric este generat de
octaedrii de aluminiu, a fost constatată o tendinţă de dezordine în
împachetarea unităţilor structurale.
Iată comportarea câtorva cationi.
a) K+ şi Ba2+ care au dimensiune mare şi sunt nehidrataţi induc o
bună organizare şi, implicit, o bună stabilitate a reţelei;
b) Mg2+ cu putere mare de polarizare tinde să formeze cu
moleculele de apă o structură octaedrică prin legături de hidrogen cu
ionii de oxigen de la periferia tetraedrilor de siliciu;
c) Na+ şi Ca2+ cu putere mică de polarizare şi cu rază mare,
formează grupuri hidratate mai puţin compacte.
Toate efectele menţionate determină o variaţie a caracteristicii
reţelei cristaline a mineralelor care găzduesc aceşti cationi.
Afinitatea mineralelor argiloase pentru cationi descreşte în
ordinea următoare: Na>Ca>Mg>K, adică este mai puternică pentru
ionii cu rază mai mică.
Sunt şi ioni care nu pot fi înlocuiţi. Spre exemplu, ionul de
potasiu dintr-un illit, nu poate fi schimbat, fiind “îngropat” între stratele
adiacente de tetraedri de siliciu, dimensiunea lui fiind apropiată de cea
a spaţiului pe care îl ocupă.
O menţiune importantă este aceea că schimbul ionic se poate
petrece doar în prezenţa apei.
Un alt mecanism de fixare a ionilor din apa de contact este acela
al echilibrării sarcinilor electrice care rezultă prin fragmentarea reţelei
cristaline, (aşa-zisele legături rupte) prin chemosorbţia cationilor din

47
mediu. Este uşor de dedus că acest mecanism este cu atât mai
important cu cât gradul de diviziune este mai înaintat.
Schimbul ionic nu este un proces ireversibil, dar nici complet
reversibil. Astfel, prin modificarea mediului de contact se produce
un transfer selectiv de ioni între mediu şi mineral.
Ionii de substituţie sunt uneori hidrataţi. Mecanismele de
schimb sunt
aceleaşi, dar transformările produse sunt, într-o anumită măsură,
diferite. După Olphen [23], ionii nehidrataţi sunt fixaţi la stratul de
oxigen al tetraedrilor de siliciu şi, parţial, în spaţiile din acest strat. Ionii
hidrataţi nu pot pătrunde în aceste spaţii, aşa că ei sunt fixaţi într-un
strat când hidratarea este bidimensională sau în două straturi când
hidratarea este tridimensională, evident, pe stratul de oxigen din
tetraedrii de siliciu.
Capacitatea de schimb ionic este un proces dificil de descris şi,
mai ales, de controlat, în special în cazul contactului concomitent a mai
multor minerale argiloase cu mai multe specii de ioni, aşa cum se
întâmplă în zăcămintele de hidrocarburi.
Limitele de variaţie ale capacităţii de schimb ionic sunt foarte
largi, de la câteva unităţi de miligrame de hidrogen echivalent pe suta
de grame de mineral, până la câteva sute de unităţi, după cum se
poate vedea şi din tabela 3.6.

Tabela 3.6. Capacitatea de schumb ionic a unor minerale argiloase

Capacitatea de schimb
Mineralul Tip
ionic,
structural
mg H /100 g mineral
+

Vermiculit TOT 300⋅ ⋅ ⋅ 600

Montmorillo TOT 180⋅ ⋅ ⋅ 200
nit
Beidellit TOT 80⋅ ⋅ ⋅ 120
Illit TOT 51
Aţapulgit mixt 20⋅ ⋅ ⋅ 40
Caolinit TO 3⋅ ⋅ ⋅ 7
Hyalloysit TO 3⋅ ⋅ ⋅ 6

Schimbul ionic depinde destul de mult de presiune şi de

temperatură, res-pectiv de adâncimea la care se află mineralul. În
figura 3.12. se arată tendinţa de scădere a schimbului ionic cu
adâncimea pentru cazul unei sonde din Nigeria.

48
 Fig 3.12. Variația capacității de schimb ionic
și a densităţii unei argile din Nigeria [82].

Schimbul ionic produce modificări mai mari sau mai mici ale
proprietăţilor mineralelor respective, mai ales în ceea ce priveşte
cantitatea de apă sorbită.

2. Sorbţia unei cantităţi relativ mari de apă.

Aceasta reprezintă proprietatea cea mai importantă a
mineralelor argiloase. Sunt mai multe mecanisme fizico-chimice de
asociere a mineralelor argiloase cu apa. Principala consecinţă este o
creştere a volumului mineralelor. Uneori se produce şi dispersia
particulelor de mineral, iar în unele cazuri se formează dispersii
coloidale. Proprietatea mineralelor argiloase de a fixa apa într-o
măsură apreciabilă se mai numeşte capacitate de hidratare.
Apa de cristalizare reprezintă, de fapt, ioni de H+ şi OH--, parte
componentă a structurii mineralului, regăsindu-se chiar în formula
chimică, aşa cum se poate vedea în exemplele de mai sus. Ea se poate
elimina prin încălzire la temperaturi mari, de peste 5500C, sub formă de
molecule recombinate de apă. Acest lucru poate conduce la
schimbarea unor caracteristici ale mineralului sau chiar metamorfoza
lui. Caolinitul aşa-zis anhidru, conţine 13,6% (masic) apă de
cristalizare, iar illitul şi smectitele cca. 4,5%.
Adsorbţia fizică reprezintă un mecanism specific tuturor solidelor
higroscopice. Mineralele argiloase fac parte din această categorie.
Procesul are loc în spaţiul intercristalin şi este cu atât mai important cu
cât suprafaţa specifică este mai mare. Spre exemplu, un film continuu
de apă cu grosimea de 3,5 Å care ocupă suprafaţa unor particule cu
diametrul de 2 µ m şi cu grosimea de 0,1 µ m, reprezintă aproximativ
1% din volumul particulelor. Numărul de strate de apă adsorbită
variază în funcţie de tipul mieralului şi condiţiile de mediu. Adsorbţia

49
este, practic, singurul mod de hidratare pentru caolinite şi illite. Se mai
numeşte şi apa externă.
Cele două mecanisme discutate mai sus se regăsesc la toate
mineralele argiloase.
În cazul smectitelor, se mai defineşte încă o categorie de apă
asociată cu mineralele argiloase: apa internă.
Apa internă sau planară este localizată în interstrate sub două
forme: apă asociată ionilor schimbabili şi apă aşezată sub forma unor
straturi (până la trei straturi de molecule). Apa asociată cationilor este
puternic legată şi variază, în funcţie de natura ionului şi de cantitatea
de apă disponibilă, de la 0,6 la 2 molecule de apă pentru un cation.
Transferul apei în interstrat este determinat de tendinţa de diluţie a
sistemului format din ionii schimbabili şi apa asociată lor.
Apa planară induce o creştere de câteva ori a dimensiunii
interstratului. În cazuri particulare, această distanţă creşte indefinit
prin formarea micelelor.
Hidratarea mineralelor argiloase mai depinde şi de prezenţa sau
absenţa unor ioni în apa de contact. Prezenţa cationilor în apa de
contact limitează procesul de hidratare prin faptul că încărcarea
electrică este, în parte, echilibrată de aceştia. Rezultă că un număr mai
mic de molecule de apă liberă vor fi fixate în jurul particulei de mineral
decât în absenţa cationilor.
Mecanismele de hidratare diferă într-o măsură importantă la cele
trei grupe de minerale, după clasificarea de mai sus.
La illit şi caolinit, precum şi la mineralele din grupele respective,
nu se poate produce o extensiune a reţelei cristaline pe direcţia
perpendiculară pe planul de stratificaţie decât cu totul limitată. În cazul
illitului reţeaua este întărită de prezenţa cationului neschimbabil K+
dintre stratele adiacente de tetraedri de siliciu, iar în cazul caolinitului
reţeaua este mult mai stabilă din punct de vedere mecanic, legăturile
dintre stratele de tetraedri şi octaedri fiind, aşa cum s-a arătat mai sus,
sufucient de puternice pentru a nu permite o extensie mare a
aceasteia. Din acest motiv, aşa-zisa apă planară, care se fixează între
pachetele structurale, se află într-o cantitate neglijabilă în comparaţie
cu apa fixată la periferia particulei.
În schimb, la mineralele din grupa montmorillonitului, apa
planară are ponderea principală în procesul de hidratare. Cantitatea de
apă fixată la periferia particulei de montmorillonit nu diferă, însă, în
mod semnificativ de aceea a celorlalte minerale. În consecinţă, gradul
de hidratare al mineralelor din grupa montmorillonitului este cu mult
superior gradului de hidratare al mineralelor din grupa illitului şi a
caolinitului tocmai din cauza cantităţii mari de apă planară.

50
 Hidratarea mineralelor cu interstratificaţie mixtă depinde în mod
direct de tipurile de structuri care compun mineralul şi de ponderea
acestora în alcătuirea mineralului.

3. Umflarea mineralelor argiloase

Aceasta este rezultatul principal al hidratării mineralelor
argiloase şi reprezintă creşterea de volum a particulelor de mineral şi,
implicit, a agregatelor de particule.
În acest context, se poate vorbi de două volume ale unei
particule de mineral argilos: (1) volumul propriu-zis în care sunt
cuprinse elementele constituente ale mineralului la care se adaugă apa
de cristalizare, care depinde de natura mineralului şi de transformările,
mai ales mecanice, la care a fost supus; (2) volumul aparent al
particulei de mineral hidrarat care cuprinde şi apa fixată prin
mecanismele menţionate. Dacă primul volum poate fi considerat o
constantă a mineralului pentru o masă dată, cel de al doilea este o
funcţie complexă de tipul mineralului, de numărul de substituţii, de
mărimea particulei, de gradul de hidratare, de mineralizaţia apei de
contact, de istoria proceselor de schimb ionic şi de gradul de hidratare.
Contribuţia cea mai mare la creştera de volum o are apa planară.
Aceasta determină, aşa cum s-a arătat, o expansiune a reţelei
cristaline, minoră la caolinit şi illit şi majoră la montmorillonit. Astfel,
caracteristica reţelei montmorillonitului poate creşte de la 9,6 Å pâna la
21 Å, în funcţie de condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul
de hidratare.
S-a arătat că mărirea de volum depinde şi de capacitatea de
schimb ionic. Astfel, mineralele care au o capacitate mare de schimb
ionic vor avea şi o capacitate mare de umflare. Totuşi, cercetările în
domeniu au arătat că nu există o relaţie exactă între cele două.
Volumul aparent al particulei de mineral cuprinde şi apa fixată la
periferia particulei. Această apă face ca distanţa dintre particule să
crească, fără ca ansamblul particulelor să-şi piardă coeziunea.
Prin hidratare, particulele de mineral se umflă, fie că fac parte
din roci preponderent argiloase, fie că fac parte din roci colectoare.
Umflarea se traduce prin creşterea volumului total (brut) al rocii când
fracţia de minerale argiloase este mare sau prin reducerea dimensiunii
porilor şi, implicit, a volumului de pori, atunci când fracţia de minerale
argiloase este mică, iar rezistenţa mecanică a scheletului solid al rocii
este suficient de mare pentru a nu permite expansiunea volumului
brut. Nu se poate stabili o limită între cele două categorii de roci.
Faptul că roca este sau nu consolidată are o importanţă specială în
desfăşurarea procesului de hidratare şi, deci, în gradul de modificare a
volumelor.

51
 Limitarea spaţiului în care se produce creşterea de volum prin
hidratare conduce la creşterea presiunii apei din pori şi apariţia unor
presiuni anormale, în cazul rocilor argiloase şi a marnelor, sau la
restrângerea procesului în sine, ca în cazul rocilor puternic consolidate
şi cu o porozitate foarte mică.
Creşterea de volum poate fi cuantificată printr-un coeficient de
umflare definit prin relaţia:

cu = (Vm + ∆ V)/Vm, (3.2.)

sau
cu = 1 + ∆ V/Vm (3.2’)
în care cu este coeficientul de umflare, Vm volumul de mineral, iar ∆ V
creşterea de volum a mineralului. De obicei, creşterea de volum se
asimilează cu volumul de apă sorbită, ceea ce înseamnă o
supraevaluare a coeficientului de umflare, pentru că o parte din apă
umple, prin imbibare liberă, spaţiile dintre particulele de mineral, cu
atât mai mari cu cât proba supusă analizei este mai puţin compactă.
Coeficientul de umflare al mineralelor argiloase variază în limite
foarte largi ca şi gradul de hidratare, aşa cum s-a arătat în paragrafele
anterioare. În tabela 3.7. sunt date intervalele de variaţie a
coeficienţilor de umflare a mineralelor din cele trei grupe principale.
Pentru agregatele multiminerale, coeficientul de umflare depinde
de natura şi ponderea mineralelor.
Procesul de hidratare şi, prin consecinţă, procesul de umflare nu
se produce instantaneu. Echilibrul se realizează în decursul a câteva
sute de ore, sau chiar mai mult. În faza iniţială, adică în primele zeci de
minute, viteza de hidratare este foarte mare, după care scade treptat.

Tabela 1.3.7. Coeficienţi de umflare a mineralelor argiloase.

Mineralul Coeficientul de umflare prin expansiune liberă

(grupa) în apă nemineralizată
Momtmorillo 10⋅ ⋅ ⋅ 20
nit
Illit 1,5⋅ ⋅ ⋅ 2
Caolinit 1,1⋅ ⋅ ⋅ 1,3

Influenţa mineralizaţiei apei de contact asupra coeficientului de

umflare a unui agregat de minerale argiloase separate dintr-o rocă de
zăcământ, pentru câteva situaţii particulare, este arătată în figura 3.13.
Figura ilustrează totodată şi dinamica procesului de umflare.

52
 Fig. 3.13. Influenţa timpului şi a mediului de contact asupra umflării
mineralelor argiloase.

Zona de vulnerabilitate maximă este cea din imediata apropiere

a sondei. Aici apar gradienţii de presiune între sondă şi strat cei mai
mari. Efectul este imediat şi el se amplifică odată cu creşterea timpului
de contact. Creşterea volumului mineralelor argiloase conduce la o
scădere drastică a permeabilităţii rocii şi, implicit, a productivităţii
sondei. Se poate ajunge chiar la situaţia în care permeabilitatea rocii
devine atât de mică, încât curgerea devine imposibilă. Se poate vorbi,
la limită, despre pierderea comunicaţiei dintre strat şi sondă. Reper-
cursiunile sunt foarte grave, cu implicaţi economice majore.
Zona din imediata vecinătate a sondei nu este afectată numai în
dreptul stratelor productive, ci şi în celelalte formaţiuni. S-a estimat
[81] că cca 75% din formaţiunile traversate prin foraj conţin o fracţie
importantă de minerale argiloase. Costurile suplimentare cauzate de
dificultăţile provocate de mineralele argiloase în procesul de foraj sunt
estimate la cca 500 milioane USD în fiecare an.
Cealaltă parte a zăcământului, adică cca 99,99% din volumul
acestuia, este afectată în acelaşi sens, însă nu şi în aceeaşi măsură, de
fluidele de injecţie. Datorită gradienţilor de presiune mici, accesul apei
sau soluţilor apoase în porii cu aglomerări mari de minerale argiloase,
care au şi dimensiunile cele mai mici, devine limitat.

4. Dispersia particulelor de mineral.

Fenomenul este un efect secundar al hidratării mineralelor
argiloase şi constă în desprinderea particulelor de mineral din poziţia
lor şi deplasarea în spaţiul liber din apropiere.
Cauza dispersiei este existenţa forţelor de repulsie dintre
perticulele de mineral hidratat care sunt rezultatul efectului combinat

53
al forţelor de repulsie electrostatică şi al forţelor de atracţie van der
Waals. Forţele de atracţie nu sunt mult diferite pentru cazurile în care
cationii sunt hidrataţi sau nu. În schimb, forţele de repulsie vor fi cu
atât mai mari cu cât gradul de hidratare a cationilor este mai mare.
Dacă se ţine seama de faptul că ionii Na+ au cel mai mare grad de
hidratare, iar ionii K+ cel mai mic, rezultă că mineralele argiloase de tip
sodiu, adică acelea care au preluat sodiu din mediul de contact prin
mecanismele schimbului ionic, prezintă cel mai înalt grad de dispersie.
Cationii de Ca++ şi Mg++ sunt şi ei hidratabili, aflaţi într-o poziţie
intermediară faţă de cei Na+ şi K+, deci vor determina o capacitate de
dispersie, de asemenea, intermediară.
Dispersia mineralelor depinde de tipul mineralului, de dispunera
lui în rocă şi de mineralizaţia apei de contact. Dacă din punctul de
vedere al umflării există diferenţe majore între mineralele argiloase,
din cel al dispersiei diferenţele sunt mai mici.
Dispersia mineralelor argiloase, fără să fie la fel de importantă ca
umflarea, are consecinţe ce nu pot fi neglijate.
După cum se va vedea în capitolul 7., structura reţelei de pori
are o particularitate importantă, aceea a variaţiei de secţiune
transversală pe direcţia de curgere. Cu alte cuvinte, există o
succesiune de secţiuni mari şi mici, cu raportul ariilor maxime şi
minime de câteva unităţi sau chiar zeci de unităţi. Altfel spus, pe
traseul parcurs de fluide există o succesiune de constricţii care
delimitează spaţii de dimensiune mai mare. De aceea, punerea în
mişcare a particulelor de minerale argiloase este însoţită de blocarea
zonelor înguste (a constricţiilor) din mediul poros.
Procesul este cu atât mai activ, cu cât frecvenţa constricţiilor de
secţiune mai mică decât cea a particulelor în mişcare este mai mare.
Fixarea (înţepenirea) particulelor argiloase în constricţii
diminuează considerabil capacitatea de curgere a rocii deoarece, odată
cu constricţiile, se blochează şi porii din amonte şi aval, până la prima
ramificaţie. Fracţia din volumul porilor prin care încetează sau se
limitează curgerea este considerabil de mare.
Faptul că uneori, odată cu fluidele de zăcământ, se extrag
particule de minerale argiloase, denotă că există astfel de particule
desprinse din scheletul rocii care migrează pe distanţe apreciabile
(metri sau zeci de metri) pe căile de curgere rămase neblocate.
Migrarea particulelor se produce şi în cazul injecţiei fluidelor în
strat. Apa şi soluţiile apoase, produc, cu mare probabilitate, pe lângă
umflare, şi un anumit grad de dispersie, cu atât mai ridicat cu cât
compatibilitatea dintre fluidele injectate şi mineralele argiloase din
rocă este mai slabă. O bună compatibilitate însemnează o modificare
neînsemnată a echilibrului ionic şi de hidratare.

54
 Efectul migrării apare pregnant în prima perioadă a injecţiei,
până la stabilirea echilibrului în zona din apropierea sondei, cea în care
variaţia presiunii este foarte mare. Zona de influenţă se deplasează cu
viteză din ce în ce mai mică, odată cu lărgirea frontului de dezlocuire.
Astfel, efectul migrării particulelor dispersate asupra presiunii de
injecţie scade în timp, însă efectul cumulat creşte.
Schimbul ionic diminuează şi el pe măsură ce apa se deplasează
în zăcământ, datorită unei anumite “nivelări” a compoziţiei soluţiei
injectate prin amestecul cu apa de zăcământ și consumului de ioni
schimbabili. La scara micro (a porilor individuali), mecanismul de
blocare a curgerii la distanţe mari de sondă este acelaşi ca în
apropierea sondei, cu deosebirea că atât forţa de inerţie, cât şi forţa
hidrodinamică sunt mai mici datorită scăderii vitezei de curgere.
Evitarea, fie şi parţială, a efectelor discutate mai sus este
posibilă numai prin studiul compatibilităţii mineralelor argiloase din
rocă cu fluidele cu care urmează să intre în contact. De obicei, se face
un studiu static care cuprinde măsurarea capacităţii de schimb ionic, a
creşterii de volum prin umflare şi a dispersiei. Mai dificile, dar mai
relevante, sunt testele dinamice care presupun provocarea curgerii
prin probele de rocă. În urma studiului se alege fluidul care
influenţează cel mai puţin mineralele argiloase.
Pentru traversarea stratului productiv este posibilă alegerea unui
fluid care să nu conţină apă ca fază continuă (fluide negre, emulsie
inversă ş.a.). Din păcate, sunt multe situaţii în care se neglijează acest
aspect sau este tratat în mod superficial. Vătămările produse sunt greu
sau chiar imposibil de eliminat. Ele se materializează prin dificultăţi sau
accidente în foraj, punerea cu dificultate în producţie a sondelor,
reducerea debitului de producţie sau de injecţie etc.
Rocile colectoare de hidrocarburi conţin, concomitent, mai multe
minerale argiloase, în proporţii atât de variate, încât este unanim
acceptat faptul că în fiecare rocă, compoziţia mineralogică a fracţiei
argiloase este diferită.
Dispunerea mineralelor argiloase în roci depinde de mulţi factori:
tipul şi fracţia de minerale, structura spaţiului poros, procesele de
litificaţie în urma cărora a rezultat roca respectivă ş.a. În cazul rocilor
granulare cu conţinul relativ mic de minerale argiloase, susceptibile de
a fi roci colectoare, Neasham [22] descrie trei moduri de aşezare a
mineralelor argiloase: particule discrete, tipic pentru caolinit, sub formă
de căptuşeală, tipic pentru montmorillonit şi illit şi agregate care
crează punţi între granule, tipic pentru illit.
Între condiţiile iniţiale de zăcământ (presiune, temperatură, stare
de saturaţie etc.) se poate menţiona şi echilibrul stabilit între

55
mineralele argiloase din rocile colectoare şi protectoare, pe de o parte,
şi apa de zăcământ, pe de altă parte. Echilibrul se referă la un anumit
nivel de schimb ionic, de hidratare, de umflare şi de dispersie. Orice
modificare a condiţilor de zăcământ va determina un dezechilibru din
aceste puncte de vedere şi, concomitent, o tendinţă de trecere către o
altă stare de echilibru. Factorul major, şi într-o primă aproximaţie,
singurul, este modificarea compoziţiei mediului de contact. Apa şi
soluţiile apoase sunt, practic, singurele care trebuie luate în
consideraţie atunci când se are în vedere interacţiunea cu mineralele
argiloase din rocă. Modificările se pot produce: (1) numai în apropierea
sondei, pe o rază relativ mică (de ordinul centimetrilor până la cel al
metrilor), în cursul traversării stratului productiv, al cimentării coloanei
de exploatare, al perforării coloanei, al punerii în producţie a sondei, al
reparaţiilor sondei sau în cursul operaţiilor de acidizare şi de fisurare
hidraulică şi (2) într-o mare parte a zăcământului, în cursul proceselor
de injecţie de apă, abur sau soluţii pe bază de apă, în scopul adâncirii
procesului de exploatare a zăcămintelor de hidrocarburi.
Din punct de vedere practic, probabilitatea ca în urma
dezechilibrului produs asupra mineralelor argiloase prin schimbarea
mediului de contact să se îmbunătăţească condiţiile de curgere este
atât de mică, încât această eventualitate se exclude a priori.
Consecinţele negative ale transformărilor suferite de mineralele
argiloase sunt considerabile şi, în cea mai mare măsură sunt,
ireversibile.
Există însă şi o situaţie favorabilă: aceea în care în cursul
formării rocii, al migraţiei sau în perioada de existenţă a zăcământului,
compuşi organici grei, unii din ei în stare solidă, să fie fixaţi puternic de
particulele de minerale argiloase, în special de caolinite şi într-o
oarecare măsură montmorillonite, conferindu-le un caracter hidrofob.
În acest caz, toate fenomenele discutate mai sus în care este implicată
apa se desfăşoară în mod diferit. Studiul acestor fenomene este
incomplet, mai ales datorită dificultăţii de a separa mineralele argiloase
dintr-o rocă fără a altera starea nativă. Progrese importante se
aşteaptă prin studiul rocilor prin metoda “Cryo SEM” [120] care constă
în analiza la microscopul electronic a probelor de rocă aduse la
temperaturi foarte scăzute la care apa şi ţiţeiul devin solide şi îşi
păstrează integritatea la desprinderea unor fragmente din carote care
urmează a fi studiate.
Identificarea şi dozarea mineralelor argiloase din roci reprezintă
unul din cele mai dificile experimente care se efectuează asupra
rocilor. Dificultatea se datorează, în principal, prezenţei concomitente
a unui număr mare de specii de minerale argiloase în proporţii foarte
variate.

56
 Separarea mineralelor argiloase dintr-o rocă este o operaţie
nesigură, dar eroarea nu este, în general, mare. Criteriul dimensiunii
particulelor (după unii autori sub 4 µ m, după alţii sub 2 µ m) este
insuficient. Aşa cum s-a arătat mai sus, numeroase alte minerale pot
avea această dimensiune ca urmare a solicitărilor mecanice suferite de
particule, mai ales în cursul transportului până la locul de sedimentare.
Experienţa practică joacă un rol important într-o operaţie de separare a
mineralelor argiloase dintr-o rocă.
După separare şi evaluarea fracţiei masice de minerale
argiloase, urmează identificarea tipurilor de minerale şi evaluarea
ponderii lor. Până în prezent nu există o metodă de determinare
cantitativă cu eroare mică a speciilor de minerale şi nici nu se
întrevede o astfel de posibilitate. Se practică, de aceea, metodele cu
cele mai bune rezultate semicantitative. În mod curent se foloseşte
difracţia cu raze X ( vezi cursul de Mineralogie [122]).
Interpretarea unei difractograme se face prin comparaţia cu
etaloanele standard pentru principalele minerale argiloase. Evaluarea
cantitativă este strict
orientativă şi presupune o experienţă bogată în domeniu.
Analiza termică diferenţială constă în încălzirea probei la
temperaturi mari, peste 10000C şi înregistrarea temperaturilor la care
au loc reacţii endoterme sau exoterme. Cunoscând transformările pe
care le suferă diferite minerale argiloase

a. b.

57
 Fig. 1.3.15. Eletromicrografia unor minerale argiloase:
a. montmorillonit cu cristale mari; b. nontronit.
la anumite temperaturi şi comparând cu diagrama obţinută prin
analiză, se sta- bilesc tipurile şi ponderile aproximative ale mineralelor
argiloase în proba analizată. (Acest tip de analiză se foloseşte şi pentru
alte categorii de minerale). O metodă foarte utilă, dar dificilă şi
costisitoare, este analiza cu microscopul electronic de reflexie (SEM).
În urma analizei se obţin imagini ca în figurile 3.14 şi 3.15.
Alte metode de analiză, cum ar fi analiza termică ponderală,
folosirea co- loranţilor, spectroscopia în infraroşu, se găsesc explicate
în detaliu de G. Manolescu în [123].

Întrebări şi probleme

1. Cum se explică omisiunea studiului celorlalte minerale (afară de silice,

mineralele carbonatice şi cele argiloase din acest capitol?
2. Enumeraţi principalele proprietăţi ale silicei din punctul de vedere al
inginerului de zăcământ.
3. Care sunt consecinţele pozitive şi cele negative ale prezenţei cuarţului
granular în rocile colectoare?
4. Care este intervalul de dimensiuni pentru granulele de cuarţ din rocile
colectoare?
5. Prin ce se diferenţiază mineralele carbonatice de celelalte minerale din
rocile de zăcământ?
6. Care este principala proprietate a mineralelor carbonatice din punct de
vedere al capacităţii de înmagazinare şi a celei de curgere a rocilor în care
sunt minerale dominante?
7. Ce sunt soluţiile solide şi ce importanţă au ele pentru inginerul de
zăcământ?
8. Faceţi o paralelă între viteza de dizolvare în apă cu dioxid de carbon şi
viteza de reacţie cu acizii a mineralelor carbonatice.
9. Ce sunt reacţiile secundare şi care este importanţa lor în operaţiile de
acidizare?
10. Care este limita inferioară a conţinutului în carbonaţi a unei roci colectoare
pentru a fi susceptibilă la operaţiile de acidizare?
11. De ce este dificilă identificarea şi dozarea mineralelor carbonatice din
rocile colectoare?
12. Reprezentaţi grafic în triunghiul de compoziţie rezultatul aplicaţiei 2.
13. Ce sunt mineralele argiloase?
14. Care sunt tipurile de structuri cristaline ale mineralelor argiloase?
15. Scrieţi o listă cât mai completă a mineralelor argiloase cunoscute şi
clasificaţi-le în cele trei grupe.
16. De ce gradul mare de dispersie este o proprietate caracteristică
mineralelor argiloase?
17. Prin ce se aseamănă montmorillonitul cu illitul? Dar prin ce diferă? Aceeaşi
întrebare pentru perechile montmorillonit-caolinit şi illit-caolinit.
18. De ce illitul are densitatea mai mare decât montmorillonitul?

58
19. Prin ce diferă mineralele din aceeaşi grupă (ex. cele din grupa
montmorillonitului)?
20. Ce este schimbul ionic?
21. Se poate realiza un schimb ionic în absenţa apei?
22. Care sunt consecinţele schimbului ionic? Cum poate fi inhibat
schimbul ionic?
23. Faceţi o tentativă de explicare a diagramei din figura 3.12.
24. Care sunt mecanismele de fixare a apei de mineralele argiloase?
25. Prin ce diferă hidratarea montmorillonitului de cea a illitului şi a
caolinitului?
26. Care este diferenţa dintre apa externă şi apa internă?
27. Care categorie de apă are efectul cel mai mare asupra volumului
particulei de mineral?
28. Cum poate fi inhibată hidratarea mineralelor argiloase din rocile
colectoare?
29. Ce este coeficientul de umflare?
30. De ce coeficientul de umflare al unui montmorillonit este mult mai mare
decât al unui illit?
31. De ce în cazul rocilor puternic consolidate efectul de creştere a volumului
mineralelor argiloase este limitat în comparaţie cu rocile neconsolidate?
32. Ce este dispersia particulelor de minerale argiloase?
33. În ce etapă a exploatării unui zăcământ conţinutul în particule
argiloase a fluidelor extrase este mai mare?
34. Cum poate fi definit “efectul de supapă”?
35. Care sunt consecinţele umflării şi dispersiei particulelor de minerale
argiloase?
36. Faceţi o paralelă între capacitatea de umflare şi cea de dispersie a
particulelor de montmorillonit, de illit şi de caolinit.
37. De ce sunt preferabile testele dinamice celor statice pentru studiul
efectului schimbului ionic şi al hidratării mineralelor argiloase asupra
proprietăţilor rocilor?
38. Care sunt motivele separării, identificării şi dozării nesigure a mineralelor
argiloase dintr-o rocă?

59
 Capitolul 4

Compoziţia granulometrică a rocilor

detritice

4.1. Generalităţi
În capitolele precedente au fost descrise principalele minerale
care alcătuiesc rocile de zăcământ, precum şi câteva din
caracteristicile generale ale acestor roci. S-a putut observa că o parte a
rocilor colectoare sunt formate din particule discrete sau slab
cimentate. Natura mineralogică a rocilor detritice neconsolidate sau
slab consolidate este destul de variată. Frecvenţa cea mai mare o au
nisipurile alcătuite din silice, în special din cuarţ.
Prin “nisip” se înţelege un agregat de particule cu “dimensiunea”
cuprinsă între 1/16 şi 2 mm [4]. Deşi în accepţiunea curentă nisipul
este perceput ca fiind format din granule de cuarţ, în realitate natura
mineralogică este foarte diversă. Sunt cazuri când predomină
mineralele carbonatice, în aşa-zisele nisipuri carbonatice.
Pentru zăcămintele de hidrocarburi, prezintă interes şi roci care
conţin particule de alte dimensiuni decât cele care definesc nisipul: pe
de o parte microconglomeratele, conglomeratele, mai grosiere decât
nisipul şi, pe de altă parte, argilele, mai fine decât nisipul. Mineralele
argiloase reprezintă, în general, material de cimentare, dar pot exista
şi ca particule discrete, antrenate cu mare uşurinţă de fluidele în
mişcare.
Mărimea granulelor nu poate fi definită în mod exact datorită
abaterii de la formele regulate ale corpurilor geometrice. În mod

60
obişnuit, în măsura în care granulele sunt rotunjute în procesul de
transport, se defineşte un diametru al particulei. Sunt cel puţin opt
criterii de definire a diametrului unei particule, între care amintim:
diametrul sferei cu aceeaşi suprafaţă, cu acelaşi volum, cu aceeaşi
viteză de cădere (la egală densitate) într-un fluid, sau latura pătratului
prin care trece granula. Dacă gradul de anizometrie este pronunţat,
cum este cazul particulelor plate de mică sau de minerale argiloase, un
singur parametru nu mai este suficient pentru a desemna dimensiunea
lor. Ar trebui cel puţin doi para- metri, cum ar fi dimensiunile minimă şi
maximă. O posibilitate de a depăşi această dificultate este aceea de a
considera dimensiunea particulelor prin viteza de cădere într-un fluid.
O particularitate importantă a mărimii particulelor care
alcătuiesc rocile,
inclusiv pe cele de zăcământ, este aceea a domeniului mare în care se
încadrează “diametrele” lor (în continuare se va folosi pentru diametru
una sau alta din definiţiile precizate mai sus, în funcţie de necesităţi).
Pentru nisip, acest domeniu cuprinde trei ordine zecimale de mărime.
Domeniul întreg de dimensiuni ale particulelor care alcătuiesc rocile
colectoare cuprinde cca. şase ordine zecimale de mărime, de la
submicron la centimetru. De aceea, în reprezentările grafice, se
foloseşte aproape în exclusivitate scara logaritmică (pentru detalii v.
[18]).

4.2. Curbe de distribuţie granulometrică

Natura mineralogică şi transformările suferite în cursul
transportului, sedimentării şi litificării, determină o anumită compoziţie
granulometrică a agregatului detritic, adică o anumită distribuţie pe
dimensiuni a particulelor componente. Cu alte cuvinte, particulele de
diverse dimensiuni participă în mod diferit la alcătuitea agregatului.
Această caracteristică nu este specifică numai rocilor (în speţă a celor
neconsolodate), ci şi altor tipuri de agregate: materiale de construcţie,
catalizatori, produse alimentare etc. Chiar şi pentru rocile detritice slab
consolidate se poate defini o compoziţie granulometrică, cu condiţia
unei dezagregări complete și corecte a rocii (fără sfărâmarea
granulelor). Sunt mai multe tehnici de dezagregare, între care, cu
rezultate foarte bune, poate fi folosită saturarea cu apă şi realizarea
unui ciclu repetat de îngheţare-dezgheţare [18]. Prezenţa mineralelor
argiloase face improprie folosirea apei datorită transformărilor fizico-
chimice pe care le poate provoca (v. cap. 3.), astfel că dezagregarea
trebuie să fie mecanică.
Abundenţa granulelor de diferite dimensiuni la alcătuirea rocii
este specifică pentru fiecare zăcământ în parte. Există variaţii
semnificative chiar în cuprinsul aceluiaşi zăcământ, datorită modificării

61
surselor de alimentare cu sedimente a bazinului şi a distanţei la care s-
a aflat această sursă.
Luarea în considerare a tuturor dimensiunilor de granule dintr-o
rocă este imposibilă. În plus, necesitatea unei standardizări, cel puţin
pentru a compara a rocile între ele, a impus împărţirea intervalului de
dimensiuni în subintervale, denumite de clase granulometrice (ex.
0,2-0,5 mm). Succesiunea claselor granulometrice poartă numele de
scară granulometrică. Au fost definite mai multe scări granulometrice,
fiecare răspunzând cel mai bine domeniului de interes şi scopului
propus. În general, marginile claselor sunt termenii unei progresii
geometrice care, reprezentate pe o scară logaritmică, se transformă
într-un şir de numere întregi (spre exemplu, şirul: 1/4, 1/2, 1, 2, 4 se
transformă, pe o scară logaritmică în baza 2, în şirul: -2, -1, 0, 1, 2 ). În
geologie, cele mai utilizate sunt scările Udden-Wentworth: 1/256,
1/128, /64…..1/2, 1, 2….4096 mm, Atteberg: 0,002, 0,02, 0,2, 2, 20,
200, 2000 mm şi ASTM (American Society for Testing and Materials):
0,0312, 0,0372, 0,0442…0,707, 0,841, 1, 1,19, 1,41….3,36, 4… mm
(raţia progresiei geometrice de 21/4).

Tabela 1.3.1. Terminologia şi clasele granulometrice [7].

Site standard ASTM, Scara Udden- Denumirea

Tipul de rocă
Wentworth, mm rocii după
mesh mm
Wentworth
4096
1024 Blocuri
256 256
64 64 Bolovani
Pietriş 16
5 4 4 Prundiş
6 3,36
7 2,83
8 2,38 Granule
10 2,00 2
12 1,68
14 1,41
16 1,19 Nisip foarte grosier
18 1,00 1
20 0,84
25 0,71
30 0,59 Nisip grosier
35 0,50 1/2
40 0,42
45 0,35
50 0,30 Nisip mediu
Nisip
60 0,25 1/4
70 0,210
80 0,177
100 0,149 Nisip fin
120 0,125 1/8
140 0,105

62
 160 0,088
200 0,074 Nisip foarte fin
230 0,0625 1/16
270 0,0525
325 0,0440
0,0370 Silt grosier
Praf 0,0312 1/32
0,0156 1/64 Silt mediu
0,0078 1/128 Silt fin
0,0039 1/256 Silt foarte fin
0,0020
0,00079
0,00049
Mâl Argiă
0,00024
0,00012
0,00006

*) mesh = numărul de ochiuri pe 1 inch (1 inch = 2,54 cm).

Frecvenţa granulelor pe clase granulometrice poate fi
cuantificată prin numărul, volumul sau masa lor. De obicei, se foloseşte
fracţia granulometrică masică , ∆s i , definită prin relaţia:
mi
∆ si = , (4.1.)
m
în care mi reprezintă masa granulelor din clasa granulometrică ”i”, iar
m masa totală de granule ( m = ∑ mi ).
Descrierea compoziţiei granulometrice se poate face şi prin
intermediul fracţiei cumulative (s0i), care reprezintă masa (sau, după
caz, numărul ori volumul) granulelor mai mici sau mai mari decât o
dimensiune curentă, după cum însumarea se face începând cu
dimensiunea minimă sau cu cea maximă. Relaţia de definiţie este
următoarea:
i
s 0i = ∑ ∆s j (4.2.)
j =1

Compoziţia granulometrică se ilustrează cel mai sugestiv pe cale

grafică. Astfel, reprezentarea şirului (mulţimea perechilor de clase şi
fracţii granulometrice): {(δ i-δ i+1 ) ÷ ∆si } se numeşte poligon de
frecvenţă sau histogramă, iar reprezentarea şirului (mulţimii) {δ i ÷ s0i}
se numeşte poligon cumulativ. Cele două reprezentări sunt prezentate
în figura 4.1.

63
 Fig. 4.1. Reprezentarea grafică a compoziţiei granulometrice.
a) poligon de frecvenţă; b) poligon cumulativ.

Pentru că aceste reprezentări cuprind în mod implicit scara

granulometrică acceptată, de obicei se trece la o reprezentare
“continuă”. Astfel, fracţia granulometrică devine frecvenţa fi, iar
poligonul de frecvenţă (histograma) devine curbă de frecvenţă. În mod
analog, fracţia cumulativă devine frecvenţă cumulativă iar poligonul
cumulativ devine curbă cumulativă. Cele două tipuri de curbe sunt
prezentate în figura 4.2
Trebuie remarcat că valoarea maximă pe curbele de frecvenţă
cumulativă este egală cu unitatea: masa cumulată a tuturor fracţiilor
granulometrice este egală cu masa totală şi, în consecinţă, suma
tuturor fracţiilor granulometrice este egală cu unitatea.
Interpretarea curbelor de frecvenţă şi de frecvenţă cumulativă
poate fi făcută din mai multe puncte de vedere. Aspectul teoretic
constă în scrierea unei ecuaţii pentru curba de frecvenţă, respectiv
pentru curba cumulativă. Dacă este posibil, se face şi calculul unor
parametri de distribuţie, cum ar fi: media, dispersia, abaterea medie
pătratică, amplitudinea.

64
 a. b.
Fig. 1.4.2. Reprezentarea “continuă” a compoziţiei granulometrice.
a) curba de frecvenţă; b) curba cumulativă.

În cazul unei distribuţii aşa-zise “normale”, curba de frecvenţă

este simetrică faţă de diametrul median δ 50 şi poate fi descrisă printr-o
ecuaţie de forma:
2  − ( lg δ − lg δ 50 ) 
f = exp  , (4.3.)
σ π  2σ 2 
în care σ este abaterea medie pătratică sau dispersia standard.
Pentru frecvenţa cumulativă s0, expresia funcţiei se obţine prin
integrarea între 0 şi δ a funcţiei f.
Dacă reprezentarea funcţiei s0 s-ar face pe o hârtie aşa-zisă log-
normală, adică având în abscisă o scară logaritmică, iar în ordonată o
scară normală, mai exact de probabilitate normală, graficul ar fi o linie
dreaptă (scara logaritmică se divizează proporţional cu funcţia
logaritmică, lg δ , iar scara normală se divizează proporţional cu
funcţia eroare, erf x).
În realitate, curbele de frecvenţă caracteristice rocilor
colectoare sunt
diferite de cele teoretice, fie că sunt asimetrice, fie că prezintă două
sau mai multe puncte de maximum.
Informaţiile obţinute din curbele de frecvenţă şi de frecvenţă
cumulativă
se referă la: intervalul de dimensiuni ale agregatului, (amplitudinea
distribuţiei), valoarea „medie” (de frecvenţă maximă), fracţia de
granule mai mari sau mai mici decât o anumită valoare a diametrului,
uniformitatea distribuţiei ş.a.
În figura 4.3. sunt prezentate trei curbe de frecvenţă, respectiv
de frecvenţă cumulativă, pentru trei nisipuri care diferă între ele atât
prin dimensiune, cât şi prin uniformitate. Astfel, curbele notate cu a şi
b reprezintă două nisipuri cu dimensiuni asemănătoare ale granulelor,
dar cu grade diferite de neuniformitate (nisipul a este mai uniform
decât nisipul b). Cea de a treia curbă, c, se aseamănă cu curba a din
punctul de vedere al uniformităţii, dar diferă de aceasta din punct de
vedere al dimensiunilor.

65
 Fig. 4.3. Curbe de frecvenţă şi frecvenţă cumulativă pentru trei tipuri de roci
neconsolidate:
(a) cu granulaţie fină şi uniformă; (b) cu granulaţie
fină şi neuniformă; (c) cu granulaţie grosieră şi uniformă.

Hazen a definit un coeficient convenţional de neuniformitate prin

relaţia:
δ 60
cn = (4.4.)
δ10

în care δ60 şi δ10 reprezintă diametrele corespunzătoare fracţiilor

cumulative de 60% (0,6) şi, respectiv, 10% (0,1). Se subînţelege faptul
că pentru un agregat alcătuit din particule de aceeaşi dimensiune,
coeficientul de neuniformitate este unitar. De altfel, pentru acest caz,
curbele de frecvenţă şi de frecvenţă cumula- tivă degenerează într-un
segment de dreaptă paralel cu ordonata, având lun-gimea egală cu
unitatea.
Un alt coeficient care poate fi definit pe baza curbelor de
frecvenţă
cumulativă este coeficientul de curbură sau de concavitate, prin
relaţia:

δ 30
2
cz = (4.5.)
δ10δ 60
în care δ30 este definit în mod analog cu celelalte două diametre. Valori
apropiate
de unitate ale coeficientului de concavitate indică un nisip (sau alt
agregat de particule) bine sortat.
Necesitatea unor corelări ale compoziţiei granulometrice cu alte
proprietăţi ale rocilor a impus definirea unor diametre medii, altfel
decât cele definite de teoria statisticii matematice. Agregatul de sfere

66
cu diametrul mediu, denumit diametru echivalent, se comportă, dintr-
un anumit punct de vedere, la fel ca roca reală. Agregatul de sfere de
acelaşi diametru poartă denumirea generică de rocă fictivă. Astfel, se
definesc două diametre echivalente pentru o rocă: unul pentru
suprafaţa specifică (δeA) şi altul pentru permeabilitatea absolută (δek):
1 ∆si
δ eA
= ∑δ i
(4.6.)

şi
1 ∆ si
δ ek 2
= ∑δ i
2 .

(4.7.)
Aceasta însemnează că rocile fictive cu diametrele δeA şi δek vor
avea aceeaşi suprafaţă specifică, respectiv aceeaşi permeabilitate
absolută cu roca reală. (Noţiunile de suprafaţă specifică şi
permeabilitate absolută vor fi definite în capitolele următoare).
În realitate, echivalenţa este doar aproximativă pentru că
intervin o serie întreagă de factori suplimentari, în special contactul
nepunctiform şi modul de aşezare a granulelor (vezi capitolele
consacrate acestor proprietăţi).
O aplicaţie importantă a studiului compoziţiei granulometrice o
reprezintă controlul nisipului din stratele neconsolidate. Aşa cum s-a
arătat în capitolul 3, fluidele de zăcământ pot antrena spre sondă
particule din roca colectoare, ceea ce, în termeni obişnuiţi se numeşte
viitură de nisip. Cu cât viteza de curgere este mai mare şi particulele
mai fine, cu atât cantitatea de particule antrenate este mai mare.
Prezenţa lor în sondă şi în instalaţiile de suprafaţă crează probleme
tehnologice deosebit de dificile: formarea dopurilor de nisip pe talpa
sondei până în dreptul perforaturilor (pe care le poate obtura parţial
sau total), erodarea echipamentului din sondă şi de la suprafaţă etc.
Limitarea viiturilor de nisip se poate face prin multe metode, constând
în lenţinerea debitelor de extracţie la valori mici, consolidarea nisipului
în strat şi/sau echiparea sondelor cu filtre. Nu va fi descris aici
mecanismul viiturilor de nisip şi nici metodele de prevenire şi
combatere, ele fiind pe larg tratate în literatura de specialitate [24, 25,
26, 27, 28, 29] şi în cursurile din anii superiori. Vom menţiona numai
faptul că este indispensabilă cunoaşterea exactă a compoziţiei
granulometrice a rocii colectoare, iar agregatele de particule folosite la
confecţionarea filtrelor (pietriş, nisip) trebuie să aibă o compoziţie
granulometrică bine determinată.

4.3. Analiza granulometrică

67
 Determinarea compoziţiei granulometrice se numeşte analiză
granu-lometrică. În decursul timpului, au fost puse la punct numeroase
metode şi aparate aferente pentru analiza granulometrică. Acest
număr mare este impus de varietatea materialelor granulare şi de
domeniul larg de dimensiuni. Se disting trei grupe de metode:
microscopie, cernere şi sedimentometrie.
Metoda microscopică se aplică în două variante: analiza propriu-
zisă sub microscop şi metoda quantimetrică (QTM).
Prima variantă foloseşte un microscop prevăzut cu un ocular cu
reticul micrometric sau cu masa microscopului prevăzută cu dispozitive
de translaţie cu şurub micrometric şi vernier. Analiza se face bob cu
bob, prin observarea şi măsurarea dimensiunilor proiecţiei plane a
particulei după două direcţii orto-gonale. În felul acesta se face o
sortare a particulelor pe clase granulometrice. Urmează calculul
fracţiilor granulometrice, pe baza numărului de granule sau a masei
lor, pentru fiecare clasă. Metoda este extrem de greoaie şi, de aceea,
se foloseşte numai pentru controlul şi etalonarea celorlalte metode de
analiză. Eroarea de măsură este de cca 0,1…0,3 μm. Aceasta limitează
folosirea metodei numai pentru particule cu dimensiuni de ordinul
zecilor de microni.
O variantă mai comodă este fotografierea imaginii sub microscop
şi examinarea imaginii fotografice cu ochiul liber.
Metoda QTM este preluată din metalurgie, unde se foloseşte
pentru determinarea intruziunilor şi a microfisurilor din metale, prin
analiza secţiunilor. Metoda se bazează pe contrastul de luminozitate a
diferitelor zone de pe suprafaţa investigată. Metoda constă în baleierea
suprafeţei analizate cu un fascicul îngust de lumină şi înregistrarea
coordonatelor punctelor de trecere de la un grad de luminozitate la
altul (fig. 4.4.).

Fig. 4.4. Ilustrarea principiului metodei QTM.

Prin reprezentarea grafică a acestor puncte se obţin contururile

regiunilor cu luminozitate deferită de cea a metalului. De obicei,
iluminarea se face cu un fascicul oblic, iar observarea se face pe
direcţie perpendiculară pe suprafaţa probei. În aceste condiţii,
suprafaţa de metal are culoarea neagră (întreaga lumină fiind

68
reflectată pe direcţia unghiului de reflexie), iar suprafaţa intruziunii va
avea o anumită culoare, deci o luminozitate specifică, pentru că lumina
este reflectată pe multiple direcţii datorită neregularităţii intruziunii.
Printr-un model matematic adecvat, se atribuie contururilor dimensiuni
corespunzăroare, de obicei raza cercului cu aceeaşi. Urmează
încadrarea tuturor contururilor în clase de dimensiune şi determinarea
frecvenţelor. Frecvenţa reprezintă raportul dintre aria regiunilor dintr-
un interval de dimensiuni (o clasă) şi aria totală a regiunilor
(intruziunilor) din secţiunea analizată.
Adaptarea metodei pentru analiza granulometrică, propusă de
Dullien şi Mehta [40], este extrem de simplă. Se alege o probă
reprezentativă formată din câteva zeci sau sute de granule şi se prind
într-un material de natura unei răşini pe o lamelă de sticlă. Proba se
pune sub microscop, urmând acelaşi procedeu de analiză ca pentru
probele metalice. Diferenţa de luminozitate se va manifesta pe
conturul "ecuatorial" al granulelor.
Raza granulelor va fi raza cercului echivalent din punct de
vedere al ariei, ceea ce corespunde cu raza sferei echivalente din
punct de vedere al volumului.
Fracţia granulometrică este o fracţie volumică, adică raportul
dintre volumul granulelor dintr-o clasă granulometrică şi volumul
tuturor granulelor. Volumele respective se calculează pe baza razelor
determinate în urma analizei. Notând cu n(i) numărul de granule din
clasa i şi folosind indicele j pentru granulele din aceeaşi clasă, fracţia
granulometrică este dată de relaţia:
n( i )

∑δ
3
j
j =1
∆i s = n n( i ) (4.8.)
∑∑δ
i −1 j =1
ij
3

Din punct de vedere practic, aparatul este prevăzut cu un

calculator, astfel că analiza se face în mod automat, ca şi interpretarea.
Rezultatul este dat sub formă numerică şi grafică.
Esenţial pentru această metodă este pregătirea probei, în sensul
ca aceasta să fie reprezentativă, adică să conţină granule în proporţii
egale cu cele din probă, în totalitatea ei.
Metoda cernerii este de departe cea mai folosită. Principiul
metodei este foarte simplu şi constă în trecerea agregatului de
particule (nisipului) printr-un pachet de site cu ochiurile
corepunzătoare unei scări granulometrice, aşezate, de sus în jos, în
ordinea descrescătoare a dimensiunii lor. Pe fiecare sită şi pe capacul
de jos se vor colecta granulele dintr-o clasă granulometrică.

69
Dimensiunea sitei se dă prin deschiderea orificiului (latura pătratului)
sau prin numărul de ochiuri pe inch (mesh).
Din punct de vedere practic, se pun două probleme: natura
mişcării sitelor şi timpul de cernere, care să asigure trecerea integrală
a granulelor prin sitele cu ochiuri mai mari decât dimensiunea lor.
Situaţia este mai acută la particulele fine unde probabilitatea ca fiecare
granulă să ajungă măcar odată în dreptul unui orificiu creşte destul de
încet cu timpul de cernere (timpul necesar de cernere este proporţional
cu cubul diametrului granulelor).
Pachetul de site are o mişcare altermativă atât în plan orizontal
cât şi în plan vertical. Amplitudinea şi frecvenţa mişcării sunt în strânsă
corelaţie cu timpul de cernere. Amplitudinea este de ordinul
milimetrilor, iar frecvenţa este de or-dinul a câţiva Hz. Laboratorul de
Fizica Zăcămintelor din UPG Ploieşti dispune de un aparat conceput de
prof. G. Manolescu care lucrează la o frecvenţă de 22 Hz, de aproape
10 ori mai mare decât a aparatelor uzuale. Timpul de cernere este de
ordinul a 30…60 min., care asigură separări de ordinul a 99%.
Simplitatea metodei o face foarte atractivă, dar este limitată la
dimensiuni de granule de ordinul a 1…0,05 mm. Limitele sunt date din
considerente de rezistenţă, de preţ şi de riscul decalibrării sitelor.
Pentru dimensiuni mici, timpul de cernere devine foate mare. Spre
exemplu, pentru a trece la un ordin zecimal de mărime inferior, timpul
trebuie mărit de ordinul a 1000 ori.
Atractivitatea metodei este dată şi de uşurinţa prelucrării
datelor. Prin experiment se obţine direct separarea pe clase
granulometrice. Printr-o simplă împărţire a maselor granulelor
colectate pe o sită la masa totală, de obţine fracţia granulometrică
aferentă clasei.
Metodele sedimentometrice reprezintă numele generic pentru un
grup de metode de analiză granulometrică bazate pe faptul că viteza
de mişcare a unei particule într-un fluid, în repaus sau în mişcare, este
o funcţie de dimensiunea ei. Mişcarea se poate face în câmp
gravitaţional sau în câmp centrifugal.
Cea mai simplă este metoda sedimentării, care constă în studiul
unei suspensii a agregatului de particule în apă sau într-un alt lichid
aflat în repaus. Acest studiu constă în măsurarea variaţiei în timp a
concentraţiei în particule a suspensiei la un nivel de referinţă din vas,
prin prelevarea unor probe de suspensie. Prin observarea directă a
suspensiei în repaus se poate constata cu uşurinţă că aceasta se
limpezeşte începând de sus în jos. Altfel spus, concentraţia în particule
a suspensiei scade începînd de la suprafaţa liberă către fundul vasului
datorită căderii particulelor. Dacă se cunoaşte viteza de cădere, se
poate determina timpul după care la o anumită distanţă de la suprafaţa

70
liberă vor lipsi particulele cu diametrul mai mare decât o valoare
limită; proba prelevată va con-ţine numai particule mai mici decât
dimensiunea limită. În felul acesta se poate obţine o corelaţie între
timpul de repaus şi dimensiunea particulelor din suspensie la un nivel
de referinţă. Spre exemplu, după un timp de repaus de 16 min., într-o
suspensie în apă la temperatura de 250C, la distanţa de 10 cm de
suprafaţa liberă, se vor găsi numai particule cu diametrul mai mic de
0,01 mm. Cele mai mari, au parcurs o distanţă mai mare de 10 cm,
astfel că se vor afla, toate, sub acest reper.
Viteza de cădere, c, este rezultatul echilibrului dintre forţa de
plutire şi cea de frecare. În mod obişnuit, adică pentru situaţiile
acoperite de această metodă

de analiză, viteza de cădere este dată de legea lui Stokes:

c=
( ρ − ρ0 ) gδ 2
(4.9.)
18 µ

în care ρ şi ρ0 sunt densităţile granulei, respectiv a lichidului, iar μ este

vâscozitatea dinamică a lichidului.
Pentru a evita unele efecte care pot denatura rezultatele, cum
ar fi efectul de perete sau efectul fundului vasului, este necesar ca
vasul să aibă un anumit raport între înălţime şi diametru. Pentru detalii
privind efectele menţionate şi pentru corecţiile specifice, vezi [12].
Probele se pot colecta de la aceeaşi adâncime la timpi diferiţi sau
concomitent de la diferite adâncimi. Prima variantă, mai comodă, este
cea mai folosită.
Concentraţia în particule a probelor prelevate se face prin
măsurarea masei de granule din probă şi raportarea ei la volumul
probei. Valoarea obţinută se normalizează pentru volumul total de
suspensie (de înmulţeşte cu raportul dintre volumul total al suspensiei
şi volumul probei), de unde se obţine masa de granule cu anumite
dimensiuni. Pentru o mai bună înţelegere se consideră următorul
exemplu: dintr-un volum de suspensie de 1000 cm3 se prelevează o
probă de 20 cm3 de la adâncimea de 10 cm după 16 min., în care se
găsesc 0,1 g particule. Aceasta corespunde unei concentraţii de 0,005
g/cm3. Rezultă că în toată suspensia există 5 g de particule cu
diametrul mai mic de 0,01 mm.
După cum rezultă şi din exemplul de mai sus, prin sedimentare
nu se obţine o separare a granulelor pe clase granulometrice, ci pe
fracţii cumulative. Printr-o operaţie aritmetică simplă, adică prin
scăderea a două fracţii cumulative succesive, se poate obţine o fracţie
granulometrică.

71
 Aparatura este extrem de simplă: un cilindru termostatat, o
pipetă şi o balanţă analitică. Termostatarea este necesară pentru
păstrarea densităţii şi vâscozităţii lichidului, dar, mai ales, pentru
evitarea apariţiei curenţilor de convecţie în lichidul de sedimentare,
curenţi care, prin agitaţia provocată lichidului ar falsifica complet
analiza.
În afară de determinarea variaţiei concentraţiei suspensiei,
metoda sedimentării se mai poate realiza prin măsurarea, fie a
presiunii hidrostatice la nivelul de referinţă, fie a greutăţii unui corp
scufundat în suspensie, fie a greutăţii sedimentelor depuse. Este
evident că varianta descrisă mai sus este preferabilă prin simplitatea ei
şi prin uşurinţa prelucrării rezultatelor.
Domeniul optim de aplicabilitate al analizei granulometrice prin
sedimentare este între 0,005 mm şi 0,05 mm. Peste limita superioară
particulele au viteză mare de cădere, iar timpul de aşteptare este prea
scurt; sub limita inferioară se fac simţite forţele de repulsie
electrostatică care denaturează rezultatele.
Metoda elutriaţiei face parte din aceeaşi categorie cu metoda
sedimentării. Aceasta se bazează pe aceeaşi legitate de mişcare
relativă a fluidului şi particulelor, cu diferenţa că fluidul se află şi el în
mişcare, în sens ascendent. În plus, faţă de sedimentare, prin elutriaţie
se obţin direct fracţiile granulometrice, iar masa probei analizate poate
fi considerabil mai mare.
Aparatura este destul de simplă, după cum se poate vedea din
figura 4.5., dar modul de lucru este oarecum greoi.

Fig. 4.5. Schema unui elutriator cu lichid.

Într-o secţiune orizontală a tubului, particulele cele mai mari se

deplasează în jos, în sens invers decât fluidul, forţa de plutire fiind mai
mică decât forţa de frecare, iar particulele cele mai mici de deplasează
în sus, odată cu fluidul, forţa de frecare depăşind-o pe cea de plutire.

72
Particulele cu dimensiunea limită rămân în suspensie. Sunt acele
particule a căror viteză de cădere este egală cu viteza ascensională a
fluidului. Diametrul lor se calculează din egalitatea celor două viteze. În
consecinţă, în tubul cu diametrul cel mai mic se vor colecta particulele
cu diametrul mai mare decât δ1, corespunzător razei R1 (v. figura
1.4.5.). în următorul tub (al doilea), se vor colecta particulele cu
diametrul cuprins între δ1 şi δ2 şi aşa mai departe. În ultimul vas va fi
colectată fracţia cea mai fină, cu diametre mai mici decât δn, n fiind
numărul de tuburi.
Vasele în care are loc curgerea ascendentă a fluidului au formă
cilindrică, la care se racordează o porţiune conică. Partea conică
inferioară asigură o curgere fără turbioane (laminară) prin scăderea
continuă a vitezei de la cea de intrare, la cea corespunzătoare părţii
cilindrice. În aceasă zonă se asigură şi o preselecţie a particulelor, în
sensul păstrării în suspensie a unor particule mai mari şi împiedicării
separării unor particule mai mici decât diametrul limită.
Principiul descris mai sus este simplificat foarte mult. În realitate,
viteza de ascensiune a fluidului menţionată mai sus reprezintă o viteză
medie în secţiune, adică egală cu raportul dintre debitul de curgere şi
aria secţiunii. După cum se ştie, în secţiunea transversală a unui tub
cilindric prin care curge un fluid în regim laminar, viteza este distribuită
după un paraboloid de rotaţie. La perete viteza este nulă, iar pe axul
tubului viteza este maximă, mai mare de 1,5 ori faţă de viteza medie.
În aceste condiţii, ar rezulta că în zona centrală vor fi antrenate
particule mai mari decât diametrul limită stabilit mai sus, în timp ce în
zona periferică vor cădea particule mai mici decât acest diametru
limită. Numai pe conturul aflat la distanţa de 1 2 faţă de ax, viteza
este egală cu viteza medie şi este îndeplinită condiţia pe baza căreia se
determină diametrul limită pentru tubul respectiv. Astfel, funcţia de
separare a elutriatorului ar fi compromisă.
Şi acest mod de a pune problema este simplificat. Mişcarea reală
a particulelor nu este după o direcţie paralelă cu axul tubului. Pe lângă
componenta axială, viteza particulelor are şi o componentă radială
datorită faptului că acestea nu sunt sferice. Abaterea de la sfericitate
produce o rotire şi, implicit, o deplasare radială spre ax şi, alternativ,
spre perete. Direcţia şi valoarea componentei radiale a vitezei ca şi
amplitudinea balansului sunt aleatorii.
Dacă se are în vedere că ariile celor două secţiuni, de viteză mai
mare, respectiv mai mică, sunt egale, rezultă că probabilitatea
abaterilor de la viteza medie, în plus şi în minus, sunt egale, cu condiţia
ca tubul să fie suficient de lung. Practica arată că lungimi de ordinul a
200…300 mm sunt suficiente pentru o selecţie corectă a materialului
analizat.

73
 O condiţie importantă pentru o bună selecţie este menţinerea
debitului de fluid la o valoare constantă.
Există şi elutriometre cu un singur tub de separare, dar, în acesr
caz, se folosesc, succesiv, mai multe debite de curgere.
Domeniul de aplicabilitate al elutriaţiei depinde de natura
fluidului. Astfel, în mediu lichid, analiza poate fi realizată cu succes
până la diametrul minim de 0,01 mm. Mai departe (pentru diametre
mai mici) trebuie folosită metoda sedimentării. În mediu gazos,
domeniul de măsură al elutriometrului poate fi dus până la 0,005 mm,
iar timpul de analiză scade în mod semnificativ, în primul rând prin
aceea că nu mai este necesară uscarea probelor înainte de cântărire.
Există multe variante constructive de elutriometre. În parte,
acestea sunt prezentate în [12].

Aplicaţia 1.
Se dau datele analizei granulometrice ale unui nisip în tabela următoare.
Să se determine diametrele echivalente ale nisipului şi coeficientul de
neuniformitate, fără a reprezenta curba cumulativă.

δi, mm 0 0,01 0,02 0,05 0,10 0,14 0,20 0,30 0,43 0,60 1
mi, g 0,45 0,75 1,05 2,25 10,5 22,5 67,5 31,5 12,0 1,5
Δsi,% 0,3 0,5 0,7 1,5 7,0 15,0 45,0 21,0 8,0 1,0
ΣΔsi,% 0 0,3 0,8 1,5 3,0 10,0 25,0 70,0 91,0 99,0 100

Răspuns.
Se calculează, mai întâi, fracţiile granulometrice şi fracţiile cumulative.
Rezultatele sunt date în tabelă. Folosind relaţiile (4.6) şi, respectiv, (4.7.) pentru
datele din tabelă, cu valorile medie aritmetică pentru diametrele granulelor dintr-
o clasă granulometrică, rezultă: δeA = 0,18 mm şi δek = 0,0757 mm. Pentru
calculul coeficientului de neuniformitate cu relaţia (4.4.) se face mai întâi o
interpolare liniară pentru clasa 0,2-0,3 mm. Se obţine δ60 = 0,278, respectiv cn =
0,278/0,14 ≈2.

Aplicaţia 2.
Să se determine adâncimea, h, de prelevare a probelor de suspensie de
nisip pentru separarea fracţiei granulometrice cu diametrul mai mare de 0,05
mm, în condiţii statice, după un timp t = 100 s. Se cunosc: densitatea lichidului, ρl
= 998 kg/m3, densitatea granulelor de nisip, ρs = 2500 kg/m3 şi vâscozitatea
lichidului, μl = 0,01 Pa∙s.
Răspuns.
Din egalitatea vitezei de cădere a particulelor dată de relaţia (4.5.) cu
raportul dintre adâncimea de prelevare şi timp, rezultă:

δ 2 ( ρs − ρl )
h= t
18 µl
Din aplicaţia numerică a relaţiei de mai sus rezultă h = 20 cm.

Întrebări şi probleme

74
 1. Pentru ce categorie de roci de defineşte compoziţia granulometrică?
2. Ce reprezintă diametrul unei granule de rocă?
3. Ce este clasa granulometrică? Dar scara granulometrică?
4. De ce se foloseşte scara logaritmică pentru axa diametrelor în
reprezentările grafice referitoare la compoziţia granulometrică?
5. Să se traseze pe aceeaşi axă scările granulometrice prezentate în acest
capitol şi să se compare între ele. Să se definească o notă specifică
fiecăreia.
6. Pentru curbele cumulative din figura 4.3. să se determine şi să se
compare coeficienţii de neuniformitate şi de concavitate.
7. De ce este utilă metoda microscopiei clasice pentru analiza
granulometrică?
8. Prin ce se diferenţiază microscopia clasică de analiza quantimetrică a
unui agregat de particule?
9. Prin ce se aseamănă şi prin ce se deosebeşte metoda sedimentării de
metoda elutriaţiei?
10. Care sunt domeniile de lucru pentru metodele de analiză
granulometrică prezentate în acest capitol?
11. Care sunt utilizările analizei granulometrice?

Capitolul 5

Porozitatea rocilor colectoare

5.1. Definiţii şi generalităţi

Proprietate esenţială a rocilor colectoare, porozitatea reprezintă
acea caracteristică a lor de a prezenta goluri, denumite pori. De
porozitate este legată capacitatea de înmagazinare a hidrocarburilor
de către rocile colectoare.
Pentru a intui mai bine semnificaţia faptului că rocile conţin spaţii
libere, în figura 5.1. este prezentată o imagine obţinută la microscopul
electronic pe o suprafaţă şlefuită dintr-o gresie. Prima remarcă ce se
poate face este aceea a neregularităţii spaţiului numit por. Această
neregularitate are în vedere forma generală, conturul şi suprafaţa care-
l delimitează.
Se definesc trei volume care caracterizează o rocă sau un material
poros oarecare: volumul de minerale sau, după caz, de material solid,

75
Vm, volumul de pori, Vp şi volumul brut, Vb. Volumul brut reprezintă
volumul total al rocii sau al

a) b)
Fig. 1.5.1. Imaginea unor pori dintr-o gresie obţinută la microscopul electronic.
a) mărire de 170 ori; b) mărire de 510 ori.

mediului poros, privit ca un corp solid delimitat se suprafaţa exterioară

optic sesizabilă. În principiu, cel de al treilea volum este suma primelor
două.
Ponderea porilor în alcătuirea rocii este cuantificată printr-o
mărime care se numeşte coeficient de porozitate, m. Pentru uşurinţa
exprimării, în literatura de specialitate coeficientul de porozitate este
denumit pe scurt, porozitate. Această convenţie va fi respectată şi în
lucrarea de faţă. În afară de simbolul m, se mai folosesc simbolurile Φ,
φ sau ω. Relaţia de definiţie este următoarea:

Vp
m= (5.1.)
Vb

sau, ţinând seama de relaţia dintre volume,

76
 Vm
m =1 − . (5.2.)
Vb

Relaţiile de mai sus nu prezintă nici un fel de echivoc pentru

rocile sau materialele neconsolidate unde porii formează un spaţiu
continuu. Rocile consolidate conţin, însă, şi spaţii goale izolate de
reţeaua de pori. Acestea s-au format, mai ales, prin precipitarea
mineralelor în cursul proceselor de litificaţie. Aparent, aceşti pori izolaţi
fac parte din masa rocii, fiind cuprinşi în volumul Vm. Numai sfărâmarea
rocii scoate la iveală porii necomunicanţi.
Pentru a evidenţia acest fapt, se definesc două porozităţi:
porozitatea absolută, ma, în care Vm are semnificaţia menţionată mai
sus (ca volum de minerale) şi porozitatea efectivă, me, în care Vm
include şi porii necomunicanţi. Altfel spus, porozitatea efectivă ia în
considerare numai porii comunicanţi, iar porozitatea absolută volumul
total de pori, comunicanţi şi necomunicanţi. Între cele două porozităţi
există relaţia:
m a ≥ me (5.3.)

Definiţiile precedente sunt valabile pentru toate tipurile de roci,

inclusiv pentru rocile fisurate. De altfel, fisurile nu sunt altceva decât
pori de o formă specială.
Marea varietate de roci, diferite prin geneză, prin compoziţie
mineralogică sau granulometrică, prin structură ş.a., impune unele
precizări referitoare la pori, pentru ca pe această bază să se poată face
şi unele clasificări.
O primă distincţie se face între porozitatea primară şi cea
secundară.
Porozitatea primară se referă la porii formaţi odată cu roca, de
exemplu spaţiile rămase între fragmentele rocilor detritice.
Porozitatea secundară se referă la porii formaţi ulterior, prin
procese mecanice sau fizico-chimice, cum ar fi fisurile formate prin
dizolvarea mineralelor de către apa de circulaţie. Distincţia dintre cele
două tipuri de porozităţi este numai formală. Nu există posibilitatea
evidenţierii clare a porilor primari de cei secundari, iar ponderea celor
două tipuri de pori diferă mult de la o rocă la alta. Împărţirea
menţionată se face mai mult pentru a evidenţia existenţa unei dinamici
în formarea porozităţii unei roci. Coexistenţa celor două tipuri de
porozitate este mai evidentă la rocile fisurate.
O altă clasificare are în vedere natura rocii: detritică sau de
precipitaţie. Pentru prima se defineşte o porozitate intergranulară, iar
pentru a doua o porozitate matricială.

77
 Rocile fisurate au o porozitate duală: una matricială, ca raport
între volumul porilor matriciali şi volumul brut al rocii, şi alta fisurală,
ca raport între volumul fisurilor şi volumul brut. Porozitatea totală este
suma celor două. Porozitatea matricială se foloseşte şi cu o accepţiune
limitată, ca raport între volumul porilor matriciali şi volumul matricii,
făcând abstracţie de existenţa fisurilor, adică din volumul brut al rocii
se scade volumul fisurilor, şi are ca semnificaţie porozitatea rocii de
precipitaţie înainte de apariţia fisurilor. Categoriile de porozitate
specifice rocilor de precipitaţie fisurate pot fi extinse, dar cu precauţie,
şi pentru rocile detritice consolidate fisurate.
O categorie specială de porozitate o reprezintă porozitatea
dinamică. Aceasta ia în considerare doar parţial volumul de pori
comunicanţi şi anume acea parte prin care are loc curgerea fluidelor.
Acest tip de porozitate a fost studiată pe larg, prin experimente
interesante, de Orkin [29] şi Manolescu [12]. După opinia noastră,
aspectele legate de porozitatea dinamică au o valoare conceptuală
importantă, dar valoarea practică, deşi de prim ordin, este dificil de pus
în evidenţă.
Problema mişcării fluidelor în pori va fi analizată în două din
capitolele următoare: 10. şi 17, aşa încât referirile la porozitatea
dinamică vor fi făcute în capitolele respective. Ceea ce este uşor de
intuit, este faptul că porozitatea dinamică este mai mică decât cea
efectivă, datorită simplului motiv că există zone cu fluid staţionar.
Sunt implicate mai multe mecanisme, cum ar fi adsorbţia sau blocarea
în microcapcane, care nu vor fi discutate aici. Dacă se priveşte
imaginea din figura 5.1. se pot observa micile cavităţi laterale în care,
chiar şi la viteze de curgere mai mai decât cele din zăcăminte (care
sunt de ordinul a câţiva cm/zi) fluidele sunt staţionare.
Un caz special de pori este definit pentru rocile argiloase. Touret
ş.a. [83] introduce noţiunea de por interagregat. Figura 5.2. ilustrează
foarte bine această noţiune.
După cum se poate observa, apa este fixată fie în interiorul
particulei de mineral, apa planară, fie între particule, în interiorul
agregatului de particule, fie între agregatele de particule. Spaţiile de
cantonare a apei din interiorul agregatelor de particule sau dintre
agregate reprezintă porii interagregat. După cum se poate observa pe
figură, dimensiunea acestor pori este extrem de mică, adică de ordinul
micronilor. O particularitate importantă este şi aceea că gradul

78
 Fig. 1.5.2. Aspectul schematic al porilor interagregat [83].

de comunicare al acestor pori cu spaţiul înconjurător este foarte limitat,

iar la presiuni litostatice mari (adâncimi mari, dar nu foarte mari),
comunicarea incetează, devenind pori necomunicanţi.

4.2. Mărimea porozităţii rocilor

În cele ce urmeză, atenţia se va îndrepta exclusiv către

porozitatea efectivă, iar simbolul m va avea această semnificaţie, fără
a se mai menţiona acest lucru. Faptul este justificat de interesul practic
pe care îl prezintă această porozitate din punctul de vedere al
capacităţii de înmagazinare a rocilor colectoare.
Valoarea porozităţii unei roci depinde de mulţi factori, între care:
compoziţia mineralogică şi cea granulometrică, adâncimea la care se
află roca, gradul de cimentare sau de fisurare.
Porozitatea unei roci nu poate fi evaluată pe cale teoretică,
complexitatea şi variabilitatea formelor şi dimensiunilor porilor făcând
imposibil un astfel de demers.
Există un model de rocă, aşa-zisa rocă fictivă, pentru care se
poate calcula exact porozitatea. Roca fictivă reprezintă un agregat de
sfere cu aceeaşi rază. Aşezara sferelor este regulată, formând o reţea.
În figura 5.3. sunt reprezentate trei aranjamente: a) reţea cubică
primitivă sau P, cea mai puţin compactă, în care centrele sferelor sunt
aşezate în colţurile unui cub şi sunt tangente între ele; b) reţea
romboedrică în care pachetele de sfere au centrele decalate în mod

79
simetric faţă de centrele pachetului de dedesubt (vezi detaliul d din
figură; c) reţea hexagonală sau cubică F, cu aranjamentul cel mai
compact, asemănătoare cu precedenta, cu deosebirea că centrele
sferelor dintr-un pachet formează o reţea triunghiulară.
În fapt, din punct de vedere geometric toate sunt reţele
romboedrice dar cu unghiuri diferite.

Fig. 5.3. Schematizarea conceptului de rocă fictivă:

a) reţea cubică; b) reţea romboedrică; c) reţea tetraedrică;
d) dimensiunea elementului constitutiv pentru reţeaua romboedrică.

Din considerente geometrice simple, nereproductibile aici, se

poate obţine porozitatea unei roci fictive, în funcţie de gradul de
compactizare al aranjamentului sferelor, măsurat prin unghiul mic, α ,
al romboedrului elementar de aşezare a sferelor, care variază între
α = 60 0 la reţeaua tetraedrică şi α = 90 0 la reţeaua cubică. Relaţia
pentru porozitate este următoarea:
π
m =1 − (5.4.)
6(1 −cos α) 1 + 2 cos α

80
 Pentru α = 60 0 , rezultă m = 0, 2596 sau 25 ,96 % , iar pentru α = 90 0
rezultă m = 0 ,47 ,64 sau 47 ,64 % . Evident, pentru valori intermediare ale
unghiului α , valorile porozităţii se încadrează între limitele de mai sus.
O primă constatare importantă este aceea că gradul de
compactizare al sferelor are o influenţă mare asupra porozităţii:
aproape de la simplu la dublu. O a doua constatare, la fel de
importantă, este aceea că în relaţia (5.4.) nu apare raza sferelor. Cu
alte cuvinte, indiferent de dimensiunea sferelor, la acelaşi aranjament,
corespunde aceeaşi porozitate. La prima vedere s-ar putea crede că
porozitatea scade cu dimensiunea sferelor. Acest lucru este, însă, fals.
Ceea ce diferă este dimensiunea şi, în mod corespunzător, numărul
sferelor, respectiv al spaţiilor dintre sfere, şi nu volumul lor şi, implicit,
porozitatea.
Dacă la o rocă fictivă în reţea cubică s-ar adăuga un număr de
sfere egal cu numărul de goluri dintre sfere şi cu raza egală cu ( 3 −1)
din raza sferelor care formează roca fictivă considerată, adică
dimensiunea maximă de sferă care se înscrie între sferele reţelei,
volumul porilor va scădea exact cu volumul tuturor sferelor mici
intercalate între sferele mari. Porozitatea va scădea de la 0,4764 la
0,3683 sau de la 47,64% la 36,83%. Continuând procedeul, adică
adăugarea de sfere mici în spaţiile rămase libere, va rezulta, în mod
evident, o scădere continuă a porozităţii.
Din acest raţionament se deduce concluzia că neuniformitatea
compoziţiei granulometrice face ca porozitatea să fie mică, cu atât mai
mică, cu cât neuniformitatea este mai mare, prin mecanismul de
intercalare a granulelor mici în spaţiile libere dintre cele mari arătat
mai sus.
Granulele de nisip care formează rocile colectoare se abat, mai
mult sau mai puţin, de la forma sferică. Dacă între sfere există un
contact punctiform, între granulele reale există o anumită suprafaţă de
contact. Asta face ca "centrele" granulelor să fie mai apropiate între
ele, adică, pentru acelaşi aranjament de reţea, aşezarea să fie mai
compactă, iar porozitatea mai mică, dar nu mult mai mică.
Plecând de la considerentele de mai sus, este uşor să se
evidenţieze influenţa adâncimii asupra porozităţii. În fond, nu este
vorba de o influenţă explicită, ci de faptul că adâncimea la care se află
roca, mai precis presiunea litostatică de la adâncimea respectivă
determină, aşa cum s-a văzut în capitolul 2, unele transformări, între
care şi compactarea rocilor detritice. Compactarea reduce distanţa
dintre particulele rocii prin aşezare, prin deformare, precum şi prin
dispunerea granulelor fine între cele grosiere. În figura 5.4. este sche-
matizată influenţa adâncimii asupra porozităţii.

81
 Se poate observa uşor că există o slabă corelare între porozitate
şi adâncime. Zona 1 din figură cuprinde cca 60% din valorile întâlnite,
zonele notate cu 2 câte aproximativ 14%, iar zonele 3 cuprind cazurile
de excepţie cu câte aproximativ 1%. Lipsa unei foarte bune corelări
între porozitate şi adâncime este legată şi de faptul că în decursul
timpului, o rocă poate fi la o anumită adâncime după ca a fost la o
adâncime şi mai mare, ca urmare a fenomenului de ridicare a scoarţei
terestre în anumite zone sau ca urmare a eroziunii importante a
stratelor de deasupra.
Rămânând la categoria de roci analizate până aici, aceea a
rocilor detritice, se mai poate adăuga şi influenţa gradului de
cimentare. Punctul de

Fig. 5.4. Variaţia porozităţii cu adâncimea

plecare este roca neconsolidată, despre care s-a discutat până aici.
Particulele sau depunerile de minerale care reprezintă cimentul rocii,
ocupă o parte a spaţiului dintre granulele rocii, adică din acea parte
care dă porozitatea rocii. Este lesne de înţeles că, faţă de roca
neconsolidată, roca consolidată are o porozitate mai mică. Nu trebuie,
însă, extrapolată afirmaţia de mai sus. Există numeroase roci
consolidate cu porozitate mai mare decât unele roci neconsolidate.
Dar, dacă două roci au o compoziţie granulometrică foarte
asemănătoare, cu excepţia materialului de cimentare, pentru acelaşi
grad de compactare, roca neconsolidată va fi mai poroasă dcât cea
consolidată.
Porozitatea totală a rocilor fisurate depinde de porozitatea
matricii şi cea a fisurilor. În ceea ce priveşte porozitatea matricială,
aceasta depinde într-o măsură importantă de compoziţia mineralogică
şi de geneza rocii, respectiv de mediul de sedimentare, de durata lui,

82
de prezenţa organismelor etc. Adâncimea influ-enţează într-o măsură
nesemnificativă această porozitate.
Cele mai multe roci de precipitaţie au porozităţi matriciale de
sub 10%, chiar de sub 5%. Numai prezenţa importantă a vacuolelor de
dimensiune mare face ca porozitatea matricială se depăşească
valoarea de 10%.
La rândul ei, porozitatea fisurală depinde în cea mai mare
măsură de densitatea şi de deschiderea fisurilor. Reţelele de fisuri dau
o porozitate cuprinsă între 0,01 şi 2%, iar sistemele de macrofisuri dau
o porozitate de sub 0,5%. Fisurile izolate contribuie în mod
nesemnificativ la porozitatea fisurală.
Din valorile menţionate mai sus rezultă că sistemul de fisuri are o
importanţă secundară în capacitatea de inmagazinare a
hidrocarburilor. Rolul lor
major este dat de capacitatea mare de curgere, respectiv de
permeabilitatea mare conferită rocilor (vezi cap. 10.).
În tabela 5.1. sunt date câteva valori orientative ale porozităţii
pentru diferite tipuri de roci.
Tabela 1.5.1. Valori orientative pentru porozitatea rocilor.

Tipul de rocă Porozitatea

,%
Roci eruptive 1
Marne 4
Calcare şi 5
dolomite
Gresie 15
Nisip 35
Argilă 50
Cretă 53
Geluri 55
Diatomit 90

Aceste valori nu trebuie considerate ca valori aplicabile pentru

calcule. Acelaşi tip de rocă poate avea porozităţi într-un domeniu foarte
larg, de la simplu la dublu sau chiar mai mult.

5.3. Determinarea porozităţii rocilor

Porozitatea rocilor se determină pe cale directă, pe carote şi pe
cale indirectă, prin metode geofizice şi hidrodinamice.
Metodele geofizice se bazează pe măsurarea unor parametri în
gaura de sondă netubată şi estimarea porozităţii pe baza unor corelări,
teoretice şi statistice. Aceste corelări pleacă de la măsurători paralele,
de laborator şi geofizice, pe carote, în condiţii de saturaţie bine
controlate. La această oră există o bază de date extrem de largă,

83
pentru toate tipurile de carotaj, pentru o gamă completă de roci şi de
condiţii posibile. O prezentare exhaustivă se găseşte în cursul de
geofizică de sondă [66]. Cele mai importante metode geofizice sunt:
carotajul electric, carotajul acustic şi carotajul radioactiv. Fiecare din
aceste metode are mai multe variante.
Metodele geofizice prezintă şi anumite slăbiciuni. Unele sunt
cauzate de lipsa cunoaşterii distribuţiei spaţiale a fluidelor în rocă la
momentul măsurării, de care depind într-o măsură importantă mărimile
geofizice măsurate şi care este o funcţie complexă, în special de
capacitatea de udare a rocii (v. cap. 16) şi de variaţiile de litofacies la
toate scările (de la micro la mega). Altele sunt cauzate de invazia
filtratului din fluidul de foraj (uneori şi a solidelor sau chiar a fluidului)
foarte greu de controlat şi imposibil de descris. Consecinţa directă este
modificarea stării de saturaţie în zona din jurul sondei, tocmai zona
care urmează a fi investigată. Procesul de modificare a stării de
saturaţie se produce atâta timp cât se menţine contactul dintre rocă şi
fluid. Există câteva modele teoretice şi empirice de estimare a gradului
de invazie a filtratului în stratul productiv, dar s-a dovedit că sunt
departe de a fi precise. Rămân necunoscute raza de invazie (variabilă
cu adâncimea datorită, în special, variaţiilor de litofacies) şi gradul de
dezlocuire a fluidelor de zăcământ, neuniform pe rază. Situaţia se
complică dacă între rocă şi fluidul de travarsare a formaţiunii
productive are loc o interacţiune fizico-chimică, cum este, de exemplu,
hidratarea mineralelor argiloase.
Singura posibilitate de a certifica valorile de porozitate obţinute
prin metodele geofizice este aceea de a colecta, în paralel, probe de
rocă, (prin carotaje mecanice, probe laterale şi de sită) şi de a corecta,
prin suprapunere, parametrii ecuaţiilor de calcul a porozităţii. Precizia
sporeşte dacă se execută, pe acelaşi interval de adâncime, mai multe
tipuri de carotaj.
Meritul cel mai mare al măsurătorilor geofizice este acela de a
pune la dispoziţie valori ale porozităţii pe toată deschiderea stratului
productiv, în toate sondele de pe structură, ceea ce permite obţinerea
unei imagini globale a porozităţii zăcământului. Se pot identifica
pachetele de rocă cu porozitate apropiată, cu continuitate litologică,
imperios necesare pentru calculul volumului de pori din zăcământ.
Metodele de investigaţie hidrodinamică a zăcămintelor de
hidrocarburi nu au în vedere determinarea porozităţii. Totuşi, din
măsurătorile de presiune la deschiderea sondelor sau din testele de
interferenţă, se poate determina volumul de pori din zona de influenţă
a sondei şi, respectiv, porozitatea efectivă [67]. Valorile obţinute sunt
valori medii pe un volum mare de zăcământ. Prin comparaţei cu

84
celelalte metode de determinare, poate furniza o bună posibilitate de
corelare şi de corecţie.
Metodele de determinare directă pe carote sunt numeroase şi
variate, dat fiind interesul multor domenii tehnice pentru această
proprietate.
Literatura de specialitate în acest domeniu este deosebit de
vastă. Există zeci de aparate pentru determinarea porozităţii în
laborator.
În principiu, sunt necesare două din cele trei volume care se
referă la porozitatea rocilor: volumul brut, Vb, volumul de pori, Vp,
şi/sau volumul de minerale, Vm,. Cele mai multe metode presupun
determinarea volumului brut şi a unuia din celelalte două.
În cele ce urmează, vor fi tratate foarte succint câteva metode
de determinare a volumelor menţionate. Descrierea detaliată a
metodelor se găseşte în [18].
Volumul brut se determină pe cale geometrică la probele
paralelipipedice şi cilindrice sau prin măsurarea volumului de fluid pe
care îl dezlocuieşte cu ajutorul unui picnometru. În cel de al doilea caz,
măsurătoarea este corectă dacă nu intră fluid de dezlocuire în probă şi
dacă nu rămân bule de aer prinse în capcane capilare la suprafaţa
probei. Sunt două posibilităţi: fie se saturează proba cu un fluid inert şi
cu tensiune superficială mică (petrol lampant, toluen etc), fie se
foloseşte mercurul care nu intră în porii probei la presiuni mici, din
gama presiunilor de lucru.
Balanţa Westman foloseşte principiul lui Arhimede. Este
măsurată forţa necesară submergenţei probei în mercur, egală cu
greutatea mercurului dezlocuit, proporţională, la rândul ei, cu volumul
brut.
Determinarea volumului brut al nisipurilor neconsolidate este o
problemă dificilă, mai ales pentru probele convenţionale (v. anexa 2).
Refacerea gradului de compactare din zăcământ se realizează prin
introducerea probei într-o celulă cilindrică şi exercitarea unei presiuni
egale sau puţin superioare presiunii litostatice cu ajutorul unui piston,
acţionat de o presă hidraulică. Rezultatul nu este foarte sigur, tasarea
naturală fiind diferită de cea artificială.
Volumul de pori sau volumul de minerale se determină, în mod
curent prin trei metode.
Porozimetrul Boyle-Mariotte, a fost construit în numeroase
variante. Schematizarea unui astfel de aparat este arătată în figura
5.5.

85
 Fig. 5.5. Schema unui porozimetru Boyle-Mariotte.

Proba se introduce într-un vas de volum cunoscut, V1, şi se creşte

presiunea la valoarea p1, de 4...5 bar prin introducerea unui gaz (azot,
heliu sau aer). Prin intermediul robinetului Ra se realizează comunicaţia
cu un alt vas de volum V2, presiunea scade până la o valoare p2.
Presiunile în cele două vase se măsoară cu manometrele M1 şi M2.
Operaţia se repetă, pornind de la aceeaşi presiune p1, fără probă în
aparat. În acest caz, presiunea va atinge valoarea p’2 > p2, deoarece
volumul ocupat de gaz este mai mare exact cu volumul părţii solide a
rocii, Vm. Numărul de moli de gaz din celula fără probă este, evident,
mai mare.
Scriind de două ori legea lui Boyle-Mariotte se obţine:

p1 (V1 − Vm ) = p2 (V1 − Vm + V2 )
(5.5.)

p1 V1 = p2 ' (V1 + V2 )
(5.6.)
Din cele două relaţii se obţine:

p1 p ' 2 −p 2
Vm = V1
p2 ' p1 −p2
(5.7.)
Pentru ca precizia determinării să crească, se face corecţia de
neidealitate prin folosirea factorului Z.
O posibilitate de a determina volumul de pori comunicanţi este
aceea de a evacua aerul din probă prin relizarea unui vacuum înaintat
şi măsurarea volumului de aer extras. Volumul acestuia reprezentă o
bună aproximare pentru volumul de pori comunicanţi. Precizia creşte
pe măsură ce vacuumul este mai avansat, adică volumul de aer rămas
în probă este mai mic. Un aparat de acest fel este porozimetrul
Washburn-Bunting (v.[18]).
O metodă de determinare a volumului de pori comunicanţi este
şi saturarea probei cu un lichid. Proba este cântărită înainte şi după
saturare. Prin împărţirea creşterii de masă la densitatea lichidului se

86
obţine volumul de lichid din probă, adică volumul de pori comunicanţi.
Saturarea completă cu lichid nu este uşor de obţinut. O discuţie
completă este prea amplă pentru a fi prezentată aici (v. [18]).
Problemele care apar în determinarea porozităţii sunt legate mai
puţin de metoda sau aparatul folosit dar mai mult de alterarea probelor
de rocă. Aceste probleme sunt prezentate pe larg în anexa 2. Vom
aminti aici doar cazul rocilor neconsolidate când trebuie refăcut gradul
de consolidare, cazul rocilor fisurate când fisurile se pot lărgi şi cazul
rocilor care conţin minerale argiloase când pot apărea transformări
ireversibile cu modificări ale volumului de pori, mai ales datorită
modificării echilibrului între aceste minerale şi apa de contact. O altă
dificultate potenţială rezultă din apariţia cristalelor din mineralele
dizolvate în apa de zăcământ în procesele de carotare, transport şi
pregătire a probelor, mai ales în cazul zăcămintelor de gaze.
Metodele de determinare a porozităţii se fac, de regulă, la
presiunea atmosferică sau la presiuni scăzute şi la temperatura din
laborator, mult diferite de cele din zăcământ. În capitolul 9 este
discutată pe larg modificarea volumului de pori prin modificarea
presiunii litostatice şi a presiunii fluidelor din pori. Van der Knaap a
propus următoarele corelări pentru corectarea porozităţii măsurate în
laborator, ms:

m = ms − 0,000337 p 0,3 (5.10.)

pentru gresii şi
m = ms − 0,0000432 p 0, 42 . (5.11.)
pentru calcare. În aceste relaţii, presiunea, p, reprezintă presiunea
efectivă, adică diferenţa dintre presiunea litostatică şi cea hidrostatică.
În ultimii ani a fost adaptată pentru determinarea porozităţii
efective şi radiografia neutronică [111], principial asemănătoare cu
tomografia cu raza X prezentată în capitolul 4.

Foarte recent, în anul 2003, a fost pusă la punct o nouă metodă

de determinare a porozităţii efective folosind rezonanţa magnetică
nucleară [112]
Determinările pe carote sunt aproape totdeauna insuficiente,
atât pentru a cuprinde toată grosimea formaţiunii productive cât şi
pentru toată suprafaţa productivă. Fără a mai evidenţia dificultăţile pe
care această lipsă de informaţii le crează celor care proiectează
exploatarea zăcământului, vom sublinia numai faptul că efectele
necunoaşterii se traduc în pagube importante determinate de calculul
inexact al resurselor de hidrocarburi. În mod obişnuit se procedează la
integrarea tuturor informaţiilor disponibile: analize de carote, diagrafii

87
diverse (carotaj acustic de viteză, carotaj electric cu microdispozitive,
carotaj neutronic, carotaj de densitate) şi cercetarea hidrodinamică.
Pentru valori medii pe zăcământ se recurge la prelucrarea
statistică a tuturor informaţiilor prin metode specifice, care nu fac
obiectul lucrării de faţă. Pentru detalii, vezi [88,89]

Aplicaţia 1.
Să se calculeze porozitatea unei probe de rocă cu următoarele caracteristici:
Masa probei uscate: mm = 104,1 g;
Masa probei saturată cu apă: mb = 120,2 g;
Densitatea apei: ρa = 1001 kg/m3;
Masa probei saturate cufundată în apă: mc = 64,7 g.
Aceasta este porozitatea efectivă sau cea absolută? Care este cea mai
probabilă compoziţie mineralogică a rocii şi de ce?
Răspuns
1. Determinarea volumului de pori.
Masa apei din pori este: ma = mb – mm = 16,1 g.
Volumul apei din pori: Va = ma / ρa = 16,08 cm3
Presupunând că proba este complet saturată cu apă, volumul de pori este
Vp = 16,08 cm3.
2. Determinarea volumului brut.
Volumul mineralelor rocii este: Vm =(mm – mc)/ ρa = 39,36 cm3
Volumul brut Vb = Vm + Vp = 55,44 cm3.
3. Porozitatea : m = Vp/Vb = 0,29 = 29%.
Porozitatea este cea efectivă deoarece volumul de pori s-a determinat prin
intermediul volumului de apă care saturează proba, care a pătruns, evident,
numai în porii comunicanţi.
4. În primul rând este vorba de o probă consolidată. Este probabil să fie o gresie
provenită dintr-un nisip relativ uniform şi nu foarte compact. Un nisip uniform bine
tasat are porozităţi de ordinul a 25%. Dacă este şi neuniform porozitatea este încă
mai mică, iar dacă are şi material de cimentare, porozitatea este şi mai mică.

Aplicaţia 2.
Să se estimeze scăderea porozităţii unei roci datorită umflării mineralelor
argiloase conţinute, în condiţiile în care numai o parte din acestea vin în contact
cu apa. Se cunosc: porozitatea iniţială, m=35%, coeficientul de umflare, a) cu=3
sau b) cu=6, fracţia de minerale argiloase, 1) fa=1%, 2) fa=5% sau 3) fa=10%. Se
vor considera trei situaţii pentru partea mineralalor argiloase care vin în contact
cu apa: α) fah=30% , β) fah=50% şi γ) fan=100%.
Răspuns
Creşterea de volum a mineralelor argiloase dintr-un metru cub de rocă, care
reprezintă, în acelaşi timp scăderea porozităţii de la m la m’ este dat de relaţia:

∆m = f ah f a (cu −1) (1 − m)

Aplicţia numerică a relaţiei pentru datele problemei este dată în tabela

următoare:

cu fa, fah, Δm, m’,

88
 % % % %
30 0,4 34,6
1 50 0,6 34,4
100 1.3 33,7
30 2,5 32,5
5 50 4,2 30,8
3 100 8.5 26,5
30 3,9 31,1
10 50 6,5 28,5
100 13 22,0
30 1,0 34,0
1 50 1,6 33,4
100 3,2 32,8
30 6,2 28,8
5 50 10,5 24,5
6 100 21,5 13,5
30 9.8 25,2
10 50 16,2 18,8
100 32.5 2,5

Se poate observa intervalul mare de valori ale porozităţii m’, datorită

condiţiilor foarte diverse privind fracţia de minerale argiloase hidratabile şi
coeficienţii de umflare.
În realitate, este greu de presupus un proces care să ducă la valori foarte
mici ale porozităţii, pentru că, pe măsură ce are loc micşorarea volumului porilor,
are loc şi micşorarea dimensiunii acestora, concomitent cu crearea de blocaje
locale în zona constricţiilor, astfel că accesul apei devine din ce în ce mai limitat.

Întrebări şi probleme

1. Care sunt categoriile de pori dintr-o rocă?

2. De ce porozitatea şi coeficientul de porozitate se folosesc cu acelaşi sens?
Este corectă această extrapolare?
3. De ce porozitatea absolută este mai mare decât cea efectivă?
4. Care din porozităţile definite în acest capitol este în legătură directă cu
capacitatea de înmagazinare a hidrocarburilor de către roci?
5. Când porozitatea fisurală este mai mare: când porozitatea matricială este
mare, sau când porozitatea matricială este mică?
6. Ce legătură există între vârsta rocii (în sensul stadiului litificării) şi
porozitate? Care este evoluţia porozităţii în timp, până la finalizarea
litificării?
7. Care sunt limitele de variaţie a porozităţii intergranulare? Dar a porozităţii
duale?
8. Care este legătura între curba de frecvenţă granulometrică şi porozitatea
rocii? Se poate găsi o relaţie directă?
9. Cum se explică tendinţa de scădere a porozităţii cu adâncimea? Dar de ce
corelaţia între porozitate şi adâncime este slabă?
10. Alcătuiţi un tabel care să cuprindă punctele tari şi cele slabe ale
metodelor de determinare a porozităţii. Criteriile de comparaţie sunt
precizia şi utilitatea acestor metode.

89
 Capitolul 6

Suprafaţa specifică a rocilor colectoare

90
 Un corp solid este caracterizat, din punct de vedere geometric,
printre altele, de o arie şi de un volum. La corpurile „pline” aria se
referă la suprafaţa exterioară. În schimb, la corpurile „poroase”, adică
la corpurile solide care au goluri interioare, cum sunt rocile consolidate,
sau agregatele detritice, aria se referă la toată suprafaţa accesibilă,
adică la suprafaţa care poate lua contact cu un gaz (contactul cu
lichidele poate fi limitat de o serie întreagă de fenomene; (v. cap. 3.).
În cazul agregatelor de granule (nisipuri petrolifere, materiale de
construcţie, catalizatori sub formă de pulbere etc.), această arie
reprezintă suma ariilor tuturor granulelor, acceptând că între ele
contactul este punctiform, ceea ce reprezintă doar o aproximaţie.
Suprafaţa specifică a unei roci (ca, de altfel, a oricărui corp solid
poros) este aria cumulată a porilor comunicanţi dintr-n volum brut de
rocă egal cu unitatea. Se poate observa că există o corespondenţă
directă între porozitatea efectivă şi suprafaţa specifică. Ambele se
referă la un volum brut unitar; porozitatea este măsura volumului
porilor iar suprafaţa specifică este măsura ariei porilor. Cu toate
acestea, după cum se va vedea mai departe, între valorile porozităţii şi
suprafeţei specifice ale unui mediu poros nu există nici o corelaţie.
Notând cu As suprafaţa specifică, cu Ap aria porilor, respectiv aria
cumulată a granulelor şi cu Vb volumul brut al rocii, se poate scrie
relaţia de definiţie a suprafeţei specifice, astfel:
A
As = p (6.1.)
Vb
Este uşor de observat că dimensiunea acestei mărimi este
inversul lungimii, iar unitatea de măsură esme m-1. Mai sugestivă este
o unitate de măsură ad-hoc, anume, m2/m3, sau, încă mai folosită,
ha/m3.
În unele domenii ale tehnicii, în locul volumului brut se foloseşte
ca mărime de referinţă pentru suprafaţa specifică masa rocii sau a
materialului în cauză. Astfel, unitatea de măsură devine m2/kg.
Principala restricţie care priveşte rocile este aceea că sunt alcătuite
din mai multe minerale cu densităţi diferite. Uneori este utilă şi o
altă definiţie pentru suprafaţa specifică, mai ales pentru studiului
fenomenelor de interacţiune fizico-chimică, cum ar fi reacţia chimică a
mineralelor rocii cu soluţiile acide (v. cap. 3). Această definiţie are în
vedere volumul de pori în locul volumului brut, astfel încât suprafaţa
specifică, Asp, va fi raportul dintre aria porilor comunicanţi şi volumul
lor:
1 −m
Asp = As (6.2.)
m

91
 Calculul geometric al suprafeţei specifice este posibil doar pentru
roca fictivă (un ansamblu de sfere egale). Dacă se folosesc notaţiile din
cap.1.6, volumul tuturor sferelor dintr-un volum brut de rocă este dat
de relaţia:

Vm =(1 −m ) Vb .
(6.3.)
Pe de altă parte,
Vm = n v , (6.4.)
unde n este numărul de sfere, iar v este volumul unei sfere.
Din egalitatea celor două, se poate scrie:

Vb
n = (1 − m ) . (6.5.)
v
Aria totală a celor n sfere de arie a, din volumul brut, Vb este:

As = n a . (6.6.)

Cunoscând raportul:
v δ
= , (6.7.)
a 6

se poate scrie expresia suprafeţei specifice:

(1 −m ) Vb a
As = v
Vb
(6.8.)
sau
6(1 − m )
As = .
δ
(6.9.)
Această expresie se poate folosi în două scopuri: pentru a stabili
ordinul de mărime al suprafeţei specifice a rocilor detritice şi ca punct
de plecare pentru evaluarea suprafeţei specifice a rocilor detritice
reale.
După cum s-a arătat în capitolul 5., porozitatea unei roci fictive
nu de-pinde de dimensiunea sferelor, în schimb, depinde de aşezarea
lor, în limite destul de largi, aproape de la simplu la dublu (spre
exemplu, m = 0,2596 la aşezarea într-o reţea tetraedrică şi m =
0,4764 la aşezarea într-o reţea cubică).
Suprafaţa specifică depinde şi de dimensiunea sferelor şi de
aşezarea lor. Rezultă de aici că nu există nici o corelare între porozitate
şi suprafaţa specifică.

92
 Tabela 1.6.1. Suprafaţa specifică a unei roci fictive cu m=30%.
δ, mm 1 0,316 0,1 0,0316 0,01 0,0031 0,001
6
As ,ha/ 0,36 1,14 3,60 11,4 36 114 360
m3

În tabela 6.1. sunt date valorile orientative ale suprafeţei

specifice a ro- cilor fictive. Pentru agregate formate din granule de alte
forme, în [12] sunt prezentate tabele pentru suprafeţele specifice.
Este lesne de observat că suprafaţa specifică este enormă faţă
de reprezentarea mintală curentă. Pentru o dimensiune grosieră (1
mm), un metru cub de rocă “cuprinde” o suprafaţă apropiată de cea a
unui teren de fotbal...
Pentru a evalua suprafaţa specifică a rocilor detritice, vom
considera mai întâi un agregat de sfere alcătuit din sfere de diferite
diametre, caracterizat de mulţimea perechilor δi – Δis (notaţiile sunt
cele folosite în capitolul 4.).
Plecând de la definiţia fracţiei granulometrice (Δsi = mi/m), se
poate scrie următoarea expresie pentru această fracţie:

niv i
∆s i =
(1 − m)Vb . (6.10.)

Rearanjând, rezultă:

Vb
ni = ∆s i (1 − m ) . (6.11.)
Vi

Suprafaţa specifică va fi:

As = ∑ni ai , (6.12.)
adică,
∆si
As = 6 (1 − m ) ∑ .
δi
(6.13.)
Dacă se notează cu δeA diametrul echivalent al agregatului din
punct de
vedere al suprafeţei specifice, se obţine, pentru aceasta, următoarea
expresie:

6(1 − m )
As = ,
δeA
(6.14.)
unde
1 ∆s i
δeA
= ∑ δi
. (4.6.)

93
 Semnificaţia fizică a diametrului echivalent este următoarea: un
agregat de sfere de diametre diferite, cu compoziţie granulometrică
cunoscută, are aceeaşi suprafaţă specifică cu roca fictivă din sfere de
acest diametru.
În realitate, particulele unei roci nu au formă sferică şi nici nu au
suprafaţa netedă. Pentru a extinde relaţia de calcul şi pentru rocile
reale, este necesară corecţia de nesfericitate şi de rugozitate a
particulelor rocii prin multiplicarea valorii obţinute cu relaţia (6.14.) cu
un coeficient t care, pentru un anizotropism moderat, are valori
cuprinse între 1,2 şi 1,5.
În ceea ce priveşte influenţa rugozităţilor asupra ariei
particulelor, este interesant de invocat aşa-zisul “efect de mărire a
litoralului”. Acesta constă în aceea că odată cu mărirea scării de
observaţie a unui contur neregulat, lungimea lui creşte. Ori, procesele
de adsorbţie şi, în general, fenomenele de interacţiune solid-fluid, se
desfăşoară la scară moleculară, aşa încât toate microneregu-larităţile
granulelor contribuie la valoarea suprafeţei specifice.
În consecinţă, se poate afirma că determinarea suprafeţei
specifice a rocilor neconsolidate este o operaţie paralelă cu
determinarea compoziţiei granulometrice. O corecţie necesară ar fi
luarea în considerare a densităţii diferite a fracţiilor granulometrice, în
măsura în care acestea nu sunt alcătuite prepon-derent dintr-un
anumit mineral.
O situaţie specială o reprezintă rocile sau fracţiile granulometrice
care conţin particule cu un grad mare de anizotropie, particule plate
sau aciculare. Suprafaţa lor în raport cu volumul este mult mai mare
decât la o sferă. În acelaşi timp, suprafaţa de contact dintre particule
este mult mai mare decât la particule rotunjite. De aceea, în mod
obişnuit, nu se fac corecţii din acest punct de vedere.
Pentru a ilustra ordinul de mărime al suprafeţei specifice a unor
tipuri de roci detritice, în tabela 6.2. sunt prezentate valori pentru
cazurile extreme ale porozităţii şi coeficientului de nesfericitate.

Tabela 1.6.2. Valori orientative ale suprafeţei specifice a rocilor detritice,

2
ha/m .

Clasa Denumirea m= 40% m = 20%

granulomet rocii
rică, mm europeană/ t=1,2 t=1,5 t=1,2 t=1,5
americană

94
 5 – 2 0,09-0,22 0,11- 0,12-0,29 0,14-
psefite/rudite 0,27 0,36
1 – 0,05 0,47-8,64 0,54- 0,58-12 0,72-14
psamite/renite 10,8 12-120 14-
0,05 – 0,005 8,64-86,4 10,8- 140
aleurite/siltite 108 120-1200 140-
0,005 – 0,0005 pelite/lutite I 86,4-864 108- 1400
0,0005 – 0,00005 pelite/lutite 1080 1200-12000 1400-
II 864-8640 1080- 14000
10800

Rocile detritice consolidate au o suprafaţă specifică mai mică

decât cele neconsolidate, evident, dacă sunt comparabile din punct de
vedere granulometric. Explicaţia constă în aceea că o parte din
suprafaţa granulelor este ocupată de mineralele care alcătuiesc
materialul de cimentare. Încercările de a determina suprafaţa specifică
a acestui tip de roci prin sfărâmare şi analiză granulometrică nu este
recomandabilă.
Determinarea suprafeţei specifice a rocilor consolidate se poate
evalua prin metoda adsorbţiei. Aceasta constă în aducerea suprafeţei
rocii la starea de „saturaţie de adsorbţie”, adică formarea unui strat
monomolecular continuu pe suprafaţa internă a rocii şi măsurarea
masei de substanţă adsorbită. Prin împărţirea volumului de substanţă
adsorbită (obţinut ca raportul dintre masă şi densitate) la „dimensiunea
maximă” a moleculei se obţine suprafaţa internă a probei de rocă
analizate.
Sunt mai multe „puncte slabe” ale acestei metode [12,30]. În
primul rând, dimensiunea moleculelor se cunoaşte cu exactitate mică,
cu excepţia gazelor, caz în care masa de substanţă adsorbită se
măsoară greu, fiind foarte mică. Pentru materialele pulverulente cu
suprafaţă specifică foarte mare (cum sunt catalizatorii) folosirea
gazelor la presiune extrem de mică (metoda denumită BET) dă
rezultate satisfăcătoare. În al doilea rând, formarea unui strat
monomelecular este foarte nesigură.
O variantă a metodei adsorbţiei aplicabilă la roci este aceea a
folosirii soluţiilor diluate de coloranţi. Dificultăţile de aplicare sunt
legate de stabilirea pragului de saturaţie şi de timpul îndelungat de
stabilire a echilibrului [12].
O metodă mult mai sigură şi, în acelaşi timp, reproductibilă, este
analiza microfotografică prin folosirea Quantimetrului (metoda QTM).
Pregătirea probei se face la fel ca aceea pentru derminarea porozităţii
(v. cap. 5). De altfel cele două proprietăţi se determină simultan.
Mai întâi, trebuie definită suprafaţa specifică în secţiune:

95
 Pp
As = (6.15.)
Ab

în care Pp este perimetrul tuturor porilor din secţiunea analizată, iar Ab

este aria brută a secţiunii. Cele două mărimi se determină prin analiza
statistică a microfotografiei secţiunii.
O variantă asemănătoare, bazată tot pe analiza statistică a
secţiunilor prin probele de rocă consolidată, este propusă de Perez-
Rosales [31].
Rocile colectoare de ţiţei au suprafeţe specifice în gama 0,2...100
ha/m , iar cele colectoare de gaze în gama 1...1000 ha/m2. Diferenţa
2

între valorile suprafeţei specifice a rocilor petrolifere şi gazeifere se

explică prin aceea că gama de roci colectoare de gaze este mai largă
decât cea a rocilor colectoare pentru ţiţei, în special din punct de
vedere al permeabilitatăţii cu care suprafaţa specifică se corelează.
Mai exact există roci bune colectoare de gaze care conţin fracţii
importante de minerale argiloase care cresc mult suprafaţa specifică a
rocii. Din afirmaţiile anterioare nu trebuie trasă concluzia că există roci
specifice acumulării ţiţeiului şi gazelor. Rocile sunt aceleaşi, cu
deosebirea că procesele care însoţesc curgerea ţiţeiului în zăcăminte
sunt mult mai complexe decât cele care însoţesc curgerea gazelor
(vezi cap. 17.).
O observaţie importantă este aceea că la rocile cu un conţinut
ridicat de minerale fin-dispersate, contribuţia acestora la suprafaţa
specifică totală poate fi dominantă, chiar dacă, din punct de vedere
cantitativ, sunt subordonate. Spre exemplu, o fracţie de numai 5%
minerale argiloase cu dimensiunea de 4 µ m (particule de forma unei
prisme hexagonale turtite) într-un nisip fin cu bobul de 0,1 mm, face ca
suprafaţa specifică a acestuia să crească de la cca 5 ha/m2 la cca 50
ha/m2 .

Aplicaţia 1.
Să se estimeze suprafaţa specifică a unei roci nisipoase neconsolidate care are
porozitatea m=0,34 şi permeabilitatea absolută k=1,5 D.

Răspuns.
Se poate folosi relaţia empirică propusă de Kotiahov (care este o formă
simplificată a corelării Kozeny şi Carman), citată în [47]:

m3
As = 7000
k

În această relaţie, permeabilitatea absolută se exprimă în Darcy 1 D=10-12m2.

Rezultatul aplicaţiei este: As=1133 m2/m3.

Aplicaţia 2.

96
 Să se compare suprafaţa specifică a unei roci fictive cu granule cu
diametrul de 0,5 mm în aranjament cubic cu cea a aceleiaşi roci în porii căreia
sunt intercalate sfere cu diametru maxim posibil.

Răspuns.
Diametrul sferei maxime care se poate intercala în porii rocii fictive în aranjament
cubic este de ( 3 −1) din diametru sferelor mari: δ1 =0,366 mm Cu relaţia
(6.5.) se poate calcula numărul de granule dintr-un volum brut de 1 m3 : n=4880
106. Numărul sferelor mici este acelaşi cu cel al sferelor mari. Suprafaţa specifică
va fi suma suprafeţei celor două ansambluri de sfere:
As = 4880 10 6 π( 0 , 25 + 0 ,134 ) 10 −6 = 3880 m 2 m3 .

Întrebări şi probleme

1. Care sunt definiţiile alternative pentru suprafaţa specifică a unei roci?

2. Cum se poate stabili ordinul de mărime al suprafeţei specifice a unei roci?
3. Cum influenţează prezenţa mineralelor argiloase suprafaţa specifică a unei
roci?
4. Ce este diametrul echivalent al unui nisip?
5. Să se reia aplicaţia 2 de mai sus pentru acelaşi diametru dar pentru
aranjament romboedric.
6. Să se demonstreze relaţia (6.15.).

Capitolul 7

Structura spaţiului de pori din rocile

colectoare

7.1. Conceptul de structură a spaţiului de pori

După cum a fost menţionat în capitolele anterioare, rocile
colectoare de hidrocarburi sunt alcătuite din două „părţi”: scheletul
solid, format din minerale (particule discrete sau cimentate, matrice
carbonatică fisurată etc.) şi spaţiul gol din interiorul acestui schelet
solid. Cele două părţi contribuie în mod diferit la volumul total (brut) al
rocii, după cum porozitatea este mai mare sau mai mică. A fost

97
menţionat deja faptul că este necesar ca porozitatea să fie suficient de
mare pentru ca o rocă să fie un bun colector de hidrocarburi. Această
condiţie este necesară, dar nu şi sufucientă. Pe lângă volumul total al
porilor comunicanţi (care interesează aproape în exclusuvitate), o
importanţă deosebită o prezintă mărimea porilor, forma lor şi, în
general, topografia spaţiului mărginit de suprafaţa internă a rocii.
Porii rocii formează un spaţiu continuu, un adevărat labirint, o
reţea tridimensională de canale total neuniforme, o “micropeşteră” cu
milioane de "galerii" într-un centimetru cub de rocă. Rocile de
precipitaţie fisurate au o dublă reţea: cea a porilor matriciali şi cea a
fisurilor.
Prima întrebare care se ridică este următoarea: ce reprezintă un
por. Întrebarea este justificată doarece, în terminologia curentă, dar şi
în cea de specialitate, se foloseşte frecvent noţiunea de por. Este greu,
dacă nu imposibil, de dat un rănpuns exact. Spaţiul din interiorul unei
roci nu poate fi împărţit în elemente de volum după un criteriu precis.
O primă accepţiune, aproape exclusivă în literatura de specialitate,
este aceea că un por reprezintă spaţiul dintre două ramificaţii (noduri)
succesive în reţeaua de goluri a rocii. Această definiţie are un caracter
intuitiv şi răspunde multor necesităţi de descriere a reţelei de pori.
Dacă se pune problema caracterizării unui por din punct de vedere al
formei şi, mai ales, al dimensiunii lui, această definiţie nu mai
satisface. Analizele microscopice, despre care se va vorbi ulterior în
cadrul acestui capitol, au arătat că există modificări importante ale
secţiunii transversale de-a lungul distanţei dintre două noduri ale
reţelei de pori. Mai mult, însăşi un nod al reţelei are, uneori, un volum
considerabil, comparabil cu cel al spaţiului dintre noduri. Imaginea
schematizată a unei reţele de pori este prezentată în figura 7.1.
În cazul rocilor detritice neconsolidate este oportună
introducerea unei restricţii suplimentare în definirea porilor şi anume:
nodurile reţelei de pori să fie, ele însele, considerate pori, ca şi spaţiile
dintre noduri. Pentru a justifica această propunere, vom aminti că
primii cercetători interesaţi de structura spaţiului gol al rocilor au
realizat mulaje negative ale rocii. Aceste mulaje au fost obţinute prin
saturarea cât mai completă a rocii cu parafină topită şi dizolvarea
completă, cu o soluţie concentrată de acid clorhidric şi acid fluorhidric,
a mineralelor rocii. Prin răcire, parafina devine fragilă, iar mulajul se
poate dezagrega mecanic. Fragmentarea mulajului se va produce în
zonele de secţiune minimă.

98
 Fig. 7.1. Un grup de pori dintr-o rocă.

În cazul unei roci fictive, ruperea se va face în zonele de

strangulare din apropierea punctelor de tangenţă a sferelor. Rezultă un
agregat de particule care reproduc tocmai nodurile reţelei de canale.
Dacă ruperea s-ar face exact în locul de secţiune minimă, s-ar forma un
agregat de particule identice. O imagine a ceea ce s-ar obţine prin
dezagregare mulajului unei roci fictive cu aşezarea într-o reţea cubică
este sugerată prin figura 7.2.
Porii, după definiţia clasică, sunt „rupţi” la jumătate, fiecare
parte regă-sindu-se într-o particulă din mulaj. Elementele de volum
care reprezintă porii rocii sunt, aşadar, nu spaţiile dintre ramificaţii, ci
nodurile însele.

Fig 7.2. Imaginea porilor la o rocă fictivă.

În cazul rocilor neconsolidate cu o compoziţie granulometrică

neuniformă, particulele obţinute prin sfărâmarea mulajului vor fi
alcătuite, în parte, din „noduri” şi, în parte, din canale care leagă
nodurile reţelei.
Cazul rocilor detritice consolidate şi cel al rocilor de precipitaţie
este mai complex, fiecare din cele trei elemente care definesc porii
(nodurile, spaţiile dintre noduri şi constricţiile dintre noduri) având o
contribuţie mai mare sau mai mică în ansamblul volumului de pori.

99
 Imaginea spaţiului de pori obţinută prin sfărâmarea mulajului
negativ al rocii are, însă, marele dezavantaj că distorsionează o
caracteristică majoră a mediilor poroase naturale: existenţa unei
legături tip „serie”, între părţile largi ale spaţiului (cavităţi) şi
constricţiile dintre acestea. Mulajul se va fragmenta în zona
constricţiilor, de minimă rezistenţă mecanică, „eliminându-le” din
imaginea obţinută.
S-a menţionat deja că porii, indiferent de modul de definire, au
forme total neregulate şi mărimi foarte diverse. Această observaţie are
caracter experimental, dar ea poate fi evidenţiată şi prin intermediul
modelelor de rocă fictivă sau pseudofictivă (alcătuită din sfere de
diametre diferite, în proporţii variate). În cazul rocii fictive, trecerea de
la reţeaua cubică, cea mai puţin compactă, la cea tetraedrică, cea mai
compactă, se poate face printr-o translaţie continuă a pachetelor de
sfere din planele paralele cu planul de bază. Este lesne de înţeles că
deplasarea relativă a pachetelor de sfere duce la modificarea formei şi
a dimensiunii spaţiilor dintre sfere. Cu alte cuvinte, chiar şi în cazul
rocii fictive, forma porilor este foarte diversă, în funcţie de
aranjamentul sferelor.
Pe de altă parte, spaţiul dintre sfere se distorsionează în mod
pronunţat prin intercalarea unor sfere cu raze mai mici.
Pasul următor ar fi înlocuirea sferelor cu granule reale, cu forme
şi di-mensiuni de o mare varietate, mai mult sau mai puţin rotunjite.
Consecinţa ime- diată este amplificarea gradului de neuniformitate al
suprafeţei interne a rocii şi, deci, şi a spaţiului cuprins de ea, adică a
sistemului de pori.
Compactarea, cimentarea granulelor, fisurarea şi toate celelalte
procese de litificaţie conduc şi ele la creşterea complexităţii spaţiului
intern al rocii în sensul formei şi mărimii porilor.
Descrierea geometrică a porilor este imposibilă. Cuantificarea
diverselor fenomene fizico-chimice care se petrec în rocă (interacţiunea
dintre rocă şi fluidele conţinute, curgerea şi dezlocuirea fluidelor de
zăcământ etc.) necesită descrierea dimensională a porilor. Impasul
creat poate fi depăşit prin idealizarea formelor reale cu corpuri
geometrice regulate. Au fost propuse mai multe astfel de forme. În
parte, sunt prezentate în figura 7.3.
Fiecare din formele prezentate por fi caracterizate de unul sau
mai mulţi parametri dimensionali. Din punct de vedere al tratării
matematice, sunt preferate formele cele mai simple, iar din punct de
vedere al apropierii de situaţia

100
 Fig. 1.7.3. Forme idealizate de pori.

reală sunt preferate formele mai complicate. Compromisul se

realizează în funcţie de scop. Se alege forma cea mai simplă care să
descrie suficient de bine fenomenul analizat. Cele mai utile sunt
cilindrul şi trunchiul de con. Primul permite atribuirea unei singure
dimensiuni pentru secţiunea transversală a porului, iar cel de al doile
permite evidenţierea unei caracteristici fundamentale a porilor, aceea
a variaţiei de secţiune. Succesiunea de cilindri răspunde ambelor
cerinţe, iar succesiunea de cilindri cu microrugozitate completează
această reprezentare printr-o mai mare apropiere de situaţia reală.
Fie că este vorba de un cilindru sau de o succesiune de cilindri,
se crează posibilitatea definirii unei „dimensiuni” a porilor. Este aşa-
zisa „rază” a porilor care este măsura secţiunii transversale. În ceea ce
priveşte lungimea porilor, aceasta are o importanţă secundară, aşa cu
se va vedea din capitolele următoare. Vom menţiona aici numai faptul
că în relaţia căderii de presiune într-un cilindru, raza intervine la
puterea a patra, pe când lungimea numai la puterea întâi (legea lui
Hagen-Poiseuille).
Deşi improprie din punct de vedere geometric, în cele ce
urmează se va folosi denumirea generică de rază a porilor pentru a
caracteriza mărimea acestora.
Fisurile reprezintă o categorie specială de pori. Caracteristica lor
esenţială este o dezvoltare mare pe două dimensiuni şi una mică pe
cea de a treia dimensiune. Local, fisura poate fi idealizată cu spaţiul
dintre două plane paralele sau neparalele, după cum există sau nu
variaţii mari a celei de a treia dimensiuni. Caracterizarea dimensională
a fisurilor se face printr-un singur parametru: deschiderea fisurii care
este înălţimea secţiunii transversale. Este de departe evident că şi în
cazul fisurilor sunt valabile observaţiile de mai sus cu privire la forma şi
mărimea porilor.

101
 Descrierea porilor individuali şi a fisurilor nu este nici pe departe
suficientă. Fenomenele care au loc în rocile colectoare, deşi se
desfăşoară în pori, nu pot fi localizate la acest nivel. Trebuie luat în
considerare întregul ansamblu al porilor, care, aşa cum s-a precizat mai
sus, formează o reţea continuă. Este meritul lui Fatt [33] de a fi
introdus studiul spaţiului de pori prin intermediul reţelelor de canale cu
diverse moduri de interconexiune şi cu dimensiuni diferite. Cele patru
reţele propuse de Fatt (fig. 7.4.) sunt plane şi regulate. Parametrul β
care este specificat în figură va fi definit şi discutat mai jos.

Fig. 7.4. Rețele plane de pori propuse de Fatt.

Fiecare din laturile poligoanelor care alcătuiesc reţeaua este un

cilindru cu dimensiuni proprii (rază şi lungime). Între lungime şi rază a
propus următoarea relaţie:
l =a r b (7.1.)

în care a şi b sunt parametri specifici rocii, determinaţi prin

suprapunerea rezultatelor obţinute prin studiul fenomenului pe model
şi, respectiv, prin experiment pe roca reală.
Coeficientul b are valori negative subunitare, ceea ce s-a
dovedit ulterior, prin alte observaţii experimentale că este incorect.
Somerton [34] a demonstrat, prin studiul microfotografiilor că lungimea
porilor este un multiplu al razei lor. Pentru roci consolidate, acest
multiplu este de ordinul a 6 unităţi. Această discrepanţă între cele două

102
accepţiuni privind lungimea porilor arată cât de necesară este
investigarea continuă a unor fenomene aparent elucidate!
Ulterior au fost propuse şi alte tipuri de reţele plane regulate
[35].
Influenţa gravitaţiei asupra unor fenomene care se petrec în
zăcăminte este, uneori, importantă. Pentru a putea lua în considerare
această influenţă, dar şi pentru a descrie mai exact mediul poros,
Dullien şi colab. [36] propun un model tridimensional care constă dintr-
o reţea cubică. Fiecare latură a cubului este formată dintr-o succesiune
de cilindri cu rază şi lungime diferite.
O caracteristică de prim ordin a spaţiului de pori este
neuniformitatea acestuia. Sunt mai multe scări la care se referă
neuniformitatea [48]. Cea mai mică este scara microscopică, care are
în vedere porii individuali sau elemente de volum mici, cu o lungime
caracteristică de zeci de microni. Urmează scara macroscopică, cu
elemente de volum având o lungime caracteristică de ordinul
milimetrilor, până la 10 cm; o scară intermediară cu o lungime
caracteristică de până la 1 m, apoi scara mega, cu o lungime
caracteristică de până la 100 m şi ultima scară, cea mai mare, scara
regională.
Au fost menţionate, deja, două aspecte ale neuniformităţii care
se referă la scara micro: forma şi mărimea porilor. Un al treilea aspect
este acela al modificării aspectului ansamblului de pori în cuprinsul
zăcământului. Modificarea se referă la creşterea sau scăderea
dimensiunii celei mai mari părţi a porilor sau la numărul (densitatea)
porilor (fisurilor) într-un element de volum brut de rocă. Acestea sunt
rezultatul variaţiei de litofacies, caracteristică celei mai mari părţi a
zăcămintelor de hidrocarburi, rezultat al procesului îndelungat şi
complicat de formare a stratelor.
Se impune, în legătură cu modelerea geometriei interne a rocilor,
următoarea întrebare: cât de mare trebuie să fie o reţea pentru a fi
reprezentativă, adică, ce număr de canale trebuie să cuprindă pentru a
descrie suficient de bine roca. Răspunsul depinde de proprietatea sau
fenomenul ce urmează a fi modelat. Singhal şi Somerton [37] au
demonstrat că un număr de ordinul a 27...28 pori este suficient.
Obţinerea unei reprezentări cât mai clare asupra structurii
spaţiilor poroase necesită o experienţă de laborator adecvată, prin
studiul microscopic al probelor de rocă cu ajutorul mulajelor, a
secţiunilor subţiri sau a secţiunilor prin probe de rocă. În absenţa unei
astfel de experienţe, o imagine adecvată a ceea ce însemnează un
mediu poros se poate obţine prin definirea unor parametri
caracteristici, care să sugereze această structură şi care vor fi discutaţi
mai departe.

103
 7.2. Distribuţia porilor pe dimensiuni
După stabilirea semnificaţiei mărimii porilor, pasul următor este
evidenţierea frecvenţei cu care pori de diferite dimensiuni sunt întâlniţi
într-o rocă, adică, determinarea distribuţiei porilor pe dimensiuni,
denumită în mod curent distribuţia poromeritică. Există o analogie
perfectă între distribuţia granulometrică şi distribuţia poromeritică.
După cum s-a arătat mai sus, există posibilitatea de a obţine un
agregat de granule care reprezintă porii rocii (cel puţin conform uneia
din definiţii) prin sfărâmarea mulajului negativ al rocii. Distribuţia pe
dimensiuni a particulelor respective nu este altceva decât o distribuţie
a porilor pe dimensiuni.
Indiferent de definiţia acceptată pentru pori (incluzând aici şi
fisurile) observaţiile experimentale arată că rocile colectoare au, cel
mai frecvent, pori cu dimensiuni cuprinse în intervalul 1...1000 µ m.
Este important de subliniat faptul că acest interval cuprinde trei ordine
zecimale de mărime. Contribuţia porilor de diferite dimensiuni la
volumul de pori comunicanţi ai rocii diferă foarte mult de la un tip de
rocă la altul. În capitolul 2. au fost făcute numeroase referiri la
modificarea dimensiunii porilor în cursul proceselor de litificaţie.
Ca şi în cazul distribuţiei granulometrice, este necesară folosirea
claselor de dimensiuni, respectiv a scărilor poromeritice. Aceste scări
trebuie să fie de tip Krumbein (în scară logaritmică) pentru a acoperi
tot intervalul de dimensiuni şi pentru a evideţia în mod special porii fini
(în care sunt incluse şi constricţiile). Spre deosebire de granule, pentru
pori nu au fost standardizate scări poro- meritice, aşa încât, alegerea
lor reprezintă opţiunea cercetătorului.
Frecvenţa porilor dintr-o clasă poromeritică, fi, reprezintă fracţia
din volumul de pori cu dimensiuni cuprinse în acea clasă:
V pi
fi = (7.2.)
Vp

în care Vpi reprezintă volumul de pori din clasa i, iar , Vp - volumul de

pori comunicanţi.
Perechile de valori {ri ÷ fi} exprimă numeric distribuţia
poromeritică. Mult mai edificatoare este imaginea grafică a acestei
mulţimi menţionate, anume, histograma. Ea poate avea forma celei de
la compoziţia granulometrică (fig. 4.1.) sau forma din figura 7.5., deşi,
de obicei, se foloseşte o reprezentare semilog. Cele trei histograme
ilustrează trei situaţii: o rocă cu pori de dimensiune comună (a) şi două
roci cu pori foarte fini (b şi c). Diferenţa între ultimile două este aceea
că roca b este foarte uniformă din punct de vedere poromeritic.

104
 Aceste histograme por fi transformate în curbe de frecvenţăm ca
în cazul distribuţiei granulometrice. Curbelor de frecvenţă li se poate
adăuga, de asemenea curbe cumulative.
Un caz particular de curbă de frecvenţă este cea reprezentată în
figura 7.6. Aceasta descrie o rocă fisurată. Porii matriciali sunt
caracterizaţi prin segmentul de curbă din domeniul dimensiunilor mici
(r1), iar porii fisurali prin celălalt segment de curbă. Curba este tipică,
însă varietatea curbelor este foarte mare Spre exemplu, curba poate fi
trimodală (cu trei segmente de frecvenţă mare) când roca prezintă
două sisteme de fisuri: microfisuri (r2) şi macrofisuri (r3). Limita dintre
macrofisuri, denumite şi fracturi, şi mirofisuri, denumite, simplu, fisuri
este convenţională, fiind stabilită la 100 µ m.

Fig. 7.5. Tipuri de distribuție a porilor pe dimensiuni.

Fig. 7.6. Curbe trimodale.

105
 Cu cât gradul de fisurare creşte, cu atât suprafaţa de sub ultima
parte a curbei de frecvenţă scade (menţionăm că aria suprafeţei de
sub curba de frecvenţă este proporţională cu volumul de pori). O
observaţie importantă este aceea că între cele două caregorii de pori:
matriciali şi, respectiv, fisurali, este un contrast foarte mare de
dimensiune. Acest fapt explică, după cum va fi demonstrat în capitolul
10, o netă diferenţă între capacitatea de curgere a matricii rocii şi cea
a sistemului de fisuri. Chiar mai mult, capacitatea de curgere a matricii
pentru hidrocarburile lichide poate fi, în cazuri extreme, neglijabilă.
La rocile de precipitaţie sau puternic consolidate fără fisuri,
curba ia forma celor din figura 7.5.
Determinarea distribuţiei porilor pe dimensiuni, adică analiza
poromeritică, poate fi executată pe cale directă sau pe cale indirectă.
Investigarea directă se face pe secţiuni şlefuite prin probe de
rocă cu ajutorul microscopului. Imaginea secţiunii sub microscop este
fotografiată şi analizată. Prima condiţie pentru obţinerea unei imagini
fidele este saturarea completă cu o substanţă colorată sau cu contrast
mare de luminozitate faţă de mineralele rocii. Limitele folosirii
substanţelor cu adaos de coloranţi sunt detaliate în [12]. Rezultate
superioare se obţin prin injectarea în rocă a unor aliaje uşor fuzibile cu
tensiune superficială mică, de tipul aliajelor tipografice. Un astfel de
aliaj este „metalul Wood” care se topeşte la cca. 600C. Cu o iluminare
laterală sub un unghi de incidenţă de 60-700, porii apar complet
întunecaţi într-o imagine microscopică. Metalul din porii intersectaţi de
secţiune, se comportă ca o oglindă, reflectând în întregime lumina
incidentă, pe când mineralele difuzează această lumină care ajunge,
parţial, în obiectivul microscopului, astfel ce mineralele apar
luminoase. Acest procedeu, folosit de prof. G. Manolescu în Laboratorul
de Fizica Zăcămintelor din UPG, dă rezultate superioare faţă de
procedeul clasic al iluminării perpendiculare, în care porii apar luminoşi
iar mineralele întunecate. În acest din urmă caz, porii fini, în care nu a
pătruns aliajul, apar, ca şi mineralele, întunecaţi, scăpând observaţiei.
În cazul luminii laterale, porii fini apar întune- caţi, ca şi porii mari,
lumina difuzată de suprafeţele aferente acestor pori (nesaturaţi cu
aliaj) fiind percepută mult mai slab de obiectivul microscopului.
Interpretarea imaginilor microscopice se poate face în mod
subiectiv, direct pe imaginea observată sau prin fotografiile realizate
pe aceste imagini. Este preferabilă fotografia, unde se pot obţine, fără
dificultate, contraste nete ale contururilor porilor şi, în plus, pot fi
păstrate mult mai bine decât probele de rocă. Se poate adăuga şi
distorsionarea rezultatelor datorită oboselii ochiului, care intervine
foarte curând. Totuşi, experienţa studiului la microscop este foarte utilă

106
unui cercetător în acest domeniu pentru că permite o înţelegere
profundă a caracteristicilor de structută ale mediilor poroase.
O interpretare obiectivă a imaginii se poate face prin prelucrarea
ei, având la bază un model matematic adecvat. Folosind un calculator
de proces, rezultatul este rapid, sigur şi reproductibil. Metoda QTM,
descrisă în capitolul 4 şi reluată în capitolele 5 şi 6, reprezintă cea mai
bună variantă de examen obiectiv al microfotografiilor secţiunilor prin
roci saturate cu metalul Wood. De altfel, această metodă se foloseşte
concomitent pentru analiza poromeritică, măsurarea porozităţii şi a
suprafeţei specifice.
În cadrul analizei poromeritice, imaginea porilor din
microfotografie este descompusă într-n număr de imagini egal cu
numărul de pori. Pe baza scării poromeritice prestabilite, imaginile sunt
sortate în funcţie de dimensiune. Dimensiunea porului reprezintă raza
cercului echivalent (cu aceeaşi arie) al suprafeţei reale. Aria porilor
dintr-o clasă poromeritică se notează cu Api. Prin împărţirea acestei
valori al aria tuturor porilor din secţiune, Ap, (obţinută prin cumularea
ariilor parţiale), rezultă frecvenţa porilor din clasa respectivă:
Api
fi = (7.3.)
Ap

Această expresie este echivalentă cu cea dată de relaţia (7.2.).

Rezultatul analizei este o curbă de frecvenţă şi o curbă
cumulativă, de genul celor prezentate în figurile anterioare.
O metodă de dată mult mai recentă este tomografia
computerizată cu raze X [38]. Această metodă, care va fi descrisă în
capitolul 14 este mult mai complexă. Ea nu a fost pusă la punct pentru
analiza poromeritică, însă, prin performaţele pe care le realizează,
poate da rezultate complementare celorlalte metode asupra structurii
spaţiului de pori.
Examenul microscopic, indiferent de varianta folosită,
investighează secţiuni prin rocă şi nu volumul de rocă. Dacă se
relizează o succesiune de secţiuni, acestea pot fi montate într-un film.
Un astfel de film ilustrează, într-un mod foarte sugestiv, dar şi
instructiv, imaginea dematerializată, în mişcare, a spaţiului interior al
unei roci. Pe această bază pot fi vizualizate şi alte caracte-ristici ale
reţelei de pori, despre care va fi vorba mai departe, în cadrul acestui
capitol.
Fie că este directă, fie că este computerizată, analiza
poromeritică prin microscopie este foarte scumpă, prin timpul de
analiză sau prin costul aparaturii. De aceea, de cele mai multe ori, se
preferă metode mai expeditive, bazate pe fenomene capilare.

107
 Analiza poromeritică prin injecţia de mercur în probele de rocă a
fost pusă la punct de Purcell [39] în anul 1949. Metoda se bazează pe
aplicarea legii lui Laplace care cuantifică diferenţa de presiune dintre
două faze nemincibile sau parţial miscibile, separate de interfeţe curbe.
Aceasta se numeşte diferenţă capilară de presiune, despre care se va
discuta, pe larg, în capitolul 11. Când fazele se găsesc într-un capilar
cilindric de rază r, diferenţa capilară de presiune, ∆ cp, este dată de
expresia:
2 σ cos θ
∆c p = (7.4.)
r

în care σ este tensiunea interfacială, iar θ , unghiul de contact trifazic.

În lipsa demonstraţiei şi a semnificaţiei diferenţei capilare de
presiune, precum şi a parametrilor care intervin în expresia (7.4.), în
cele ce urmează se va aplica în mod mecanic această relaţie. Vom
menţiona (demonstraţia urmând a se face în capitolul 11) că mercurul
poate fi introdus într-un capilar dacă presiunea exterioară, aplicată
mercurului, va depăşi valoarea diferenţei capilare de presiune dată de
relaţia (7.4.). În absenţa unei presiuni exterioare, mercurul nu intră în
canale de dimensiune capilară (sub 1 mm).
Dacă se ţine seama că valoarea tensiunii interfaciale la
temperatura ambiantă este o constantă, iar unghiul de contact trifazic
are valori apropiate pentru suprafeţele mineralelor prezente în rocile
colectoare, este lesne de obser-vat că diferenţa capilară de presiune
este de forma:
const
∆c p = (7.5.)
r

constanta din relaţia (7.5.) fiind uşor de evaluat.

Această relaţie poate fi interpretată în felul următor: pentru ca
mercurul să pătrundă în porii de o anumită rază, ri, este necesar ca
asupra mercurului să se exercite o presiune minimă cu valoarea:
pi = ∆c pi (7.6.)

Astfel, prin exercitarea unei presiuni crescătoare asupra

mercurului, acesta va invada în mod treptat porii rocii, în ordine
descrescătoare a dimensiunii lor. În mod practic, creşterea presiunii se
face în trepte. La fiecare treaptă de presiune, mercurul va umple porii
cu raze cuprinse între două limite, ri - ri+1 (ri >ri+1), corespunzătoare
unui interval de pi - pi+1.
Analiza poromeritică prin injecţia de mercur se efectuează în
felul următor: se alege o scară poromeritică, se calculează presiunile
de injecţie necesare pentru fiecare rază din scară cu relaţia (7.5.),

108
rezultând o scară de presiuni; se procedează la injectarea mercurului la
presiunile din scară şi se măsoară volumul de mercur injectat la fiecare
treaptă. Volumele parţiale de mercur, ∆ VHgi reprezintă volumle de pori,
Vpi, cu raze cuprinse în clasa poromeritică respectivă. Cunoscând
volumul de pori al probei de rocă analizate, se poate obţine frecvenţa
porilor pe clase poromeritice. Detali practice privind acest experiment
se găsesc în [18]. În rezumat, se măsoară presiunea de injecţie a
mercurului, care dă raza porilor şi volumul de mercur injectat la fiecare
treaptă, care dă fracţia poromeritică.
Metoda injecţiei de mercur are limite serioase de aplicabilitate în
gama porilor foarte fini. Spre exemplu, pentru pori cu raza de ordinul a
0,1 µ m, presiunea de injecţie este de ordinul a 100 bar. Asfel de
presiuni sunt greu de realizat, iar deformarea elastică a componentelor
aparatului ajung să aibă acelaşi ordin de mărime cu volumul de pori din
gama investigată. Există şi o „compensare” pentru acest neajuns, în
sensul că, din punct de vedere practic, al contribuţiei la procesele de
curgere şi de dezlocuire a hidrocarburilor din rocile colectoare, această
categorie de pori au o pondere relativ mică.
Un alt aspect care limitează folosirea acestei metode este
periculozitatea mercurului pentru sănătate, intoxicarea cu mercur fiind
extrem de gravă.
Mai sunt şi alte variante de analiză poromeritică bazate pe
fenomene capilare [12], care nu vor fi reluate aici, aplicabilitatea lor
fiind limitată.
În ipoteza că aceeaşi probă de rocă este supusă la cele două
experimente prezentate mai sus pentru determinarea distribuţiei
poromeritice (metoda microscopică şi metoda injecţiei de mercur), se
obţine un rezultat ca cel prezentat în figura 7.7.
Curbele de frecvenţă obţinute prin cele două metode sunt atât
de diferite, încât necesită explicaţii detaliate, referitoare la
dimensiunile ce se atribuie porilor. A fost menţionat faptul că, de-a
lungul unei traiectorii prin mediul poros, apar modificări importante de
secţiune. Prin analiza microfotografică, porul reconstituit va avea o
rază egală cu cea a cercului de aceeaşi arie cu spațiul interceptat de
secțiune. Pe de altă parte, pătrunderea mercurului în acest por este
condiţionată de învingerea diferenţei capilare de presiune aferentă
secţiunii de intrare. Ca urmare, analiza poromeritică prin injecţia de
mercur va atribui volumului cuprins între constricții raza de intrare, pe
când analiza poromeritică prin microfotografiere îi va atribui o rază
mult mai mare, cu atât mai mare, cu cât variaţia de secţiune este mai
mare.

109
 Fig. 7.7. Curbe de frecvenţă obținute prin injecție de mercur (1)
și prin metoda microfotografiilor (2).

În general, accesul mercurului în porii de dimensiune mare poate

fi limitat de o configuraţie „nefavorabilă” a porilor din vecinătate, în
sensul că toţi porii vecini sunt de dimensiune mult mai mică, astfel că
mercurul invadează porul mai larg mult mai târziu. Fenomenul poate
avea o amploare mai mare când există unele enclave cu pori grosieri
într-o rocă cu pori fini.
Este evident că formele reale sunt mult mai complexe decăt cele
idealizate menţionate. Rămâne, în schimb, caracteristica
menţionată, adică variaţiile de secţiune. Analiza microfotografică va
evidenţia părţile largi, cavităţile, iar injecţia de mercur va evidenţia
părţile înguste, constricţiile (gâtuiturile) şi vor atribui dimensiuni
diferite aceloraşi pori. Altfel spus, un por delimitat de două constricţii
va avea o dimensiune privit din interior şi o altă dimensiune privit din
exterior. De aici apare discrepanţa dintre rezultatele aplicării celor
două metode.
O ilustrare a acestui fapt este evidenţiată prin figura 7.8., care
prezintă un spaţiu de o formă oarecare, echivalat printr-un por sferic
prin metoda QTM.

Fig. 7.8. Echivalenţa dimensiunii porului la metoda QTM.

110
 Prin analiza microfotografică, porul reconstituit pentru spaţiul din
figura 7.8. va avea o rază egală cu cea a cercului de aceeaşi aria cu
porul interceptat de secţiune. Pe de altă parte, pătrunderea mercurului
în acest por este condiţionată de învingerea diferenţei capilare de
presiune aferentă secţiunii di intrare în această configuraţie.
O microfotografie a unei secţiuni polizate printr-o gresie saturată
cu aliaj Wood este prezentată în fig. 7.9. [36].

Fig. 7.9. Microfotografia unei secţiuni polizate printr-o gresie

Întrebarea care se pune este următoarea: care din cele două

metode este reprezentativă? Răspunsul este că fiecare din cele două
metode reflectă geomertria internă a spaţiului de pori, cele două
metode fiind complementare. Fiecare din ele dă un rezultat parţial, al
distribuţiei porilor pe dimensiuni.
Din punct de vedere matematic, o curbă de frecvenţă poate fi
descrisă de o funcţie cu o variabilă. Pentru situaţia de faţă, poate fi
introdusă o funcţie bivariabilă [36], mult mai greu de utilizat.
Mai comod este ca fiecare din cele două curbe să fie
caracterizată separat. Între alţi parametri specifici distribuţiilor sunt
razele medii ale porilor, menţionate pe figura 7.7.
Caracterizarea rocilor fisurate din punct de vedere al frecvenţei
fisurilor (în sensul larg, adică fracturi şi fisuri) poate fi făcută şi printr-
un alt parametru, anume, densitatea fisurilor:
1
V fD = 2∑ (7.7.)
ai

Notaţiile sunt preluate din [43] şi au semnificaţia:VfD , densitatea

fisurilor, iar a, distanţa medie dintre fisuri pe o anumită direcţie.
Densitatea fisurilor depinde mult de direcţia considerată. În mod
frecvent, direcţia de referinţă este direcţia de curgere. Pentru a obţine

111
o imagine mai clară, nu neapărat reprezentativă, în tabela 7.1. este
dată densitatea fisurilor pentru diferite tipuri de roci din formaţiunea
Devonian, Iazuhno-Minusiuskaia, Rusia.

Tabela 7.1. Densitatea fisurilor în funcţie de litologia rocilor

Litologia rocii Densitatea

fisurilor, m-1
Gresie cu bobul mediu 9
Gresie cu bobul fin 50
Gresie glauconitică 20
Gresie calcaroasă 10
Calcar cu structură de 30
solzi
Calcar cu alge 33
Calcar masiv 12
Calcar cu bobul mediu 12
Calcar cu bobul fin 27
Calcar stratificat 24
Gresie argiloasă 60
Argilit 56
Rocă vulcanică 48
Marmură fin stratificată 20
Porfirit masiv 36
Conglomerat 44

După cum se observă, limitele de variaţie ale densităţii fisurilor

sunt destul de largi. Trebuie făcută menţiunea că valorile din tabel nu
au caracter de generalitate. Aceeaşi rocă, spre exemplu calcarul, poate
fi lipsit de fisuri dacă este masiv sau poate să aibă o mare densitate de
fisuri.

7.3. Parametri de structură ai spaţiului poros

Subcapitolul precedent a tratat problema dimensiunii şi a
distribuţiei pe dimensiuni, care reprezintă, de departe, cele mai
importante caracteriatici ale mediilor poroase. Este, însă, insuficient
pentru a răspunde imperativului menţionat la începutul capitolului,
acela de a obţine o imagine cât mai clară asupra a ceea ce însemnează
structura internă a rocilor colectoare. De aceea se definesc mai mulţi
„parametri de reţea”, fiecare din ei evidenţiind o trăsătură specifică
structurii interne a rocii. Toţi aceşti parametri au o valoare explicativă
mare şi una aplicativă mică, cu atât mai mult cu cât cuantificarea lor
nu este totdeauna posibilă. Vor fi trecuţi în revistă câţiva dintre aceşti
parametri.

Gradul de interconexiune, β , reprezintă numărul total de pori cu

care este în legătură directă, la ambele capete, un anumit por (v. fig.
7.9.). Pentru sistemul de fisuri, definiţia este identică.

112
 La reţelele regulate de pori, β are o valoare constantă. Spre
exemplu, re-ţeaua simplu hexagonală are β = 4, iar reţeaua pătratică
are β = 6. În realitate, gradul de interconexiune pentru o anumită rocă
ia valori foarte diferite de la un por la altul. Există, evident, o valoare
de frecvenţă maximă şi o valoare medie, în general, apropiate între
ele. Aceste valori pot fi determinate doar prin studiul microscopic al
unui număr mare de secţiuni prin rocă.

Fig. 1.7.9. Ilustrare gradului de interconexiune.

Gradul de interconexiune al rocilor reale variază în limite largi.

Nu există determinări sistematice pentru a stabili anumite tendinţe
statistice. Sunt citate în mod frecvent valori de 6…12 pentru acest
parametru. La rocile detritice a fost consemnată o tendinţă de scădere
a gradului de interconexiune odată cu creşterea gradului de cimentare
a graulelor. Explcaţia este simplă: prin depunerea cimentului, se
produce o îngustare a secţiunii transversale , iar în unele cazuri o
obturare completă a canalului. În felul acesta, o parte a legăturilor
dintre pori se întrerup şi, în mod implicit, gradul de interconexiune
scade. Pentru rocile de precipitaţie, a fost pus în evidenţă un grad de
interconexiune mult mai mic decât la rocile detritice. O particularitate
importantă a rocilor de precipitaţie este prezenţa, într-o măsură foarte
mare, a porilor „fund de sac”, ca cei prezentaţi în figura 1.7.10. În anul
1958, G. Manolescu a stabilit necesitatea tratării diferenţiate a cazului
porilor cu gradul de interconeziune β = 1, adică a porilor fund de sac.
Pentru a-i caracteriza, a introdus un parametru specific pe care l-a
denumit grad de accesibilitate.

Gradul de accesibilitate, α , este definit prin relaţia:

rc
α= (7.7)
v1 3

113
 Fig. 1.7.10. Pori fund de sac.

în care rc este „raza capilară” a secţiunii de acces, analogă razei

hihraulice (raportul dintre aria secţiunii transversale şi perimetrul
acesteia) iar v este volumul porului delimitat de secţiunea de acces.
Situaţii ca cea schematizată în figura 7.10,a. conduc la o valoare
a lui α cuprinsă între 1 şi 2, iar cea din figura 7.10,b. la o valoare α <
1.
Trebuie observat că pentru unele canale cu secţiune de acces
foarte neregulată, aprecierea ariei şi a perimetrului sunt foarte
nesigure. Rămâne valabil doar ordinul de mărime al acestui parametru.
Existenţa acestui tip de canale este importantă, după cum va fi
arătat în cap. 2.4., pentru înţelegerea valorilor neaşteptat de mari ale
fracţiilor de fluid care rămân imobile, atât în preocsul de formare a
zăcămintelor, cât şi în procesul de exploatare a lor. La rocile de
precipitaţie, acest gen de pori pot să reprezinte până la 40% din
volumul de pori matriciali.
În cadrul acestui capitol, a fost menţionată de mai multe ori acea
caracteristică a spaţiului poros de a prezenta variaţii mari ale secţiunii
transversale. Dullien [36] a introdus un parametru cuantificabil care
evidenţiază această caracteristică, pe care l-a denumit indice structural
de dificultate.
Indicele structural de dificultate, D, este definit prin relaţia:
1 1
D= − , (7.9.)
Dcs Dcv

în care Dcs şi Dcv reprezintă razele medii ale constricţiilor (gâtuiturilor),

res-pectiv a părţilor largi (cavităţilor), ilustrate în figura 7.7. Este lesne
de observat că indicele structural se dificultate se determină prin
ridicarea curbelor de frecvenţă corespunzătoare celor două metode de
analiză poromeritică: injecţia de mercur şi microfotografierea. Spre
deosebire de parametrii despre care s-a discutat mai sus, care se
referă la pori individuali, acest parametru are o valoare medie
statistică, şi surprinde o caracteristică generală a rocii.

114
 Denumirea sa este sugestivă, marcând „dificultatea” generată
de prezenţa constricţiilor care îngreunează curgerea şi dezlocuirea
reciprocă a fluidelor. De altfel, a fost demonstrată o strânsă legătură
între indicele structural de dificultate şi permeabilitatea rocii, respectiv,
eficienţa dezlocuirii reciproce a fluidelor [41]. În partea a II-a a
lucrării, se va demonstra în ce măsură existenţa constricţiilor
generează blocarea fazelor în microcapcane capilare.
Un parametru complementar gradului de dificultate este gradul
de înseriere, γ , definit în raport cu modelele de pori ca succesiune de
cilindri netezi sau cu microrugozitate. Gradul de înseriere reprezintă
numărul mediu de pori (defininiţi ca spaţii între două modificări
importante de secţiune) dintre nodurile reţelei de pori. Poate fi evaluat
pe cale microscopică, fiind util pentru construirea reţelelor spaţiale de
pori propuse de Dullien şi descrise la începutul capitolului. Operaţia de
evaluare este greoaie şi nesigură, valorile obţinute având un grad mare
de subiectivitate.
Dacă este acceptată definiţia pentru pori dată de autorul acestei
lucrări şi implicit modelul succesiunii de cilindri cu microrugozitate,
este necesară definirea unui parametru suplimentar de structură
denumit coeficient de microrugozitate.
Coeficientul de microrugozitate, ε , se defineşte prin relaţia [42]:
8 ∆V
ε= , (7.9)
Vcil
în care ∆ V este volumul microrugozităţilor care sunt circumscrise de
un cilindru cu volumul, Vcil. Evaluarea coeficientului de microrugozitate
se poate face prin studiul microfotografiilor pe secţiuni succesive prin
rocă. În capitolul 10 se va discuta mai pe larg despre acest parametru.
De dată mult mai veche este definirea unui parametru care arată
măsura în care fluidele care curg prin roci sau, în general, prin medii
poroase, parcurg o distanţă mai mare decât cea aparentă. Acesta a
fost denumit tortuozitate (grad de întortochere).
Tortuozitatea, τ , reprezintă raportul dintre lungimea reală de
parcurs dintre două puncte arbitrare, l, aşezate pe direcţia de curgere
şi distanţa dintre cele două puncte, d.
l
τ= . (7.10.)
d

Este uşor de intuit că între două puncte oarecare există

numeroase căi de parcurs, dar curgerea se va realiza pe un drum de
lungime minimă (cel puţin din punct de vedere statistic), corespunzător
unui minimum al pierderii de sarcină hidraulică. La roca fictivă,
tortuozitatea se poate calcula exact. Pentru aranjamentul cubic,

115
tortuozitatea are o valoare egală cu 1,414. Cimentarea granulelor
lungeşte drumul de parcurs, astfel că la gresiile consolidate
tortuozitatea atinge sau chiar depăşeşte valoarea de 3 unităţi.
Tortuozitatea se poate evalua pe cale microscopică, dar nu este
un parametru care să se determine împreună cu alte proprietăţi
importante ale rocilor. Definirea tortuozităţii, ca şi a celorlalţi parametri
discutaţi mai sus, are în vedere o înţelegere mai bună a structurii
mediilor poroase.
Aplicaţia 1.
Se consideră histograma poromeritică din figura 7.5,b.
Să se compare cu histograma (poligonul de frecvenţă) granulometrică din
figura 4.1. din punct de vedere al modului de reprezentare şi să de stabilească
raza medie a porilor.
Răspuns.
Reprezentările sunt echivalente. În locul unui palier la ordonata frecvenţei
unei clase de dimensiuni, este reprezentat un segment de dreaptă cu lungimea
egală cu valoarea frecvenţei clasei. Raza medie se poate face prin calcul, pe baza
unui criteriu de medie sau prin valoarea razei care împarte suprafaţa de sub
curba de frecvenţă ce se trasează prin extremele segmentelor în două părţi egale.
Rezultă rmed=22 μm.

Aplicaţia 2.
Să se evalueze indicele structural de dificultate pentru roca ce este
caracterizată de curbele de frecvenţă poromeritică din figura 7.7.
Răspuns.
Diametrele medii ale constricţiilor şi al cavităţilor dintre constricţii sunt
citite de pe figură: Dcs = 22 μm şi Dcv= 33 μm.
Rezultă D=0,01515 μm -1

Întrebări şi probleme

1. Ce reprezintă un por?
2. De ce nu poate fi definită explicit mărimea unui por?
3. Faceţi o analogie între distribuţia granulometrică şi cea poromeritică.
4. Care este deosebirea esenţială între porii intergranulari şi fisuri? Dar
între porii intergranulari şi cei matriciali?
5. Care sunt scările de neuniformitate?
6. Câte ordine zecimale de mărime cuprind dimensiunile porilor? Care
este implicaţia practică a domeniului mare de dimensiuni a porilor?
7. Ce reprezintă o curbă bimodală şi la ce roci se referă?
8. Ce este densitatea fisurilor? Prin ce se deosebeşte de distribuţia porilor
pe dimensiuni?
9. Care este principiul analizei poromeritice prin injecţia de mercur?
10. Cum se explică diferenţa mare dintre curbele de frecvenţă ridicate
prin injecţia de mercur, respectiv prin metoda microfotografică?

116
 11. Faceţi o ierarhizare a parametrilor de structură definiţi în acest
capitol din punct de vedere conceptual, al susţinerii înţelegerii
topografiei spaţiului interior al rocilor.

Capitolul 8

Compresibilitatea rocilor de zăcământ

8.1. Coeficienţi de compresibilitate

Rocile de zăcământ, ca toate corpurile solide, se deformează sub

acţiunea forţelor exterioare. Cea mai importantă dintre ele este
greutatea sedimentelor coloanei stratigrafice. Aceasta este o forţă
statică verticală. Pe lângă componenta verticală, apare şi o
componentă în plan orizontal, denumită forţă laterală, mai mică decât
greutatea. La rocile plastice cele două forţe au intensităţi egale.
O altă forţă care acţionează asupra rocilor este forţa de presiune
a fluidelor conţinute de roci. Această forţă se traduce prin presiunea
fluidelor care compensează, într-o anumită măsură, tensiunile din rocă.
Despre presiunea flu- idelor din rocile scoarţei terestre s-a discutat în
volumul I al lucrării de faţă [45].
Pe lângă greutatea rocilor şi presiunea fluidelor, rocile din
scoarţă pot fi supuse şi la alte forţe accidentale, de mai lungă sau
scurtă durată. Între acestea amintim forţele tectonice.
Deformarea rocilor sub acţiunea forţelor menţionate este dificil
de surprins. Pot fi delimitate două perioade de timp în care se produc
deformări ale rocilor: în cursul formării rocii şi după formarea rocii.
Despre prima perioadă au fost făcute mai multe menţiuni în capitolul 2.
Perioada a II-a se suprapune parţial cu prima şi se referă la acumularea
sedimentelor sau ridicarea stratelor.
În intervale de timp scurte (în sens geologic), rocile dintr-o
regiune din scoarţă sunt în echilibru, adică gradul lor de deformare,

117
indiferent de tipul de deformare, este constant. Crearea unui
dezechilibru conduce la modificarea stării de tensiune din rocile aflate
în zona învecinată şi, implicit, a stării de deformaţie. Exemplele cele
mai elocvente sunt forarea unei sonde şi exploatarea unui zăcămănt de
hidrocarburi. Prin forarea unei sonde se produce un dezechilibru local,
datorită diferenţei dintre presiunea laterală îi presiunea din sondă pe o
distanţă de ordinul a câteva zeci de centimetri sau câţiva metri.
Consecinţele deformării sunt studiate pe larg la cursul de Forarea
Sondelor [77].
În timpul exploatării unui zăcământ, datorită scăderii presiunii
fluidelor conţinute, starea de tensiune şi, implicit, gradul de deformare
a rocilor creşte în anumite limite.
Deformarea rocilor poate fi elastică (reversibilă) sau plastică
(permanentă) şi este funcţie de litologia rocii şi de condiţiile din
scoarţă, mai ales de temperatură. Spre exemplu, calcarele, gresiile,
marnele, şisturile şi argilele se comportă elastic, iar sarea şi gipsul se
comportă plastic pe un interval destul de mare de adâncime.
Deformarea elastică este dată de una din proprietăţile mecanice
importante ale rocii, anume compresibilitatea. Parametrul care
cuantifică această proprietate este coeficientul de compresiblitate, mai
exact, coeficientul de compresibilitate izotermică, β :

1  ∂V 
β =− 
 ∂p 
 , (8.1.)
V  T

în care V reprezintă volumul deformat. Acesta poate fi volumul brut al

rocii, Vb, volumul de minerale, Vm, sau volumul de pori, Vp. De aceea, se
definesc trei coeficienţi de compresibilitate, pentru fiecare din cele trei
volume: β b, β m şi β p.
În ceea ce priveşte presiunea, p, trebuie făcută distincţia dintre
cazul zonei vecine găurii de sondă şi cazul zăcământului în ansamblul
său în cursul exploatării. Pentru zăcământ, presiunea din relaţia (8.1.)
reprezintă diferenţa dintre presiunea litostatică şi cea hidrostatică [44].
Situaţia din jurul sondei este cu mult mai complicată [45] şi nu face
obiectul manualului de faţă. De aceea, în continuare, nu ne vom referi
la acest caz.
Dacă se foloseşte definiţia porozităţii (v. relaţiile (5.1.) şi (5.2.)),
se poate scrie:
βb = (1 − m ) βm + mβp . (8.2.)

De multe ori se neglijează variaţia volumului mineralelor în

comparaţie cu variaţia volumului brut, (∂Vb/∂p ≅ ∂Vp/∂p). Atunci, se
poate scrie următoarea relaţie:

118
 1
βp = βb . (8.3.)
m

În cazul rocilor fisurate, compresibilitatea porilor are trei

componente: cea a porilor matriciali, β pm, a microfisurilor, β f, şi a
macrofisurilor, sau cavernelor, β c:
βb = (1 − m ) βm + m pm βpm + m f β f + mc βc . (8.4.)

Este evidentă aditivitatea volumelor şi, implicit, a porozităţilor:

m = m pm + m f + mc . (8.5.)
În măsura în care roca este lipsită de caverne şi macrofisuri, cel
de al treilea termen va lipsi.

8.2. Influenţa presiunii asupra compresibilităţii rocilor

Compresibilitatea spaţiului poros, β p, denumită şi

compresibilitate efectivă, depinde, în primul rând, de natura rocii şi de
gradul de compactare. În al doilea rând, depinde de presiunea efectivă
(diferenţa dintre presiunile litostatică şi hidrostatică). Pentru gresii şi
calcare, coeficientul de compresibilitate, β p, are valori cuprinse între
3·10-10 şi 40·10-10 Pa-1. Pentru nisipuri neconsolidate şi presiuni efective
de până la 200·105 Pa, β p ia valori cuprinse între 1.5·10-8 şi 15·10-8 Pa-1,
iar pentru presiuni superioare acestei valori, coeficientul de
compresibilitate este de ordinul a 1·10-7... 4·10-8 Pa-1.
Pentru rocile fisurate, coeficientul de compresibilitate al
sistemului de fisuri, la presiuni efective de peste 200...300·105 Pa, este
de ordinul a 1·10-9 Pa-1, în timp ce pentru caverne este de ordinul a
1·10-10 Pa-1.
Influenţa presiunii asupra compresibilităţii sistemului de
microfisuri, fisuri şi caverne din rocile carbonatice este dată în figura
8.1., pentru două calcare cu porozităţile: (1) 2,01% şi (3) 11,31% şi o
marnă cu porozitatea (2) 2,63%.

119
 Fig.8.1 Influența presiunii efective asupra compresibilității.

Se poate lesne observa că efectul presiunii efective asupra

compresibilităţii scade foarte mult la presiuni mari.
Pentru gresii, influenţa presiunii asupra compresibilităţii porilor
este dată în figura 8.2.
Presiunea are o influenţă considerabilă asupra gradului de
deformare a mineralelor şi, implicit, a rocilor argiloase. Din date
experimentale, a fost dedusă o ecuaţie empirică pentru
compresibilitatea totală, β b, de forma:

βb = a p −b (8.6)
Constantele a şi b, pentru câteva minerale argiloase în
echilibru cu apa, la presiuni efective superioare valorii de 70·105 Pa,
sunt date în tabela 8.1.

120
 Fig. 8.2. Influența presiunii asupra compresibilității
unor gresii de diferite porozităţi:
A-13%, B-15%, C-10%, D-12%, E-12%, F-13%, F-15%.

Tabela 8.1. Coeficienţii ecuaţiei (8.6)

Constan Constan
Tipul de mineral
ta a ta b
Montmorillonit 0,0325 0,874
Illit 0,0390 0,926
Caolinit 0,0350 0,946
Dickit 0,0305 0,980
Halloysit 0,0330 0,946
Hectorit (cu 50% 0,0285 0,954
CaCO3)

Se menţionează că presiunea este exprimată în psi (1 psi =

6894,74 Pa) Este lesne de observat uşor că există diferenţe
semnificative între compre-sibilităţile mineralelor argiloase, fără, însă,
a avea ordine de mărime diferite Spre exemplu, pentru o presiune de
200·105 Pa, coeficientul de compresibilitate al montmorillonitului este
de cca 4,5·10-9 Pa-1, iar al caolinitului de cca 2,7·10-9 Pa-1.
Influenţa porozităţii asupra compresibilităţii spaţiului poros,
pentru toate categoriile de roci, este dată în figura 8.3.
Pentru exploatarea zăcămintelor de hidrocarburi este interesantă
modi-ficarea volumului de pori, respectiv a porozităţii, datorită scăderii
presiunii de zăcământ în cursul exploatării acestuia. Pentru aceasta

121
trebuie definit un coeficient de compresibilitate mixt, β r , în felul
următor:

1  ∂V p 
βr = −   , (8.8.)
Vb  ∂p 
în care p este presiunea fluidelor din pori (internă). Este uşor de
observat că:

1
βr = βp . (8.9.)
m
Relaţia (8.8.) se poate „citi” astfel: la o scădere a presiunii
fluidelor din porii unui metru cub de rocă cu o unitate se extrage un
volum de fluid datorat micşorării acestui volum egal cu caloarea
numerică a lui β r . Deşi β r are valori foarte mici, volumul absolut de
fluid extras datorită compresibilităţii rocii poate fi însemnat, în măsura
în care volumul zăcământului este considerabil. O situaţie particulară o
reprezintă acviferele inactive de volum mare, din care poate fi
transferat în zona productivă un volum de apă important, cu efect de
dezlocuire a hidrocarburilor.

Fig. 1.8.3. Relația dintre compresibilitare și porozitate.

Din punctul de vedere al exploatării zăcămintelor, mai

importante sunt compresibilităţile fluidelor, ceea ce nu însemnează,
totuşi, că se poate neglija compresibilitatea rocilor.
Determinarea compresibilităţii rocilor se face experimental, prin
folosirea celulelor de solicitare triaxială. Aceste celule simulează
condiţiile din scoarţă. Nu va fi descrisă aici o astfel de celulă.
Dificultatea care apare este legată de reprezentativitatea rocilor
analizate (ca, de altfel, şi în cazul celorlalte proprietăţi). A fost
menţionat în capitolele anterioare faptul că proprietăţile rocilor se

122
modifică pe parcursul procesului de carotare şi de extragere a carotelor
la suprafaţă. Cea mai importantă modificare este dată de însăşi
compresibilitatea rocii. Readucerea ei la condiţiile iniţiale este destul
de nesigură, unele transformări fiind ireversibile. Cel mai elocvent
exemplu este cel al unui nisip neconsolidat care nu mai poate fi adus la
acelaşi grad de compactare la care exista în zăcământ.
Singura posibilitate de a asigura reprezentativitarea probelor de
rocă este folosirea dispozitivelor speciale de prelevare cu păstrarea
stării de tensiune din locul de unde a fost extrasă carota.
Determinările experimentale fiind complicate, este utilă
estimarea compresibilităţii. Jones [69] propune o corecţie pentru
compresibilitatea porilor:

(
βp = c1 + 4 ,84 10 −8 c 2 exp 4 ,84 10 −8 pef + ) 4 ,35
1 + 4 ,35 pef
(8.9)

Constantele c1 şi c2 se determină experimental prin teste de

compresibilitate la două presiuni efective, pef . În această relaţie,
coeficientul de compresibilitate se exprimă în Pa-1, iar presiunea în Pa.

Aplicaţia 1.
Să se evalueze compresibilitatea totală a rocii în cazul în care este
saturată cu ţiţei şi gaze, Se cunosc: porozitatea, m=0,25, saturaţia în apă şi ţiţei,
Sa=0,3, respectiv St=0,7, compresibilitatea apei şi ţiţeiului, β a=4,2 10-10 Pa-
1
,respectiv β t=5,5 10-9 Pa-1, şi cpmpresibilitatea medie a mineralelor, β m=2 10-11
Pa-1.
Răspuns.
Pentru a ţine seama de prezenţa apei şi ţiţeiului în porii rocii, relaţia (8.5.)
trebuie adaptată. Plecând de la faptul că Vp=Va+Vt, se poate scrie:

∂V p ∂Va ∂Vt
= + ,
∂p ∂p ∂p
care prin înlocuiri succesive duce la relaţia:
βp = S a βa + S t βt .

Înlocuind valorile numerice în relaţia (8.5.) în care pentru β p se foloseşte

relaţia de mai sus, se obţin: β p=39,76 10 -10
Pa şi β b=10,09 10
-1 -10 -1
Pa .

Întrebări şi probleme

1. La ce proprietate a rocilor se referă coeficientul de compresibilitate?

2. Câţi coeficienţi de compresibilitate se pot defini pentru roci?
3. Cum şi prin ce mecanisme se modifică volumul porilor în timpul exploatării
zăcămintelor? Care este consecinţa acestei modificări?
4. Cum se pot evalua coeficienţii de compresibilitate ai rocii?
5. Cum este compresibilitatea rocii faţă de cea a fluidelor?

123
 6. Să se reia aplicaţia 1 pentru cazul în care în locul ţiţeiului sunt gaze la
presiunea de 200 bar. Să se compare şi să se discute rezultatele.

Capitolul 9

Densitatea rocilor de zăcământ

Rocile de zăcământ, fiind corpuri solide poroase, au densităţi

care depind nu numai de compoziţia mineralogică ci şi de porozitatea şi
de fluidele care le saturează. Evident, condiţiile de presiune şi
temperatură au influenţa lor asupra densităţii rocii, ca şi a fluidelor.
Densitatea mineralelor componente ale rocilor de zăcământ în
condiţii normale a fost precizată în capitolul 2. Subliniem faptul că
sursele bibliografice, prea numeroase pentru a fi citate aici, indică
valori diferite, uneori semnificative pentru densitatea aceluiaşi mineral.
Acest lucru se explică prin variabilitatea mineralelor, prin existenţa
impurităţilor, a soluţiilor solide sau asocierea cu cantităţi importante de
apă.
Pentru comoditate, datele privind densitatea mineralelor în
condiţii normale sunt reluate în tabela 9.1.

Tabela 1.9.1. Densitatea mineralelor rocilor de zăcământ

Denumirea mineralulului Densitatea,

şi formula chimică kg/m3
Calcit, CaCO3 2720-2740
Aragonit, CaCO3 2930-2950
Vaterit, CaCO3 3000-3500
Magnezit, MgCO3 2900-3100
Dolomit, CaMg(CO3)2 2850-2950
Siderit, FeCO3 3700-3900
Ankerit, CaFe(CO3)2 2950-3100
Rodocrozit, MnCO3 3450-3700
Ceruzit, PbCO3 6500-6700
Cuarţ, SiO2 2590-2670
Opal, SiO2 1900-2500
Sare gemă, NaCl 2100-2200

124
 Montmorillonit, Al4Si8O20(OH)4 . 2080
Hyalloisit, Al2Si2O5(OH)4 2500
Illit, Ky(Al4Fe4Mg4)(Si8-yAly)O20(OH)4. 2700

Cunoscând densitatea mineralelor componente şi compoziţia

mineralogică a rocii prin fracţia volumică, se poate uşor calcula
densitatea scheletului mineral , ρ m , ca medie aritmetică a densităţilor
mineralelor, ρ mi , ponderată cu fracţia volumică, vi.

ρm = ∑ρ m i vi

(9.1.)
Roca, în ansamblu, are o densitate mai mică decât această
valoare datorită existenţei porilor. Densitatea rocii, fără a ţine seama
de fluidele care o saturează este dată de relaţia:

ρr = (1 − m ) ρm (9.2.)

În ceea ce priveşte porozitatea, m, aceasta trebuie să fie,

evident, porozitatea absolută.
Pentru condiţiile de zăcământ, această relaţie este numai o
aproximaţie. Ea trebuie corectată cu dilatarea termică a mineralelor şi
compresibilitatea rocii.
Densitatea rocii, aşa cum se găseşte ea în scoarţa terestră, adică
saturată cu diverse fluide, ρ rs ,se calculează cu relaţia:

ρrs = (1 − m )ρm + m∑ρi S i (9.3.)

în care ρ I este densitatea fluidelor, iar Si este saturaţia în fluide (vezi

cap. 14). Valoarea saturaţiei în apă ţine seama şi de apa existentă, de
regulă, în porii necomunicanţi.
Pentru necesităţi practice, cum ar fi evaluarea presiunii
litostatice a unei coloane stratigrafice, gradul de exactitate este limitat
de necunoaşterea exactă a litologiei rocilor, date fiind importantele
variaţii de litofacies în formaţiunile geologice sedimentare. La aceasta
se adaugă dificultatea cuantificării influenţei presiunii şi tempereturii
asupra volumului mineralelor şi fluidelor, precum şi cunoaşterea stării
de saturaţie a rocilor.
Modificarea cea mai mare de densitate o suferă mineralele
argiloase, şi, evident, rocile argiloase, datorită compresibilităţii lor
excesive, după cum arată relaţia (8.6.) şi tabela 8.1.
Pentru a obţine o imagine edificatoare asupra ordinului de
mărime a densităţii rocilor se dau câteva exemple în tabela 9.2.
Tabela 9.2. Densitatea unor roci de zăcământ.

Densitatea, Denumirea rocii Densitatea,

Denumirea rocii

125
 kg/m3 kg/m3
Gresie 2200-3000 Calcar 2400-2700
Marnă cuarţitică 2600-2700 Dolomit 2800-2900
Marnă calcaroasă 2200-2400 Sare gemă 2400-2500

Fig. 9.1. Limitele de variație a densității rocilor cu adâncimea.

Densitatea rocilor, ca tendinţă generală, creşte cu adâncimea.

Această tendinţă, precum şi limitele de variaţie, sunt prezentate în
figura 9.1. Cazul special al marnelor este arătat în figura 1.9.2.

Fig. 9.2. Creşterea densităţii unei marne cu adâncimea.

Cunoaşterea densităţii rocilor din scoarţă prezintă un interes mai

general decît pentru ingineria de petrol. Ne vom limita în a aminti că
anomaliile de densitate a rocilor pot constitui surse importante de
informaţii pentru a pune în evidenţă unele zăcăminte de minerale utile.
În toate situaţiile în care este necesară evaluarea presiunilor
litostatice, trebuie estimată cu grijă densitatea rocilor. Pentru forajul

126
sondelor, densitatea rocilor dislocate intervine, între altele, în calculul
evacuării detritusului din sondă şi a presiunii coloanei de fluid de foraj
care conţine detritus.
Determinarea densităţii rocilor se poate face relativ simplu, cu
picnometre sau micropicnometre de mare precizie [18]. Important este
să se controleze bine starea de saturaţie a probelor în cursul
determinărilor. În momentul cântăririi acestea trebuie să fie complet
lipsite de lichide. Atunci când se determină volumul brut, se vor lua
măsurile indicate în capitolul 5 pentru determinarea porozităţii. Date
referitoare la densitatea fluidelor care saturează rocile din scoarţă se
găsesc în volumul I al lucării [63]

Întrebări şi probleme.

1. Cum este densitatea unei roci faţă de cea a mineralelor componente?

2. De ce densitatea mineralelor creşte cu adâncimea? Dar a rocilor?
3. Cum se explică influenţa mare a adâncimii asupra mineralelor şi rocilor
argiloase.
4. Să se estimeze presiunea litostatică la adâncimea de 1000 m presupunând
o coloană stratigrafică uniformă, alcătuită, pe rând, din principalele tipuri
de roci saturate numai cu apă.
5. Să se calculeze densitatea unui nisip cuarţos uniform pentru
împachetarea cubică şi cea romboedrică în două situaţii: uscat şi saturat
cu apă. Se se comenteze rezultatele.

127
 Capitolul 10

Curgerea omogenă prin rocile colectoare

10.1. Definiţii şi generalităţi

Curgerea fluidelor prin roci este posibilă datorită prezenţei porilor
comunicanţi. În mecanica fluidelor se foloseşte, în mod curent,
termenul de filtraţie. Acest termen poate crea o oarecare confuzie,
putând înţelege prin aceasta un proces de separare. În ingineria de
zăcământ, se folosesc termenii de curgere omogenă şi curgere
eterogenă. Curgerea omogenă se referă la curgerea unui fluid printr-o
rocă (sau, în general, printr-un mediu poros) în absenţa altui fluid sau,
alfel spus, curgerea omogenă presupune saturaţia completă cu un
singur fluid. Curgerea eterogenă se referă la cazul în care în rocă sunt
prezente mai multe fluide (cel puţin două). Aici este inclusă şi situaţia,
de altfel foarte frecventă, când în rocă sunt prezente mai multe fluide,
deşi curge doar unul singur, celelalte fiind în repaus. Faptul că prin rocă
are loc curgerea unui singur fluid nu însemnează neapărat că este o
curgere omogenă. În capitolul de faţă va fi abordată numai curgerea
omogenă.
Fenomenul curgerii prin mediile poroase este foarte complex şi
poate fi evaluat numai pe cale indirectă, pe modele sau prin măsurarea
unor mărimi macroscopice care descriu curgerea. Curgerea va fi
abordată la primele două scări menţionate în capitolul 7: scara micro şi
scara macro. Problemele de curgere la scara zăcământului sunt
rezolvate în cadrul cursului de Hidraulică subterană [78]. În lucrarea de
faţă sunt tratate aproape exclusiv aspectele fizice ale curgerii.
Înainte de a scrie legile de curgere omogenă prin rocile
colectoare, sunt necesare câteva precizări.

128
 Prima precizare se referă la proprietăţile fluidelor. Cercetări mai
vechi arătau că în condiţiile unor spaţii înguste, cum sunt porii, unele
proprietăţi ale fluidelor, în special vâscozitatea, ar fi diferite de cele
măsurate în spaţii largi, prin metode şi cu aparate convenţionale [50].
Studii mai recente demonstrează că modificările sunt cu totul
nesemnificative [51]. Numai în cazuri speciale, când fluidele sunt ne-
newtoniene (ţiţeiurile foarte grele sau soluţiile de polimeri),
comportarea în spaţii microscopice este diferită de aceea în spaţii
macroscopice.
A doua precizare se referă la regimul de curgere. În zăcămintele
de hidrocarburi viteza de curgere a fluidelor este foarte mică. Pentru a
obţine o imagine asupra vitezelor de curgere din zăcăminte se
consideră următorul exemplu: o sondă produce ţiţei cu un debit de 50
m3/zi (un debit relativ mare pentru condiţiile din România) dintr-un
strat cu grosimea de 10 m (o grosime comună). Viteza ţiţeiului este de
ordinul a 0,4 mm/s lângă sondă şi de 0,4 µ m/s la distanţa de 100 m de
sondă (cca. 3,5 cm/zi). La această viteză, este necesar un timp de mai
mulţi ani pentru ca ţiţeiul să ajungă în sondă de la distanţa de 100 m!
La astfel de viteze, regimul de curgere este laminar. O excepţie o
reprezintă curgerea din apropierea sondelor de gaze care produc cu
debite foarte mari (de ordinul sutelor de mii de m3N/zi), unde curgerea
este turbulentă.

1.10.2. Curgerea omogenă la scara micro

Mai întâi se va descrie curgerea laminară a unui fluid newtonian

incompresibil în capilare netede, cu diferite forme idealizate (vezi cap.
7): a) capilare cu simetrie axială - cilindric, trunchi de con, cu contur
sinusoidal, sferic şi b) capilare cu secţiune constantă – cilindric, eliptic,
prismatic [57].
Căderea de presiune în canalele cu simetrie axială este dată de
legea lui Haggen-Poiseuille, cu forma generală:
128 Q µL
∆p = αs ,
πD 4
(10.1.)

în care Q este debitul volumic, µ - vâscozitatea dinamică a fluidului, L

şi D -lungimea, respectiv diametrul maxim al canalului. Coeficientul,
α s, are valori specifice canalului [53] şi este explicitat în tabela 1.10.1.,
în care se folosesc următoarele notaţii suplimentare:
D
ϕ= >1 (10.2.)
d
şi

129
 ϕ −1
ξ= <1 ,
ϕ +1
(10.3.)
unde d este diametrul minim al canalului.
Căderea de presiune în canalele cu secţiune constantă este dată
de relaţia [54,55]:
Q µL
∆p = αc , (10.4.)
r4

în care ri este raza cercului înscris în canal, iar α c este un

coeficient specific canalului, dat în tabela 10.2.
Tabela 10.1. Coeficientul α s din ecuaţia (10.1.) pentru diferite canale

Forma Coeficientul α s

canalului
Cilindru 1
Trunchi de con 1 3(ϕ + ϕ2 + ϕ)
3

Sinusoidal (ϕ 2)(1 − ξ ) (2 + ξ ) (1 − ξ )
4 4 2 2 7 2

Sferic

(2 ϕ )[ (
ϕ −1 ϕ ϕ2 −1 + ln ϕ + ϕ2 −1 )]
Tabela 10.2. Coeficientul α c din ecuaţia (10.4.) pentru diferite canale

Forma Coeficient Coeficient

canalului ul α c ul α c
’

Cilindru circular 8/ π 1
Cilindru eliptic ( 4 π )(1 +1 ϕ2 )
0,5(1 +1 ϕ2 )
Prismă triunghiulară 1,283
0,5038
Prismă patratică 1,778
0,6982

π
Dacă se înlocuieşte coeficientul α c cu un alt coeficient α' c = ,
8 αc
se obţine pentru acestea valori corespunzătoare formei canalelor,
arătate în tabela 10.2.
Este uşor de remarcat asemănarea legii generale de curgere în
canale de diferite forme. De asemenea, se poate vedea că abaterea
formei de la cilindrul circular drept poate fi caracterizată şi cuantificată
doar printr-un singur parametru geometric: raportul ϕ = D/d.

130
 Dacă se face evaluarea numerică a coeficienţilor α , se constată
că ei sunt supraunitari (în afară de cilindru pentru care este unitar),
adică există un supliment de cădere de presiune în canalele luate în
considerare faţă de cilindrul circumscris lor, ceea ce este normal,
având în vedere faptul că aceste canale au o secţiune de curgere
inferioară cilindrului. Cu cât factorul ϕ este mai mare (şi deci
micşorarea de secţiune este mai mare), cu atât suplimentul de cădere
de presiune este mai mare, lucru absolut evident şi normal.
Privite dintr-un alt unghi, canalele studiate pot fi asimilate cu
nişte canale cilindrice cu rugozitate, dacă factorul ϕ nu este prea
mare. Astfel, prezenţa rugozităţilor va determina o cădere de presiune
suplimentară faţă de căderea de presiune din cilindrul neted care
circumscrie rugozităţile, cu atât mai mare, cu cât volumul rugozităţilor
este mai mare. Pentru formele geometrice analizate, volumul
rugozităţilor, care reprezintă diferenţa dintre volumul cilindrului
circumscris şi volumul canalului, poate fi evaluat în funcţie de factorul
ϕ Rezultă că şi căderea de presiune suplimentară poate fi evaluată în
funcţie de factorul ϕ .
Dacă de notează cu ∆ (∆ p) căderea suplimentară de presiune
într-un canal

oarecare, faţă de cea din cilindrul circumscris acelui canal, se poate

scrie:

∆( ∆p ) = ∆p − ∆pcil (10.5.)

care poate fi calculată cu expresia:

∆( ∆p ) = (α −1) ∆pcil . (10.6.)

Înlocuind α−1 cu ε,
∆(∆p ) =ε∆pcil . (10.7.)

rezultă:
∆p = ( ε +1) ∆pcil , (10.8.)

în care ε va fi denumit coeficient de microrugozitate.

Coeficientul de microrugozitate, ε , poate fi uşor evaluat numeric
în funcţie de factorul ϕ , folosind relaţiile din tabelele 10.1 şi 10.2.
Reprezentarea grafică a coeficientului de microrugozitate ε , în funcţie
de factorul ϕ este prezentată în figura 10.1. Au fost alese numai două
din cele şase forme pentru a arăta tendinţa comună de variaţie şi
asemănarea curbelor de variaţie cu factorul ϕ . Celelalte patru curbe

131
se înscriu în aceeaşi tendinţă şi sunt atât de apropiate, încât, practic,
se suprapun cu cele două.

Fig. 1.10.1. Variaţia coeficientului ε, cu factorul φ.

Un alt mod de a aborda curgerea laminară în canale cilindrice cu

microrugozitate este acela al micilor perturbaţii determinate de
prezenţa rugozităţilor de dimensiune relativ mică. Această metodă a
fost aplicată de O’Neill [56]. Unul din rezultatele sale este şi evaluarea
căderii suplimentare de presiune

datorate rugozităţilor:

1024 Q µ ∆V
∆( ∆p ) = , (10.9.)
π 2 D6
în care ∆ V este volumul rugozităţilor care căptuşesc cilindrul de
diametru D.
Dacă se notează:

8 ∆V
ε* = (10.10)
Vcil

relaţia (11.9.) se poate scrie:

128 Q µL
∆( ∆p ) =ε * (10.11)
π D4
sau

∆p = ( ε * +1) ∆pcil . (10.12)

132
 Coeficientul ε *, poate fi uşor evaluat numeric în funcţie de
factorul ϕ , calculând volumul rugozităţilor, ∆ V , ca diferenţa dintre
volumul cilindrului şi cel al canalului înscris în acesta. Acest calcul
poate fi realizat pentru toate geometriile de canal luate în discuţie mai
sus (trunchi de con, sinusoidal etc.). Mai mult, acest volum poate fi
explicitat în raport cu factorul ϕ . Reprezentarea grafică a coeficientului
ε *, în funcţie de factorul ϕ , pentru două din geometriile de canal
analizate, este prezentată în figura 10.2. Au fost alese, ca şi pentru
coeficientul ε , numai două din cele şase forme de canal pentru că
celelalte patru curbe se suprapun, într-o bună măsură, peste cele două.

Fig. 1.10.2. Variația coeficientului ε * în funcţie de factorul ϕ .

Relaţiile (10.8) şi (10.12) sunt, practic, identice. Singura

diferenţă
constă în modul de evaluare al coeficienţilor ε şi ε *. Primul se
calculează prin folosirea ecuaţiei de curgere pentru fiecare canal, iar
cel de al doilea prin calculul volumului rugozităţilor.
Graficele celor doi coeficienţi de microrugozitate sunt, însă,
diferite. Totuşi, la valori mici ale factorului ϕ cei doi coeficienţi au
valori foarte apropiate. De altfel, acest fapt este normal dacă se are în
vedere că ecuaţia lui O’Neill a fost scrisă pentru canale cu rugozităţi şi
nu pentru canale cu variaţii mari de secţiune, corespunzătoare valorilor
mari ale factorului ϕ . Pentru a vedea limita până la care variaţiile de
secţiune pot fi considerate rugozităţi, se reprezintă cei doi coeficienţi
de microrugozitate, ε şi ε * pe acelaşi grafic, în figura 10.3.

133
 Fig. 1.10.3. Variația coeficiențilori ε şi ε * în funcţie de factorul ϕ .

Din comparaţia celor două curbe, se poate „trasa” o limită

pentru variaţiile de secţiune care pot fi considerate microrugozităţi la
nivelul valorii de ϕ = 1,1. Aceasta corespunde unei variaţii a secţiunii
transversale a canalului de cca 20%.
În concluzie, se poate spune că ecuaţia (10.8.), scrisă de autorul
acestei lucrări şi prezentată în detaliu în [32], reprezintă ecuaţia
generală a curgerii în pori cu microrugozitate, valabilă pe acel segment
din spaţiul dintre două noduri ale reţelei de pori, pe care variaţia
secţiunii transversale este inferioară limitei de cca 20%. Coeficientul ε
a fost denumit coeficient de microrugozitate. Ecuaţia (10.8) reprezintă,
în acelaşi timp, criteriul de definire a unui model de pori: succesiunea
de cilindri cu microrugozitate. Acestui model i-a fost ataşat încă un
parametru structural, anume, gradul de înseriere, γ . Coeficientul de
micro-rugozitate, ε şi gradul de înseriere, γ , menţionaţi în capitolul 7,
pot fi evaluaţi ca medii statistice sau ca parametri de distribuţie prin
analiza microfotografică a secţiunilor prin rocă.
Ecuaţiile de curgere prezentate în acest capitol pot fi folosite,
separat sau împreună, pentru evaluarea căderilor de presiune la
nivelul porilor individuali şi,
ca bază, pentru descrierea curgerii în reţele de pori.
Reţele de pori care să modeleze cât mai bine curgerea omogenă
printr-o rocă se construiesc conform cu regulile arătate în capitolul 7. În
cele ce urmează, va fi studiată curgerea pe o reţea cu cinci pori,
dispuşi sub forma literei N, ca în figura 10.4.

134
 Fig 10.4. Reţea de pori „N”.

Curgerea va avea loc în sensul de la porii a şi c la porii b şi,

respectiv d, dat fiind faptul că diferenţa de presiune este în acest sens.
Se scrie mai întâi legea conservării debitului în nodurile A şi B,
adică debitele care intră în noduri sunt egale ce cele care ies:

∑Q i =0 . (10.13.)

Prin definiţie, conductivitatea hidraulică a unui canal, ci, este

raportul dintre debitul şi căderea de presiune din canalul respectiv.
Neglijând efectul densităţii care generează o diferenţă de presiune
hidrostatică, şi folosind ecuaţia generală de curgere printr-un por
(10.12.), expresia lui ci este următoarea:

π D4
ci = (ε +1) . (10.14)
128 µ L

Este uşor de observat că pentru un fluid dat, cu o anumită

vâscozitate, conductivitatea hidraulică depinde numai de geometria
porilor.
Relaţia (10.13.) se poate scrie astfel:
∑c ( p
i
i i − p j ) =0 , (10.15.)
în care indicele j se referă la cele două noduri ale reţelei (A şi B) iar
indicele i la
canalele care converg în nodul j.
Dacă se scrie de două ori releţia anterioară, pentru nodurile A şi
B, se obţine următorul sistem:
ca ( p A − pa ) + cb ( p A − pb ) + ce ( p A − pB ) = 0
cc ( pB − pc ) + cd ( pB − pd ) + ce ( pB − p A ) = 0
(10.16.)

135
 Prin rezolvarea sistemului (10.16.) se obţin presiunile pA şi pB. În
felul acesta, se cunosc toţi parametri pentru descrierea curgerii în
fiecare din cei cinci pori.
Vom scrie numai căderea de presiune în porul e:

ca cd − cb cc
p A − pB = ( pI − pII ) (10.17.)
ce (ca + cb + cc + cd )

Din relaţia anterioară se observă că pA>pB sau pB>pA, după cum

numărătorul este pozitiv sau negativ. Altfel spus, curgerea are loc de la
A spre B sau invers, de la B spre A, deşi figura ar sugera că sensul
curgerii este numai de la A spre B datorită orientării acestui canal în
raport cu direcţia de curgere la scara macro.
Din punct de vedere fizic, curgerea în porul e este determinată,
aşa cun este de aşteptat, de presiunile din reţea şi de geometria
canalelor reţelei. În schimb, sensul curgerii este determinat numai de
geometria porilor vecini. Astfel, mişcarea poate fi chiar în contrasens
faţă de mişcarea la scara macro.
Pentru reţele mai complexe, principiul de rezolvare a problemei
este acelaşi: se rezolvă sistemul format de ecuaţiile de bilanţ pentru
toate nodurile reţelei, obţinându-se în felul acesta presiunea în fiecare
nod.

10.3. Curgerea omogenă la scara macro.

Permeabilitatea absolută
Descrierea curgerii omogene prin medii poroase este de dată
foarte veche (Darcy, 1856). A fost stabilită o relaţie empirică între
viteza de filtraţie (de curgere) şi gradientul de presiune care determină
curgerea . Viteza de curgere, vf, reprezintă raportul dintre debitul
volumic de fluid, Q, şi aria brută, Ab, prin care are loc curgerea:

vf = Q/Ab (10.18.)

Dacă se ţine seama că are loc curgerea numai prin secţiunea de

arie Ap (aria porilor), se poate scrie:
Qm
vf = (10.19.)
Ap
Viteza de filtraţie astfel definită nu are o semnificaţie fizică
exactă. În

porii rocii fluidul curge cu viteze foarte diferite, aşa cum s-a văzut şi în
subcapitolul precedent. Pentru că în acest capitol se va pune accent pe
aspectul fizic al curgerii omogene, va fi luat în discuţie cazul cel mai

136
simplu: curgerea omogenă staţionară, unidimensională a unui fluid
care-şi conservă proprietăţile (în special densitatea – fluid
incompresibil) printr-o probă de rocă izotropă, cu secţiunea constantă,
aflată în poziţie orizontală (pentru a neglija efectul gravitaţiei). În acest
caz, legea de curgere (legea lui Darcy) are următoarea formă:
k ∆p
vf = (10.20.)
µ ∆l

în care ∆ p este căderea de presiune pe distanţa ∆ l, iar µ este

vâscozitatea dinamică a fluidului. Parametrul k a fost denumit
coeficient de permeabilitate absolută sau, mai scurt, permeabilitate
absolută . Acesta reprezintă un coeficient de proporţionalitate între
viteza de curgere şi gradientul de presiune. El cuantifică influenţa
structurii interne a rocii (a spaţiului poros) asupra curgerii. Este un
parametru global, reprezentând efectul combinat al mărimii, formei,
distribuţiei pe dimensiuni a porilor, al indicelui structural de dificultate,
gradului de inter-conexiune şi al tuturor celorlalţi parametri de
structură ai rocii.
Permeabilitatea absolută este o constantă pentru o rocă. Două
roci identice din punct de vedere mineralogic şi granulometric pot avea
permeabilităţi diferite, în măsura în care spaţiul poros diferă. Spre
exemplu două nisipuri identice, dar cu grade de compactare diferite,
nu au aceeaşi permeabilitate. Din contră, două roci, complet diferite,
din punct de vedere mineralogic şi granulometric pot avea,
întâmplător, aceeaşi permeabilitate. Ceea ce contează este rezistenţa
pe cate cele două roci o opun la curgerea unui fluid.
De altfel, din punct de vedere fizic, permeabilitatea absolută
reprezintă o măsură a rezistenţei rocii la curgerea monofazică a
fluidelor.
Dimensiunea permeabilităţii este aceea a unei suprafeţe.
Aceasta rezultă din considerente de omogenitate dimensională a legii
lui Darcy şi nu din considerente de ordin fizic. Unitatea de măsură este,
deci, m2. În mod obişnuit se foloseşte un submultiplu, anume µ m2,
denumit şi Darcy: 1 D = 1 µ m2 = 10-12 m2. Încă mai folosit este mili-
Darcy-ul (mD).
Dacă roca este anizotropă, permeabilitatea nu mai este un
scalar, ci un tensor [52]. Sunt puţine situaţiile în care se foloseşte o
astfel de caracterizare a rocilor. Recent, [72], exprimarea tensorială a
permeabilităţii absolute a început să fie folosită pentru simularea
exploatării zăcămintelor pe modele numerice foarte elaborate.
Mai frecvent, se folosesc două valori ale permeabilităţii unei roci:
în cazul rocilor detritice permeabilitatea pe direcţie paralelă şi,
respectiv, perpendiculară pe planul de stratificaţie, iar în cazul rocilor

137
fisurate permeabilitatea matricii, respectiv, a fisurilor. Asupra acestei
probleme se va reveni în paragrafele următoare.
Legea lui Darcy scrisă sub forma de mai sus se referă la curgerea
unidimensională a unui fluid incompresibil printr-n mediu poros izotrop.
Această lege poate fi adaptată, având expresii specifice, şi pentru alte
tipuri de curgere (plană, tridimensională, pentru fluide compresibile,
nestaţionară etc.) care acoperă cea mai mare parte a situaţiilor
întâlnite în zăcăminte, dar nu totalitatea lor [52].
Dacă se reprezintă grafic viteza de curgere în funcţie de
gradientul de presiune (pentru aceleaşi condiţii impuse mai sus:
curgerea unidimensională a unui fluid incompresibil etc.) se obţine
curba din figura 10.5.

Fig. 10.5. Dependenţa debitului de fluid de gradientul de presiune.

Se observă trei domenii pe această curbă: unul liniar şi două

neliniare care încadrează domeniul liniar.
O ecuaţie care să descrie curba în întregul ei este următoarea:
n
∆p = a v f + b v f (10.21.)
Un domeniu relativ extins, este acela al variaţiei liniare, unde
este valabilă legea lui Darcy şi corespunde lui b = 0.
Pentru viteze foarte mici, pe un domeniu foarte limitat a = 0 şi n
< 1.
Ultimul domeniu, cel al vitezelor foarte mari, a ≠ 0 şi b ≠ 0 , iar 1
< n ≤ 2, regimul este turbulent. Acest regim se întâlneşte cu totul
izolat în zăcăminte, doar în apropierea sondelor de gaze cu debite
mari.

138
 Coeficienţii a şi b sunt, printre altele, dependenţi de capacitatea
de curgere a rocii (de permeabilitata absolută dacă legea este liniară)
şi pot fi determinaţi numai experimental.
Un criteriu de a alege forma expresiei legii de curgere este
numărul Reynolds pentru medii poroase, care are forma:

10 vf k
Re = (10.22.)
m
2 ,3
ν
Valori de 1...4 pentru Re indică valabilitatea legii lui Darcy,
valorile subunitare sunt specifice vitezelor foarte mici existente în
partea periferică a zonei de drenaj, iar valorile mari, superioare lui 4,
în zona din imediata apropiere a sondei. Nu se pot stabili limite de
extindere în zăcământ, deoarece debitele de extracţie sau de injecţie
diferă foarte mult de la o sondă la alta. La fel şi pro-prietăţile fluidelor.
Revenind la legea de filtraţie generalizată, respectiv la graficul
din figura 10.5. se constată că la viteze mari, unei anumite creşteri a
gradientului de presiune îi corespunde o creştere subproporţională a
vitezei. Faptul este uşor de explicat: componenta frecării din masa de
fluid la consumul de energie creşte considerabil ca urmare a
turbulenţei. În schimb, la viteze mici, corespunzătoare unui număr
Reynolds: Re <0,01, se constată că la o creştere (moderată) a
gradientului de presiune, viteza de curgere, în special a ţiţeiurilor grele,
creşte supraproporţional. Asemenea condiţie de viteză (şi de număr
Re) se întâlneşte în peste 50% din volumul de zăcământ exploatat de o
sondă. Efectul nu apare însă în căderea de presiune între conturul
zonei de drenaj şi sondă, fiind mascat de căderea mare de presiune din
imediata vecinătate a sondei.
Explicaţia fizică a creşterii supraporţionale a vitezei ţiţeiului greu
în raport cu gradientul de presiune este următoarea. Substanţele
macromoleculare, hete-ropolare, cu molecule care au un dipol-moment
mare se adsorb pe suprafaţa rocii. În stare de repaus, catena, mai ales
alchilică, a moleculei este poziţionată perpendicular pe suprafaţă. Cum
unii pori au dimensiuni de ordinul a câteva molecule mari, rezultă o
„strangulare” a lor, în sensul micşorării secţiunii libere. Când fluidul
este în mişcare, pe măsură ce viteza creşte (este riscată o limită
absolută a vitezei), catena se înclină, mai mult sau mai puţin în direcţia
de curgere, asemenea firelor unei perii. În felul acesta, secţiunea de
curgere creşte, iar creşterea relativă a gradientului de presiune este
mai mică.
Influenţa presiunii asupra permeabilităţii rocilor colectoare
variază în limite relativ înguste. La cele mai multe roci, scăderea
presiunii de zăcământ şi, implicit, creşterea presiunii efective, pef,
(diferenţa dintre presiunea litostatică şi presiunea hidrostatică) nu

139
provoacă scăderi semnificative ale permeabilităţii. Totuşi, la nisipurile
neconsolidate şi, mai ales, la rocile fisurate, datorită compresibilităţii
mari a porilor, deci a micşorării spaţiului de curgere, este necesară
corectarea permeabilităţii [70]. Dacă, însă, în cursul proceselor de
injecţie presiunea efectivă scade, este posibilă o creştere, este
adevărat, limitată, a permeabilităţii absolute.
Procesul este invers în cazul injecţiei fluidelor în zăcământ
însoţită de creşterea presiunii hidrostatice, adică o creştere limitată a
permeabilităţii absolute.
Pentru nisipuri, corecţia este posibilă prin realizarea a două
măsurători de permeabilitate la presiuni efective diferite şi folosirea
ecuaţiei empirice propuse de Jones [69]. Această ecuaţie are aceeaşi
formă cu ecuaţia empirică propusă de acelaşi autor pentru corecţia
compresibilităţii volumului de pori:

[
ln k (1 + 4,35 pef )] = ln a
1 [
+ a2 1 − exp ( − 4,84 pef )] (10.23.)

Coeficienţii a1 şi a2 se determină din cele două experimente.

Presiunea efectivă se măsoară în Pa, iar permeabilitatea absolută în
m2.

Influența cea mai mare asupra permeabilității unei roci o are

dimensiunea porilor și/sau a fisurilor. Făcând o paralelă între
curgerea printr-o rocă și curgerea printr-un capilar cilindric sau
printr-o fisură, se ajunge la următoarele relații pentru
„permeabilitatea” unui capilar, respectiv a unei fisuri:

D2
k= (10.19)
32
respectiv,

s2
k− ,
12
(10.20)
în care D este diametrul capilarului, iar s, deschiderea fisurii.
Dacă direcţia curgerii nu corespunde cu direcţia canalului sau a
fisurii, permeabilitatea va fi mai mică. Factorul de multiplicare
(subunitar) este cos2 α , în care α este unghiul dintre cele două
direcţii. Relaţiile (10.19) şi (10.20) devin:

D2
k =cos 2
α
32
(10.19’)
respectiv,

140
 s2
k =cos 2
α .
12
(10.20’)
Pentru un sistem de fisuri paralale cu unghiul α faţă de direcţia
de curgere având deschideri diferite, permeabilitatea absolută este
dată de relaţia:

α∑
2
s
k = cos 2 i

12
(10.20’’)
Revenind la rocile detritice, dacă sunt alcătuite din granule de
dimensiune mare, spaţiile dintre granule vor fi, în consecinţă, mari şi
vor avea o permeabilitate mai mare decat cele alcătuite din granule de
dimensiuni mici. Kozeny şi Leibenzon au propus următoarea corelare
statistică între permeabilitatea unei roci fictive, k, exprimată în m2, și
diametrul granulelor, δ, exprimat în m:

n 2δ 2
k= (10.21.)
48 (1 − m )

în care m este porozitatea, iar n este un coeficient de strangulare, care

se poate aproxima cu relația (pentru detalii v. [12]):
n = 0,5604 m − 0,0524 (10.22.)
Aici se cuvine o precizare importantă: după cum s-a arătat în
cap. 1.5., porozitatea rocii fictive nu depinde de dimensiunea sferelor,
ci numai de aranjamentul lor. Ca atare nu există o corelare directă între
porozitate și permeabilitate. Există numai tendința ca rocile cu
porozitate mare să aibă o pormeabilitate mare. Subliniem, există
numai o tendință iar nu o legitate, ceea ce se vede şi din relaţia
(10.21.) în care porozitatea reprezintă un factor secundar în raport du
diametrul granulelor. Pentru confirmare, menţionăm că rocile argiloase
pot avea porozităţi de ordinul a 50% iar permeabilitatea este aproape
nulă. Trebuie evitată această concepţie, destul de răspândită printre
inginerii de petrol, că rocile cu porozitate efectivă mare au şi
permeabilitate absolută mare. Pentru diferite categorii de roci, au fost
propuse diverse corelaţii statistice [46] care permit obţinerea unor
valori orientative pentru permeabilitate în funcţie de porozitzte,
Neuniformitatea distribuției granulometrice conduce atât la o
porozitate mică prin interpunerea granulelor mici printre cele mari, cât
și la o permeabilitate mică prin scăderea dimensiunii porilor.
Observațiile făcute pentru rocile detritice cu privire la influența
dimensiunii porilor sunt valabile pentru toate tipurile de roci, în sensul

141
că existența porilor de dimensiune mare coroborată cu o bună
uniformitate face ca permeabilitatea să fie mare și invers.
O influenţă considerabilă asupra permeabilității absolute a rocilor
prin care are loc curgerea apei este prezența mineralelor argiloase.
Efectul de micșorare a permeabilității este datorat atât umflării, cât și
dispersiei particulelor de mineral (v. cap. 3.).
Umflarea mineralelor argiloase conduce la scăderea dimensiunii
porilor şi la amplificarea efectului constricţiilor. S-a arătat mai sus în ce
măsură dimensiunea porilor înfluemţează valoarea permeabilităţii.
Există cazuri în care, datorită umflării mineralelor argiloase
permeabilitatea rocii să ajungă aproape nulă, cu alte cuvinte, roca
devine, practic, impermeabilă. Acest lucru se întâmplă dacă fracţia de
minerale argiloase depăşeşte 10% din volumul de minerale, iar
ponderea smectitelor este mare.
Dispersia particulelor de mineral are un efect de blocare a
constricţiilor mai mici decât particulele, conducând la încetarea curgerii
în spaţiul adiacent constricţiei.

10.4. Determinarea permeabilităţii absolute.

Permeabilitatea absolută a rocilor se poate determina pe cale
directă (în laborator), sau pe cale indirectă (metode geofizice și
cercetarea hidrodinamică a zăcămintelor).
Pentru determinarea în laborator, probele de rocă trebuie să fie
reprezentative și corect pregătite. Considerațiile făcute în acest sens
la deter-minarea porozității (cap. 1.4.) rămâan valabile și aici.
Dificultatea cea mai mare apare la determinarea permeabilităţii
absolute a rocilor fisurate. În primul rând, deschiderea fisurilor se
modifică în mod considerabil în procesul de carotare, transvazare şi
prelucrare a carotelor. În al doilea rând, direcţia de curgere
influenţează în mod considerabil permeabilitatea, mai ales dacă există
o direcţie predominantă de fisurare. Ceea ce se poate determina cu o
bună exactitate este permeabilitatea matricială, prin separarea unei
probe cuprinsă între fisuri.
Pentru determinarea permeabilităţii unei roci fisurate se recurge
la estimări pe baza dimensiunii şi densităţii fisurilor sau la investigarea
hidro- dinamică a zăcămintelor.
Există mai multe tipuri de permeametre. Cele mai multe permit
deter-rminarea căderii de presiune la un debit de fluid dat și folosirea
legii lui Darcy pentru curgerea unidimensională. Pentru detalii, v.[12].
Problemele practice cele mai acute de care trebuie să se ţină
seama sunt legate de păstrarea constantă a debitului de fluid prin
evitarea fluctuaţiilor de presiune induse de sursa de alimentare

142
(pompă, compresor, vas tampon) şi etanşarea corectă a probelor
pentru a asigura curgerea fluidului numai prin porii rocii. Unele erori
apar şi datorită nestabilizării curgerii cauzate de timpul insuficient de
aşteptare, neîncadrarea în domeniul de valabilitate al legii lui Darcy,
lipsa de precizie a aparatelor de măsură (în special la debite foarte mici
de curgere) sau folosirea unor fluide neadecvate. Thomas şi Pugh [75]
au realizat o cercetare sistematică a erorilor care apar la determinarea
experimentală a permeabilităţii pe 300 de probe cu permeabilităţi
cuprinse între 0,1 mD şi 1000 mD. Concluzia este că nivelul de eroare
este mult mai mare decât cel pentru determinarea altor proprietăţi ale
rocilor. El este de ordinul a ±15% la probe cu permeabilităţi foarte mari
şi de ordinul a ±30% la probe cu permeabilităţi foarte mici.
Fără a face o analiză de detaliu, vor fi discutate în continuare
câteva din erorile sistematice (acele erori care fac ca valoarea
determinată să devieze în acelaşi sens – fie mai mari, fie mai mici) care
apar la determinarea în laborator a permeabilităţii absolute.
Efectul de ocolire, constă în scurgerea unei cantităţi de fluid pe
lângă probă, din cauza etanşării incomplete a probei de rocă. Există
dispozitive spe- ciale, cum este celula Hassler unde etanşarea se face
prin exercitarea unei presiuni exterioare, superioare celei din probă,
asupra unei membrane de cauciuc care înconjoară proba, mulându-se
pe neregularităţile suprafeţei laterale.
Efectul de supapă se întâlneşte la rocile neconsolidate sau la
probele care conţin particule de argilă libere. Fluidul antrenează unele
din aceste particule care se blochează în constricţii, limitând sau
anulând curgerea prin porii adiacenţi. O soluţie este folosirea unor
viteze mici de curgere şi schimbarea sensului de curgere.
Efectul de umflare se referă la rocile care conţin minerale
argiloase în care, prin folosirea apei pentru determinarea
permeabilităţii, se produce un dezechilibru, în special prin umflarea
acestor minerale şi diminuarea secţiunii de curgere. În aceste cazuri
este recomandată folosirea gazelor sau a produselor petroliere.
Cel mai interesant este efectul de alunecare sau Klinkenberg
care apare la determinarea permeabilităţii absolute cu gaze la presiune
mică. El se manifestă mai pregnant la rocile cu pori fini. Datorită
acestui efect, valoarea măsurată prin folosirea unui gaz la presiune
mică este mai mare decât cea determinată cu gaz la presiune mare
sau cu lichid, adică faţă de valoarea reală.
Explicaţia rezidă în aceea că legea lui Haggen-Poiseuille,
respectiv legea lui Darcy, legi de curgere liniare în raport cu debitul de
curgere şi diferenţa de presiune care-l generează îşi pierd valabilitatea.
Curgerea gazelor rarefiate este guvernată de legea lui Knudsen.
Conform acestei legi, când drumul liber mijlociu al moleculelor este de

143
acelaşi ordin de mărime cu spaţiul prin care acestea se deplasează,
curgerea nu mai este depinde de vâscozitatea gazelor ci de densi-tatea
lor. Faptul că cei doi parametri, vâscozitatea şi densitatea nu sunt
proporţionali, legea de curgere nu mai este liniară. Altfel spus, scade
efectul frecării interne (vâscozităţii gazului) asupra curgerii, consumul
de energie fiind dat, cu precădere de frecarea gazului cu roca. Cu cât
presiunea gazului este mai mică şi porii sunt mai fini, cu atât scade
efectul ciocnirilor dintre molecule (al vâscozităţii gazului) în raport cu
ciocnirile dintre molecule şi suprafaţa internă a rocii.
Situaţia menţionată nu este caracteristică pentru condiţiile de
zăcământ unde presiunea este foarte mare, ci numai în laborator,
când, din motive de simplitate a aparaturii şi de comoditate a
experimentului, pentru determinarea permeabilităţii absolute se
foloseşte aerul la presiune joasă, apropiată de presiunea atmosferică.
Fenomenul a fost pus în evidenţă şi explicat de către Klinkenberg
[124] şi de aceea îi poartă numele. El se exprimă prin relaţia:
b
k g = kl (1 + ) (10.23.)
pm

în care pm este presiunea medie din probă iar b este un coeficient

care depinde
de natura gazului şi de presiunea de lucru, pentru care s-a propus
următoarea relaţie de corelare statistică:
d
b = c kl

Valorile coeficienţilor c şi d sunt oarecum nesigure: pentru aer

1,29, res- pectiv 0,386; pentru azot 0,777, respectiv 0,39, cu
permeabilitatea în mD.
În scopul de a evita corecţiile, au fost construite aparate care
lucrează cu gaze în regim nestaţionar, efectul Klinkenberg fiind cuprins
în modelul matematic de prelucrare a datelor experimentale [125].
Modelul matematic este mult prea complicat pentru a fi reluat aici.
Determinarea permeabilităţii absolute in situ prin metode
hidrodinamice este posibilă numai în cazul în cazul când sonda
deschide acviferul zăcământului sau în cazul particular al zăcămintelor
de apă.
Se face o confuzie gravă atunci cînd se folosesc date de presiune
înregistrate la începutul exploatării, înainte de atingerea presiunii de
saturaţie, pentru “determinarea” permeabilităţii absolute. Este o
chestiune de principiu: la momentul iniţial, în zăcământ sunt prezente
cel puţin două faze: apă ireductibilă şi ţiţei sau, după caz, apă
ireductibilă şi gaze. În consecinţă, curgerea nu este omogenă şi
conceptul de permeabilitate absolută nu are semnificaţie.

144
 Dacă în rocă există cel puţin două faze, curgerea este eterogenă,
iar în ecuaţia lui Darcy permeabilitatea absolută se înlocuieşte cu
permeabilitatea efectivă pentru ţiţei sau, respectiv, pentru gaze, după
cum se va vedea în capitolul 17. Confuzia apare datorită valorilor
apropiate ale permeabilităţii efective astfel determinate şi ale
permeabilitatăţii absolute pentru cazul zăcămintelor de gaze sau de
gaze cu condensat şi al unor zăcăminte de ţiţei, aşa cum se va vedea
în acelaşi capitol.
Spre deosebire de metodele de laborator care dau valori pentru
fragmentele de rocă analizate, metodele hidrodinamice dau valori
medii pentru zona de drenaj. Acest fapt are o importanţă excepţională
deoarece carotele nu surprind totdeauna eterogenitatea zăcământului.
Există şi investgaţii hidrodinamice speciale care dau informaţii
referitoare la anizotropia permeabilităţii în zona cercetată, în sensul
identificării unei stra-tificaţii în roca colectoare, cu permeabilităţi
diferite, sau existenţa unor bariere hidrodinamice, adică a unor zone cu
variaţie mare a permeabilităţii sau accidente tectonice (vezi [67]).
Metodele hidrodinamice reprezintă, după cum se poate constata
din cele prezentate mai sus, mai mult un criteriu de validare a
metodelor de laborator.

Aplicaţia 1.
Printr-o probă de rocă cu diametrul d = 5 cm şi lungimea L = 10 cm curge
ţiţei cu vâscozitatea de μ = 1,45 mPa∙s (cP) la debitul Q = 20 cm3/s. Presiunea de
pompare este de p1 =18 bar, iar la ieşirea din probă, p2 =1 bar. Să se calculeze:
a. permeabilitatea absolută a probei, k;
b. căderea de presiune prin probă dacă presiunea de pompare este de p1 = 13
bar;
c. căderea de presiune dacă lungimea probei se reduce la 75% din valoarea
iniţială;
d. diametrul probei care determină o cădere de presiune de Δp = 2 bar;
e. viteza aparenta va şi viteza reală vr dacă porozitatea probei este m = 20%, iar
căderea de presiune este Δp = 7 bar.
Răspuns.
a. Secţiunea brută a probei: A = π d2/4 = 19,635 cm2
Permeabilitatea absolută: k = Q μ L/A Δp = 20∙10-6∙1,45∙10-3∙10-1/19,635∙10-4
∙(18 − 1)∙105 = 0,8688∙10-12 m2 = 868,8 mD
b. Căderea de presiune Δp = O μ L/k A = 13∙10-6∙1,45∙10-3∙10-1/0,8688∙10-12
∙19,635∙10-4 = 11,05∙105 Pa =11,05 bar
c. Lungimea probei Lc = 0,75 L = 7,5 cm
Căderea de presiune Δp = O μ Lc/k A = 10-6∙1,45∙10-3∙7,5∙10-2/0,8688∙10-
12
∙19,635∙10-4 = 8,29∙105 Pa =8,29 bar
d. Aria brută A = O μ L/k Δp = 20∙10-6∙1,45 10-3∙10-1/0,8688∙10-12 2∙105 =
16,69∙10-3 m2
Diametrul d = 14,6 cm

145
e. Viteza aparentă va = q/A = 20 10-6/19,635 10-4 = 1,019 10-2 m/s =1,019 cm/s
Viteza reală vr = va/m = 1,019/0,2 = 5,1 cm/s.

Aplicaţia 2.
Se consideră un bloc de rocă fisurată de forma unui paralelipiped cu
laturile de 30x30x60 cm, care conţine 4 fisuri cu deschiderea de 0,08 mm
orientate sub un unghi de 300 faţă de direcţia de curgere care este paralelă cu
muchea cea mai mare a paralelipipedului. Permeabilitatea matricială este de 2
mD. Să se calculeze permeabilitatea fisurală, kf şi permeabilitatea medie, km.
Răspuns.
Permeabilitatea fisurală se calculează cu relaţia (10.20’’):
kf = cos2α /12 Σsi2 = 0,75 4 64 10-10/12 = 800 10-12 m2 = 800 D
Permeabilitatea medie se calculează cu relaţia:
km = f kf + (1−f) km
în care f reprezintă fracţia din aria tranversală ocupată de fisuri:
f = nf s lf/A,
nf şi lf fiind numărul şi lungimea fisurilor, iar A, aria brută de curgere.
Rezultă f = 4∙8 10-5∙0,8/0,09 = 0,0029; km = 0,0029∙800000 + 0,997∙2 = 232
mD = 2,23 D.

Aplicaţia 3.
Într-un zăcământ fisurat se cunosc următoarele date: Permeabilitatea
absolută totală kt = 25 mD, km = 3 mD, porozitatea fisurală iniţială mfi = 0,3%,
presiunea iniţială a fluidelor de zăcământ p = 490 bar şi presiunea litostatică pl =
700 bar. Să se determine permea-bilitatea fisurală iniţială şi în cursul exploatării
la presiunile de 400, 300, 200 şi 100 bar.

Răspuns.
Permeabilitatea fisurală este: kf = kt – km = 25 – 3 = 22 mD. (S-a presupus
că permeabilitatea totală este egală cu suma celor două permeabilităţi: matricială
şi fisurală. Se procedează astfel când nu sunt informaţii despre deschiderea şi
densitatea fisurilor.)
Modificarea permeabilităţii datorită creşterii presiunii efective (diferenţa între
presiunea litostatică şi presiunea de formaţie pef = pl − p) în timp este dată de
relaţia empirică propusă de Jones [92]:
3
ki  lg pef − 3,4385 
= 
 lg pefi − 3,4385 
k fi  
în care presiunea se introduce în bar.
Pentru p = 400 bar: ki/kfi =[(lg 300 – 3,4385)/( lg 210 – 3,4385)]3 = 0,6388
kf400 = 14,05 mD.
Pentru celelalte presiuni se obţine: kf300 = 9,25 mD, kf200 = 6,4 mD şi kf100 =
4,55 mD.
Se observă o scădere foarte mare a permeabilităţii fisurale în cursul
exploatării zăcământului.

Întrebări şi probleme

1. Când se defineşte curgerea omogenă? Dar cea eterogenă?

146
2. Curgerea unei singure faze printr-o rocă este echivalentă cu curgerea
omogenă?
3. Definiţi scara macro şi scara micro pentru curgerea prin medii poroase.
4. De ce au fost scrise legile de curgere omogenă în capilare numai pentru
regimul laminar de curgere?
5. Prin ce e seamănă legile de curgere în capilare de forme diferite?
6. Ce reprezintă microrugozitatea porilor?
7. Până la ce modificare a secţiunii transversale neuniformitîţile capilarului
sunt con-siderate microrugozităţi şi care este baza fizică a criteriului de
delimitare?
8. Să se verifice afirmaţia din text potrivit căreia curbele coeficienţilor ε şi
ε *, în funcţie de factorul ϕ , se suprapun aproximativ peste cele trasate,
realizând reprezentări grafice pe baza datelor din tabelele 10.1 şi 10.2.
9. Care este utilitatea legii unice de curgere pentru capilarele cu
microrugozităţi?
10. Câte necunoscute are sistemul de ecuaţii care descrie curgerea
într-o reţea cu n pori?
11. Cum se stabileşte sensul curgerii într-un por dintr-o reţea?
12. Care este dimensiunea permeabilităţii absolute? Dar unităţile de
măsură?
13. Enumeraţi în ordinea importanţei factorii care influenţează valoarea
permeabilităţii absolute a rocilor şi explicaţi opţiunea.
14. Care sunt cauzele erorilor mari de determinare în laborator a
permeabilităţii absolute?
15. De ce cercetarea hidrodinamică a unui zăcământ de hidrocarburi nu
poate fi folosită la determinarea permeabilităţii absolute a rocii colectoare?

PARTEA A II-A

147
FENOMENE DE INTERACŢIUNE ÎNTRE
FLUIDELE
ŞI ROCILE DE ZĂCĂMÎNT

148
 Capitolul 11

Interacţiunea fluid-fluid

11.1. Faze de interfaţă

Când două faze fluide sunt puse în contact, în absenţa unor
reacţii chimice, sunt posibile trei situaţii.

149
 a. Între cele două faze se produce un transfer nelimitat de masă,
până la obţinerea unei singure faze. Este cazul fluidelor perfect
miscibile. Exemple de fluide miscibile: gazele, produsele petroliere, apa
şi alcoolul etilic.
b. Între cele două faze se produce un transfer de masă limitat,
până la atingerea echilibrului de fază. Este cazul fluidelor parţial
miscibile. Între cele două faze se păstrează o suprafaţă aparentă de
separaţie. Exemple de fluide parţial miscibile: ţiţei şi gaze, apă şi gaze.
c. Între cele două faze nu are loc transfer de masă, păstrându-se
o suprafaţă aparentă de separaţie. Este cazul fluidelor nemiscibile.
Exemple de fluide nemiscibile: mercur şi aer, ţiţei şi apă. În realitate,
chiar şi între fluidele foarte diferite, considerate nemiscibile, echilibrul
de fază presupune un schimb de masă foarte limitat.
În zăcămintele de hidrocarburi există toate cele trei categorii de
perechi de fluide: fie ca fluide de zăcământ, fie ca sisteme mixte,
formate din fluidele de zăcământ şi diverse fluide injectate. Injecţia
fluidelor se face, în mod pre-dominant, pentru creşterea fracţiei de
hidrocarburi extrase în cursul exploatării zăcământului.
Miscibilitatea fluidelor de zăcământ cu diferite fluide de injecţie
(gaze, gaze lichefiate, dioxid de carbon, soluţii micelare) necesită o
abordare largă şi nu va fi tratată aici. Principiile generale ale dezlocuirii
ţiţeiului şi a condensatului de către fluide de injecţie în condiţii de
miscibilitate sunt prezentate în anexa 2.
Celelalte două categorii de fluide menţionate mai sus (parţial
miscibile şi nemiscibile) vor fi tratate împreună. În ambele cazuri, între
ele apar suprafeţe aparente de separaţie. În mod formal, tipurile de
interfaţă fluid-fluid sunt: lichid - gaz şi lichid - lichid. O interfaţă lichid -
gaz particulară este cea dintre un lichid monocomponent şi vaporii
proprii.
Condiţia generală pentru existenţa unei interfeţe stabile între
diferite faze este ca energia liberă de formare a interfeţei să fie
pozitivă, cu alte cuvinte, formarea interfeţei presupune un consum de
energie. În cazul în care această energie este nulă sau negativă,
orice perturbaţie exterioară, concretizată printr-un aport de energie,
va conduce la creşterea continuă a regiunii de interfaţă, până la
dispersia completă a unei faze în cealaltă. Această comportare este
specifică fluidelor miscibile şi a celor nemiscibile care formeaza emulsii
în mod spontan.
Suprafaţa aparentă de separaţie macroscopică dintre faze are un
corespondent la scara microscopică, anume o fază de interfaţă. Faza
de interfaţă este alcătuită din molecule sau ioni aparţinând ambelor
faze volumice în contact.

150
 Grosimea fazei de interfaţă este variabilă, în funcţie de natura
fazelor volumice şi de concentrarea unor tipuri de molecule în regiunea
interfeţei. La lichidele simple, faza de interfaţă cuprinde circa două
rânduri de molecule. La fluidele mai complexe, grosimea şi consistenţa
fazei de interfaţă sunt mai mari.
Omogeneitatea fazelor volumice poate fi precizată de faptul că
mărimile termodinamice sunt constante în cuprinsul lor. Spre deosebire
de fazele volumice, faza de interfaţă este neomogenă, deşi poate
cuprinde o regiune omogenă în zona mediană. În figura 11.1 sunt
prezentate cele două situaţii extreme: o inter- faţă de grosime mare
(fig. 11.1,a) şi o interfaţă de grosime mică (fig. 11.1,b).

Fig.11.1 Ilustrarea fazelor de interfaţă [119].

Figura 11.1,a reprezintă o schematizare a profilului unei

proprietăţi ter-modinamice (potenţial chimic, energie internă, entalpie
etc.) când grosimea fazei de interfaţă este atât de mică încât regiunile
neomogene adiacente fazelor volumice se întrepătrund.
Figura 11.1,b reprezintă aceeaşi schematizare pentru cazul în
care se constituie o faza omogenă, delimitată de cele două zone
neomogene adiacente fazelor volumice. Se poate observa că zona
omogenă din faza de interfaţă este diferită de cele două zone
neomogene cât şi de fazele volumice prin proprietăţile ei, derivate din
compoziţia diferită, dar şi din interacţiunea cu fazele volumice. De
altfel, gradientul de compoziţie din faza de interfaţă duce la existenţa
gradienţilor tuturor proprietăţilor termodinamice ale fazei de interfaţă.
Ţinând seama de faza de interfaţă, orice sistem termodinamic
format din două faze volumice nemiscibile sau parţial miscibile aflate în
contact se poate înlocui cu un sistem echivalent format din două faze
volumice omogene şi o fază de interfaţă.
După Gibbs, care este un pionier în acest domeniu, faza de
interfaţă este o suprafaţă de diviziune geometrică, unică şi fictivă,
numită suprafaţă de separaţie. Faza de interfaţă ca suprafaţă de

151
separaţie este un model idealizat, greu de comparat cu un sistem real
(după Guggenheim, este mai uşor să foloseşti teoria lui Gibbs decât să
o înţelegi). Datorită simplităţii, modelul de suprafaţă a căpătat o largă
răspândire, inclusiv în ingineria de zăcământ. Un punct foarte slab al
modelului este incapacitatea descrierii adsorbţiei unor substanţe la
nivelul fazei de interfaţă. Nu se poate echivala adsorbţia unui
component cu conţinutul real al componentului din unitatea de
suprafaţă.
În cadrul studiului termodinamic al fazei de interfaţă ca fază de
echilibru, ipoteza fundamentală de lucru este următoarea: faza de
interfaţă este o fază neautonomă, în sensul că funcţiile termodinamice
care caracterizează această fază nu depind numai de funcţiile
termodinamice proprii, ci şi de funcţiile termodinamice ale fazelor
volumice din care se formează.
Dezvoltarea teoriei lui Gibbs pe baza unor observaţii
experimentale a scos în evidenţă deosebiri apreciabile între mărimi
specifice suprafeţei de separaţie, măsurate în regim de echilibru şi
aceleaşi mărimi măsurate în regim dinamic, când fazele de interfaţă se
află în regim de neechilibru [79]. Dacă se are în vedere că într-o fracţie
de ordinul a 99% din volumul zăcământului vitezele de mişcare a
fazelor sunt extrem de mici (ordinul de mărime al vitezelor este cm/zi),
a considera că sistemul alcătuit din faze volumice separate de interfeţe
este la echilibru reprezintă o ipoteză de lucru perfect valabilă.
Un interes special îl prezintă câmpul de forţe din faza de
interfaţă. Între moleculele, atomii şi/sau ionii substanţelor prezente în
cele două faze volumice şi, evident, în faza de interfaţă se manifestă o
serie întreagă de forţe cu rază mică de acţiune, de ordinul a câteva
unităţi Ängstrom (de legătură chimică) sau cu rază mare de acţiune
(electrostatice, de inducţie, de dispersie şi de rezonanţă). Aceste forţe
sunt fie de atracţie, fie de repulsie. Ele variază invers proporţional cu
puterea a doua, până la puterea a şaptea a razei (v. anexa 2).
Mai uşor de intuit este situaţia unui lichid în echilibru cu vaporii
proprii. Moleculele stratului superficial fiind mai puţin atrase de
moleculele de gaz decât moleculele din lichid, din cauza poziţiei lor
speciale, manifestă o tendinţă de apropiere între ele mai mare decât
celelalte molecule. Ca urmare, energia potenţială a moleculelor din
stratul superficial este mai mare decât cea a moleculelor din interiorul
lichidului. Aceeaşi situaţie se regăseşte şi în cazul a două faze
oarecare.
11.2. Tensiunea interfacială
Să considerăm un lichid monocomponent în contact cu vaporii
proprii, la echilibru. O creştere a ariei stratului superficial presupune
transferul de molecule (atomi, ioni) din interiorul lichidului într-o zonă

152
cu energie potenţială superioară. Acest transfer necesită un consum de
energie. Prin definiţie, suplimentul de energie necesar pentru a creşte
aria suprafeţei cu o unitate este tensiunea superficială. Aceasta se se
notează cu σ şi măsoară în J/m2 sau, echivalent, în N/m.
O altă modalitate de a privi mărirea ariei stratului superficial este
următoarea: apropierea excesivă a moleculelor duce la creşterea
forţelor de repulsie, pe când depărtarea lor, în anumite limite, duce la
creşterea forţelor de atracţie. Astfel, pentru a separa moleculele din
stratul superficial pe un anumit contur trebuie aplicată o forţă
exterioară care să învingă aceste forţe de atracţie dintre molecule. Din
acest motiv, creşterea ariei suprafeţei se poate face prin exercitarea
unei forţe în planul suprafeţei care va duce la depărtarea moleculelor şi
crearea spaţiului necesar migrării moleculelor din interior în stratul
superficial. Această forţă, uniform distribuită, raportată la perimetrul pe
care ea se exercită are aceeaşi valoare cu energia consumată
raportată la aria creată. Este, deci, tensiunea superficială. În
consecinţă, se poate scrie:
σ = dW dA (11.1.)
şi
σ = dF dL , (11.2)
în care W, F, A, L sunt, respectiv, energia (lucrul mecanic), forţa, aria şi
perimetrul.
Dacă suprafaţa este curbă, forţa se exercită în planul tangent la
suprafaţă în fiecare punct de pe perimetrul pe care acţionează.
În legătură cu forma geometrică a suprafeţei de separaţie, din
practica curentă se ştie că uneori este plană, alteori este curbă. Se ştie
că starea de echilibru a unui sistem este asociată cu o energie minimă.
În cazul de faţă, energia de suprafaţă minimă se traduce printr-o arie
minimă. Cum orice sistem tinde către echilibru lichidul va avea
tendinţa de a avea o suprafaţă de arie minimă în raport cu volumul lui.
Forma sferică asigură raportul minim arie/volum. Pe de altă parte,
datorită forţei gravitaţionale, condiţia de energie potenţială minimă se
traduce printr-o poziţie cât mai coborâtă a centrului de greutate. Forma
suprafeţei, în absenţa altor forţe exterioare, va fi determinată de
echilibrul dintre cele două tendinţe: arie minimă şi cotă minimă a
centrului de greutate. Pentru a înţelege mai bine, să imaginăm
următorul experiment: într-un vas de dimensiuni mari aşezăm o
picătură foarte mică de mercur. Aceasta va fi aproape sferică. Datorită
masei mici, energia potenţială este mică, mult mai mică decât energia
superficială. Dacă, în continuare, alimentăm această picătură mărindu-i
dimensiunile, vom constata abateri din ce în ce mai mari de la forma
sferică. Atunci când volumul de mercur va fi comparabil cu volumul

153
vasului, acesta va forma o suprafaţă plană, ca orice lichid aflat în spaţii
largi, în cantităţi apreciabile.
Tensiunile superficiale ale unor lichide date, în condiţii date,
reprezintă nişte constante, fiind caracteristici moleculare, spre
deosebire de tensiunile mecanice care cresc proporţional cu
deformarea (legea lui Hooke). În regim dinamic, apar variaţii ale
tensiunii superficiale, datorită histerezei de rearanjare a moleculelor
din interfaţă în poziţia de echilibru. Cu alte cuvinte, la modificarea ariei
sau formei interfeţei, are loc o rearanjare a moleculelor până la
atingerea echilibrului de forţe în regiunea de suprafaţă. În acest
interval de timp, de ordinul milisecundelor, tensiunea superficială
scade cu o anumită valoare.
Consideraţiile de mai sus se pot generaliza în întregul lor şi
pentru interfaţa unui lichid cu un gaz oarecare sau pentru interfaţa
dintre două lichide. Astfel, tensiunea superficială poate fi tratată ca un
caz particular de tensiune interfacială. Diferenţa este dată numai de
nivelul forţelor intermoleculare care generează un câmp de forţe
specific fiecărei perechi de fluide.
Forţele intermoleculare care determină energia liberă de
suprafaţă, adică tensiunea interfacială, sunt aceleaşi care determină
căldura latentă şi fierberea. Aşa cum este de aşteptat, solidele, în
special metalele, care au o temperatură de fierbere mare, au şi o
energie liberă de suprafaţă mare (σ > 1000 mJ/m2). Din contră, cu cât
temperatura de fierbere este mai mică, energia liberă de suprafaţă
(tensiunea superficială) este mai mică. Câteva exemple: mercurul Tf
= 357 0C şi σ = 485 mJ/m2; apa Tf = 100 0C σ = 73 mJ/m2;
şi
argonul Tf = −186 0C şi σ = 13,2 mJ/m2; hidrogenul Tf = −253 0C şi σ
= 2,3 mJ/m2.
În tabela 11.1 sunt date câteva valori pentru tensiunile
superficiale ale unor hidrocarburi şi tensiunile interfaciale dintre aceste
hidrocarburi şi apă la presiune atmosferică şi temperatura de 23 0C.

Tabela 11.1. Tensiunile superficiale ale alcanilor şi tensiunile interfaciale între

alcani şi apă.

Tensiunea superficială, Tensiunea interficială

Lichidul la 200C , în contact cu apa, la 200C
mJ/m2 (mN/m) mJ/m2 (mN/m)
n-pentan 16,1 -
Benzen 29 35
ciclohexan 25,5 51
heptan 20 50,7
n-Octan 21,8 51
n-Tetradecan 27,5 52
Ciclohexan 25 51
Octadecan 28 52

154
Parafină 25 ~50
Pentru normal-alcani, la temperatura de 200 C, Wiener (citat în
[88]), a stabilit următoarea formulă empirică de evaluare a tensiunii
superficiale:
σ =14 ,6 lg ( n −3) +11,2 (11.3.)

în care n este numărul de atomi de carbon din moleculă, iar σ rezultă

în mN∙m.
Tensiunea interficială ţiţei – gaze, condensat - gaze şi apă - gaze
în condiţii de zăcământ este specifică fiecăreia dintre cele trei sisteme
şi depinde de compoziţia fazelor, şi de temperatură. Dependenţa de
presiune este mai mult implicită, în sensul că presiunea influenţează
procesul de schimb de masă între lichid şi gaze şi, în consecinţă,
compoziţia fazelor. În volumul I al acestei lucrări [44, p.190,230], sunt
prezentate tensiunile interfaiciale ţiţei - gaze şi condensat - gaze. O
menţiune specială este aceea că în apropierea punctului critic
compoziţia fazelor devine foarte apropiată şi, în consecinţă, tensiunea
interfacială devine foarte scăzută, ca în punctul critic să se anuleze. În
cazul ţiţeiurilor, pe parcursul exploatării zăcământului, tensiunea
interfacială ţiţei-gaze creşte, în general, cu un ordin zecimal de mărime
faţă de cea corespunzătoare presiunii de saturaţie [113]
Date referitoare la tensiunea superficială a apei în condiţii de
zăcământ sunt puţine. La presiunea atmosferică aceasta variază de la
74,75 mN/m la 50C la 62,3 mN/m la 800C. Tensiunea superficială a
soluţiilor de NaCl la 200C variază între 72,53 mN/m pentru apă distilată
la 81 mN/m la concentraţia de 90 g/l.
Tensiunea interfacială apă-ţiţei depinde de compoziţia chimică
a ţiţeiului, de prezenţa tensidelor, de raţia de gaze în soluţie, de pH-ul
apei, de presiune şi de temperatură. Valorile sale sunt de ordinul a 5 –
35 mN/m, în condiţii de zăcământ.
Influenţa temperaturii asupra tensiunii interfaciale apă-ţiţei
pentru trei ţiţeiuri este prezentată în figura 11.2.

155
 Fig.11.2. Influenţa temperaturii asupra tensiunii interfaciale apă-ţiţei
(cifrele de pe curbe reprezintă vâscozitatea ţiţeiului în mPa∙s).

O influenţă majoră asupra tensiunii interfaciale apă - ţiţei o are

prezenţa tensidelor (denumite şi agenţi activi de suprafaţă, substanţe
tensioactive, surfactanţi, detergenţi). Aceste substanţe micşorează
tensiunea interfacială apă - ţiţei cu până la câteva ordine zecimale de
mărime. Pentru a explica acest lucru, trebuie amintit că substanţele
tensioactive au o moleculă de un tip special, în sensul că au o parte
polară şi una de forma unei catene hidrocarbonice. Partea polară a
moleculei este solubilă în apă şi tinde să transfere molecula în această
fază. Din contră, cealaltă parte este solubilă în ţiţei şi tinde să transfere
întreaga moleculă în ţiţei. În funcţie de echilibrul celor două tendinţe,
molecula se dizolvă într-una din cele două faze. Spre exemplu, un
sulfonat (fig. 11.3.) cu un lanţ care conţine mai puţin de 12 atomi de
carbon, este solubil în apă, pe când un sulfonat cu un lanţ care conţine
mai mult de 14 atomi de carbon este solubil în ţiţei.

156
 Fig. 11.3. Structura moleculelor de surfactanţi.

Indiferent de solubilitatea în cele două faze, datorită faptului că

se află la limita de solubilitate, moleculele acestor substanţe se
concentrează la suprafaţa de separaţie, mai precis în faza de interfaţă
în apropierea fazei de interfaţă, ceea ce duce la diminuarea
gradientului de compoziţie şi, implicit, la scăderea contrastului dintre
forţele intermoleculare din fazele volumice.
Solubilitatea tensidelor mai este influenţată de compoziţia
ţiţeiului, de concentraţia lor (scade cu creşterea concentraţiei) şi de
mineralizaţia apei (o concentraţie mare în ioni scade solubilitatea
tensidelor în apă), dar şi de natura ionilor prezenţi în apă.
În figura 11.4. este arătată influenţa concentraţiei în tenside
asupra tensiunii interfaciale şi mecanismul molecular care determină o
astfel de influenţă. Se poate constata că există o concentraţie optimă,
care determină o tensiune interfacială minimă. Concentraţia optimă
corespunde unei concentraţii maxime în faza de interfaţă.
Comportarea tensidelor depinde mult de structura lor, ca şi de
compoziţia ţiţeiului. Problema este mult prea complexă pentru a fi
prezentată aici. Există o literatură foarte bogată pe această temă
datorită aplicabilităţii practice în domeniul creşterii factorului de
extracţie a ţiţeiului din zăcăminte. Una din sintezele cele mai
importante este cea a lui Donaldson [88]. Determinarea tensiunii
interfaciale se face printr-un număr mare de metode. Descrierea cea
mai detaliată a acestor metode este făcută de Adamson [90]. Dintre
acestea amintim: metoda picăturii suspendate (stalagmometria),
metoda ascensiunii capilare, metoda balanţei Wilhelmy, metoda
picăturii rotitoare.

157
 Fig. 11.4. Influenţa concentraţiei în tenside
asupra tensiunii interfaciale apă-ţiţei [88].

Metoda folosită depinde şi de valoarea tensiunii interfaciale. Spre

exemplu, pentru tensiunile interfaciale ultrascăzute (în prezenţa
tensidelor) se recomandă metoda stalagmometrică şi metoda picăturii
rotitoare.
La determinarea tensiunii interfaciale trebuie atins echilibrul
dintre faze.

Aplicaţia 1.
Se dau valorile tensiunii superficiale a apei în funcţie de temperatură la
presiunea de vapori în tabelul de mai jos. Să se estimeze temperatura critică a
apei şi entropia superficială.

T,0C 0 50 100 150 200 250 300

σ, 77,0 69,1 60,2 49,7 48,5 26,6 14,6
mN/m

Răspuns.
Dacă se reprezintă grafic perechile de valori tensiune superficială -
temperatură la presiunea de vapori (vezi figura) se constată că aceasta scade
aproximativ liniar.
Ținând seama de faptul că la punctul critic tensiunea superficială se
anulează, prin extrapolarea dreptei din grafic se obţine 370 0C. Valoarea reală
este de 374,12 0C. Diferenţa nu este foarte mare.
Entropia superficială este definită prin relaţia: γ=∂σ/∂T, ceea ce reprezintă
panta dreptei din figură. Calculând, rezultă γ =0,23 J/m2∙K.

158
 Aplicaţia 2.
Să se determine cantitatea de energie care se eliberează prin contopirea
moleculelor mici de apă cu raza r1 = 2 μm într-o picătură cu raza de 200 μm la
temperature de 200C.
Răspuns.
Energia eliberată se datorează scăderii ariei suprafeţei libere a apei:
∆W = ∆Aσ , în care ΔW este energia eliberată, ΔA variaţia suprafeţei libere iar σ
temsiunea superficială a apei la 200C (72,75 mN/m),
3
V2 r2
Numărul de picături intrate în coalescenţă este: n = = 3 = 106 .
V1 r1
Scăderea ariei va fi: ∆A = n A1 − A2 ≈ 16 π10 −6 m 2 .
Rezultă: ∆W =3,65 10 −6 J .
În ipoteza lipsei schimbului de căldură cu exteriorul, creşterea de temperatură a
apei va fi de cca 400C.

Aplicaţia 3.
Se consideră o picătură de lichid 1 care pluteşte la interfaţa a două lichide
2 şi 3. Cu notaţiile din figură, să se arate că: σ12sinθ1 = σ13sinθ2. Se neglijează
efectul câmpului gravitaţional.

Răspuns.
La echilibru, presiunea în sistem este aceeaşi (legea lui Pascal). Asta
însemnează că presiunea pe cele două interfeţe este constante şi, deci, curbura
este aceeaşi. Conform legii lui Laplace, dacă interfeţele superioară şi inferioară au

σ12 σ13
razele de curbură R1 şi, respective R2, este valabilă relaţia: = .
R1 R2

159
 Dacă r = R1 sin θ1 = R2 sin θ 2 , se obţine imediat rezultatul căutat:
componentele verticale ale tensiunii interfaciale sunt egale, după cum era de
aşteptat.
11.3. Diferenţa capilară de presiune

Consecinţa cea mai importantă a existenţei tensiunii interfaciale

este diferenţa capilară de presiune. În principiu, aceasta indică faptul
că de o parte şi de alta a unei interfeţe curbe presiunea este diferită.
Interfeţele fiind întegral curbe în spaţii înguste, denumite capilare,
acestei diferenţe de presiune i se adaugă atributul de capilară. Pentru a
demonstra că există o diferenţă de presiune între două faze volumice
separate de o fază de interfaţă curbă, să considerăm un element infinit
mic din interfaţă, privită ca suprafaţă de diviziune (modelul lui Gibbs),
de dimensiuni ds1 şi ds2 (fig. 11.5.).

Fig. 11.5. Elementele gometrice ale unei interfeţe curbe.

Razele principale de curbură sunt R1 şi R2, iar unghiurile la centru

dintre normala la interfaţă în centrul de curbură şi cele două raze sunt
dα1/2 şi, respectiv, dα2/2.
Curbura suprafeţei, c, se defineşte prin relaţia:

c = 1 R1 +1 R2
(11.4.)
Proiecţia tensiunii interfaciale, ca forţă uniform distribuită pe
contur, pe planul tangent în centrul de curbură este nulă. Proiecţia pe
normala la interfaţă, dFn, este următoarea:
dFn = σ ( ds2 sin(dα1 2) + ds1 sin(dα 2 2) ) (11.5.)

Dacă se împarte această forţă la aria interfeţei (ds1∙ds1) se

obţine diferenţa de presiune dintre fazele volumice despărţite de

160
interfaţă, denumită diferenţă capilară de presiune*). Expresia este
următoarea:
*)
Unii autori folosesc termenul de presiune capilară în locul celei de diferenţă
capilară de presiune. Pentru acurateţea exprimări este preferabil termenul de diferenţă
capilară de presiune.
∆c p = σc (11.6.)
Aceasta se numeşte legea lui Laplace.
Când interfaţa este simetrică, având forma unei calote sferice, ca
în cazul în care interfaţa se află într-un canal cilindric, cele două raze
principale de curbură sunt egale cu raza sferei, R.
Dacă se notează cu θ complementul unghiului la centru
(denumit şi unghi de contact) şi cu r, raza cilindrului (fig. 11.6.),
expresia legii lui Laplace, este:
2σ cos θ
∆c p = (11.7.)
r

Fig. 11.6. Elementele geometrice ale interfeţei într-un cilindru.

Din cele două expresii ale legii lui Laplace, se observă că

diferenţa capilară de presiune este cu atât mai mare cu cât curbura
interfeţei este mai mare, adică cu cât dimensiunea capilarului este mai
mică. Când dimensiunea spaţiului se mă- reşte, diferenţa capilară de
presiune scade devenind, la un moment dat, negli- jabilă. Aceasta este
limita de la care un spaţiu nu mai este considerat capilar.
O aplicaţie importantă a diferenţei capilare de presiune este
ascensiunea şi depresiunea capilară (fig. 11.7,a, respectiv b). Pentru
simplificare, vom consi-dera interfaţa dintre un lichid şi aer. Diferenţa
de densitate foarte mare, permite neglijarea, într-o primă aproximaţie,
a densităţii aerului în raport cu cea a lichidului.

161
 a. b.
Fig. 11.7. Ascensiunea şi depresiunea capilară.

Dacă interfaţa ar avea acelaşi nivel în capilar şi în afara lui, ca în

cazul vaselor comunicante, ar însemna că presiunea lichidului de sub
interfaţă este egală cu presiunea atmosferică. Aceasta ar contrazice
legea lui Laplace. Prin ridicarea nivelului interfeţei în capilar, presiunea
lichidului de sub interfaţă scade cu presiunea hidrostatică a coloanei de
lichid, ρgh, până când este egalată diferenţa capilară de presiune.
Atunci ridicarea interfeţei încetează, stabilindu-se echilibrul dintre cele
două presiuni. Dacă se renunţă la simplificarea acceptată mai sus,
aceea a neglijării densităţii aerului în locul densităţii, ρ, se introduce
diferenţa de densitate, Δρ.
Înălţimea de ridicare a interfeţei, h, este dată de relaţia (legea lui
Jurin):
2σcos θ
h=
r∆ρg
(11.8.)
Raţionamentul este identic şi pentru depresiunea capilară.
Atingerea echilibrului de presiune presupune mărirea presiunii
lichidului cu o valoare egală cu diferenţa capilară de presiune, ceea ce
se întâmplă dacă punctul de măsurare a presiunii coboară sub nivelul
lichidului din afara capilarului.
O altă modalitate de a explica ascensiunea capilară (ca şi
depresiunea capilară) este echilibrul dintre forţa de interfaţă şi forţa de
greutate. Referindu-ne la figura 11.7,a., proiecţia forţei de interfaţă pe
axul capilarului este dată de expresia:
Fi =2 πr σcos θ.
(11.9.)
Greutatea coloanei de lichid, G, este dată de expresia:

162
 π
G = r 2 h ∆g . ρ
(11.10.)
Egalând cele două expresii, obţinem relaţia (11.8.), care se mai
poare scrie:

rh =
2 σc
os θ
∆ρ g
.

(11.8’.)
Produsul r h = a2 se numeşte constantă capilară. Denumirea vine
de la faptul că toate mărimile din membrul drept al relaţiei (11.8’.)
sunt constante pentru o pereche de fluide aflate în capilare din acelaşi
material.
Relaţiile de mai sus, referitoare la echilibrul de forţe sau de
presiuni conţin o aproximaţie: nu a fost luată în considerare greutatea
aparentă a fluidului de sub menisc (mai corect forţa de plutire a
meniscului). La valori mici ale înălţimii şi valori mari ale razei, eroarea
poate fi semnificativă. Pentru corecţie, se poate folosi relaţia lui
Rayleigh [90]:

(
a 2 =r h +r 3 +0,1288 r 2 h +0,1312 r 3 h 2 . )
(11.11.)
Diferenţa capilară de presiune joacă un rol major în procesele de
exploatare a zăcămintelor de hidrocarburi, aşa cum se va vedea în
capitolele următoare.

Aplicaţia 4.
Dintr-un ţiţei aflat la presiunea de 100 bar ies din soluţie gaze care
formează bule cu diametrul d = 2 μm. Să se calculeze presiunea din interiorul
bulelor. Se cunoaşte tensiunea superficială a ţiţeiului σ = 40 mN/m.

Răspuns.
Diferenţa capilară de presiune la interfeţa ţiţei-gaze este dată de relaţia
(11.6.). Curbura sferei este c = 4/d. Rezultă: Δcp = 4∙40∙10-3/2∙10-6 = 8∙104 N/m2
= 0,8 bar. Cum diferenţa de presiune capilară se manifestă spre concavitata
interfeţei, presiunea din bule va fi: p = 100,8 bar. Prin faptul că presiunea din
interiorul bulelor de gaz este mai mare decât cea din ţiţei, ieşirea gazelor din
soluţie în pori se produce cu o oarecare întârziere faţă de datele experimentale
din instalaţiile pVT.

Aplicaţia 5.
Pentru determinarea tensiunii interfaciale a benzenului prin metoda
ascensiunii capilare într-un canal cilindric cu raza r=0,55 mm s-a obţinut o
înălţime de ridicare a meniscului de 12,01 mm (măsurată până la tangenta
orizontală la menisc). Cunoscând densitatea benzenului la 200C, ρb=878,5 kg/m3
şi cea a aerului, ρaer=1,205 kg/m3 şi considerând unghiul de contact θ =0, să se
calculeze tensiunea interfacială.

163
 Răspuns.
Se foloseşte relaţia (11.8’.) pentru constanta capilară. Rezultă:
a2=5,6055∙10-6m2 şi σ=28,424 mN/m. Corecţia de înălţime se face cu relaţia
(11.11.). Constanta capilară corectată va fi: a2=6,7045 m2 iar tensiunea
superficială σ=28,854 mN/m. Eroare este acceptabilă: ε=1,49%.

Aplicaţia 6.
Să se determine diferenţa capilară de presiune la suprafaţa unui inel de
apă dispus în jurul punctului de contact a două sfere cu raza R = 0,1 mm, în
ipoteza că interfaţa apă-aer este tangentă la suprafaţa solidă.

Răspuns.
În figură [98] este reprezentată poziţia inelului faţă de sfere. Se observă că
cele două raze de curbură ale interfeţei au sensuri diferite (centrele de curbură
se află de o parte şi de cealaltă a interfeţei, faţă de cazul din figura 11.5. Astfel, R1
va fi pozitiv iar R2 va fi negativ). Cele două raze de curbură depind de poziţia,
respectiv de volumul inelului. Dacă notăm cu α unghiul dintre linia centrelor şi
raza la punctul de contact dintre inel şi sferă, se poate:

R1 1 − cos θ
a= = ,
R2 cos θ

R1 sin θ + cos θ − 1
b= = .
R2 cos θ

Diferenţa capilară de presiune va fi:

σ  1 1  σcos θ  1 1 
∆c p =  − =  −  .
R a b  R  1 − cos α sin α 

Considerând σ = 72 mN/m, pentru α = 300 şi α = 100 obţinem

următoarele valori:
Δcp = 2,94 mN/m şi, respectiv, Δcp = 42,26 mN/m, adică presiuni în
interiorul inelului de apă de 300 mmcolH2O, respectiv, 4,32 mcolH2O.
De remarcat creşterea substanţială a diferenţei capilere de presiune la
micşorarea volumului inelului de apă.

Aplicaţia 7.
Tensiunea superficială a unui lichid este măsurată prin ascensiune capilară
diferenţială (ascensiunea în două tuburi cilindrice paralele de raze diferite). Se
măsoară diferenţa de nivel dintre cele două meniscuri, Δh.

164
Se cunosc: r1 = 1 cm; r2 = 1 mm; ρL = 800 kg/m3 (la 200C).
Se cere să se calculeze:
1. Tensiunea superficială a lichidului;
2. Eroarea introdusă de neglijarea densităţii aerului în raport cu cea a
lichidului;
3. Eroarea introdusă prin neglijarea greutăţii meniscurilor.

Răspuns.
Soluţia 1. Se calculează constanta capilară: a2 = r h = r1 h1 = r2 h2.
Din ultima egalitate rezultă: r1/r2 = h1/h2 = (h2+ Δh)/h.
Rezultă: h2 = Δh/(r1/r2 – 1); hi = h2 r2/r1.
Din aplicaţia numerică rezultă: h1 = 18,889 mm, h2 = 1,889 mm şi a2 =
18,889 mm2.
Egalând diferenţa capilară de presiune cu presiunea hidrostatică, rezultă:
σ = a2 Δ ρ g/2.
Cunoscând ρaer = la 1,205 kg/m3 200C, rezultă: σ = 74,12 mN/m.
Soluţia 2. Se consideră un capilar cu raza echivalentă, r (în care înălţimea
de ridicare este Δh iar constanta capilară este a2 = r Δh ): r = 1/r1 – 1/r2.
Înlocuind valorile numerice, obţinem: r = 1,111 mm şi a2 = 18,889 mm2, adică
aceeaşi va-loare ca la soluţia precedentă. Evident, tensiunea superficială calculată
va fi aceeaşi.
b) Neglijarea densităţii aerului însemnează înlocuirea lui Δ ρ cu ρ în relaţia
de calcul a tensiunii interfaciale. Prin această neglijare, rezultă σ = 74 mN/m.
Eroarea relativă este de 0,162%.
c) Corecţia pentru greutatea meniscurilor constă în recalcularea înălţimilor
de ascensiune în fiecare capilar, în sensul adăugării la înălţimea convenţională
(măsurată până la partea de jos a meniscului) a unei unor diferenţe
corespunzătoare volumelor meniscurilor. Corecţia se face cu relaţia lui Rayleigh:
a2 = r(h + r/3 + 0,1288 r2/h + 0,1312 r3/h2 + …)
Pentru capilarul cu r = 1 mm, rezultă a12 = 19,22 mm2.
Pentru capilarul cu r = 1 cm, având în vedere apropierea valorilor r şi h,
relaţia lui Rayleigh nu mai este valabilă. În acest caz, constanta capilară se
calculează cu relaţia: a2 = b h, unde b este o mărime echivalentă cu raza
capilarului şi poate fi luată sub forma raportului r/b dintr-unul din tabelele de mai
jos.

Valorile raportului r/b în funcţie de raportul r/a, pentru r/a < 2.

r/a 0,00 0,02 0,04 0,06 0,08

1,00 0,749 0,741 0,733 0,725 0,717
0 2 4 5 7
1,10 709 702 694 686 678
8 0 1 2 3
1.20 6704 6625 6547 6469 6393
1,30 6315 6237 6160 6083 6006
1,40 5929 5851 5774 5697 5621
1,50 5545 5471 5398 5326 5252

165
 1,60 5179 5106 5034 4963 4892
1,70 4822 4753 4686 4618 4549
1,80 4480 4413 4347 4283 4217
1,90 3843 3783 3723 3663 3606
2,00 3546 3489 3432 3375 3321

Valorile raportului r/b în funcţie de raportul r/a, pentru r/a > 2.

r/a 0,0 0,2 0,4 0,6 0,8

2,0 0,384 0,327 0,276 0,229 0,185
3,0 0,149 0,119 0,097 0,081 0,067
4.0 0,056 0,047 0,039 0,031 0,025
5,0 0,020 0,017 0,014 0,010 0,009
6,0 0,006 0,005 0,004 0,003 0,002

Calculul este iterativ, cu următorii paşi:

Se calculează raportul r/a; se citeşte din tabel raportul r/b; se calculează b,
apoi a2; se repetă cei 3 paşi până la o diferenţă admisă între două valori
succesive pentru a2.
Pentru r = 10 mm, după 12 iteraţii s-au obţinul valori ale lui b de la 0,301
la 0, 5063. Rezultă: h2 = 3,734 mm; Δh = 15,486 mm; a2 = 17205 mm2
şi σ = 67,42 mN/m.
Prin neglijarea greutăţii meniscurilor eroarea este de 9,93%, inacceptabilă
la o determinare experimentală. De aceea se impune corecţia prezentată mai
sus.

Aplicaţia 8.
În figură sunt reprezentate şase capilare de sticlă cu aceeaşi rază. Două
dintre ele au zone cu secţiune mărită, iar unul are o zonă în care sticla este
înlocuită cu parafină. În capilarul „a” e ste arătată poziţia de echilibru a interfeţei,
rezultată din eglitatea forţei de interfaţă cu cea de plutire. Să se explice poziţia
interfeţei în capilarul „e” şi existenţa a două interfeţe în celelalte capilare.

Indicaţie: Se va avea în vedere „istoria” ascensiunii capilare, în sensul că

iniţial acestea sunt pline cu aer şi sunt aduse în această poziţie de sus în jos sau,
din contră, sunt pline cu apă şi se ridică până la poziţia din figură.

Întrebări şi probleme

1. Prin ce se deosebeşte tensiunea interfacială de energia de suprafaţă?

166
 2. Tensiunea interfacială este un vector sau un scalar?
3. Care este diferenţa între tensiunea superficială şi tensiunea interfacială?
4. Cum influenţează contrastul de compoziţie tensiunea interfacială?
5. Care este mecanismul de acţiune al tensidelor asupra tensiunii
interfaciale?
6. Cum acţionează soluţia de hidroxid de sodiu asupra tensiunii interfaciale
apă-ţiţei şi care este condiţia unui efect maxim?
7. Definiţi conceptul de fază de interfaţă.
8. Care este ordinul de mărime al tensiunii interfaciale apă-ţiţei?
9. Cum se defineşte diferenţa capilară de presiune?
10. De ce se recomandă “diferenţă capilară de presiune” şi nu “presiune
capilară”?
11. Care este valoarea diferenţei capilare de presiune pentru o interfaţă
plană?
12. Care este diferenţa între legea lui Laplace şi cea a lui Jurin?
13. Presiunea mai mare în partea concavă sau în cea convexă a unei interfeţe
curbe?
14. Dacă interfaţa este sub formă de şa (când sunt două centre de curbură, de
o parte şi cealaltă a interfeţei) unde este presiunea mai mare?
15. Cum se defineşte constanta capilară?
16. De ce uneori interfaţa urcă într-un capilar, iar alteori coboară.
17. Să se calculeze presiunea din interiorul unei picături de ţiţei cu raza de
0,01 mm aflată într-un vas cu apă la adâncimea de 10 cm. De dă
tensiunea interfacială apă-ţiţei, σ = 0 ,04 N / m .
18. Se consideră un capilar sub formă de  cu raza de 0,1 mm care se
introduce într-un vas cu ţiţei ( σ = 0 ,05 N / m ) cu ambele braţe deodată. Să
se calculeze înălţimea de ascensiune capilară.
Indicaţie: se va ţine seama de contrapresiunea aerului captiv din capilar.
19. Se consideră două tuburi capilare cilindrice introduse într-un vas cu apă.
Într-unul din tuburi se adaugă pe la partea superioară o cantitate infimă de
substanţă tensioactivă care va duce la scăderea la jumătate a tensiunii
interfaciale. Să se precizeze în ce sens şi cu cât se va deplasa interfaţa din
acest capilar în comparaţie cu celălalt.

Capitolul 12

Interacţiunea solid-fluid

Când o fază solidă este pusă în contact cu o fază fluidă, în

absenţa unor reacţii chimice sau a unui proces de dizolvare, suprafaţa
de separaţie dintre cele două faze este chiar suprafaţa solidului. Dacă
faza solidă se dizolvă în faza fluidă, se produce un transfer de masă
până la echilibru, şi se crează o nouă suprafaţă de separaţie între faza

167
fluidă şi soluţia saturată de contact. În condiţiile transferului nul de
substanţă sau ale dizolvării parţiale, interacţiunea este numai de
natură fizică. Se poate stabili o similitudine între cele două situaţii
descrise mai sus şi fluidele nemiscibile, respectiv parţial miscibile.
Există şi o interacţiune chimică (reacţii chimice), una electrochimică,
una fizico-chimică. În cele ce ur-mează va fi discutată numai
interacţiunea fizică între un solid şi un fluid, ca în cazul fluidelor
nemiscibile şi parţial miscibile.

Fig. 12.1. Lucrul mecanic de adeziune şi coeziune, energia de suprafaţă.

Un solid reprezintă, prin definiţie, un element material care este

rigid şi rezistă la solicitări exterioare. Din punct de vedere practic,
unele substanţe, considerate în mod obişnuit solide, pot avea suficientă
plasticitate pentru a curge, numai că viteza de deformare este extrem
de mică şi nu este observabilă. Curgerea este condiţionată de aplicarea
unei forţe exterioare suficient de mari şi este legată şi de temperatură.
Exemplul cel mai comun este sarea gemă care „curge” sub acţiunea
presiunilor din scoarţa terestră.
Rigiditatea suprafeţei solide este în opoziţie cu mobilitatea
suprafaţei unui lichid sau a interfaţei fluid-fluid. Traficului intens de
molecule din regiunea suprafaţei lichidului îi corespunde o mişcare cu
totul limitată a atomilor solidului, cu excepţia vibraţiei în jurul poziţiei
de echilibru sau cvasiehilibru. Doar în apropierea temperaturii de topire
comportarea solidului şi a lichidului din zona superficială are o anumită
corespondenţă.
Cu toată diferenţa dintre un solid şi un lichid, este posibil să
gândim solidul ca posesor al unei tensiuni superficiale şi a unei energii
libere de suprafaţă. Invocând aceată similitudine, vor fi definite, mai
departe, principalele mărimi care caracterizează suprafaţa solidelor.

168
 Lucrul mecanic de adeziune reprezintă variaţia energiei libere
sau lucrul mecanic reversibil, W12, efectuat pentru a separa o suprafaţă
de arie unitară a două faze în contact, sub vacuum perfect (fig. 12.1,a).
Dacă separaţia se face în acelaşi mediu, acesta se numeşte lucru
mecanic de coeziune, W11 (fig. 12.1,b). Trebuie subliniat faptul că toate
mediile se atrag reciproc sub vacuum, aşa încât W11 şi W12 sunt
totdeauna mărimi pozitive. Dacă faza 1 este solidă iar faza 2 este
fluidă, W12 se notează cu WSL.
Energia de suprafaţă sau tensiunea superfacială, σ , reprezintă
modificarea energiei libere la modificarea ariei suprafeţei unei faze
solide. Procesul de creare a unei unităţi de arie de suprafaţă este
echivalentă cu separarea a două suprafeţe, fiecare cu aria egală cu o
jumătate de unitate (fig 12.1,.c). Astfel, se poate scrie:
σ1 = W11 2 (12.1)

Fig. 12.2. Ilustrarea definiţiilor referitoare la energia interfacială.

Pentru solide, energia liberă de suprafaţă sau ternsiunea

superfacială se exprimă în J/m2, pe când pentru lichide se exprimă în
N/m. Cele două unităţi de măsură sunt, evident, echivalente. Diferenţa
de abordare are la bază modul în care cele două mărimi analoage se
folosesc în diverse calcule. Aşadar, tensiunea superficială a unui solid

169
este de aceeaşi natură, adică determinate de aceleaşi forţe, ca şi
tensiunea superficială a lichidelor (v. cap. 12.1.).
Dacă în cazul lichidelor rearanjarea moleculelor din zona
suprafeţei când aceasta se deformează este aproape instantanee (de
ordinul milisecundelor), în cazul solidelor viteza de deformare prin
rearanjare este foarte lentă, imper-ceptibilă la scara de timp umană.
Dezechilibrul forţelor intermoleculare se manifestă printr-o stare de
tensiune în zona superficială. Din această cauză, energia liberă de
suprafaţă nu se identifică cu tensiunea superficială.
Pentru un solid anizotrop, dacă aria suprafeţei este crescută pe
două direcţii cu valorile dA1 şi dA2, ca în figura 12.3., atunci creşterea
totală a energiei libere de suprafaţă va fi:

(
d AW s
) =σ dA
1 1 +σ2 dA2
(12.2.)
în care Es reprezintă energia liberă de suprafaţă specifică (pentru o arie
unitară).

Fig. 12.3. Creşterea ariei unui solid anizotrop.

Dacă solidul este izotropic, σ 1 = σ 2 relaţia anterioară poate fi

scrisă astfel:

d ( AW s ) dW s
σ= =W s + A (12.3.)
dA dA

Pentru lichide, ultimul termen din relaţia anterioară este nul, iar
σ se confună cu Ws.
Efectul tensiunii superficiale a solidelor este acela de reducere a
dimensiunii cristalului sau a aranjamentului amorf cu o anumită
valoare, până la poziţia de echilibru a ionilor, atomilor sau moleculelor.
Determinarea tensiunii superficiale a solidelor se poate face prin
calcul sau prin estimări experimentale [90]. Calculele care folosesc
relaţia (12.3.) sunt dificile şi aplicabile în condiţii foarte restrictive. Mai
comodă este folosirea ecuaţiei lui Young (relaţia 13.2. din cap. 13.).
Ca orice metodă indirectă, aceasta suferă de anumite
impreciziuni, deter-minate mai ales de faptul că suprafaţa solidă
prezintă neregularităţi care măresc aria şi, implicit, energia liberă de

170
suprafaţă. Polizarea suprafeţei , care ar elimina aceste neregularităţi,
generează un alt tip de eroare, dată de rearanjarea ato-milor prin
deformări microscopice care reprezintă nimic altceva decât
modificarea energiei libere de suprafaţă.
Din fericire, valorile tensiunii superficiale ale solidelor şi a
tensiunii interfaciale solid - fluid, spre deosebire de tensiunea
interfacială fluid - fluid, nu au aplicabilitate largă în ingineria
zăcămintelor de hidrocarburi.

Întrebări şi probleme

1. Prin ce se diferenţiază lucrul mecanic de adeziune de cel de coeziune?

2. Pe ce direcţie trebuie mărită aria unei suprafeţe solide pentru a evidenţia
energia de suprafaţă?
3. Care este diferenţa dintre tensiunea superficială a unui lichid şi cea a unui
solid?
4. Tensiunea interfacială cuarţ-apă este diferită de tensiunea interfacială
cuarţ- ţiţei? Dar de tensiunea interfacială calcit-apă?
5. În ce plan se manifestă tensiunea interfacială solid-fluid?
6. Ce influenţă are temperatura asupra tensiunii interfaciale solid-fluid (vezi
influenţa temperaturii asupra tensiunii superficiale a lichidelor, cap. 11.1.)

171
 Capitolul 13

Interacţiunea solid-fluid-fluid

13.1. Definiţii şi generalităţi

Pentru început va fi pus în discuţie cazul unui solid A, aflat în
contact cu un sistem binar, B + C, mai precis, o soluţie nesaturată C în B.
Cele trei tipuri de molecule, B, C şi A au diverse mărimi. Comportarea
acestui sistem poate fi de trei feluri (v. fig. 13.1).

Fig. 13.1. Comportarea unei soluţii nesaturate faţă de o suprafaţă solidă.

(1) Dacă moleculele C au o mărime intermediară între A şi B,

acestea vor fi atrase de A, iar moleculele B vor fi respinse de A. Pe
suprafaţa solidului se va forma un film de molecule C (fig. 13.1,b). Se
spune că C udă suprafaţa solidă.
(2) Dacă moleculele B sunt de mărime intermediară între A şi B,
rolurile lui B şi C se schimbă favorizând adsorbţia lui B şi adsorbţia
negativă (desorbţia) lui C (fig. 13.1,c). Se spune că C nu udă suprafaţa
solidă. Dacă solventul ar fi B, atunci B udă suprafaţa solidă.
(3) Cea dea treia posibilitate este când moleculele A au o
mărime intermediară între B şi C. În acest caz, atît moleculele B, cît şi
moleculele C sunt atrase de suprafaţa solidă, bineînţeles, în mod
diferit. Astfel, fiecare din cele două tipuri de molecule, B şi C, se vor
adsorbi parţial pe suprafaţă. Acest caz este cunoscut ca udare parţială.
Dacă în locul unei soluţii sunt două faze fluide nemiscibile sau
parţial miscibile la echilibru ( ex. apă şi ţiţei, apă şi gaze, ţiţei şi gaze,

172
mercur şi aer) puse în contact cu o suprafaţă solidă, se pot defini
aceleaşi situaţii de mai sus.
Cazul udării perfecte, respectiv nule, este schematizat în figura
13.2.

a. b.
Fig. 13.2. Ilustrarea conceptelor de udare perfectă şi udare nulă.

Dacă faza notată cu n este în cantitate mică, ea se va găsi sub

forma unei sfere în masa celeilalte faze, notată cu u (fig. 13.2,a). Din
contră, dacă faza u este în cantitate mică, ea se va găsi sub forma unui
film gros pe suprafaţa solidă şi a unei picături sferice în masa fazei n
(fig. 13.2,b). Comparând cele două situaţii, se poate remarca spaţiul
larg ocupat de faza dominantă (cantitativ), indiferent dacă este u sau
n, şi diferenţa netă, pentru cantităţi similare, între poziţionarea fazelor
minoritare (cantitativ). În cazul de faţă, se spune despre faza u că udă
perfect suprafaţa solidă, iar despre faza n că are o udare nulă faţă de
suprafaţa solidă.
Această situaţie este destul de rară. Cele mai frecvente situaţii
sunt cele intermediare, adică atunci când o fază seamănă mai mult cu
cea care udă perfect, iar cealaltă seamănă mai mult cu faza care are o
udare nulă. Prima va fi faza umezitoare, u, iar cealaltă, faza
neumezitoare, n. Aceasta este consecinţa interacţiunii inegale dintre
trei faze. Rezultatul interacţiunii la scara macroscopică este o
configuraţie geometrică specifică a interfeţei fluid-fluid în apropierea
contactului trifazic. Dacă volumele fazelor fluide sunt mari, ceea ce
corespunde unor dimensiuni mari ale spaţiului în care se găsesc,
influenţa interacţiunii trifazice se manifestă numai în imediata
apropiere a suprafeţei solide unde interfaţa fluid-fluid este curbă,
racordându-se la suprafaţa solidă. În rest, această interfaţă este plană
(fig. 13.3.).

173
 Fig. 13.3. Interfaţă în spaţiu larg.
Dacă spaţiul în care se găsesc fazele fluide este de dimensiuni
mici, zise capilare, sau volumul lor este foarte mic, de forma unor
picături de lichid sau bule de gaz, atunci întreaga interfaţă fluid-fluid
este curbă (fig. 13.4.).
Deoarece energia de suprafaţă este proporţională cu aria
interfeţei, în absenţa unor forţe exterioare, forma interfeţei fluid-fluid în
spaţiile capilare ca şi forma picăturilor este sferică. Câmpul
gravitaţional face ca suprafaţa să se deformeze şi să se abată de la
forma sferică. Abaterea este cu atât mai mare cu cât dimensiunea
tubului este mai mare sau, după caz, dimensiunea picăturii (bulei) este
mai mare.
Pentru o picătură aşezată pe o suprafaţă plană orizontală,
criteriul de sfericitate, introdus de prof. G. Manolescu [12], este
următorul:

σ
N Ma = >> 1 (13.1.)
rv g ∆ρ
2

în care σ este tensiunea interfacială; rv – raza sferei de acelaşi volum

cu picătura, iar Δρ diferenţa de densitate dintre fazele fluide.

13.2. Unghiul de contact

Caracterizarea geometrică a raportului dintre o suprafaţă sferică
şi una plană sau cilindrică este foarte simplă. Ea se reduce la o singură
mărime, anume la unghiul diedru de racordare a suprafeţelor, adică
unghiul diedru dintre planele tangente la suprafaţa solidă şi la
interfaţă. Acesta se numeşte unghi de contact trifazic sau, pe scurt,
unghi de contact*). Pentru uşurinţă, în locul unghiului diedru, se
foloseşte unghiul plan corespunzător, θ, ca în figurile 13.3. şi 13.4.

Fig. 13.4. Interfeţe curbe.

174
 a) în spaţiu capilar; b) picături aşezate.

*)
definiţia completă a unghiului de contact trifazic este următoare: unghiul plan al
unghiului diedru dintre planul tangent la interfaţa fluid-fluid şi planul tangent la suprafaţa
solidă, duse într-un punct de contact trifazic, măsurat într-una din fazele fluidă, considerată
ca fază de referinţă.

În cele ce urmează va fi discutată numai situaţia spaţiilor

capilare şi va fi acceptată ipoteza interfeţelor sferice, excepţiile fiind
discutate de la caz la caz.
Echilibrul de forţe într-un sistem cu trei faze, una solidă (s) şi
două fluide (u şi n) aflate în contact poate fi cuantificat prin
interacţiunile dintre cele trei perechi de faze: s-u, s-n şi u-n (fig. 13.5.),
adică prin tensiunile interfaciale. Acest mod de a trata interacţiunea
trifazică a fost introdus de Young.
Este uşor de observat că această abordare este incompletă, prin
simplul motiv că echilibrul forţelor pe normala la plan nu poate fi scris.
Această lacună rezultă din aceea că a fost acceptată situaţia în care
deformarea suprafeţei solide este nulă, ceea ce este numai o
aproximaţie. În realitate, suprafaţa solidă se deformează, dar extrem
de încet. Pentru atingerea echilibrului total, ar trebui câteva miliarde
de ani! (Israelachvili [80], p.325).

Fig. 13.5. Ilustrarea conceptului lui Young asupra interacţiunii

trifazice.

Conform teoriei lui Young, echilibrul forţelor de interfaţă

(proiecţia pe planul de aşezare a picăturii a tensiunilor interfaciale) se
scrie astfel:
σsn −σsu =σ cos θ (13.2)
sau

σ sn − σ su
cosθ = (13.3)
σ
Semnificaţia simbolurilor este cea din figura 13.5.

175
 Referindu-ne strict la relaţia (13.3), rezultă că unghiul de contact
se poate determina pe baza tensiunilor interfaciale. În realitate,
tensiunile interfaciale solid-fluid se determină greu şi destul de
imprecis. Măsurători relativ recente, (1981 şi 1982) citate în [80], au
arătat că ecuaţia lui Young ((13.2) este valabilă, cel puţin pentru cele
câteva situaţii studiate.
Ecuaţia lui Young arată, pe de altă parte, că unghiul de contact
nu depinde de forma suprafeţei (plană, cilindrică etc) şi de mărimea
picăturii sau a capilarului, ci numai de natura celor trei faze. În plus,
fiind o ecuaţie termodinamică, ea are un caracter macroscopic. De
altfel θ se mai numeşte şi unghi de contact macroscopic.
La scara microscopică şi la scara moleculară, configuraţia zonei
de contact

Fig.13.6. Ilustrarea unghiului de contact la scara macroscopică,

microscopică şi moleculară.

trifazic diferă de aceea la scara macroscopică, aşa cum este ilustrat în

figura 13.6.
Revenind la unghiul de contact ca parametru geometric
macroscopic, cu referire la figurile 13.3. şi 13.4., se poate preciza că
unghiul de contact măsurat în faza umezitoare este ascuţit, iar cel
măsurat în faza neumezitoare este obtuz. Acesta este modul cel mai
simplu de a arăta care este faza umezitoare şi care este faza
neumezitoare.

Aplicaţia 1.
Să se găsească o explicaţie a modului în care se echilibrează componenta
verticală a forţelor din figura 13.5.

Răspuns.
Componenta verticală care în mod apparent nu este echilibrată generează
o stare de tensiune pe suprafaţa solidului. Aceasta se concretizează printr-o

176
deformare elastică sau chiar plastică a suprafeţei solide spre picătură (ca în
figură).

Un lucru important care trebuie menţionat este trendinţa moleculelor din

zona de tensiune maximă moleculele sau ionii au tendinţa de a se rearanja în
sensul reducerii energiei de suprafaţă şi, implicit, a stării de tensiune. Această
relaxare a tensiunii are ca effect reducerea unghiului de contact final, θ’ şi θ’’’ sub
θ.

Determinarea unghiului de contact se face pe cale directă sau

indirectă [12, 18]. Cele mai folosite metode directe sunt: metoda
picăturii aşezate şi a lamei înclinate.
Prima metodă se bazează pe măsurarea elementelor geometrice
ale picăturii, adică a razei cercului de aşezare, ra, şi a înălţimii, hp (fig.
13.4.). Din considerente geometrice foarte simple, rezultă expresia
unghiului de contact:

ra
θ = 2 arctg (13.4.)
hp

Fig. 13.7. Ilustrarea metodei lamei înclinate

pentru măsurarea unghiului de contact.
Metoda lamei înclinate constă în trecerea unei lamele plane
prin
interfaţa fluid-fluid şi înclinarea ei, pe cale mecanică, până când
unghiul de racordare devine 1800 (fig.13.7).
Câteva valori pentru unghiul de contact trifazic sunt date în
tabelui 13.1.

Tabelul 13.1. Unghiul de contact pentru câteva sisteme trifazice

Sistemul Unghiul de
contact, θ

177
 Parafină-apă-aer 106-111
Sticlă-apă-aer 0
Silice-benzen-aer 0
Silice-apă-aer 0
Grafit-apă-aer 86
Carbon-apă-aer 40
Talc-apă-aer 88
Oţel-apă-aer 70-90
Oxid de aluminiu-apă- 22
benzen
Notă: unghiul de contact este măsurat în faza fluidă scrisă imediat după
faza solidă.

Din tabel se observă că unghiul de contact ia valori variate. Se

regăseşte cazul udării perfecte (θ = 00) şi cazul udării parţiale
00<θ <1800.
După cum a rezultat din cele de mai sus, unghiul de contact
depinde de natura celor trei faze în contact. Pe lângă aceasta, o
influenţă semnificativă o au temperatura şi prezenţa impurităţilor pe
suprafaţa solidă.

Fig.13.8. Variaţia unghiului de contact cu temperatura.

Influenţa temperaturii asupra unghiului de contact pentru trei

sisteme apă-ţiţei-sticlă, măsurat în apă, este prezentată în fig. 13.8.
În ceea ce priveşte existenţa impurităţilor, este greu de stabilit în
ce măsură acestea modifică unghiul de contact. În afară de natura lor,
este importantă concentraţia şi dispunerea lor pe suprafaţă. Sigur este
faptul că solubilitatea lor în una din faze va face să scadă unghiul de
contact măsurat în faza respectivă. Un exemplu important îl reprezintă
existenţa hidrocarburilor grele sau a derivaţilor acestora pe suprafeţele
de mineral care fac ca ţiţeiul să ude mult mai bine în zonele respective
decât în celelalte. Dacă moleculele respective sunt fixate în micropori,
influenţa este şi mai marcată.

13.3. Udarea selectivă

178
 Folosirea unghiului de contact ca indiciu al udării preferenţiale
are o aplicabilitate limitată deoarece suprafeţele reale şi îndeosebi cele
ale rocilor nu sunt netede. Pe suprafeţele rugoase, unghiul de contact
diferă foarte mult de la un punct la altul. Acest fapt este în contradicţie
cu legea lui Young, după care unghiul de contact depinde numai de
natura fazelor în condiţii date de presiune şi temperatură. Respectarea
legii lui Young ar presupune variaţii ale curburii interfeţei în fiecare
punct, ceea ce ar corespunde, pe de o parte, unei energii de suprafaţă
mari (conturul de contact trifazic ar avea aspectul unui ţărm cu
fiorduri) şi, pe de altă parte, diferenţa de presiune capilară ar fi diferită
de la punct la punct în zona de contact trifazic. Starea de echilibru
presupune o energie superficială mică şi egalitatea presiunii într-un
spaţiu cu dimensiuni capilare. În consecinţă, interfaţa fluid-fluid va fi
sferică şi în cazul suprafeţelor rugoase. Se poate defini pentru acerastă
situaţie un unghi de contact aparent care corespunde aproximativ cu
unghiul de contact care s-ar măsura pe suprafaţa lustruită a aceluiaşi
material.
Un criteriu mai general prin care se poate preciza dacă o fază
este umezitoare sau neumezitoare este raportul dintre aria de aşezare
a celor două faze pe suprafaţa solidă şi volumul lor. Cele două picături,
ca şi cele două dopuri de fluid din figura 13.9. au volume egale, dar arii
de aşezare net diferite. Asemănarea formelor interfeţelor din figura
13.9. cu cele din figura 13.4., unde este figurat unghiul de contact este
evidentă.

Fig. 13.9. Ilustrarea conceptelor de fază umezitoare şi fază neumezitoare.

Terminologia care definește interacţiunea trifazică este foarte

diversă. Despre fazele fluide se spune că au o umidivitate mai mare
sau mai mică față de o suprafață solidă, iar despre solide se spune că
au o umidibilitate mai mare sau mai mică față de un fluid [12]. In
chimia fizică se mai folosesc termenii de hidrofil, respectiv hidrofob
când o suprafață este udată preferențial de apă sau nu. De asemenea,
se folodesc termenii de liofil sau liofob pentru udarea preferențială a
unei suprafețe solide de către o substanță grasă (uleioasă). În ingineria
de zăcământ este utilizată și denumirea de umectabilitate a unei roci
care desemnează conceptul de udare preferențială. Cu același sens de
întâlnesc și termenii de udare selectivă sau capacitate de udare. În cele

179
ce urmează vor fi utilizați cu precădere termenii de udare preferențială
și capacitate de udare a rocilor. Indiferent de terminologie, este util de
subliniat faptul că trebuie precizate toate cele trei faze aflate în
contact. Spre exemplu, nu este corectă exprimarea: cuarțul este udat
preferențial de apă sau apa udă preferențial cuarțul. Trebuie spus:
cuarțul este udat preferențial de apă în raport cu gazele sau apa udă
mai bine suprafața de cuarț decât gazele.

Aplicaţia 2.
Se consideră un tub cilindric vertical în care de găsesc două fluide: apă şi
ţiţei cu densităţile ρa = 1000 kg/m3 şi ρt = 840 kg/m3, în primul caz, apă şi aer cu
ρaer = 1,297 kg/m3, în al doilea caz, aflate în poziţie anormal gravitaţională (apa se
găseşte în partea superioară). Considerând că apa udă perfect în ambele cazuri,
iar tensiunile interfaciale sunt 40 mN/m, respectiv 72 mN/m, să se determine raza
limită superioară de la care interfaţa îşi pierde stabilitatea.

Răspuns.
Se foloseşte criteriul de stabilitate Manolescu:

2σ cos θ
N Ma =
r 2 ∆ρ g 1 − sin θ

şi se pune condiţia de stabilitate: NMa > 1.

Pentru sistemul apă – ţiţei rezultă r< 7,1 mm, iar pentru sistemul apă – aer, r<
2,8 mm.

13.4. Histereza de udare

După cum s-a arătat în capitolul anterior, rezultatul interacţiunii
trifazice este o formă sferică de echilibru a interfeţei fluid-fluid. Unghiul
de contact corespunzător se numeşte unghi de contact la echilibru. O
situaţie interesantă este aceea când intervine o forţă exterioară care
se suprapune peste forţele de interfaţă. Sunt două situaţii posibile: (1)
regimul este static, când forţa exterioară este prea mică pentru a pune
în mişcare fazele fluide, rezultatul fiind o deformare a interfeţei fazelor
volumice, schimbându-şi poziţia foarte puţin; (2) regimul este dinamic,
când forţa exterioară este suficient de mare pentru a pune fazele fluide
în mişcare. Regimul static este ilustrat în figura 13.10.
În cazul picăturii aşezate pe un plan înclinat, forţa exterioară
este componenta în plan a greutăţii, iar în cazul unei bule de gaz într-
un capilar vertical, forţa exterioară este forţa de plutire (diferenţa
dintre forţa arhimedică şi greutatea bulei de gaz).

180
 Fig. 13.10. Ilustrarea histerezei de udare în regim static.

Este lesne de observat că unghiurile de racordare a interfeţei la

suprafaţa solidă sunt diferite: mai mic în zona de retragere a fazei de
referinţă şi mai mare în zona de avansare a acestei faze. Cele două
unghiuri se numesc: unghi de contact regresiv, θr, şi, respectiv, unghi
de contact progresiv,θp.
Între cele două unghiuri şi unghiul de contact la echilibru există
relaţia:
θr <θe <θp (13.5.)

Fenomenul care are drept consecinţă modificarea unghiului de

contact sub acţiunea unei forţe exterioare se numeşte histereză de
udare. Din punct de vedere fizic, histereza de udare se explică prin
aceea că procesul de desorbţie-adsorbţie determinat de modificarea
ariei suprafeţelor de contact a fazelor fluide cu solidul presupune un
consum de energie. Dacă energia disponibilă nu este suficientă,
procesul de desorbţie-adsorbţie nu are loc sau este limitat, ceea ce
face ca tendinţa de deplasare a fazelor volumice să nu aibă
corespondent pe suprafaţa solidă.
Regimul dinamic este ilustrat în figura 13.11. În acest caz
energia exterioară este suficientă pentru a produce fenomenul de
desorbţie-adsorbţie a
fazelor fluide. Cu toate acestea, se crează un decalaj între mişcarea
fazelor volumice şi mişcarea lor pe suprafaţa solidă.

Fig. 13.11. Ilustrarea histerezei de udare în regim dinamic.

Formal, există o asemănare perfectă între fenomenul de

histereză în regim static şi în regim dinamic aşa cum este ilustrat în
figura 13.11., în sensul că se definesc cele două unghiuri de contact la
neechilibru (progresiv şi regresiv). Diferenţa constă în aceea că

181
deplasarea interfeţelor presupune desorbţia şi adsorbţia continuă de
molecule, atomi sau ioni de pe, respectiv, pe suprafaţa solidă. Cele
două procese se desfăşoară, însă, cu viteză limitată, în general foarte
mică. Amplitudinea hidterezei de udare (Δθ = θr − θp) este cu atât mai
mare cu cât viteza de deplasare a fazelor volumice este mai mare.
Histereza de udare este amplificată de prezenţa în fazele
volumice a substanţelor care conţin molecule mari (ex. soluţii de
polimeri, ţiţeiuri grele care conţin fracţii mari de heterohidrocarburi -
asfaltene, porfirine etc.) sau molecule polare. Aceste molecule sunt
atrase puternic de solid şi, în consecinţă, sunt greu de desprins de pe
suprafaţă.
Rezultatul cel mai important al histerezei de udare este aşa-
numitul efect Jamin care constă în apariţia unei diferenţe de presiune
de o parte şi alta a dopului în mişcare în sensul unei rezistenţe
suplimentare în deplasarea acestuia. Diferenţele capilare de presiune
la cele două interfeţe vor fi (v. fig. 13.11):

2 σ cos θp
pnp − pup =
r
(13.6.)
2 σ cos θr
pnr − pur =
r
(13.7.)
Indicii u şi n, respectiv p şi r au semnificaţiile de mai sus.
Dacă se ţine seama că seama că în interiorul dopului, pe distanţa
a câţiva microni, zeci sau chiar sute de microni, conform legii lui
Pascal, presiunea nu poate fi diferită, adică pnp = pnr, prin scăderea
celor două relaţii, rezultă:
pup − pur = 2 σ (cos θr −cos θp ) r
(13.8.)
Raţionamentul este exact acelaşi şi pentru un dop de fază
umezitoare aflat în mişcare. Relaţia (13.8.) are forma:
pnp − pnr = 2 σ (cos θr −cos θp ) r
(13.9.) Cele două relaţii se pot scrie sub forma unică:

2 σ(cos θr −cos θp )
∆c pdop cil =
r
(13.10.)
Pentru capilare de formă neregulată, Efectul Jamin se exprimă
astfel:

182
 ∆c pdop = σ ( cr − c p ) (13.11.)

în care cr şi cp reprezintă curburile celor două interfeţe: cea aflată în

faţa dopului, cr şi cea aflată în spatele dopului, cp.
Sunt două observaţii foarte importante: (1) Efectul Jamin
determină totdeauna stânjenirea curgerii şi (2) Efectul Jamin pentru o
serie de mai multe dopuri se multiplică cu numărul de dopuri.
O a doua consecinţă a histerezei de udare de mare amplitudine
este fragmentarea fazelor. Mecanismul este ilustrat în figura 13.11.
Datorită diferenţei mari dintre viteza interfeţei şi viteza conturului de
contact trifazic, faza umezitoare rămâne nedezlocuită de pe
suprafaţa capilarului formând un film continuu care, datorită
suprafeţei mari (deci şi a energiei de suprafaţă

Fig.13.11. Fragmentarea fazelor datorită histerezei de udare.

mari) este instabil, restrângându-se sub forma unui dop scurt. Uneori,
la viteze mari de mişcare, se formează un lob, care se fragmentează,
formând un dop de lungime mai mare. Fenomenul este amplificat şi de
variaţiile de secţiune ale canalului. Odată formate, dopurile vor induce
efectul Jamin.
Aplicaţia 3.
Într-un capilar cilindric există trei dopuri în mişcare, unul de fază
umezitoare şi două de fază neumezitoare. Să se evalueze efectul Jamin introdus
de aceste dopuri.

Răspuns.
A evalua efectul Jamin însemnează a calcula diferenţa de presiune :
∆p = p1 − p8 . Printr-un artificiu, se poate scrie:
∆ p = ( p1 − p 2 ) + ( p 2 − p3 ) + ( p3 − p 4 ) + ( p 4 − p5 ) + ( p5 − p6 ) + ( p6 − p7 ) + ( p7 − p8 )
Conform legii lui Pascal, neglijând frecarea, rezultă:
p 2 = p3 , p 4 = p5 , p6 = p7 .

183
 Celelalte diferenţe de presiune se pot scrie:
2 σ cos θ p 2 σ cos θ r
p1 − p2 = p5 − p6 = − şi p3 − p4 = p7 − p8 = . Rezultă:
r r
2 σ (cos θ r − cos θ p )
∆p = p1 − p8 = 2 .
r
Este confirmată afirmaţia de mai sus, conform căreia, Efectul Jamin
introdus de o succesiune de dopuri, se însumează aritmetic.

Aplicaţia 4.
Să se determine amplitudinea histerezei de udare ∆ cos θ = cos θr − cos θ p
astfel în-cât într-n tub cilindric vertical cu raza r = 3 mm în care se găseşte un dop
de apă, interfaţa să fie stabilă (fără segregare gravitaţională). Se dau σ = 72
mN/m, Δ ρ = 1000 kg/m3.

Răspuns.
Folosind grupul afdimensional Manolescu NMa2, dat de relaţia:

1,8 σ
N Ma 2 = 2
,
r g ∆ρ ∆cos θ

se pune condiţia de stabilitate: NMa2 > 1.

Pentru datele problemei, rezultă: Δcos θ = 0,667. Pentru θr = 00, rezultă θp
= 70 , iar pentru θr = 300, rezultă θp = 850.
0

Întrebări şi probleme

1. De ce unghiul de contact se numeşte trifazic?

2. Ce semnificaţie are θ = 00? Dar θ = 1800?
3. Natura chimică apropiată a fluidelor determină un unghi de contact
apropiat de 00 sau de 900?
4. Să se deducă expresia unghiului de contact pentru cazul picăturii aşezate
pe o suprafaţă plană când unghiul de contact este obtuz.
5. În ce caz îşi pierde semnificaţia legea lui Young?
6. Să se determine valoarea unghiului de contact prin metoda ascensiunii
capilare cunoscând: constanta capilară, a = 10-4m2, Diferenţa de densitate
dintre fluide Δρ=1000 kgţm3şi tensiunea interfacială Δσ = 0,4 N/m.
7. Care este suportul fizic al histerezei de udare?
8. Ce influenţă are viteza de mişcare asupra histerezei de udare?
9. Faceţi o paralelă între histereza de udare la deplasarea unei interfeţe apă-
gaze şi a unei interfeţe ţiţei greu-apă, pentru cele două sensuri posibile de
deplasare.
10. Să se evalueze influenţa combinată a unghiului de contact şi a
Efectului Jamin la deplasarea unei serii de 10 dopuri de ţiţei şi apă într-un
capilar cu raza r = 0,1 mm, cunoscând tensiunea interfacială apă-ţiţei σ =
0,4 N/m .
Indicaţie: se vor lua valori ale unghiului de contact între θ = 00 şi θ = 1800
din 200 în 200 şi amplitudini ale histerezei de udare de la 100 la 400.

184
 11. Într-un capilar cilindric există două dopuri, unul de fază umezitoare
şi altul de fază neumezitoare, aflate în mişcare. Să se evalueze Efectul
Jamin introdus de aceste dopuri.
Indicaţie: Se va proceda ca în aplicaţia 3.
12. În ce condiţii hitereza de udare produce fragmentarea fazelor?

Capitolul 14

Starea de saturaţie a rocilor

14.1. Definiţii şi generalităţi

Rocile de zăcământ, dar şi mediile poroase în general, conţin
diverse fluide. Porii rocii sunt în întregime ocupaţi cu una sau mai
multe faze, cu rare excepţii când, în condiţii de laborator, probele de
carotă sunt vidate. Măsura şi modul în care fluidele ocupă porii rocii
reprezintă starea de saturaţie*. Se disting două moduri de abordare a
acestui concept.
Primul, de referă la măsura în care fiecare din fluidele existente
în rocă participă la ocuparea volumului de pori. Volumul de pori se
poate referi la carote, la zăcăminte, la părţi din zăcăminte etc. Privită
astfel, starea de saturaţie reprezintă un parametru global şi constituie
o medie pentru volumul considerat. Dacă acest volum este divizat în
mai multe părţi, fiecare parte poate fi caracterizată de o altă stare de
saturaţie, care reprezintă, de asemenea, un parametru global pentru
volumul în cauză. În mod obişnuit, în felul acesta se defineşte starea
de saturaţie la scara macroscopică.
Cel de al doilea mod de abordare are în vedere modul în care
fazele fluide sunt dispuse în pori, mai precis, locul pe care îl ocupă
fluidele în porii individuali sau în grupurile de pori vecini. Aceasta este
starea de saturaţie la scara micro. Între cele două există, aşa cum se
va vedea mai departe o anumită legătură, fără a exista o dependenţă
strictă. În cele ce urmează vor fi discutate, pe rând, cele două aspecte
ale stării de saturaţie.

14.2. Starea de saturaţie la scara macro

Cuantificarea participării fazelor fluide la “umplerea” porilor se
face prin volumul fiecărei faze raportat la volumul de pori comunicanţi.
Se definesc coeficienţii de saturaţie, Si , pentru fiecare fază prezentă în
porii rocii, cu relaţia:

185
 Vi
Si = (14.1.)
Vp

în care Vi reprezintă volumul fazei “ i” iarVp - volumul de pori

comunicanţi.
Mulţimea coeficienţilor de saturaţie {Si } reprezintă starea se
saturaţie a rocii la scara macro. În mod curent, pentru simplificarea şi
fluenţa exprimării, în

*Trebuie evitată similitudinea cu saturaţia unei soluţii, a unui ţiţei etc.

locul termenului de coeficient de saturaţie se foloseşte termenul de
saturaţie (la fel ca în cazul coeficienţilor de porozitate, de
permeabilitate etc.). Spre exemplu, se defineşte saturaţia în apă a unei
roci, Sa, prin relaţia:

Va
Sa = . (14.2.)
Vp

Este lesne de observat că saturaţiile sunt mărimi pozitive

subunitare:
0 ≤ Si ≤ 1 , (14.3.)

iar legea de bilanţ a volumelor se scrie astfel:

∑S i =1 . (14.4.)

O modalitate obişnuită de a scrie valorile saturaţiilor este sub

formă procentuală. Spre exemplu, în loc de a scrie Sa = 0,25, se scrie
Sa = 25%. Este vorba, evident, de procente volumice.
Starea de saturaţie joacă rolul de funcţie sau de variabilă, după
caz. Indiferent de situaţie, reprezentarea stării de saturaţie are aceeaşi
particularitate cu reprezentarea compoziţiei sistemelor cu doi şi cu trei
componenţi (v. vol. I, p. 38 şi 54). În figura 14.1. este ilustrat modul de
reprezentare a stării de saturaţie.
Ca aplicaţie, pe reprezentarea din figura 14.1. se vor surprinde
câteva din stările de saturaţie din zăcămintele de hidrocarburi şi din
carotele extrase din aceste zăcăminte:

186
 Fig. 14.1. Reprezentarea stării de saturaţie.
a) sistem bifazic; b) sistem trifazic.
Tendinţe de evoluţie ale stării de saturaţie în zăcămintele de hidrocarburi.

A0 – starea de saturaţie din acviferele zăcămintelor;

T0 – starea iniţială de saturaţie din zăcămintele de ţiţei fără cap
liber de gaze. Saturaţia în apă este egală cu aşa-zisa saturaţie
ireductibilă Sa = S’a, saturaţia în ţiţei este St =1 − S’a. iar saturaţia în
gaze Sg = 0. Altfel scris, starea de saturaţie este: {S’a; 1− S’a; 0}.
Această stare de saturaţie se păstrează până când presiunea scade
sub presiunea de saturaţie. Din acest moment, saturaţiile se modifică
într-o manieră variată de la zăcământ la zăcământ. Spre exemplu, dacă
acviferul este inactiv, saturaţia în apă rămâne constantă, saturaţia în
ţiţei scade, iar ce în gaze creşte. Punctul corespunzător stării de
saturaţie se deplasează pe o paralelă la latura GT: T0, T1, T2... Trebuie
remarcat că aceste puncte reprezintă starile medii de saturaţie pe
zăcământ. În realitate, în cuprinsul zăcământului, există mari variaţii
ale stării de saturaţie [84, 85]. Un caz complet diferit îl constituie
zăcămintele de ţiţei cu acvifer foarte activ sau cele în care se face o
injecţie de apă la o scară mare, unde presiunea se menţine peste
presiunea de saturaţie (este un caz mai mult teoretic). În aceste
zăcăminte, saturaţia în gaze rămâne nulă, iar punctul corespunzător
stării medii de saturaţie de deplasează pe latura AT: T 0, T’1, T’2…
Situaţia cea mai frecventă este cea a zăcămintelor de ţiţei cu un
acvifer care avansează pe măsură ce presiunea de zăcământ scade. În
acest caz, toate cele trei saturaţii se modifică, iar punctul
corespunzător se deplasează pe o traiectorie care poate fi anticipată,

187
cu o anumită aproximaţie, prin calcule de prevedere a exploatării:
T0,T”1, T”2…
G0 – starea iniţială de saturaţie din zăcămintele de gaze şi de
gaze cu condensat. Saturaţia în apă este tot saturaţia ireductibilă, Sa =
S’a, saturaţia în gaze este Sg = 1 - S’a, iar saturaţia în condensat Sc = 0.
În cazul zăcămintelor de gaze fără acvifer activ. Starea de saturaţie se
păstrează aproximativ constantă pe toată perioada exploatării. Singura
modificare este determinată de creşterea umidităţii odată cu scăderea
presiunii (v. vol.I, p. 146) care duce la o scădere nesemnificativă a
saturaţiei în apă. Dacă acviferul este activ, are loc o creştere a
saturaţiei medii în apă, iar punctul corespunzător deplasează pe o
traiectorie predictibilă prin calcule de prevedere a exploatării [86]. În
cazul zăcămintelor de gaze cu condensat fără acvifer activ, starea de
saturaţie rămâne practic neschimbată pâna la atingerea presiunii
punctului de rouă, după care, creşte saturaţia în condensat şi,
corespunzător, scade saturaţia în gaze. După ce fenomenul de
condensare retrogradă încetează, satutaţiile încep nă se modifice în
sens invers. Punctul care arată starea de saturaţie se deplasează
aproximativ pe o dreaptă paralele cu latura GT cu o evoluţie în timp
greu, dar nu imposibil, de calculat: G0, G1, G2… Dacă acviferul este
activ, are loc o creştere progresivă a saturaţiei în apă, celelalte două
saturaţii evoluând în sensul descris mai sus: la început, până la
începerea condensării, saturaţia în condensat rămîne nulă, ca apoi să
crească şi, eventual, să scadă. Traiectoria punctului de saturaţie va fi
G0, G’1, G’2, G’3…
Determinarea stării de saturaţie la scara macro are două
obiective: stabili-
rea resurselor de ţiţei şi gaze din zăcăminte şi evaluarea în laborator a
unor proprietăţi ale rocilor sau simularea unor procese care au loc în
zăcăminte (curbe de presiune capilară, curbe de permeabilitate
relativă, dezlocuirea ţiţeiului etc. - v. capitolele următoare).
În principiu, metodele de determinare se împart în două
categorii: distructive şi nedistructive.
Metodele distructive sunt acelea în care, în urma determinării
experimentale, starea de saturaţie de modifică. Este cazul extracţiei cu
solvent, care constă în spălarea probei cu un solvent până la
eliminarea completă a ţiţeiului. Din bilanţul material de află masa şi,
ulterior, volumul ţiţeiului extras, adică a celui existent la momentul
iniţial în proba de rocă. Cel mai folosit pentru extracţia cu solvent este
aparatul Soxtlet [18]. Odată cu extragerea ţiţeiului are loc evaporarea
şi colectarea apei din probă, aşa încât, după încheierea experimentului,
proba rămâne complet saturată cu gaze.

188
 Metodele nedistructive permit determinarea stării de saturaţie
fără a o altereze. Acest tip de determinări este de neînlocuit în cursul
urmăririi unor procese dinamice, când fluidele curg prin carota
analizată (curgerea eterogenă, dezlocuirea reciprocă a fazelor etc.).
Există mai multe metode de acest fel, dar au un grad de complexitate
ridicat. Cea mai simplă dintre ele este metoda bilanţului material. Acest
bilanţ constă în înregistrarea la anumite intervale de timp a volumelor
intrate şi a celor ieşite. Cunoscând volumele existente la momentul
iniţial în probă, se pot afla volumele existente la un moment dat în
proba de rocă şi astfel se pot calcula saturaţiile. Metoda presupune
aparatură foarte exactă de măsurare a volumelor.
Cea mai performantă metodă pentru determinarea stării de
saturaţie este tomografia. Prima variantă a tomografiei foloseşte o
sursă de raze X [38]. În ultimii ani a fost pusă la punct tomografia RMN
(rezonanţă magnetică nucleară), mai rapidă, mai performantă şi mai
puţin periculoasă.
În cele ce urmează, va fi prezentată, în linii generale, metoda
tomografiei computerizate cu raze X.
Folosită mai întâi în medicină, tomografia cu raze X este o
metodă de radiografiere a corpurilor opace prin care se determină
densitatea si compoziţia atomică. Autorul acestei metode
revoluţionare, Hounsfield, din Marea Britanie, a primit Premiul Nobel în
anul 1979. Ulterior, metoda a fost adaptată şi pentru studiul probelor
de rocă.
Rezultatul tomografiei este o imagine sau o succesiune de
imagini color ale secţiunii transversale prin corpul studiat. “Petelor” de
culoare din imaginea obţinută le corespund elemente de volum cu
proprietăţi distincte. Spre exemplu, dacă într-o rocă de precipitaţie cu
grad mare de omogeneitate există o incluziune de altă natură (ex. o
fosilă sau un cristal de cuarţ) pe fondul de o anumită culoa-re a
imaginii va apărea o pată de culoare diferită.
Pentru o mai bună înţelegere, se prezintă mai întâi metoda
convenţională
de radiografiere cu raze X (fig. 14.2.). Informaţia privind atenuarea
razelor X la traversarea corpului iradiat reprezintă o medie a atenuării
pe traseul de la in-trarea la ieşirea din corp, aşa încît contrastul de
atenuare este estompat.
Legea care descrie atenuarea razelor X, scrisă de Beer are
forma:
I = I 0 exp ( − µh ) (14.5.)

189
în care I0 şi I reprezintă intensitatea razei incidente şi a celei care a
traversat corpul cu grosimea h, iar µ este coeficientul de atenuare
lineară.

Fig. 14.2. Metoda convenţională a radiografiei cu raze X.

Coeficientul de atenuare lineară, µ , depinde atât de densitatea

electronică, deci şi de densitatea corpului, ρ , cât şi de numărul atomic,
Z:
 Z 3,8 
µ = ρ  a + b (14.6.)
 E 3,2 
unde a este un coeficient cvasiindependent de energie, denumit
coeficientul Klein-Nishina şi b este o constantă. E reprezintă energia de
emisie.
Primul termen din relaţia (14.6.) măsoară împrăştierea Compton,
care este predominantă la energii mari ale razelor X (peste 100 kV)
unde operează de regulă aparatele medicale. Cel de al doilea termen al
ecuaţiei (14.6.) cuantifică absorbţia fotoelectrică, mai importantă la
energii mai mici cu mult de 100 kV.
Prin scanarea corpului la două nivele energetice se obţin două
imagini: una care evidenţiază densitatea corpului (la energie înaltă),
cealaltă care evidenţiază compoziţia corpului (la joasă energie).
Rezultatul scanării este o imagine alcătuită din nxn „puncte”. Un
astfel de „punct” reprezintă un pătrat cu latura de un pixel, cu
dimensiunea în funcţie de rezoluţia aparatului. Spre exemplu, pentru o
imagine de forma unui pătrat cu la-tura de 12,7 cm, alcătuită din
512x512 elemente („puncte”), 1 pixel = 0,25 mm. Fiecărui pixel i se
atribuie o nuanţă de gri, de la alb până la negru, sau o o serie de culori,
cu o paletă de nuanţe pentru fiecare culoare. Prin calibrare, o culoare
cu nuanţa respectivă reprezintă, spre exemplu, o densitate anume.
Pentru crearea imaginilor, pentru fiecare pixel se determină µ
din ecuaţia (14.5.) care se introduce în ecuaţia (14.6.), de unde se
determină mărimea de referinţă (ex. densitatea).
În mod practic, scara intensităţii radiaţiei captate de receptorul
aparatului,

190
după traversarea probei, este asociată, prin calibrare, cu o paletă de
culori.
Când sunt prezente mai multe specii de atomi, absorbţia
fotoelectrică este proporţională cu numărul atomic efectiv, Ze:

(∑ f Z )
1
Ze =
3 , 8 3, 8 (14.7.)
i i

în carer fi este fracţia de electroni a componentului i. Spre exemplu,

numărul atomic efectiv al apei este de 7,4: doi electroni ai celor doi
atomi de hidrogen (Z=1) şi opt electroni ai oxigenului (Z=8): 2/10 13,8
+ 8/10 83,8 = 7,4. Acest exemplu arată că numărul atomic efectiv este
mult mai apropiat de numărul atomic al elementului mai greu. Pe
această proprietate se bazează introducerea într-una din fazele fluide
care saturează roca a unei substanţe cu atomi grei, pentru a mări
contrastul imaginii. Spre exemplu, iodul (Z=53) poate face parte atât
din compuşi solubili în ţiţei, cât şi din săruri solubile în apă.
Interpretarea atenuării intensităţii razelor X se face prin folosirea
scării Hounsfield, cuprinsă între –1000 H (valoare corespunzătoare
aerului) şi 0 H (valoare corespunzătoare apei). Astfel, o unitate
Hounsfield reprezintă o modificare de 1% a densităţii mediilor
traversate. Pentru roci, se foloseşte o scară mai extinsă, în funcţie de
natura mineralogică. Spre exemplu, pentru gresii, termenul de referinţă
este cuarţul topit, cu densitatea relativă de 2,2. Rezultatul unei
calibrări pentru gresii este prezentat în figura 14.3.

Fig. 14.3. Curbă de calibrare pentru densitatea unei gresii.

Pe această curbă de calibrare, o modificare de 1 H este

echivalentă cu o modificare ∆ ρ /ρ de 0,5 10-3, evident, pentru o

191
gresie. Un procedeu similar de calibrare se aplică şi pentru alte tipuri
de roci supuse scanării (calcar, dolomit etc.).
Tomografia computerizată se realizează astfel: sursa de raze X
se roteşte cu 3600 în jurul probei. Prin interpretarea semnalelor
succesive receptate în poziţia diametral opusă sursei, se reconstiruie
imaginea secţiunii transversale prin proba de rocă (sau alt corp), după
cum este arătat în figura 14.4.
Deplasând ansamblul sursă-receptor pe direcţie longitudinală în
raport cu proba, în paşi succesivi, se obţine o succesiune de imagini ale
secţiunilor transversale de-a lungul probei pentru fiecare pas (fig. 14.4.
şi 14.5.). Este, în fapt, o scanare a probei pe direcţie longitudinală.

Fig. 14.4. Principiul metodei tomografice.

192
 Fig 14.5. Ilustrarea modului de investigare a probelor de rocă.
În felul acesta, se constituie o reţea tridimensională cu pasul de
un pixel pe cele trei direcţii rectangulare ale unui spaţiu cartezian,
adică o reţea cubică. Pentru fiecare nod al reţelei se memorează o
valoare de densitate, rezultată din valoarea intensităţii razei receptate.
Modul în care se accesează aceste dată este la îndemâna
operatorului. Prin secţionarea corpului cu un plan de ecuaţie dată se
obţine secţiunea dorită. În mod curent, se realizează secţiuni
transversale sau longitudinală cum este ilustrat în figura 14.6. Pentru
fiecare plan de intersecţie se obţine o imagine care reprezintă ceea ce
s-ar vedea în cazul secţionării reale a probei prin planul respectiv.
Cea mai importantă aplicaţie a tomografiei computerizate cu
raze X este determinarea stării de saturaţie, mai exact, a distribuţiei
spaţiale a stării de saturaţie în probe de rocă. Această metodă nu
alterează în nici un fel starea de saturaţie. Este, deci, prin excelenţă,
o metodă de determinare nedistructivă a stării de saturaţie.

193
 Fig. 14.6. Reconstituirea unei secţiuni longitudinale.

Când în probă sunt prezente numai două faze, spre exemplu apă
şi ţiţei, se foloseşte scanarea la un singur nivel energetic. Între
coeficientul de atenuare şi saturaţii există relaţiile:
µ = µa S a + µt St (14.8.)
şi
S a + St = 1 , (14.9.)

în care µ ţ şi µ a reprezintă coeuficienţii de atenuare măsuraţi pe

aceeaşi probă de rocă saturată complet cu ţiţei, respectiv cu apă. Prin
rezolvarea sistemului de ecuaţii de mai sus, se obţin saturaţiile în cele
două faze. Sistemul se rezolvă pen-tru fiecare pixel.
Când sunt prezente trei faze, spre exemplu ţiţei, gaze şi apă,
sunt necesare deteminări la două nivele de energie. O condiţie
suplimentară este aceea a contrastului mare între cele două
mecanisme de atenuare (împrăştierea Compton şi absorbţia
fotoelectrică). În caz contrar, este necesar adaosul unor aditivi (ex.
compuşi ai iodului) pentru mărirea contrastului. Şi în acest caz se
obţine un sistem, dar cu trei ecuaţii:
µ1 = µa1S a + µt1St + µg1S g , (14.10.)

µ 2 = µ a 2 S a + µ t 2 St + µ g 2 S g (14.11.)
şi
S a + S t + S g =1 . (14.12.)

Indicii 1 şi 2 se referă la valorile determinate la cele două energii

de emisie.
Având în vedere că determinările se pot face pentru orice
presiune şi temperatură, deci şi pentru condiţii comparabile cu cele de
zăcământ, această lipsă de restricţii face ca tomografia să poată fi
aplicată în cursul unor procese dinamice, cum ar fi curgerea eterogenă
sau teste de dezlocuire a ţiţeiului cu diferite substanţe (apă, soluţii
alcaline, tenside, dioxid de carbon etc.).
Prin înregistrarea sucesiunii imaginilor în diverse secţiuni la
anumite intervale de timp, se poate realiza o animaţie a proceselor. În
felul acesta se poate urmări on-line experimentele de laborator prin
imagini bi- sau chiar tridimensionale. Imaginile înregistrate pentru
procese similare (spre exemplu dezlocuirea ţiţeiului cu soluţii alcaline
de concentraţii diferite) se pot compara între ele, concluziile putând
avea nu numai o componentă cantitativă ci şi una calitativă.
Există şi alte aplicaţii ale tomografiei computerizate cu raze X.
Fără a detalia, vor fi amintite aici numai câteva: determinarea

194
densităţii, a compre-sibilităţii, a porozităţii, a suprafeţei specifice ale
rocilor, corelarea datelor obţinute prin investigarea geofizică a sondelor
cu proprietăţile carotelor, studiul invaziei cu fluid de foraj a carotelor
etc.
Un interes special îl prezintă cunoaşterea stării de saturaţie in
situ a rocilor traversate prin foraj, pentru a stabili intervalele în care se
deschide stratul productiv. Acest interes major a dus la dezvoltarea
metodelor geofizice de investigare a sondelor.
Cu toate progresele spectaculoase înregistrate în geofizica de
sondă, nu se poate încă stabili cantitativ starea de saturaţie. Unul din
motive este şi modificarea stării de saturaţie în zona vecină sondei
determinată, în principal, de invazia fluidelor de foraj. În schimb, se
pot stabili cu o bună precizie intervalele de adâncime pe care rocile
sunt saturate cu hidrocarburi. Discuţia completă a subiectului este
făcută în cursurile de geofizică de sondă [66].
14.3. Starea de saturaţie la scara micro
Rolul major al stării de saturaţie pentru procesele care au loc în
zăcămintele de hidrocarburi, în special cele de ţiţei, se referă, în egală
măsură, la conţinutul în fluide al rocii (starea de saturaţie la scara
macro) şi la modul în care fluidele respective sunt dispuse în porii rocii
(starea de saturaţie la scara micro).
Surprinderea pe cale experimentală a aşezării fazelor în pori este
destul de dificilă, fiind necesare multe artificii experimentale ce nu pot
fi descrise aici. Mai comodă, dar şi eficientă este studierea la microscop
a acestui aspect pe micromodele de rocă transparente. Chiar dacă nu
poate fi reprodusă com-plexitatea mediilor poroase naturale, în măsura
în care sunt construite în concordanţă cu structura spaţiului de pori al
rocii în cauză, micromodelele oferă o imagine sugestivă a modului de
dispunere a fazelor în pori. În cele ce urmează, vor fi ilustrate grafic
cele mai importante aranjamente spaţiale ale fluidelor în pori.
Figura 14.8. ilustrează dispunerea aşa-zis pendulară a unei faze.
Caracteristic este faptul că o fază dispusă pendular ocupă zonele
periferice, în special acolo unde secţiunea transversală suferă variaţii
importante. Simbolul utilizat pe figură este u, pentru că o astfel de
dispunere este caracteristică fazei umezitoare. De asemenea, de o
importanţă specială este faptul că o fază dispusă pendular este
discontinuă*).

195
 Fig. 14.8. Dispunerea pendulară a fazei umezitoare.

Cealaltă fază fluidă, notată cu n (neumezitoare), dispusă central,

este o fază continuă. Caracterul continuu sau discontinuu al dispunerii
unei faze în pori este esenţial pentru înţelegerea şi descrierea curgerii
şi a dezlocuirii, după cum se va vedea în capitolele următoare. De
aceea, de fiecare dată, se va sublinia acest caracter de continuitate
sau de discontinuitate a fazelor.
Figura 14.9. ilustrează o dispunere funiculară sau inelară a fazei
umezitoare. Termenul de funicular se foloseşte cu precădere pentru
rocile granulare, iar termenul inelar pentru rocile consolidate, fără,
însă, a fi restrictivi.
*) Ca terminologie, se spune despre o fază că este discontinuă dacă este mărginită
de interfeţe pe un spaţiu mic (unul sau mai mulţi pori, adică pe distanţe mici,
microscopice). Prin antinomie, o fază este continuă dacă lipsesc interfeţele pe distanţa mai
multor pori şi chiar pe distanţe mari, macroscopice.
O astfel de dispunere este asemănătoare cu dispunerea
pendulară din punct de vedere al locului de aşezare. Diferenţa majoră
este faptul că o fază dispusă funicular sau inelar este o fază continuă.
Trecerea de la dispunerea pendulară la cea funiculară se face prin
creşterea saturaţiei în fază umezitoare, când are loc coalescenţa
gradată între elementele de volum situate în apropiere.

a. b.
Fig. 14.9. Dispunerea funiculară şi inelară a fazei umezitoare.

Cealaltă fază, faza neumezitoare, dispusă central, poate fi uneori

continuă, alteori discontinuă.
Figura 14.10,a ilustrează dispunerea insulară a fazei
neumezitoare. Aceas-tă dispunere este asociată cu o saturaţie mică în
această fază care este discon-tinuă, fără a afecta, însă, continuitatea
fazei umezitoare.

Fig. 14.10. Dispunerea insulară a fazei neumezitoare.

196
 Figura 14.11 ilustrează dispunerea fazelor sub forma dopurilor.
Existenţa dopurilor de fază umezitoare sau neumezitoare produce
discontinuitatea celeilalte faze, astfel încât, ambele faze sunt
discontinui în spaţiul respectiv.

Fig. 14.11. Dispunerea sub formă de dopuri.

Ponderea fiecăruia din modurile de dispunere spaţială a fazelor

în pori menţionate mai sus depinde de mulţi factori, între care:
geometria internă a spaţiului de pori (forma, dimensiunea şi distribuţia
pe dimensiuni a porilor), capacitatea de udare la nivel micro
(determinată de modul de dispunere a mineralelor în rocă şi de
numărul şi natura fazelor fluide), de tensiunea interfacială, de sensul
de variaţie a saturaţiilor (creştere sau scădere) de histereza de udare
etc.
Dintre toate aceste configuraţii, cele mai stabile sunt cele sub
formă pendulară şi sub formă de dop. În cazul dispunerii pendulare,
presiunea se exercită dinspre interiorul porului către suprafaţa solidă
(presiunea în faza neumezitoare este mai mare decât în faza
umezitoare). De menţionat că dopurile de fază umezitoare sunt stabile
în zona constricţiilor, pe când dopurile de fază neumezitoare între
constricţii. Cea mai puţin stabilă este distribuţia inelară şi cea
funiculară datorită ariei mari a interfeţei. Cele mai mici perturbaţii,
legate de mişcare sau de variaţia saturaţiilor, duc la formarea dopurilor
şi, implicit, la o dispunere discontinuă a fazelor. În ceea ce priveşte
distribuţia insulară, aceasta se transformă uşor în dop prin antrenarea
de către faza umezitoare. Un astfel de dop are tendinţa de a se bloca la
intrarea într-o constricţie pe care o blochează parţial sau total, aşa cum
se poate vedea din figura 14.12.
Mecanismul de blocare reprezintă un efect combinat al
dimensiunii mici a secţiunii din aval în comparaţie cu cea din amonte şi
al histerezei de udare. Mai precis, curbura interfeţei din zona secţiunii
minime (cr) este mult mai mare decât curbura celeilalte părţi a
interfeţei (cp), cr >> cp.

197
 Fig. 14.12. Ilustrarea mecanismului de blocare
a dopurilor de fază neumezitoare între constricţii.

Diferenţa capilară de presiune la nivelul dopului este de relaţia

(13.11.):

∆c pdop = σ ( cr − c p ) (13.11.)

Cu noraţiile de pe figură, în poziţia c, expresia (13.11.) devine:

 cos (θr − α ) cos (θ p + α ) 

∆c pdop = 2 σ  − 
 r2 r1 
(14.13.)
De o importanţă capitală pentru procesele de curgere şi de
dezlocuire reciprocă a fazelor este caracterul continuu sau discontinuu
al fazelor la nivel micro. Discontinuitatea, adică separarea fazei de
referinţă prin interfeţe de celelalte faze, introduce diferenţe capilare de
presiune care generează tendinţa de imobilizare a fazei în aşa-zisele
microcapcane capilare sau face dificilă mişcarea fazei respective.
Determinarea experimentală a modului de distribuire a fazelor în
pori este imposibilă pe cale directă datorită opacităţii rocii. Informaţii
interesante se pot obţine pe micromodele transparente.
O metodă de studiu de dată recentă [88] permite determinarea
distribuţiei fazelor în pori pe probe reale de rocă. Aceasta este
cunoscută sub denumirea de CrioSem şi constă în congelarea fluidelor
din pori, secţionarea printr-o tehnică specială a probei de rocă şi
analiza secţiunii la microscopul electronic. Sunt încă foarte puţine
laboratoare care au pus la punct aparatura şi metodologia de lucru
pentru această metodă. Rezultatele care se pot obţine prin această
metodă, coroborate cu investigarea tomografică, pot furniza informaţii
de o importanţă teoretică greu de anticipat. Este sigur că în
laboratoarele utilate corespunzător se fac astfel de cercetări, chiar
dacă nu sunt publicate decât sporadic. Este posibil ca în viitorul foarte

198
apropiat să fie lămurite multe din incertitudinile privind curgerea şi
dezlocuirea reciprocă a fazelor nemiscibile la scara micro, cu implicaţii
practice şi, implicit, economice greu de evaluat.

Aplicaţia 1.
Să se estimeze saturaţia în apă aflată sub forma unui film continuu de
lichid la suprafaţa granulelor şi fixată în microcapcane capilare pentru un nisip
udat preferenţial de apă. Se cunosc: porozitatea, m= 0,3, suprafaţa specifică As =
1,7 m2/g şi densitatea granulelor ρs = 2660 kg/m3.

Răspuns.
Saturaţia în apă a nisipului, Sa, va avea două componente: saturaţia
corespunzătoare volumului de apă din filmul de lichid, Saf, şi saturaţia
corespunzătoare microcapcanelor capilare sub forma inelelor din jurul punctelor
(suprafeţelor) de contact ale granulelor, Sac:

Sa = Saf + Sac

Hall şi colab. [97] propun pentru saturaţia corespunzătoare filmului continuu de

lichid relaţia:

1−m
S af = ρA h
m

în care h este grosimea filmului de apă, estimată la: h = 5 – 6 nm.

În ceea ce priveşte saturaţia în apă fixată capilar, aceeaşi autori propun
valori determinate experimental în funcţie de suprafaţa specifică a nisipului,
prezentate în tabelul de mai jos:
As, Sac,
m2/g %
1,7 4,4
2,0 3,4
2,1 2,4

Din aplicaţia numerică a expresiei pentru Saf şi din tabel, rezultă:

Sa = 0,044 + 0,056 = 0,1 = 10%

14.4. Saturaţii ireductibile

Studiul experimental al proceselor de dezlocuire reciprocă a
fazelor nemiscibile în medii poroase au relevat caracterul incomplet al
acestui tip de dezlocuire. Cu alte cuvinte, o fază nu va dezlocui
niciodată complet o altă fază cu care este nemiscibilă, indiferent de
modul în care are loc procesul*). Saturaţia în fază dezlocuită se reduce
până la atingerea unei limite inferioare care nu poate fi depăşită, în
sensul scăderii ei. Aceasta se numeşte saturaţie ireductibilă.
Saturaţia ireductibilă, notată cu S’i , trebuie privită în conexiune
cu un proces în care saturaţia în faza i scade. Pe măsură ce saturaţia
într-o fază scade, gradul de discontinuitate al ei creşte, astfel că la

199
atingerea limitei S’i faza îşi pierde complet continuitatea, iar cealaltă
fază (dezlocuitoare) capătă un grad de continuitate din ce în ce mai
mare. Pentru unele situaţii, cum este creşterea saturaţiei în gazele
ieşite din ţiţei sau creşterea saturaţiei în lichid la gazele cu condensat,
saturaţia ireductibilă poate fi privită ca limita de la care fazele
respective încep sa curgă. Iniţierea curgerii este legată de realizarea
continuităţii fazei respective între două suprafeţe din rocă între care se
aplică un gradient de presiune. Cu riscul de a repeta, menţionăm că
lipsa de continuitate a unei faze face ca ea să rămână imobilă chiar
prin aplicarea unui gradient de presiune mare.
Saturaţiei ireductibile, S’I, privită la scara macro îi corespunde o
gamă variată de distribuţii spaţiale a fazei i la scara micro.
Forţele responsabile de existenţa saturaţiilor ireductibile sunt
forţele de interfaţă, respectiv diferenţele capilare de presiune. Se
formează microcapcane capilare în care se blochează mici volume
dintr-o fază fluidă în diferite zone ale spaţiului poros. Punerea lor în
mişcare necesită forţe exterioare mari, pe anumite direcţii,
nedisponibile la scara porilor individuali.
În continuare vor fi descrise şi ilustrate prin figuri reprezentative
cele mai importante mecanisme de blocare a fazelor în microcapcane
capilare. Descrierea se va face separat pentru faza umezitoare şi
pentru faza neumezitoare. Unele din figurile de mai jos au fost
prezentate, din alte puncte de vedere, în acest capitol sau în capitolele
anterioare. Unele dintre ele vor fi repetate; repetarea lor este făcută cu
scop didactic. Simbolurile sunt cele obişnuite, u pentru faza umezitoare
şi n pentru faza neumezitoare.
Pentru o fază umezitoare, cel mai important mecanism este
fixarea sub formă pendulară (v. fig. 14.8). Explicaţia este foarte simplă.
De o parte şi de alta a interfeţei există o diferenţă de presiune
(diferenţa capilară de presiune) care acţionează dinspre faza
neumezitoare spre faza umezitoare. Presiunea exterioară
se exercită prin intermediul fazei neumezitoare, aşa încât, indiferent de
mărimea presiunii exterioare exercitate pentru punerea în mişcare a
fazei umezitoare,

*) Această definiţie este adevărată în limita unei aproximaţii. Fără a intra în delalii
foarte tehnice, subliniem faptul că pentru acelaşi sistem format dintr-o rocă şi două fluide
pragul inferior de saturaţie obţinut prin dezlocuire depinde de o serie de factori, dar în
limite restrânse.
sensul în care acţionează este acela de a o bloca şi nu de a o evacua
din spaţiul în care se află. Modul în care se produce separarea
volumului de fază umezitoare care rămâne blocat este arătat în
succesiunea de poziţii ale interfeţei în mişcare (fig. 14.13.).

200
 O situaţie interesantă este acela al rocilor neconsolidate unde
contactul dintre granule este punctiform sau suprafaţa de contact este
foarte mică. În acest caz, Faza umezitoare se dispune pendular în jurul
punctului de contact al granulelor. Interfaţa are o formă specială, mult
diferită de cele citate până aici care erau nişte calote sferice. Forma
este aceea a unui inel. În planul tangent la granule inelul este

Fig. 14.13. Exemplu de creare a dispunerii pendulare.

concav, iar în planele perpendiculare pe acesta inelul este convex. Cu

alte cuvinte, sensul celor două raze principale de curbură ale interfeţei
au sens contrar. În figura 2.1.14. este arătată evoluţia fenomenului de
“stoarcere” a fazei umezitoare până la atingerea limitei de continuitate
şi crearea unui inel imobil în jurul punctului de contact al sferelor.

Fig. 14.14. Formarea inelului de fază umezitoare.

Un alt mecanism de fixare este acela în care faza umezitoare

este dispusă sub formă de dop. În principiu, un dop de fază umezitoare
poate fi în mişcare sau în repaus, în funcţie de efectul combinat al
forţelor exterioare (motoare, gravitaţională), de frecare şi de interfaţă.

201
Frecarea şi histereza de udare au numai un efect de frânare a mişcării.
În ceea ce priveşte blocarea dopurilor de fază umezitoare, sunt doi
factori favorizanţi: existenţa constricţiilor şi a căilor ocolitoare paralele
cu porul în care se găseşte dopul. Explicaţia existenţei microcapcanelor
din constricţii are în vedere faptul că, aşa cum s-a arătat în capi- tolul
13, un dop de fază umezitoare este stabil în constricţie, iar traversarea
constricţiei presupune exercitarea unei presiuni exterioare mai mari
decât diferenţa capilară de presiune maximă, care apare atunci când
interfaţa din amonte ajunge în secţiunea minimă, adică atunci când
diferenţa dintre curburile celor două interfeţe care mărginesc dopul
este maximă (v. rel. 13.11.). Dacă există una sau mai multe căi
ocolitoare în care se află numai fază neumezitoare şi unde nu se
exercită diferenţe capilare de presiune, curgerea va avea loc numai
prin porii respectivi, iar dopul va rămâne imobil. Dacă facem din nou
menţiunea că de aflăm în situaţia în care saturaţia în fază umezitoare
este mică, este foarte probabil ca un numărul de pori în care se află
numai fază neumezitoare să fie mare, iar gradul de continuitate al
acestei faze să fie, de asemenea, mare.
O observaţie interesantă este aceea că blocarea fazei
umezitoare sub formă de dop atrage după sine imobilizarea unui volum
mai mare sau mai mic de fază neumezitoare. Mai mult, într-o
configuraţie nefavorabilă de pori este posibilă imobilizarea unor volume
considerabile de fază neumezitoare în interiorul unei succesiuni de
dopuri de fază umezitoare prinse concomitent în microcapcane. Mai
precis, de produce blocarea curgerii într-o reţea de pori la periferia
căreia se găsesc dopuri fixe de fază umezitoare. Modul cum se ajunge
efectiv la o astfel de dispunere a celor două faze este mai complicat şi
nu va fi expus aici.
Faza neumezitoare este blocată în microcapcane capilare mai
ales sub formă de dopuri. Modul de fragmentare a fazei neumezitoare
într-o succesiune de trunchiuri de con este arătat în figura 14.15.

Fig. 14.15. Fragmentarea fazei neumezitoare.

202
 Mecanismul de blocare a fazei neumezitoare între constricţii este
ilustrat în figura 14.12.
Valoarea saturaţiei ireductibile pentru o anumită fază depinde de
un întreg complex de factori. Fără a intra în prea multe detalii, vom
menţiona câteva tendinţe.
Comparând saturaţia ireductibilă a unei roci într-o fază
umezitoare cu cea pentru o fază neumezitoare este de aşteptat ca
prima să fie mai mare decât cea de a doua. Numărul de tipuri de
microcapcane pentru o fază umezitoare, aşa cum se poate constata din
paragrafele următoare, este mai mare decât pentru o fază
neumezitoare. Forma pendulară de dispunere a fazei umezitoare are o
pondere importantă.
Un factor extrem de important este structura spaţiului poros, în
special distribuţia porilor pe dimensiuni. Astfel, cu cât ponderea porilor
fini este mai mare, cu atât saturaţiile ireductibile sunt mai mari.
Explicaţia este cât se poate de simplă: amplitudinea diferenţelor
capilare de presiune, responsabile pentru existenţa saturaţiiloe
ireductibile, este mare pentru dimensiuni mici ale porilor.
Un parametru care depinde mult de structura spaţiului de pori,
permeabilitatea absolută, se află în strânsă corelare cu saturaţiile
ireductibile, în sensul că rocilor cu permeabilitate absolută mare le sunt
caracteristice saturaţii ireductible mici.
Tensiunea interfacială, coroborată cu contrastul de umidivitate
au o influenţă importantă asupra saturaţiilor ireductibile. Astfel, o
tensiune interfacială mare, alături de un contrast mare de umidivitate
determină valori mari ale saturaţiei ireductibile pentru faza umezitoare
din cauza valorilor mari ale diferenţei capilare de presiune şi
exacerbarea blocării sub formă de dopuri în porii fini şi în constricţii. Pe
de altă parte, o valoare mică a tensiunii intefaciale împreună cu un
contrast mare de umidivitate conduc la valori mici ale saturaţiilor
ireductibile pentru faza umezitoare, deoarece blocarea sub formă de
dopuri, în porii de dimensiune mare şi între constricţii este diminuată.
Histereza de udare, accentuată de viteza mare de dezlocuire,
amplifică fragmentarea fazelor, iar valorile saturaţiilor ireductibile
rezultate vor fi mai mari.
O menţiune importantă se referă la apa ireductibilă din
zăcămintele de hidrocarburi. Ea este rezultatul procesului complex, în
bună parte necunoscut, de formare a zăcămintelor prin migrarea
hidrocarburilor. Esenţial este faptul că “primul ocupant” a fost apa.
Dezlocuirea apei de către hidrocarburi nu a urmat acelaşi parcurs ca
dezlocuirea realizată pe o probă de carotă. Mecanismele de migrare
sunt mai variate şi se desfăşoară la altă scară de timp [1]. Spre
exemplu, difuzia moleculară poate reprezenta o componentă

203
importantă, mai ales pentru hidrocarburile uşoare. În determinările de
laborator, acest mecanism este cu totul nesemnificativ. Caracterul
hidrofil sau oleofil al rocii este de asemenea esenţial în dispunerea apei
şi hidrocarburilor la scara micro.
Este cunoscut faptul că saturaţia iniţială în apă, considerată ca
apă ireductibilă, variază, de la zăcământ la zăcământ, în limite foarte
largi: de la sub 20% la peste 60%. Acest interval, incredibil de mare,
este o dovadă a complexităţii sistemului ce se cheamă zăcământ, atât
din punct de vedere al naturii şi proprietăţilor rocilor colectoare cât şi al
naturii şi proprietăţilor fluidelor de zăcământ. Chiar şi în cazul aceluiaşi
zăcământ limitele de variaţie sunt destul de largi, uneori de la simplu la
dublu, dată fiind variaţia de litofacies, uneori foarte marcată.
Determinările experimentale, respectiv testele de reconstituire a
stării iniţiale de saturaţie din zăcăminte, au arătat o dependenţă
marcată a saturaţiei ireductibile în apă (saturaţia iniţială) şi
permeabilitatea absolută a rocii. În figura 14.16. este arătată tendinţa
statistică a relaţiei permeabilitate absolută – saturaţie ireductibilă
pentru două roci nisipoase [105].

Fig. 14.16. Dependenţa dintre permeabilitatea absolută

şi saturaţia ireductibilă în apă.

Este de remarcat diferenţa foarte mare între cele două nisipuri,

unul udat preferenţial de apă iar celălalt de ţiţei. De asemenea, este
remarcabilă împrăştierea punctelor, ceea ce arată că există încă mulţi
parametri care influenţează valoarea saturaţiilor ireductibile. În sfârşit,
domeniul de variaţie al satuiraţiei ireductibile este mult mai mare în
cazul nisipului hidrofil decât în cazul nisipului oleofil. Mecanismele de
blocare a apei în microcapcane capilare sunt mai puţine în cazul unei

204
faze neumezitoare, iar saturaţiile ireductibile sunt mai mici, aşa cum s-
a arătat în câteva paragrafe anterioare.
Prezenţa mineralelor argiloase în majoritatea rocilor colectoare
este o cauză importantă pentru saturaţii ireductibile în apă foarte mari.
De altfel, cele mai mari saturaţii ireducribile în zona productivă de ţiţei
sau de gaze, de peste 50%, sunt asociate cu o fracţie mare de minerale
argiloase din grupa montmorillonitului şi a illitului, precum şi o
dimensiune mică a porilor.

14.5. Starea de saturaţie în zăcăminte neexploatate

Exploatarea unui zăcământ de hidrocarburi constă în extracţia
prin sonde a ţiţeiului şi/sau a gazelor. Una din consecinţe este
modificarea stării iniţiale de saturaţie, adică a stării de saturaţie
existentă în momentul începerii exploatării. Modificarea stării de
saturaţie este foarte variată şi depinde de o multitudine de factori. Prin
simulare, se poate obţine un tablou general al evoluţiei stării de
saturaţie. Pentru ca acest tablou să fie cât mai fidel, trebuie ca
iniţializarea lui să fie cât mai correctă.
În subcapitolul precedent, referitor la saturaţiile ireductibile, s-a
menţionat că orice proces de dezlocuire este incomplet, inclusiv acela
prin care apa preexistentă în roca colectoare este dezlocuită de
hidrocarburi în procesul de formare a zăcămintelor. Aşadar, în
zăcământ există o saturaţie ireductibilă în apă. În măsura în care roca
colectoare este omogenă şi izotropă, iar extinderea zăcământului este
limitată, este de aşteptat ca saturaţia ireductibilă în apă să fie o
constantă pentru zăcământ. În realitate, se poate vorbi doar de o
valoare medie pe zăcământ, limitele de variaţie putând fi foarte largi,
chiar de la simplu la dublu sau mai mult, în funcţie de litologia şi
extinderea zăcămânului precum şi de modul de formare a
zăcământului.
În zona cea mai coborâtă a zăcământului este localizat acviferul,
adică o zonă saturată complet în apă (mai corect, aproape complet,
pentru că există urme sau cantirăţi mici de hidrocarburi libere; sunt
excluse în discuţia de faţă gazele dizolvate în apă). Contactul dintre
cele două zone, saturate cu apă şi, respectiv, cu hidrocarburi
(denumite în mod curent acvifer şi, respectiv zonă productivă) nu este
unul obişnuit, aşa cum ar fi într-un rezervor de mari dimensiuni, adică o
suprafaţă aparentă de separaţie. Dată fiind prezenţa rocii, adică a unei
reţele de pori cu caracteristici geometrice speciale, aşa cum a fost
descrisă în capitolul 7, contactul dintre apă şi hidrocarburi este
localizat în pori cu dimensiuni capilare, unde se manifestă intens
forţele de interfaţă.

205
 Pentru uşurinţa înţelegerii, se consideră un model simplist pentru
rocă: un fascicul de capilare cilindrice cu raze diferite. Aşa cum s-a
arătat în capitolul 11, înălţimea de ascensiune sau de depresiune
capilară depinde în mod direct de secţiunea (raza) capilarului. Legătura
dintre mărimile care intervin în fenomenul ascensiunii sau depresiunii
capilare este dată de relaţia (vezi cap. 11.):

2 σcos θ
h =
r∆ ρg
(11.8.)
Aşadar, contactul (interfaţa) apei cu hidrocarburile se găseşte la
cote diferite, cu atât mai ridicate cu cât raza capilarului este mai mică.
În cazul ascensiunii capilare (când faza umezitoare este apa), putem
vorbi de o cotă minimă, corespunzătoare celui mai larg por şi o cotă
maximă, corespunzătoare celui mai îngust por. Sub cota minimă,
saturaţia în apă este maximă (Sa = 1) iar peste cota maximă, saturaţia
în apă este minimă (Sa = 0). Între cele două limite saturaţia în apă
scade, constituindu-se ceea ce se numeşte zonă de tranziţie. Modul de
variaţie a saturaţiei în apă (şi, în mod complementar, în hidrocarburi)
depinde de distribuţia pe dimensiuni a capilarelor. Un experiment
simplu care surprinde acest fenomen este prezentat în [18].
În fapt, lucrurile sunt cu mult mai complicate. Modelul invocat
mai sus surprinde numai cea mai importantă caracteristică a rocii
legată de acest fenomen: distribuţia porilor pe dimensiuni. Principala
limită se referă la imposibilitatea modelării saturaţiei ireductibile. O
altă limită se referă la modul complex de dezlocuire într-o reţea de pori
faţă de dezlocuirea pe un fascicul de capilare.
Chiar dacă este greu de descris, echilibrul forţei de gravitaţie cu
forţele de interfaţă se realizează în condiţiile formării unei zone de
tranziţie între acvifer şi restul zăcământului. Caracteristica principală a
zonei de tranziţie este variaţia saturaţiei de la unitate la saturaţia
ireductibilă.
Un fenomen asemănător are loc şi la contactul dintre ţiţei şi
cupola de gazele din cupolă, atunci când ea există. Pentru ilustrare, în
figura 14.17 este prezentată distribuţia saturaţiei pe înălţime într-un
zăcământ de ţiţei cu cap liber de gaze. Se disting cinci intervale:
acviferul, zona de tranziţie apă-ţiţei, zăcământul de ţiţei propriu-zis,
zona de tranziţie ţiţei-gaze şi capul de gaze. Starea de saturaţie din
fiecare interval este precizată pe figură.

206
 Fig. 14.17 Distribuţia saturaţiilor într-un zăcământ neexploatat.
Faţă de situaţia prezentată se disting alte două cazuri
particulare: în zăcământe de ţiţei fără cupolă de gaze şi în zăcământe
de gaze sau de gaze cu condensat în care există numai câte o zonă de
tranziţie.
În ceea ce priveşte extinderea şi alura curbei de variaţie a
saturaţiei în zona de tranziţie, ele sunt specifice fiecărui zăcământ. Din
relaţia (11.8.) se pot identifica parametrii care le influenţează. Cel mai
important factor este distribuţia porilor pe dimensiuni. Cu cât porii sunt
mai fini, cu atât zona de tranziţie este mai extinsă. Unui grad mare de
neuniformitate îi corespunde o trecere mai gradată între cele două
limite ale saturaţiei. Un alt factor important este contrastul de
densitate între faze. Zona de tranziţie apă-gaze este mult mai
restrânsă decât zona de tranziţie apă-ţiţei. Tensiunea interfacială joacă
un rol minor pentru că limitele de variaţie sunt relativ restrânse, aşa
cum s-a arătat în capitolul 11. O menţiune specială trebuie făcută în
ceea ce priveşte capacitatea de udare a rocii faţă de fluidele în contact.
Dacă pentru perechile apă-gaze şi ţiţei-gaze situaţia este simplă, în
sensul că cele două lichide reprezintă faza umezitoare, procesul fiind
unul de ascensiune capilară, pentru perechea apă-ţiţei poate avea fie o
ascensiune, fie o depresiune capilară a apei, după cum apa este fază
umezitoare sau neumezitoare în raport cu ţiţeiul.
Pe lângă considerentele teoretice, existenţa zonelor de tranziţie
este probată şi de măsurătorile geofizice.
Stabilirea extinderii zonelor de tranziţie este importantă atît
pentru evaluarea resurselor de hidrocarburi prin metoda volumetrică,

207
cât şi pentru stabilirea intervalelor de perforare. Fără a intra în detalii,
este uşor de admis că dacă se consideră un volum de rocă saturat cu
hidrocarburi delimitat de acvifer, luând în considerare zona de tranziţie
ca zonă productivă, resursa va fi supraevaluată, în zona de tranziţie
existând un volum considerabil de apă. Este la fel de uşor de admis că
dacă se perforează coloana în dreptul zonei de tranziţie sonda va
produce şi apă încă de la debutul exploatării.

Aplicaţia 2.
Se consideră modelul de rocă fictivă. Să se determine saturaţia în fază
umezitoare dispusă pendular, sub forma unor inele în jurul punctelor de contacr
ale sferelor pentru diferite presiuni exterioare de dezlocuire.

Răspuns.
Se vor folosi notaţiile din figuă:

Volumul inelului de fază umezitoare, calculat ca volumul unui corp de

rotaţie este dat de expresia:

V = 2 π R3
(1 − cos θ )2  π  
− α tgα
1 − 
cos θ 2
  2  
în care s-a ţinut seama că:

R2 = R( sec α − 1)

R2 = R( tgα − secα + 1)

Saturaţia în fază umezitoare este dată de relaţia:

NV
Su =
Vp

în care N este numărul de inele (de puncte de contact, iar Vp este volumul de pori
(pentru un volum brut unitar, Vp = m, m fiind porozitatea rocii).
Numărul de puncte de contact de numărul de sfere, n, şi, implicit, de raza
sferelor şi de modul de impachetare. Se consideră cele două moduri de
impachetare extreme: cubică şi tetraedrică (romboedrică) care corespund
numărului minim, respectiv maxim de sfere dintr-o unitate de volum brut de rocă.
Numărul de sfere dintr-o unitate de volum brut se poate calcul, plecând de
la definiţia porozităţii, cu relaţia:

208
 3(1 −m)
n=
πR 3

Numărul de puncte de contact se poare calcula, din considerente

geometrice simple, pentru cele două moduri de impachetare menţionate (cubică,
indicele c şi romboedrică, indicele r) cu relaţiile:

9(1 − m )
N=
π R2
Saturaţia rezultă imediat, din definiţie:

9(1 − m )
Su = f ( x)
m
în care

f ( x ) = (sec α −1)[1 − (π −α )tg α ]

Dacă se ţine seama că mc = 0,4764, iar mr = 0,2597, rezultă, pentru

saturaţie, relaţiile:

Su = 4,956 f ( x )
c

respectiv,

Su = 25,668 f ( x )
r

Valoarea lui α şi, implicit a funcţiei f(x) depind de poziţia interfeţei care, la
rândul ei este determinată de presiunea exterioară care realizează dezlocuirea
fazei umezitoare
Aplicatia 3.
Să se reprezinte grafic starea de saturaţie a unei carote din momentul
desprinderii ei dintr-un zăcământ de ţiţei, până in laborator.

Răspuns.
Se poate defini mai întâi o stare “zero” aceea a rocii colectoare sterile,
înainte de formarea zăcământului (punctul 0 din figură), când roca este complet
saturată cu apă. Este foarte mică probabilitatea ca roca-mamă de petrol să
ajungă să constituie o rocă-magazin, economic exploatabilă.

209
 Starea iniţială de zăcământ, când roca conţine apă la saturaţia ireductibilă,
restul fiind ţiţei: punctul 1 pe figură.
Starea iniţială de fund se referă la locul unde urmează să ajungă o sondă
nouă îintr-un zăcământ la care a început exploatarea. Este posibil să fie întâlnită
starea iniţială de zăcământ sau, cu o anumită probabilitate, o stare de saturaţie
apropiată, dar cu o saturaţie puţin crescută în apă: punctul 2 pe figură.
Starea actuală de fund are în vedere momentul desprinderii carotei din
masa rocii colectoare, cu alte cuvinte după ce instrumentul de carotare a
traversat zona pe care, într-o măsură mai mare sau mai mică a afectat-o, în
sensul că s-a produs o invazie a fluidului de foraj. Dacă fluidul de foraj este pe
bază de apă, este aşteptată o scădere drastică a saturaţiei în ţiţei, uneori către
saturaţia ireductibilă. Dacă fluidul de foraj este pe bază de produse petroliere,
fără conţinut de apă, saturaţia în apă se conservă. Cum prima situaţie este cea
mai frecventă, această stare de saturaţie este desemnată în figură prin punctul 3.
Starea actuală de suprafaţă desemnează situaţia prezentă în carotă după
extragere, ambalare şi transport în laborator. Modificările produse asupra stării de
saturaţie sunt foarte importante. Procesul dominant este cel al ieşirii gazelor din
soluţie la scăderea presiunii, pe măsură ce carota este extrasă spre suprafaţă.
Volumul de gaze libere care ies din carotă, producând dezlocuirea ţiţeiului şi a
apei, este de câteva ori mai mare decât volumul de pori ai carotei pentru un ţiţei
mediu. În cazul ţiţeiurilor volatile volumul de gaze care părăsesc carota este cu un
ordin zecimal de mărime superior celui al ţiţeiurilor grele, procesul de dezlocuire
fiind mai avansat. Mecanismul dezlocuirii este mult mai complicat decât pare la
prima vedere, el fiind influenţat de o serie întreagă de factori care vor fi puşi în
discuţie în capitolele următoare. Rezultatul acestui proces este consemnat
generic pe figură prin punctele 4.1...4.3. Scăderea saturaţiei în apă se produce şi
prin vaporizare (şi nu evaporare).
În acest context, este interesant de menţionat că unele carote par lipsite
de ţiţei fiind “curate”, în timp ce altele sunt intens colorate, semn al existenţei
unei saturaţii importante în ţiţei. Existenţa unei saturaţii mari în ţiţei a carotei este
un indiciu al unei eficienţe inferioare a exploatării zăcământului din care provine.
Paradoxul este numai aparent. Faptul că ţiţeiul a fost eficient dezlocuit din carotă
este un indiciu pentru o situaţie similară în timpul exploatării zăcământului.

Întrebări şi probleme

1. Care este diferenţa între coeficient de saturaţie şi stare de saturaţie a

unei roci?
2. Cum se scrie ecuaţia de bilanţ de volume prin saturaţii?
3. De ceste utilă reprezentarea grafică a stării de saturaţie a unei roci?
4. Care sunt limitele de variaţie ale coeficienţilor de saturaţie?
5. Prin ce se aseamănă dispunerea insulară şi cea sub formă de dop a
unei faze? Dar dispunerea funiculară cu cea inelară?
6. De ce se numesc distructive unele metode de determinare a stării de
saturaţie?
7. De ce se introduc substanţe cu masă moleculară mare în apă sau în
ţiţei la analiza tomografică?
8. Care sunt informaţiile principale obţinute prin tomografia
computerizată a probelor de rocă?
9. Cum se realizează profilele de saturaţie în diferite secţiuni prin rocă?

210
 10. De ce se folosesc două nivele energetice pentru determinarea stării de
saturaţie când sunt prezente trei faze?
11. Ce este saturaţia ireductibilă? Care sunt principalii parametri care o
determină?
12. Care este caracteristica principală a distribuţiei unei faze la saturaţia
ireductibilă?
13. Care sunt limitele de variaţie a saturaţiilor ireductibile?
14. Cum se determină saturaţia ireductibilă?
15. Să de evalueze diferenţa de presiune necesară pentru a forţa un dop
de fază neumezitoare să traverseze o constricţie formată de două
trunchiuri de con cu unghiul la vârf de 600 şi cu o rază minimă de 0,01
mm dacă volumul dopului este egal cu volumul trunchiului de con.
Unghiurile de contact regresiv şi progresiv sunt de 30 0, respecti 600, iar
tensiunea interfacială de 0,04 N/m.
16. Aceeaşi problemă pentru un dop de fază umezitoare.
17. În ce constă diferenţa între saturaţia ireductibilă şi saturaţia reziduală
în ţiţei?
18. Să se traseze curba de variaţie a saturaţiei în apă în zona de tranziţie
pentru următoarea situaţie simplificată: saturaţia ireductibilă în apă de
30%, unghiul de contact măsurat în apă de 30 0, tensiunea interfacială
de 0,04 N/m, diferenţa de densitate între apă şi ţiţei de 200 kg/m3, iar
porii sunt modelaţi prin canale cilindrice cu următoarea distribuţie pe
dimensiuni (fără porii care cantonează apa ireductibilă): 10% cu raza
de 0,01 mm, 40% cu raza de 0,04 mm, 20% cu raza de 0,08 mm, 20%
cu raza de 0,15 mm şi 10% cu raza de 0,4 mm. Indicaţie: pentru
calculul saturaţiilor pe diferitele intervale de înălţime de ascensiune
corespunzătoare razelor respective, se consideră doar 0,7 din volumul
de pori.
19. Să se facă o paralelă între curbele de variaţie a saturaţiei pe înălţime în
zona de tranziţie apă-ţiţei pentru cazul în care faza umezitoare este
apa, respectiv ţiţeiul.
20. De ce este mai extinsă zona de tranziţie apă-ţiţei decât zona de
tranziţie ţiţei-gaze din acelaşi zăcământ?

Capitolul 15.

Curbe de presiune capilară

În capitolul 11. a fost definită şi evaluată diferenţa capilară de

presiune. În celelalte capitole au fost folosite expresiile diferenţei
capilare de presiune pentru diferite situaţii. Când este vorba de o rocă,

211
contactul între fazele nemiscibile are loc într-o mare diversitate de pori,
ca mărime, ca formă, ca accesibilitate, ca natură mineralogică etc. Prin
urmare, fenomenul capătă o complexitate deosebită în raport cu
formele geometrice simple de capilare studiate.
La o anumită stare de saturaţie distribuţia fazelor în pori, gradul
de continuitate al fazelor, respectiv poziţia interfeţelor, diferă faţă de
cele corespunzătoare altei stări de saturaţie. De asemenea, la aceeaşi
stare de saturaţie, între diverse roci există diferenţe, uneori extrem de
mari, în ceea ce priveşte dispunera fazelor în pori, continuitatea lor etc.
Dinamica proceselor de dezlocuire este parţial surprinsă de
mărimea diferenţelor capilare de presiune la diferite stări de saturaţie.
În mod convenţional, representările grafice ale valorilor diferenţei
capilare de presiune în funcţie starea de saturaţie a rocii într-un proces
de dezlocuire a unei faze de către o altă fază nemiscibilă cu ea poartă
numele de curbe de presiune capilară.
Pentru început se va relua un experiment descris în paragraful
7.4.: injec-ţia mercurului într-o probă de rocă în vederea determinării
distribuţiei poro-meritice. Faza dezlocuită este aerul – fază umezitoare
– iar faza dezlocuitoare este mercurul – fază neumezitoare. Contribuţia
moleculelor de aer în ansamblul interacţiunilor trifazice rocă-mercur-
aer este neglijabilă, aşa încât, dacă proba este vidată, procesul de
pătrundere mercurului în probă este, practic, identic. (Această
menţiune are în vedere faptul că dacă dezlocuirea aerului s-ar face fără
a fi eliminat din rocă, acesta s-ar retrage din porii mai mari invadaţi de
mercur în porii mai mici, neinvadaţi, iar presiunea aerului ar creşte
odată cu creşterea volumului de mercur injectat şi ar crea o
contrapresiune care s-ar adauga diferenţei capilare de presiune. De
aceea, proba de rocă se videază în prealabil, unghiul de contact - şi
deci diferenţa capilară de presiune – modificându-se în mod
nesemnificativ).
Pentru ca mercurul să pătrundă într-un por, trebuie creată o
presiune de
injecţie superioară diferenţei capilare de presiune corespunzătoare
porului respectiv. Dacă se atribuie o “rază”, r, porului în cauză, condiţia
de pătrundere a mercurului este:
2 σcos θ
pHg ≥ (15.1.)
r

Pentru condiţiile obişnuite de lucru, σ şi θ sunt constante,

singurul parametru care controlează procesul este raza, r. Nu este nici
o dificultate în a observa că mercurul va pătrunde în pori în ordinea
descrescătoare a dimensiunii lor, aşa cum s-a arătat şi în capitolul 7.
Prin măsurarea volumului de mercur injectat, cunoscând volumul de

212
pori, se determină saturaţia în mercur corespunzătoare unei presiuni
de injecţie. Dacă procesul decurge lent, aşa încât frecările să poată fi
neglijate, presiunea mercurului va fi, de fapt, egală cu diferenţa
capilară de presiune. În consecinţă, fiecărei diferenţe capilare de
presiune îi corespunde o saturaţie în mercur. Mulţimea punctelor
presiune-saturaţie reprezintă aşa-zisa curbă de presiune capilară.
Experimentul descris este întru totul analog cu dezlocuirea unei
faze umezitoare dintr-o probă de rocă de către o fază neumezitoare, cu
condiţia ca viteza fluidelor să fie atât de mică încât frecările să poată fi
neglijate, iar contrapresiunea fazei dezlocuite să fie nulă. Analogia se
păstrează parţial şi pentru cazul când are loc dezlocuirea fazei
neumezitoare de către o fază umezitoare. Diferenţa constă în aceea că
aici dezlocuirea este însoţită şi de o îmbibare spontană a fazei
umezitoare.
Dezlocuirea se poate realiza şi printr-un alt procedeu: proba
saturată cu fază umezitoare este cufundată în faza neumezitoare din
celula unei centrifuge. Prin rotire, se crează o diferenţă de presiune
între capetele probei, Δp, proporţională cu diferenţa de densitate dintre
cele două fluide, Δρ, cu raza de rotire, R, cu înălţimea probei, h, şi cu
pătratul vitezei de rotaţie, ω.
∆p = R ∆ρh g ω2 (15.2.)

Procedeul se poate folosi, ca şi în cazul dezlocuirii, atât pentru

dezlocuirea fazei umezitoare, cât şi pentru dezlocuirea fazei
neumezitoare.
Indiferent sub ce formă se desfăşoară experimentul (injecţie de
mercur, dezlocuire prin injecţie, centrifugare), rezultatul este un grafic
precum cel prezentat în figura 15.1. şi care poartă numele
convenţional de curbă de presiune capilară.
Aşa cum s-a arătat în capitolul 14, pe măsură ce o fază este
dezlocuită, ea îşi pierde continuitatea, până la pierderea totală a
acesteia, când se atinge saturaţia ireductibilă. Aşadar, saturaţia în fază
umezitoare variază de la Su = 1 la Su = S’u,
iar saturaţia în fază neumezitoare de la Sn = 0 la Sn = 1 – S’u, când
diferenţa ca-pilară de presiune creşte de la pn – pu = 0 la o valoare
foarte mare.

213
 Fig. 15.1. Curbă de presiune capilară.

Modul în care variază diferenţa capilară de presiune cu saturaţia

sau, altfel spus, alura curbei de presiune capilară depinde într-o
măsură importantă de toate mărimile care intervin în expresia
diferenţei capilare de presiune: tensiunea interfacială, contrastul de
umidivitate, distribuţia porilor pe dimensiuni. Membrul drept al relaţiei
(15.1.) cuprinde, explicit sau implicit aceşti parametri. Pentru a ilustra
modul cum se modifică alura curbelor de presiune capilară în funcţie
de aceştia, în figura 15.2. este sunt prezentate trei curbe de presiune
capilară: două (I şi II), ambele pentru o tensiune interfacială mare şi
pentru un contrast mare de umidivitate între faze dar pentru o reţea de
pori cu un grad mare de uniformitate dimensională (II), respectiv
pentru un grad mare de neuniformitate dimensională (I); a treia curbă
(III) este specifică unei tensiuni interfaciale mici şi unui contrast mic de
umidivitate (faza dezlocuită fiind, totuşi, cea umezitoate), influenţa
uniformităţii distribuţiei poromeritice fiind de ordin secundar în acest
caz. De menţionat că intervalul de frecvenţă maximă a dimensiunii
porilor este acelaşi pentru toate cele trei curbe, diferit fiind doar gradul
de uniformitate.
În continuare se va stabili semnificaţia fizică a ariei de sub curba
de presiune capilară. Din punct de vedere matematic, această arie este
integrala funcţiei Δcp = pn – pu de la Su = S’u la Su = 1. Dacă se schimbă
variabila Su cu Vu (volumul de fază umezitoare) între limitele Vu = V’u ,
respectiv Vu = Vp (volumul de pori), se poate scrie:
Vp
1
A=
Vp ∫∆ p dV
V 'u
c u

(15.2.)

214
 Este lesne de remarcat că integrala din relaţia (15.2.) reprezintă
un lucru mecanic. Altfel spus, aria de sub curba de presiune capilară
este proporţională cu

Fig. 15.2. Influenţa tensiunii interfaciale, a distribuţiei poromeritice

şi a contrastului de umidivitate asupra curbelor de presiune capilară.

energia (lucrul mecanic) necesară dezlocuirii fazei prezente în pori de

către o altă
fază nemiscibilă cu ea.
Privite din această perspectivă, curbele din figura 15.2. pot fi
comentate astfel: ariile A1 şi A2 (corespunzătoare curbelor I şi II) sunt
aproximativ egale deoarece interacţiunea fluid-fluid şi solid-fluid-fluid
este aceeaşi, intervalul de dimensiune al porilor este acelaşi, diferită
fiind numai distribuţia (curba de frecvenţă); aria A3 este mai mică decât
aria A1, deoarece la aceeaşi distribuţie poromeritică, interacţiunile
menţionate mai sus sunt diferite, în sensul că diferenţa capilară de
presiune necesară pătrunderii fazei neumezitoare în acelaşi por (deci
energia consumată) este mai mică în cazul III decât în cazul I.
Histereza curbelor de presiune capilară. Procesele de dezlocuire
discutate mai sus s-au referit la aceeaşi situaţie: scăderea saturaţiei în
fază umezitoare pâna la limita saturaţiei ireductibile prin creşterea
presiunii aplicate asupra fazei neumezitoare. Se poate pune
următoarea întrebare: ce se întâmplă dacă, după atingerea saturaţiei
ireductibile (sau chiar înainte), presiunea fazei neumezitoare scade,
păstrând contactul probei cu faza umezitoare care a fost dezlocuită?
Este de aşteptat ca faza umezitoare să reintre în probă printr-un proces
de îmbibare liberă (spontană). Răspunsul mai exact este dat în figura
15.3. Curba II este trasată prin urmărirea variaţiei stării de saturaţie la
scăderea presiunii fazei neumezitoare (curba I, aşa cum arată săgeata,
este rezultatul creşterii presiunii fazei neumezitoare şi are ca punct

215
terminus A, corespunzător saturaţiei ireductibile). Se observă că
traiectoria procesului este diferită (curba II este diferită de curba I).
Comparând curbele I şi II, se poate constata o diferenţă tipică
pentru curbele ce descriu un fenomen care prezintă histereză.
O a doua întrebare este următoarea: ce se întâmplă dacă asupra
fazei umezitoare dezlocuite iniţial şi nepătrunse în probă după
scăderea presiunii fazei
neumezitoare se aplică o presiune exterioară? Răspunsul imediat este
simplu: va dezlocui o parte din faza neumezitoare din probă, după cum
se vede şi din curba III din aceeaşi figură, până la atingerea saturaţiei
ireductibile în faza neumezitoare (corespunzătoare punctului C de pe
curbă). Explicaţia pentru alurile curbelor II şi III din figura 15.3. nu este
foarte simplă.

Fig. 15.3. Curbe de presiune capilară afectate de histereză.

O primă observaţie este aceea că la aceeaşi saturaţie Su,

diferenţa capilară de presiune este mai mică la creşterea saturaţiei Su
decât la scăderea ei. Dacă pătrunderea fazei neumezitoare este
condiţionată de exercitarea unei presiuni exterioare, pătrunderea fazei
umezitoare se face în mod spontan prin ceea ce se numeşte îmbibare
liberă. Un bun exemplu de îmbibare liberă este cel studiat în capitolul
11, anume ascensiunea capilară într-un fascicul de capilare sau într-un
dublet de pori. Îmbibarea spontană este inhibată de două fenomene:
primul este histereza de udare care, aşa cum s-a arătat în capitolul 13,
face ca o fază care este dezlocuită să ude mai bine decât atunci când
ea dezlocuieşte. Astfel, contrastul de umidivitate între cele două faze
scade în cazul procesului de imbibare. În aceste condiţii curba de
presiune se deplaseaza spre abscisă, aşa cum s-a arătat mai sus, când

216
s-au discutat curbele din figura 15.2. O a doua explicaţie se referă la
faptul că la schimbarea sensului de variaţie a saturaţiei, ordinea de
pătrundere a fazei umezitoare în diverşi pori nu este inversă ordinii de
ieşire din mai multe motive. Cauza care se poate intui cel mai uşor este
faptul că o mare parte din constricţiile în care s-au format dopuri de
fază umezitoare rămân blocate, microgradienţii de presiune din zona
acestor pori fiind insuficienţi pentru punerea lor în mişcare. La fel,
poate fi invocat procesul care are loc într-un dublet de pori la
schimbarea sensului presiunii. Astfel, la aceeaşi diferenţă capilară de
presiune, saturaţia în fază umezitoare este mai mică deoarece o
anumită cantitate de fază neumezitoare rămâne blocată în vecinătatea
dopurilor de fază umezitoare din aceste microcapcane capilare.
Trebuie menţionat încă o dată că procesul de dezlocuire a fazei
neu-mezitoare este însoţit de fragmentarea acesteia şi blocarea ei în
microcapcane capilare.
Diferenţa capilară de presiune ajunge la zero la o anumită
satutaţie în fază umezitoare (punctul B pe grafic). Echilibrului presiunii
celor două faze îi corespunde o anumită dispunere a fazelor, greu de
evaluat. La acest moment, faza neumezitoare şi-a pierdut în bună
măsură continuitatea, în timp ce faza umezitoare a căpătat un grad
mare de continuitate. Această tendinţă se păstrează pe măsură ce se
produce dezlocuirea fazei neumezitoare de către faza umezitoare.
Punerea în mişcare a fazei neumezitoare necesită gradienţi de presiune
din ce în ce mai mari, spaţiile care generează diferenţe capilare de
presiune mici fiind deja ocupate cu faza umezitoare. Momentul pierderii
complete a continuităţii fazei neumezitoare corespunde atingerii
saturaţiei ireductibile în această fază (punctul C de pe curba III din
figura 15.3.).
Explicaţiile oferite mai sus sunt numai parţiale, fenomenul fiind mult
mai complex şi insuficient elucidat la scara micro – a porilor individuali.
Caracteristicile geometrice şi dimensiunea porilor, joacă un rol major în
amplitudinea histerezei curbelor de presiune capilară.
Curbele de presiune capilară au utilizări diverse: evaluarea
distribuţiei porilor pe dimensiuni (discutată deja în cap. 7),
determinarea capacităţii de udare a rocilor prin metoda USBM (vezi
cap. 16), estimarea curbelor de permeabilitate relativă (vezi cap. 17).

Întrebări şi probleme

1. Fracţia de pori dintr-o rocă cu raza mai mică de 0,01 mm este de 20%.
Dacă pentru dezlocuirea fazei neumezitoare din rocă se aplică o diferenţă
de presiune maximă egală cu diferenţa capilară de presiune
corespunzătoare razei de 0,01 mm, să se precizeze dacă saturaţia minimă

217
 în fază umezitoare este egală cu 20% sau mai mare şi să se explice
rezultatul.
2. Care este relaţia între distribuţia porilor pe dimensiuni şi curba de presiune
capilară?
3. Se poate stabili o corelaţie între aria de sub curba de presiune capilară şi
per-meabilitatea absolută a rocii?
4. Să se traseza o curbă de presiune capilară ipotetică în cazul în care roca
este saturată iniţial cu fază neumezitoare (Se va avea în vedere că la
primul contact se produce o imbibare liberă, adică fără creşterea presiunii
de injecţie).
5. Cum acţionează histereza de udare adupra curbelor de presiune capilară?
6. Care este efectul accesului limitat al fazei dezlocuitoare în spaţiile dintre
constricţii? În acest context, în ce măsură indicele structural de dificultate
influenţează alura curbelor de presiune capilară?
7. Care ar fi alura curbei de presiune capilară în cazul în care contrastul de
umidivitate este foarte mic?

Capitolul 16.

Capacitatea de udare a rocilor colectoare

16.1. Definiţii şi generalităţi

Exploatarea unui zăcământ de hidrocarburi este un proces de
curgere eterogenă şi dezlocuire reciprocă a fazelor dintr-o rocă
colectoare. După cum se va arăta în capitolul 17 între parametrii
esenţiali care controlează curgerea şi dezlocuirea este capacitatea de
udare a rocii.
În capitolul 13 au fost prezentate bazele fizice ale interacţiunii
trifazice solid-fluid-fluid. Dacă natura acestei interacţiuni este
cunoscută, evaluarea exactă a ei este imposibilă. Ea poate fi descrisă
parţial prin anumiţi parametri, între care şi capacitatea de udare.
Starea unui solid de a fi “udat” sau “umezit” de un fluid este
caracterizată prin existenţa la suprafaţa solidului a unui strat cel puţin
monomolecular fixat prin adsorbţie. În cazul rocilor, această imagine nu
mai corespunde deoarece, aşa cum va fi explicat în continuare, o parte
din suprafaţă este în contact direct cu o fază iar altă parte cu o altă
fază. Terminologia folosită în acest domeniu a fost precizată în capitolul
13 : umidibilitate-umidivitate, umec-tabilitate, udare selectivă etc. În
continuare se va folosi cu precădere sintagma “capacitatea de udare a
rocilor”, care reprezintă o prescurtare a unei expresii mai lungi, anume

218
capacitatea rocilor de a fi udate selectiv de diverse fluide cu care vin în
contact.
Încă de la începutul studiului curgerii multifazice prin medii
poroase a fost recunoscută influenţa interacţiunii dintre rocă şi fluide
[99]. După anul 1950 au fost întreprinse cercetări sistematice asupra
acestui subiect. Sunt numeroase lucrările publicate, remarcându-se
între acestea cele ale lui Amott[100], Bobek ş.a. [101], Cuiec [102], şi
Donaldson ş.a. [103]. Cea mai cuprinzătoare sinteză bibliografică este
cea a lul Anderson [104, 105, 106].
Caracterizarea capacităţii de udare a rocilor colectoare este un
demers foarte dificil. O încercare interesantă este cea a lui Cassie, care
introduce conceptul de unghi de contact echivalent θe, definit prin
relaţia:
θ = θa f a +σt 0 f t (16.1.)

în care θa şi θt reprezintă unghiuile de contact pentru fracţia de

suprafaţă de rocă udată preferenţial de apă, fa , respectiv udată
preferenţial de ţiţei, ft. Această metodă, deşi atractivă capacitatea de
udare medie fiind astfel cuantificată, aplicarea ei întâmpină două
dificultăţi majore: 1) unghiul de contact este în mod propriu definit
pentru suprafeţe netede, în timp ce suprafaţa internă a rocii este
rugoasă; 2) stabilirea fracţiilor din suprafaţa internă udate preferenţial
de cele două faze (în particular apă şi ţiţei) este practic imposibilă. Pe
lângă faptul că sunt cel puţin trei grupe de minerale în rocile colectoare
(cazurile fericite cu două minerale sunt foarte rare), cu umidibilitte
specifică pentru cele două faze, atribuire fracţiilor volumetrice de
mineral fracţiilor de suprafaţă poate conduce la erori grosolane (vezi
cap. 12.). Conceptul lui Cassie are insă darul de a induce o idee
importantă, anume acea că suprafaţa internă a rocii se comportă diferit
faţă de fluidele prezente, în funcţie de natura mineralogica a ei şi de
compoziţia fluidelor. O altă idee ce rezultă implicit este aceea că o
caracterizare globală a interacţiunii rocii cu fluidele prezente în pori
reprezintă o rezultantă a interacţiunii locale, rezultatul find o medie. O
discuţia mai amănunţită este făcută de autorul acestei lucrări în [32,
107].
În cele ce urmează vor fi făcute câteva consideraţii de ordin
general în ceea ce priveşte comportarea celor trei grupe de minerale
majoritare în rocile colectoare, silicea, mineralele carbonatice şi
mineralele argiloase în raport cu cele patru fluide prezente în
zăcămintele de hidrocarburi, apa, ţiţeiul, condensatul şi gazele.
În ceea ce priveşte gazele, ele reprezintă faza neumezitoare atât
în ceea ce priveşte ţiţeiul cât şi condensatul, pentru toate mineralele.
Explicaţia este simplă, moleculele gazelor sunt de aceeaşi natură

219
chimică dar au masă moleculară mai mică decât cele care alcătuiesc
ţiţeiul şi condensatul şi, prin urmare sunt atrase mai puţin intens de
suprafaţa solidă. Cu o singură excepţie, gazele reprezintă faza
neumezitoare şi în raport cu apa pentru mineralele rocii. Excepţia o
reprezintă mineralel argiloase între particulele cărora se găseşte un
număr mare de particule alcătuite din materia organică descompusă,
cum este situaţia rocilor-mamă de petrol. De la caz la caz, roca poate fi
udată preferenţil de apă sau de gaze.
Condensatul reprezintă totdeauna faza umezitoare în raport cu
gazele şi faza neumezitoare în raport cu apa pentru toate mineralele,
cu aceeaşi excepţie menţionată în paragraful anterior.
Un caz aparent simplu îl reprezintă mineralele argiloase care par
a fi udate preferenţial de apă, atât în raport cu ţiţeiul cât şi cu
condensatul. Explicaţia pare simplă: mineralele argiloase, aşa cum s-a
arătat în capitolul 12, sunt asociate cu cantităţi însemnate de apă din
mediul de sedimentare, între care şi apa adsorbită, bine fixată.
Excepţia menţionate mai sus pentru gaze şi pentru condenat este
valabilă şi pentru ţiţei. Prezenţa fierului trivalent în mediul de contact
favorizează fixare moleculelor polare de heterohidrocarburi, micşorând
umidibilitatea mineralelor argiloase pentru apă. Totuşi, pentru marea
majoritate a zăcămintelor de hidrocarburi, mineralele argiloase din
clasa montmorillonitelor şi a illitelor prezente în roca colectoare sunt
udate preferenţial de apă în raport cu hidrocarburile. Caolinitele au o
comportare diferenţiată: dacă sunt prezente sub forma unor pachete
relativ mari, de ordinul a 10 μm, sunt udate preferenţial de ţiţei, iar
dacă sunt prezente sub form unei aglomerări de particule mici, de
ordinul a 1 μm, ele vor fi udate preferenţial de apă [120].
Situaţia este mai complicată pentru perechea apă-ţiţei faţă de
silice şi de mineralele carbonatice. Aici nu există o regulă, ci numai
nişte tendinţe care vor fi prezentate în continuare.
Faţă de silice, alcanii reprezintă faza neumezitoare în raport cu
apa. Mai mult, mai mulţi cercetători [99, 108]au găsit ca pentru cuplul
apă-alcani nu prea grei, cum ar fi izo-octanul, unghiul de contact
măsurat in apă este de 00. În schimb, unghiurile de contact la
neechilibru (progresiv) au măsurat între 300 şi 400. Prin studiul
termodinamic al energiilor de esuprafaţă, Livingstone [109] a
demonstrat că apa udă mai bine o suprafaţă de cuarţ decât
hidrocarburile datorită presiunii de expansiune mai mari. Pe
suprafeţele carbonatice energiile de suprafaţă ale apei şi
hidrocarburilor sunt apropiate, contrastul de umidivitate fiind relativ
scăzut. Faţă de condiţiile normale, în condiţii de zăcământ, contrastul
de umidivitate între apă şi hidrocarburi este mai mic. Prin microscopia
electronică de reflexie s-a demonstrat cămicroporii rocilor carbonatice

220
rămân udaţi preferenţial de apă din simplul motiv că accesul ţiţeiului,
ca fază care ajunge în rocă după ce aceasta este saturată cu apă, este
limitat. În schimb, mezoporii sunt udaţi preferenţial de ţiţei.
Ţiţeiurile conţin, pe lângă hidrocarburi, o fracţie mai mare sau
mai mică de heterocarburi, între care unele au molecule polare (vezi
vol. I). Prezenţa acestor substanţe este esenţială în interacţiunea cu
suprafaţa solidă. Astfel, cu cât conţinutul în componenţi grei din ţiţei
este mai mare, cu atât umidivitatea ţiţeiului este mai mare prin
adsorbţia selectivă a acestor compuşi. Adsorbţia compuşilor polari este
favorizată de prezenţa în apă a ionilor bivalenţi (Ca 2+, Mg2+) şi trivalenţi
(Fe3+, Al3+). Aceştia se adsorb pe feţele electronegative ale mineralelor,
conferindu-le o încărcare electropozitivă şi, implicit, o mare capacitate
de adsorbţie faţă de compuşii organici polari.
Din cele relatate, rezultă că sunt destule lacune în cunoaşterea şi
evaluarea capacităţii de udare a silicei şi a mineralelor carbonatice de
către apa de zăcământ şi ţiţei. Sistemele reale rocă-apă-ţiţei sunt de
departe mai complexe, din mai multe motive:
- în rocă sunt prezente şi alte minerale, între care mai importante
sunt mineralele argiloase. Distribuţia spaţială a acestor minerale
variază nelimitat. Chiar la proporţii volumetrice apropiate, prezenţa pe
suprafaţa internă a mineralelor este determinată într-o măsură
importantă de procesele de litificaţie (v cap. 11). De o importantţă
aparte sunt dizolvarea şi precipitarea mineralelor care tind să niveleze
compoziţia mineralogică de suprafaţă, ceea ce implică o oarecare
uniformizare a umidibilităţii rocii pentru fazele fluide. Din păcate, acest
proces este destul de dificil de surprins. Nunai analiza pe secţiuni
subţiri şi unele analize speciale puse la punct de prof. G. Manolescu în
Laboratorul de Fizica Zăcămintelor din UPG pot evidenţia compoziţia
mineralogică de suprafaţă. Numai că, reprezentativitatea analizelor pe
carote pentru tot zăcământul este pusă sub semnul de întrebare de
variaţiile mari de litofacies din zăcământ şi, implicit, a însăşi proceselor
de litificaţie care depind, la rândul lor, printre altele, de proprietăţile de
curgere ale rocii;
- rezultatele obţinute pe cristale monominerale cu suprafeţe
plane pot fi extrapolate numai aproximativ pe suprafeţele reale,
rugoase, cu joncţiuni frecventr între minerale;
- varietatea fluidelor care saturează rocile de zăcământ este cel
puţin la fel de mare ca cea a rocilor: de la ape foarte puţin
mineralizate, de suprafaţă, la ape puterniv şi variat mineralizate de
mare adâncime, de la ţiţeiuri volatile, foarte sărace în compuşi polari,
la ţiţeiuri foarte grele, cu fracţii importante de compuşi foarte grei, într-
o bună măsură polari. Dacă am pune în discuţie faptul că uneori, în
procesul de exploatare a zăcămintelor se folosesc diverse (ca natură şi

221
compoziţie) fluide de injecţie pentru creşterea fracţiei de ţiţei extrase,
lucrurile s-ar complica şi mai mult.
Aceste dificultăţi ne arată că nu este posibilă stabilirea unor
reguli după care să se judece diversele situaţii reale din punct de
vedere al udării selective. Cu riscul de a exagera, menţionăm câteva
tendinţe referitoare la comportarea de udare a ţiţeiurilor şi apelor de
zăcământ faţă de diferite tipuri de roci. Astfel, este de aşteptat ca un
ţiţei greu să fie foarte probabil fază umezitoare pentru rocile
carbonatice, preponderent umezitoare pentru gresii şi slab umezitoare
pentru nisipuri, în prezenţa apelor cu conţinut mare de cationi bi- şi
trivalenţi. De asemenea, este de aşteptat ca un ţiţei volatil să fie fază
puternic neumezitoare faţă de nisipuri şi neumezitoare pentru gresii şi
cu o udare intermediară (slab neumezitoare sau slab umezitoare)
pentru roci carbonatice. Ţiţeiurile medii sunt mai greu de încadrat din
punct de vedere al udării diverselor tipuri de rocă.
Afirmaţia cea mai exactă în acest context este aceea că nimic nu
este foarte sigur în ceea ce priveşte capacitatea de udare a rocilor
privită teoretic sau statistic. Rămâne o cale sigură, aceea a
determinării experimentale.

16.2. Determinarea capacităţii de udare a rocilor

Relativa ambiguitate a conceptului de udare selectivă a rocilor
implică precauţii suplimentare când vine vorba de determinarea
capacităţii de udare a rocilor. Nefiind o mărime fizică propriu-zisă, cum
ar fi unghiul de contact trifazic, nu există nici o unitate de măsură care
să permită cuantificarea şi comparaţia.
Cuiec [103] şi Anderson [105] fac o revistă exhaustivă a
metodelor de determinare a capacităţii de udare a rocilor. Având în
vedere că manualele de inginerie de zăcământ ocolesc în general acest
subiect dificil, vom discuta, extrem de scurt principalele metode.
1) Măsurarea unghiului de contact trifazic pe suprafeţele
mineralelor rocii în cotact cu apa şi ţiţeiul în condiţii de zăcământ. Aşa
cum s-a arătat mai sus, metoda este discutabilă, dar dă o indicaţie de
ordin general cu privire la comportarea celor două fluide faţă de
mineralele rocii. Prin comparaţie cu măsurători pe alte sisteme,
unghiurile de contact astfel măsurate dau o indicaţie generală utilă.
Aparatura aferentă este destul de complexă, condiţiile de presiune şi
temperatură fiind greu de realizat în laborator.
2) Îmbibarea liberă reprezintă o metodă calitativă, relativ
simplă, fără aparatură complicată. Ea se aplică în două variante: una
pentru probe consolidate şi probe neconsolidate, pregătite în mod
asemănător ca cele destinate determinării permeabilităţii absolute (v

222
cap. 10), adică tasate în celule speciale şi alta pentru particule discrete
de roci neconsolidate. Determinarea se face pe probe pereche: una are
suprafaţa udată integral de către apă, iar cealaltă probă de către ţiţei.
Probele consolidate sau cele din celule se saturează complet cu
apă, respectiv cu ţiţei. Se pun apoi în contact direct cu ţiţei, respectiv
cu apă în poziţie normal gravitaţională. Pe faţa opusă se montează un
sistem de captare a fazei dezlocuite.
Sunt posibile două comportări extreme: cazul a) proba cu apă îşi
menţine starea de saturaţie (nu este dezlocuit deloc ţiţeiul) iar proba
saturată cu ţiţei suferă un proces de dezlocuire parţială, dar
semnificativă, de către apă prin îmbibare liberă (nu este exercitată nici
un fel de presiune exterioară). Prin măsurarea volumului de ţiţei
dezlocuit se poate determina starea finală de saturaţie. Durata
procesului este de ordinul zecilor de ore. Acest rezultat indică o
umidibilitate mare a rocii pentru apă; cazul b) cealaltă comportare
extremă este exact opusă, adică se produce o dezlocuire a apei prin
imbibare liberă a ţişeiului, ceea ce arată că roca are o umidibilitate
mare pentru ţiţei.
Aceste comportări extreme sunt rare. De obicei se produce
imbibarea liberă în ambele probe, dar în mod diferit. În funcţie de
raportul dintre volumele dezlocuite, se apreciază în ce măsură apa sau
ţiţeiul este faza umezitoare.
Prin păstrarea unor condiţii de lucru apropiate, pe aceeaşi
aparatură, se pot face comparaţii între diferite probe de rocă din punct
de vedere al capacităţii de udare sau se poate urmări, pe aceleaşi
probe, modificarea capacităţii de udare pentru diferite fluide de interes
(cum ar fi fluidele injectate, sau care urmează a fi injectate în
zăcământ).
Probele alcătuit din particule discrete se ţin un timp suficient de
mare în apă, respectiv în ţiţei (zeci de ore) pentru stabilirea echilibrului
de adsorbţie. Se pun apoi pe lame se sticlă sub microscop şi se adaugă
câteva picături de ţiţei peste proba cu apă, respectiv de ţiţei pentru
proba cu ţiţei. În funcţie de gradul de dezlocuire a fazei iniţiale de pe
particulele de rocă de către faza adăugată, se trag concluzii analoge cu
cele pentru probe consolidate. Spre exemplu, dacă ţiţeiul este dezlocuit
complet de apa adăugată iar apa iniţială de pe cealaltă probă rămâne
ca atare, însemnează că rocă are o umidibilitate mare pentru apă.
3) Metoda USBM constă în ridicarea experimentală a trei curbe
de presiune capilară. Prima curbă descrie procesul de dezlocuire a apei
de către ţiţei, pornind de la saturaţie maximă în apă (Sa = 1).
Dezlocuirea se realizează prin creşterea diferenţei dintre presiunea
ţiţeiului, pt, şi presiunea apei, pa, , până la saturaţia ireductibilă în apă
(Sa = S’a). Cea de a doua curbă descrie dezlocuirea ţiţeiului de către

223
apă, de la starea de saturaţie rămasă (Sa = S’a), până la saturaţia
ireductibilă în ţiţei, prin creşterea diferenţei dintre presiunea apei, pa, şi
presiunea ţiţeiului, pt,. În sfârşit, a treia curbă reia primul proces, de la
saturaţia rămasă, (Sa = 1 – S’t), până la saturaţia ireductibilă în apă.
Prima curbă de presiune capilară nu are o utilitate concretă. Ea
se ridică pentru a modele procesul de punere în zăcământ, adică
obţinerea stării de saturaţie iniţiale,
Ultimile două curbe, notate cu I şi II, pentru trei situaţii distincte,
(rocă udată preferenţial de apă, udată preferenţial de ţiţei şi udare
intermediară) sunt prezentate în figura 16.1.
Curbele de presiune capilară se ridică prin metoda centrifugării.
Pe scurt, pentru ridicarea primei curbe, se introduce proba saturată cu
apă într-o celulă plină cu ţiţei şi se roteşte la turaţii crescătoare.
Datorită diferenţei de densitate între apă şi ţiţei, se crează un gradient
de presiune hidrostatică între apa din probă şi ţiţeiul din exteriorul
probei. Acest gradient de presiune se multiplică cu raza de centrifugare
şi cu pătratul vitezei de rotaţie. Cu cât viteza de rotaţie va fi mai mare,
cu atât diferenţa de presiune de la capetele probei va fi mai mare, iar
procesul de dezlocuire mai avansat. Odată cu scăderea saturaţiei în
apă, rezultat al dezlocuirii, scade şi gradul de continuitate al acesteia.
Manifestarea gradientului de presiune care provoacă dezlocuirea
presupune continuitatea apei între cele două capete ale probei. În
momentul în care apa îşi pierde continuitatea, adică atunci când se
atinge saturaţia ireductibilă în apă, se produce echilibrul dintre ţiţeiul
din probă, ca fază continuă şi ţiţeiul din afara probei, iar procesul de
dezlocuire încetează. Pentru a urmări variaţia stării de saturaţie, apa
dezlocuită se colectează şi i se măsoară volumul.
Principiul se păstrează şi pentru cea de a doua curbă, numai că,
de data aceasta ţiţeiul este faza continuă în probă, iar apa este faza
continuă în spaţiul din jurul probei, iar direcţia gradientului de presiune
este inversă. Ca urmare, ţiţeiul se va colecta în spaţiul dinspre axul
centrifugii, faţă de apă care se colectează în partea opusă, adică în
zona periferică. Curba a treia urmează acelaşi curs ca şi prima.

224
 a. b.

c.
Fig. 16.1. Metoda USBM de determinare a capacităţii de udare.

Deoarece orice mişcare a fluidelor presupune un consum de

energie dat de frecare, timpul de centrifugare la fiecare treaptă de
turaţie trebuie să fie suficient de mare pentru a elimina efectul frecării
asupra dezlocuirii.
Aceste curbe se determină prin metoda centrifugării. După
trasarea curbelor, se măsoară ariile de sub cele două curbe, A1 şi A2.
Apoi se calculează indicele de udare, IU, cu relaţia:

A1
I U = lg (16.1.)
A2

Dacă IU > 0,1 roca este udată preferenţial de apă;

Dacă –0,1 <IU < 0,1 roca prezintă o udare intermediară;
Dacă IU < –0,1 roca este udată preferenţial de ţiţei.
Pentru a explica acest rezultat, să amintim semnificaţia ariei de
sub curba de presiune capilară discutată mai sus: această arie este
proporţională cu energia necesară dezlocuirii unei faze de către o altă
fază nemiscibilă cu ea. Spre exemplu, dacă A2 > A3 însemnează că
energia necesară dezlocuirii apei de către ţiţei este mai mare decât cea

225
corespunzătoare dezlocuirii ţiţeiului de către apă, altfel spus, apa este
mai greu dezlocuită de către ţiţei decât invers, ceea ce poate însemna
udarea preferenţială a rocii de către apă. Această explicaţie este
oarecum simplistă. Mai relevantă este alura curbelor în cauză, aşa cum
a fost explicată în capitolul 15: când este dezlocuită o fază umezitoare,
încă de la începutul procesului este necesară o presiune motoare
corespunzătoare diferenţei capilare de presiune (curba II din fig.
16.1,a); din contră, când este dezlocuită o fază neumezitoare, are loc
un proces de îmbibare liberă, aşa cum a fost descrisă într-un paragraf
anterior, adică o scădere a saturaţiei în fază neumezitoare, fără
creşterea presiunii motoare (curba II din fig. 16.1,b). Fenomenul poate
fi mai bine înţeles după studiul curgerii eterogene prin medii poroase.
Singurul laborator din România unde se foloseşte o adaptare a
acestei metode (de altfel singura folosită în ţară), este Laboratorul de
Fizica Zăcămintelor din UPG. În lucrarea [107] este prezentată mai pe
larg această metodă şi aparatura aferentă.
Aplicaţia 1.
Prin centrifugarea unei probe, la diferite turaţii, n, conform metodei USBM,
se obţin rezultatele, prezentate în tabelul de mai jos. În acest tabel, sunt
consemnate volumele de apă şi de ţiţei dezlocuite la fiecare turaţie, Vad ,
respectiv Vat. Să se determine indicele de udare.
Răspuns.
Saturaţia în apă este calculată prin metoda bilanţului material. Pentru
prima curbă, se pleacă de la volumul iniţial de apă din probă, egal cu volumul de
pori (2,5 cm3), scăzându-se, pentru fiecare treaptă de turaţie, volumul de apă
colectat, egal cu volumul de apă dezlocuit de către ţiţei. Pentru cea de a doua
curbă, se pleacă de la volumul de apă ireductibilă, rămas în probă la finalul
dezlocuirii, la care se adaugă volumul de ţiţei colectat, egal cu volumul de apă
pătrunsă în probă. Pentru curba a treia, se pleacă, de asemenea, de la volumul de
apă existent la finele dezlocuirii ţiţeiului de către apă, din care se scade volumul
de apă colectat, la fel ca pentru prima curbă.
Diferenţa de presiune care generează dezlocuirea, egală, la limită, cu
diferenţa capilară de presiune, este dată de relaţia: Δp = 1,088∙10-2∙hp∙R∙Δρ∙n2,
în care simbolurile reprezintă, în ordine, înălţimea probei. Distanţa la care se află
proba faţă de axul centrifugii, respectiv diferenţa de densitate dintre apă şi ţiţei.
Unităţile de măsură sunt în SI, cu excepţia vitezei de rotaţie care este în rot/min.
Datele problemei sunt înscrise pe figură, împreună cu cele trei curbe de
presiune capilară.

I II III
n, Δp,
Vad, Sa, Vtd, Sa, Vad, Sa,
rot/min Pa
cm3 % cm3 % cm3 %

0 0 0 1 0 0,34 0 0,77
630 2400 0,35 0,86 0,45 0,52 0,17 0,70
965 5600 0,78 0,69 0,67 0,61 0,45 0,59
1220 9040 1,05 0,58 0,77 0,65 0,65 0,51

226
 1415 12100 1,23 0,51 0,92 0,71 0,77 0,46
1710 17600 1,40 0,44 1,02 0,75 0,90 0,41
1875 21200 1,53 0,39 1,07 0,77 1,02 0,36
2100 26600 1,65 0,34 - - 1,05 0,35

Indicele de udare calculat cu relaţia (16.1.) este IU = 1,73, ceea ce arată

că roca este udată preferenţial de apă.

4) Metoda lui Cuiec este mai complexă decât celelalte pentru că

presupune realizarea unor procese de îmbibare liberă şi de dezlocuire
reciprocă a apei şi ţiţeiului prin injecţie, pentru care este necesară o
aparatură şi o metodologie mult mai complicate. În principiu, se
determină patru volume de fluid:
Vai –volumul de apă dezlocuită prin îmbibarea liberă a ţiţeiului;
Vad –volumul de apă dezlocuită prin îmbibarea liberă şi
dezlocuirea forţată ţiţeiului;
Vti –volumul de ţiţei dezlocuit prin îmbibarea liberă a apei;
Vtd –volumul de ţiţei dezlocuit prin îmbibarea liberă şi dezlocuirea
forţată a apei;
Indicele de udare U’, se calculează cu relaţia:

227
 Vti Vai
U '= −
Vtd Vad
(16.3.)
Valorile indicelui de udare, U ' , sunt comparate cu o grilă de
valori, stabilită prin corelarea acestei metode cu alte metode de
determinare a capacităţii de udare a rocilor.
Scara udării stabilită de Cuiec este următoarea:
−1 <U ' < −0,3 udată preferenţial de ţiţei;
−0,3 <U ' < −0,1 slab udată de ţiţei;
−0,1 <U ' < 0,1 udare intermediară;
0,1 <U ' < 0,3 slab udată de apă;
0,3 <U ' <1 udată preferenţial de apă;

Ca şi în cazul scării USMB, scara lui Cuiec are un caracter

convenţional, criteriile fiind mai mult de ordin experimental, prin
compararea aceloraşi probe supuse diferitelor determinări de
umidibilitate. Faţă de metoda USBM, această metodă este mai
complexă, dar şi mai completă, pentru că ia în considerare, în mod
implicit şi metoda îmbibării libere (vezi mai jos) care, chiar ea singură,
dă informaţii asupra capacităţii de udare a rocii.

5) Măsurătorile de rezonanţă magnetică nucleară (RMN) dau

informaţii foarte utile în ceea ce priveşte starea de saturaţie a rocilor,
atât prin coeficienţii de saturaţie, cât şi prin distribuţia fazelor în pori.
Brown şi Fatt [109] au stabilit un criteriu de evaluare a capacităţii de
udare prin această metodă, care, însă, presupune aparatură complexă
şi costisitoare.
6) Metoda “Crio-SEM” reprezintă studiul probelor de rocă
subrăcite la microscopul electronic prin reflexie [120]. Este singura
metodă care coboară investigaţia până la nivelul porilor individuali,
rezoluţia fiind de 0,1 μm. În principiu, proba adusă la o stare de
saturaţie de interes este răcită la temperaturi foarte scăzute şi apoi se
detaşează fragmente care se supun analizei cu microscopul electronic.
Imaginile cuprind nuanţe de gri, în funcţie de numărul atomic al
mineralelor şi fluidelor (este vorba, evident, de un număr atomic
mediu, elementele chimice singulare fiind “impurităţi” ocazionale).
Pentru creşterea contrastului, fluidele se pot marca cu elemente grele,
ca şi la tomografia cu raze X. Studiul imaginii permite localizarea
fazelor fluide în raport cu suprafaţa solidă şi, implicit, caracterul udării.
Dacă imaginea are un contrast bun, se pot face chiar evaluări ale
unghiului de racordare a interfeţelor cu suprafaţa solidă (unghil de
contact).

228
 Această metodă a făcut posibilă o înţelegere mult mai profundă
a interacţiunii mineralelor rocii cu fluidele de zăcământ şi eliminarea
unor idei preconcepute care au dăinuit multe decenii. Printre
observaţiile interesante este aceea a comportării caolinitului care
poate fi udat preferenţial de apă sau de ţiţei în funcţie de mărimea şi
aşezarea particulelor, de timpul de contact şi de gradul de
accesibilitate. Istoria udării joacă aşadar un rol extrem de important,
ceea ce atrage atenţia asupra modului cum se realizează
experimentele în laborator cu scopul declarat al modelării fenomenelor
care au loc în zăcământ, fără a respecta succesiunea contactului rocii
cu diferite fluide şi o durată sufucientă de contact.
Această metodă are un potenţial enorm de investigare şi ca
căpătă, probabil, în ciuda costului ridicat, o răspândire din ce în ce mai
mare.
5) Trasarea curbelor de permeabilitate relativă prin măsurători
expe-rimentale de curgere bifazică. După cum se va discuta în capitolul
17 aceste curbe au aluri cu totul diferite pentru faza umezitoare şi,
respectiv, neumezitoare. Simpla imagine a curbelor de permeabilitate
relativă, valorile saturaţiilor ireductibile şi poziţia punctului de
intersecţie al curbelor indică umidibilitatea rocii pentru două fluide care
curg prin rocă. Nu există un parametru care să cuantifice capacitatea
de udare astfel indicată. Mai mult, în cazul unei umidibilităţi
intermediare, delimitarea este dificilă deoarece curbele depind şi de
sensul de variaţie al saturaţiilor în cele două faze. Situaţia este, de
asemenea, nesigură când curbele se trasează pe cale indirectă, spre
exemplu din date de producţie. Aparatura şi procedeul experimental
sunt mult prea complicate ca determinările să aibă ca unic scop
stabilirea caracterului udării. Concluziile referitoare la capacitatea de
udare a rocii supusă analizei reprezintă un parametru secundar în
cadrul experimentelor de determinare a permeabilităţilor relative.

Indiferent de metoda folosită, condiţia primordială pentru

obţinerea unor rezultate care să reflecte comportarea rocii în zăcământ
sau în alte condiţii de interes este conservarea capacităţii de udare,
adică păstrarea reprezentativităţii carotelor. Acest lucru este deosebit
de dificil pentru că un contact, cât de scurt, cu un alt fluid duce la
modificări fizico-chimice mai mult sau mai puţin importante, fără a şti
însă amploarea lor. Cele mai frecvente modificări sunt adsobţia unor
molecule din noul mediu de contact şi oxidarea unor heterohidrocarburi
din ţiţei.
Pentru conservarea capacităţii de udare au fost concepute
dispozitive de prelevare a carotelor în recipienţi care împiedică
contaminarea lor, dar costul ridicat limitează folosirea lor. Cel mai

229
adesea se recurge la refacerea stării iniţiale a suprafeţei din punct de
vedere al udării. Experimentele efectuate până în prezent au arătoa că
reconstituirea capacităţii de udare iniţiale rămâne o operaţie nesigură.

Întrebări şi probleme

1. Care este terminologia care desemnează interacţiunea rocii cu fluidele care o

saturează?
2. Cum se poate explica faptul că gazele reprezintă, în majoritatea cazurilor, faza
neumezitoare în raport cu apa?
3. De ce ţiţeiurile grele au tendinţa de a uda mai bine suprafaţa rocii decât
ţiţeiurile uşoare?
4. Concepeţi un tabel cu trei coloane pentru cele trei minerale principale din
rocile colectoare şi trei linii pentru cele trei perechi de fluide de zăcământ şi
scrieţi litera „u” sau „n” în cele nouă rubrici, care să indice comportarea cea
mai probabilă a perechilor de fluide faţă de mineralele respective.
5. De ce unghiul de contact nu poate reprezenta o măsură a capacităţii de udare
a rocilor?
6. Care este explicaţia de ordin fizic pentru corelaţia dintre indicele de udare
determinat prin metoda USBM şi udarea preferenţială a rocii de către apă sau
ţiţei?
7. Care sunt sursele de eroare pentru determinarea în laborator a capacităţii de
udare a rocilor?
8. Faceţi o paralelă între metoda USBM şi metoda lui Cuiec pentru determinarea
capacităţii de udare.
9. Când se produce fenomenul de îmbibare liberă a apei într-o rocă saturată cu
gaze? Dar într-o rocă saturată cu ţiţei?

230
 Capitolul 17.

Curgerera eterogenă prin medii poroase

17.1. Definiţii şi generalităţi

Starea de saturaţie a unei roci defineşte caracterul curgerii.
Astfel, dacă roca este complet saturată cu o singură fază, curgerea se
numeşte omogenă; dacă roca este saturată cu cel puţin două faze,
curgerea se numeşte eterogenă. În mod frecvent de produce
următoarea confuzie: dacă în rocă există două faze, dintre care una
este imobilă, saturaţia fiind sub cea ireductibilă, se consideră curgerea
ca fiind omogenă. Cel mai evident caz de confuzie este cel al zăcă-
mintelor de gaze cu acvifer inactiv, unde curg numai gazele, dar în
prezenţa apei ireductibile. Curgerea este, evident, eterogenă. Trebuie
evitată o astfel de eroare.
Fie că este vorba de o carotă sau de un întreg zăcământ, există o
anumită distribuţie a saturaţiilor care este esenţială în stabilirea
caracterului curgerii. Cazul cel mai simplu este cel al curgerii bifazice.
El se întâlneşte în zăcămintele de gaze pe toată durata exploatării iar
în zăcămintele de gaze cu condensat şi de ţiţei numai la presiuni
superioare presiunii de saturaţie, adică pe scurtă perioadă de timp, la
începutul exploatării. După apariţia condensatului, respectiv a gazelor
ieşite din soluţie, curgerea devine trifazică.

231
 Mişcarea fluidelor într-o carotă sau într-un zăcământ are loc prin
crearea unei diferenţe de presiune motoare între capetele carotei sau
între stratul productiv şi sondă. Sunt patru forţe care intervin în
procesul mişcării: motoare, de frecare, de interfaţă şi de gravitaţie.
Contribuţia fiecărei forţe variază în limite foarte largi şi nu poate
fi surprinsă cantitativ. Abordarea acestei probleme este de foarte multe
ori superficială, chiar simplistă. Profesorul G. Manolescu a tratat într-un
mod complex aceast subiect. El a propus cuantificarea contribuţiei
forţelor implicate în mişcarea eterogenă a fost făcută prin intermediul
gradienţilor de presiune, sub forma:
grad m p = grad f p + grad c p + grad g p (17.1.)

în care indicii m, f, c şi g se referă, în ordine, la cele patru forţe

menţionate mai sus.
Această relaţie poate fi rescrisă, prin împărţirea la membrul
stâng, astfel:
f + c + g =1 (17.2.)
în care simbolurile f, c şi g reprezintă contribuţia fracţionară a celor trei
forţe în procesul curgerii.
Admiţând mai multe ipoteze simplificatoare, nedetaliabile aici,
pe baza experimentelor proprii sau preluate din literatura de
specialitate precum şi folosind anumite estimări, au fost construite într-
o reprezentare Rozeboom diagramele din figurile 17.1. şi 17.2. pentru
un regim “normal” de exploatare a unui zăcământ de ţiţei şi pentru un
regim “forţat”, adică la debite de extracţie peste normal.

Fig. 17.1. Estimarea contribuţiei celor trei gradienţi de presiune

pentru regimul forţat.

232
 Fig. 17.2. Estimarea contribuţiei celor trei gradienţi de presiune
pentru regimul normal.

Au fost luate drept elemente de referinţă permeabilitatea

absolută a rocii, k, şi distanţa de la sondă la punctul considerat, r. Vor fi
date, în continuare, câteva puncte de reper pentru înţelegerea acestor
diagrame care au în vedere poziţia punctelor pe diagramă. 1) forţa de
gravitaţie este subordonată, contribuţia ei fiind semnificativă numai la
permeabilităţi foarte mari. De altfel este foarte lesne de observat că
toate punctele se află într-o poziţie apropiată de latura c-f; 2) pentru o
permeabilitate dată, pe măsură ce distanţa de la sondă creşte,
contribuţia forţelor de frecare scade datorită scăderii vitezei de curgere
(cu cât raza este mai mare, dreapta corespunzătoare este mai
apropiată de vârful c. În mod complementar, creşte contribuţia forţelor
de interfaţă; 3) la aceeaşi distanţă de sondă, cu cât permeabilitatea
absolută este mai mare, contribuţia forţelor de intefaţă este mai mică
deoarece permeabilitatea mare este asociată cu dimensiuni mari ale
porilor şi, implicit, cu diferenţe capilare de presiune mai mici. În acelaşi
timp, la permeabilităţi mari, efectul gravitaţiei este mai mare; 4) în cea
mai mare parte din zăcământ influenţa cea mai mare o au forţele de
interfaţă (spre exemplu, într-o zonă de drenaj cu raza de 200 m
aferentă unei sonde, zona vecină sondei, unde predomină forţele de
frecare – sub 3 m - reprezintă numai 0,016% din volumul exploatat)
Pentru detalii, vezi [12].
Deşi curgerea eterogenă prin medii poroase reprezintă obiectul
de studiu al Hidraulucii Subterane, va fi tratat în acest capitol aspectul
fizic al problemei.
Ca şi în cazul curgerii omogene, se va aborda mai întâi curgerea
la scara micro şi apoi la scara macro.

17.2. Curgerea eterogenă la scara micro

La scara porilor individuali şi a reţelelor de pori, esenţială este
udarea selectivă a rocii de către fazele fluide. Pentru simplificare, vom
considera curgerea bifazică în canale cu geometrie regulată în absenţa
gravitaţiei. Se deosebesc patru regimuri de curgere: curgerea omogenă
(este cazul porilor în care se află, temporar, o singură fază), curgerea
cu interfaţă, curgerea dopurilor şi curgerea inelară.
Curgerea cu interfaţă. În cazul acestui regim se disting două
situaţii care se referă la succesiunea fazelor: faza umezitoare premerge
fazei neumezitoare şi invers. În figura 17.3. este prezentat regimul de
curgere cu interfaţă într-un capilar cilindric.

233
 Fig.17.3. Ilustrarea regimului de curgere cu interfaţă.

Ecuaţia de curgere poare fi scrisă, pe scurt, sub forma:

∆p = ∆ f p ± ∆c p (17.3)

Explicitând, rezultă expresia:

∆p =
8Q
[ xµn + ( L − x ) µu ] ± 2 σ cos θ
πr 4
r
(17.4)
notaţiile fiind cele cunoscute. Semnul plus corespunde situaţiei când
faza neumezitoare dezlocuieşte faza umezitoare iar semnul minus
situaţiei inverse. Din punct de vedere fizic, semnul minus arată că forţa
de interfaţă are sensul curgerii, ea însăşi provocând mişcarea. De
altfel, chiar în absenţa presiunii motoare, curgerea are loc prin aşa-zisa
îmbibare liberă.
În acest caz, viteza de curgere este determinată de echilibrul
dintre forţa de interfaţă şi forţa de frecare. În fapt, în astfel de cazuri,
viteza de curgere este foarte mare.
Histereza de udare este prezentă, astfel că unghiul de contact
măsurat în faza umezitoare este θr în primul caz şi, respectiv θp în al
doilea caz, după cum este consemnat şi pe figură. Efectul histerezei
este acelaşi: limitarea vitezei de curgere. Astfel, când avem θr,
termenul al doilea din relaţia (17.4) are o valoare crescută, rezultând o
valoare mai mare pentru Δp iar când avem θp, acest termen are o
valoare scăzută, ceea ce va face ca efectul de punere în mişcare a
fluidelor să fie diminuat.
Pentru alte forme de capilare expresia căderii de presiune este
similară, în sensul că ea conţine aceeaşi termeni, doar expresiile
pentru evaluarea frecărilor şi a diferenţei capilare de presiune sunt
diferite. Diferenţa majoră faţă de capilarele cilindrice (şi în general faţă
de capilarele cu secţiune constantă) este aceea că mişcarea este
nestaţionară. Modificarea secţiunii duce la schimbarea curburii
interfeţei şi, implicit la variaţia diferenţei capilare de presiune. Mişcarea
poate fi accelerată sau încetinită, în funcţie de sensul de variaţie a
secţiunii transversale. Dacă secţiunea scade, faza umezitoare va
avansa mai repede, respectiv se va retrage mai încet.
Regimul nestaţionar este promovat şi de vâscozitatea diferită a
celor două faze, dar într-o măsură mai mică.

234
 Un caz extrem este acela în care presiunea motoare este egală
cu diferenţa capilară de presiune introdusă de interfaţă (este vorba,
evident, de cazul dezlocuirii cu fază neumezitoare). Într-o astfel de
situaţie mişcarea încetează. Mai mult, dacă presiunea motoare devine
mai mică decât diferenţa capilară de presiune (pentru acelaşi caz) se
produce curgerea în sens invers, adică faza neumezitoare se retrage,
având loc o îmbibare liberă a fazei umezitoare.
Curgerea dopurilor. Există diverse mecanisme de fragmentare a
fazelor care curg prin pori. O parte din ele au fost menţionate în
paragraful referitor la histereza de udare, altele vor fi analizate în
paragrafele ce vor urma. În figura 17.4. sunt prezentate două dopuri în
mişcare: Unul de fază umezitoare şi unul de fază neumezitoare.

Fig. 17.4. Curgerea dopurilor.

Ecuaţia de curgere este următoarea, aceeaşi pentru cele două

dopuri:
∆p = ∆ f p + ∆c p (17.5.)

Expresia lui Δfp este similară cu cea din relaţia (13.4.):

2 σ (cos θr − cos θp )
∆c p =
r
(17.6.)
Este lesne de observat că relaţia (17.6.) este identică cu relaţia
(13.10.) care cuantifică efectul Jamin. Aşa cum s-a arătat, efectul Jamin
este unul de frânare a curgerii. Aşadar, fie că este dop de fază
umezitoare sau neumezitoare, forţa de interfaţă rezultantă pentru cele
două interfeţe este de acelaşi sens cu forţa de frecare, cu alte cuvinte,
se opune mişcării. Subliniem şi aici că în cazul unei succesiuni de
dopuri efectul de frânare a mişcării se cumulează.
Dacă presiunea motoare este inferioară unei limite determinate
de efectul Jamin, dopurile se deformează, fără însă a fi puse în mişcare.
Menţiunea referitoare la curgerea prin capilare cu secţiune
variabilă făcută pentru cazul cugerii cu interfaţă se păstrează şi pentru
curgerea dopurilor.
Curgerea inelară. În cazul acestui regim de curgere, faza
umezitoare se dispune periferic, sub forma unui inel, iar faza

235
neumezitoare sub forma unui nucleu central, de formă cilindrică cu
raza R1 (R1 = r1/ r) ca în figura 17.5.

Fig. 17.5. Ilustrarea curgerii inelare prin capilare cilindrice.

Pentru capilarele cilindrice, din motive de simetrie axială,

influenţa forţei de interfaţă este nulă. Debitele celor două faze, Qu şi
Qn, sunt date de relaţiile;

∆p (1 −R1 )
2
π 2
Qu =
8 µu r4 L
(17.7.)

Qn =
π 2 4
[
∆p 2 H (R1 −R1 ) +R1
4
]
8 µr 4 L
(17.8.)
în care H = μn/μu . Modul în care au fost deduse aceste relaţii, precum
şi alte
detalii în legătură cu acest regim de curgere sunt prezentate în [53].
Din punct de vedere fizic, problema trebuie pusă altfel: pentru
debite impuse, în raportul a = Qu/Qn, interfaţa se stabilizează într=o
anumită poziţie, la distanţa adimensională R1 de axul tubului, dată de
expresia:

 1
1 + a + a a + 
 H (17.9)
R1 =
a
1+ 2a −
H
Pentru această poziţie a interfeţei, saturaţia capilarului în cele
două faze este dată de relaţiile:
2
Su = 1 − R1 (17.10.)

2
S n = R1 (17.11.)

236
 O primă remarcă referitoare la regimul de curgere inelară este
aceea că este nestabil. Datorită ariei mari a interfeţei, deci a unei
energii de suprafaţă mari, fazele tind să se dispună sub formă de
dopuri, caz în care aria interfeţei scade simţitor. O a doua remarcă se
referă la cazul în care vâscozitatea fazei neumezitoare este mult mai
mare decât cea a fazei umezitoare. Pentru aceeaşi presiune motoare,
debitul de fază neumezitoare în prezenţa inelului de fază umezitoare
este mult mai mare decât în absenţa lui. Spre exemplu, pentru H = 50,
la Sn = 0,5, debitul de fază neumezitoare este de cca. o sută de ori mai
mare în prezenţa inelului de fază umezitoare decât în absenţa lui
(pentru detalii, vezi anexa 5). O a treia remarcă este aceea că debitul
de fază umezitoare dispusă inelar nu este influenţat de vâscozitatea
fazei neumezitoare. Mai mult, dacă în spaţiul ocupat de faza
neumezitoare ar fi fază umezitoare (curgere omogenă), debitul de fază
umezitoare din interorul inelului ipotetic este acelaşi. O a patra
observaţie este aceea că inelul de fază umezitoare nu poate fi imobil în
timp ce faza neumezitoare curge. Acest fapt, demonstrat atât teoretic
cât şi experimental în [32], vine să infirme o părere destul de
răspândită. Imobilitatea fazei umezitoare este posibilă, dar în capilarele
necilindrice unde aceasta se dispune pendular în zonele periferice.
Capilarele cilindrice ca modele de pori sunt departe de a descrie
exact curgere eterogenă prin porii reali. Totuşi, regimurile de curgere
descrise mai sus şi forţele care intervin în fiecare caz se păstrează.
Curgerea eterogenă prin reţele de pori. Suplimentul de
complexitate care apare la descrierea curgerii în reţele de pori faţă de
cea din porii individuali este dată fenomenele care se petrec atunci
când interfaţa ajunge în nodurile reţelei. Problema, în ansamblui ei,
este mult pre complicată pentru a fi tratată în această lucrare. De
altfel, ea nu este pe deplin elucidată. În continuare vor fi tratate câteva
situaţii simple, dar cu impactul cel mai mare în procesul curgerii
eterogene.
Prima configuraţie care va fi luată în discuţie este un quartet de
pori cilindrici ca în figura 17.6. (se mai numeşte şi dublet de pori pentru
a marca existenţa dispuneri “în paralel” a doi pori. Se pot considera
mai multe combinaţii de raze ale celor patru pori. Pentru exemplificare
vom considera relaţia: r3 < r2 < r4 < r1.

237
 Fig. 17.6. Ilustrarea conceptului de dublet de pori.

a) Dezlocuirea fazei umezitoare (drenajul). Aşa cum a fost

menţionat în capitolele anterioare, o fază neumezitoare pătrunde într-
un capilar numai dacă presiunea motoare depăşeşte diferenţa capilară
introdusă de interfaţă. Pentru acest caz vom considera că presiunea
motoare este superioară diferenţei capilare de presiune
corespunzătoare capilarului 3 care este şi cea mai mare, raza fiind cea
mai mică. În figura 17.7. este prezentată succesiunea de poziţii ale
interfeţei în cei patru pori în cursul dezlocuirii.

Fig. 17.7. Evoluţia dezlocuirii fazei umezitoare într-un dublet

de pori cu dimensiunile din fig. 17.6.

După cum se poate vedea, viteza de avansare a interfeţei în

capilarul 2 este mai mare decât cea din capilarul 3 din două motive:
primul, cel mai important, este că diferenţa capilară de presiune, care
se opune avansării, este mai mică în capilarul 2; al doilea motiv este
acela că frecarea este mai mare în capilarul 3, de rază mai mică.
Aşadar, consecinţa acestei evoluţii este formarea unui dop de
fază umezitoare în capilarul mai fin. Lungimea dopului este cu atât mai
mare cu cât contrastul de viteze este mai mare, adică cu cât raportul
r2/r3 este mai mare. Această consecinţă este de o importanţă
covârşitoare pentru curgerea eterogenă prin medii poroase: când o
fază neumezitoare pătrunde într-un dublet de pori se crează o
discontinuitate în faza dezlocuită prin formarea unui dop. Punerea în
mişcare a acestui dop este, practic, imposibilă datorită efectului Jamin
astfel încât curgerea prin porul respectiv este blocată. Dacă se are în
vedere structura rocilor colectoare, aşa cum a fost descrisă în capitolul
7 unde s-a arătat că gradul de interconexiune al porilor este mult mai
mare decât 3, valoare corespunzătoare dubletului de pori, fenomenul
descris mai sus este mult mai amplu. Relaţiile de calcul pentru
curgerea prin reţeaua de pori cu doi pori în paralel ca şi generalizarea
pentru n pori în paralel sunt prezentate în [32].
Pentru cazul simplu al egalităţii vâscozităţilor celor două faze,
raportul dintre lungimea dopului şi lungimea capilarului este dat de
relaţia [32]:

238
 2
 r3  r3
  −
l  r1  r1
= (17.12.)
L  r 2 r
 2  − 2
 r1  r1
Acest raport poate fi chiar unitar, adică întreg capilarul rămâne
ocupat cu faza dezlocuită (faza umezitoare), dacă presiunea motoare
nu depăşeşte diferenţa capilară de presiune aferentă capilarului mai
îngust. Practic, interfaţa ocoleşte capilarul mai fin.
b) Dezlocuirea fazei neumezitoare (îmbibarea). Pentru
pătrunderea fazei umezitoare într-un dublet de pori nu este necesară o
presiune motoare. Aici se manifestă fenomenul de îmbibare liberă
menţionat mai sus. Dacă se aplică, totuşi, o presiune motoare, procesul
decurge în acelaşi fel, cu deosebirea că se realizează cu o viteză mai
mare. Succesiunea poziţiilor interfeţei este prezentată în figura 17.8.

Fig. 17.8. Evoluţia dezlocuirii fazei neumezitoare într-un dublet

de pori cu dimensiunile din figura 17.6.

Spre deosebire de situaţia anterioară, interfaţa se deplasează cu

viteză mai mare în capilarul 3. Explicaţia rezidă în aceea că dintre cele
două forţe care guvernează curgerea, forţa de interfaţă şi forţa de
frecare, prima este cu mult mai mare decât cea de a doua.
Rezultatul procesului de îmbibare descris mai sus este analog cu
cel de drenaj: fragmentarea fazei dezlocuite şi formarea unui dop, de
data aceasta, de fază neumezitoare în capilarul mai larg. Curgerea prin
acest capilar este blocată, cu şanse mici de a fi deblocată. Punerea în
mişcare a acestui dop prizonier poate fi făcută prin aplicarea unei
presiuni motoare suficient de mari pentru depăşirea diferenţei de
presiune introdusă de efectul Jamin. Hotărâtoare în acest caz este şi
dimensiunea capilarului 4. În general, în zăcăminte nu sunt disponibile
presiuni motoare suficient de mari decât în apropierea sondelor.
Dacă se are în vedere că formele porilor reali sunt departe de a fi
descrise de modelul analizat, în sensul că secţiunile transversale nu
sunt constante, iar porii au lungimi diferite, este clar că cele două
procese, de drenaj şi de îmbibare sunt mai complexe. Cu toate
acestea, sensul în care ele se desfăşoară este acelaşi, după cum

239
acelaşi este şi rezultatul: fragmentarea fazei dezlocuite şi formare unor
dopuri, cel mai probabil imobile.
Cele două procese descrise mai sus reprezintă, în acelaşi timp,
explicaţii convingătoare pentru existenţa saturaţiilor ireductibile, atât
pentru faza umezitoare cât şi pentru faza neumezitoare (vezi cap. 14.).
O observaţie importantă referitoare la cele două procese
descride anterior este aceea că faza umezitoare se blochează în spaţii
înguste, pe când faza neumezitoare în spaţii largi. Deşi mecanismul
blocării este diferit, trebuie subli-niată analogia cu microcapcanele
capilare reprezentate de constricţii pentru faza umezitoare şi spaţiul
dintre constricţii pentru faza neumezitoare.
O altă observaţie se referă la omisiunea gravitaţiei care joacă un
rol important, chiar dacă este secundar. Fără a intra în detalii,
menţionăm faptul că procesul de fragmentare a fazei dezlocuite
rămâne principala consecinţă a dezlocuirii într-un dublet de pori.
Mecanismele de formare a dopurilor de fază dezlocuită şi de
prindere a lor în microcapcane capilare reprezintă bune exemple
pentru formarea saturaţiilor ireductibile.
Curgerea eterogenă prin reţele de pori a reprezentat un subiect
atractiv, atât teoretic cât şi experimental, pe modele. Lucrările sunt
prea numeroase pentru a fi citate aici. O mare parte a lor sunt
discutate de autor în [32].
Aplicaţia 1.
Să se determine viteza medie de avansare a interfeţei într-un capilar
cilindric cu raza de 100 μm şi lungimea de 10 mm în poziţie orizontală ocupat de
un gaz, care se pune în contact cu un vas cu apă care udă perfect capilarul. Se
dau: μa=10-3 Paּs şi σ=70 mN/m.

Răspuns.
Ţinând seama că apa are o vâscozitate mult mai mare decât gazele (cu
circa două ordine zecimale de mărime), pe măsură ce interfaţa avansează, viteza
scade datorită creşterii căderii de presiune prin frecare. Pentru aproximaţie, se
neglijează vâscozitatea gazului şi se consideră că viteza medie este atinsă când
interfaţa a ajuns la jumătatea capilarului. Din egalitatea căderii de presiune prin
frecare cu diferenţa capilară de presiune, rezultă:
σ r cosθ
v =
4µL
Pentru datele problemei, se obţine: v=20 cm/s.

Aplicaţia 2.
Să se studieze efectul contrastului de vâscozitate, H, şi al fracţiei din aria
transversală ocupată e faza neumezitoare asupra debitului acestei faze la
curgerea inelară într-un canal cilindric sub un gradient de presiune constant.

Răspuns.

240
 Pentru comoditatea calculului se va calcula raportul Qn/Qn0, adică raportul
debitelor de fază umezitoare în prezenţa, respectiv în absenţa inelului de fază
umezitoare. Folosind relaţia (2.8.7.) ca atare şi pentru R1=1 şi ţinând cont că
raportul ariilor transversale este egal cu saturaţia, deci ste valabilă relaţia
(17.10.), se poate scrie:

Qn
= S n [ 2 H (1 − S n ) + S n ]
Qn 0
Aplicaţia numerică este prezentată în tabela următoare.

H/Sn, 0 0,25 1 4 25 50 64 81 90 100

%

1 0 0,05 0,09 0,08 0,44 0,75 0,87 0,96 0,99 1,00

2 0 0,01 0,04 0,16 0,81 1,25 1,33 1,27 1,17 1,00
5 0 0,25 0,10 0,39 1,94 2,75 2,71 2,20 1,69 1,00
10 0 0,05 0,20 0,77 3,81 5.25 5,02 3,73 2,74 1,00
50 0 0,10 0,40 1,54 7,56 10,25 9.63 6,91 4,33 1,00
100 0 0,50 1.91 7,68 37,5 50,25 46,4 31,4 18,4 1,00
6 8 4 1
200 0 1,00 4,04 15,3 75,6 100,2 92,5 62,9 36,9 1,00
6 0 5 6 1 1

Din analiza datelor este uşor de remarcat creşterea importantă a

capacităţii de curgere pentru faza neumezitoare la curgerea inelară pentru
contraste mari de vâscozitate, mai ale în apropierea valorii Sn=50%. Spre
exemplu, un inel de fază umezitoare cu vâscozitatea de 1mPaּs şi cu grosimea de
sub 30% din raza cilindrului, va face ca debitul de fază neumezitoare cu
vâscozitatea de 200 mPaּs să fie de cca 100 ori mai mare decât dacă acest inel ar
lipsi.

17.3. Curgerea eterogenă la scara macro

Descrierea curgerii eterogene se face prin extinderea legii lui
Darcy scrisă iniţial pentru curgerea omogenă. După legea lui Darcy
pentru curgerea eterogenă unidimensională, debitul fiecăreia din fazele
prezente în rocă, Qi este dat de relaţia:

ki ∆p
Qi = A
µi L
(17.13.)
în care A este aria brută a rocii, perpendiculară pe direcţia de curgere,
Δp/L gradientul de presiune care generează curgerea, μi vâscozitatea
dinamică a fazei, iar ki permeabilitatea efectivă a rocii pentru faza i.
Permeabilitatea efectivă are aceeaşi dimensiune cu
2
permeabilitatatea ab-solută. Unitatea de măsură este m , respectiv
Darcy (1 D = 10-12 m2).

241
 Din punct de vedere fizic, această proprietate are o conotaţie cu
mult mai complexă. Ea depinde de foarte mulţi parametri, între care:
starea de saturaţie (numărul de faze şi saturaţia în fiecare fază), sensul
de variaţie a saturaţiei, umidivitatea fazei în raport cu celelalte faze,
histereza de udare, structura spaţiului de pori, în special indicele
structural de dificultate, distribuţia poro-meritică şi gradul de
interconexiune. Dintre aceştia, efectul cel mai mare asupra
permeabilităţii efective îl au saturaţia şi capacitatea de udare a rocii
pentru fazele prezente.
Permeabilitatea efectivă variază între valoarea zero, când faza
respectivă nu curge, ceea ce se întâmplă la saturaţii inferioare
saturaţiei ireductibile (Si ≤ S’i) şi valoarea permeabilitaţii absolute când
saturaţia în faza respectivă atinge valoarea maximă ( Si = 1).
Deoarece limitele de variaţia ale permeabilităţii absolute sunt
foarte largi (câteva ordine zecimale de mărime), a fost introdus un
parametru normalizat, denumit permeabilitatea relativă a rocii pentru
faza i. Din comoditate, se spune adesea permeabilitatea relativă pentru
faza i. În schimb, sintagma „perme-abilitatea fazei i” este cu
desăvârşire eronată. Prin definiţie, permeabilitatea rela-tivă, kri, este
dată de relaţia:

ki
k ri = (17.14.)
k
Din punct de vedere fizic, permeabilitatea relativă kri, reprezintă
o măsură a rezistenţei pe care o opune roca la curgerea fazei i în
prezenţa a una sau mai multe faze.
Permeabilitatea relativă depinde de aceiaşi parametri ca şi
permeabilitatea efectivă. În schimb, domeniul de variaţie se îngustează
foarte mult: 0 ≤ kri ≤1 sau, altfel scris, 0 ≤ kri ≤100%.
Deducerea unei expresii analitice pentru permeabilitatea
relativă, din considerente fizice, este imposibilă datorită complexităţii
fenomenului curgerii eterogene. În aceste condiţii, s-a recurs la
realizarea unei serii mari de experi-mente pentru a stabili tendinţele
statistice.
În cele ce urmează va fi considerat cazul cel mai simplu:
curgerea bifazică în condiţiile unui contrast mare de umidivitate a
fazelor. Variabila considerată va fi saturaţia în faza respectivă cu sensul
de scădere de la Si = 1 la Si = S’i, satu-raţia ireductibilă.
Făcând un număr mare de experimente pentru mai multe nisipuri
consolidate şi neconsolidate, cu permeabilităţi absolute cuprinse între 17
D şi 45 D, Muskat ş.a. [73], folosind un gaz şi un lichid, adică o fază
umezitoare (lichidul) şi o fază neumezitoare (gazul) au făcută
reprezentarea din figura 17.9.

242
 Tendinţa punctelor experimentale este concretizată prin curbele
din figură.
Deşi rocile folosite au permeabilităţi mult mai mari decât majoritatea
rocilor colectoare, s-a constatat că alurile curbelor se păstrează şi
pentru roci cu perme-

Fig. 17.9. Permeabilităţi relative pentru nisipuri

cu permeabilitatea absolută cuprinsă între 17 D şi 45 D [93].

abilităţi absolute mai mici. De aceea, aceste curbe au fost denumite şi

sunt cunoscute sub denumirea de curbe tipice de permeabilitate
relativă pentru două faze cu contrast mare de umidivitate.
În continuare vor fi reprezentate şi vor fi analizate cele două
curbe tipice de permeabilitate relativă (fig. 17.10.).
Pentru a explica alurile destul de diferite ale celor două curbe,
trebuie avută în vedere complexitatea fenomenului de curgere. Să
menţionăm, mai întâi, faptul că permeabilitarea efectivă (deci şi cea
relativă) reprezintă un parametru macroscopic, dar este efectul
combinat al tuturor regimurilor de curgere care au loc la scara micro
(curgere cu interfaţă, sub formă de dopuri, inelară, omogenă).
Ponderea fiecărui regim de curgere se modifică odată cu variaţia stării
de saturaţie.
În cele ce urmează, vor fi evidenţiate componentele cele mai ale
procesului de curgere, privite, în egală măsură, la scara macro şi la
scara micro.
Prima observaţie, comună pentru ambele curbe, este aceea că
permeabilitatea relativă pentru fiecare fază scade pe măsură ce
saturaţia în faza respectivă scade. Explicaţia este simplă: prin scăderea
saturaţiei într-o anumită fază, scade numărul de pori, respectiv fracţia
din volumul de pori prin care aceasta curge. În consecinţă, debitul

243
cumulat prin aceşti pori scade, ceea ce este echivalent cu scăderea
permeabilităţii pentru faza în discuţie.
A doua observaţie, tot comună, extrem de importantă, este că pe
măsură ce saturaţia într-o fază scade, scade şi gradul de continuitate al
fazei respective. Scăderea gradului de continuitate conduce la
amplificarea influenţei forţelor de interfaţă, în special prin apariţia
dopurilor şi blocarea lor în zona constricţiilor (cele de fază umezitoare)
sau în spaţiile dintre constricţii (dopurile de fază neumezitoare).
Blocarea dopurilor în zonele de variaţie mare a secţiunii este
amplificată de efectul Jamin.
A treia observaţie, valabilă pentru ambele curbe este
aceea că ele ating abscisa (permeabilitatea relativă se anulează) nu la
saturaţie nulă, ci la saturaţia ireductibilă. În acel moment, curgerea
fazei respective încetează, datorită pierderii complete a continuităţii,
ceea ce este specific saturaţiilor inferioare saturaţiei ireductibile. Alfel
scris, de la kri =1 la Si = 1, permeabilitatea relativă scade la kri = 0 la
Si = S’i.

Fig, 17.10. Curbe tipice de permeabilitate relativă.

Curba permeabilităţii relative pentru faza umezitoare prezintă un

prim domeniu, în zona saturaţiei mari, în care scăderea este foarte
accentuată, supraproporţională, faţă de scăderea saturaţiei.
Fenomenul cel mai important care se produce aici este blocarea
constricţiilor cu dopuri de fază neumezitiore. Ilustrarea fenomenului
este prezentată în figura 17.11.

244
 Fig. 17.11. Blocarea dopurilor de fază neumezitoare.

Din punctul de vedere al volumului (deci al saturaţiei), dopurile

de fază neumezitoare reprezintă foarte puţin. În momentul în care un
astfel de dop ajunge într-o constricţie el introduce o diferenţă capilară
de presiune, cu atât mai mare cu cât curbura părţii din faţă (din
constricţie) este mai mare, adică, cu cât raza constricţiei este mai mică
(v. rel. 13.11., cap. 13.):

∆c pdop = σ ( cr − c p ) (13.11.)

Dacă diferenţa de presiune disponibilă (care face posibilă

curgerea) nu este suficientă, dopul respectiv nu trece prin constricţie,
blocându-se şi, în acelaşi timp, blocând curgerea fazei umezitoare prin
spaţiul respectiv. Această blocare este, de cele mai multe ori, parţială,
datorită neregularităţii conturului constricţiei (În desenul din figură este
prezentat un capilar cu geometrie regulată. În realitate, formele, deci şi
conturul constricţiei, sunt neregulate). Chiar şi aşa, capacitatea de
curgere a spaţiului periferic rămas liber este extrem de scăzută
datorită dimensiunii foarte mici. Dacă, însă, presiunea disponibilă este
suficient de mare, dopul scapă din constricţie şi se deplasează mai
departe. Probabilitatea de a se uni cu un alt dop şi de a întâlni o
constricţie încă mai mică este suficient de mare pentru ca deplasarea
lui să înceteze la un moment dat. În acelaşi timp, blocare dopurilor la
intrarea în constricţii este favorizată de existenţa porilor conectaţi în
paralel cu constricţia. Dacă prin porii conectaţi în paralel cu constricţia
în cauză are loc o curgere omogenă, ceea ce este foarte probabil la
saturaţii mari, apropiate de unitate, căderile de presiune sunt mici, mai
mici decât diferenţa de presiune care ar pune în mişcare dopul.
Cumularea efectului de blocare într-un număr mare de constricţii
conduce la suprimarea curgerii printr-un număr mare de pori, efectul
fiind scăderea drastică a permeabilităţii pentru faza umezitoare.
Pentru a înţelege mai bine efectul de blocare a constricţiilor cu dopuri de
fază neumezitoare, să ne imaginăm situaţia în care roca este saturată complet cu
ţiţei la o presiune superioară presiunii de saturaţie. La început, când se iniţiază
procesul de nucleaţie, apar microbule de gaz care, pe măsură ce presiunea scade,
capătă un volum din ce în ce mai mare prin transferul de masă prin interfaţa
lichid-gaz, prin coalescenţa mai multor microbule şi prin destindere elastică.
Bulele respective vor fi antrenate de ţiţei până când ajung în zona constricţiilor
unde este foarte probabil să se blocheze. Pe măsură ce presiunea scade, numărul

245
de bule de gaz creşte, ca şi volumul lor. Efectul de blocare se amplifică şi
permeabilitatea pentru ţiţei scade drastic.
Revenind la explicaţiile de ordin general, să subliniem că pe
măsură ce saturaţia în fază neumezitoare creşte, dopurile devin din ce
în ce mai lungi, creşte gradul de continuitate a fazei neumezitoare, iar
rezistenţa capilară pe care o generează este din ce în ce mai mică. (Să
menţionăm faptul că efectul de blocare a unui dop scurt este
comparabil cu cel al unui dop lung. Acesta din urmă, de forma unui
ganglion, traversează mai multe constricţii, fără ca acestea să
influenţeze curgerea, decât în măsura în care constricţiile influenţează
curgerea omogenă, influenţă cuantificată prin permeabilitatea
absolută). În felul acesta, panta curbei devine din ce în ce mai mică,
scăderea permeabilităţii pentru faza umezitoare fiind datorată, în
special, scăderii saturaţiei în fază umezitoare. Prin urmare, ceea ce
trebuie evidenţiat la curba permeabilităţii relative pentru faza
umezitoare este modul cum ea cuantifică măsura în care faza
neumezitoare stânjeneşte curgerea fazei umezitoare. Cu alte cuvinte,
prezenţa crescândă a fazei neumezitoare, care are tendinţa de a se
plasa în zona centrală a porilor, face ca faza umezitoare să curgă cu
mare dificultate, chiar dacă ea ocupă cea mai mare parte a porilor.
Revenind la exemplul de mai sus, cel al ieşirii gazelor din soluţie,
trebuie menţionat ca la valori foarte mici ale saturaţiei în gaze, când
acestea au dimen-siuni foarte mici şi sunt antrenate de ţiţei, scăderea
debitului fazei umezitoare este proporţională cu scăderea saturaţiei,
ceea ce face, ca pe un domeniu mic se saturaţii, scăderea
permeabilităţii relative pentru faza umezitoare să urmeze diagonala
patratului în care sunt încadrate curbele de permeabilitate relativă.
Observaţia nu este valabilă pentru alte perechi de fluide.
Particularitatea menţionată mai sus se referă strict la un lichid şi la
gazele ieşite din soluţie şi, de aceea, nu este consemnat pe curba
tipică a lui kru.
Curba permeabilităţii relative pentru faza neumezitoare (fig.
17.10.) prezintă, în zona saturaţiei mari, un umăr, adică o scădere
minoră în comparaţie cu scăderea saturaţiei. Acest domeniu
corespunde saturaţiei mici în fază umezitoare, sub saturaţia
ireductibilă. La saturaţii mici, faza umezitoare este dispusă pendular
(fig. 17.12.), ocupând părţile periferice ale porilor, micro- rugozităţile,
porii fund de sac, adică acele părţi din spaţiul poros cu contribuţie
nesemnificativă la procesul de curgere, chiar atunci când curgerea este
omogenă. Debitul de curgere a fazei neumezitoare într-un por în care
se găseşte o fracţie mică de fază umezitoare dispusă pendular va fi
imperceptibil mai mic decât debitul aceleiaşi faze în absenţa fazei

246
umezitoare. Altfel spus, permeabilitarea efectivă pentru faza
neumezitoare va fi apropiată de permeabilitatea absolută.

Fig. 17.12. Dispunerea fazai umezitoare la saturaţii mici.

Chiar înainte de atingerea saturaţiei ireductibile în faza umezitoare,

permeabilitarea pentru această fază începe să scadă perceptibil, semn
al stânjenirii curgerii al fazei neumezitoare. În acest domeniu de
saturaţii, se produce coalescenţa elementelor de volum dispuse
pendular şi se formează dopuri de fază umezitoare. Odată cu formarea
dopurilor, începe procesul de blocare a constricţiilor cu aceste dopuri.
Obturarea acestora este totală, căile
respective fiind oprite pentru curgerea fazei neumezitoare (fig. 17.13.).
Odată amorsat procesul de formare a dopurilor de fază
umezitoare acesta se amplifică datorită faptului că faza umezitoare se
regăseşte pretutindeni în rocă, iar creşterea de saturaţie nu trebuie să
fie prea mare pentru atariţia unui dop, o parte importantă a volumului
lui provenind din microrugozităţile vecine constricţiei.

Fig. 17.13. Blocarea constricţiilor cu fază umezitoare.

Acest fenomen se regăseşte pe curba permeabilităţii relative

pentru faza neumezitoare printr-o scădere dramatică a acesteia,
începând din zona saturaţiei ireductibile în faza umezitoare. Chiar dacă
dopurile de fază umezitoare se află în mişcare, stânjenirea curgerii
fazei neumezitoare este importantă.
În continuare, pe măsură ce saturaţia în fază umezitoare creşte,
aceasta capătă continuitate, rezistenţa capilară introdusă de ea se
micşorează, iar panta curbei pentru faza neumezitoare scade. Pe acest
domeniu, influenţa cea mai mare o are scăderea saturaţiei, efectul
dopurilor diminuând treptat.
Pentru a înţelege mai bine modul în care variază permeabilitatea rocii
pentru faza neumezitoare, să considerăm cazul unei roci saturate cu un sistem de
gaze cu condensat la o presiune superioară presiunii de saturaţie. În acest
domeniu de presiune curgerea este omogenă. Prin scăderea presiunii sub cea de
saturaţie, se va condensa un lichid (faza umezitoare). Acest lichid va fi, mai întâi,

247
sub forma unor picături fine (ca pe un geam aburit) care vor căpăta o anumită
continuitate pe suprafaţa rocii dar, datorită ariei mari a interfeţei (deci a unei
energii de suprafaţă mari), va căpăta tendinţa de aglomerare sub forma unor mici
volume plasate în microrugozităţi şi în zona contactului dintre granule (dispunere
pendulară). Este uşor de intuit că efectul acestui lichid asupra curgerii gazelor
este nesemnificativ. Prin scăderea presiunii, cantitatea de lichid va creşte,
depăşind volumul rugozităţilor, astfel că vor apărea dopuri care vor avea efectul
descris mai sus.

Menţiune importantă: curbele tipice de permeabilitate

prezentate mai sus, la modul general şi pentru două cazuri ipotetice,
reprezintă o modalitate de a surprinde particularităţile celor două curbe
şi nu un instrument de lucru. Cele două curbe nu se vor găsi ca atare în
urma unor experimente de laborator realizate cu un scop practic bine
definit.
De cele mai multe ori, din raţiuni practice, curbele de
permeabilitate relativă se reprezintă doar între saturaţiile ireductibile.
Cu excepţia exemplelor menţionate mai sus (începutul ieşirii gazelor
din soluţie şi condensarea retrogradă), saturaţiile rocii colectoare în
fluidele de zăcământ de află în acest domeniu (între saturaţiile
ireductibile în cele două faze). Determinări la saturaţii în ţiţei sub
valoarea saturaţiei ireductibile n-au sens, cu excepţia cazului
dezlocuirii cu caracter miscibil şi, de cele mai multe ori, nici atunci.
Faţă de curbele tipice de permeabilitate relativă, curbele reale
prezintă distorsiuni mai mari sau mai mici, în funcţie de
particularităţile sistemului format
din rocă şi cele două fluide şi, într-o anumită măsuri, de condiţiile de
lucru, mai precis de gradienţii de presiune aplicaţi, fără a-şi pierde
aspectul. Cele două curbe se reprezintă pe acelaşi grafic, ca în figura
17.14.

Fig. 17.14. Curbe reale de permeabilitate relativă.

248
 Influenţa capacităţii de udare şi a histerezei de udare asupra
curbelor de permeabilitate relativă. În discuţia anterioară privitoare la
curbele de permeabilitate relativă s-a avut în vedere un contrast mare
de umidivitate între faze şi a fost omisă histereza de udare, prezentă
când fluidele sunt în mişcare. Fluidele de zăcământ prezintă
caracteristici de udare foarte diverse. De aceea se impune studiul
acestei influenţe.
În altă ordine de idei, histereza de udare se manifestă, aşa cum a
fost arătat în capitolul 13, printr-o aparentă modificare locală a
capacităţii de udare. Unghiul de contact măsurat în faza care a udat
mult timp suprafaţa solidă devine mai mic decât unghiul de contact
măsurat în faza dezlocuitoare nou apărută în locul fazei prezentă iniţial.
Acest fapt este evident când fază dezlocuită este umezitoare, dar
poate avea loc chiar şi atunci când faza dezlocuită este faza
neumezitoare.
Fie că este vorba de capacităţi de udare intrinsec diferite, fie că
este vorba de histereza de udare, problema poate fi tratată în acelaşi
mod, mai precis, trebuie dat răspunsul la următoarea întrebare: cum
de modifică alura curbelor de permeabilitate relativă în funcţie de
contrastul de umidivitate. Răspunsul a fost dat de colectivul
Laboratorului de Fizica Zăcămintelor, G. Manolescu şi E. Soare încă din
anul 1962 [94], confirmat de alte cercetări în domeniu, cum este cea a
lui McDugall şi Sorbie în anul 1995 [114]: între formele extreme ale
curbelor specifice unui contrast maxim de umidivitate există o gamă
largă de perechi de curbe pentru contraste de udare diferite.
Dacă, printr-un procedeu oarecare s-ar schimba gradat
capacitatea de udare a celor două fluide, astfel încât faza iniţial
umezitoare s-ar transforma în fază neumezitoare şi, evident, invers
pentru cealaltă fază, curbele şi-ar schimba treptat alura, de la o
extremă la alta, cum este arătat în figura 17.15. [94]. Un
astfel de experiment, pentru un domeniu limitat de schimbare a
capacităţii de udare a fost realizat de Li şi Firozabadi [115].

249
 Fig. 17.15. Unitatea naturii curbelor de permeabilitate relativă.

Aşadar, histereza de udare fiind echivalentă cu o umidibilitate

scăzută pentru faza dezlocuitoare şi cu una crescută pentru faza
dezlocuită, curbele de permeabilitate relativă vor fi deplasate în sensul
acestei schimbări. Histereza de udare se manifestă atât la scăderea
saturaţiei într-o anumită fază, cât şi la modificarea sensului de variaţie,
adică la creşterea saturaţiei în faza respectivă.
Două exemple de curbe de permeabilitate relativă determinate
pentru scopuri practice sunt prezentate în figura 17.16.: una pentru
cazul udării preferenţiale de către apă, cealaltă pentru cazul contrar.
După cum este lesne de observat, punctele experimentale se găsesc
într-un domeniu limitat de saturaţii, acela care interesează în
calculele de evaluare de

Fig. 17.16 Curbe de permeabilitate relativă pentru o rocă

udată preferenţial de apă şi alta udată preferenţial de ţiţei.

250
simulare şi de proiectare a exploatării zăcământului iar curbele pentru
krt sunt extrapolate pe domeniul saturaţiilor mari.
La schimbarea sensului de variaţie a saturaţiei, se manifestă şi
aşa-zisa histereză de dezlocuire. În figura 17.17. sunt prezentate două
curbe pentru două sensuri de variaţie a saturaţiei. Curbele sunt,
evident, afectate şi de histereza de udare a cărei influenţă nu se poate
separa de cea a histerezei de dezlocuire.

Fig. 17.17. Influenţa combinată a histerezei de udare şi a celei

de dezlocuire asupra curbelor de permeabilitate relativă.

Se poate lesne observa că la aceeaşi saturaţie Su,

permeabilitatea kru este mai mare sau chiar mult mai mare în domeniul
saturaţiei mari atunci când saturaţia creşte decât atunci când saturaţia
scade. Cu alte cuvinte, istoria procesului are o însemnătate cu totul
deosebită.
Dintre mecanismele care determină această diferenţă îl vom
invoca pe cel mai important: gradul diferit de continuitate a fazei
umezitoare pentru cele două sensuri de variaţie.
La scăderea saturaţiei Su, faza umezitoare îşi pierde treptat şi
destul de rapid continuitatea, ceea ce este echivalent cu înmulţirea
interfeţelor. Aceasta produce, fie o creştere a rezistenţei la curgere
datorită efectului forţelor de interfaţă, fie o blocare în microcapcane
capilare. Aşa cum s-a arătat mai sus, faza neumezitoare este, la
început, discontinuă, stânjenind în mod serios curgerea fazei
umezitoare, ceea ce face ca permeabilitatea relativă pentru faza
umezitoare să aibă valori mici.
La creşterea saturaţiei în fază umezitoare, începând de la
saturaţia ireductibilă, se produce coalescenţa cu faza umezitoare
existentă deja în microcapcanele capilare, crescînd destul de rapid
gradul de continuitate al acesteia. Sund două efecte immediate:
punerea treptată în mişcare a fazei umezitoare iniţial imobile şi un
număr redus de interfeţe, deci un efect scăzut al rezistenţelor capilare.

251
Rezultatul este un debit sporit de fază umezitoare, adică o
permeabilitate relativă superioară.

17.4. Determinarea experimentală a permeabilităţior

relative
Între cele mai dificile, dacă nu cea mai dificiă problemă practică
din ingineria zăcămintelor de hidrocarburi este ridicarea experimentală
a curbelor de permeabilitate absolută. Sunt mai multe explicaţii
pentruaceasta, între care:
- determinarea nedistructivă a stării de saturaţie pe tot parcursul
experimentului. Sunt mai multe posibilităţi, măsurători de rezistivitate,
bilanţ de volume, tomografia computerizată cu raze X ş.a. Fiecare are
limitări. De departe, cea mai exactă este ultima, cu marele avantaj de
a obţine o distribuţie spaţială a saturaţiilor, pe întregul volum al probei,
dar este fosrte costisitoare.
- dificultatea, dacă nu imposibilitatea de a varia starea de
saturaţie după dorinţă, mai ales în ceea ce priveşte uniformitatea
distribuţiei spaţiale de-a lungul probei. Căderea de presiune măsurată
la capetele probei se referă la mai multe stări de saturaţie în cuprinsul
probei şi, implicit, la regimuri de curgere diferite (mai exact la pondere
diferită a regimurilor de curgere la scara micro). Montarea mai multor
prize de presiune de-a lungul probei rezolvă parţial problema. Singura
situaţie favorabilă este atunci când se foloseşte ţiţei cu gaze în soluţie
la presiuni mari şi se scade în mod controlat presiunea, urmată de
ieşirea gazelor din soluţie aproape uniform de-a lungul probei.
- reproductibilitatea foarte redusă a experimentelor, chiar când
sunt conduse în acelaşi mod. Efectele de capăt, adică influenţa
disproporţionată a forţelor de interfaţă la capetele probei faţă de restul
ei, este o sursă importantă a nereproductibilităţii.
- dificultatea realizării unor debite foarte mici, de ordinul a sub 1
3
cm /oră, care să asigure viteze de curgere asemănătoare cu cele din
zăcământ şi nu cu cele din apropierea sondei. Artificiile experimentale
sunt dificile şi costisitoare, mai ales prin timpul mare de realizare a
experimentelor. Folosirea curentă a unor viteze mari de curgere
distorsionează rezultatele, în sensul că se obţin curbe diferite prin
modificarea vitezei de curgere, inclusiv valori diferite pentru saturaţiile
ireductibile, uneori cu peste 10%.
- existenţa unui număr mare de metode şi variante face relativ
dificilă opţiunea pentru una sau alta din metode, pentru a modela cât
mai bine condiţiile din zăcământ. În plus, laboratoarele nu dispun, în
general de mai multe tipuri de aparate pentru a putea opta. Relativ
recent (1994) McPhee şi Arthur [128] au făcut un studiu comparativ al
rezultatelor obţinute de cinci dintre cele mai prestigioae laboratoare şi

252
au constatat difernţe semnificative, inacceptabil de mari pentru nevoile
practice. Dintre recomandările studiului reţinem: aducerea probei de
rocă la condiţiile de umidibilitate iniţială este esenţială şi permite lucrul
la presiuni şi temperatura ambiantă fără distorsionarea rezultatelor;
alegerea celei mai potrivite metode pentru determinarea saturaţiei
iniţiale în apă, adică a dezlocuirii dinamice; alegerea vitezei de curgere
în concordanţă cu scopul urmărit. Spre exemplu, pentru determinarea
saturaţiei iniţiale în ţiţei se recomandă cele mai mici viteze, de ordinul
zecilor de microni pe secundă; alegerea celei mai potrivite metode de
prelucrare şi de interpretare a rezultatelor, în concordanţă cu metoda
folosită şi cu condiţiile de lucru.
Dintre metodele folosite de-a lungul timpului pentru
determinarea permeabilităţilor relative, trei au căpătat o extindere
largă:
1. Metoda nestaţionară constă în injectarea apei sau gazelor într-
o carotă aflată la starea iniţială de saturaţie din zăcământ şi
monitorizarea căderii de presiune îi a debitelor produse. Metoda se
bazează pe teoria lui Buckley-Leverett de dezlouire nemiscibilă [130] şi
metoda Johnson-Bassler-Neumann [129] pentru calculul
permeabilităţilor relative din datele experimentale.
Avantajul metodei constă în simplitatea (relativă) aparaturii şi
rapiditatea (relativă) determinărilor. Dezavantajele sunt legate de
neliniaritatea mişcării datorită apofizelor care se formează sau a
segregării gravitaţionale, de formarea unui banc de ţiţei dacă raportul
vâscozităţilor este favorabil (vâscozitate mare a fazei dezlocuitoare)
care împiedică interpretarea rezultatelor şi de crearea unei saturaţii
mari în faza umezitoare la capătul de ieşire al probei întârziind
curgerea acestei faze.
2. Metoda staţionară este cea mai precisă. Aceasta constă în
injectarea celor două sau trei faze de interes la debite controlate până
la obţinerea regimului staţionar (păstrarea constantă a căderii de
presiune şi a stării de saturaţie). Dezavantajul principal constă în
timpul mare de desfăşurare a experimentului (multe zeci de ore pentru
o combinaţie de debite). Această metodă poate fi combinată şi cu
metoda nestaţionară pentru datele de presiune de până la atingerea
regimului staţionar.
3. Metoda centrifugării seamănă într-o anumită măsură cu
metoda de ridicare a curbelor de presiune capilară descrisă în cap. 15.
Echilibrarea centrifugii trebuie să fie perfectă, iar viteza îi volumele
dezlocuite măsurate cu mare precizie. Avantajul metodei este
rapiditate, măsurarea simultană pentru mai multe probe (până la
şase). Dezavantajul major este acela că de poate ridica curba de

253
permeabilitate relativă numai pentru faza dezlocuită. Pentru cealaltă
fază trebuie schimat sensul dezlocuirii.

Aplicaţia 3.
Să se determine starea de saturaţie la care permeabilităţile relative pentru
ţiţei şi gaze sunt egale, folosind corelţia lui Corey [126] cunoscând saturaţiile
ireductibile: St’ = 0,25, Sg’=0,25 şi permebilităţile reltive la punctele finle
(permebilităţile corespunzătore saturaţiilor ireductibele ale fazelor pereche)
k’rt=0,13 şi k’rg=1.

Răspuns.
Corelaţia lui Corey este dată prin relaţiile:
4
kru = k 'ru S

krn = k 'rn (1 − S ) 2

în care S este saturaţia normalizată şi este dată de relaţia:

Su − S 'u
S = .
1 − S 'u −S 'n

În cazul de faţă, este clar că faza umezitoare este ţiţeiul.

Din eglitatea celor două permeabilităţi rezultă o ecuaţie de gradul patru în
S,

0,15S 4 −S 2 + 2 S −1 = 0
care are rădăcina S =0,7702.
Din expresi saturaţiei normalizate rezultă: S = 0,635. Mai departe, St =
63,5%.

Aplicaţia 4.
Să se verifice rezultatul aplicaţiei anterioare prin reprezentarea grafică a
curbelor de permeabilitate relativă folosind aceeaşi corelare.

Răspuns.
Dând diferite valori pentru saturţii, se obţin curbele din figură [118].

254
 Fig. 17.18. Curbe de permeabilitate relativă
pentru un nisip consolidat.

Se observă pe curba krt că abscisa este atinsă la St =0,45. În realitate,

saturaţia ireductibilă St’=0,25, ceea ce înemnează că valorile sunt prea mici şi nu
se pot reprezenta în coordonate carteziene. De aceea se procedează, deseori la o
reprezentare semiogaritmică.

Întrebări şi probleme

1. Ce este curgerea eterogenă?

2. Care este dierenţa între sintagma „prin mediul poros curge o singură fază”
şi „curgerea este omogenă”?
3. Care sunt regimurile de curgere eterogenă la scara micro?
4. De ce uneori forţele de interfaţă stânjenesc curgerea iar alteori o
favorizează?
5. Cum depinde viteza de curgere în funcţie de raza capilarului la îmbibarea
liberă? Dar la drenaj?
6. Să se calculeze viteza medie de avansare a gazelor într-un capilar ocupat
de apă sub o diferenţă de presiune de 104 Pa cu datele din aplicaţia 1.
7. Cum se manifestă prezenţa unei succesiuni de dopuri asupra curgerii?
8. Există diferenţe între curgerea dopurilor de fază umezitoare şi de fază
neumezitore?
9. Care dintre regimurile de curgere eterogenă la scara micro este mai stabil,
respectiv mai puţin stabil şi de ce?
10. Care este efectul dezlocuirii fazei umezitoare dintr-un dublet de
pori? Dar al fazei neumezitoare?
11. De ce dopul format într-un por conectat în paralel cu un altul
rămâne prizonier? Când poate fi pus în mişcare?
12. Să se caculeze lungimea dopului de fază neumezitoare care se
formează într-un dublet de pori cu razele de 10 μm, respectiv 100 μm şi
lungimea de 1 mm, dacă tensiunea interfacială de 40 mN/m, vâscozităţile
sunt egale, iar udarea este perfectă, presiunea motoare fiind de 5000 sau
10000 Pa.
13. Este posibilă dezlocuirea completă într-o configuraţie de pori N ?
14. Cum poate evolua un ganglion de gaze dintr-o reţea de pori în absenţa
unei presiuni motoare?

255
15. Care este semnificaţia conceptului de permeabilitate efectivă, respectiv
relativă?
16. Care sunt limitele de variaţie şi unităţile de măsură pentru
permeabilitatea efectivă şi cea relativă?
17. Care sunt principalii parametri care guvernează curgerea eterogenă printr-
o rocă şi, implicit, curbele de permeabilitate relativă?
18. Este posibil ca permeabilitatea relativă să varieze în sens contrar faţă de
saturaţie?
19. De ce curbele de permeabilitate relativă pentru faza umezitoare şi cea
neumezitoare se deosebesc esenţial în domeniul saturaţiilor mari în fazele
respective şi sunt destul de asemănătoare la saturaţii medii şi mici?
20. Care este cauza esenţială a pantei mari de scădere a permeabilităţilor
relative pe anumite domenii de saturaţie?
21. Cum se deformează curbele de permeabilitate relativă la scăderea
contrastului de umidivitate şi cum se explică această deformare?
22. De ce permeabilitatea relativă pentru faza umezitoare, la aceeaşi
saturaţie, are o valoare mai mare dacă saturaţia a ajuns la valoarea
respectivă prin creştere decât atunci cînd a ajuns prin scădere?
23. De ce curbele de permeabilitate relativă nu se trasează în mod curent
decât pentru un domeniu limitat de sturaţii?
24. Să se traseze curba permeabilităţii relative pentru ţiţei din aplicaţia 4 în
coordonte semilogaritmice.

256
 Teste de verificare a cunoştinţelor
11. Fierul se găseşte în rocile carbonatice
sub formă de:
a. carbonat de fier;
1. Zăcământul de hidrocarburi cuprinde: b. soluţie solidă;
a. roci colectoare; c. nu se găseşte.
b. roci colectoare şi protectoare;
c. roci colectoare şi acvifer; 12. Mineralele carbonatice se găsesc în
d. roci colectoare, protectoare, rocile colectoare sub formă de:
hidrocarburi şi apă. a. granule;
b. ciment;
2. Între rocile colectoare, cele mai c. material de precipitaţie.
frecvente sunt:
a. rocile detritice; 13. Rocile carbonatice sunt:
b. rocile carbonatice. a. roci colectoare;
b. roci protectoare;
3. În rocile colectoare predomină: c. ambele.
a. mineralele carbonatice;
b. silicea; 14. Reacţiile de culoare sunt utile pentru:
c. mineralele argiloase; a. identificarea mineralelor carbonatice;
d. nu este o regulă. b. reacţia cu mineralele carbonatice;
c. dozarea mineralelor carbonatice.
4. Rocile protectoare trebuie să aibă:
a. porozitate nulă; 15. Într-o operație de acidizare se
b. permeabilitate absolută nulă; scontează pe dizolvarea:
c. permeabilitate efectivă pentru a. calcitului;
hidrocarburi nulă. b. calcitului şi dolomitului;
c. sideritului.
5. Pentru o acumulare de hidrocarburi
este importantă: 16. Pentru preîntampinarea reacțiilor
a. porozitatea; secundare, pH-ul soluției în cursul
b. permeabilitatea; acidizării trebuie să fie mai mică decât:
c. volumul de pori. a. 7;
b. 5;
6. Inerția chimică cea mai mare o au: c. 3.
a. mineralele argiloase;
b. mineralele carbonatice; 17. Efectul de blocare şi efectul de
c. silicea. acidizare sunt:
a. asemănătoare;
7. Silicea se dizolvă în apă: b. contrare;
a. da; c. nu există o regulă.
b. nu.
18. Dintre proprietățile rocilor
8. Cuarţul este dizolvat de: carbonatice, cea mai importantă este:
a. acidul fluorhidric; a. disocierea termică;
b. hidroxidul de sodiu; b. dizolvarea chimică;
c. acidul carbonic. c. existența fisurilor.
9. Silicea se găseşte în rocile colectoare 19. Mineralele argiloase se
mai ales sub formă de: caracterizează prin:
a. cuarţ primar; a. inerţie chimică ridicată;
b. cuarţ secundar; b. rezistenţă mecanică ridicată;
c. opal şi calcedonie. c. o solubilitate ridicată în apă.
10. Dintre mineralele carbonatice cel mai 20. Particulele de minerale argiloase din
frecvent este: rocile colectoare sunt sub formă :
a. calcitul; a. lamelară;
b. magnezitul; b. aciculară;
c. dolomitul. c. granulară.

21. Capacitatea de hidratare şi cea de

umflare a mineralelor argiloase sunt:
a. dependente;

257
b. independente. a. identică;
b. diferită;
22. Coeficientul de umflare al mineralelor c. asemănătoare.
argiloase este:
a. subunutar; 33. Compoziţia granulometrică arată:
b. supraunitar; a. domeniul de existenţă a dimensiunii
c. depinde de mineral. granulelor;
b. uniformitatea distribuţiei
23. Capacitatea de umflare a caolinitului, granulometrice;
illitului şi montmorillonitului se află în c. natura mineralogică a granulelor.
ordine:
a. crescătoare; 34. Metoda cernerii şi a sedimentării
b. descrescătoare; sunt:
c. întâmplătoare. a. complementare;
b. incompatibile;
24. Capacitatea de schimb ionic este cea c. principial asemănătoare.
mai mare la:
a. montmorillonit; 35. Porozitatea absolută, porozitatea
b. illit; efectivă cea dinamică sunt în ordine:
c. caolinit; a. crescătoare;
d. clorit. b. descrescătoare;
c. întâmplătoare.
25. Schimbul ionic conduce la:
a. transformarea mineralului; 36. Pentru o rocă colectoare de
b. alterarea mineralului; hidrocarburi prezintă importanță
c. echilibrarea încărcării electrice a maximă:
mineralului. a. porozitatea absolută;
b. porozitatea efectivă;
26. Prezenţa mineralelor dizolvate în apă: c. porozitatea secundară.
a. favorizează umflarea;
b. inhibă umflarea; 37. Procesul de litificare are ca efect:
c. favorizează dispersia; a. micșorarea porozității;
d. inhibă dispersia. b. mărirea porozității.

27. Umflarea minerlelor argiloase se 38. Porozitatea matricială şi cea fisurală:

produce: a. se exclud;
a. lângă sondă; b. coexistă.
b. în tot zăcământul;
c. nu este o regulă. 39. Valoarea porozităţii depinde de:
a. dimensiunea granulelor;
28. Dispersia mineralelor argiloase este b. aşezarea granulelor;
efectul: c. uniformitatea distribuţiei
a. hidratării; granulometrice.
b. umflării;
c. schimbului ionic. 40. Efectul de scădere a porozităţii cu
adâncimea este:
29. Rocile colectoare conţin minerale a. unul moderat;
argiloase în proporţie de: b. unul accentuat;
a. < 5%; c. niciunul.
b. < 10%;
c. < 15%. 41. Mineralele argiloase influenţează
porozitatea unei roci colectoare:
30. Prezenţa mineralelor argiloase în a. în mod pozitiv;
rocile colectoare are efecte: b. în mod negatic;
a. predominant pozitive; c. depinde de tipul de rocă.
b. predominant negative;
c. numai pozitiv; 42. Suprafața specifică cea mai mare o
d. numai negative. au:
a. gresiile;
31. Compoziția granulometrică se b. nisipurile;
caracterizează prin: c. argilele.
a. curba de frecvență;
b. curba cumulativă; 43. Ordinul de mărime al suprafeţei
c. coeficientul de neuniformitate. specifice a rocilor colectoare este:
32. Compoziția granulometrică şi analiza a. zeci de m2/m3;
granulometrică au semnificație: b. sute de m2/m3;

258
c. zeci de mii de m2/m3.
55. Influența cea mai mare asupra
44. Gradul de cimentare al unui nisip permeabilității absolute o are:
duce la: a. porozitatea;
a. creştera suprafeţei specifice; b. dimensiunea porilor;
b. scăderea suprafeţei specifice; c. suprafața specifică.
c. depine de natura cimentului.
56. Prezența mineralelor argiloase are
45. Dimensiunea granulelor rocii fictive influență mare asupra:
are influență asupra: a. porozității;
a. porozității ; b. permeabilității absolute;
b. permeabilității absolute; c. densității.
c. suprafeței specifice.
57. Permeabilitatea matricială este, față
46. Porul reprezintă spațiul dintre: de cea fisurală:
a. două ramificații succesive; a. mai mare;
b. două modificări importante de b. mai mică;
secțiune; c. nu este o regulă.
c. a sau b.
58. Permeabilitatea absolută a unei roci
47. Distribuția porilor pe dimensiuni se depinde de:
determină prin: a. matura rocii;
a. injecția de mercur; b. natura fluidului care curge;
b. analiza microfotografică (QTM); c. ambele.
c. ambele.
59. Porozitatea şi permeabilitatea
48. Indicele structural de dificultate se absolută sunt:
referă: a. dependente;
a. la forma porilor; b. independente;
c. proporționale.
b. la dimensiunea porilor.
60. Neuniformitatea granulometrică
49. Între distribuţia granulometrică şi cea influențează:
poromeritică există: a. porozitatea;
a. similitudine; b. permeabilitatea absolută;
b. asemănare; c. nici una din ele.
c. se referă la acelaşi lucru.
61. Permeabilitatea absolută se definește
50. Neuniformitatea poromeritică se când:
referă la: a. curge o singură fază;
a. forma porilor; b. în pori există o singură fază;
b. dimensiunea porilor; c. în pori există două daze, iar una
c. ambele. curge.
51. Între porozitatea şi distribuţia 62. Permeabilitatea absolută a rocilor
poromeritică există: fisurate depinde cel mai mult de:
a. asemănare; a. deschiderea fisurilor;
b. identitate; b. densitatea fisurilor;
c. diferenţă de principiu. c. orientarea fisurilor.
52. Dimensiunile porilor şi cele ale 63. Compoziția mineralogică a rocii are
granulelor rocii fictive: influență asupra:
a. sunt în legătură directă; a. porozității
b. sunt independente. b. permeabilității;
c. suprafeței specifice.
53. Compresibilitatea mai mare o are
volumul: 64. Înălţimea de ascensiune capilară
a. de pori; depinde numai de:
b. de minerale; a. dimensiunea capilarului;
c. brut. b. forma capilarului;
c. tensiunea interfacială.
54. Microgradientul de presiune depinde
de: 65. De-a lungul unui por diferenţa
a. macrogradientul de prediune; capilară de presiune este:
b. forma şi dimensiunea porului; a. constantă;
c. forma şi dimensiunea porilor vecini. b. variabilă;

259
c. nu este o regulă. a. mai mare;
b. mai mică;
66. Constanta capilară este de c. nu depinde de curbură.
dimensiunea:
a. unei arii; 78. Presiunea în faza umezitoare este,
b. unei presiuni; faţă de presiunea în faza neumezitoare:
a. mai mare;
67. Faza de interfaţă apare între fluidele: b. egală;
a. miscibile; c. mai mică.
b. parţial miscibile;
c. nemiscibile. 79. Unghiul de contact se referă la un
sistem:
68. Mărirea ariei interfeţei fluid-fluid a. bifazic;
necesită:
a. aplicarea unei forţe concentrate; b. trifazic;
b. aplicarea unei forţe distribuite; c. cu mai multe faze.
c. consumul de cnergie.
80. Unghiul de contact măsurat în faza
69. Presiunea a două fluide separate de umezitoare este:
interfaţă este: a. ascuţit;
a. egală dacă interfaţa este plană; b. drept;
b. diferită dacă interfaţa este curbă; c. obtuz.
c. egală dacă interfaţa este curbă.
81. Efectul Jamin influenţează curgerea:
70. Tensiunea interfacială depinde de a. pozitiv;
temperatură: b. negativ;
a. deloc; c. nu are influenţă.
b. puţin.
82. Histereza de udare depinde numai
71. Tensiunea superficială a unui lichid în deş
zona critică este: a. natura rocii;
a. mare; b. natura fluidelor;
b. mică; c. viteza de curgere.
c. foarte mică.
83. Constricţiile amplifică histereza de
72. Prin coalescenţa a două picturi de udareş
lichidş a. mereu;
a. se consumă energie; b. uneori;
b. se eliberează energie; c. niciodată.
c. se menţine energia de suprafaţă.
84. Starea de saturaţie are semnificaţia:
73. Tensiunea interfacială este mică a. mulţimea coeficienţilor de saturaţie;
dacă: b. distribuţia fazelor în pori;
a. fluidele sunt asemănătoare; c. ambele.
b. fluidele sunt foarte diferite.
85. Scăderea saturaţiei în ţiţei din
74. Tensidele au un efect de: zăcământ este compensată de
a. micşorare a tensiunii interfaciale; creşterea :
b. mărire a tensiunii interfaciale; a. saturaţiei în gaze;
c. depinde de natura fluidelor. b. saturaţiei în apă;
c. saturaţiei în gaze sau în apă;
75. Efectul NaOH asupra tensiunii d. saturaţiei în gaze şi/sau în apă.
interfaciale depinde de indicele de
aciditate: 86. Saturaţia ireductibilă pentru faza
a. da; umezitoare este, din punct de vedere
b. nu; statistic, faţă de cea în fază
c. uneori da, alteori nu. neumezitoare:
a. mai mare;
76. Unitatea de măsură pentru tensiunea b. mai mică;
interfacială este: c. nu este nici o legătură.
a. Pa s;
b. N/m; 87. Saturaţia ireductibilă reprezintă o
c. J/m2. constantă în raport cu:
a. tipul de rocă;
77. Diferenţa capilară de presiune este b. natura fluidelor;
mai mare dacă curbura interfeţei este: c. ambele.

260
 99. Contrastul mare de umidivitate a
88. Microcapcanele capilare se referă la : fazelor generează diferenţe capilare de
a. faza umezitoare; presiune:
b. faza neumezitoare; a. mari;
c. ambele. b. mici;
c. nu depinde de umidivitate.
89. Faza umezitoare este stabilă:
a. în constricţii; 100. Aria de sub curba de presiune
b. între constricţii; capilară este de natura:
c. în porii fini; a. unei energii
d. în porii grosieri. b. unei saturaţii
c. unei presiuni
90. Dezlocuirea fazei neumezitoare dintr-
un dublet de pori crează dop în: 101. Efectul contrastului de umidivitate şi
a. porul mai fin; cel al dimenssiunii porilor asupra curbelor
b. porul mai grosier; de presiune capilară este:
c. ambele. a. asemănător;
b. contrar;
91. Îmbibarea liberă a unui dublet de pori c. depinde de tensiunea interfacială.
duce la formarea unui dop înş
a. porul mai fin; 102. Indicele de udare (U) şi unghiul de
b. porul mai grosier; contact (θ) sunt:
c. niciunul. a. proporţionale
b. interdependente
92. Distribuţia pendulară este specifică: c. independente
a. apei;
b. ţiţeiului; 103. Capacitatea de udare a rocilor
c. fazei umezitoare; depinde de:
d. fazei neumezitoare. a. natura mineralogică a rocii;
b. natura fluidelor;
93. Saturaţia ireductibilă în apă a unei c. ambele.
roci depinde de:
a. indicele de udare; 104. Silicea este udată preferenţial cu
b. prezenţa mineralelor argiloase; precădere de:
c. distribuţia porilor pe dimensiuni; a. apă;
d. indicele structural de dificultate. b. ţiţei;
c. gaze.
94. Extinderea zonelor de tranziţie în
zăcămintele neexploatate depinde de: 105. Mineralele carbonatice sunt udate
a. distribuţia poromeritică; preferenţial cu precădere de:
b. tensiunea interfacială; a. apă;
c. capacitatea de udare; b. ţiţei;
d. diferenţa de densitate dintre fluide. c. gaze.

95. Există zone de tranziţie apă-ţiţei: 106. Mineralele argiloase sunt udate
a. totdeauna; preferenţial cu precădere de:
b. dacă apa este faza umezitoare; a. apă;
b. ţiţei;
96. Apa coexistă cu hidrocarburile: c. gaze.
a. numai în zona de tranziţie;
b. în tot zăcământul; 107. Heterohidrocarburile cresc
c. numai dacă apa este faza umezitoare. umidibilitatea rocii pentru:
a. apă;
97. Saturaţia remanentă în ţiţei este faţă b. ţiţei;
de saturaţia ireductibilă: c. gaze.
a. mai mare
b. mai mică 108. Metoda lui Cuiec îi metoda USBM
c. nu există o relaţie pentru determinarea umidibilităţii rocilor
sunt:
98. Curba de presiune capilară se a. asemănătoare;
trasează: b. principial diferite.
a. pentru tot domeniul de saturaţii;
b. într-un domeniu limitat de saturaţii; 109. Legea lui Darcy descrie curgerea
c. depinde de sensul de variaţie a eterogenă
saturaţiei. a. bine
b. foarte bine

261
c. incomplet
110. Procesul de fragmentare a fazelor
are, asupre curgerii, un efect
a. pozitiv
b. negativ
c. nul
111. Condiţia ca o fază fluidă să fie
imobilă în porii unei roci este:
a. saturaţia să fie mică;
b. faza să fie continuă;
c. faza să fie discontinuă.
112. Pentru ca o interfaţă să avanseze
într-un por, presiunea motoare trebuie să
fie faţă de diferenţa capilară de presiune:
a. mai mare;
b. egală;
c. nu este o regulă.
113. Curgerea unui dop printr-un por
opune rezistenţă la curgere:
a. numai dacă faza este umezitoare;
b. numai dacă faza este neumezitoare;
c. totdeauna;
d. niciodată.
114. Un por opune rezistenţă la
pătrunderea unei interfeţe:
a. numai dacă faza este umezitoare;
b. numai dacă faza este neumezitoare;
c. totdeauna.
115. Permeabilitatea efectivă se referă la
curgerea:
a. monofazică;
b. bifazică;
c. trifazică.
116. Permeabilitatea relativă şi
permeabilitatea efectivă sunt:
a. proporţionale;
b. interdependente.
117. Permeabilitatea efectivă este, faţă
de permeabilitatea absolută:
a. mai mică;
b. mai mare;
c. mai mică sau egală.
118. Permeabilitatea relativă depinde de
saturaţie şi de capacitatea de udare într-
o măsură:
a. mare;
b. moderată;
c. mică.
119. Prezintă un umăr curba de
permeabilitate relativă pentru faza:
a. neumezitoare;
b. umezitoare ;
c. nici una.
120. Suma permeabilităţilor la o stare de
saturaţie este:
a. egală cu unitatea;
b. mai mare sau egală cu unitatea;
c. mai mică sau egală cu unitatea.
121. Histereza curbelor de permeabilitate
relativă apare datorită:
a. schimbării sensului de variaţie a
saturaţiei;
b. histerezei de udare
c. ambele.
122. Efectul forţelor de interfaţă asupra
curgerii în zăcăminte este cel mai mare:
a. lângă sondă;
b. departe de sondă;
c. depinde de înclinarea stratului.
124. Permeabilitatea relativă faţă de apă
este, la aceeaşi saturaţie în apă,
a. mai mare în prezenţa gazelor;
b. mai mare în absenţa gazelor.
125. La aceeaşi saturaţie în faza
umezitoare, permeabilitatea relativă faţă
de această fază este:
a. mai mare la scăderea saturaţiei;
b. mai mică la scăderea saturaţiei;
c. nu este o regulă.
126. Debitul de curgere eterogenă printr-
o rocă, sub aceeaşi cădere de presiune,
este:
a. mai mare dacă apa şi ţiţeiul curg
împreună;
b. mai mare dacă numai apa curge;
c. mai mare dacă numai ţiţeiul curge;
d. depinde de vâscozităţi şi de
umidivitate.
127. Discontinuitatea unei faze conduce
la:
a. scăderea debitului pentru acea fază;
b. scăderea debitului pentru cealaltă
fază;
c. scăderea ambelor debite.
128.O valoare mare a indicelui structural
de dificultate duce la:
a. creşterea permeabilităţilor relative;
b. scăderea permeabilităţilor relative.
262
263
 Bibliografie

BECA, C. şi PRODAN, D. Geologia zăcămintelor de hidrocarburi, EDP, Buc.

1983.
BECA, C. Contributions to the classification of oil and
accumulations zones, Bul. IPG Ploieşti, vol. 1 (XXI),
1974.
BECA, C. Superposed oil and gas accumulations zones, Bul.
IPG Ploieşti, vol. 3 (XXIII), 1976.
GUILLEMONT, J. Cours de géologie du pétrole, Ed. Technip, Paris,
1964.
MINESCU, F. ş.a. Studiul capacităţii de udare a rocilor colectoare din
unele zăcăminte din România, IPG Ploieşti, 1990.
DAVIES, G.R. Dolomite Rocks-Process, Controls, Porosity
Development, AAPG Continuing Education, Course
Note Series # 11, Huston, 1979.
PETTIJOHN, F.J. et.al. Sand and Sandstone, Springer-Verlag, Berlin, 1972.
PAVELESCU, C Petrografia rocilor sedimentare, EDP, Buc. 1966.
PÂRVU, G. ş.a. Petrologia aplicată a rocilor carbonatice
sedimentare, Ed. Acad., Buc. 1979.
SOARE, E. Fizico-chimia şi exploatarea zăcămintelor de
hidrocarburi, IPG Ploieşti, 1976
THORTON, S.D., and Dissolution and Condensation Kinetics of Silica in
RADKE, C.J. Alkaline Solution, SPE Reservoir Engineering, May
1988.
MANOLESCU, G. şi Fizico-chimia zăcămintelor de hidrocarburi, EDP,
SOARE, E. Buc. 1981.
HOLM, L., and Mechanism of Oil Displacement by Carbon
JOSENTHAL, V.A. Dioxyde, SPE paper no. 4736, 1974.
MANOLESCU, G. Complemente de Fizico-chimia zăcămintelor de
hodrocarburi, IPG Ploieşti, 1977.
WILLIAMS, B.B. et.al. Acidizing Fundamentals, SPE of AIME Publ., Dallas,
1979.
MIRON, C. ş.a. Creşterea productivităţii şi receptivităţii sondelor,
Ed. Tehnică, Buc. 1982.
SMITH, C.F., CROWE, C.W., Secondary Deposition of Iron Compounds Following
and NOCAN, T.J. Acidizing Treatments, paper of SPE, no.2358/1968.
MINESCU, F. şi Fizico-chimia zăcămintelor de hidrocarburi – Lucrări
NICULESCU N. de laborator, IPG Ploieşti, 1984.
∗ ∗ ∗ Manualul inginerului petrolist, vol. 44, Ed. Tehnică,
Buc. 1954.
FOSTER, M.D. The relation Between Composition and Swelling in
Clays, Proceedings of the Third National
Conference on Clays and Clay Minerals, Washington
D.C., 1955.
FOSTER, M.D. The Relation Between Illite, Beidellite, and
Montmorillonite, Proceedings of the Third National

264
 Conference on Clays and Clay Minerals, Washington
D.C., 1955.
NESHAM, J.W. The Morphology og Dispersed Clay in Sandstone
Reservoirs and its Effect on Sandstone Shaliness,
Pore Space and Fluid Flow Properties, SPE no.6858,
Oct. 1977.
DURAND,C., ET AL. Influence of Clays on Borehole Stability- A
Literature Survey, RIFP, vol.50, nr.2, 1995.
HERZIG, J.P., Flow of Suspensions through Porous Media –
LECLERC,D.M., and Application to Deep Filtration, Ind. Eng. Chem,
vol.62, No.5, May 1970.
GOFF,P.L.
MELOY, T.P., RÜLKE, A.W., Simulation of Particle Movement in Porous Rocks,
WILLIAMS, M., and SPE No.23443, Oct. 1991.
AMINIAN, K.
REGE, S.D. and Network Model for Straining Dominated Particle
FOGLER, H.S. Entrapment in Porous Media, Chem. Eng. Sci.,
vol.42, Nr.7, 1987.
VEEKEN, C.A.M., DAVIES, Sand Production Prediction Review-Developing an
D.R., and KOOIJMAN, Integrated Approach, SPE No.22792, Oct. 1991.
A.P.
MUECKE, T.W.: Formation Fines and Factors Controlling Their
Movement in Porous Media, JPT, Fe.. 1979.
ORKIN, K.G. Laboratornîe rabotî po kursu fiziki nefteanogo
plasta, Gostoptehizdat, Moscova, 1953.
EVERETT, D.H. Some Problems in the Investigation of Porosity by
adsorption methods, The Structure & Properties of
Porous Materials, Butterworths Sci. Publ., London,
1958, p.95.
PEREZ-ROSALES, C. A Simplified Method for Determining Specific
Surface, J. Pet. Tech. (Aug., 1967) p. 1081.
MINESCU, F. Contribuţii la studiul curgerii eterogene prin medii
poroase neomogene la scara micro, Teză de
doctorat, Ploieşti, 1984.
FATT, I. The Network Model of Porous Media, Trans AIME,
vol. 207, 1956.
SINGHAL, A.C. and Quantitative Modelling of Immiscible Displace-ment
SOMERTON W.H.: in Porous Media, Rev. IFP, nov.-dec. 1977.

SIMON, R., and The Use of Capillary Tube Network in Reservoir

KESLEY, F.J. Performance Studies, SPE Jour. June, 1971.
DULLIEN, F.A.L. et.al. Modelling Transport Phenomena in Porous Media
by Network Consisting of Non-Uniform Capillaries,
SPE paper no. 6191, 1976.
SINGHAL, A.C., and Quantitative Modelling of Immiscible Displacement
SOMERTON, W.H. in Porous Media, Jour. of Can. Pet. Tech., Jul.-Sett.,
1977.
WELLINGTON, S.L., and X-Ray Computerized tomography, Jour. Of. Pety.
VINEGAR, H.J. Tech., Aug. 1987, p.885.
PURCELL, W.: Capillary Pressure, Their Measurement Using
Mercury and the Calculation of Permeability
Therefore, Trans AIME, vol. 186, 1949.
DULLIEN,F.A.L., and Particle and Pore (Void) Size Distribution
MEHTA,P.N. Determinated by Photomicrographic Methods,
Powder Tech., nr. 5, 1971/1972.

265
DULLIEN F.A.L. et.al. A Relationship between Pore Structure and
Residual Oil Saturation in Tertiary Surfactant
Floods, SPE Jour., Aug. 1972.
MINESCU, F. şi SOARE, E. Noi posibilităţi de caracterizare a neuniformităţii
mediilor poroase, Mine, Petrol şi Gaze, 1, 1987.
VAN GOLF-RACHT, T.D. Fundamentals of Fractured Reservoir Engineering,
Elsevier Sci. Publ., 1982.
MINESCU, F. Fizica zăcămintelor de hidrocarburi, vol. I., Ed. Univ.
Ploieşti, 1994.
POPA, C.W.: Teza de doctorat, Ploieşti, 1986.
CERNICA J.N. Geotechnical Engineering, CBS College Publ., New
York, 1982.
LANGNES, L.L., Secondary Recovery and Carbonate Reservoirs,
ROBERTSON, J.O., and Elsevier Publ.Co, New York, 1972.
CHILINGAR, G.V.
CLARIDGE, E.L. Discussion of the Use of Capillary Tube Networks in
Reservoir Performance Studies, SPE Jour., Aug.
1972.
PRITCHETT, W.C. Physical Properties of Shales and Possible Origin of
High Pressures, SPE Jour., Aug. 1980, p.341.
TEMPLETON, C.C. A Study of Displacement in Microscopic Capillaries,
Trans AIME, vol. 190, 1950, p.122.
CHRISTENSON,H.K., Properties of Capillary Fluids at The Microscopic
ISRAELACHVILI, J.N., Level, SPE Res. Eng., May. 1987, p. 155.
and PASHLEY, R.M.
CREŢU, I. Hidraulică generală şi subterană, EDP, Buc.
MINESCU, F. şi SOARE, A. Curgerea omogenă prin microcanale capilare, Mine,
Petrol şi Gaze, vol. 37, nr.7, 1985, p. 345.
OROVEANU, T. Mecanica fluidelor vâscoase, Ed. Acad, Buc.1957.
IONESCU, GH. Introducere în hidraulică, Ed. Tehnică, Buc. 1977.
O’NEILL, M.E. The resistence of Steady Parallel Viscous Flow
Produced Small-Scale Boundary Irregularities, Che.
Eng. Sci., vol. 25, 1970, p.112.
MINESCU, F. şi STAN, AL.D. Asupra curgerii omogene în canala capilare, Mine,
Petrol şi Gaze, vol. 35, nr. 8, 1984, p. 399.
MARK, P.W., LAKE, L.W., Description of Chemical Precipitation Mechanisms
and SCHECHTER, R.S. and their Role in Formation Damage During
Stimulation by Hydrofluoric Acid, SPE Paper nr.
10625, 1982.
GDANSKI, R. AlCl3 Retards HF Acid for More Effective
Stimulations, Oil & Gas Jour., 28 Oct., 1985.
MACOVEI, N. Forajul sondelor 2 – Echipamente de foraj, Ed. Univ.
Ploieşti, 1996
SMITH, C.R., TRACY, G.W., Applied Reservoir Engineering, vol. 1, OGGI Publ,
and FARRAR, R.L. Tulsa, 1992.
WHITEBAY, L.E. Improved Coring and Core-Handling Procedures for
the Unconsolidated Sands of Green Canyon Area,
SPE Paper no. 15385, 1986.
MINESCU, F. şi SOARE, E. Ingineria zăcămintelor de hidrocarburi, vol. I., Ed
tehnică, Buc. 1980
FILSHTINSKY, M., New Tools Improve the Economics of Coring, SPE
Paper no. 12092, 1983.

266
 AUMANN,J.T., and
QUINN,J.
HYLAND, C.R. Pressure Coring – An Oilfield Tool, SPE Paper no.
12093, 1983.
BABSKOW, A. Geofizică, vol. II, Geofizică de sondă, Ed. Imprimex,
Şi MĂLUREANU, I. Ploieşti, 1995.
SOARE, A. şi BRATU, C. Cercetarea hidrodinamică a zăcămintelor de
hidrocarburi, Ed. Tehnică, Buc., 1987.
VAN DER KNAAP, W. Nonlinear Behavior of Elastic Porous Media, Trans.
AIME, vol. 216, 1959, p. 179.
JONES, S.C. Two-Point Determination of Permeability and PV vs.
Net Confining Stress, SPE Paper no. 15380, 1986.
LORENZ, J.C. Stress-Sensitive Reservoirs, Jour. of Pet. Tech.,
January, 1999.
SCOTT, T.E., ZAMAN, M.M., Accoustic-Velocity Signatures Associated with
and ROEGIERS, J-C. Rock-Deformation Processes, Jour. of Pet. Tech.,
June, 1998, p. 70.
LEE, S.H., DURLOFSKY, L.J., Finite Difference Simulation of Geologically
LOUGH, M.F., Complex Reservoirs With Tensor Permeabilities,
SPE Reservoir Evaluation & Engineering, Dec. 1998,
and CHEN, W.H.
p. 567.
MINESCU, F. Chemical Flooding, Ed. Univ. „Petrol-Gaze” Ploieşti,
1996.
SNEIDER, R.M. and Rock Types, Depositional History, and Diagenetic
ERICKSON, J.W. Effects, Icishak Reservoir, Prudhoe Bay Field, SPE
Res. Eng., Feb. 1997, p.23.
NIGH, E., and TAYLOR, M. P-KTM-Wellsite Determination of Porosity and
Permeability Using Drilled Cuttings, CWLS Jour.,
vol.13, 1984.
SANTARELLI, F.J., et.al. Formation Evaluation From Logging on Cuttings,
SPE Res. Eval, & Eng., June, 1998, p. 238.

MACOVEI, N. Forajul sondelor 3 – Tubarea şi cimentarea

sondelor, Ed. Univ. Ploieşti, 1998.
VERNESCU, A.. Mecanica zăcămintelor petrolifere, Ed. Tehnică,
1966.
GEORGESCU, I., PETREA, I. Fizica stării lichide, EDP, Buc. 1978.
ŞI BORŞAN, D.
ISRAELASHVILI, J.N. Intermolecular and Surface Forces, Academic
Press, ed. V, London, 1995.
STEIGER, R.P., and Quantitative determination of the mechanical
LEUNG, P.K. properties of shales, SPE Dril.Eng., vol.27, 1992,
p.181.
DURAND, C., FORSANS, T., Influence of Clays on Borehole Stability-A Literature
RUFFET, C, ONAISI, A., Survey, Revue de L’Institute Francais de Petrole,
vol. 50, nr.2, 1995, p. 187.
and
AUDIBERT, A.
TOURET, O., PONS, C.-H., Etude de la repartition le l’eau dans les argiles
TESSIER, D., and TARDY, saturees Mg2+ au fort teneur de l’eau, Clay
minerals, vol. 25, 1990, p. 217.
Y.
PÂRCĂLĂBESCU, I. Proiectarea exploatării zăcămintelor de
hidrocarburi, EDP, Buc. 1966
NISTOR, I. Proiectarea exploatării zăcămintelor de

267

SVORONOS, P. şi OLTEAN, I.
VIZIKA, O.,
and LOMBARD, J.-M.
hidrocarburi, Ed. Univ. Ploieşti, 1998.
Proiectarea exploatării zăcămintelor de gaze, Ed.
Tehnică, Buc. 1979.
Wettability and Spreading-Two Key Parameters in
Oil Recovery With Three-Phase Gravity Drainage,
SPE Res.Eng., Feb. 1986, p.54.

BRETSZNAJDER, S. Prediction of Transport and Other Physical

Properties of Fluids, Widawnictwa Naukowo-
Techniczne, Warsaw,1971.
DONALDSON, E.C. ş.a. Enhanced Oil Recovery, Elsevier, vol. II.
London,1989.
ADAMSON, A.W. Phisical Chemistry of Surfaces, Intersc.Publ.,
Easton, 1960.
MANOLESCU, G. Sur la stabilité des ménisques séparant deux
fluides immiscibles dans des tubes cylindriques
verticaux en conditions statiques, Rev. des
sciences techniques, Mecanique appliqueé, Acad.
Rom., tom 10, no.1, 1965.
JONES. F.G.: A Laboratory Study of the Effects of Confining
Pressure of Ffacture Flow and Storage Capacity in
Carbonate Rocks, Jour. of Pet. Tech., Jan. 1975,
p.21.
93. MUSKAT, M.: Physical Principles of Oil Production, New York Graw
Hill Book. Co., 1949.
MANOLESCU, G. şi Unity of the Nature of the Relative Permeability
SOARE, E. Curves in Relation with the Different Wetting Fluid
Phases of a Porous Medium and Possibility of Their
Analitical Expression, Revue de geologie et
geographie, tom VI, nr. 2, 1962.
THOMAS, D.C., A Statistical Analysis of the Accuracy and
and PUGH, V.J. Reproductibility of Standard Core Analysis, paper
SCA 8701, presented at The Society of Core
Analysis Ann. Tech. Conf, Tallas, Texas, 1987.
LI, K., and Modelling of Gas-Condensate Relative
FIROOZABADI, A. permeabilities and the Wettability Effect, RER Inst.
1997.
HALL, A.C., COLLINS, S.H., Stability of Aqueous Film in Athabasca Tar Sand,
and MELROSE, J.C. SPE nr. 10626/1992.
CALHOUN JR.,J.C. Fundamentals of Reservoir Engineering, Univ. of
Oklahoma Press, 1955.
KATZ, D.L. Possibility of Secondary Recovery for the Oklahoma
City Wilcox Sands, Trans. AIMI, vol. 146, 1942,
pp.28-53.
AMOTT, E. Observations Relating to the Wettability of Porous
Rocks, Trans AIME vol. 216, 1959, PP 156-162.
BOBEK, J.E., DENEKAS, Reservoir Rock Wettability – Its Significance and
M.O., and MATTAX C.C. Evaluation,Trans AIME, vol 213, 1958, pp. 86.
DONALDSON,E.C.,THOMAS Wettability determination andits effect on Recovery
R.D., and LORENTZ, efficiency, SPEJ, March, 1969, p. 13-20.
P.B.
CUIEC, L. Determination de la mouillabilité d’un echantilloné
de roche réservoir, Rev. IFP, sept.-oct. 1973.
ANDERSON, W.C. Wettability Literature Survay. Part.1-Rock/Oil/Brine
interaction, and the Effects of Core Handling on

268
 Wettability, JPT, Oct. 1986.
ANDERSON, W.C. Wettability Literature Survay. Part 2-Wettability
Measurement, JPT, Nov. 1986.
ANDERSON, W.C. Wettability Literature Survay. Part 4-The Effect of
Wettability on Capillary Pressure, SPE Paper no.
15271.
MINESCU, F. Studiul capacităţii rocilor colectoare din unele
zăcăminte din România, Buletinul IPG, Ploieşti,
1990.
MCCAFFERY, F.G. Measurement of Interfacial Tensions and Contact
Angles at high Temperature and Pressure, JCPT, Jul-
Aug. 1972.
BROWN, J.H., and Measurement of Fractional wettability of Oil Field
FATT, I. Tocks by the Nuclear Magnetic Relaxation Method,
Trans AIME, vol.207, 1957, p. 262.
RICHARDSON,J.C., Difference in Behavior of Fresh and Aged East
PERKINS,F.M., Texas Woodbine Cores, Trans AIME, vol. 204, 1955,
p. 86.
and OSOBA, F.S.
MIDDLETON, M.F., Neutron Radiography- A Technique to Support
and PAZSIT, I. Reservoir Analysis, Exploration Geophysics, vol. 29,
1998, p.592.
WANG, R. ET AL. Simultaneous Messurement of Rock Permeability
and Effective Porosity Using Laser-Polarised Noble
Gas NMR, Dec. 2003, for submission to Phisical
Rewiew.
MACKAY, E.J. ET AL. The Importance of Interfacial Tension on Fluid
Distribution During Depressurization, SPE Reservoir
Engineering, October 1998, p. 408.
MCDOUGALL, S.R. The impact of Wettability on Waterflooding-Pore
and SORBIE, K.S. Scale Simulation, SPE Reservoir Engineering,
August 1995.
LI, K., and Wettabitity change to Gas-Wetness in Porous
FIROZABADI, A. Media, Intl. Symposium of Society of Core Analysts,
Hague, 1998.
ANDERSON, W.C. Wettability Literature Survay. Part 6-The effects of
Wettability on Warerflooding , JPT, Dec. 1987.
JENINGS,H.Y.JR. Surface Properties of Natural and Synthetic Popous
Media, Prod. Monthly, March 1957, p.22.
LAKE, L.W. Enhance Oil Recovery, Prentice Hall, New Jersey,
1989.
HIRASAKI, G.H. Thermodinamics of Thin Films and Three-Phase
Contact Region, Shell Development Co., Huston,
1994.
ROBIN, M., Wettability Studies at the Pore Level-A New
and ROSENBERG, E Approach by Use of Cryo-SEM, SPE Formation
Evaluation, March 1995.
BRAESTER, C. Simultaneous Flow of Immiscible Liquids Through
Porous Media, SPE Journal, Aug, 1972, p.297.
GEORGESCU, O. Mineralogie şi petrografie, UPG Ploieşti, 2000.
MANOLESCU, G. Fizica Zăcămintelor de Hidrocarburi, EDP, Buc.
1964.
KLINKENBERG, L.J. The Permeability of Porous Media to Liquids and
Gases, API Drilling and Production Practice, 1941.

269
JONES, S.C. A Rapid Accurate Unsteady-State Klinkenberg
Permeameter, SPE Journal, vol.12, nr. 5, oct. 1972.
COREY, A.T. The Interrelation Between Gas and Oil Relative
Permeabilities, Producers Monthly, Nov. 1954,
p. 38.
STEGENMEIER, G.L. Mechanisms of Entrapment and Mobilization of Oil
in Porous Media, in Improved Oil Recovery by
Surfactant and Polymer Flooding, Academic Press,
New Yor, 1977.
MCPHEE, C.A., and Relative Permeability Measurements: An Inter-
ARTHUR, K.G. Laboratory Comparison, SPE paper no. 28826,
1994.
BUCKLEY, S.E., Mechanism of Fluid Displacement in Sands, Trans
and LEVERETT. M.C. AIME. Vol. 146, 1942.
JOHNSON, E.F., Calculation of Relative Permeability from
BOSSIER, D.P., and Displacement Experiments, Trans AIME vol. 216,
1959, p.281.
NEUMANN. V.O.
GORAN, N. şi Creşterea recuperării petrolului, Ed. UPG Ploieşti,
IONESCU, G. F. 2004.

ANEXĂ

Prelevarea şi analiza probelor de rocă

Caracterizarea mediului solid al zăcămintelor de hidrocarburi necesită un

număr sufucient de probe de rocă. Rezultate utile se pot obţine şi prin investigaţii
geofizice şi hidrodinamice, dar nu pot înlocui decât parţial datele obţinute în mod
direct pe probe de rocă. Între cercetarea directă (eşantioane de rocă) şi cea
indirectă (geofizică, cercetarea hidrodinamică) există un raport de
complementaritate şi nu unul de substituţie.
Probele de rocă se pot obţine în patru moduri: prin carotajul rotativ
continuu sau intermitent, prin carotajul lateral, prin carotajul cu instrument
introdus cu cablu şi din detritusul transportat de fluidul de foraj la suprafaţă.
Carotajul rotativ convenţional se realizează cu instrumente speciale,
denumite carotiere. Există numeroase tipuri constructive de carotiere [60]. În
procesul de dislocare a rocii, carota vine în contact direct cu fluidul de foraj. Se
produn două dezechilibre mai importante în cursul acestui contact: primul este
rezultatul diferenţei de presiune dintre fluidele conţinute de rocă şi fluidul de
foraj; al doilea este legat de interacţiunea fizico-chimică dintre rocă şi fluidul de
foraj. Consecinţa acestor dezechilibre este modificarea stării de saturaţie a
carotei, concomitent cu alterarea capacităţii de udare şi, eventual, schimbul ionic

270
şi hidratarea suplimentară a mineralelor argiloase. Sunt mai mulţi factori care
influenţează aceste procese: diferenţa dintre presiunea de zăcământ şi presiunea
fluidului de foraj, natura fluidului de foraj (este foarte important dacă este pe bază
de apă sau pe bază de produse petroliere), permeabilitatea rocii şi capacitatea de
udare a ei, natura fluidelor de zăcământ, timpul de contact, adâncimea
zăcământului (presiunea, temperatura) etc. Dintre factorii menţionaţi, cel mai
important este diferenţa dintre presiunea din carotă şi cea din sondă. Este
preferabil ca ea să aibă o valoare minimă, dar care să asigure securitatea
forajului. Cazul ideal este acela al forajului la echilibru, când cele două presiuni
sunt aproape egale.
Pentru a evidenţia sensul în care se produc diversele transformări
determinate de dezechilobrele amintite, vor fi prezentate câteva situaţii.
In cazul unei gresii udate preferenţial de apă, saturată cu ţiţei uşor şi cu
apă la saturaţia ireductibilă, S’a, la o presiune superioară presiunii de saturaţie
(gazele lipsesc),. În cursul operaţiei de carotare, presiunea din interiorul probei va
creşte de la presiunea de zăcământ la presiunea dată de coloana de fluid de foraj
din sondă (mai mare decât presiunea hidrostatică cu valoarea căderilor de
presiune din spaţiul ineler din spatele prăjinilor de foraj). Temperatura scade puţin
datorită circulaţiei fluidului de foraj (v. [63], p. 12). Pe măsură ce se realizează
carotajul, faţa carotei acţionează ca un filtru, rezultând un lichid care se numeşte
filtrat. În cazul de faţă, o soluţie apoasă care invadează proba de rocă. Astfel, se
realizează o spălare a probei, în urma căreia saturaţia în ţiţei sacde de la Sti = 1 –
S’a la Str, adică la o saturaţie reziduală în ţiţei. Valori posibile pentru saturaţiile
menţionate sunt: S’a = 30%, Sti = 70% şi Str = 15%. Aceste valori nu reprezintă
valori medii sau de frecvenţă maximă, ci numai valori care stabilesc o orientare
asupra ordinului de mărime. Limitele de variaţie sunt foarte largi. Ca tendinţă,
poate fi menţionat faptul că saturaţia reziduală în ţiţei este cu atât mai mare cu
cât ţiţeiul este mai greu, iar permeabilitatea este mai mică (Problema este de
departe mai complexă şi depinde de mulţi factori, parţial menţionaţi mai sus).
După terminarea carotării şi desprinderea probei, pe măsură ce proba este
extrasă, presiunea şi temperatura scad, până la valorile de la suprafaţă. Gazele
ies din soluţie, dezlocuind o parte din lichide, care sunt eliminate din probă.
Contracţia termică a lichidelor şi scăderea volumului ţiţeiului datorită ieşirii
gazelor din soluţie limitează, dar într-o măsură mică, eliminarea lichidelor din
carotă. Saturaţia în apă se reduce în mod drastic. O valoare posibilă ar fi jumătate
din valoarea iniţială (n.b. nu există o regulă şi nici o posibilitate concretă de
evaluare a acestei scăderi). Rezumând, se poate spune că, odată adusă la
suprafaţă, carota conţine apă, ţiţei şi gaze în proporţii variate.
Se consideră aceeaşi gresie luată în discuţie mai sus, dar fluidul de foraj
este pe bază de produse petroliere. Procesul va fi diferit. Starea iniţială de
saturaţie este aceeaşi. Filtratul este un produs petrolier, spre exemplu motorină,
şi nu apă. Procesul de dezlocuire va exista, fără a afecta saturaţia în apă . Ţiţeiul
şi filtratul având aceeaşi natură, vor fi considerate împreună, cu observaţia că
acest „ţiţei” are o altă compoziţie. În aceste condiţii, starea de saturaţie după
carotare este aceeaşi cu cea de dinainea carotării, adică starea iniţială de
saturaţie. Prin aducerea la suprafaţă, se produce acelaşi tip de transformări
descrise mai sus. Cu o oarecare aproximaţie (prin neglijarea contracţiei termice şi
a efectului ieşirii gazelor din apă), se poate spune că saturaţiă în apă se conservă.
La cele două exemple discutate mai sus pot fi adăugate multe altele. Nu
vor fi trecute în revistă toate situaţiile posibile. Scopul exemplelor a fost acela de

271
a arăta faptul că starea de saturaţie a rocii din zăcământ diferă, într-o măsură mai
mare sau mai mică, de starea de saturaţie a carotelor obţinute prin metoda
convenţională.
Carotajul rotativ convenţional se aplică cu rezultate bune, din punct de
vedere al conservării integrităţii şi formei probei, la rocile consolidate nefisurate.
Pentru recoltarea carotelor de rocă neconsolidată este necesară căptuşirea
tubului carotierei că un manşon de cauciuc, de policlorură de vinil sau din fibre de
sticlă. Carotierele moderne [62] sunt prevăzute şi cu un dispozitiv de blocare a
carotei pentru a evita riscul pierderii parţiale prin “scurgere” a nisipului din
manşon.
Mai dificilă este recoltarea probelor de rocă fisurată. Este de la sine înţeles
că o carotă care interceptează una sau mai multe fisuri va conţine zone de
discontinuitate asupra cărora nu există nici un fel de control. Un instrument
modern de carotaj pentru astfel de roci a fost realizat de Filshtinsky ş.a. [64].
Acest instrument este prevăzut cu un dispozitiv de compresiune radială care face
imposibilă depărtarea fragmentrlor de carotă între ele, in interiorul tubului
carotierei. Dispozitivul constă dintr-o sită din sârmă de formă cilindrică prin care
avansează, forţat, carota. El acţionează asemenea cursei chinezeşti pentru deget:
cînd este comprimată îşi măreşte diametrul, permiţînd pătrunderea cu uşurinţă a
obiectului (în cazul de faţă a carotei), iar când este întinsă, îşi micşorează
diametrul, încorsetând obiectul.
Colectarea probelor de rocă prin foraj rotativ, în toate cele trei variante
descrise, are marele dezavantaj că, datorită prezenţei gazelor, starea de saturaţie
de la adâncimea de colectare se alterează prin transferul ei la suprafaţă. Pentru
conservarea stării de saturaţie este necesară menţinerea presiunii de la locul
colectării. Pentru acest lucru au fost puse la punct dispozitive speciale, în diferite
variante, unul dintre cele mai noi fiind descris de Hyland în [65]. Carotajul sub
presiune parcurge patru paşi. (1) Carotajul propriu-zis decurge la fel ca cel
convenţional. (2) Izolarea probei în tubul carotierei prin închiderea simultană a
unei supape superioare şi a alteia inferioare. În felul acesta tubul carotierei se
transformă într-un vas de presiune. (3) Fluidul din spaţiul inelar al carotierei se
înlociueşte, prin dezlocuire, cu un agent frigorific. (4) Proba se răceşte până la
îngheţarea fluiduelor din carotă şi din vasul de presiune şi se transportă, ca atare,
în laborator. Procedura de dezgheţare este destul de complicată şi nu va fi
descrisă aici. În ansamblu, metoda este foarte costisitoare. O alternativă mai
ieftină este folosirea unui mediu poros, de consistenţa unui burete în interiorul
carotierei. Acesta preia fluidele eliminate din carotă la extragere. Fluidele din
burete sunt extrase în laborator, împreună cu fluidele din rocă. Printr-un calcul de
bilanţ material se reconstituie starea de saturaţie din momentul terminării
carotării.
Probele laterale sunt extrase cu dispozitive speciale din gaura de sondă
deja existentă. Dispozitivul este prevăzut cu 30-50 de camere de colectere (mici
cilindri metalici) care sunt acţionate ca nişte gloanţe prin aprindere electrică. În
momentul exploziei, tubul se înfige în peretele găurii de sondă, de unde smulge o
probă de rocă. Colectarea se face succesiv, de la adâncimi bine determinate. Se
pot folosi, pentru micşorarea costului, două dispozitive în tandem.
De obicei, colectarea probelor laterale se face în urma carotajelor
geofizice, permiţând o bună corelare între cele două metode de investigaţie.
Carotele mecanice au costuri ridicate datorită complexităţii procedeelor de
prelevare şi, mai ales, datorită creşterii costului forării sondei în ansamblul său,

272
carotajul fiind mai lent decât forajul, dar au o valoare inestimabilă prin importanţa
parametrilor determinaţi pe probele de rocă. De aceea, inventarierea corectă,
conservarea adecvată şi transportul îngrijit de la locul de recoltare în laborator
sunt operaţii ce trebuie executate cu mare responsabilitate. Pierderea identităţii
sau alterarea proprietăţilor carotelor mecanice este irecuperabilă. Probele extrase
din alte sonde de pe acelaşi zăcămînt pot fi foarte diferite datorită variaţiilor de
litofacies, foarte frecvente.
După inventariere şi înregistrare (dată, sondă, adâncime), probele de rocă
trebuie protejate pentru e evita transferul de fluide cu mediul înconjurător,
precum şi pentru împiedicarea unor transformări chimice, datorate, în special,
oxigenului din atmosferă. Protejarea se face cu un înveliş de parafină, cu hârtie
cerată, folie de polietilenă sau folie de aluminiu. Când transportul se face la mare
distanţă, cum este cazul sondelor marine, protecţia trebuie să fie multiplă. O
atenţie specială trebuie acordată probelor carbonatice care prezintă caverne.
Acestea trebuie fotografiate şi, pe cât este posibil, conservate.
Manipularea neglijentă a carotelor poate provoca transformări mecanice
(sfărâmare, fisurare etc.) care modifică proprietăţile rocii respective.
Una din operaţiile dificile asupra carotelor mecanice este selectarea
fragmentelor pentru analiză, astfel încât aceste probe să fie reprezentative. Nu
există criterii de selecţie obiective. Experienţa operatorului este de maximă
importanţă. În definitiv, proprietăţila care vor fi atribuite rocii de zăcământ nu
sunt altele decât cele determinate pe fragmentele selectate. Pentru a fi cât mai
corectă, selecţia trebuie precedată de descrierea litilogică a carotei extrase, pe
toată lungimea sa.
În ceea ce priveşte prelevarea carotelor mecanice, este bine să fie aplicată
următoarea regulă: să fie extrase atâtea carote câte permit fondurile financiare
alocate. Contradicţia dintre tendinţa de scădere a costului forării sondei şi
necesitatea obţinerii unor informaţii cât mai complete asupra zăcământului care
să permită o conducere optimă a procesului de exploatare ar trebui soluţionată în
favoarea celei de a doua. Din păcate, nu sa întâmplă totdeauna în acest fel.
Informaţii preţioase şi, în acelaşi timp, mult mai ieftine se obţin din probele
de sită, adică din spărturile de rocă transportate de fluidul de foraj la suprafaţă şi
separate de sitele vibratoare prin care trece fluidul. Printr-un calcul destul de
simplu, cunoscând viteze de ascensiune, se poate calcula adâncimea de la care
provin probele de rocă.
Ceva mai dificilă este determinarea proprietăţilor fizice, dată fiind
dimensiunea redusă a fragmentelor. Au fost, totuşi, concepute aparate şi metode
speciale în acest scop [75].
Un avantaj major al probelor de sită este disponibilitatea imediată, chiar în
cursul forării formaţiunilor productive. Recent [76], a fost pusă la punct o tehnică
foarte interesantă de a pune în evidenţă proprietăţile rocilor traversate. Această
tehnică se bazează pe obţinerea informaţiilor geofizice cu ajutorul instrumentelor
intercalate în garnitura de foraj şi coroborarea lor cu rezultatelor măsurătorilor pe
probele de rocă (porozitate, permeabilitate) executate în şantier. În acest fel, se
pot stabili în mod operativ intervalele care vor fi perforate, se poate alege
traiectul găurii de sondă prin zona cea mai favorabilă în cazul forajului orizontal
ş.a.

273
274