Professional Documents
Culture Documents
Trebuinţe de afiliere
Trebuinţe de securitate
Trebuinţe primare
2.2. Resursele
Resursele economice constau din totalitatea elementelor, premiselor,
directe sau indirecte - ale acţiunii sociale practice care sunt utilizabile, pot fi
extrase şi sunt efectiv utilizate la producerea şi obţinerea de bunuri.
În funcţie de purtătorii lor materiali, resursele pot fi naturale sau umane.
Resursele materiale includ atât resursele naturale primare cât şi pe cele derivate
(adică rezultate din acumularea şi folosirea resurselor primare).
În categoria resurselor materiale se cuprind materiile prime şi materialele derivate din
acestea, echipamentele şi tehnologiile de fabricaţie, infrastructurile economice, etc.
Resursele umane cuprind atât resurse primare - omul cu calităţile şi
capacităţile sale fizice şi intelectuale - cât şi cele derivate - stocul de învăţătură,
cunoştinţe, potenţialul inovaţional, etc.
Legea rarităţii resurselor constă în aceea că volumul, structura şi calitatea
resurselor economice se modifică într-un ritm mai scăzut decât ritmul de creştere a
trebuinţelor umane. Ca atare, entităţile economice (agenţi economici, ramuri,
economii naţionale) vor trebui să utilizeze resursele limitate de care dispun pentru a
acoperi cât mai deplin trebuinţele societăţii respective.
O entitate economică utilizează eficient resursele de care dispune atunci
când programul ei de producţie se situează pe frontiera posibilităţilor de producţie
proprie.
Frontiera posibilităţilor de producţie exprimă maximum de cantităţi care pot fi
produse de către o unitate economică (în sensul de entitate care desfăşoară o
activitate economică la nivel micro sau macroeconomic) cu resursele date (limitate)
de care dispune.
2.3. Factorii de productie
Orice proces de producţie care are drept scop final producerea de bunuri şi
servicii destinate satisfacerii trebuinţelor.
Pentru aceasta, societatea în ansamblu dispune de o cantitate limitată de
resurse de diferite tipuri pe care le utilizează, în conformitate cu principiile
raţionalităţii economice. Resursele rare (limitate) de care dispune societatea şi pe
care le utilizează, prin intermediul firmelor, în scopul producerii bunurilor şi serviciilor
destinate satisfacerii trebuinţelor poartă numele de factori de producţie. Pentru
economiştii clasici (Jean Baptiste Say, David Ricardo) orice proces de producţie se
poate desfăşura cu ajutorul a trei factori de producţie: munca, natura (pământul) şi
capitalul. În literatura de specialitate contemporană se constată, pe lângă factorii de
producţie definiţi de către clasici, apariţia unor factori care îşi găsesc sau nu
întotdeauna corespondent într-o formă materială. Apar astfel drept factori :
managementul, întreprinzătorul, progresul tehnic, antreprenorul, informaţia, etc.
Munca
a) 1,5 dacă durata normată de funcţionare a mijlocului fix este cuprinsă între 2
şi 5 ani;
b) 2,0 dacă durata normată de utilizare a mijlocului fix este cuprinsă între 5 şi
10 ani;
c) 2,5 dacă durata normată de funcţionare a mijlocului fix este mai mare de 10
ani.
- amortizare progresivă - calculată prin aplicarea asupra valorii de
inventar a unor cote în progresie aritmetică sau geometrică, proporţional cu
evoluţia uzurii fizice şi morale. În această situaţie, suma de amortizat va fi mai
scăzută la începutul intervalului şi mai ridicată pe măsura acumulării unui grad
mai ridicat de uzură fizică şi morală.
- amortizare regresivă - calculată prin aplicarea unor cote regresive
asupra valorii de amortizat. La baza utilizării acestei metode stă ideea conform
căreia pe măsura trecerii timpului, performanţele mijlocului fix respectiv scad
ca urmare a uzurii fizice şi morale, şi ca atare şi valoarea pe care o transmite
asupra bunului sau serviciului la a cărui producţie concură trebuie să fie mai
mică.
- amortizare accelerată - calculată prin includerea în costuri, în primul an
de funcţionare, a unei cote de amortizare de până la 50 procente din valoarea
de intrare a mijlocului fix respectiv
b. costul total variabil - reprezintă acea componentă a costului total care se
modifică în funcţie de modificarea volumului producţiei. In această categorie intră
cheltuielile efectuate cu materiile prime şi materialele, energia electrică şi termică
necesară desfăşurării procesului de producţie, transportul, distribuţia, salariile
lucrătorilor direct productivi, cheltuielile privind asigurările sociale, etc.
c. costul total se calculează pentru întregul volum al producţiei, ca sumă a costului
total fix cu costul total variabil, după formula:
CT= CTF + CTV
El poate fi defalcat, în funcţie de momentul desfăşurării activităţii economice,
în costuri de fabricaţie şi costuri de distribuţie (sau de transport). Fiecare din cele
două categorii ale costului total se poate la rândul ei defalca în costuri fixe şi
respectiv costuri variabile.
Costul total se poate calcula şi pornind de la cheltuiala efectuată cu fiecare
factor de producţie în parte. În acest caz, valoarea costului total va fi dată de
însumarea cheltuielilor ocazionate de consumul factorului muncă (S) - exprimate prin
salarii, recompense, contribuţii privind asigurările sociale şi formarea fondului de
pensii - a celor ocazionate de consumul capitalului fix (K) - exprimate prin amortizare
- şi a celor ocazionate de consumul capitalului circulant (Kc) - exprimate prin
valoarea materiilor prime, materialelor, energiei, combustibilului, etc. utilizate în cadul
activităţii respective.
În această situaţie, costul total se calculează după formula: CT= S + K + Kc
unde: S = costurile salariale
K= costurile aferente consumului de capital fix- amortizarea
Kc= costurile materiale
Pentru a obţine aceste informaţii, agentul economic va calcula costul pe
unitate de produs sau serviciu, sub două forme: cea a costului mediu, care reprezintă
cheltuielile efectuate cu oricare (sau cu fiecare) din unităţile produse din bunul sau
serviciul respectiv şi cea a costului marginal, care reprezintă cheltuielile efectuate cu
fiecare unitate produsă suplimentar din bunul sau serviciul respectiv.
1. Costul mediu - colectează toate cheltuielile efectuate de către un agent
economic pentru obţinerea unei unităţi dintr-un bun sau serviciu.
In funcţie de tipul de cheltuială efectuată, costul mediu se poate clasifica în:
a/ costul mediu fix calculat ca un raport între costul fix total si volumul producţiei.
Costul mediu fix depinde de volumul producţiei cu care este invers proporţional,
descrescând pe măsura creşterii volumului producţiei, şi de mărimea costului fix
total, cu care este direct proporţional.
CMFx = CMTx/Q
unde: CMFx= costul mediu fix pentru bunul X
CTFx= costul total fix pentru bunul X
Q= cantitatea produsă din bunul X
b/ cost mediu variabil calculat ca raport între costul total variabil( cu care este direct
proporţional) şi volumul producţiei ( cu care este tot direct proporţional)
CMVx= CTVx/Q
unde: CM Vx= costul variabil mediu pentru produsul x
CTVx = costul total variabil pentru produsul x
Q= cantitatea produsă din bunul x
c/ costul mediu total calculat fie ca raport între costul total aferent obţinerii unui bun
sau serviciu şi cantitatea produsă din bunul respectiv, după formula :
CMTx= CTx/Q x
unde: CMTx= costul mediu total pentru bunul x
CTx= costul total (al întregii producţii pentru bunul x)
Qx= cantitatea obţinută din bunul x
Costul mediu total se poate obţine şi prin însumarea costului mediu fix cu cel mediu
variabil conform formulei: CMT = CMF + CMV, cu notaţiile cunoscute
2. Costul marginal - reprezintă costul creşterii cu o unitate a volumului
producţiei ca urmare a creşterii factorilor de producţie utilizaţi şi se calculează
pentru fiecare unitate obţinută în plus dintr-un bun sau serviciu, raportând
diferenţa între costul total al producţiei pentru n , respectiv n-1 bucăţi din bunul
x la diferenţa dintre n , respectiv n-1 bucăţi din acelaşi bun:
C marg =∆ CT = CTn-CTn-1
∆ Q=Qn - Qn-1
Unde: C marg= costul marginal, ∆CT= creşterea costului total
∆Q = creşterea volumului producţiei CTn= costul total aferent cantităţii de
"n" produse
CTn-1= costul total aferent cantităţii de "n-1" produse Qn= cantitatea de " n "
produse
Qn-1= cantitatea de " n-1" produse
Mărimea costului marginal este influenţată de mărimea costului total.
Pentru a exemplifica modul în care se comportă fiecare din elementele de cost
descrise mai sus vom considera următoarea situaţie:
1. Costul fix are, aşa cum îi arată şi numele, o evoluţie liniară.Pe termen scurt
el îşi va păstra această tendinţă, deoarece este puţin probabil ca firma să facă
investiţii de anvergură sau înlocuiri de mijloace fixe care să modifice evoluţia
acestuia.
Pe termen mediu, este posibil ca firma să înlocuiască o parte din utilaje
cu altele mai performante şi de valori diferite (deci cu sume lunare de amortizat
diferite), să negocieze împrumuturi cu dobânzi mai scăzute sau mai ridicate)
decât cele iniţiale, să modifice numărul de angajaţi indirect productivi sau
nivelul salariilor acestora (salarii care intră în componenţa costului fix) sau să
aplice programe drastice de limitare a consumului de energie, apa sau gaz
pentru nevoi administrative, determinând o scădere a acestora ca element
component al costului fix.
Pe termen lung, firma poate înlocui toate vechile tehnologii cu altele noi,
poate schimba chiar profilul producţiei , poate să-şi construiască noi sedii
pentru producţie şi administraţie etc. In această situaţie ,pe termen lung,
costul fix total poate înregistra modificări importante.
2. Costul variabil total va înregistra în general o tendinţă crescătoare,
proporţional cu volumul producţiei. Pe termen scurt, creşterea costului variabil
va fi direct proporţională cu volumul producţiei, deoarece va utiliza acelaşi tip
de factori de producţie, cumpăraţi la acelaşi preţ şi utilizaţi în cadrul aceloraşi
tehnologii şi linii de fabricaţie.
Pe termen mediu şi lung, odată cu lărgirea volumului producţiei, firma va
atrage cantităţi suplimentare de factori de producţie pe care îi va achiziţiona la
preţuri diferite, va înregistra cheltuieli suplimentare cu transportul lor şi al
produselor finite, va suplimenta numărul de muncitori direct productivi, etc.
Toate acestea vor determina ca evoluţia costului variabil să nu urmeze legătura
de directă proporţionalitate între acesta şi volumul producţiei.
3. Costul mediu fix va înregistra o evoluţie descendentă, odată cu creşterea
volumui producţiei, fapt explicat prin aceea că o valoare fixă (cea a costului fix
total) este repartizată pe un număr tot mai mare de unităţi de produs sau
serviciu.
4. Costul mediu variabil poate înregistra iniţial o uşoară evoluţie descendentă,
după care se va menţine în linii mari constant, iar dincolo de un anumit volum
al producţiei, va înregistra o creştere ca urmare a influenţei creşterii costului
mediu total din motivele analizate anterior.
Întreprinzătorul îşi va dimensiona producţia în aşa fel încât să obţină
maximum de cantitate la cel mai eficient cost. Punctul cel mai eficient de
dimensionare a volumului producţiei îl constituie nivelul producţiei corespunzător
punctului de intersecţie dintre costul mediu şi cel marginal, situat la nivelul cel mai
scăzut al costului mediu total.
Acest punct reprezintă şi limita minimă până la care întreprinzătorul
poate să coboare preţul de vânzare al produsului respectiv.
C marg= C MT = I. Marg
unde: I marg = suma maximă ce se poate obţine ca urmare a vânzării unei
unităţi suplimentare dintr-un bun sau serviciu.
Capitolul 4
TEORIA FIRMEI
Obiective:
Prezentarea apariţiei şi evoluţiei firmei
Abordarea criteriului instituţional al firmelor
Sublinierea importanţei principalelor forme de societăţi
comerciale
Termeni cheie: firmă, societate ,comandita, acţiuni, valoare nominală.
4.2. Definire
Firma de afaceri reprezintă o unitate economică de bază în jurul căreia
polarizează subunităţi economice sub o singură conducere şi gestiune
financiară.
Ea este alcătuită dintr-un grup de persoane organizate potrivit unor cerinţe
juridice, economice, tehnologice şi manageriale care concep şi desfăşoară un
complex de procese lucrative concretizate în producerea de bunuri şi servicii în
scopul obţinerii unui profit.
Firmele de afaceri reprezintă în fapt:
- spaţii geografice în care se desfăşoară activităţi economice care au drept rezultat
producerea de bunuri tangibile sau intangibile destinate satisfacerii trebuinţelor
umane;
- segmente de piaţă în cadrul cărora au loc tranzacţii pe baze contractual-formale;
- centre de decizie privind alocarea resurselor, stabilirea limitelor de preţ şi
distribuţia veniturilor.
- un set de contracte pe care un agent central (antreprenorul) căruia i se
încredinţează responsabilitatea de a conduce şi gestiona resursele de care dispune
firma respectivă le încheie în vederea bunei desfăşurări a activităţii respective;
- o entitate socială care desfăşoară în esenţă trei tipuri de activităţi : cumpără
servicii productive, le organizează în cadrul procesului de producţie şi apoi vinde
producţia obţinută;
- o entitate raţională care îşi desfăşoară activitatea în vederea atingerii unui scop
bine definit;
- un sistem socio-economic complex, deschis şi operaţional în cadrul căruia
inputurile (factorii de producţie) sunt transformate în outputuri (bunuri şi servicii
marfare sau non marfare);
4.3. Clasificare
a. după criteriul de ramură; ramurile agregă unităţi cu producţie omogenă care
produc exclusiv un produs sau o grupă de produse.
b. după criteriul instituţional: se consideră că un agent economic reprezintă o unitate
instituţională care dispune de autonomie de decizie în exercitarea funcţiei sale
principale.
În funcţie de criteriul instituţional, firmele se grupează în următoarele
categorii:
1. firma (gospodăria) individuală este unitatea producătoare al cărei
patrimoniu aparţine unei singure persoane şi care foloseşte direct factorii de
producţie de care dispune;
2. cooperativa - forma de organizare economică care se crează pe baza
liberului consimţământ al unor mici proprietari individuali care desfăşoară
activităţi similare. Dreptul de proprietate asupra patrimoniului este extins
asupra tuturor membrilor cooperatori care gestionează în comun cooperativa,
îşi însuşesc salariul corespunzător pentru activitatea prestată în cadrul ei şi îşi
împart profitul sau după caz pierderile proporţional cu capitalul deţinut.
3. întreprinderea (firma, compania), grupează toate unităţile
instituţionale ale căror activităţi constau în producerea de bunuri materiale şi
servicii nonfinanciare destinate pieţei.În cadrul acesteia se disting următoarele
tipuri:
a. întreprinderea privată de familie - este acea formă de organizare a
afacerilor în care proprietarul, privat, angajează salariaţi, iar conducerea este
realizată fie de către proprietar, fie de către un manager angajat. De regulă
întreprinderea privată de familie este de mici dimensiuni, cuprinzând pînă la 10
persoane- membrii familiei - care sunt nu numai proprietari ci şi lucrători în
cadrul acesteia;
b.întreprinderea privat asociativă - este o persoană juridică ce se
prezintă sub forma societăţilor comerciale;
c.întreprinderea publică - patrimoniul ei aparţine în întregime sau în
majoritate statului. Întreprinderile publice îmbracă forma regiilor autonome şi a
societăţilor comerciale.
c1. regiile autonome (lat.rego-regere=administrarea patrimoniului)
reprezintă acea formă de administrare a patrimoniului care are ca obiect
producerea de bunuri economice sau prestarea de servicii în scopul obţinerii
de profit precum şi gestionarea bunurilor aflate în proprietatea statului. Regiile
autonome îşi desfăşoară activitatea în general în ramurile considerate
strategice ale economiei naţionale: siderurgie, transporturi feroviare,
exploatarea pădurilor, telecomunicaţii, industria de armament, etc.
c2. Societăţile comerciale sunt entităţi economice formate din persoane
fizice sau juridice numite asociaţi sau acţionari, având cel puţin un interes
comun pe baza căruia contribuie la formarea unui patrimoniu social în scopul
desfăşurării unei activităţi oarecare şi a obţinerii de profit. În economia de
piaţă, societăţile comerciale îmbracă cel puţin următoarele forme:
1.societate cu răspundere limitată- denumiri concurente: Private Limited
company (LTD), Societa a Responsabilita Limitata (SRL), Bestoten
Vennoostchap (BV), - reprezintă forma juridică predilectă a întreprinderilor
mici şi mijlocii, constituirea unui asemenea tip de societate fiind motivată de
faptul că asigură un înalt grad de autonomie acţionarilor restrângându-le
responsabilitatea în limita aportului adus de fiecare din aceştia la formarea
patrimoniului. Numărul maxim de asociaţi este, în Romania, de 50, iar capitalul
social nu poate fi mai mic de 3 milioane lei. De remarcat că asociaţii care îşi
constituie o asemenea societate nu dispun, de regulă de mijloace financiare
semnificative.
2. societatea pe acţiuni (denumită în unele ţări şi societate anonimă)- Joint
Stock Company, presupune importante resurse financiare. Această formă este
specifică în general firmelor de dimensiuni mari şi investiţiilor străine. În
general acţionarii, a căror limită minimă variază de la unul în Danemarca la
şapte în Franţa îşi propun să apeleze la împrumuturi pentru a obţine o cifră de
afaceri ridicată, asumându-şi riscuri financiare considerabile. Acţionarii pot fi
persoane fizice sau juridice, iar patrimoniul se formează pe baza participării
acţionarilor la fondarea acesteia sub forma unor înscrisuri, numite acţiuni.
Acţiunile reprezintă hârtii de valoare care atestă participarea deţinătorului la
capitalul societăţii pe acţiuni conferindu-i acestuia dreptul de proprietate
asupra unei părţi din patrimoniul societăţii respective. De regulă, acţiunile
conţin drept elemente de identificare numele firmei emitente, valoarea
nominală, seria, numărul şi data emiterii. Emisiunea de acţiuni se face de către
firmele emitente prin intermediul băncilor comerciale iar toate tranzacţiile
ulterioare de vânzare - cumpărare se realizează în cadrul diferitelor paliere ale
pieţei financiare secundare.
Constituirea patrimoniului societăţilor pe acţiuni se poate face în două
moduri: simultan sau continuu. In cazul constituirii simultane băncile
subscriu întregul capital cerut de lege şi obţin autorizarea funcţionării şi
înfiinţării societăţii pe acţiuni. După publicitate, banca plasează acţiunile
clienţilor potenţiali prin subscripţie publică.
În cazul constituirii continue patrimoniul se formează prin asocierea mai
multor persoane fizice sau juridice care depun capitalul minim cerut de lege şi
apoi lansează ei înşişi, în calitate de membrii fondatori, subscripţia publică.
Constituirea propriu-zisă a societăţii are loc atunci cănd a fost subscris
(creat) întregul capital, iar fiecare acţionar a depus în numerar la o bancă cel
puţin jumătate din valoarea acţiunilor subscrise. După aceasta, ea este înscrisă
în Registrul Camerei de Comerţ şi Industrie, dobândind personalitate juridică.
Societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi
administratori, numiţi pe o perioadă limitată de timp şi care formează Consiliul
de Administraţie şi condusă de o echipă de execuţie care are în frunte un
director general numit de către Consiliul de Administraţie pe perioadă
nedeterminată.
Obligaţiile societăţilor pe acţiuni sunt garantate cu patrimoniul social al
acesteia, acţionarii fiind obligaţi numai la plata acestuia.
3. societatea în comandită - denumiri concurente: Societe en commandite,
Komandit Gesselschaft, Limited Partnership, se constituie prin asocierea a cel
puţin două persoane, asociatul comanditat participând la administrarea
societăţii şi avănd o răspundere nelimitată, în timp ce comanditarul, asociat cu
drepturi limitate, răspunde în limita aportului său la constituirea capitalului
social (pentru care nu există un minim impus). Conducerea societăţii este
asigurată de cel puţin o persoană care nu poate fi un asociat comanditar.
Această formă de societate se întălneşte în majoritatea ţărilor Uniunii
Europene.
Uneori societatea în comandită poate îmbrăca forma societăţii în
comandită pe acţiuni, care se prezintă ca o asociere între investitori (numiţi
comanditari) pentru care participarea la conducere se limitează la plata
acţiunilor şi comanditaţi, care răspund solitar şi nelimitat pentru datoriile şi
obligaţiile societăţii.
4. Societatea în nume colectiv - denumiri concurente: Societe en nom collectif,
Offnen Handel Gesselschaft, Societa en nome collective, este o formă juridică
adecvată asocierii a cel puţin două persoane a căror răspundere asupra
bunurilor personale este nelimitată şi solidară. Înfiinţarea unei societăţi în
nume colectiv nu presupune un minim de capital. Asociaţii contribuie, conform
înţelegerii libere dintre ei, la constituirea patrimoniului social al societăţii prin
aportul în bani sau natură, proporţiile contribuţiilor lor determinînd ponderea
veniturilor precum şi participarea la luarea deciziilor. Ei răspund solidar şi
nelimitat de realizarea obligaţiilor firmei faţă de terţi sau în situaţia în care
aceasta este declarată în stare de faliment.
5. Societatea cooperativă reprezintă o formă juridică întâlnită frecvent
în Uniunea Europeană. Caracteristicile comune ale aparatului legislativ se
referă la responsabilitatea asociaţilor, limitată sau nelimitată în funcţie de
dispoziţiile statutare şi la posibilitatea înfiinţării unei astfel de societăţi fără a
se impune un capital minim de pornire. Numărul asociaţilor este variabil, de la
trei în Belgia la şapte în Luxemburg şi nouă în Italia.
Pe lângă formele menţionate anterior, în Europa mai funcţionează şi o serie
de forme specifice unei ţări sau unor grupe de ţări, dintre care amintim :
- în Franţa şi Olanda “societatea civilă“ constituită prin asocierea a cel puţin doi liber
profesionişti sau a altor persoane care doresc să desfăşoare activităţi imobiliare sau
agricole, nefiind impus prin lege un minim de capital. Responsabilitatea asociaţilor
este nelimitată;
- în Marea Britanie – Partnership - forma juridică specifică oricăror tipuri de activităţi
în cadrul căreia partenerii au o răspundere solidară şi nelimitată ;
Alte forme pe care le îmbracă parteneriatul sunt “limited partnership“ care se
apropie de societatea în comandită simplă şi “unlimited company“ care se aseamănă
cu societatea în nume colectiv.
În afară de tipurile simple de organizare a firmelor de afaceri, se
întâlnesc şi formele complexe ale acestora, forme care iau naştere prin
cooperarea, fuziunea sau combinarea firmelor simple la nivel de ramură de
activitate sau în funcţie de scopul urmărit. Se disting astfel:
a. “gentlemen’s agreement “ format din firme care participă în cadrul unui tip
de angajament în cadrul căruia îşi menţin autonomia însă îşi coordonează
activităţile în scopul contracarării concurenţei şi a impunerii preţului pe piaţă;
b.fuziunile - situaţie în care o singură firmă achiziţionează acţiunile uneia sau
mai multor firme care îşi pierd independenţa;
c.holdingurile - formă de subordonare a diferitelor societăţi prin controlul
participanţilor de către societatea anonimă pe acţiuni. In cazul holdingului, o
firmă deţine în mod legal majoritatea acţiunilor uneia sau mai multor filiale.
Companiile care fac parte din holding îşi menţin independenţa.
d.concernele sau conglomeratele formate prin reunirea unor firme
aparţinând unor ramuri diferite. Ele iau naştere în urma fuziunilor şi a
absorbirilor sau a achiziţionării pachetului de control al unor firme care, în
urma acestui proces îşi pierd independenţa.
Capitolul 5
CEREREA ŞI OFERTA
Obiective:
Abordarea comparată a teoriei economice clasice şi neoclasice
Înţelegerea noţiunilor de cerere şi ofertă
Fundamentarea noţiunilor de elasticitate a cererii şi a ofertei
Termeni cheie: elasticitate, venit, cerere, ofertă, cerere agregată, bun substituibil
5.1. Cererea pentru bunuri
Cererea este definită prin cantitatea dintr-o anumită marfă, bun economic sau
serviciu ce se poate cumpăra într-o perioadă de timp dată, la preţul pieţei
Bunuri de producţie sau de consum, informaţii şi tehnologii se vând şi se
cumpără pe piaţă în schimbul unei sume de bani, numită preţ.
Cererea se poate determina pe mai multe planuri. În plan individual, ea
reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun economic ce se doreşte a fi
cumpărată în condiţii date de loc şi de preţ de către un consumator.
Mărimea cererii este determinată de preţ şi de venit şi influenţată de o
serie de factori de natură economică şi extra-economică dintre care amintim:
- dimensiunea pieţei; cu cât piaţa este mai restrânsă, cu atât cererea pentru
produsul sau serviciul respectiv va fi mai mică.
- puterea de cumpărare a celor ce formează cererea pentru un anumit produs;
- preferinţa consumatorilor, moda, standardul de viaţă;
- anticipările consumatorilor privind evoluţia preţurilor, a veniturilor, a
conjuncturii economice de ansamblu sau a situaţiei politico-economice. O
creştere preconizată sau anunţată a nivelului preţurilor va genera o creştere a
cererii deoarece consumatorii vor încerca să se pună la adăpost de efectele
acesteia cumpărând bunuri în cantităţi mai mari decât de obicei, în scopul
stocării, sau vor cumpăra bunuri pe care în mod normal nu le cumpărau.
- existenţa sau inexistenţa bunurilor substituibile;
- modificările în nivelul preţurilor bunurilor substituibile.
- factorii de mediu: o perioadă ploioasă va determina creşterea cererii pentru
umbrele, o zonă poluată va determina scăderea cererii din partea turiştilor
pentru locuri de odihnă în zona respectivă etc.
Relaţia preţ-cantitate cerută este una de determinare indirectă, în sensul că
modificarea preţului generează modificarea cantităţii cerute în sens invers
modificării preţului.
5.2. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ şi în funcţie de venit
a) Elasticitatea cererii în funcţie de preţ.
Modificările cantităţilor cumpărate de consumatori generate de
modificările preţului de vânzare poartă numele de elasticitatea cererii în funcţie
de preţ.
Legea descreşterii cererii în funcţie de creşterea preţului ne oferă o imagine
asupra sensului de mişcare a celor doi parametrii. Cât de mult se modifică
însă cererea în condiţiile modificării preţului se poate calcula cu ajutorul
coeficientului de elasticitate, definit ca un raport între modificarea
procentuală a cantităţii cerute şi modificarea procentuală a preţului.
5.3. Oferta
În sens general, oferta este definită prin cantitatea dintr-un bun economic,
serviciu sau factor de producţie pe care un producător o produce şi doreşte să
o vândă pe piaţă (în fapt să o preschimbe pe piaţă cu alte bunuri şi servicii, prin
intermediul banilor) într-o perioadă de timp dată la un anumit nivel al preţului.
BUGETUL DE STAT
Obiective:
Inţelegerea rolului şi importanţei principiilor bugetare
Formarea unei viziuni de ansamblu asupra problematicii
bugetare
Familiarizarea cu aspectele teoretice privind bugetul de stat
Prezentarea principalelor surse de venituri la bugetul de stat
Termeni cheie: buget, principii bugetare, deficit bugetar, venit bugetar, cheltuială
bugetară, impozit, taxă.
Bugetul de stat reprezintă un plan al veniturilor şi cheltuielilor întocmit de puterea
executivă dintr-un stat pentru o perioadă următoare. El este format dintr-un sistem de
bugete, în a căror componenţă intră:
- bugetul general (sau ordinar) al statului;
- bugetele extraordinare (care se întocmesc de regulă în situaţii speciale cum
ar fi lansarea unui împrumut de stat sau emisiunea suplimentară de monedă);
- bugetele anexă, întocmite de către firmele de stat şi de către instituţiile care
se bucură de autonomie financiară,
- bugetele autonome;
- bugetele locale;
7.1. Principiile bugetare
1. Principiul universalităţii bugetului conform căruia topate veniturile şi toate
cheltuielile trebuiesc să fie cuprinse într-un singur document;
2. Principiul unităţii bugetare, conform căruia toate veniturile şi toate cheltuielile
trebuiesc reflectate în buget în acelaşi mod, astfel încât să poată fi citite şi înţelese de
către toţi cei interesaţi, inclusiv de nespecialişti;
3. Principul neafectării veniturilor bugetare, conform căruia odată cuprinse în
buget atât cheltuielile cât şi veniturile se despersonalizează, în sensul că orice tip de
venit poate acoperi orice tip de cheltuială;
4. Principiul anualităţii bugetului, conform căruia bugetul se întocmeşte anual de
către puterea executivă, controlul politic fiind exercitat de către parlament, iar cel
jurisdicţional de către Curtea de Conturi.
5. Principiul publicităţii bugetare conform căruia datele cuprinse în buget trebuiesc
aduse la cunoştinţa tuturor celor interesaţi înainte de votarea lor de către puterea
politică.
6. Principiul echilibrării bugetului conform căruia cele două părţi ale tabloului
economic numit buget trebuie să se afle în echilibru.
PIAŢA MUNCII
Obiective:
Evidenţierea principalelor trăsături ale pieţei muncii
Explicarea formării cererii şi ofertei de muncă
Însuşirea principalelor teorii cu privire la formarea salariului
Evidenţierea principalelor forme ale salariului
Termeni cheie: populaţia activă, populaţia disponibilă, populaţia activă, şomaj,
salariu.
8.1. Trăsăturile pieţei muncii
Piaţa muncii este, din mai multe puncte de vedere, o piaţă imperfectă, sursa
imperfecţiunilor fiind dată în principal de:
1) existenţa concurenţei între un număr infinit de mare de ofertanţi având o
putere economică redusă în procesul vânzării forţei de muncă şi un număr relativ mic
de cumpărători ai acesteia;
2) existenţa intervenţiilor legislative exercitate de către guverne;
3) presiunile exercitate de către sindicate asupra formării salariului, stabilirii
condiţiilor de muncă, a încheierii contractelor de muncă, a aplicării şi respectării unor
norme legate de securitatea fizică şi socială a lucrătorilor;
4) capacitatea de informare parţială cu privire la existenţa şi evoluţia cererii şi
a ofertei de muncă pe alte pieţe;
Piaţa muncii este o piaţă contractuală, o piaţă pe care stabilirea drepturilor şi
obligaţiilor dintre vânzătorii şi cumpărătorii de muncă se realizează pe baza unor
contracte economice şi sociale.
Ea este în acelaşi timp o piaţă administrată. La nivelul ei, firmele îşi
gestionează fondurile de care dispun în funcţie de strategiile de salarizare elaborate
pe baza prevederilor legislative, dar şi în funcţie de strategiile de dezvoltare a
producţiei de bunuri finale şi servicii la care este utilizată munca angajată de către
acestea.
Piaţa muncii este, în acelaşi timp, o piaţă puternic segmentată pe niveluri
determinate de factori economici şi sociali, cum ar fi: siguranţa locului de muncă,
riscul şomajului, dimensiunea şi securitatea venitului, nivelul de de educaţie şi
formare profesională, gradul de sindicalizare şi forţa de negociere a sindicatelor în
relaţiile cu patronatul.
8.2. Cererea şi oferta de muncă.
Piaţa muncii se caracterizează prin desfăşurarea unor operaţiuni complexe
vizând tranzacţii care au drept obiect munca. Atunci când tranzacţiile se desfăşoară
la nivelul unei entităţi economice de tipul economiei naţionale, ramurii, subramurii
sau firmei de afaceri, se întâlnesc cererea de muncă, reprezentată de numărul
locurilor de muncă salariate disponibile la un moment dat cu oferta de muncă,
formată din cei dispuşi să presteze o muncă calificată în schimbul unei sume de bani.
Cererea de muncă este determinată în mod direct de productivitatea
marginală a muncii (care determină, în acelaşi timp şi nivelul salariilor) şi de volumul
producţiei . La nivelul unei ţări, cerererea de forţă de muncă este o rezultantă a
nivelului şi intensităţii cu care se manifestă cei doi factori.
8.3.Salariul
Preţul la care se tranzacţionează cantitatea de muncă cerută cu cea oferită
poartă numele de salariu. Termenul este de origine latină (salarium) şi reprezenta
iniţial suma care se plătea fiecărui soldat roman pentru cumpărarea sării. Soldatul
era un om dependent şi I se acorda salarium în virtutea acestei dependenţe. Un om
liber nu primea salariu. Termenul s-a păstrat în timp şi a căpătat sensul de venit al
unui om care este dependent de altul, în sens juridic sau economic.
8.3.1. Teorii cu privire la formarea salariului
În privinţa explicării formării salariului şi a stabilirii nivelului acestuia, se
desprind o serie de teorii mai importante, dintre care le vom trece în revistă pe
următoarele:
a) Teoria salariului de subzistenţă elaborată la mijlocul secolului trecut de către David
Ricardo porneşte de la teoria lui Robert Thomas Malthus conform căreia preţul de
piaţă a muncii va tinde spre acel nivel care permite acoperirea nevoilor de
subzistenţă.
b) încercând să explice modul de stabilire a nivelului salariului într-o anumită
perioadă de timp, Adam Smith considera că cererea de muncă nu poate să crească
decât proporţional cu creşterea fondurilor destinate plăţii salariilor, iar Ricardo
completează acestă idee cu aceea că numai creşterea capitalului poate conduce la
creşterea cererii de muncă. în accepţiunea lor, salariile se determină prin împărţirea
fondurilor destinate lucrătorilor la numărul de oameni care participă la actul productiv.
c) Preluând o parte din ideile lui Ricardo, Karl Marx dezvoltă în teoria valorii muncă
ideea conform căreia nu presiunile exercitate de către întreaga populaţie activă
stabilesc un anumit nivel al salariului (la limita subzistenţei), ci numărul de şomeri
aflaţi pe piaţa muncii, pe care Marx îi numeşte în mod plastic “o armată de rezervă”
care ar putea înlocui oricând forţa de muncă angajată atunci când aceasta ar face
presiuni asupra creşterii salariilor.
d) în accepţiunea lui Francis A. Walker, salariul reprezintă un venit rezidual
obţinut prin scăderea din cifra de afaceri (definită prin totalitatea încasărilor din
vânzarea producţiei) veniturile cuvenite celorlalţi factori de producţie: renta (ca venit
al posesorului pământului), profitul (ca venit al posesorului capitalului) şi dobânda (ca
venit adus de capitalul bănesc). Landlordul, capitalistul şi antreprenorul îşi stabilesc
în mod independent mărimea veniturilor (renta, profitul şi dobânda), ceea ce rămâne
(venitul rezidual) reprezentând fondul de salarii global, fond în funcţie de care se
determină nivelul salariului cuvenit fiecărui lucrător
e) Pornind de la idea enunţată de Smith în Avuţia Naţiunilor conform căreia
patronii au o putere de negociere mai mare decât lucrătorii, deoarece numărul lor
fiind mai mic pot să-şi coordoneze mai bine interesele, John Davidson a elaborat în
1898 teoria salariului ca rezultat al negocierilor.
f) Teoria stabilirii nivelului salariului în funcţie de productivitatea marginală a
lucrătorilor a apărut la începutul secolului al XIX-lea, când în lucrarea lui “Statul
Izolat” publicată în anul 1826, Johann Heinrich von Thunen a elaborat, în cadrul
teoriei si distribuţiei, o teorie a productivităţii marginale a muncii, preluată ulterior de
către reprezentanţii şcolii austriece, de către Philip Henry Wicksteed în Marea
Britanie şi de către John Bates Clark în Statele Unite.
Conform acestei teorii, patronii vor continua să angajeze lucrători până când
valoarea produsă de către lucrătorul adiţional (marginal) este egală cu costul
angajării lucrătorului suplimentar respectiv.
g) Teoria formării salariului pe baza puterii de cumpărare are la bază relaţia care se
stabileşte între nivelul salariului şi gradul de ocupare a forţei de muncă, relaţie
stabilită în funcţie de evoluţia ciclică a economiei.
8.3.2. Formele salariului
Literatura şi practica economică distinge următoarele forme ale salariului:
Salariul nominal - reprezintă suma de bani pe care o primeşte salariatul în
funcţie de cantitatea, calitatea şi importanţa muncii depuse.
Salariul real - reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi
cumpărată cu salariul nominal. Mărimea acestuia este determinată de salariul
nominal şi de evoluţia preţurilor.
între salariul real şi cel nominal există o relaţie de directă proporţionalitate, în
condiţiile menţinerii constante a preţurilor.
Sn
Sr =
Ip
unde: Sr reprezintă salariul real,
Sn reprezintă salariul nominal,
Ip reprezintă indicele preţurilor.
Salariul colectiv reprezintă salariul acordat în mod global tuturor participanţilor
la activitatea unei firme, ca participare la rezultatele acesteia sau prin acordarea unor
facilităţi de natură materială.
Salariul social reprezintă acea parte din venitul naţional pe care societatea, în
ansamblul său, o acordă pentru o perioadă de timp determinată unor categorii
defavorizate care se confruntă cu situaţii deosebite: pierderea locului de muncă,
pierderea temporară a capacităţilor fizice sau intelectuale de a desfăşura o activitate
productivă, etc.
Capitolul 9
PIAŢA VALUTARĂ
Obiective:
Formarea unor cunoştinţe de bază privind piaţa valutară, cursul
valutar
Sublinierea importanţei modificărilor cursului valutar în viaţa
economică
Familiarizare cu principalele instrumente ale pieţei valutare
Termeni cheie: valută, curs valutar, cambie, depreciere, devalorizare, revalorizare,
putere de cumpărare.
CICLURILE ECONOMICE
Obiective:
Familiarizarea cu principalii termeni privind ciclul economic
Prezentarea principalelor teorii cu privire la ciclul economic
Evidenţierea principalelor faze ale ciclului economic
Termeni cheie: ciclu economic, criză, expansiune, regresiune.
Teoriile agricole - care explică fluctuaţiile ciclice prin fluctuaţiile mediului fizic
natural. Ne referim aici la teoria lui William Stanley Jevons care explică modificările
producţiei agricole ca fiind determinate de evoluţia petelor solare.
Teoriile psihologice, în cadrul cărora se remarcă teoria lui Arthur Pigou, care în
lucrarea “ Fluctuaţiile industriale” publicată în anul 1927 arăta că dacă indivizii iau
decizii în mod autonom, fără a fi influenţaţi unii de alţii şi fără a se imita - şi au un
comportament economic raţional, atunci acţiunile lor se vor contracara şi nu vor
apare fluctuaţii majore în cadrul activităţii economice.
Teoriile politice, care aşează la baza fluctuaţiilor activităţii economice evenimente
politice de tipul războaielor, revoluţiilor, a altor evenimente politice şi militare şi a
unor evenimente care pot fi încadrate în războaiele economice cum ar fi modificarea
în sensul creşterii taxelor vamale în relaţiile economice dintre două sau mai multe
ţări.
Teoriile tehnologice sunt cele care consideră că inovaţiile şi progresul tehnic sunt
cele care generează fluctuaţiile activităţii economice prin aceea că produc schimbări
în cadrul combinării productive a factorilor de producţie. Aceste schimbări sunt
denumite de către Joseph Schumpeter “distrugere creativă” deoarece demolează
structurile de producţie anterioare, înlocuindu-le cu altele superioare.
Teoriile demografice pun la baza evoluţiei ciclice a economiei migraţia forţei de
muncă, modificarea ratei naturale de creştere a populaţiei, a ratei naşterilor,
mortalităţii, etc.
Ce-a de-a doua categorie de teorii cu privire la cauzele care generează ciclicitatea
economică şi a modului de manifestare consideră ciclicitatea ca fiind generată de
factori endogeni. Din acest grup de teorii fac parte:
Teoriile monetare - care consideră că la baza fluctuaţiilor economice stă faptul că
modificarea ofertei de bani nu este urmată, pe termen scurt, de modificarea
corespunzătoare a economiei reale. La aceasta se adaugă şi influenţa ratei dobânzii,
în situaţia în care rata fixată de către sistemul bancar nu corespunde ratei naturale a
dobânzii.
Teoriile subconsumului - care pleacă de la premisa că într-o economie aflată în
expansiune producţia creşte de regulă mai mult decât consumul. Cei bogaţi nu pot
câştiga la nesfârşit iar cei săraci nu au mijloacele băneşti necesare pentru a-şi creşte
consumul. Din acest motiv apare supraproducţia sau subconsumul.
Teoriile investiţionale. În anul 1894 Mikhayl Tugan Baranovsky a publicat un
studiu în care a arătat că ciclul unei investiţii continuă până când toate fondurile de
capital au fost utilizate. Teoriile investiţionale au fost completate prin Teoria ciclului
investiţional a economistului american George Haberler. Potrivit acestei teorii, la
originea fluctuaţiilor ciclice stă perioada de timp necesară înlocuirii capitalului fix.
Alternanţa perioadelor de înlocuire masivă a capitalului cu perioade în care volumul
rennoirii acestui capital este redusă generează modificări substanţiale în mişcarea
ofertei şi a cererii de mărfuri explică parţial mişcarea ciclică a economiei.
Teoria keynesistă explică succesiunea fazelor de prosperitate şi recesiune cu
ajutorul relaţiilor de interdependenţă ce se statornicesc între anticipările
antreprenorului, evoluţia eficienţei marginale a capitalului şi rata dobânzii. Această
teorie a fost îmbogăţită de către Paul Samuelson care a constituit un model al
evoluţiei ciclice pe baza interdependenţei dintre multiplicatorul investiţiilor şi
accelerator.
c) deflatorul P.I.B.
11.4. Impactul inflaţiei
- o redistribuire a veniturilor şi a avuţiei între clasele sociale;
apariţia de distorsiuni în preţurile relative şi în producţia diferitelor bunuri
ajustarea ratei dobânzii
- impactul macroeconomic se manifestă asupra nivelului general al
producţiei, în timp ce în plan microeconomic el se manifestă asupra
eficienţei economice;
- instabilitate economică;
- încurajează activităţile cu caracter speculativ;
Combaterea inflaţiei se realizează prin pachete de măsuri care vizează stabilizarea
macroeconomică prin:
- deflaţie, reducerea sau blocarea creşterii preţurilor prin micşorarea masei
monetare în scopul creşterii puterii de cumpărare.
- revalorizare, adică modificarea oficială a raportului de schimb în favoarea monedei
autohtone
- devalorizare, adică reducerea valorii paritare a monedei naţionale ca urmare a
deprecierii sale în desfăşurarea activităţii economice.
- creşterea şomajului şi restrângerea ratei de creştere a PIB-ului.