Războiul de Yom Kippur, Războiul de Ramadan sau Războiul din octombrie (în

limbile ebraică: ‫( ;מלחמת יום הכיפורים‬Milhemet Yom HaKipurim) sau ‫מלחמת יום כיפור‬,
(Milhemet Yom Kipur); arabă: ‫( ;حرب أكتوبر‬ħarb October) sau ‫حرب تشرين‬, (ħarb Tishrin),
cunoscut şi ca Războiul arabo-israelian din 1973, a fost un conflict armat dintre Israel
şi o coaliţie de naţiuni arabe condusă de Egipt şi Siria, care a durat între 6 octombrie şi 26
octombrie 1973. Războiul a izbucnit de ziua de Yom Kippur (Ziua Ispăşirii, cea mai
importantă zi de post evreiască), printr-un atac surpriză conjugat egipteano-sirian, forţele
atacatoare traversând liniile de încetare a focului din Peninsula Sinai, respectiv de pe
Platoul Golan, zone cucerite de israelieni în 1967, în timpul Războiului de şase zile.[2]

Egiptenii şi sirienii au avansat în primele 24 – 48 de ore, după care situaţia militară a

început să se schimbe în favoarea israelienilor. După a doua săptămână de lupte, sirienii
fuseseră scoşi definitiv din zona Platoului Golan. În sud, în Peninsula Sinai, israelienii au
lovit la punctul de joncţiune a două armate egiptene, traversând Canalul Suez, (vechea
linie de încetare a focului), încercuind o întreagă armată egipteană, chiar în momentul în
care intra în acţiune rezoluţia de încetarea a focului a ONU.

Războiul a avut numeroase implicaţii pentru multe naţiuni. Lumea arabă, care fusese
umilită de înfrângerea categorică a coaliţiei egipteano-siriano-iordaniene din timpul
Războiului de şase zile, s-a simţit răzbunată de seria de victorii de la începutul războiului.
Acelaşi sentiment a deschis calea către procesul de pace care avea să urmeze, ca şi spre
liberalizările care au urmat, precum aşa-numita infitah, "politica egipteană a porţilor
deschise". Acordurile de la Camp David, care au fost semnate la scurtă vreme după
aceea, au dus la normalizarea relaţiilor dintre Egipt şi Israel şi la recunoaşterea, pentru
prima oară de către un stat arab, a Israelului. Egiptul, care se distanţase deja de Uniunea
Sovietică, a părăsit după acest moment definitiv sfera de influenţa sovietică.

Acţiunile sovietice şi americane

În acelaşi timp, Brejnev a trimis o scrisoare lui Nixon în noaptea de 23/24 octombrie, prin
care liderul sovietic propunea ca un număr de contingente sovietice şi americane să să fie
dispuse astfel încât să asigure ca ambele părţi respectă înţelegerile de încetarea focului. El
a mai ameninţat deasemenea: "O spun pe de-a dreptul, dacă voi găsiţi că nu puteţi acţiona
împreună cu noi în această privinţă, noi va trebui să luăm în consideraţie posibilitatea să
facem în mod unilateral paşii cuveniţi. Nu putem permite ca Israelul să acţioneze în mod
arbitrar." Altfel spus, sovieticii ameninţau că intervin în război de partea egiptenilor.

Mesajul a sosit după ce Nixon se culcase. Kissinger a convocat o şedinţă cu cei mai
importanţi oameni de stat, printre care Secretarul cu Apărarea James Schlesinger,
Directorul CIA William Colby şi Şeful Personalului Casei Albe Alexander Haig.
Scandalul Watergate ajunsese la punctul culminant, iar Nixon era aşa de agitat şi tulburat,
încât au decis să rezolve problema fără să-l mai trezească.

În timpul întâlnirii s-a luat o hotărâre de comun acord, care a fost trimisă (în numele lui
Nixon) lui Brejnev. În acelaşi timp, gradul de alarmă nucleară (DEFCON) a fost
schimbată de la 4 la 3, cel mai ridicat nivel din timp de pace. Mai apoi a fost aprobat un
mesaj către Sadat (din nou în numele lui Nixon), prin care i se cerea să respingă oferta de
ajutor din partea sovieticilor, ameninţând că dacă aceştia din urmă acţionau în favoarea
egiptenilor, americanii ar fi ajuat în mod nemijlocit Israelul.

Sovieticii au detectat imediat creşterea gradului de alarmă nucleară americană şi au fost

de-a dreptul uimiţi şi tulburaţi de răspuns. "Cine şi-ar fi putut imagina că americanii pot fi
speriaţi aşa de uşor?" ar fi spus Nicolai Podgornîi. "Nu este înţelept să intrăm în război cu
SUA din cauza Egiptului sau Siriei." ar mai fi adăugat şi primul ministru Alexei
Kosîghin, în timp ce şeful KGB-ului Iuri Andropov ar fi adăugat: "Nu vom dezlănţui al
treilea război mondial!" În cele din urmă, sovieticii s-au împăcat cu ideea înfrângerii
suferite de arabi. Scrisoarea americanilor a sosit la Moscova în timpul întâlnirii. Brejnev
a decis că americanii erau prea nervoşi şi că cea mai bună acţiune ar fi fost să aştepte
răspunsul egiptenilor. În dimineaţâ următoare, egiptenii au fost de acord cu propunerile
americane, criza fiind încheiată.

Efectele pe termen lung ale războiului

Discuţiile de pace de la sfârşitul războiului a fost primul eveniment în care oficialii

israelieni şi arabi s-au întâlnit în cadrul unor întâlniri publice de la încheierea războiului
din 1948.

Pentru naţiunile arabe, în mod particular pentru Egipt, trauma psihologică suferită în
urma înfrângerii din războiul de şase zile a fost vindecată. În multe privinţe, le-a permis
să negocieze cu israelienii de pe alte poziţii, mult mai favorabile. Totuşi, datorită
succeselor limitate din Sinai, în ciuda unor reuşite deosebite din primele primele zile ale
atacului, cât şi datorită faptului ca Israelul a reuşit să ocupe un teritoriu mai mare decât
avusese mai înainte pe Platoul Golan şi reuşise să cucerească o zonă pe continentul
african, se pare ca liderii arabi au ajuns la concluzia că inamicul comun nu poate fi învins
pe cale militară şi de aceea opţiunea negocierilor a părut tot mai demnă de luat în seamă.

Războiul a avut un efect neaşteptat în Israel. După victoria din războiul de şase zile,
armata israeliană devenise mulţumită de sine. Şocul înfrângerilor din primele zile ale
războiului a fost o lovitură psihologică extraordinar de puternică pentru majoritatea
israelienilor, care trăiau cu impresia că statul lor deţine supremaţia militară în regiune.
Până la urmă şi-au dat seama că, în timp, au ajuns la o situaţie uimitoare şi practic fără
precedent: aceea că, în condiţiile unui atac-supriza pe două fronturi, cu grosul armatei
nemobilizate, confruntată cu o situaţie a câmpurilor de luptă extrem de dinamică, lipsită
de iniţiativă tactică şi strategică, ţara s-a aflat în pragul colapsului. Deşi, în câteva zile
ţara şi-a recăpătat echilibrul, iar în mai puţin de două săptămâni armata israeliană
ajunsese să ameninţe capitalele celor doi inamici principali, pierderile în oameni şi
materiale de război fuseseră imense.

Ca răspuns al sprijinului american pentru israelieni, naţiunile OAPEC – membrii arabi ai

OPEC – în frunte cu Arabia Saudită, au decis pe 17 octombrie să reducă producţia de
petrol cu 5% pe lună şi au lansat ameninţarea unui embargo. Preşedintele Nixon a cerut
Congresului SUA pe 18 octombrie să aprobe fonduri de 2.2 miliarde de dolari pentru
aprovizionarea cu arme a Israelului. Pe 20 octombrie, în plin război, Arabia Saudită, iar
ulterior şi alte naţiuni arabe, au impus un embargo împotriva SUA şi a altor ţări, ceea ce a
dus la provocarea crizei petrolului din 1973. Deşi se crede că această reacţie a fost urmare
a războiului, s-a aflat în cele din urmă că embargoul a fost o măsură coordonată, hotărâtă
încă din august 1973, după o vizită secretă a lui Anwar Sadat în Arabia Saudită. [9]

Suucesul iniţial a dus la creştere popularităţii lui Sadat, asigurându-i un control mult mai
puternic asupra societăţii egiptene şi condiţiile pentru lansarea reformelor pe care le
considera necesare. Popularitatea lui avea să scadă cu timpul, iar în revoltele
antiguvernamentale din Cairo din 1977 s-a strigat: "Erou al traversării, unde este micul
nostru dejun? " ("‫ فين الفطور؟‬،‫"يا بطل العبور‬, "Yā batl al-`abūr, fēn al-futūr?").

Mesajul lansat de uraganul Katrina este clar: suntem vulnerabili la orice reducere importanta a
cantitatii de petrol. Aceasta reducere vine in urma unui dezastru natural, dar amenintarea majora
este cea a unei reduceri politice. Doua treimi din rezervele de petrol existente in lume sunt situate
in Golful Persic; aceste tari, in frunte cu Arabia Saudita, furnizeaza un sfert din livrarile actuale de
petrol. Acest flux s-ar putea intrerupe in orice moment din multe motive: terorism, razboi, conflicte
interne ori sabotaje deliberate. Alti exportatori sunt putini fiabili: Rusia - al doilea exportator/,
Venezuela - al cincilea/ sau Nigeria - al optulea/.

Cat timp geografia petroliera nu se schimba, o societate prudenta ar fi raspunsul. Dupa prima criza
petroliera din 1973, americanii au facut urmatoarele. Au creat o Rezerva Strategica de Petrol /REP/
si au impus standarde de eficienta a combustibilului.

Crize energetice

> 1973 - criza a petrolului, cauzata de impunerea unui embargo OPEC-ului de cele mai
mari tari arabe producatoare de petrol, ca raspuns la sustinerea Israelului.

> 1979 - criza energetica avand drept cauza revolutia iraniana.

> 1990 - creste pretul petrolului pe fondul Razboiului din Golf.

> 2000 - proteste in Marea Britanie, cauza fiind cresterea pretului petrolului, combinata
cu taxele deja mari pe benzina din Regat.

> 2004-2005 - pretul petrolului ceste constant din cauza stocurilor mici de aprovizionare
in comparatie cu cererea din ce in ce mai mare.

important
Odata cu aparitia statelor dezvoltate, industrializate incepe sa apara un nou sector
in cadrul economiilor, acesta fiind sectorul energetic. In prezent, nu poate exista un
stat industrializat sau o societate moderna fara ca sectorul energetic sa fie unul
dezvoltat. Dupa cel de-al doilea Razboi mondial, toate guvernele au considerat ca
implicarea lor in sectorul energetic este un lucru normal, datorita importantei
acestuia pentru industrie si societate. Unul dintre factorii care a adancit implicarea
statului in sectorul energetic a fost criza petrolului din 1973. Aceasta criza a inceput
in octombrie 1973, cand Organizatia Tarilor Arabe Exportatoare de Petrol
(Organization of Arab Petroleum Exporting Countries – OAPEC1) ce era formata
din tarile arabe ce exportau petrol impreuna cu Egipt si Siria au anuntat ca datorita
razboiului Yom Kipur dintre Israel pe de o parte si Egipt si Siria pe de alta parte, o
sa opreasca exportul de petrol catre toate tarile care au sustinut Israelul in acest
conflict2.
Intre 1950 si 1974, SUA si-au dublat consumul de petrol. Avand doar 6% din
populatia mondiala, Statele Unite, consumau mai mult de 33% din productia
mondiala de energie. In acelasi timp, productia economica a SUA reprezenta
aproape un sfert din productia globala, ceea ce insemna ca industria americana era
de 4 ori mai productiva decat media globala, petrolul, in special cel din orientul
Mijlociu fiind platit in dolari americani (petrodolari). Razboiul Yom Kipur a
galvanizat lumea araba, aceasta impunand embargo petrolier asupra SUA,
Japoniei, precum si asupra Europei Occidentale. Astfel, incepand cu 1973 marile
companii petroliere occidentale au fost puse in situatia de a negocia cu o singura
organizatie producatoare de petrol. Acest embargo a crescut rapid pretul la petrol,
masurile de control al pretului impuse de diverse state propriilor economii nefiind
eficace, efectul embargoului resimtindu-se astfel si mai mult.

OPEC3 a fortat companiile petroliere sa plateasca din ce in ce mai mult, pretul unui
baril de petrol ajungand la 12 dolari. Tarile Orientului Mijlociu care erau de mult
dominate de puterile industriale au ajuns in situatia de a realiza ca detin una dintre
cele mai importante resurse pentru o economie. Directia traditionala de circulatie a
capitalului a fost inversata, tarile exportatoare de petrol fiind cele care se
imbogateau.

Acest embargo nu a fost uniform in toata Europa. Din cele 9 tari ce formau
Comunitatea Economica Europeana, Olanda a suferit un embargo total, deoarece
si-a declarat suportul pentru Israel si a sustinut Israelul cu arme permitand in
acelasi timp Statelor Unite sa foloseasca aeroporturile olandeze pentru a trimite
arme si ajutoare Israelului. Marea Britanie si Franta au continuat sa primeasca
neintrerupt petrol, acestea declarandu-se de la inceput neutre, nepermitand SUA sa
foloseasca aeroporturile din aceste tari si declarand embargo militar asupra
Israelului si asupra tarilor arabe implicate in acest conflict, dovedind astfel
neutralitatea. Efectele recesiunilor economice si ale inflatiei aveau sa fie prezente
pana in anii 80.

In 1979 a avut loc a doua criza a petrolului, in pragul Revolutiei Iraniene. Din cauza
protestelor, Sahul Iranului, Mohammad Reza Pahlavi a fugit din tara in 1979,
permitand Ayatolahului Khomeni sa preia controlul. Protestele au afectat sectorul
petrolier iranian. Desi noul regim incerca sa refaca productia normala de petrol,
exportul de petrol nu mai ajungea la nivelul precedent. Arabia Saudita precum si
alte state OPEC au crescut productia de petrol, intr-o incercare de a redresa situatia
formata, in final productia de petrol din Orientul Mijlociu scazand cu doar 4%. Dar
cu toate acestea, pretul barilului de petrol a crescut mai mult decat era normal in
acele circumstante, unul dintre motive fiind amintirile crizei ce a avut loc cu 6 ani
mai devreme, care a speriat toata lumea occidentala. In aceea perioada, existau
multe persoane care credeau cu tarie ca toate aceste crize erau formate artificial,
companiile de petrol incercand astfel sa-si mareasca profiturile.

Criza de petrol din 1990 a fost cea de-a treia si cea mai usoara decat celelalte doua.
A tinut numai 6 luni si a avut la baza primul Razboi din Golf. In vreme ce trupele
irakiene se retrageau din Kuweit, Saddam Hussein a dat comanda sa fie incendiate
campurile petroliere, cauzand astfel reducerea masiva a a productiei de petrol
kuweitiene. OAPEC a decis sa mareasca productia de petrol din statele membre
pentru a stabiliza piata petrolului pana cand infrastructura petroliera kuweitiana
avea sa fie refacuta. In timpul acestei crize, pretul barilului de petrol a atins pretul
record de 40,42 de dolari pe baril.

O a patra crestere a pretului petrolului a inceput in 2004. Pretul barilului de petrol

in septembrie 2003 era de 25 de dolari pe baril, ajungand la 60 de dolari pe baril in
august 2005, atingand pretul record de 78,40 de dolari pe baril in iulie 2006.

In ultimii 10 ani, cererea mondiala de petrol a crescut vertiginos in special datorita

dezvoltarii unor state cu mar fi China sau India. In acest moment, China importa
aproximativ 3 milioane de barili pe zi, restul de 3 milioane de barili venind din
productia proprie. La nivel global, aceasta crestere reprezinta aproximativ 10% din
consumul mondial.

Pentru prima oara in istorie, consumul de petrol al Asiei a depasit consumul de

petrol al Statelor Unite, iar potrivit Asociatiei pentru Analize Energetice de la
Cambridge, tarile asiatice vor ajunge sa foloseasca aproximativ 50% din productia
de petrol mondiala.

Dar dintre toate statele lumii, SUA ocupa primul loc al consumului de petrol cu 21
milioane de barili pe zi, urmata de China cu aproximativ 7 milioane de barili pe zi si
Japonia cu 6 milioane de barili pe zi.

Expertii atribuie cresterea spectaculoasa a pretului petrolului unor factori cum ar fi

criza dintre Israel si Liban, programul nuclear iranian, programul nord corean de
dezvoltare al rachetelor cu raza medie si mare de actiune, precum si unor factori
naturali cum ar fi uraganul Katrina care a distrus multe din platformele petroliere
din Golful Mexic.

Criticii acestei idei afirma ca desi toate evenimentele prezentate mai sus pot afecta
productia si pretul petrolului doar pe termen scurt sau mediu. Din punctul lor de
vedere, o problema fundamentala care sta la baza cresterii pretului petrolului este
ca “punctul culminant” al productiei de petrol a fost deja atins sau va fi atins foarte
curand. Nu numai ca exista o cantitate limitata de resurse fosile, dar ceea ce a ramas
va fi folosit mult mai rapid atat de statele industrializate, dar un impact major il va
avea si procesul de dezvoltare a statelor care in prezent sunt considerate ca fiind
state din “Lumea a Treia”.

Conform expertilor, continua crestere a necesarului de petrol nu va putea fi

sustinuta pe o perioada lunga de timp. Deja exista pareri conform carora rezervele
de petrol vor fi epuizate in urmatorii 100 de ani. Matthew Simmons, presedintele
“Simons & Company International”, a afirmat in octombrie 2006 este posibil ca
punctul culminant al productiei de petrol sa fi fost deja atins in decembrie 2005.
productia de petrol este deja in scadere in 33 din cele 48 de tari producatoare de
petrol. Productia de petrol mondiala este in scadere de 18 luni.

Doua din cele 3 cele mai importante campuri petroliere din lume deja au atins
punctul culminant, fiind in prezent in regres. Mexic a anuntat ca rezervele de petrol
din zona Cantarell sunt in scadere din martie 2006, la fel ca si zacamintele
kuweitiene din zona Burgan, incepand cu noiembrie 2005. Datorita extragerii
intense, zacamintele petroliere din zona Cantarell scad cu 13% pe an. In aprilie
2006 un reprezentant al “Saudi Aramco” admitea ca propriile zacaminte sunt in
scadere cu 8% pe an, sustinand astfel idee conform careia, cel mai mare zacamant
petrolier din lume, Ghawar, si-ar fi atins deja punctul culminant.

O zona cu un potential mare este platoul continental al Rusiei. Se estimeaza ca

exista aproximativ 13,5 miliarde tone metrice de petrol si peste 73 de trilioane metri
cubi de gaz metan. Guvernul rus intentioneaza sa aloce peste 1 miliard de euro
dezvoltarii infrastructurii in aceste zone, ceea ce ar permite extragerea pana in 2010
a 10 milioane tone metrice de petrol, iar pana in 2020 a peste 95 de milioane tone
metrice.

Desi unii experti afirma ca productia actuala poate continua pentru inca 100 de ani,
iar altii presupun existenta mondiala a peste 3000 de miliarde de barili, exista si
unele voci care prevad aparitia unei crize a petrolului in urmatorii 5 ani. Se
estimeaza ca pretul petrolului va creste continuu, putand atinge chiar 100 de dolari
pe barili.

Principalele temeri care au dus la recordurile preţului petrolului sunt date de faptul că, datorită
evenimentelor din ultima perioadă, producţia mondială de petrol nu va mai putea ţine pasul cu
creşterea consumului alimentată de SUA, India şi China. În aceste condiţii orice mică problemă
adaugă câţiva cenţi preţului mondial al petrolului.
Oficialii au reacţionat aproape imediat – situaţia din Venezuela s-a dovedit a fi un simplu foc de
paie, iar un oficial al firmei Iukos a anunţat că gigantul rus (care deţine 2% din producţia
mondială de petrol) va continua exportul, cel puţin până în septembrie. De ce problemele din
Venezuela au fost resimţite atât de acut în SUA? Foarte simplu, deoarece această ţară acoperă
15% din importurile americane.
Singura situaţie care urcă cu adevărat preţul petrolului este cea din Irak, a doua rezervă
mondială de petrol, acolo unde orice acţiune a insurgenţilor inflameaz㠖 atât la propriu, cât şi
la figurat – spiritele. Exporturile irakiene de petrol s-au redus la jumătate, ajungând la
900.000 de barili pe zi. Capacitatea OPEC de a acoperi această scădere este totuşi limitată.

Dar a fost şi mai rău...

Faţă de 2001, preţul petrolului este aproape dublu, exprimat în dolari. Însă, în termeni relativi,
petrolul era mai scump în anii ’70 şi ’80. De exemplu, între august 1973 şi ianuarie 1974,
preţul petrolului a crescut cu 274% (faţă de o creştere în prezent de 136%). Faţă de criza
petrolului din ani ’70, actuala criză nu este chiar atât de importantă. Atunci, ea a fost
alimentată din plin şi de criza politică de la Washington, care se afla în plin scandal Watergate,
ca atare administraţia avea prea puţine mijloace pentru a face faţă crizei.
Şi atunci, ca şi acum, aveam de-a face cu o ripostă a lumii arabe împotriva SUA – la vremea
respectivă ca urmare a implicării în conflictul arabo-israelian, acum ca urmare a conflictului din
Irak, dar nu numai. În anii ’60, ţările arabe au format un cartel pentru a se apăra împotriva
companiilor petroliere care ţineau preţurile în frâu, limitând astfel profiturile ţărilor
exportatoare. Zece ani mai târziu, ele erau cât pe-aci să doboare civilizaţia occidentală.
Există voci în prezent care susţin că acum criză este opera Al Qaeda, care foloseşte această
armă pentru a lovi în duşmanul său de moarte, SUA. De aceea, poate nu întâmplător în Irak
sunt atacate cu predilecţie ţintele petroliere.
Analizând la rece situaţia din anii ’70, se poate spune că principala cauză a crizei a fost,
totuşi, incapacitatea administraţiei americane de a gestiona resursele de petrol şi
supraconsumul şi mai puţin embargoul statelor arabe. De-abia în timpul administraţiei Carter,
au ajuns americanii să fie conştienţi de problema energiei şi să adopte o serie de măsuri ce au
dus la o soluţionare a problemelor din trecut.

Cine suferă

În princial, economia americană şi cetăţenii americani, deoarece peste ocean în preţul benzinei
nu există atât de multe taxe şi accize ca în Europa, ca atare influenţa creşterii preţului
petrolului asupra benzinei este mult mai mare. Astfel, în zona europeană şocul este ceva mai
uşor de absorbit, greul căzând pe economia americană, şi aşa greu încercată.
Dar nu numai conducătorii auto suferă. Ci întreaga economie mondială este afectată. Nu va
dura mult până când efectele unui preţ al petrolului atât de ridicat vor fi resimţite din plin. Este
clar că ritmul de creştere globală va fi afectat, cu consecinţe decisive asupra inflaţiei şi,
desigur, asupra profiturilor companiilor.
Industriile dependente de carburanţi – transporturi, aeronautica – vor fi primele afectate, iar
scumpirile inevitabile vor influenţa inflaţia şi nivelul de trai al cetăţenilor.
Deja se alcătuiesc noi scenarii prin care se încearcă să se afle care este nivelul până la care
creşterea preţului petrolului poate fi absorbită de economia mondială.
Desigur, orice rezolvare pozitivă a crizelor poate readuce zâmbetul pe buze, însă cel puţin
asupra situaţiei din Irak mai este de aşteptat.
Concret, în Germania, ritmul creşterii economice şi-a atins probabil maximul în al doilea
trimestru, în condiţiile în care majorarea preţului petrolului cu 44% şi un şomaj de peste 10%
afectează redresarea consumului. Exporturile, care au alimentat economia în primul trimestru,
au scăzut în iunie pentru prima dată în patru luni. SUA şi Japonia au înregistrat şi ele un ritm
de creştere încetinit.
Zona euro a raportat o încetinire a creşterii economice, urmând tendinţa SUA şi Japoniei.
Ritmul de creştere a PIB a scăzut de la 0,6 pe lună la 0,5. În Japonia, ritmul a scăzut chiar la
un surprinzător 0,4%.
Jonathan Hoffman de la Royal Bank of Scotland estimează că o majorare cu 10$ a preţului pe
baril afectează cu 0,3% ritmul de creştere.
Creşterea preţului petrolului este şi unul dintre punctele importante de dezbatere în campania
electorală din SUA, acuzaţiile fiind că intervenţia din Irak a fost cea care a provocat această
criză.