Professional Documents
Culture Documents
Linie de cotă
gros.2
Linie de indicaţie
Extremitatea cotei
200
Valoarea dimensiunii
Figura 5.3 Liniile de cotă sunt paralele sau suprapuse (rază, diametru) cu
dimensiunea cotată
Dacă o piesă este reprezentată în ruptură, linia de cotă este trasată continuu, iar
valoarea înscrisă a cotei este cea reală (Figura 5.4).
Figura 5.5 Plasarea liniilor de cotă faţă de conturul exterior şi a liniilor de cotă
paralele succesive
Nu este admisă suprapunerea liniilor de cotă cu liniile de contur sau cu liniile
de axă (Figura 5.6).
Nu! Da Da
Figura 5.9 Înlocuirea săgeţilor intermediare dintr-un lanţ de cote prin puncte
îngoşate
Linia de cotă are săgeată la un singur capăt în următoarele cazuri:
la cotarea razelor de curbură (Figura 5.10):
Ø20
Ø15
8
Ø30
20
Figura 5.11 Cotarea elementelor reprezentate pe jumătate
la cotarea mai multor elemente în raport cu aceeaşi referinţă, folosind
aceeaşi linie de cotă (Figura 5.12):
105
10
30
70
85
0
75O
45O
30O
100
a b
Figura 5.15 Exemple de utilizare a liniilor de indicaţie în cotare
5.7 Valoarea dimensiunii
Valoarea dimensiunii este un text scris cu cifre arabe, căruia i se pot ataşa, în
funcţie de necesităţi, sufixe sau prefixe (Figura 5.16):
14
Φ20
10 14
2.5x45O
Φ10
Figura 5.16 Valori ale unor cote cu- şi fără sufixe şi prefixe
Într-un desen tehnic, se înscriu totdeauna valorile reale ale dimensiunilor,
indiferent de scara la care a fost realizat desenul (Figura 5.17)!
20
35
1:1
20
35
20
1:2
35
2:1
Nu!
15
15
citire
10
Da
format
baza formatului
citire
100
Ø40
Ø40
Figura 5.20 Poziţionarea corectă şi respectiv incorectă a textului cotelor în raport
cu liniile de axă
Cele mai utilizate prefixe pentru textele cotelor sunt (Figura 5.21):
R pentru rază;
Ø pentru diametre;
S pentru sferă;
□ pentru latura pătratului;
Ø16
Ø24
Ø15
SØ10
60O
8xØ8
30O
h
Ø
h
Ø
sau
2x45O 2x45O
3x45º
3x45º sau
Ø30
Ø20 3
2
Figura 5.27 Cotarea teşirilor conice la unghi oarecare
d
L
D
D
K
D
d
1x45O
b
a
25
47
Figura 5.32 Separarea cotelor exterioare şi interioare pe o semisecţiune
Se evită supracotarea unui desen! Nu se înscriu cote în plus faţă de cele strict
necesare, nici pe o aceeaşi proiecţie nici pe toate proiecţiile considerate în ansamblu!
Nu se cotează elementele acoperite! Pentru ca acestea să fie vizibile pe desen,
se reprezintă obiectul într-o secţiune adecvată!
O linie de cotă nu trebuie să fie intersectată de o altă linie de cotă sau de o linie
ajutătoare (Figura 5.33):
16
38 38
16
Nu! Da
Nu!
Nu!
13 23 21
52
52
35
35
sau
15
15
0
0
Figura 5.37 Cotarea faţă de un element comun, folosind linii de cotă suprapuse
F
F
NF
NF
(AUX)
Formă
Formă Formă
Poziţie
Gabarit
Poz. Poz.
6.1 Generalităţi
Filetul este o nervură elicoidală realizată pe suprafaţa exterioară sau interioară
a unui cilindru sau a unui trunchi de con [1]. Filetul participă la realizarea unor
îmbinări demontabile, denumite îmbinări filetate (de tip şurub-piuliţă). Îmbinările
filetate deţin una din următoarele trei funcţii: fixarea prin strângere (binecunoscuta
fixare prin şurub şi piuliţă, de exemplu), transmiterea şi controlul mişcării a două piese
mobile una în raport cu cealaltă (microscop, micrometru, etc.), sau transmiterea puterii
(prese, cricuri, etc.) [2].
Filetul realizat pe suprafaţa exterioară a unei piese se numeşte filet exterior
(Figura 6.1), iar cel realizat pe suprafaţa interioară, filet interior (Figura 6.1).
vârful
filetului
fundul
filetului
Filet Filet
exterior interior
Figura 6.1 Fragment detaliat dintr-un filet exterior, respectiv interior
Majoritatea filetelor utilizate în tehnică sunt filete standardizate, pentru a
asigura posibilităţi variate de îmbinare şi o largă interschimbabilitate a pieselor.
Standardizarea se referă atât la forma geometrică a filetului, cât şi la dimensiunile
acestuia.
Profilul filetului, obţinut prin secţionarea acestuia cu un plan longitudinal ce
conţine axa, poate fi triunghiular, pătrat, trapezoidal, rotund, dinte de fierăstrău, etc.
(Figura 6.2).
a) b)
c) d)
e)
A B
Figura 6.9 Reprezentarea unei îmbinări filetate
În secţiunile longitudinale ale unor îmbinări filetate, şuruburile, prezoanele,
ştifturile filetate, se reprezintă în vedere şi nu se haşurează, întrucât sunt piese pline
(Figura 6.10, Figura 6.11, Figura 6.12).
Piuliţele standardizate, şaibele plate standardizate şi şaibele Grower se
reprezintă în vedere dacă axa lor longitudinală se găseşte în planul de reprezentare al
unei secţiuni într-o unei îmbinare cu filet, dacă acest mod de reprezentare este clar
(Figura 6.10, Figura 6.11).
A- A
A A
Figura 6.10 Îmbinare cu filet, realizată cu şurub cu cap hexagonal, şaibă Grower,
gaură filetată înfundată
În proiecţia principală, piuliţele hexagonale şi şuruburile cu cap hexagonal se
reprezintă cu trei feţe vizibile (Figura 6.10, Figura 6.11), iar în proiecţia laterală cu
două feţe vizibile (Figura 6.11).
Şuruburile cu cap crestat au, în proiecţie longitudinală, crestătura pe mijloc, iar
în cea frontală (de la capăt) crestătura este înclinată la 45O dreapta, indiferent de poziţia
reală a crestăturii (Figura 6.12).
Piuliţele se reprezintă strânse complet. Tija filetată depăşeşte piuliţa cu 5-10
mm. În filetul piuliţei nu pătrunde zona nefiletată a filetului exterior cu ieşire, pentru a
nu deteriora vârful piuliţei (Figura 6.11).
Crestătura şaibei Grower se reprezintă pe mijloc în proiecţia principală a
îmbinării cu filet şi are o astfel de direcţie încât să asigure îmbinarea împotriva
destrângerii piuliţei (Figura 6.10).
A- A B- B
A A
B
Figura 6.11 Îmbinare cu filet realizată cu şurub cu cap hexagonal, piuliţă
hexagonală şi şaibă plată
La îmbinarea prin filet a unor piese prevăzute cu orificii străpunse nefiletate
prin care trece şurubul, diametrul acestor orificii trebuie să depăşească diametrul tijei
filetate cu aprox. 0.1, pentru a nu distruge vârful filetului (Figura 6.10, Figura 6.11,
Figura 6.12).
Figura 6.12 Îmbinare cu filet, folosind un şurub cu cap cilindric crestat şi o gaură
filetată înfundată
Multe din piesele specifice utilizate în domeniul electric sunt
prevăzute cu filete exterioare şi/sau interioare, pentru asigurarea îmbinării lor
demontabile cu restul ansamblului în care funcţionează. Filetele lor sunt aproape în
totalitate standardizate. Regulile de reprezentare sunt cele prezentate în cadrul acestui
capitol
7 Înscrierea toleranţelor în desene
7.1.1 Terminologie
Diferitele procese de fabricaţie au ca rezultat piese, subansambluri şi
ansambluri ale căror dimensiuni nu coincid întru totul cu dimensiunile înscrise pe
desenul de proiect. Există totdeuana o mică diferenţă între dimensiunea nominală,
Dnom, prevăzută pe desen, şi dimensiunea efectivă, E, rezultată în procesul de
fabricaţie. Pentru ca obiectul fabricat să îşi păstreze caracteristicile funcţionale,
dimensiunile efective trebuie să rămână în interiorul unui anumit interval de valori (Ec.
7.1). Aceste valori poartă denumirea de “dimensiune limită superioară”, Dmax, şi
respectiv “dimensiune limită inferioară”, Dmin, (Figura 7.1) şi sunt precizate în desen
pentru toate dimensiunile esenţiale în funcţionarea obiectului respectiv (Figura 7.23,
Figura 7.26, Figura 7.25, Figura 7.24). Modul de alegere a dimensiunilor limită admise
precum şi modul de înscriere în desen a acestor valori sunt standardizate.
Dmin ≤ E ≤ Dmax
Ec. 7.1
Se defineşte toleranţa dimensională ca fiind diferenţa între dimensiunile
limită superioară şi inferioară admise pentru o anumită dimensiune (Figura 7.1):
T = Dmax − Dmin
Ec. 7.2
Diferenţa dintre dimensiunea limită superioară şi dimensiunea nominală
constituie abaterea superioară, iar diferenţa între dimensiunea limită inferioară şi cea
nominală constituie abaterea inferioară:
As = Dmax − Dnom
Ec. 7.3
Ai = Dmin − D nom
Ec. 7.4
Dmax
E
Dmin
Toleranţă
ALEZAJ
ARBORE
abaterea inferioară
abaterea superioară
dimensiunea limită maximă
Linia zero sau
Dimensiunea nominală linia de abatere nulă
B
Linia zero
H
J K
JS
Abateri limită negative Z ZA ZB
ZC
Arbori
zc
Abateri limită pozitive
za zb
z
h
k Linia zero
b j
js Abateri limită negative
7.1.2 Ajustaje
Relaţia dintre un arbore şi un alezaj ce se asamblează, având aceeaşi
dimensiune nominală, defineşte un ajustaj. Ajustajul este identificat după dimensiunea
nominală comună, urmată de simbolurile pentru toleranţa alezajului şi respectiv pentru
toleranţa arborelui (Figura 7.4).
16 H8/f7
Dimensiunea nominală Simbolul toleranţei
comună pentru arbore
Simbolul toleranţei pentru alezaj
Figura 7.4 Identificarea unui ajustaj
În tehnică există un mare număr de piese care formează ajustaje. Atât
diametrul arborelui cât şi cel al ajustajului variază faţă de valoarea nominală. Pentru a
asigura relaţia funcţională între cele două componente, este necesară specificarea
toleranţelor diametrului comun pentru fiecare componentă.
Poziţia relativă a câmpurilor de toleranţă determină trei tipuri de ajustaje:
ajustaje cu joc, la care dimensiunea limită minimă a alezajului este
totdeauna mai mare decât dimensiunea limită maximă a arborelui (Figura 7.5):
Dmin alezaj > d max arbore
Ec. 7.7
ajustaje cu strângere, la care dimensiunea limită maximă a alezajului este
mai mică decât dimensiunea limită minimă a arborelui (Figura 7.5):
Dmax alezaj < d min arbore
Ec. 7.8
ajustaje intermediare, care pot fi asamblări cu joc redus sau cu strângere
mică.
Talezaj
tarbore
Dmin alezaj
a)
dmax arbore
Alezaj Arbore
tarbore
Talezaj
b)
dmin arbore
Dmax alezaj
Alezaj Arbore
Toleranţa
Jocul minim
Figura 7.6 Arbore în alezaj, în cazul existenţei unui joc între componente
7.1.3 Înscrierea toleranţelor dimensionale pe desene
Simbolul F m c v
toleranţă
Clasa de
peste 6
±1 ±2
Atât pentru dimensiunile liniare, cât şi pentru raze şi teşituri, în cazul valorilor
sub 0.5 mm, abaterile limită se înscriu explicit pe desen după dimensiunea nominală
(vezi §7.1.3.2).
Abaterile limită pentru dimensiunile unghiulare corespunzătoare toleranţelor
generale sunt redate în Tabelul 7.3.
Tabelul 7.3
Simbolul f m c v
toleranţă
Clasa de
ISO 2768 – f
În cazul dimensiunilor liniare care necesită toleranţe mai mici decât cele
generale, sau admit toleranţe mai mari decât cele generale, obţinându-se un avantaj
economic prin aceasta, respectivele toleranţe dimensionale se precizează explicit în
asociaţie cu valoarea dimensiunii nominale (vezi §7.1.3.2, 7.1.3.3).
+0
20 +0.10
-0.15 21 -0.05
+20’
120O -10’
30O±5’
15±0.05
18.05
17.90
25f7 -0.020
25f7 -0.041
Toleranţă la planitate
Toleranţă la circularitate
Toleranţă la cilindricitate
100
+0.01
100 -0.01 100
A
0.02
0.02
0.02 Ø0.01
0.02
Tabelul 7.5
Toleranţă la paralelism
Toleranţe de
Toleranţă la perpendicularitate
orientare
Toleranţă la înclinare
Toleranţa bătăii circulare radiale sau
Toleranţe de frontale
bătaie
Toleranţa bătăii totale
Toleranţele de poziţie, orientare şi bătaie necesită precizarea unei baze de
referinţă faţă de care se exprimă abaterile respective. Ca bază de referinţă, se alege o
suprafaţă plană sau o axă, ce constituie un element de aşezare, de poziţionare a piesei
în cauză, fie în timpul funcţionării, fie în timpul prelucrării sau verificării ei. Forma
unui element considerat bază de referinţă trebuie să fie cât mai precisă. Pentru fiecare
toleranţă înscrisă în desen se poate defini o altă bază de referinţă, după cum, mai multe
elemente tolerate în acest mod, pot fi raportate la o bază de referinţă comună.
0.1 0.1 A
0.1 A B
Figura 7.18 Indicarea unei toleranţe geometrice cu mai multe baze de referinţă
Valoarea toleranţei se exprimă în milimetri şi este precedată de majuscula Ø
pentru zone de toleranţă circulare sau cilindrice.
Specificarea elementului tolerat (suprafaţă, axă, muchie, etc.) se realizează cu
ajutorul unei linii de indicaţie, trasată cu linie continuă subţire şi terminată prin săgeată
(Figura 7.19). Frecvent, linia respectivă este frântă la 90O.
0.25
0.1 A
a)
b)
0.25 A
A
c)
A
Figura 7.20 Marcarea bazei de referinţă pentru o toleranţă geometrică
Dacă toleranţa geometrică se referă la axa sau la planul de simetrie al piesei
sau a elementului cotat, linia de indicaţie pentru specificarea elementului tolerat sau a
bazei de referinţă este trasată în prelungirea liniei de cotă (Figura 7.21).
0.1 A
0.1 A
0.1
100
Var. a b c d e f
b a A
1 0.006 0.025 15 7 8 47
2 0.010 0.008 20 8 10 58
3 0.025 0.010 30 10 15 70
4 0.060 0.015 50 12 25 112
c d A
f
31±0.2
23±0.1
13,1±0.1
18.6±0.2
13,9±0.1
2±0.1
8,7
9,5
0.02
Ø1
Figura 7.24 Capsula pentru diode tip F-22, desen de catalog
+0.1
15° -2°
1.3-0.0
+0.020 +0.100
0.60-0.054 0.9-0.010
A B
13.0
0.13 0.13 0.13 0.13
0.033 0.1
Calitatea maşinilor sau instalaţiilor fabricate este apreciată din mai multe
puncte de vedere: caracteristici tehnice, durabilitate, fiabilitate, domeniu de utilizare
etc. Toate aceste puncte de vedere sunt influenţate de calitatea suprafeţelor prelucrate.
În noţiunea de calitate a suprafeţei prelucrate sunt cuprinse două aspecte:
1. aspectul fizic, prin care calitatea suprafeţei este definită de abaterile
proprietăţilor fizico-mecanice ale stratului superficial al materialului;
2. aspectul geometric, prin care calitatea suprafeţei este definită de abaterile
suprafeţei reale de la cea ideală (geometrică) indicată în desenul de execuţie.
În ceea ce priveşte aspectul geometric al suprafeţei prelucrate, abaterile
geometrice prin care suprafaţa reală se deosebeşte de suprafaţa nominală sunt
clasificate în SR ISO 4287-1:1993, în mod convenţional, în abateri de ordinul 1÷4,
după cum urmează:
abaterile de ordin 1 = abateri de formă (macroneregularităţi);
abaterile de ordin 2 = ondulaţii;
abaterile de ordin 3 şi 4 = rugozitate (microneregularităţi).
Abaterile de formă (macroneregularităţile) sunt abateri cu pas foarte mare în
raport cu înalţimea lor. La suprafeţele cilindrice, aceste abateri sunt: ovalitatea şi
poligonalitatea în secţiune transversală şi conicitatea, dubla convexitate, dubla
concavitate în secţiune longitudinală.
Ondulaţiile sunt abateri de înălţime relativ mică şi pas mediu, care apar în
principal datorită vibraţiilor sistemului tehnologic şi a deformaţiilor plastice din zona
de aşchiere.
Rugozitatea suprafeţelor prelucrate este totalitatea neregularităţilor cu forme
diferite şi cu pas relativ mic, considerate pe o porţiune mică de suprafaţă, care nu are
abateri de formă macrogeometrică. Microneregularităţile, sau asperităţile suprafeţei,
sunt urmele lăsate de sculele de prelucrare. O suprafaţă prelucrată prezintă o anumită
rugozitate, ondulaţie şi abatere de formă macrogeometrică.
Pentru indicarea stării suprafeţelor se folosesc parametrii de profil [1]:
Ra (abaterea medie patratică) –reprezentând media aritmetică a valorilor absolute
ale abaterilor profilului în limitele lungimii de bază;
Rz (înălţimea neregularităţilor profilului în zece puncte) –reprezentând media
valorilor absolute ale inălţimilor celor mai de sus 5 proeminenţe şi ale adâncimilor
celor mai de jos 5 goluri, în limitele lungimii de bază;
Rmax (înălţimea maximă a profilului) –reprezentând distanţa dintre linia exterioară
şi linia interioară a profilului.
Parametrii de rugozitate se prescriu ca valoare maximă admisibilă, precedată
de simbolul aferent.
Valorile preferenţiale ale parametrilor Ra, Rz, sunt cele din Tabelul 8.1 [1]:
Tabelul 8.1
0.0125
0.025
0.005
tehnologic
12.5
100
0.1
0.2
0.4
0.8
1.6
3.2
6.3
25
50
Turnare în nisip
Turnare în forme coji
Turnare în cochilie
Turnare sub presiune
Turnare de precizie
Matriţare
Forjare
Laminare la cald
Laminare la rece, tragere
Extrudare
Ambutisare
Tăiere cu flacăra
Tăiere cu fierăstrăul
Curăţire cu jet
Polizare
Retezare
Rabotare
Mortezare
Găurire
Lărgire
Adâncire
Frezare
Strunjire longitudinală
Strunjire plană
Alezare
Broşare
Rectificare
Rodare
Roluire
Honuire
Lepuire
Rulare
Severuire
Electrochimie
Electroeroziune
3,2
-pentru Ra, se indică numai valoarea sa
3,2
-pentru valori limită admisibile ale parametrului Ra,
valoarea maximă se înscrie deasupra valorii minime 1,6
Rz 6,3
-pentru Rz sau Rmax, se înscrie valoarea parametrului
respectiv, precedată de simbolul acestuia
Rmax 12,5
Plasarea simbolului
Orientarea neregularităţilor Simbolul în raport cu cel de
rugozitate
-aproximativ circulară şi
concentrică faţă de centrul
suprafeţei
C C
Datele privind starea unei anumite suprafeţe se înscriu o singură dată şi numai
pe una din proiecţiile obiectului reprezentat (vedere sau secţiune) şi anume pe acea
proiecţie pe care sunt indicate elementele dimensionale ale suprafeţei respective, cu
vârful simbolului orientat spre suprafaţa la care se face referinţă.
Indicaţiile înscrise în jurul simbolului de rugozitate trebuie să poată fi citite de
jos în sus şi din dreapta desenului, fără a fi întrerupte sau întretăiate de linii de cotă sau
de linii ajutătoare. Orientarea simbolurilor de rugozitate este oarecare.
Simbolurile pentru notarea stării suprafeţei se amplasează pe linii de contur,
linii ajutătoare trasate în prelungirea acestora sau prin intermediul unor linii ajutătoare
terminate cu o săgeată (Figura 8.2).
Figura 8.2 Modul de plasare pe desen a simbolului de rugozitate
Nu se admite plasarea simbolurilor pe linii de contur acoperite sau pe linii de
cotă, cu excepţia găurilor de dimensiuni reduse, razelor de racordare şi a teşiturilor,
cazuri în care simbolul se amplasează înaintea cotei respective (Figura 8.3).
Figura 8.9 Înscrierea mai multor tratamente termice pe diferitele suprafeţe ale
unui obiect
Pentru cazul în care se indică şi anumiţi parametri de profil privind starea
suprafeţei tratate termic, datele referitoare la tratamentul termic se înscriu pe braţul
simbolului pentru notarea stării suprafeţei.
Dacă este necesar, se indică pe desen şi locul sau zona pentru măsurarea
durităţii stratului tratat [4].
În desenele de ansamblu se vor indica numai datele de tratament termic care se
referă la întreg ansamblul.
a) b) c)
a) b) c) d)
Lc
Ln (sn)
L2 (s2)
L1 (s1)
ØDe
ØD1
ØD
Ød
L0
Extremitati ale arcului: forma C
Figura 9.9 Arc elicoidal de compresiune şi diagrama de sarcină a acestuia
În desenele de ansamblu, arcurile elicoidale pot fi reprezentate în vedere, în
secţiune cu vedere, sau în secţiune propriu-zisă (Figura 9.10) [5]. Pentru arcuri de
dimensiuni mici pe desen, reprezentarea în secţiune propriu-zisă este cea mai
convenabilă. Dacă diametrul secţiunii sârmei este sub 2 mm, secţiunea în sârmă se
înnegreşte complet.
Figura 9.10 Celulă sensibilă din componenţa unei matrici senzoriale tactile de tip
inductiv, incluzând arcuri elicoidale
În Figura 9.11 se exemplifică desenele de execuţie pentru un arc elicoidal de
tracţiune iar în Figura 9.12 în desenul de execuţie pentru un arc elicoidal de torsiune [6].
O
X O X
a) b) O c) X
Figura 9.14 Sisteme de referinţă pe o placă cu cablaj imprimat; axe definite prin:
a) centrele a două găuri de pe placă; b) două muchii ale plăcii; c) găuri
tehnologice din exteriorul plăcii
Stabilirea zonelor de lucru (Figura 9.15) implică trasarea conturului regiunilor
în care se vor amplasa piesele şi traseele de legătură şi a zonelor interzise, rezervate
pentru inscripţionări, găuri de trecere, suporţi, radiatoare, etc.
Pentru grosimea plăcii, STAS 7155-83 recomandă o serie de valori nominale
precum şi toleranţele corespunzătoare grosimilor nominale.
Figura 9.15 Spaţiul disponibil pentru realizarea cablajului imprimat
3. Plasarea pieselor pe placă are în vedere schema electrică, spaţiul disponibil,
configuraţia plăcii. Se marchează punctele de lipire ale terminalelor (centrele
pastilelor) şi siluetele pieselor, cu notaţiile de identificare aferente.
De obicei are loc o prepoziţionare şi o prerutare, urmate apoi de reveniri
succesive până la obţinerea unor rezultate optime sau cel puţin satisfăcătoare. Centrele
găurilor şi ale pastilelor de lipire trebuie să se afle în nodurile reţelei normalizate
(rastrul). Aceasta înseamnă că distanţele dintre terminalele pieselor pe două direcţii
perpendiculare sunt multipli ai pasului de rastru (cu rare excepţii).
Programele CAD asigură poziţionarea automată a pieselor (caracteristica
“Auto Place”), dar, chiar şi în cazul elaborării cu ajutorul calculatorului, se recomandă
plasarea manuală a pieselor foarte importante, sau care prezintă particulariţăti de
plasare, urmată de plasarea automată a celorlalte piese.
Poziţia găurilor se defineşte în raport cu axele de referinţă, sau, pentru găuri
dependente funcţional între ele, prin indicarea distanţei dintre centrele lor. STAS
7155-83 recomandă ca abaterile poziţionale ale centrelor găurilor faţă de sistemul de
referinţă să se încadreze între limitele din Tabelul 9.2.
Tabelul 9.2
Clasa de toleranţă
0 1 2 3
toleranţe toleranţe toleranţe toleranţe
f. strânse strânse normale largi
Toleranţele poziţionale ale centrelor
găurilor [mm], pentru distanţe mici faţă
de sistemul de referinţă (≤ 150 mm) ±0.05 ±0.10 ±0.20 ±0.40
Toleranţele poziţionale ale centrelor
găurilor [mm], pentru distanţe mari faţă
de sistemul de referinţă (>150 mm) ±0.10 ±0.20 ±0.40 ±0.80
Aplicarea toleranţelor reduse duce la creşterea costurilor şi, uneori, la
dificultăţi în fabricaţie.
Centrele găurilor trebuie să se încadreze de asemenea în limitele unor toleranţe
prescrise vizând dispunerea lor reciprocă şi neconcordanţa între straturi, în cazul
cablajelor multistrat.
Diametrele găurilor sunt la rândul lor normalizate, în funcţie de destinaţia
găurilor, tehnologia de realizare şi tipul lor (metalizate, nemetalizate, speciale).
Distanţa minimă dintre piese şi marginile plăcilor va fi de aproximativ 5 mm.
Piesele trebuie să fie plasate în rânduri şi coloane, grupat, pe tipuri şi
dimensiuni.
Terminalele pieselor trebuie să fie astfel formate încât distanţa dintre punctul
de lipire şi corpul piesei să fie suficient de mare pentru a evita supraîncălzirea la lipire.
Piesele se vor poziţiona astfel încât terminalele să nu fie supuse la îndoiri
repetate, datorate deplasărilor, vibraţiilor corpului piesei. La piese mari şi grele, cu
terminale pe o singură parte, sau cu terminale lungi, se vor folosi socluri, distanţiere,
corniere, rame de fixare.
Conectorii de diverse tipuri, comutatoarele, elementele de reglaj accesate
frecvent trebuie să fie fixate cu nituri, şuruburi, elemente de fixare special destinate, nu
numai prin terminale lipite.
Cablurile de conexiune între diferite puncte de pe placă sau cu exteriorul
trebuie imobilizate pe plăci cu cleme sau prin lipire, matisare, astfel ca solicitările
mecanice să fie preluate în exclusivitate de izolaţie, nu de cuprul conductorului.
4. Cablarea sau rutarea constă în desenarea conexiunilor dintre terminale,
conform schemei electrice, fără intersectări în acelaşi plan. Întâi se desenează liniile
mediane, apoi se stabileşte lăţimea cablajului. Lăţimea conductoarelor şi distanţa dintre
ele se stabilesc din criterii electrice, tehnologice, de fiabilitate.
Se recomandă utilizarea culorilor contrastante în desenare, pentru mărirea
lizibilităţii.
Programele CAD dispun de soft de cablare automată (autorutare), de regulă în
mai multe plane, cu poziţionarea automată a găurilor de trecere de la un strat la altul.
Procesul este ciclic, până la obţinerea unui cablaj optim.
Pentru a facilita operaţia de lipire, se recomandă evitarea prezenţei suprafeţelor
mari de cupru.
STAS 7155-83 recomandă ca abaterile poziţionale ale traseelor faţă de
sistemul de referinţă să se încadreze între limitele din Tabelul 9.3.
Tabelul 9.3
Clasa de toleranţă
1 2 3
toleranţe strânse toleranţe normale toleranţe largi
Toleranţele de poziţionare a traseelor
faţă de sistemul de referinţă [mm] ±0.05 ±0.10 ±0.25
Toleranţele de poziţionare a
conductoarelor faţă de găuri [mm] ±0.2 ±0.20 ±0.30
Pentru a evita înscrierea detaliată a toleranţelor la poziţia nominală a fiecărei
găuri, se recomandă precizarea clasei de toleranţă adoptate pentru întreaga placă, şi
specificarea detaliată numai a valorilor mai restrictive decât cele ale clasei respective.
Pe desenul plăcii se înscriu, pe lângă toleranţele dimensionale şi de poziţie, şi
toleranţe de formă:
toleranţa la planitate; aceasta este necesară, deoarece abaterile de
planeitate mari duc la reducerea spaţiului liber dacă placa este montată în
paralel cu alte plăci sau cu un ecran, la dificultatea sau imposibilitatea de
inserţie a plăcii în ghidajele din şasiuri, la apăsarea mecanică a componentelor
şi a îmbinărilor sudate. STAS 12285/1-85 stabileşte valorile abaterii de
planitate în funcţie de grosimea şi de materialul suportului izolant precum şi de
numărul straturilor conductoare,
toleranţa la forma dată a profilului pentru conturul plăcii, necesară din
aceleaşi motive ca şi toleranţa la planitate.
5. Verificarea schiţei preliminare a unui cablaj imprimat urmăreşte ca
principale elemente:
plasarea tuturor pieselor, realizarea tuturor legăturilor;
respectarea prescripţiilor privind spaţiul disponibil, zonele interzise sau
rezervate;
obţinerea unei distribuţii acceptabile a pieselor, fără zone prea dense sau
prea libere;
obţinerea unei distribuţii acceptabile a conductoarelor;
respectarea toleranţelor dimensionale şi geometrice impuse de fabricaţie.
6. Optimizarea şi definitivarea desenului se referă la traseele de cablaj
imprimat şi la dispunerea pieselor pe placă şi se realizează de obicei în mai mulţi paşi.
În cazul elaborării desenelor cu ajutorul calculatorului, printr-un soft special de
proiectare a cablajelor imprimate, vor fi realizate simulări electrice şi termice ale
circuitului proiectat.
7. Definitivarea desenului şi imprimarea pe suport special (plotarea)
constituie etapa finală a elaborării cablajului.
Desenul în formă finală al unui cablaj imprimat se realizează la scara 1:1, 2:1,
şi mai rar, la alte scări.
Suportul pentru desenul final trebuie să fie stabil la acţiunea temperaturii şi a
umidităţii (nu hârtie, calc, carton, ci plăci din sticlă, din oţel, din aluminiu, folii din
poliester, din PVC, carton cu inserţie metalică).
În faza finală se realizează şi generarea filelor necesare execuţiei: liste de
conexiuni, tabele pentru operaţii tehnologice, fişiere în format specific, pentru maşini
unelte cu comandă numerică (MUCN), roboţi, automate de asamblare.
10 Desenul de ansamblu
1 1
a) b)
Figura 10.1 Fragment dintr-un ansamblu: a) fără joc între piesele alăturate
(piesele 2 şi 3 faţă de 1); b) cu joc între piesele alăturate (piesele 2 şi 3 faţă de 1)
Câteva din regulile de reprezentare în secţiune dezvoltate în capitolul 6 se
aplică pe larg în secţiunile din desenele de ansamblu: reprezentarea în vedere a pieselor
pline secţionate longitudinal, utilizarea modelelor de haşurare în concordanţă cu
materialul din care este realizată piesa secţionată, haşurarea diferită a suprafeţelor
secţionate aparţinând unor piese diferite, haşurarea identică a suprafeţelor secţionate ce
aparţin aceleeaşi piese (Figura 10.1 a şi b, Figura 10.4).
Regula privind desenarea în vedere a piuliţelor şi şaibelor standardizate
secţionate longitudinal (Capitolul 6) se concretizează în desenele de ansamblu.
Piesele care în timpul funcţionării ansamblului execută deplasări se reprezintă
în poziţia de repaus. Ele pot fi reprezentate pe aceeaşi proiecţie şi în poziţii
intermediare de mişcare, conturându-le cu linie-două puncte subţire; suprafeţele
secţionate nu se haşurează în aceste poziţii (Figura 10.2).
260
220
Figura 10.2 Reprezentarea pieselor mobile în poziţii diferite decât cea de repaus şi
cotarea corespunzătoare a gabaritului acestor ansambluri
Pentru evidenţierea relaţiei ansamblului reprezentat cu ansamblurile alăturate,
conturul celor din urmă poate fi trasat parţial sau total cu linie-două puncte subţire, fără
ca eventualele suprafeţe secţionate să fie haşurate (Figura 10.3).
4
3
8
11
7
10
I N D I CA T OR
Figura 10.7 Îmbinarea a două piese de tip placă folosind un nit tubular
Simbolul sudurii
Tabelul 10.2
Tipul Reprezentarea în
Reprezentarea detaliată a Reprezentarea
sudurii/ perspectivă a
sudurii simplificată a sudurii
Simbol sudurii
Sud
ura în colţ
Sudură în I
Sudură în V
Sudură prin
puncte
Sudură în
colţ pe
ambele
părţi
Sud
ură în colţ
concavă
Sud
ură în I
convexă
Linia de reper este o linie continuă subţire având la capăt o săgeată ce indică
sudura. În prelungirea acesteia, paralel cu chenarul, se trasează linia de referinţă
continuă şi cea întreruptă.
Cotele aferente sudurii şi care se înscriu pe desen sunt: la stânga simbolului,
secţiunea transversală a sudurii, iar la dreapta simbolului dimensiunea longitudinală a
sudurii (Figura 10.9).
Dacă este necesară redarea pe desen a unor detalii privind procedeul de sudare,
nivelul de acceptare, poziţia de sudare, metalul de adaos, materialele auxiliare, linia de
referinţă continuă este prevăzută cu o ramificaţie în extremitatea dreaptă (Figura
10.10).
a lungime
a lungime
23
a) b) c)
Figura 10.11 Simbolul îmbinării prin: a) lipire; b) încleiere; c) coasere
Simbolul îmbinării se plasează pe o linie de indicaţie având la capăt o săgeată
ce indică locul îmbinării (Figura 10.12).
Conturul lipit sau încleiat se trasează cu linie continuă de grosime dublă faţă de
linia utilizată pentru muchiile vizibile (Figura 10.12), dacă este vizibil pe proiecţia
respectivă; în caz contrar, nu se reprezintă.
Îmbinarea prin coasere cu fir se reprezintă prin linie continuă subţire pe traseul
coaserii.
a)