Sinteze elaborate în baza materialelor

Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului

comunist totalitar din Republica Moldova
 CUVÂNT-ÎNAINTE

Imaginile utilizate aparţin patrimoniului Muzeului Naţional Mihai ghimpu,

de Arheologie şi Istorie a Moldovei şi Arhivei Naţionale. Preşedinte interimar al Republicii Moldova

La 14 ianuarie 2010, prin Decretul Preşedintelui

interimar al Republicii Moldova, a fost formată
Comisia pentru studierea şi aprecierea regimului
comunist totalitar din Republica Moldova. Această
iniţiativă nu este una întâmplătoare, deoarece
se ştie că societăţile care îşi neglijează trecutul
istoric, trăiesc un prezent incert şi nu au viitor.
Constituirea Comisiei a fost dictată de necesitatea
de a da curs multiplelor cereri ale societăţii civile şi
politice de a lua o poziţie oficială faţă de trecutul
totalitar comunist. Această necesitate pleacă de la
imperativul condamnării univoce şi ireversibile
a crimelor şi ororilor comise de regimul totalitar comunist, întrucât până în
prezent aceste crime nu au fost evaluate şi asumate oficial din punct de vedere
politic, legal şi moral, precum şi din punct de vedere istoric, şi întrucât, adeseori,
pe parcursul ultimilor ani s-a încercat muşamalizarea acestor crime sau chiar
justificarea lor.
Constituirea Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist
totalitar din Republica Moldova este şi răspunsul nostru la mişcările sociale
în apărarea adevărului istoric de la sfârşitul secolului trecut şi de la începutul
acestui secol, este şi un act de solidaritate cu protestul tinerilor din 5–7 aprilie
2009 împotriva violării de o manieră totalitară a dreptului la libera alegere şi la
libera expresie de conştiinţă.
Secolul XX a lăsat urme adânci în inimile şi minţile noastre. Practic, nu există
familie care să nu fi fost atinsă, într-un fel sau altul, de represiunile staliniste,
de suflarea de moarte a celui de-al Doilea Război Mondial, de deportările şi
foametea organizată, de maşinăria unui regim care s-a menţinut prin teroare
şi prin frică. Istoria secolului XX ne avertizează că totalitarismul, de stânga sau


de dreapta, este duşmanul de moarte al democraţiei. Un stat totalitar neagă şi de atunci, care au ordonat măturarea ultimelor produse agricole rămase prin
sfidează democraţia. Acesta este bazat pe un regim inuman, opresiv şi represiv, podurile caselor, lăsând familiile înfometate fără o fărâmă de pâine pe masă şi
dominat de un singur partid, aşa-numitul partid unic, în frunte cu „marele fără nicio speranţă de supravieţuire. (…)
conducător”. Un regim totalitar înseamnă o singură ideologie de stat, care În concluziile şi constatările sale, Comisia susţine ferm şi univoc că regimul
se sprijină pe o poliţie secretă omniprezentă şi deţine controlul total asupra totalitar comunist a fost de la început şi până în ultimul moment al existenţei
economiei, culturii şi informaţiei. Ca generator al totalitarismului, partidul sale un regim criminal şi represiv, abuziv şi inuman, lipsit de orice urmă de
bolşevic a confiscat libertatea şi proprietatea privată, a instituit un sistem de legitimitate. Susţin întru totul acest punct de vedere.
teroare, de control şi de denunţ general, a impus ideologia comunistă pentru a Cred că a sosit momentul să încheiem conturile cu trecutul nostru totalitar
educa masele în spiritul credinţei oarbe în „conducătorul unic” şi în „justeţea” şi să privim în viitor. A sosit momentul să privim deschis în ochii tinerilor
liniei partidului, a speculat promisiunea mincinoasă a „raiului comunist”, care noştri şi să le spunem că vrem să le creăm toate condiţiile pentru a se realiza aici,
însă nu a mai fost construit. acasă, şi să le explicăm adevărul. Să le spunem că nu vom permite niciodată ca
În mai puţin de două decenii, populaţia RASS Moldoveneşti a cunoscut în Republica Moldova să se repete crimele, teroarea, represiunile, deportările,
colectivizarea forţată şi foametea înspăimântătoare din anii 1932 şi 1933, încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Nu avem dreptul să uităm, nu
soldată cu moartea a zeci de mii de oameni, teroarea în masă de la mijlocul avem dreptul să fim indiferenţi. Prin însuşirea şi asumarea adevărului istoric,
anilor 30 ai secolului XX, când sub ghilotina aşa-numitei „troici speciale” au nu vom permite niciodată nimănui să pună la îndoială dreptul nostru la o
căzut unii după alţii ţărani, intelectuali, muncitori, preoţi, oameni nevinovaţi viaţă demnă şi liberă într-o societate liberă, prosperă şi democratică.
de diferite etnii şi confesiuni, care nu au avut parte nici de un proces de Între un trecut totalitar şi un viitor liber, vă îndemn să alegem viitorul.
judecată, nici de o înmormântare creştinească. Mergând ferm pe această cale, vom construi prezentul cu mai multă dăruire şi
Ca o consecinţă directă a tranzacţiei sovieto-naziste din 23 august 1939, cu mai multe şanse de succes. O altă cale nu există.
prin dictat şi ameninţare, cu recurgerea la forţă, Uniunea Sovietică a ocupat,
la 28 iunie 1940, Basarabia, împotriva voinţei populaţiei acesteia. Aici s-a
realizat imediat un transplant de sistem sovietic, s-a reprodus regimul terorii,
al propagandei urii de clasă şi a ideologiei inumane a Partidului Comunist.
Dezmembrarea Basarabiei, în contradicţie cu adevărul istoric şi cu realităţile
etnice existente la acea vreme, se înscrie în seria de acte abuzive comise de
regimul totalitar comunist împotriva unei mari colectivităţi de oameni.
(…) Un efect scontat al deportării din 1949 a fost aşa-numita colectivizare
socialistă sau legarea ţăranului de glia colhoznică, care a avut ca urmare
lichidarea proprietăţii private şi înăbuşirea spiritului de iniţiativă economică
la sate, desţărănirea şi dezmoştenirea clasei ţăranilor.
Concluziile Comisiei atestă că foametea cumplită din anii 1946–1947 nu
a fost o consecinţă nemijlocită a secetei, ci a politicii economice şi sociale a
regimului totalitar comunist.
Conform datelor statistice, în urma foametei au decedat circa 200 de mii de
oameni. Vinovate de pierderea acestor vieţi sunt vârfurile Partidului Comunist

 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică Cuvânt-înainte 

 Introducere

Este ştiut că istoria se înnoieşte semnificativ prin descoperirea de noi do-

cumente. Istoria contemporană a Republicii Moldova a beneficiat, în acest sens,
de accesul la documentele istorice clasificate, ca urmare a intervenţiei recente a
Preşedintelui interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, care a favorizat
deschiderea unor fonduri importante din arhivele încă secrete. Această nouă
situaţie permite o recitire şi, mai ales, o reconsiderare a mai multor aspecte din
istoria comunismului în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldove-
nească şi, apoi, în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.
Comunismul în istoria noastră a constituit o perioadă dramatică și tragi-
că, de ruptură, o tentativă de scoatere definitivă a românilor de la est de Prut
de pe calea europeană de dezvoltare şi includerea noastră forţată într-un im-
periu semiasiatic, cu un regim totalitar care operase, peste douăzeci de ani, în
URSS, mutaţii politice, economice şi sociale înfiorătoare. Cu toate că imperiul
sovietic s-a destrămat, iar Republica Moldova a fost proclamată stat suveran şi
independent, este necesar să înţelegem cum a fost instalat, cum s-a manifestat
şi, în special, care au fost consecinţele regimului comunist, acestea continuând
să se resimtă şi astăzi.
Experimentul bolşevic totalitar a fost iniţiat pe malul stâng al Nistrului, în
fosta RASSM din 1924, ca parte a URSS, în timp ce pe malul drept, în Basara-
bia românească, se puneau bazele unei democraţii incipiente, astfel că Nistrul
a despărţit nu atât două maluri sau două state, cât două sisteme: unul demo-
cratic şi altul totalitar.
Regimul totalitar comunist a fost unul opresiv şi represiv, cu o ideologie
de stat oficială, care se sprijinea pe un singur partid politic, aşa-numitul partid
unic, în frunte cu „marele conducător”, pe o poliţie secretă omniprezentă şi
care deţinea monopolul asupra economiei, culturii şi informaţiei. În pornirea
dictaturii bolşevice de a întemeia o lume nouă, bazată pe criterii de clasă şi
pe ura de clasă, fostei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti
i s-a rezervat un rol aparte. Formarea acestei entităţi la frontiera pe Nistru cu
România trebuia să servească planurilor sovietice de anexare a Basarabiei şi, în

 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică Introducere 

acelaşi timp, să contribuie la extinderea spaţiului revoluţiei mondiale proletare
în direcţia Balcanilor.
Regimul totalitar bolşevic a transformat republica autonomă de peste Nis-
tru într-un adevărat poligon pentru efectuarea celor mai oribile experimente
politice, sociale, economice, culturale şi identitare.
La 28 iunie 1940, URSS a comis un atentat asupra integrității teritoria-
le a României, un act de ocupare militară şi politică a Basarabiei, nordului
Bucovinei şi a ţinutului Herţa, contrar voinței populației din aceste teritorii,
prin dictat şi amenințarea cu recurgerea la forță, un act nedrept de anexiune
teritorială. În teritoriile anexate cu forța la URSS s-a realizat, piesă cu piesă, un
transplant de sistem sovietic, s-a reprodus regimul terorii, al propagării urii de
clasă şi a ideologiei inumane a Partidului Comunist Unic.
În 1940–1941, în Basarabia au fost repetaţi anii 1937 şi 1938, anii, „marii
terori” din Uniunea Sovietică, reluaţi apoi în anii postbelici. Organele sovietice
de represiune au lovit cu bestialitate în puţinii intelectuali şi fruntaşi ai vieții
publice rămaşi între Prut şi Nistru, condamnându-i la ani grei în lagărele de
detenție staliniste.
Omorurile şi deportările în masă, impunerea unor taxe şi impozite sufo-
cante țăranilor, morbiditatea şi mortalitatea cauzate de rechiziţionările totale
ale produselor alimentare din gospodăriile individuale ţărăneşti, prigoana
preoților şi a Bisericii, anularea limbii române şi interzicerea alfabetului la-
tin, inversarea scării valorilor şi instaurarea unei atmosfere de frică şi teroare
generalizate au fost alte efecte ale actului de ocupație sovietică din 28 iunie
1940.
La 20 de ani de la proclamarea independenţei Republicii Moldova şi a in-
stalării pluralismului şi a pluripartitismului, rătăcim, alături de drum, într-un
vid informaţional istorico-cultural, fără busola cunoaşterii propriei istorii şi a
identităţii naţionale.
Prin cunoaşterea şi asumarea adevărului istoric ne vom putea simți într-
adevăr oameni liberi, vom fi mai puternici, mai deschişi către noi înşine şi că-
tre lumea externă, mai uniți, vom avea mai multă încredere în forțele noastre
şi în ziua de mâine, în viitorul nostru european.
Dezideratul integrării noastre în Europa impune o viziune clară asupra
trecutului şi viitorului nostru, diferită de cea care ne-a fost impusă de regimul
totalitar comunist.
 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
I T eroarea c om u n i s tă
1. Represiunile politice din RASSM în anii 1937–1938.
Operaţiunea „culăcească” şi operaţiunea „română”
Literatura de specialitate a abordat în câteva rânduri tematica represiu-
nilor politice din anii 1937–1938 în RASSM. Dar pentru că, până nu demult,
accesul la documentele secrete din Republica Moldova a fost inaccesibil, nu
se ştie exact cum a decurs procesul de „judecare” şi condamnare a persoane-
lor arestate, de executare a sentinţelor, care a fost amploarea represiunilor etc.
Anume aceste subiecte se vor afla în atenţia noastră în rândurile ce urmează.
„Duşmanii poporului” din RASSM, – oameni nevinovați, dar trecuți în
această categorie doar pentru că nu insuflau încredere „puterii sovietice” –,
arestaţi în anii 1937–1938, au fost judecaţi de „troika specială” („osobaia troi-
ka”) – o instituţie sovietică extrajudiciară, constituită, de regulă, la nivel regio-
nal şi republican. Un rol aparte în declanşarea represiunilor în masă din 1937–
1938 şi la constituirea „troicilor speciale” i-a revenit Plenarei CC al PC(b) din
toată Uniunea, care s-a desfăşurat în perioada 23 februarie–5 martie 1937.
La acest for, I. Stalin a prezentat raportul „Cu privire la deficienţele lucrului
de partid şi ale acţiunilor de lichidare a troţkiştilor şi a altor ipocriţi” şi a ce-
rut să fie identificaţi şi anihilaţi „diversioniştii”, „agenţii troţkişti”, „rămăşiţele
claselor exploatatoare” şi, în general, toate tipurile de „duşmani ai poporului”,
făcând referinţă şi la consecinţele „încercuirii capitaliste”. În paralel, a fost con-
vocată şi Plenara CC al PC(b) din toată Uniunea din 3 martie 1937. Conform
rezoluţiilor adoptate în baza raportului comisarului poporului al afacerilor
interne al URSS, N. Ejov, „Lecţiile sabotajului, diversiunilor şi ale spionajului
efectuat de agenţii japono-germano-troţkişti”, organele NKVD-ului au pri-
mit împuterniciri nelimitate în activitatea de lichidare a „agenţilor fascişti” şi
„troţkişti”. La 2 iulie 1937 a fost adoptată hotărârea Biroului Politic al CC al
Teroarea comunistă 
PC(b) din toată Uniunea „Cu privire la elementele antisovietice”, în confor-
mitate cu care organelor de partid şi NKVD-ului local şi central li s-a cerut să
înregistreze pe „toţi culacii şi criminalii” reîntorşi la baştină din închisori şi la-
găre, iar cei mai periculoşi să fie arestaţi şi împuşcaţi prin intermediul „troicilor”.
Persoanele mai puţin active, dar totuşi periculoase pentru regimul comunist,
trebuiau să fie deportate. În cele din urmă, la 30 iulie 1937, N. Ejov a sem-
nat ordinul de tristă amintire, nr. 00447, aprobat la 31 iulie de Biroul Politic
al CC al PC(b) din URSS, „Cu privire la operaţiunea de reprimare a foştilor
culaci, a infractorilor şi a altor elemente antisovietice”, care stabilea „ordinea,
termenele, proporţiile represiunilor, componenţa troicilor regionale şi repu-
blicane”. De obicei, aceste „troici speciale” erau compuse dintr-un preşedinte –
şeful local al Comisariatului Poporului al Afacerilor Interne (NKVD) şi din
doi membri – prim-secretarul comitetului regional sau republican de partid,
procurorul regional sau republican. „Troicile” aveau împuterniciri nelimitate şi
nu erau controlate de nimeni. De fapt, după cum reiese din ordinul 00447, ele
trebuiau să se descotorosească rapid şi definitiv de toţi „duşmanii poporului”
Proces-verbal al şedinţei „troicii speciale” a NKVD-ului din RASSM
10 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
şi de toate „elementele antisovietice”, „criminale”. Victimele erau împărţite în
două categorii: în prima intrau cei care trebuiau împuşcaţi imediat, în a doua –
cei care trebuiau întemniţaţi sau internaţi în gulaguri. Pentru fiecare republică
şi regiune din URSS erau stabilite „cote”, atât pentru cei care urmau să fie
împuşcaţi, cât şi pentru cei ce urmau să fie internaţi în lagăre.
Constituirea, în 1937, a „troicilor speciale” a reprezentat o continuare şi
o „dezvoltare” a activităţii diferitor tipuri de „troici”, organizate în URSS încă
din anul 1929 (prima „troikă” din cadrul organizaţiilor de partid bolşevice a
fost formată în anul 1918) – „troika operaţională”, „troika judiciară”, „troika
extraordinară”. În RASSM, „troicile” au început să activeze, probabil, din 1930,
atunci când s-au operat primele deportări ale familiilor „culacilor”. Prin ho-
tărârea Biroului Comitetului Moldovenesc Regional de Partid al PC(b) din
Ucraina din 15 noiembrie 1933 „Cu privire la apropiatele deportări ale fami-
liilor culăceşti”, în RASSM au fost formate „troici raionale”, care aveau sarcina
de a selecta familiile de culaci ce trebuiau deportate. Drept urmare a hotărârii
Biroului Politic al CC al PC(b) din toată Rusia din 17 noiembrie 1938 (nr.
Teroarea comunistă 11
P 65/116), toate tipurile de „troici”, inclusiv cele speciale, au fost desfiinţate,
iar dosarele acestor instituţii au fost transmise judecătoriilor sau Consiliului
Special („Osoboe soveşceanie”) al NKVD-ului din URSS.
În anii 1937–1938, perioada de vârf a „marii terori”, în URSS au fost
arestaţi, fiind învinuiţi de comiterea „crimelor politice”, 1 575 259 de oameni.
Dintre aceştia, 1 344 923 au fost condamnaţi: 681 692 – la moarte prin îm-
puşcare, iar 663 231 – la închisoare sau internare în gulaguri. În perioada de
activitate a „troicilor speciale” (august 1937–noiembrie 1938), constituite în
baza ordinului nr. 00447, în URSS au fost executate circa 386 798 de persoa-
ne, iar 389 070 au fost internate în lagăre de detenție. Conform calculelor
efectuate de S. A. Cropaciov, numărul total al celor supuși represiunilor în
baza ordinului nr. 00447 a fost de şase ori mai mare decât „cotele” planificate
iniţial de la centru, iar al celor împuşcaţi – de opt ori. Suplimentarea nu-
mărului celor supuși represiunilor se producea la iniţiativa conducătorilor
locali ai NKVD-ului, dar ei erau încurajaţi, în acest sens, de conducerea de la
Moscova, care aproba prompt propunerile acestora de majorare a „cotelor”. De
regulă, documentele care sancţionau amplificarea represiunilor erau semnate
de N. Ejov şi erau coordonate cu Stalin.
Debutul activităţii „troicii speciale” din RASSM s-a produs la 10 august
1937. Preşedinte al primei şedinţe al „troicii”, după cum se stipulează în proce-
sul-verbal nr. 1, a fost „tov. Rogol”, comisar interimar al afacerilor interne din
RASSM, locotenent superior al Direcţiei Securităţii Statului, membri – „tov.
Todres”, secretar al comitetului regional de partid din RASSM al PC(b) din
Ucraina, „tov. Kolod”, procuror interimar al RASSM, secretar – Pervuhin. „Tro-
ika” a examinat dosarul de urmărire penală nr. 38469, intentat de NKVD-ul din
RASSM „organizaţiei contrarevoluţionare, fasciste din coloniile germane ale
raionului Grigoriopol, RASSM, care a desfăşurat o activitate intensă de luptă
împotriva puterii sovietice”. Raportor pe marginea acestui caz a fost „tov. Zai-
ţev”, şeful secţiei III a Direcţiei Securităţii Statului. Au fost acuzate şi condam-
nate, în baza învinuirii sus-menţionate, 39 de persoane: 26 – la moarte prin
împuşcare, 10 – la 10 ani de detenţie în „lagăre de corecţie prin muncă” (bine
cunoscutele gulaguri), 3 – la 8 ani de detenţie în aceleaşi lagăre.
În anii 1937–1938, componenţa „troicii speciale” din RASSM a suportat
modificări periodice. Pe parcursul anului 1937, preşedinţi ai acestei instituţii,
după schimbarea „tov. Rogol” (a fost preşedinte doar primele două zile – pe
12 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
data de 10 şi 11 august), au mai fost „tov. Prihodko”, comisar interimar al afa-
cerilor interne din RASSM, căpitan al Direcţiei Securităţii Statului, şi „tov. Ri-
vlin”, comisar interimar al afacerilor interne din RASSM, locotenent superior
al Direcţiei Securităţii Statului, iar în anul 1938, în afară de Rivlin, – „tov. Liu-
tâi”, comisar interimar al afacerilor interne din RASSM, locotenent superior
al Direcţiei Securităţii Statului, şi „tov. Malâşev”, comisar adjunct al afacerilor
interne din RASSM, locotenent superior al Direcţiei Securităţii Statului. După
Todres, care a fost membru al „troicii”, doar pe data de 10 şi 11 august 1937, la
26 octombrie 1937 în această funcţie a fost numit Borisov, secretar al comite-
tului regional de partid din RASSM al PC(b) din Ucraina, care, împreună cu
Kolod, procuror interimar al RASSM, şi-a păstrat calitatea de membru până
la sfârşitul activităţii „troicii”. Între 11 august 1937 şi 11 martie 1938, secretar
al „troicii” a fost Dokuţki, locotenent inferior al Direcţiei Securităţii Statului,
înlocuit apoi de Melniciuk, locotenent inferior al Direcţiei Securităţii Statului,
urmat, la rândul lui, de Ronis, inspector al secţiei speciale nr. 1 a NKVD-ului
din RASSM.
Conform documentelor, „troika specială” din RASSM s-a întrunit în circa
110 „şedinţe judiciare”, reflectate în 110 procese-verbale. Până în prezent au fost
depistate şi cercetate 105 asemenea procese-verbale. Cifra totală a celor con-
damnaţi în perioada 10 august 1937–noiembrie 1938, calculată în baza acestor
date incomplete, este de 4 762 de persoane. Dintre acestea, 3 497 (73,4%) au
fost împuşcate, 1 252 (26,3%) au fost condamnate la 5, 8 şi, respectiv, 10 ani de
detenţie în aşa-zisele „lagăre de corecţie”, iar dosarele a 13 persoane (0,3%) au
fost returnate pentru a fi reexaminate.
Acuzaţiile aduse celor împuşcaţi sau condamnaţi la muncă forţată în gu-
laguri reflectă esenţa represivă a doctrinei dezvoltate de Marx, Engels şi Le-
nin, bazată pe lupta ireconciliabilă dintre clasele şi categoriile „nobiliare” sau
„burgheze” şi cele „proletare”, cât şi a politicii curente a instituţiilor de stat din
URSS, întemeiată pe aceeaşi doctrină „marxistă” şi „leninistă”. Originea socială
„burgheză”, statutul de „culac răsculăcit”, descendenţa din România şi Basarabia,
întreţinerea contactelor cu rudele şi cunoscuţii din România sau din alte „ţări
capitaliste” au servit drept capete de acuzare, indiferent dacă persoanele respec-
tive au săvârşit vreo infracţiune. Noţiunea de „fost culac” era în mod obligatoriu
asociată celei de „calomniator”, „sabotor”, „diversionist”, „contrarevoluţionar”,
„antisovietic” etc. În pofida formulărilor diferite a acuzaţiilor aduse celor con-
Teroarea comunistă 13
damnaţi de „troika specială” din RASSM – „defăimarea puterii sovietice” sau a
„conducătorilor de partid” (inclusiv, a lui Stalin), „înfăptuirea agitaţiei contrare-
voluţionare” sau doar „intenţii contrarevoluţionare”, „răspândirea dispoziţiilor
defetiste”, „lăudarea duşmanilor poporului ce fusese împuşcaţi”, „rudenia cu cei
deportaţi şi răsculăciţi”, „răspândirea ştirilor provocatoare cu privire la începe-
rea războiului şi învingerea în acest război a URSS”, „întreţinerea legăturilor cu
cei de peste hotare” etc. –, ele toate, în fond, se asemănau, având drept sursă
atitudinea marxistă şi bolşevică faţă de diferențele de clasă şi ideologice. În re-
alitate, odată pusă în funcţiune, „maşina morţii” din URSS a ucis sau a mutilat
vieţile multor oameni care nu aveau nimic în comun nici chiar cu percepţia bol-
şevică a „duşmanului” de clasă sau ideologic. În general, majoritatea celor căzuți
sub ghilotina bolșevică din considerente politice, indiferent de originea sau ca-
tegoria socială din care făceau parte, au fost condamnaţi nu pentru crime reale,
ci pentru infracţiuni inventate de
autorităţile sovietice.
Dată fiind vecinătatea cu
România, calificativul de „spion”
era atribuit, de obicei, persoa-
nelor originare din România şi
Basarabia, dar şi celor provenite
din alte ţări. Membrii „troicii”
din RASSM îi acuzau, în 1938, pe
„contrarevoluţionarii” şi „spionii
români” de infracţiunile cele mai
stupide, fapt ce denotă caracterul
lor formal. Astfel, Teodor Caftan
din satul Hlinaia, raionul Slobo-
zia, condamnat la 10 ani de gu-
lag, a fost învinuit, printre altele,
de „dezorganizarea disciplinei
în colhoz”; Petru Schiţenco din
localitatea Slobozia, condamnat
la împuşcare, – de „transmiterea
Proces-verbal al şedinţei „troicii speciale” materialelor... privind starea poli-
a NKVD-ului din RASSM tică şi economică a colhozurilor”;
14 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
Hariton Colomiiciuc din satul Jerebkovo, raionul Ananiev, condamnat la 10
ani de gulag, pentru „agitaţie împotriva candidaturilor propuse în Sovietul
Suprem al RSSU şi RASSM” şi pentru încercarea de a „distruge urna de vot”;
Mihail Lapşin din satul Pererâta, raionul Dubăsari, condamnat la împuşcare
pentru „colectarea şi transmiterea informaţiilor... privind dispoziţiile politice
ale populaţiei”; Ion Jurja, originar din Basarabia, condamnat la împuşcare pen-
tru „acte de sabotaj şi pentru subminarea programelor de învăţământ de la Insti-
tutul Agricol, pentru crearea unor condiţii materiale precare studenţilor” etc.
În paralel cu operaţiunea de lichidare a diverselor elemente „contrare-
voluţionare” şi „antisovietice”, iniţiată în baza ordinului nr. 00447 din 30 iulie
1937, conducerea URSS a iniţiat, în august 1937–noiembrie 1938, şi o serie
de operaţiuni naţionale, orientate împotriva cetăţenilor străini şi sovietici din
URSS, de diversă origine etnică. Este vorba de nemţi, polonezi, „harbini” (lu-
crători de la Calea Ferată Chineză de Răsărit, care, după ce aceasta a fost vân-
dută, în 1935, au revenit în URSS), români, letoni, estonieni, finlandezi, greci,
iranieni, chinezi, bulgari, macedoneni etc.
Comunitatea reprezentanţilor acestor naţiuni era percepută de către con-
ducerea URSS din acea perioadă drept mediu favorabil pentru activitatea „spi-
onilor şi colaboraţioniştilor”. În opinia lui Stalin, hotarul URSS constituia o
„linie neîntreruptă a frontului”, de aceea toţi cei care îl traversau erau conside-
raţi „duşmani reali sau potenţiali”. Au fost arestaţi, în primul rând, cei care se
ocupau de „organizarea relaţiilor externe, a căror ţară istorică reprezenta un
pericol pentru URSS”. Potrivit propagandei sovietice, scopul principal al aces-
tor represiuni din 1937–1938, efectuate în baza criteriului apartenenţei naţi-
onale, era distrugerea, în ajunul războiului, a „coloanei a cincea” din URSS, a
„bazei de spionaj şi diversiune” a ţărilor din „încercuirea capitalistă”.
Deşi operaţiunile naţionale au fost efectuate conform „liniilor” cu, prac-
tic, toate ţările din „încercuirea duşmănoasă”, totuşi, în opinia lui S. A. Cropa-
ciov, nu „naţionalitatea a fost criteriul «infracţionalităţii», ci locul de naştere
sau existenţa oricărui tip de legătură cu acesta”. Naţionalitatea a servit doar
„bază pentru suspiciuni”.
Conform documentelor de arhivă, în operaţiunea germană, declanşa-
tă încă în luna iulie 1937 la indicaţia lui Stalin, din cele 55 005 persoane
condamnate, nemţii au constituit circa 37,7–38,3 mii. Cei mai mulţi oameni
au fost condamnați în cadrul operaţiunii poloneze. Au fost arestaţi 143 810
Teroarea comunistă 15
oameni, condamnaţi – 139 835: împuşcaţi – 111 093 (79,44%), internaţi în
lagăre – 28 742 (20,56%). În operaţiunea „harbină” au fost arestaţi 53 906
„spioni japonezi”. Până la 10 septembrie 1938, au fost examinate 17 851 de
dosare ale „spionilor letoni”, 13 944 fiind împuşcaţi. În anii 1937–1938 au
fost identificaţi 18 861 de „spioni letoni”.
În total, conform rapoartelor prezentate de NKVD, în operaţiunile de-
clanşate împotriva cetăţenilor străini sau sovietici de diverse naţionalităţi din
URSS au fost condamnaţi 343 713 oameni. 247 157 sau 73,66% dintre aceştia
au fost împuşcaţi, iar 96 556 sau 26,34% – întemniţaţi sau internaţi în lagăre.
În 1937–1938, în cadrul operaţiunii „culăceşti”, efectuate în baza ordi-
nului nr. 00447, şi al tuturor operaţiunilor naţionale, care au constituit as-
pecte ale politicii de lichidare a „rezistenţei antisovietice”, au fost arestaţi
1 114 110 oameni, dintre care 1 102 910 au fost condamnaţi. Numărul celor
împuşcaţi a constituit 663 955 de persoane, iar al celor ajunşi în închisori şi
lagăre – 485 620.
„Operaţiunea română” a început în contextul politic creat de represiunile
declanşate împotriva „spionilor polonezi”. Astfel, la 17 august 1937 a fost emi-
să directiva NKVD-ului privind răspândirea ordinului NKVD-ului nr. 00485
din 11 august 1937, care demara „operaţiunea poloneză”, şi asupra „spionilor
români” din RASSM. Conform directivei, trebuiau să fie arestaţi, în primul
rând, „dezertorii şi emigranţii din România”.
Ordinul nr. 00485 preconiza crearea unui organ extrajudiciar special –
„dvoika” –, constituit din comisarul afacerilor interne al URSS şi din procurorul
URSS. În corespondenţa funcţionarilor Comisariatului Poporului al Afacerilor
Interne din Kiev cu cei din instituţia respectivă din Tiraspol, „dvoika” era numi-
tă „Consiliul Special al NKVD-ului din URSS” („Osoboe soveşceanie pri NKVD
SSSR”). Acest organ însă nu trebuie confundat cu Consiliul Special al NKVD-
ului, creat în 1934, alcătuit dintr-un număr mult mai mare de membri.
De asemenea, ordinul nr. 00485 prevedea o modalitate specifică de con-
stituire a dosarelor penale, care erau asemănătoare unor albume. Examinarea
dosarelor se efectua în contumacie, după listele „cusute” în „album”.
Arestările în cadrul „operaţiunii române” (întâlnim deseori termenul „ope-
raţiune română” în corespondenţa membrilor „troicii” din RASSM cu funcţio-
narii Direcţiei Securităţii Statului de la Kiev şi Moscova) au început în luna au-
gust 1937, iar prima şedinţă de „judecată” a „dvoicii”, cu participarea lui N. Ejov,
16 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
comisar al afacerilor interne din URSS, comisar general al securităţii statului, şi
A. Vâşinski, procuror al URSS, s-a produs la 12 septembrie 1937.
Pentru a ne edifica asupra mecanismului de funcţionare a „dvoicii” şi de
condamnare a victimelor arestate vom examina în continuare materialele, lu-
ate aleatoriu, ale şedinţei din 8 octombrie 1937. În acea şedinţă, N. Ejov şi
A. Vâşinski au examinat, conform procesului-verbal nr. 1, „materialele per-
soanelor acuzate de spionaj şi de activitate diversionistă în folosul României,
prezentate de NKVD-ul RSS Ucrainene (referitoare la RASSM)”. Ei au dispus
ca, din totalul de 139 de persoane condamnate, 125 să fie împuşcate, iar 14 –
„internate pe 10 ani în lagăre de concentrare”.
În categoria celor condamnaţi la moarte prin împuşcare, găsim mai mulţi
activişti de partid şi culturali din RASSM. Este vorba de I. Badeev, M. Baluh,
A. Bihman, H. Bogopolski, N. Cabac, P. Chior, A. Dâmbul, K. Galiţki, N. Golub,
Gh. Gordinski, I. Korcinski, D. Prestesco, Gr. Starâi, A. Stroev, S. Săteanu etc.
Totuşi, unii dintre aceştia au scăpat, pentru moment, de executare, deoa-
rece a intervenit şeful securităţii din Kiev. Într-o adresă „strict secretă” („seria
K”) din 11 octombrie 1937, nr. 108809, Leplevski, comisar al afacerilor interne
din RSS Ucraineană, comisar al Securităţii de Stat de rangul II, îi comunica lui
Rivlin, comisar adjunct al afacerilor interne din RASSM, locotenent superior
al Securităţii de Stat, aflat la Tiraspol, următoarele: „Expediindu-vă copia nr. 1
a procesului-verbal nr. 1 din 8 octombrie a.c. cu deciziile tov. Ejov, comisar al
afacerilor interne din URSS, comisar general al Securităţii Statului şi ale tov.
Vâşinski, procuror al URSS, cu privire la lista compusă din 139 de persoane,
acuzate de spionaj şi acţiuni diversioniste în avantajul României, prezentată
vouă de către detaşamentul de grăniceri moldovenesc şi cel de la Râbniţa, pro-
pun să executaţi imediat sentinţa referitor la cei condamnaţi la împuşcare, cu
excepţia a 18 oameni:
1. Badeev Iosif Isakovici
2. Bogopolski Haim Benţionovici
3. Verbiţki Semion Iosifovici
4. Golod Ovişii Ilici
5. Golub Nikolai Isaievici
6. Dimitriu Serghei Vasilievici
7. Chior Pavel Ivanovici
8. Krivorukov Ivan Nikolaevici
Teroarea comunistă 17
 9. Meteliski Leonid Vladimirovici ţiei Securităţii Statului şi t. Colodii, procuror interimar din RASSM, sentinţele
10. Nemirovski Gheorghe Trofimovici de condamnare la moarte prin împuşcare, pronunţate de t. Ejov, comisar al afa-
11. Popovici Grigore Grigorievici cerilor interne din URSS, comisar general al Securităţii Statului, şi t. Vâşinski,
12. Rechemciuc Evsei Timofeevici procuror al URSS, în procesul-verbal nr. 1 din 8 octombrie 1937. Au fost îm-
13. Stroev Aleksandr Ivanovici puşcaţi următorii condamnaţi”. Urmează lista celor 57 de persoane împuşcate.
14. Starâi-Borisov Grigore Ivanovici La 15 octombrie 1937, printr-un alt proces-verbal, funcţionarii respectivi din
15. Tacu Mihail Petrovici RASSM confirmau executarea sentinţei în cazul a încă 47 de persoane con-
16. Turcenko Vasili Ivanovici damnate la moarte de Ejov şi Vâşinski la 8 octombrie 1937. Astfel, timp de o
17. Fridman Zeliman Hunovici săptămână, cu excepţia
18. Cervenakov Mihail Andreevici, care sunt judecaţi în cazuri instru- celor 18 persoane a că-
mentate de Direcţia Securităţii Statului a NKVD-ului din RSSU. ror sentinţă a fost sistată
Raportaţi cu privire la executarea sentinţei, prezentând în Secţia nr. 8 a la intervenţia funcţio-
Direcţiei Securităţii Statului a NKVD-ului din RSSU procesele-verbale şi do- narului sus-menţionat
sarele de anchetă penală ale tuturor condamnaţilor, atât din categoria I, cât şi de la Kiev, şi a două per-
din categoria a II-a. soane a căror sentinţă a
Referitor la cei condamnaţi la internare în lagăre de concentrare o să vi fost comutată de către
se trimită suplimentar extrase din dispoziţiile Consiliului Special („Osoboe Ejov şi Vâşinski, toţi cei
soveşceanie”) al NKVD-ului din URSS”. condamnaţi la moarte
Constatăm, aşadar, că o mare parte din cei care au ocupat funcţii impor- de Consiliul Special al
tante în organele de partid şi de stat, în sistemul de învăţământ şi cel cultural, NKVD-ului din URSS în
arestaţi odată cu declanşarea în august 1937 a „operaţiunii române”, au fost ziua de 8 octombrie 1937
anchetaţi şi supuși represiunilor atât de Consiliul Special al NKVD-ului din au fost executaţi (105
URSS („dvoika specială”), cât şi de Comisariatul Afacerilor Interne şi de Di- persoane din cele 125).
recţia Securităţii Statului din RSSU. Toate condam-
La 13 octombrie 1937, în oraşul Tiraspol, a fost întocmit procesul-verbal nările ulterioare s-au
care confirmă executarea a unui număr de 57 de persoane din cele 125 con- produs după scenariul
damnate la moarte de către N. Ejov şi A. Vâşinski. Iată conţinutul documentu- descris mai sus. Consi-
lui: „Noi, subsemnaţii, Nagornâi, şeful închisorii Direcţiei Securităţii Statului a liul Special sau „dvoi-
NKVD-ului din RSSU, colonel inferior al Direcţiei Securităţii Statului, Pervu- ka” lua deciziile în baza
hin, secretar operativ al NKVD-ului din RASSM, Dokuţki, inspector interimar materialelor prezentate
al Secţiei nr. 8 a Direcţiei Securităţii Statului a NKVD-ului din RASSM, colo- de NKVD-ul de la Kiev
nel inferior al Direcţiei Securităţii Statului, au executat, în baza dispoziţiei nr. care, la rândul lui, le
108809 din 11 octombrie 1937 a t. Leplevski, comisar al afacerilor interne din primea de la NKVD-ul
RSSU, comisar al Direcţiei Securităţii Statului de rangul II, în prezenţa t. Rivlin, din RASSM. În acest Totalurile activităţii „troicii speciale” la ziua de
comisar interimar al afacerilor interne din RASSM, colonel superior al Direc- sistem ierarhic din trei 22 aprilie 1938 (ziua de naştere a lui Vladimir Lenin)

18 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică Teroarea comunistă 19

trepte, „troika specială” din RASSM constituia, pe de o parte, o instituţie au-
tonomă care examina cazurile de „spionaj”, de „diversiuni”, de „antisovietism”,
depistate printre populaţia din stânga Nistrului, iar, pe de altă parte, era un or-
gan care executa deciziile luate de „dvoika” specială de la Moscova în cazurile
persoanelor din RASSM, arestate în cadrul operaţiunii „române”.
În această fază a cercetărilor, nu cunoaștem numărul total al celor din
RASSM care au fost arestaţi şi condamnaţi în cadrul operaţiunii „române”
din URSS. Deocamdată au fost identificate 2 185 de persoane arestate. Din
acest număr, 1 389 (63,6%) au fost condamnate la moarte prin împuşcare, 752
(34,4%) – la internare în gulaguri (majoritatea pe 10 ani), iar materialele a 44
de persoane (2%) au fost returnate pentru a fi cercetate suplimentar.
Din cele 2 185 de persoane, 2 019 sau 92,4% au fost arestate, fiind învi-
nuite de spionaj în favoarea României, iar 166 de persoane sau 7,6% au fost
arestate, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul celorlalte operaţiuni naţionale, în
baza ordinelor NKVD-ului de reprimare a nemţilor, polonezilor, grecilor, bul-
garilor (atunci când aceste documente au existat, desigur), ele fiind învinuite,
respectiv, de spionaj în favoarea Germaniei, Poloniei, Greciei, Bulgariei. Astfel,
de exemplu, 102 persoane au fost arestate şi condamnate în baza „ordinului
NKVD-ului nr. 00439 din 25 iulie 1937”, document care a declanşat operaţiu-
nea „germană” şi reprimarea în masă a nemţilor din URSS; 38 de persoane au
fost arestate în baza „ordinului NKVD-ului nr. 00485 din 11 august 1937”, act
care a dat startul operaţiunii de reprimare a polonezilor din URSS; 5 persoane
au fost condamnate în baza „ordinului NKVD-ului nr. 50215 din 11 decem-
brie 1937” cu privire la reprimarea grecilor; 21 de oameni de etnie bulgară,
cei mai mulţi din satul Parcani, raionul Tiraspol, au fost condamnaţi „pentru
spionaj şi activitate diversionistă în folosul Bulgariei”.
Operaţiunea „română”, declanşată în RASSM, în baza directivei NKVD-
ului din 17 august 1937, s-a răspândit în curând asupra întregului teritoriu al
Ucrainei, iar apoi şi asupra altor regiuni din URSS. În total, în cadrul operaţi-
unii „române” din URSS, au fost condamnaţi 8 302 oameni: 5 439 (65,5%)– la
moarte prin împuşcare, iar 2 863 (34,5%) – la internare în gulaguri.
În RASSM, conform unor date incomplete, în timpul operaţiunii de re-
primare a „foştilor culaci” şi a „elementelor antisovietice”, demarate în baza
ordinului NKVD-ului nr. 00447 din 30 iulie 1937, şi a operaţiunii de reprima-
re a „spionilor români”, inițiate în baza directivei NKVD-ului din 17 august
20 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
1937, au fost arestate 6 947 de persoane: 4 886 (70,3%) au fost condamnate la
împuşcare, 2 004 (28,9%) – la internare în gulaguri, iar dosarele a 57 (0,8%) de
persoane au fost returnate pentru a fi reexaminate.
Aşadar, „duşmanii poporului” au fost arestaţi şi condamnaţi de către
„troika specială” a NKVD-ului din RASSM, în cadrul operaţiunii „culăceşti”
din iulie 1937 şi noiembrie 1938 din URSS, şi de „dvoika specială” a NKVD-
ului din URSS, în cadrul operaţiunii „române”, efectuate în august 1937–no-
iembrie 1938. Scopul acestor represiuni și al acestor crime în masă din peri-
oada de vârf a „marii terori” a fost lichidarea rivalilor politici ai lui Stalin, a
heterodocşilor şi a oricărei opoziţii din URSS, consolidarea regimului totalitar
comunist. Totodată, represiunile au constituit, după cum menţionează mulţi
cercetători, o condiţie indispensabilă pentru funcţionarea economiei sovieti-
ce, bazate pe munca neremunerată, de sclavi, a deţinuţilor. În plus, represiuni-
le urmăreau distrugerea elitelor care contribuiseră, în anii 20 ai secolului XX,
la o anumită renaştere naţională. Stalin pregătea astfel terenul pentru o nouă
elită ce urma să stea la baza relaţiilor inegale dintre naţiunile sovietice.
2. Pactul Molotov-Ribbentrop şi anexarea Basarabiei
Colaborarea Uniunii Sovietice cu Germania nazistă, în anul 1939, a avut
drept rezultat acordul mutual prin care cele două părţi delimitau „sferele de
interese” în zona Europei de Est. La 23 august 1939, la Moscova, miniştrii de
externe ale celor două ţări au semnat Pactul de neagresiune între Germania şi
URSS şi Protocolul adiţional secret. Ziarul „Pravda”, la 24 august 1939, aprecia
importanţa documentului semnat astfel: „Pactul de neagresiune, semnat între
Uniunea Sovietică şi Germania, textul căruia îl publicăm astăzi, este un docu-
ment de o extraordinară importanţă, exprimând politica consecventă, de pace
a Uniunii Sovietice”. La 25 august, deplin satisfăcut, Adolf Hitler i-a transmis
un mesaj aliatului sau, Benito Mussolini, informându-l că, în urma negocierii
cu URSS, se ivise în politica mondială „o situaţie integral nouă, care trebuia
considerată ca oferind cel mai important avantaj posibil pentru Axă”.
Acest pact, spunea și V. Molotov, șeful Guvernului sovietic și comisar al
poporului pentru afacerile externe al URSS, în cuvântarea rostită la 31 august
Teroarea comunistă 21
1939, la sesiunea extraordinară a Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice, cu
prilejul ratificării documentului semnat, „ne permite nu numai înlăturarea
pericolului unui război cu Germania; el reduce spaţiul unor eventuale con-
fruntări militare în Europa şi, în felul acesta, serveşte cauzei păcii generale;
el trebuie să ne asigure posibilităţi noi de creştere a forţelor, de consolidare a
poziţiilor noastre, extinderea continuă a influenţei Uniunii Sovietice asupra
dezvoltării internaţionale”. Prin urmare, cele două regimuri totalitare îşi expri-
mau deplina satisfacţie de tranzacţia încheiată de curând, fiecare adaptându-şi
proiectele la situaţia nou-creată. La Paris şi la Londra însă, Pactul sovieto-ger-
man a provocat consternare.
În informaţia Comisiei Congresului deputaţilor din URSS pentru aprecie-
rea politică şi juridică a Pactului sovieto-german de neagresiune din 23 august
1939 se menţionează că pactul, prin sine însuşi, sub aspect juridic, nu a ieşit
din cadrul acordurilor încheiate în acel timp, nu a încălcat legislaţia internă şi
obligaţiile internaţionale ale URSS. Hotărârea adoptată de legislativul Uniunii
Sovietice constata: „Conţinutul acestui pact nu era în contradicţie cu normele
dreptului internaţional şi ale procedurii de încheiere a acordurilor între state,
acceptate în cazul unor asemenea tratative”.
Semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, Moscova, 23 august 1939
22 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
Nu putem fi de acord cu afirmaţia că Pactul sovieto-german de neagresiu-
ne nu a încălcat obligaţiile internaţionale ale Uniunii Sovietice. Prin semnarea
Pactului de neagresiune cu Germania hitleristă, au fost lipsite de valoare alte
acorduri internaţionale, semnate de Uniunea Sovietică. Conţinutul pactului
era în contradicţie şi cu procedura URSS de elaborare şi de semnare a trata-
telor internaţionale. Majoritatea pactelor de neagresiune, semnate de URSS,
prevedeau denunţarea acestora în momentul declanşării agresiunii din partea
celeilalte părţi semnatare împotriva unei terţe ţări. Pactul sovieto-polonez de
neagresiune, semnat la 25 iulie 1932, de exemplu, prevedea că „dacă una din
părţile semnatare va iniţia o agresiune împotriva unei terţe ţări, cealaltă parte
va fi în drept, fără avertizare, să denunţe acest pact”. Pe de altă parte, pactul
sovieto-francez de neagresiune, semnat la 29 noiembrie 1932, stipula că „dacă
una din Înaltele Părţi Semnatare va utiliza agresiunea împotriva unei terţe ţări,
cealaltă Înaltă Parte Semnatară va fi în posibilitatea să denunţe, fără avertizare,
prezentul pact”. Prin urmare, obligaţiile stipulate de tratate erau corelate cu ac-
ţiunile paşnice ale partenerului. În textul Pactului sovieto-german de neagre-
siune, din 23 august 1939, o atare clauză lipsea. Iată de ce, Pactul sovieto-ger-
man a servit drept „undă verde” pentru agresiunea hitleristă asupra Poloniei,
aceasta semnificând şi începutul celui de-al Doilea Război Mondial.
Mult mai important, decât cele şapte articole ale pactului, publicate ime-
diat după semnare, era Protocolul adiţional secret. Semnând acest document,
Uniunea Sovietică şi Germania nazistă, prin consens, au pus baza împărţirii
Europei de Est, hotărând destinele Finlandei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Po-
loniei şi României. Punctul 3 al Protocolului adiţional secret menţiona inte-
resul URSS pentru Basarabia: „În privinţa Europei sud-estice, partea sovietică
subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi
declară totalul dezinteres faţă de aceste teritorii”.
Acest Protocol con­travenea principiilor fundamentale unanim recunos-
cute şi normelor imperative ale dreptului internaţional, întrucât părţile sem-
natare hotărau soarta unor terţe state fără participarea sau sesizarea acestora.
Din aces­te motive, Pactul şi Protocolul său adiţional secret au fost nule şi
neavenite din momentul semnării lor.
La 1 septembrie 1939, Germania atacă Polonia, punând începutul celui
de-al Doilea Război Mondial. La 17 sep­tembrie, URSS, manifestându-şi fideli-
tatea faţă de an­gajamentele convenite cu Germania, declanşează opera­ţiuni mi-
litare împotriva Poloniei, participând, la lichidarea statului polonez. Au urmat
Teroarea comunistă 23
apoi acţiunile so­vietice de anexare a celor trei State Baltice şi războiul împotriva
Finlandei.
Desfăşurarea evenimentelor ulterioare în estul Europei s-a înscris integral
în aranjamentul sovieto-german din 23 august 1939. Ultimul act avea să fie
„jucat” în sud-estul Europei, adică în teritoriul României.
După semnarea Pactului sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului
adiţional secret, atitudinea URSS faţă de România s-a transformat într-o osti-
litate calculată şi mereu crescândă. În primele luni ale anului 1940, presa so-
vietică începea o campanie antiromână intensă pe tema Basarabiei. Se insinua
că schimbările fundamentale ce avuseră loc în Europa impuneau şi României
să „lichideze problemele teritoriale pe care le are în suspensie cu URSS”. Sem-
nalul cel mai ameninţător l-a constituit raportul lui V. Molotov, prezentat la 29
Teritoriile Basarabiei
anexate la URSS
Bucovina de Nord
anexată la URSS
Frontiera dintre URSS
şi România
Harta Basarabiei, 1940
24 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
martie 1940 în şedinţa sesiunii a VI-a a Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice,
când preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, comisarul afacerilor ex-
terne spunea: „...Printre ţările vecine din sud amintite mai înainte este una cu
care nu avem un pact de neagresiune, România. Aceasta se explică prin exis-
tenţa unei chestiuni litigioase nerezolvate, acea a Basarabiei, a cărei anexiune
de către România nu a fost niciodată recunoscută de URSS, deşi aceasta nu a
pus niciodată chestiunea înapoierii Basarabiei pe cale militară. În felul acesta,
nu este niciun motiv de agravare a relaţiilor sovieto-române...”. Acest discurs
al lui Molotov, apreciat în cercurile diplomatice româneşti ca un avertisment
serios la adresa României, a trezit uimirea şi neliniştea oamenilor politici.
Modificarea situaţiei internaţionale în Europa, în legătură cu noile cu-
ceriri ale Germaniei, a determinat Moscova să accelereze pregătirile pentru
realizarea prevederilor articolului 3 din Protocolul adiţional secret la Pactul
sovieto-german de neagresiune. Între 11 şi 14 mai, secţia operativă a statului
major al regiunii militare Kiev a ordonat secţiei topografie militară să pre-
gătească seturi de hărţi topografice ale zonei de frontieră a României. La 3
iunie, N. Vatutin, şeful statului major al regiunii militare Kiev, a elaborat şi a
transmis mareşalului S. Timoşenko, comisarul apărării al Uniunii Sovietice,
un memoriu strict confidenţial în care erau expuse consideraţiile privind
organizarea şi desfăşurarea operaţiunii Frontului (de Sud) împotriva Româ-
niei. Ţinta strategică imediată a Frontului o constituia încercuirea şi lichi-
darea forţelor armate române pe teritoriul de la est de linia: Munţii Carpaţi,
Focşani, Galaţi, râul Dunărea, barând total retragerea forțelor române la vest
de linia indicată. În urma acestei operaţiuni, trupele sovietice trebuiau să
ocupe crestele Munţilor Carpaţi, porţile Focşani şi cursul inferior al Dunării
şi să ajungă la linia Focşani–Brăila. Adâncimea operaţiunilor militare urma
să constituie 220–250 km. Ritmul mediu al operaţiunii trebuia să fie de 10
km pe zi. Ea urma să fie organizată în colaborare strânsă cu Flota Mării
Negre. În opinia lui Vatutin, forţele aeriene, cu un efectiv de 15 brigăzi de
aviaţie, trebuiau să lichideze avioanele româneşti, în aer şi pe aerodromuri,
în special în zona Bucureşti, şi să lichideze bazele militare din Constanţa
şi Galaţi. În cooperare cu Flota Mării Negre, aviaţia militară avea sarcina
să asigure supremaţia pe Marea Neagră, până la strâmtoarea Bosfor. Flota
Mării Negre trebuia să lichideze flota şi bazele militare ale României şi să
asigure supremaţia pe mare; să cucerească strâmtorile Bosfor şi Dardanele şi
Teroarea comunistă 25
să blocheze ieşirile din acestea; să blocheze coastele româneşti de la Marea
Neagră; să pregătească şi să asigure debarcarea trupelor parașutate pe cursul
inferior al Dunării.
Conform generalului Vatutin, în cazul în care prima operaţiune a fron-
tului va fi realizată cu succes, trupele sovietice trebuiau să fie amplasate în
faţa porţilor Focşani pentru aplicarea loviturii principale asupra oraşului
Bucureşti, lichidarea totală a României, cucerirea Dobrogei şi, în continua-
re, pentru a pune stăpânire pe Turcia europeană şi Dardanele. Acestea erau
viziunile geostrategice ale unuia din cei mai de vază comandanţi ai Armatei
Roşii, viziuni formate în baza doctrinei bolşevice cu privire la politica exter-
nă a URSS şi a rolului forţelor armate sovietice în realizarea acestei politici.
Însă, planul războiului împotriva României era elaborat în altă parte,
în cadrul Direcţiei operative a Marelui Stat Major al Armatei Roşii. Până la
7 iunie 1940, în activităţile de planificare a participat şi generalul de armată
Gh. Jukov. În această zi, prin ordinul nr. 02469 al comisarului apărării, el este
numit comandant al regiunii militare cu destinaţie specială Kiev, iar la 8 iunie
pleacă în capitala Ucrainei Sovietice pentru a prelua comanda.
Trecerea râului Nistru de către Armata Roşie, 28 iunie 1940
26 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
La 9 iunie, prin directivele comisarului poporului pentru apărare nr.
OY/583 şi nr. OY/584, consiliului militar al regiunii militare speciale Kiev şi
al celui al regiunii militare Odesa li s-a ordonat să se pună în stare de luptă
conform statelor de pace. Prin joncţiunea celor două regiuni, a fost creat Fron-
tul de Sud, condus de generalul Gh. Jukov. Acest Front avea în componenţă
armatele 5, 9 şi 12. La 10 iunie, trupele celor trei armate au primit directive
privind concentrarea de-a lungul graniţei cu România, care urma să înceapă la
11 iunie, sub pretextul unui exerciţiu, şi să se finalizeze la 24 iunie 1940.
La 13 iunie, la Kremlin, a avut loc consfătuirea conducerii militare şi po-
litice superioare, la care au participat I. V. Stalin; V. M. Molotov; Comisarul
apărării, mareşalul S. K. Timoşenko; şeful Marelui Stat Major, mareşalul B. M.
Şapoşnikov; şeful direcţiei politice a Armatei Roşii, L. Z. Mehlis; comandantul
regiunii militare Kiev, generalul Gh. K. Jukov, comandantul regiunii militare
Odesa, generalul I. V. Boldin, comisarul poporului cu problemele Flotei mili-
tare maritime, amiralul N. G. Kuzneţov şi alţii.
Pentru acţiunile trupelor au fost aprobate două variante. Varianta prin-
cipală consta dintr-un plan elaborat pentru cazul în care trupele române vor
opune rezistenţă. Conform acestuia, Frontul de Sud urma să execute o lovitură
concentrată, cu forţele unităţilor armatei a 12-a, de-a lungul râului Prut spre
Iaşi, iar cu forţele armatei a 9-a, la sud de Chişinău spre Huşi.
A doua variantă prevedea acţiuni pentru cazul în care trupele române
aveau să se retragă la vest de Prut fără a opune rezistenţă. Misiunea trupelor
sovietice în aceste condiţii consta în ieşirea, cât mai rapidă, a eşaloanelor mo-
bile la Prut, pentru a controla retragerea trupelor române. Unităţile de infan-
terie trebuiau să se deplaseze în eşalonul al doilea, având misiunea de a sprijini
la timp primul eşalon.
La 26 iunie 1940 pe Frontul de Sud erau concentrate 32 de divizii infan-
terie, 2 divizii infanterie moto, 6 divizii cavalerie, 11 brigăzi tancuri, 3 brigăzi
desant aerian, 16 regimente artilerie din rezerva comandantului-şef, 14 regi-
mente artilerie de corp şi 4 divizioane artilerie. Numărul total al trupelor şi
al armamentului aflat în dotarea frontului, după date incomplete, era nu mai
puţin de 637 149 de oameni, 9 415 tunuri şi aruncătoare de mine, 2 461 de
tancuri, 359 de maşini blindate, 28 056 de automobile.
Teroarea comunistă 27
 Pregătirea operaţiunii militare de ocupare a Basarabiei şi Bucovinei im-
punea comandamentului sovietic şi o minuţioasă pregătire ideologică, atât a
trupelor ce urmau să invadeze Basarabia şi Bucovina, cât şi a viitorilor cetăţeni
sovietici. În acest scop, au fost antrenate presa sovietică, radioul, Kominternul şi
partidele comuniste din diferite ţări, corpul politic şi al activiştilor comunişti din
armată. Astfel, în presă, la radio, în discursuri politice, în literatură şi publicaţii
periodice se susţinea că Basarabia ar fi „un ţinut rusesc”, „ocupat vremelnic de
„gărzile albe” române. Despre Bucovina se insinua că ar fi o veche provincie
locuită „în majoritate de ucraineni”, cedată României în mod injust prin Tratatul
de la Saint Germain.
La întrunirile politice din Ucraina, Galiţia Occidentală şi RASS Moldove-
nească, agitatorii Partidului Comunist şi instructorii politici ai Armatei Roşii
insistau asupra următoarelor teme: „România va fi obligată să retrocedeze atât
Basarabia, cât şi Bucovina, care e locuită de ucraineni”; „România pregăteşte
o agresiune armată contra Uniunii Sovietice, pe care Armata Roşie trebuie să
o prevină cât mai curând”. Direcţia politică a Armatei Roşii obliga ofiţerii po-
litici „să organizeze cu ostaşii roşii şi comandanţii inferiori informări politice
şi discuţii pe temele: „Totdeauna şi pretutindeni să ne facem datoria faţă de
Patrie”, „Să susţinem onoarea de ostaş al Armatei Roşii”, „Relaţiile dintre URSS
şi România”, „Acţiunile provocatoare ale cercurilor guvernante ale Români-
ei faţă de Uniunea Sovietică”, „Războaiele drepte şi nedrepte”, „Orice război
purtat de statul muncitorilor şi al ţăranilor este un război drept, un război de
eliberare” etc.
Aşadar, dacă în articolul 3 al Protocolului adiţional secret, semnat la 23
august 1939 la Moscova, URSS, susţinută de Germania nazistă, „subliniază
interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia”, acest „interes” urma să fie re-
alizat cu forţa masivă a Armatei Roşii, bine echipată şi moral pregătită pentru
cotropirea de pământuri străine.
Pregătirea războiului împotriva României a fost urmată de ofensiva
diplomatică a Moscovei. În condiţiile în care ostilităţile de pe Frontul de
Vest intraseră în faza lor finală, prin capitularea la 22 iunie 1940 a Fran-
ţei şi imobilizarea trupelor engleze de pe continent, Guvernul Uniunii So-
vietice, profitând de totala izolare internaţională a României, anunţa la
23 iunie partenerul său, Germania nazistă, că intenţionează să-şi satisfacă
pretenţiile teritoriale faţă de România şi să obţină teritoriul Basarabiei şi
28 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
al Bucovinei. V. Molotov l-a invitat pe ambasadorul german la Moscova,
von Schulenburg, şi i-a relatat că „Uniunea Sovietică ar dori să soluţio-
neze chestiunea pe cale paşnică, dar România nu a răspuns” la declaraţia
sovietică din 29 martie 1940. Guvernul sovietic „doreşte să înainteze Ro-
mâniei această chestiune foarte curând. Bucovina, ca regiune populată de
ucraineni, se include, de asemenea, în soluţionarea problemei Basarabiei...
Dacă România nu va merge la soluţionarea paşnică a problemei Basarabi-
ei, Uniunea Sovietică o va soluţiona cu forţa militară. Uniunea Sovietică a
aşteptat mult şi cu răbdare soluţionarea acestei probleme, acum însă nu se
mai poate aştepta”.
La atenţionarea lui Schulenburg că „renunţarea Sovietelor la Bucovina,
care n-a aparţinut niciodată nici chiar Rusiei ţariste, va favoriza substanţial re-
glementarea paşnică”, Molotov l-a contrazis, spunând că „Bucovina constituie
ultima parte ce-i mai lipseşte Ucrainei unite şi că, din această cauză, Guvernul
sovietic acordă importanţă soluţionării acestei chestiuni concomitent cu cea a
Basarabiei”.
Ca urmare a poziţiei Berlinului faţă de problema Bucovinei, V. Molotov
l-a convocat la 26 iunie pe Schulenburg şi i-a declarat că Guvernul sovietic „a
hotărât să-şi limiteze pretenţiile sale la partea de nord a Bucovinei, cu oraşul
Cernăuţi”. În consecinţă, Germania, prin ambasadorul ei la Moscova, a accep-
tat pretenţiile sovietice.
Aşadar, către sfârşitul zilei de 26 iunie 1940, înţelegerea dintre URSS şi Ger-
mania nazistă privitoare la răpirea Basarabiei şi Bucovinei era încheiată. Urmau
să intre în acţiune forţele şi mijloacele de realizare a planului de cotropire.
Încheind pregătirile militare şi consultând Berlinul, Guvernul sovietic a
prezentat Guvernului României două note ultimative, la 26 şi 27 iunie 1940.
La 26 iunie, ora 22.00, V. M. Molotov l-a invitat la Kremlin pe ministrul ro-
mân la Moscova, Gheorghe Davidescu, şi i-a remis nota ultimativă, prin care
cerea României să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei, afirmând că Româ-
nia pro­fitase de slăbiciunea militară a Rusiei, în 1918, acaparând o parte din
teritoriul ei, Basarabia, „călcând astfel unitatea seculară a Basarabiei, populată
în principal de ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană”. În continu­are, în
notă se menţiona că „acum, când slăbiciunea mili­tară a URSS e de domeniul
trecutului... Uniunea Sovi­etică consideră necesar şi oportun ca, în interesul resta­
bilirii dreptăţii, să păşească, împreună cu România, la rezolvarea imediată a
Teroarea comunistă 29
chestiunii retrocedării Basarabiei Uniunii Sovietice... Guvernul sovietic conside­
ră că problema retrocedării Basarabiei este legată în mod organic de problema
transmiterii către URSS a acelei părţi a Bucovinei a cărei populaţie este legată, în
marea sa majoritate, de Ucraina Sovietică atât prin comunitatea sorţii istorice,
cât şi prin comunitate de limbă şi componenţă naţională. Un astfel de act ar fi cu
atât mai just, cu cât transmiterea părţii de nord a Bucovinei către URSS ar putea
reprezenta, de fapt, numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire
a acelei mari pierderi, pricinuite URSS şi populaţiei Basarabiei prin dominaţia
de 22 de ani a României în Basarabia.
...Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României: Să înapoieze cu
orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia; Să transmită Uniunii Sovietice partea de
nord a Bucovinei, cu frontiera potrivit hărţii anexate.
...Guvernul sovietic aşteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în
decursul zilei de 27 iunie curent”.
Ambasadorul Davidescu a încercat să contracareze declaraţiile din ulti-
matum, aducând argu­mente întemeiate, care însă au fost respinse de Molotov.
Tactica Guvernului URSS era de a lansa un atac pu­ternic fără a oferi României
decât alternativa cedării sau războiului.
Ultimatumul sovietic a luat prin surprindere Guvernul român. În condiţi-
ile totalei izolări internaţionale şi în faţa pericolului declanşării unui război pe
mai multe fron­turi, Guvernul României s-a văzut silit să cedeze în fața presiu­
nilor sovietice. În urma celor două şedinţe ale Consiliului de Coroană şi ale
sfaturilor Aliaţilor din Înţelegerea Balcanică, România a decis, sub presiunea
forţei, evacuarea Basarabiei şi nordului Bucovinei. A fost refuzat războiul pen-
tru a nu pune în pericol existenţa Statului Român.
În ziua de 28 iunie, la ora 14.00, trupele Frontului de Sud au trecut fronti-
era, conform variantei nr. 2. În ziua de 3 iulie, la ora 14.00, la termenul indicat
de Guvernul sovietic, noua graniţă sovieto-română a fost închisă. În cursul
zilelor de 3 şi 4 iulie, în marile garnizoane ale Basarabiei şi Bucovinei ocupate,
au avut loc parade de triumf ale Armatei Roşii.
Aşadar, ocuparea pământurilor strămoșești româneşti a fost posibilă da-
torită mai multor factori, determinanţi fiind: prevederile punctului 3 al Proto-
colului adiţional secret la pactul Molotov-Ribbentrop; potenţialul militar so-
vietic ca mijloc de realizare a politicii expansioniste a Statului Sovietic; situaţia
internaţională nefavorabilă României.
30 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
În numai cinci zile, sub presiunea forței brute, România a cedat Uniunii
Sovietice 50 762 kmp (Basarabia – 44 500 kmp şi nordul Bucovinei – cu 6 262
kmp), cu 4 021 086 ha teren agricol (20,59% din suprafaţa agricolă a ţării);
3 776 309 locuitori, dintre care 53,49% – români, 10,34% – ruşi, 15,30% – ruteni
şi ucraineni, 7,27% – evrei, 4,9% – bulgari, 3,31% – germani, 5,12% – alţii.
Anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei, nordului Bucovinei şi
ţinutului Herţa a constituit primul act al sfârtecării României în anul 1940.
Trecerea acestor teritorii în componenţa URSS va genera consecinţe drama-
tice pentru întreg poporul român, îndeosebi pentru populaţia din teritoriile
menţionate.
Raptul Basarabiei este urmat de modificări radicale în toate sferele vieţii. Are
loc instaurarea puterii absolute a partidului bolşevic; lichidarea proprietăţii priva-
te, însoţită de etatizarea economiei; utilizarea terorii, manifestată prin violenţă și
teroare în masă, folosirea unui amplu mecanism de deznaţionalizare etc.
3. Dezmembrarea Basarabiei şi formarea RSSM
Una dintre consecinţele principale, generate de ocuparea teritoriului din-
tre Prut şi Nistru, l-a constituit dezmembrarea Basarabiei, prin legea din 2
august 1940 a Sovietului Suprem al URSS, efectuată de Moscova odată cu dez-
membrarea Republicii Autonome Moldoveneşti, creată anterior tot de Mosco-
va, la 12 octombrie 1924, în cadrul Ucrainei Sovietice.
În procesul de pregătire şi proclamare a formării RSS Moldoveneşti se
conturează câteva etape. Prima etapă durează de la 3 iulie până la 10 iulie 1940,
când statutul teritoriului Basarabiei urma să fie precizat. A doua etapă înce-
pe din 10 iulie, când gazeta „Pravda” publică propunerea făcută, chipurile, de
Consiliul Comisarilor Poporului al RASSM şi Comitetul Regional Moldove-
nesc al PC(b) al Ucrainei privind „reunirea populaţiei moldoveneşti a Basa-
rabiei cu populaţia moldovenească a Republicii Autonome Moldoveneşti şi
formarea RSS Moldoveneşti”. Gazeta „Pravda” relata că Consiliul Comisarilor
Poporului al URSS şi CC al PC(b) din Uniunea Sovietică, la rândul lor, „au
susţinut rugămintea organiza­ţiilor moldoveneşti” şi au hotărât să facă, în legă-
tură cu aceasta, o propunere respectivă Sovietului Suprem al URSS. Din infor-
maţia publicată de „Pravda”, avea să se afle că conducerea RASSM deja pleda
Teroarea comunistă 31
pentru „reunirea populaţiei moldoveneşti” de pe ambele maluri ale Nistrului
şi nu mai insista asupra necesităţii unirii Basarabiei cu Republica Autonomă
Moldovenească, ca unităţi teritoriale, aşa cum preconizau sovieticii în anii
1924–1940. Noua formulă lăsa să se înţeleagă, destul de clar, că ideea oficiali-
zării încorporării Basarabiei în cadrul RASS Moldoveneşti şi, deci, a Ucrainei,
era abandonată. Se trecuse la ideea „reunirii populaţiei moldoveneşti”.
Iniţiativa creării republicii unionale moldoveneşti nu a aparținut popu-
laţiei RASSM şi, cu atât mai puţin, populaţiei Basarabiei, deoarece nimeni, în
realitate, nu s-a adresat conducerii sovietice în acest sens. Această nouă „ope-
raţie” politică a fost pusă în scenă fără ştirea a chiar înseși „organizaţiilor”
care au primit dispoziţia să se pronunţe în sensul „rugăminţii” referitoare la
„reunirea poporului moldovenesc”, adică, fără ştirea autorităților RASSM şi,
bineînţeles, fără ştirea populaţiei dintre Prut și Nistru.
Conducătorii Republicii Autonome Moldoveneşti, stabiliţi de curând la
Chişinău, ca şi cei ai Ucrainei, nu au întârziat să prezinte Moscovei propuneri-
le lor privind formarea RSSM. Comitetul regional de partid, Consiliul Comi-
sarilor Poporului şi Prezidiul Sovietului Suprem al RASSM rugau Moscova să
stabilească teritoriul Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti astfel încât la
RSS Ucraineană să fie trecute, pe lângă nordul Bucovinei, raioanele Codâma,
Forţarea râului Nistru de către sovietici, 28 iunie 1940
32 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
Balta şi Pesciana din RASSM, şi judeţele Hotin, Cetatea Albă (Akkerman) şi
plasa Chilia a judeţului Ismail din Basarabia.
Pe de altă parte, conducerea de la Kiev a depus eforturi pentru a obţine
ca cel puţin o parte din teritoriul Basarabiei să fie transmisă Ucrainei. Această
parte a teritoriului dintre Prut şi Nistru urma s-o constituie judeţele Hotin,
Cetatea Albă şi Ismail, adică părţile de nord şi de sud ale Basarabiei. În ceea ce
priveşte teritoriul RASS Moldoveneşti, Kievul propunea trasarea graniţei astfel
încât RSS Moldoveneşti să-i rămână doar şase din cele 14 raioane din stân-
ga Nistrului. Prin urmare, 6 judeţe din Basarabia şi 6 raioane din RASSM –
aceasta a fost formula ucraineană.
Examinând propunerile conducerii RASSM şi a celei a Ucrainei Sovietice
cu privire la stabilirea graniţei dintre RSSU şi viitoarea RSSM, A. Gorkin, se-
cretarul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, în informaţia adresată lui Gh.
Malenkov, secretar al CC al PC(b) din Uniunea Sovietică, considera proiectul
propus de conducerea RASS Moldoveneşti „mai acceptabil”.
Până la urmă, orice argument în favoarea păstrării integrităţii Basarabiei
şi a RASSM a fost respins. Mai mult decât atât, evoluţia evenimentelor ulteri-
oare demonstrează că amputarea nordului şi sudului Basarabiei a fost efectua-
tă ignorându-se argumentele.
La 2 august 1940, Sovietul Suprem al URSS a adoptat legea „Cu privire
la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti” în care se spunea:
„Venind în întâmpinarea oamenilor muncii din Basarabia, a oamenilor muncii
din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească privind reunirea
populaţiei moldoveneşti din Basarabia cu populaţia moldovenească din RASS
Moldovenească şi călăuzindu-se de principiul dezvoltării libere a naţionalităţi-
lor, Sovietul Suprem al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste hotărăşte:
A forma Republica Sovietică Socialistă Moldovenească unională.
În componenţa Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti unionale se
includ oraşele Tiraspol şi Grigoriopol, raioanele Dubăsari, Camenca, Râbniţa,
Slobozia şi Tiraspol ale Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldove-
neşti, oraşul Chişinău şi judeţele Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Orhei şi So-
roca ale Basarabiei...”
Aşadar, Republica Sovietică Moldovenească unională a fost formată în
graniţele proiectate de Kiev, dintr-o parte mai mare a Basarabiei şi una mai
mică a RASSM.
Teroarea comunistă 33
 În ce măsură a fost legală hotărârea sesiunii a VII-a a Sovietului Suprem
al URSS?
Se ştie că la 2 august 1940, în timpul sesiunii, T. Constantinov, preşedinte
al Consiliului Comisarilor Poporului al RASSM, a declarat că în Republica
Unională Moldovenească nu trebuiau incluse „judeţele Basarabiei precum
Hotin, Akkerman şi Ismail”, cât şi unele raioane ale RASS Moldoveneşti cu
populaţie preponderent ucraineană. Este demonstrat că lui T. Constantinov
i s-a indicat să facă această declaraţie de „înţelegere cu Ucraina”, privind gra-
niţele RSSM, şi s-a procedat astfel fără ştirea Comitetului regional de partid
al RASSM. Prin urmare, declaraţia lui T. Constantinov nu poate fi considerată
drept expresie a voinţei populaţiei moldoveneşti din Basarabia și nici din RASSM.
Pe de altă parte, conform Constituţiei RASS Moldoveneşti, teritoriul ei nu pu-
tea fi modificat fără consimţământul acesteia. Cum însă un referendum oficial
organizat nu a avut loc sau nu exista o hotărâre prealabilă a Sovietului Suprem
al republicii în acest sens, dezmembrarea ei teritorială a fost ilegală.
Consiliul Comisarilor Poporului al RASSM nu era organul reprezentativ al
Basarabiei, pentru ca preşedintele lui să poată lua cuvântul în numele populaţiei
din Basarabia, iar persoanele care plecase la Moscova, în calitate de „delegaţie a
Basarabiei şi a Bucovinei de Nord”, nu erau reprezentanţi aleşi, ci nişte oameni
selectați în pripă, fără împuterniciri să decidă soarta Basarabiei şi a RASSM. Rolul
„aleşilor Basarabiei şi Bucovinei de Nord” a fost de „a saluta Sovietul Suprem”.
Hotarul de la Prut, 1940
34 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
Aşadar, atât dezmembrarea RASS Moldoveneşti, cât şi a Basarabiei, la 2
august 1940, a fost un act ilegal; a fost, de fapt, un dictat al Moscovei în baza
propunerilor făcute de conducerea RSS Ucrainene.
De ce s-a procedat tocmai aşa? Care au fost cauzele care au determinat
Kremlinul să dicteze această delimitare teritorial-administrativă şi nu alta?
Doar au fost propuse mai multe variante.
În primul rând, păstrarea integrităţii Basarabiei devenise nefavorabilă
pentru Kremlin. Moscova a considerat oportun să dezmembreze această re-
giune, aproape similar împărţirii ei de către turci, în aşa-numitele raiale, în
perioada suzeranităţii triseculare asupra principatelor române. La fel ca în
timpul supremaţiei turceşti, judeţul nordic, Hotin, şi cele sudice, Cetatea Albă
şi Ismail, au fost rupte de restul Basarabiei. Probabil că diplomaţia sovietică a
hotărât că în acest fel va fi mai uşor ca Rusia să păstreze (sau să încerce să re-
ţină în componenţa sa) importantele raioane strategice ale Basarabiei, inclusiv
ieşirea la gurile Dunării, chiar şi în cazul în care, eventual, sovieticii vor fi siliţi,
din cine ştie ce motive sau considerente, să accepte unele cedări teritoriale în
această zonă.
În acest context, trebuie reliefat faptul că prin amputarea judeţelor de sud
ale Basarabiei şi încorporarea lor în componenţa Ucrainei, RSS Moldoveneas-
că a fost lipsită de ieşire la Dunăre şi la limanul fluviului Nistru, adică a fost
înlăturată de la Marea Neagră. Dovadă în acest sens serveşte „argumentul” lui
M. Greciuha, preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Ucrainene,
privind graniţa RSSM: „Dunărea – marea arteră fluvială, rezistentă la îngheţ –
este unită cu Marea Neagră şi poate fi utilizată, în mod eficient de flota fluvială
şi maritimă pe teritoriul RSS Ucrainene şi nu are rost a împărţi Dunărea în
sfere de influenţă atât din punct de vedere economic, cât şi strategic”. Astăzi
Republica Moldova resimte consecinţele trunchierii sudului Basarabiei.
Aşadar, formarea RSS Moldoveneşti, prin dezmembrarea teritorială a
RASSM şi, mai ales, a Basarabiei, a fost dictată la Moscova în mod ilegal şi
luându-se în calcul considerații strategice. Aceasta constituia încă o faţetă a
regimului totalitar bolşevic care îşi extindea teritoriile spre vest. În felul acesta,
organele de resort ale URSS luau măsuri ca generaţiile ulterioare să se convin-
gă de faptul că dacă nu toată Basarabia, precum a fost declarat în ultimatumul
Guvernului Uniunii Sovietice adresat Guvernului României la 26 iunie 1940,
cel puţin teritoriile a trei foste judeţe ale provinciei dintre Prut şi Nistru ar fi
fost populate „în majoritate” de ucraineni.
Teroarea comunistă 35
 4. Colectivizarea de productivitatea culturilor în anul respectiv. Pentru neachitarea cotelor
obligatorii către stat, ţăranul era dus la judecată, condamnat la închisoare,
Regimul totalitar bolşevic a înfăptuit schimbări radicale în mediul rural. iar averea sa confiscată. Conducătorii de colhozuri însă nu erau traşi la răs-
Ţăranii, conform doctrinei bolşevice şi practicii sovietice, urmau să fie înca- pundere pentru neîndeplinirea planului de producţie. Aşa că, deocamdată,
draţi în colectivele agricole de producţie – colhozuri, considerate „unica cale statului îi era mai convenabil să păstreze gospodăriile individuale ţărăneşti,
dreaptă a socialismului pentru ţăranii muncitori”. decât să se ocupe de restabilirea ori de crearea noilor colhozuri.
Pentru Partidul Comunist (bolșevic) al Moldovei, colectivizarea gospo- Pe de altă parte, constatăm şi hotărârea multor ţărani de a intra în col-
dăriilor ţărăneşti individuale în raioanele dintre Nistru şi Prut nu constituia hoz, văzând în aceasta un mijloc de obţinere a unei mici cantităţi de produse
o problemă dificilă. Aici veniseră „specialişti” înarmaţi cu „teoria bolşevică a alimentare care să-i salveze de la moarte. Existau şi motive pentru care unii
transformării socialiste a agriculturii” şi, înzestraţi cu experienţa colectivizării ţărani, văzându-se în dilema: a se achita cu statul, lucru imposibil în cadrul
în URSS. obligaţiilor exagerate impuse de stat, ori a fi trimişi la puşcărie, să se dezică de
În conformitate cu teoria bolşevică şi practica organizării colhozurilor în tradiţia de veacuri şi să intre în colhoz.
URSS, în primul rând trebuiau să fie organizate SMT-uri (staţii de maşini şi Totuşi, regimul totalitar bolşevic nu putea tolera mult timp gospodăria
tractoare) – puncte de reper ale statului în procesul de etatizare a agriculturii. ţărănească individuală. Pentru conducerea de partid şi sovietică a RSSM,
La mijlocul lunii iunie 1941, în cele 6 judeţe ale RSS Moldoveneşti funcţio- viitorul gospodăriilor ţărăneşti individuale era clar – acestea urmând să dis-
nau 78 de SMT-uri. Prin intermediul staţiilor de maşini şi tractoare statul a pară. Aceasta s-a conturat odată
concentrat în mâinile sale principalele mijloace de producţie la sate, obligând cu încheierea perioadei tragice
colhozurile şi gospodăriile ţărăneşti să încheie contracte de muncă în condiţii de foamete.
neavantajoase. Pentru lucrările agricole efectuate de SMT-uri, colhozurile se În primăvara anului 1947 era
vor achita în natură, conform normelor prestabilite. În felul acesta, statul va limpede că gospodăriile individu-
extrage din colhozuri şi din gospodăriile ţărăneşti cantităţi enorme de produse ale ţărăneşti vor obţine o recoltă
agricole. bună. De aceea la Plenara a XII-a
Următorul pas a fost crearea colhozurilor. Cursul oficial a fost declanşat la a CC al PC(b)M, mulţi au vorbit
începutul anului 1941. La data de 19 iunie 1941 în cele 6 judeţe erau organizate despre necesitatea accelerării co-
120 de colhozuri care încadrau 16 244 de gospodării. Declanşarea războiului a lectivizării agriculturii. Totuşi, V.
întrerupt construcţia colhoznică. Ivanov, preşedintele Biroului CC
După război, conducerea bolşevică a RSS Moldoveneşti nu se grăbea să al PC(b) din toată Uniunea pen-
restabilească colhozurile ce existaseră în 1941 în Basarabia, nici să organizeze tru RSS Moldovenească, afirma,
altele noi. De ce s-a procedat aşa? la aceeaşi plenară, că nu puteau fi
Motivele au fost mai multe. Înainte de toate însă, vom menţiona că în organizate colhozurile fără baza
condiţiile dificile în care se găsea satul moldovenesc după război, reprezen- tehnico-materială necesară.
tanţilor regimului sovietic le era mult mai convenabil să stoarcă tot ce era La 27–29 august 1947 a
posibil din gospodăria ţărănească individuală, decât să asigure activitatea avut loc Plenara a XIII-a a CC
colhozurilor. Ţăranii individuali erau obligaţi să livreze statului mari canti- al PC(b)M. Gh. Rudi, preşedinte
tăţi de produse agroalimentare şi să plătească impozitul agricol, independent al Consiliului de Miniştri, care a Predarea cerealelor la stat („postavka”), 1947

36 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică Teroarea comunistă 37

prezentat raportul, a lansat o sarcină radicală, deosebită de cea pusă de Comi-
tetul Central doar cu trei luni în urmă la plenara precedentă. Acum colectivi-
zarea devenise deja „sarcina arzătoare” a structurilor de partid şi sovietice în
domeniul agriculturii.
În legătură cu aceasta, remarcăm faptul că în vara anului 1947 nu exis-
tau şi nici nu puteau fi premise economice, sociale, tehnico-materiale, şi, cu
atât mai puţin, psihologice, pentru trecerea ţăranilor la formele colective de
producţie. Rezultă că motivul şi cauza trecerii la colectivizarea gospodăriilor
ţărăneşti erau altele.
Motivul adevărat era următorul: în condiţiile recoltei bune, problema ex-
tragerii unei cantităţi cât mai mari de produse agroalimentare din gospodăriile
ţărăneşti putea fi soluţionată doar în cadrul colhozurilor. Problema este că,
după achitarea obligaţiilor de livrare la stat, ţăranului individual, în condiţiile
unei recolte bune, îi mai rămâneau produse pe care statul nu le putea lua, pur
şi simplu. În condiţiile colhozului însă, statul putea lua tot.
Colectivizarea în Basarabia era dirijată de Biroul CC al PC(b) din toa-
tă Uniunea pentru RSS Moldovenească. La 20 septembrie 1948, Moscova a
obligat CC al PC(b)M, Guvernul RSS Moldoveneşti, Ministerul pentru Agri-
cultură şi toate structurile raionale să consolideze colhozurile existente şi să
organizeze, între Nistru şi Prut, colhozuri noi.
La 5–6 februarie 1949 a avut loc Congresul al II-lea al PC(b) din Moldova.
N. Coval, secretarul Comitetului Central, în raportul prezentat congresului,
a subliniat că „organizaţia de partid a Moldovei urmează să soluţioneze cea
mai importantă şi complicată sarcină – asigurarea trecerii tuturor gospodării-
lor ţărăneşti individuale răzleţite pe calea gospodăriei mari socialiste, pe calea
colhozurilor”.
La 1 februarie, în raioanele dintre Prut şi Nistru erau 678 de colhozuri
care reuneau circa 102 mii de familii ţărăneşti, ceea ce constituia 22 la sută din
totalul gospodăriilor ţărăneşti. În următoarele 6 luni, numărul colhozurilor va
creşte simţitor.
În scrisoarea din 17 martie 1949, adresată lui I. Stalin, N. Coval şi Gh.
Rudi îl asigurau pe Stalin că „în anul curent există posibilitatea să fie unite în
colhozuri încă 70–80 mii de gospodării. În raioanele de vest vor fi colectivizate
mai mult de 40% din totalul gospodăriilor ţărăneşti şi socializate peste 800 mii
de hectare de suprafaţă arabilă”. Problema este că în luna martie 1949, condu-
38 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
cătorii de la Chişinău încă nu cunoşteau adevăratele ritmuri de colectivizare,
planificate de Moscova pentru RSSM.
În aceeaşi zi, V. Ivanov şi N. Coval, într-o scrisoare, adresată de asemenea
lui Stalin, rugau CC al PC(b) din toată Uniunea „să permită deportarea din
republică a 39 091 de persoane: chiaburi, activişti ai partidelor profasciste etc.
„Rugămintea” va fi satisfăcută la 6 aprilie, ceea ce revendica un cu totul alt ritm
de colectivizare. Prin urmare, la Moscova se hotăra când şi cum va fi efectuată
colectivizarea gospodăriilor ţărăneşti individuale.
La data de 1 mai, în spaţiul dintre Prut şi Nistru din RSSM erau deja 925 de
colhozuri, reunind 140 154 de gospodării ţărăneşti sau 30 la sută din numărul
lor total. În două luni, din primăvara anului 1949, numărul colhozurilor a cres-
cut cu 8 la sută. Aceasta însă constituia preludiul colectivizării forţate totale a
gospodăriilor ţărăneşti. La Kremlin şi, respectiv, la Chişinău se pregătea ofensiva
decisivă a socialismului asupra satului dintre Prut şi Nistru. Deportarea unui
număr foarte mare de familii ţărăneşti, incluse în listele „chiabureşti”, trebuia să
accelereze intrarea masivă a ţăranilor în colhoz.
Operaţiunea de ridicare a ţăranilor din RSS Moldovenească, codificată sub
denumirea „Iug” („Sud”), a fost efectuată în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949. Efectul
a fost cel aşteptat. În două luni, iulie şi august 1949, numărul gospodăriilor co-
lectivizate creşte de 2,2 ori, de la 32,2 la 72,3 la sută. Evident că ţăranii, intrând în
colhoz, nu au fost atraşi de superioritatea acestuia în raport cu gospodăria indivi-
duală, ci au fost siliţi să facă acest pas sub presiunea regimului totalitar bolşevic.
La sfârşitul anului 1950, în raioanele dintre Nistru şi Prut erau colectiviza-
te 433 923 de gospodării sau 97,0%. Colectivizarea era considerată încheiată.
5. Exterminări şi deportări în masă (1941, 1949, 1951)
Odată cu desfăşurarea operaţiunii militare de ocupare a Basarabiei şi
Bucovinei au debutat arestările şi deportările în masă. Între 28 iunie şi 4 iu-
lie 1940, în judeţele Cernăuţi, Bălţi, Chişinău şi Cetatea Albă au fost arestaţi
1 122 de oameni. Aceştia erau „foştii poliţişti, agenţi ai Siguranţei şi ofiţeri ai
Armatei Române”. La 9 iulie 1940, V. Molotov, preşedintele Guvernului so-
vietic, semnează hotărârea „Cu privire la activitatea tribunalelor militare pe
teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord”, prin care aceste structuri erau
Teroarea comunistă 39
autorizate cu examinarea dosarelor vizând „crimele contrarevoluţionare şi La 15 noiembrie 1941, persoanele surghiunite din RSS Moldovenească
banditismul” locuitorilor din aceste teritorii. Toţi cei acuzaţi de „activitate fuseseră repartizate astfel: în RSS Kazahă – 9 954 de persoane; în RASS Komi –
contrarevoluţionară” urmau să fie reprimaţi conform Codului penal al RSS 352; în regiunea Krasnoiarsk – 470; în regiunea Omsk – 6 085 şi în regiunea
Ucrainene, art. 58 (1–18). Drept urmare, la finele anului 1940, în închisorile Novosibirsk – 5 787 de persoane. Toţi cei deportați erau acuzaţi de către „troi-
Basarabiei, subordonate NKVD-ului, se aflau 2 624 de persoane, pentru ca ka” NKVD-ului şi deportaţi pe termene de 20 de ani. În regiunea Novosibirsk,
spre vara anului 1941 numărul deţinuţilor politici să ajungă la 3 951. din 5 787 de persoane deportate 2 532 erau femei şi 1 958 – copii.
La 10 iulie 1940, L. Beria, comisarul afacerilor interne al Uniunii Sovieti- Comportarea agresivă a ocupantului sovietic în Basarabia era determi-
ce, cere, în memoriul adresat lui V. Molotov, aprobarea în vederea formării în nată şi de faptul că populaţia locală era reprezentată, în majoritatea absolută,
cadrul trupelor NKVD-ului, desfăşurate în Basarabia şi nordul Bucovinei, a de ţărani. Gospodăriile ţărăneşti individuale urmau a fi colectivizate. Cum, în
încă unui regiment şi a unui batalion cu un efectiv de 1 910 persoane. convingerea bolşevicilor, o parte considerabilă a ţărănimii ar fi manifestat, în
La 7 mai 1941 este numit primul împuternicit al Moscovei în RSSM – orice circumstanţe, rezistenţă faţă de colectivizare, organizarea colhozurilor
S. Goglidze. Acesta desfăşoară o activitate intensă în vederea identificării urma a fi însoţită, inevitabil, de anihilarea acestor ţărani. Indicaţii şi chemări
„duşmanilor regimului sovietic”, întocmirii listelor acestora şi deportării lor. insistente la represiuni împotriva „duşmanilor orânduirii colhoznice” din Ba-
În informaţia expediată pe 31 mai 1941 către CC al PC(b) din toată Uniu- sarabia se făceau auzite, de la diferite tribune, cu mult înainte de organizarea
nea, personal lui Stalin, împuternicitul Moscovei informa conducerea de la colhozurilor.
Kremlin că a dispus arestarea persoanelor „ce desfăşuraseră o activitate con- Sarcina strategică privind reprimarea duşmanilor artelului agricol a fost
trarevoluţionară”, iar „restul elementelor contrarevoluţionare” urma a fi luat pusă de P. Borodin, secretar al CC al PC(b) din RSS Moldovenească. „Aceşti
în evidenţă prin intermediul agenţilor secreţi. S. Goglidze îl ruga pe I. V. Sta- duşmani, afirma el în 2 ianuarie 1941, pătrunzând în colhozuri îşi vor conti-
lin să autorizeze Comisariatul Securităţii Statului în vederea „deportării în nua activitatea de subminare a orânduirii colhoznice, pe care noi o vom crea.
alte regiuni ale URSS a 5 000 de persoane – elemente contrarevoluţionare –
împreună cu familiile lor”. Către finele lunii mai 1941, Comisariatul Securi-
tăţii Statului avea pregătite dosarele necesare pentru arestarea şi deportarea
categoriilor numite.
Moscova a reacţionat în mod operativ, autorizând fărădelegile ce luau
amploare în Basarabia. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 a fost efectuată o
operaţiune specială sub egida NKVD-ului, în urma căreia în toată Basarabia şi
nordul Bucovinei au fost arestate 5 479 de persoane, „membri ai organizaţiilor
contrarevoluţionare şi alte elemente antisovietice”, 24 360 de persoane fiind
deportate. Din cele 6 judeţe basarabene, rămase în RSS Moldovenească, au fost
arestate 4 517 persoane şi deportate 13 885 de persoane.
Fărădelegile din vara anului 1941 au fost comise în baza „Regulamentului
cu privire la modul de aplicare a deportării faţă de unele categorii de crimi-
nali”. Luând în considerare că cele 13 885 de persoane deportate din RSS Mol-
dovenească (fără capii familiilor) erau copii, femei şi bătrâni, – iată cine au fost
„criminalii” şi „elementele ostile” identificate de regimul bolşevic. Gulag, lagărul din Pevek, Siberia

40 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică Teroarea comunistă 41

Trebuie să ducem o luptă necruţătoare şi să stârpim din rădăcină toate canali-
ile rămase de la români. Dar trebuie să spunem că unor tovarăşi nu li se ridică
mâna ca, în chip bolşevic, să-i alunge de acolo. Iată o sarcină importantă care
stă în faţa noastră”. Or, la începutul anului 1941, în condiţii în care doar se pro-
iecta organizarea colhozurilor, a fost trasată sarcina „stârpirii chiaburilor şi a
altor elemente ostile”. Acţiunea avea loc în lipsa oricărui document oficial ce ar
fi expus criteriile de apreciere a unor gospodării ţărăneşti ca fiind chiabureşti.
Un atare document nu exista. Exista însă concepţia stalinistă şi practica bolşe-
vică de organizare a colhozurilor în URSS. Cu acea concepţie şi practică erau
„înarmaţi” cei porniţi să reorganizeze „pe cale socialistă” satul basarabean.
S. Goglidze dădea următoarea indicaţie: „În niciun caz să nu fie subapre-
ciată rezistenţa de clasă a elementelor chiabureşti şi a acoliţilor chiaburilor.
Chiaburii şi acoliţii lor sabotează prăşitul şi vor desfăşura o activitate intensă
pe parcursul campaniei de recoltare şi colectare”. Odată cu noţiunea de „chia-
bur” a fost lansată, în mod oficial, o alta, de „acoliţi ai chiaburilor” („podkulaci-
nik”), lipsită de conţinut social, dar prin care se urmărea să se includă printre
adversarii prezumtivi ai „noii puteri” un număr cât mai mare de ţărani.
După reanexarea Basarabiei, în 1944, aici revin toate structurile regimului
totalitar bolşevic. Mai mult, în luna mai 1945 este instituit „Biroul Comitetului
Central al PC(b) din toată Uniunea pentru Moldova”, preşedinte fiind numit
F. Butov.
Delegat în Basarabia cu împuterniciri extraordinare, F. Butov ordonă
NKVD-ului să identifice „elementele chiabureşti cu stare de spirit antisovietic”.
Agenţii serviciului de securitate au întocmit listele „chiaburilor, trădătorilor şi
complicilor ocupanţilor” pentru toate raioanele din RSS Moldovenească. La 14
septembrie 1945, listele, confirmate prin semnătura comisarului securităţii re-
publicii, I. L. Mordoveţ, au fost remise lui F. Butov, care, în baza acestora, în-
tocmeşte memoriul privind „limitarea economică a ţăranilor chiaburi care au
contribuit la consolidarea regimului de ocupaţie în Basarabia”, expediindu-l, la 1
noiembrie, lui Gh. Malenkov, secretar al CC al PC(b) din toată Uniunea.
F. Butov îl informa pe Gh. Malenkov că în 40 de raioane ale RSSM, NKVD-
ul efectuase o evidenţiere selectivă a gospodăriilor chiabureşti „care susţinuse-
ră regimul de ocupaţie şi care constituiau unul din pilonii acelui regim”. Butov
considera că în fiecare sat erau câte 4–5 asemenea gospodării, iar în Basarabia,
în 1945, ar fi fost în total 5 500–6 000 de gospodării chiabureşti.
42 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
Lagăr de corecţie prin muncă
Pe durata anilor 1946–1947, adică în timpul foametei, provocată de poli-
tica sovietică, violenţa puterii bolşevice se manifesta, mai ales, în legătură cu
rechiziţionarea produselor agroalimentare din gospodăriile ţărăneşti. Ţăranii
erau terorizaţi, cerându-li-se predarea unor cote exagerate de cereale la stat. În
1946 au fost traşi la răspundere penală 15 500 de persoane; în 1947 – 21 707, iar
în prima jumătate a anului 1948 – 6 903 persoane. Din numărul total al celor
arestaţi, mulţi erau declarați „chiaburi”. În acelaşi timp, pe parcursul a doi ani
şi jumătate fuseseră arestaţi şi deportaţi, în partea asiatică a URSS, 757 de foşti
poliţişti, jandarmi, „vlasovişti” şi alte „elemente ostile”.
După depăşirea consecinţelor foametei, teroarea declanşată de statul to-
talitar împotriva populaţiei pașnice viza colectivizarea gospodăriilor ţărăneşti.
„Rămăşiţele elementelor româno-moldoveneşti, burghezo-naţionaliste, chia-
bureşti, banditeşti şi ale speculanţilor, scria în octombrie 1948 F. Tutuşkin,
ministrul afacerilor interne al RSS Moldoveneşti, lui S. Kruglov, ministrul afa-
cerilor interne al URSS, care s-au adăpostit pe teritoriul Moldovei după alun-
garea ocupanţilor fascişti germani, s-au împotrivit măsurilor luate de partid şi
de guvern în vederea restabilirii şi dezvoltării economiei naţionale, mai ales a
transformărilor socialiste în agricultură”. Rezulta că insuccesele socialismului
în raioanele dintre Prut şi Nistru ar fi fost cauzate de gradul sporit de împo-
trivire a „elementelor ostile” şi, prin urmare, în măsura în care urmau să fie
lichidaţi „duşmanii” avea să avanseze şi edificarea noii societăţi.
Teroarea comunistă 43
 În a doua jumătate a anului 1948, F. Tutuşkin solicita lui S. Kruglov să
pună în faţa Guvernului URSS problema deportării din RSS Moldovenească
„în regiunile îndepărtate ale Uniunii Sovietice” a 15 mii de „familii chiabu-
reşti”.
Conform unor informaţii deţinute de Ministerul Securităţii Statului al
RSSM, urmau a fi deportate 40 505 persoane, ceea ce constituia 2,19% din
întreaga populaţie a RSS Moldoveneşti.
Ce reprezenta gospodăria chiaburească în RSS Moldovenească după răz-
boi? Care era potenţialul ei?
Gospodăriile calificate drept chiabureşti erau, sub aspect economic, destul
de slabe. Conform datelor Ministerului pentru Finanţe al RSSM, o gospodărie
„chiaburească”, în 1947, deţinea în medie 5,67 ha de teren arabil, 0,09 ha de li-
Siberia de gheaţă
44 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
vezi şi arbuşti, 0,05 ha de vie soiuri europene, 0,28 ha de vie soiuri hibride, 0,32
ha de fâneţe, 0,40 cai, 0,24 boi, 0,7 vaci, 3,91 oi, 0,14 porci, 0,50 stupi. Venitul
mediu anual al unei astfel de gospodării constituia 5 187 de ruble, impozitul
agricol fiind de 553 de ruble. În 1948, situaţia rămânea aceeaşi.
Remarcăm în acest context că, la 13 septembrie 1940, CC al PC(b) din
toată Uniunea şi Guvernul central stabilea următoarele norme maxime de fo-
losire a pământului de către o gospodărie în Basarabia şi Bucovina de Nord,
iar la 12 octombrie al aceluiași an – norma maximă de livezi şi vii pentru o
gospodărie ţărănească. Acestea erau: 20 ha de teren arabil pentru gospodăriile
ţărăneşti din judeţele Cahul şi Bender şi 10 ha pentru cele din judeţele Chi-
şinău, Orhei, Bălţi şi Soroca. Cotele maxime de vii şi livezi nu puteau depăşi
2 ha. Aceleaşi suprafeţe au fost confirmate şi după război. Aşadar, sub aspect
economic, gospodăria „chiaburească” medie, evidenţiată în 1947, era mult mai
slabă decât permiteau legile în vigoare ale statului sovietic.
„Pericolul politic” ce-l reprezintă „chiaburul” în Basarabia era inventat,
deoarece i se incriminau „forme ale luptei de clasă” gen: teroare, diversiuni,
agitaţie antisovietică etc. Pe lângă eticheta de „duşman de clasă”, ţăranul ba-
sarabean, inclus în listele chiaburilor, mai purta şi pecetea de „naţionalist”,
care îi agrava şi mai mult situaţia. „Una din particularităţile chiaburimii ba-
sarabene, afirma I. Mordoveţ, o constituie apartenenţa ei la diverse partide
politice burghezo-naţionaliste care au existat în România. Cu ajutorul aces-
tor partide şi al diferitor organizaţii fasciste, cercurile conducătoare româ-
neşti au educat chiaburimea basarabeană în spiritul naţionalismului româ-
no-burghez”. Eticheta de „naţionalist român” era dublată de cea de „duşman
al Uniunii Sovietice”.
Listele fiind întocmite, urma să fie obţinut avizul Moscovei. La 17 martie
1949, V. Ivanov, preşedintele Biroului CC al PC(b) din toată Uniunea pentru
RSSM, N. Coval, secretarul CC al PC(b) M şi G. Rudi, preşedintele Consiliului de
Miniştri al RSS Moldoveneşti, fac un demers către I. Stalin, solicitând permisiu-
nea CC al PC(b) din toată Uniunea în vederea deportării din RSS Moldoveneas-
că a chiaburilor, complicilor ocupanţilor şi a activiştilor partidelor profasciste, în
număr de 39 092 de persoane. Ei solicitau deportarea „elementelor chiabureşti
naţionaliste” şi indicaţiile de rigoare în vederea realizării acestei măsuri.
Doar de două săptămâni a avut nevoie Kremlinul pentru a decide soarta
ţăranilor basarabeni. La 6 aprilie 1949, Biroul Politic al CC al PC(b) din toată
Teroarea comunistă 45
Uniunea adoptă hotărârea „Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Mol-
doveneşti a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocu-
panţilor germani, persoanelor care au colaborat cu organele de poliţie germane
şi româneşti, a membrilor partidelor şi organizaţiilor profasciste, a gardiştilor
albi, membrilor sectelor ilegale, cât şi a familiilor tuturor categoriilor enumerate
mai sus”.
Hotărârea prevedea „deportarea pe veci, fără dreptul de întoarcere pe lo-
curile natale”, a 11 280 de familii sau 40 850 de persoane, în regiunile: Aktiu-
binsk, Kazahstanul de Sud şi Djambul ale RSS Kazahă, în ţinutul Altai, regi-
unile Kurgan, Tiumen şi Tomsk ale RSFSR. În cazul evadării din locurile de
surghiun, vinovaţii urmau a fi trimişi la ocnă pe un termen de 20 de ani.
Ridicarea şi deportarea „chiaburilor”, a foştilor moşieri, marilor comerci-
anţi şi a familiilor acestora urma să fie efectuată potrivit listelor confirmate de
Consiliul de Miniştri al RSS Moldoveneşti, iar a celorlalte categorii – în baza
hotărârii unui „consiliu special” („Osoboe soveşceanie”), instituit de Ministe-
Urmările exterminărilor şi ale deportărilor în masă ale basarabenilor
rul Securităţii de Stat al URSS.
A fost fixat şi termenul desfăşurării operaţiunii: începutul – la 6 iulie 1949, Nu vom insista asupra acestor afirmaţii aberante. Vom arăta doar că ro-
ora 2.00, urmând a se încheia la 7 iulie, ora 20.00 mânii din Bucovina nicicând nu au solicitat cetăţenia sovietică pentru ca s-o
Pe 28 iunie 1949, exact după nouă ani de la începutul invadării pământu- obţină în 1941, iar românii basarabeni nu o avuseră vreodată ca să o „resta-
rilor româneşti de la est de Prut de trupele URSS, Consiliul de Miniştri al RSS bilească”. Pe de altă parte, la 4 septembrie 1941, după eliberarea teritoriilor
Moldoveneşti a confirmat listele prezentate de comitetele executive orăşeneşti româneşti, a fost promulgat şi decretul-lege privind reglementarea cetăţeniei
şi raionale ale „sovietelor de deputaţi”, ce cuprindeau un număr de 11 342 de locuitorilor din Basarabia şi nordul Bucovinei. În virtutea acestei legi, după
familii. De reţinut că soluţionarea tuturor problemelor legate de ridicarea şi eliberare și reîntregirea teritoriului național al României, românii basarabeni
deportarea celor incluşi pe liste a fost efectuată de Ministerul Securităţii de erau numiţi primari, ajutoare de primari, notari, în alte funcţii ale adminis-
Stat al RSS Moldoveneşti, în frunte cu I. Mordoveţ. traţiei locale. Pentru toate acestea, după reocuparea Basarabiei de către URSS,
În noaptea de 5 spre 6 iulie a fost declanşată operaţiunea de ridicare şi de- ei urmau să fie arestaţi şi exilaţi, în conformitate cu articolul 58 (1–18) al Co-
portare a basarabenilor, purtând denumirea cifrată „Iug” („Sud”). Rezultatul dului penal, capitolul „Crime contrarevoluţionare”, adică „trădare de patrie,
operaţiei a fost deportarea a 35 786 de persoane, dintre care 9 864 de bărbaţi, spionaj, acte teroriste, diversiuni...”
14 033 de femei şi 11 889 de copii. Operaţiunea „Iug”, prin formele de efectuare, numărul de deportaţi şi, mai
Baza legislativă a ridicării şi deportării din vara anului 1949 s-a pretins a ales, consecinţele ei, a constituit apogeul terorii în masă între Prut şi Nistru.
fi decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 8 martie 1941 „Despre Ulterior, regimul totalitar comunist avea să-şi concentreze eforturile asupra
obţinerea cetăţeniei sovietice de către locuitorii din Bucovina şi restabilirea ce- altor categorii de basarabeni.
tăţeniei sovietice pentru locuitorii din Basarabia”, conform căruia românii de În paralel cu pregătirile pentru distrugerea gospodăriilor ţărăneşti se des-
la est de Prut, fiind declaraţi cetăţeni sovietici, ar fi colaborat în anii războiului făşurau acţiuni preventive pentru o deportare amplă în baza principiului con-
cu administraţia românească şi astfel „trădaseră patria sovietică”. fesional.

46 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică Teroarea comunistă 47

 KGB-ul din RSSM, urmărind să contribuie la reducerea substanţială a
numărului credincioşilor, în perioada aprilie 1944–mai 1946, lichidase 17 or-
ganizaţii şi grupuri religioase, arestând 71 de persoane. Agenţii securităţii afir-
mau cum că clericii şi sectanţii „convoacă adunări cu caracter antisovietic, răs-
pândesc zvonuri antisovietice, contracarează măsurile puterii sovietice la sat,
educă tineretul în spirit antisovietic”. Cea mai gravă crimă, aşa cum afirmau
şefii Ministerului Securităţii din RSSM, era „tendinţa clericilor de a organiza o
muncă duşmănoasă în scopul menţinerii prin intermediul bisericii a influenţei
româneşti asupra populaţiei religioase şi educării unei atitudini negative faţă
de orânduirea sovietică”.
La 15 februarie 1951, V. Abakumov, ministrul securităţii statului al URSS
(MGB), într-un memoriu adresat lui I. V. Stalin, consideră necesară deporta-
rea din RSS Moldovenească a 1 675 de persoane (670 de familii), membri ai
sectei „Martorii lui Iehova”. Opinia acestuia era susţinută şi de secretarul CC
al PC(b) din Moldova, L. I. Brejnev.
La 3 martie, Consiliul de Miniştri al URSS adoptă hotărârea, iar la 5 mar-
tie 1951, Ministerul Securităţii Statului al Uniunii Sovietice emite ordinul nr.

Imperiul Gulag
00193 privind deportarea din RSS Moldovenească a 700 de familii, membri
ai confesiunii „Martorii lui Iehova”, cu un număr total de 2 480 de persoane.
Familiile arestate urmau a fi strămutate în regiunile Tomsk şi Irkutsk, pe veci.
Către data de 31 martie, listele cu familiile ce urmau a fi deportate din ra-
ioanele Lipcani, Edineţ, Brătuşeni, Briceni, Râşcani, Sângerei şi Târnova erau
întocmite. În aceeaşi zi, din centru sosesc în RSSM 16 grupuri de militari din
trupele de securitate, conduse de ofiţeri superiori, cu un efectiv de 10–25 per-
soane fiecare. La 1 aprilie 1951, ora 4 dimineaţa, începe operaţiunea cu denu-
mirea cifrată „Sever” („Nord”), care se încheie la orele 20.00.
Rezultatul operaţiunii „Sever” a fost arestarea şi deportarea în Siberia a
723 de familii cu un număr total de 2 617 persoane, dintre care 808 bărbaţi,
967 de femei şi 842 de copii. La 13 şi 14 aprilie 1951, cele două eşaloane cu
deportaţi din Basarabia au ajuns în Siberia. F. Tutuşkin, ministrul afacerilor in-
terne al RSS Moldoveneşti, îşi informa cu acest prilej superiorii de la Moscova
că „escorta a fost vigilentă şi, în consecinţă, nu a evadat din trenuri nimeni”.
Consecinţele terorii se resimt şi astăzi, când multe persoane, fiind pe atunci
copii, acum, la apusul vieţii, mai aşteaptă să fie reabilitate, să li se întoarcă mă-
car o parte din averea confiscată, să primească o pensie pentru munca prestată
în favoarea imperiului sovietic de-a lungul deceniilor de exil antiuman.

48 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică Teroarea comunistă 49

 6. Foametea organizată din anii 1946–1947 a livrărilor obligatorii de produse agricole a fost majorată. La 13 iulie 1945,
Consiliul Comisarilor Poporului al Uniunii RSS şi CC al PC(b) au adoptat
Foametea din anii 1946–1947 a constituit unul dintre cele mai secrete epi- hotărârea „Cu privire la planul anual de colectare a cerealelor din recolta
soade din istoria RSS Moldoveneşti. Toate informaţiile privind dimensiunile anului 1945 în RSS Moldovenească”, prin care obliga conducerea RSSM să
acestei calamităţi sociale au fost clasificate. colecteze şi să furnizeze statului 272 de mii de tone de cereale. Şi în acest
După război, agricultura RSS Moldoveneşti era reprezentată de colho- an planul a fost depăşit. Dar colectările forţate ale produselor alimentare
zurile şi sovhozurile de pe malul stâng al Nistrului şi gospodăriile ţărăneşti din anul 1945 vor constitui cauza principală a declanşării foametei din iarna
individuale din cele şase judeţe ale Basarabiei. Acestea din urmă erau prin- 1945/1946. Seceta care se abătuse asupra RSSM a compromis recolta de ce-
cipalii furnizori de cereale la stat. reale şi, în consecinţă, gospodăriile ţărăneşti nu mai dispuneau de cantităţile
Odată cu intrarea trupelor sovietice pe teritoriul românesc, în primăvara de produse agricole şi furaje indispensabile supravieţuirii în condiţiile anilor
anului 1944, în baza legilor adoptate în 1940, gospodăriile ţărăneşti individu- precedenţi. Dimensiunile contribuţiei obligatorii, impusă ţăranilor de către
ale au fost impuse la predări obligatorii ale produselor agricole la stat. În anul statul sovietic, au stors din gospodăriile ţărăneşti ultimele rezerve necesare
următor, la 9 aprilie 1945, Consiliul Comisarilor Poporului şi Comitetul Cen- reproducţiei simple şi întreţinerii familiilor de la sate. Apoi, în condiţiile
tral al Partidului Comunist (bolşevic) din Moldova au adoptat două hotărâri declanşării foametei, ţăranilor li s-a propus un împrumut de seminţe, dar cu
speciale privind predarea obligatorie la stat a cotelor de cereale, floarea-soare- o dobândă exagerată de 10%.
lui, cartofi, soia şi fân, dar şi de carne, ouă, lapte, brânză şi lână, de către gos- La 26 iulie 1946 a fost adoptată hotărârea CC al PC(b) din toată Uniunea
podăriile ţărăneşti individuale din cele şase judeţe ale RSSM. Conform cotelor şi a Consiliului de Miniştri al URSS „Cu privire la planul anual al livrărilor
prestabilite, o gospodărie ţărănească din judeţul Tighina (Bender), de exem- obligatorii din recolta anului 1946 pentru RSS Moldovenească”, semnată de
plu, care avea 2 ha de teren agricol (arătură, livezi, grădină de zarzavat, luncă,
păşune) era obligată să livreze statului 160 kg de cereale, 40 kg de carne, 120 de
ouă, 100 de litri de lapte de la fiecare vacă. Cerealele, floarea-soarelui, cartofii
şi fânul trebuiau livrate indiferent de faptul dacă ţăranul cultiva sau nu aceste
culturi. Brânza şi lâna erau livrate dacă în gospodărie erau oi sau capre.
Executarea obligaţiilor era considerată drept o datorie primordială a fie-
cărei gospodării ţărăneşti şi trebuia efectuată necondiţionat, în termenele fixa-
te, din recolta treierată în primul rând. În cazul în care gospodăria ţărănească
nu îndeplinea obligaţiile respective în termenele stabilite, era impusă la plata
unei amenzi echivalente cu preţul de piaţă al cantităţii de produse nelivrate. În
acelaşi timp, din gospodăria ţărănească, odată cu amenda, era luată, în mod
obligatoriu, şi cantitatea neachitată. Dacă ţăranul, când i se confisca pâinea
recoltată, se împotrivea, el era tras la răspundere conform articolului 58 şi 58-1
al Codului penal al RSS Ucrainene („crime contrarevoluționare”).
Având în vedere că în anul 1944, colhozurile (din stânga Nistrului ) şi gos-
podăriile ţărăneşti au depăşit planul de livrări obligatorii la stat – 107,4% – ,
pentru anul 1945, când RSSM era deja lovită de secetă, cantitatea planificată Predarea cerealelor la stat, satul Durleşti, 1947

50 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică Teroarea comunistă 51

I. Stalin şi A. Jdanov. Conform planului, RSS Moldoveneşti i se stabilise pentru colectările de cereale în RSSM, A. Sâci, deveneau responsabili, în faţa
contribuţia de cereale, din recolta anului 1946, în cantitate de 161 de mii Consiliului de Miniştri şi a CC al PC(b) din toată Uniunea, pentru îndepli-
de tone. Hotărârea obliga Consiliul de Miniştri şi CC al PC(b) al Moldovei nirea planului în termenele stabilite. În felul acesta, Moscova a fixat pentru
„să îndeplinească, exact şi onorabil, planul de livrări obligatorii, deoarece RSS Moldovenească planul livrărilor obligatorii de cereale.
în anul curent, din cauza condiţiilor meteorologice nefavorabile şi, prin ur- Reconstituind procesul livrărilor obligatorii a produselor agricole la stat,
mare, a stării semănăturilor în regiunile Tambov, Kursk, Voronej şi Oriol, constatăm că acesta era compus din două etape. Prima începea cu întocmirea
a trebuit să reducem planul unional de livrări obligatorii a cerealelor”. În şi aprobarea planului de către Kremlin şi se încheia odată cu înmânarea obli-
hotărâre nu se spunea nimic despre situaţia dramatică existentă în RSSM. gaţiilor de livrare fiecărei gospodării ţărăneşti. A doua parte, cea principală,
Se sublinia că Consiliul de Miniştri şi preşedintele acestuia N. Coval, CC al consta dintr-un mecanism complex de măsuri privind realizarea şi depăşirea
PC(b) din Moldova şi prim-secretarul N. Salogor, împuternicitul Moscovei planului.
Totul începea, după cum am arătat mai sus, la Moscova, unde era întocmit
şi aprobat planul, transmis apoi RSSM. La Chişinău, CC al PC(b)M şi Guver-
Luaţi la evidenţă Paturi
Nr. Denumirea
amenajate nul RSSM organizau „dezbateri” privind parametrii planului, pentru ca, în cele
d/o localităţilor Internaţi Decedaţi
Total Inclusiv copii din urmă, să-l aprobe integral sau majorând cantitatea cerută de autoritățile de
la Moscova. Hotărârea adoptată de cele două organe ale puterii devenea lege
1. Or. Chişinău 6 251 4 013 100 569 297
pentru toate structurile de partid, de stat şi economice din RSSM. Ulterior,
2. Or. Bălţi 465 157 60 187 29
planul era distribuit judeţelor şi celor 6 raioane din stânga Nistrului, unde era
3. Or. Bender 720 370 110 62 22 adus la cunoştinţa structurilor de partid, de stat şi economice respective. Co-
4. Or. Tiraspol 236 119 100 109 21 mitetele de partid şi cele executive judeţene comunicau planurile structurilor
5. Jud. Bălţi 3 953 2 991 423 1 229 208 raionale care gestionau realizarea livrărilor de cereale.
Pornind de la planul impus raionului, comitetul de partid şi comitetul
6. Jud. Bender 33 480 20 033 3 081 3 828 1 476
executiv raional întocmeau planuri pentru fiecare sat. Planul impus satului
7. Jud. Chişinău 46 908 17 775 3 645 4 539 927
se constituia din suma obligaţiilor gospodăriilor ţărăneşti în corespundere cu
8. Jud. Cahul 61 476 14 331 2 050 2 919 3 166 normele de predare obligatorie la stat a produselor agricole.
9. Jud. Orhei 23 504 12 902 990 1 492 446 Esenţa politicii faţă de gospodăriile ţărăneşti individuale a fost expusă în
10. Jud. Soroca 4 779 2 489 720 1 402 40 plenul Comitetului Central al PC(b)M, la 9 iulie 1946, unde F. Kaşnikov, secre-
tar al CC, spunea: „Principalul în campania colectărilor, şi de această dată, este
11. r-nul Tiraspol 256 194 60 61 3
informarea corectă a raioanelor şi gospodăriilor ţărăneşti privind planurile de
12. r-nul Dubăsari 335 135 50 111 13
livrare obligatorie… Sovietele săteşti însă nu trebuie informate despre sarcinile
13. r-nul Slobozia 779 215 50 67 12 de livrări obligatorii pentru fiecare sat”. Ideea era ca sătenii şi sovietul sătesc să
14. r-nul Rîbniţa 540 231 50 130 5 nu cunoască cantitatea de cereale planificată, pe care satul era obligat s-o dea la
15. r-nul Camenca 777 113 75 75 0 stat. Fiecare gospodărie ţărănească individuală trebuia să livreze statului cereale
în conformitate cu sarcina fixată. Cantitatea totală, conform sarcinilor pe fieca-
16. r-nul Grigoriopol 463 196 50 116 2
re gospodărie, de regulă, era mai mare decât planul stabilit pentru sat. În acest
Total pe RSSM 184 922 76 264 11 614 16 896 6 667
mod, asigurând îndeplinirea livrărilor de cereale, în conformitate cu obligaţiile
pentru fiecare gospodărie, împuterniciţii depăşeau planul pentru întregul sat.
Urmările subnutriţiei în Basarabia, la 1 februarie 1947

52 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică Teroarea comunistă 53

 Inclusiv
În cazul în care satul îndeplinea planul, iar unele gospodării nu puteau da Nr. Denumirea Luaţi la Copii De la
Paturi Internaţi
Internaţi
Peste 14 amenajate în Decedaţi
cotele în întregime, aceste gospodării erau totuşi impuse să se achite cu statul d/o localităţilor evidenţă până la 4 la 14 în spitale
ani în lazarete lazarete
conform normelor prestabilite. „Noi nu putem, spunea A. Sâci, împuternicitul 4 ani ani

Ministerului Colectărilor al URSS pentru RSS Moldovenească, considera în- 1. Or. Chişinău 7 312 1 287 3 005 3 020 270 283 886 458
2. Or. Bălţi 595 71 167 357 50 55 240 111
cheiate colectările de cereale în satele în care planul a fost îndeplinit pe contul 3. Or. Bender 892 111 387 395 120 120 72 22
gospodăriilor fruntaşe. Mulţi încă nu şi-au onorat obligaţiile, de aceea trebuie 4. Or. Tiraspol 252 27 33 192 70 70 88 36
să-şi îndeplinească sarcinile”. 5. Jud. Bălţi 15 077 6 005 - 9 072 870 742 695 411

După ce gospodăriilor ţărăneşti li se înmânau „obligaţiile” privind livră- 6. Jud. Bender 34 645 5 252 14 158 15 235 3 673 3 999 275 2 391
7. Jud. Chişinău 50 796 6 240 19 583 24 973 5 160 5 835 886 1 904
rile de cereale la stat, în operaţiunea colectărilor intrau împuterniciţii de toate 8. Jud. Cahul 69 058 14 559 - 54 499 2 392 2 560 215 4 663
nivelele, sovietele săteşti, structurile de partid şi de stat raionale şi cele ierarhic 9. Jud. Orhei 28 043 5 233 7 632 15 178 1 770 1 770 460 188
superioare. Fiecare soviet sătesc organiza grupuri de împuterniciţi – un împu- 10. Jud. Soroca 1 741 1 115 2 466 3 520 950 1 223 872 119

ternicit pentru 20–25 de gospodării ţărăneşti. Aceştia reprezentau „forţa com- 11. r-nul Tiraspol 481 228 150 103 120 118 9 16
12. r-nul Dubăsari 384 25 126 233 75 75 98 15
bativă” a regimului sovietic pentru extragerea din satele RSS Moldoveneşti a 13. r-nul Slobozia 1 204 266 300 638 80 20 26 15
produselor agricole. Împuterniciţii erau recrutaţi din rândurile celor mai să- 14. r-nul Râbniţa 802 164 264 374 150 184 88 14
raci ţărani. În raionul Cahul, spre exemplu, din 240 de împuterniciţi, 230 erau 15. r-nul Camenca 777 113 - 664 - 53 8 -

ţărani săraci, iar în raionul Taraclia din 167, 151 erau ţărani săraci. Pentru a 16. r-nul Grigoriopol 925 90 309 526 56 73 119 17
Total pe RSSM
ridica „spiritul combativ”, se organiza întrecerea socialistă între împuterniciţi. 212 984 40 786 48 580 128 979 15 806 17 180 5 037 10 380

Erau utilizate şi alte procedee de luare a produselor de la ţărani. Împuternici-

tul Ministerului Colectărilor pentru raionul Cahul, Sejeakov, indica subalternilor
săi „să folosească percheziţiile şi confiscarea cerealelor, şi, în cazul descoperirii
rezervelor de cereale, 5% din cantitatea găsită să fie dată împuternicitului”. Când
campania de confiscare a cerealelor de la ţărani se desfăşura anevoios ori nu se
realiza în termenele stabilite, în rândurile împuterniciţilor şi în componenţa so-
vietelor săteşti erau căutate imediat „persoanele ostile Puterii sovietice – chiabu-
rii, foştii membri ai partidelor româneşti” etc. Pe de altă parte, în scopul forţării
îndeplinirii planului, în raioane şi sate erau trimişi, în calitate de împuterniciţi
speciali, membri ai CC al PC(b)M şi Guvernului RSSM, diverşi funcţionari din
structurile judeţene de partid şi de stat. În noiembrie 1946, pentru organizarea
campaniei de colectare a cerealelor, au fost trimişi pe teren: G. Antoseak – în ra-
ionul Chişinău, F. Brovko – în judeţul Orhei, Gh. Rudi şi S. Smirnov – în judeţul
Bender, F. Kaşnikov – în judeţul Soroca, G. Kvasov şi A. Sâci – în judeţul Bălţi,
B. Kostakov – în judeţul Cahul şi alţi 20 de membri ai Comitetului Central –
în raioanele RSSM.
Reprezentanţii structurilor de partid şi sovietice, sosiţi în sate, comiteau
fărădelegi, efectuau percheziţii, confiscau averea, arestau şi băteau ţăranii. De
Urmările subnutriţiei în Basarabia, la 15 februarie 1947
exemplu, Bulava, preşedinte adjunct al comitetului executiv judeţean Orhei,
în calitatea sa de împuternicit al comitetului de partid şi comitetului executiv
judeţean, aflându-se în satul Hirova, raionul Teleneşti, a organizat o brigadă
specială de confiscare cu forţa a cerealelor de la ţărani. În zilele de 20–25 oc-
tombrie 1946 au fost lăsate fără produse alimentare 400 de gospodării ţără-
neşti. Finalul „operaţiei de asigurare a statului cu pâine” a fost organizarea de
către funcţionarul sus-numit a „caravanei roşii” – coloană de căruţe încărcate
cu saci şi trimise la punctele de recepţie „Zagotzerno”. De o veritabilă bestiali-
tate au dat dovadă Krâlov, secretarul comitetului raional de partid şi Krohicev,
secretarul comitetului raional al comsomolului din Susleni, care închideau ţă-
ranii: bărbaţi, femei şi copii în subsoluri, snopindu-i în bătăi. În acelaşi mod
„împuterniciții” se comportau şi în multe alte raioane. În condiţiile foametei,
regimul comunist în loc să acorde ajutor înfometaţilor, a amplificat şi intensifi-
cat acţiunile de represalii. În loc să permită ţăranilor să se descurce lăsându-le
o parte din cereale, Guvernul sovietic a înăsprit măsurile de intimidare pentru
a lua cu forţa, în folosul statului, produsele lor agricole. Numai în 1946, au fost

54 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică Teroarea comunistă 55

 Martie 1947 În informaţia „strict secretă” din 27 februarie 1947 era prezentată ur-
1–5 5–10 10–15 15–20 20–25 Total 1–25 mătoarea situaţie din raioanele Congaz şi Ceadâr-Lunga: „Starea de lucruri
Informaţii
martie martie martie martie martie martie în aceste raioane ar trebui calificată ca o calamitate naţională – foamete în
Cazuri noi 9 438 13 163 8 136 7 493 5 036 43 266 masă... Din cauza lipsei ajutorului alimentar şi a asistenţei medicale în timp
Copii 3 180 2 377 2 915 2 992 1 999 13 463 util, dinamica mortalităţii, cauzată de distrofie, nu scade... Un procent mare de
Decedaţi 1 927 1 241 1 463 1 465 1 423 7 519
mortalitate cade pe seama populaţiei nevoiaşe, mai ales a bărbaţilor între 20
şi 45 de ani... Lipsa acută de produse şi normele mici de alimente primite au
Aprilie 1947
dus la aceea că populaţia adaugă în hrană rumeguş de lemn, strujeni şi coceni
1–5 5–10 10–15 15–20 20–25 Total 1–25
Informaţii de porumb, seminţe de ciulini, tulpini de floarea-soarelui etc. Aceste adaosuri
aprilie aprilie aprilie aprilie aprilie aprilie
Cazuri noi 2 371 2 436 1 397 1 552 693 8 449 provoacă distroficilor boli intestinale acute cu inflamarea ulterioară a perito-
Copii 870 767 440 509 289 2 875 neului, duc la creşterea mortalităţii... Populaţia foloseşte în mâncare carne de
Decedaţi 716 727 638 402 238 2 721 câini, de pisici, hoituri de animale... e răspândit canibalismul...”
Conform informaţiei trimise la 27 februarie 1947 lui A. N. Kosâghin, ad-
Mai 1947 junctul preşedintelui Consiliului de Miniştri al URSS, în RSSM erau bolnave de
Total distrofie 222 300 de persoane, iar la 20 martie, acelaşi an, numărul bolnavilor,
10–15 15–20 20–25 25–30
Informaţii 1–5 mai 5–10 mai 1–30 oficial înregistraţi, era de 238 914. În judeţul Cahul de distrofie se îmbolnăvise
mai mai mai mai
mai 27,26 % din populaţia locală. 70,5% din populaţia RSSM era lipsită de orice fel
Cazuri noi 720 1 139 1 722 1 371 1 678 1 666 8 296 de produse alimentare. În 1945, în RSSM au murit 82 062 de persoane, în 1946 –
Copii 219 400 573 366 453 482 2 493 64 949 de persoane, iar în lunile ianuarie–iulie 1947 – 139 526 de persoane.
Decedaţi 235 291 319 280 295 361 1 781
Numai în 18 zile (4–21) din luna
februarie 1947 au decedat de dis-
Iunie 1947
Total
trofie 6 645 de persoane, iar în lu-
1–5 10–15 15–20 20–25 25–30 nile noiembrie 1946–martie 1947,
Informaţii 5–10 iunie 1–30
iunie iunie iunie iunie iunie iunie din numărul total de 84 282 de
Cazuri noi 1 655 1 562 2 837 2 611 3 889 3 478 16 032
decedaţi, cca 60 000 au murit de
Copii 468 481 973 738 1 017 1 341 5 018
distrofie. În perioada septembrie
Decedaţi 597 654 1 121 816 1 270 1 622 6 080
1946–iulie 1947 s-au născut 60 635
Evoluţia distrofiei în lunile martie–iunie 1947 de copii, dar au murit 148 975 de
acuzați de sustragere de la obligaţia de a livra cereale la stat şi, în conformitate persoane. Prin urmare, doar în
zece luni mortalitatea a depăşit
cu art. 51-1, partea a II-a a Codului penal al RSS Ucrainene, au fost arestaţi şi
natalitatea cu 88 340 de persoane.
trimişi la închisoare, pe termene de la 1 la 10 ani, 409 ţărani. Pe de altă parte,
La 27 februarie 1947 erau
din multe gospodării ţărăneşti, apreciate ca fiind „chiabureşti”, a fost confisca-
înregistrate mai mult de 40 de
tă averea, altele fiind private de dreptul la vot.
cazuri de canibalism, majori-
Datorită acestor activităţi, planul de predare a cerealelor la stat pentru
tatea datând cu luna ianuarie a
anul 1946 a fost realizat cu 101,5%. Preţul acestei „realizări bolşevice” a fost Între viaţă şi moarte...
aceluiași an.
tragedia satului basarabean.

56 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică Teroarea comunistă 57

 În acest context, menţionăm că este extrem de dificil de calculat numărul
celor decedaţi numai de foame. Suntem convinşi că nici nu este nevoie, deoa-
rece majoritatea absolută a deceselor din aceşti ani era cauzată, direct sau indi-
rect, de foamete. Totuşi, estimativ, în limitele statisticilor accesibile şi, mai ales,
ale valabilităţii metodologiei de calcul, putem afirma, până la proba contrarie,
că în Moldova Sovietică au murit de distrofie alimentară între 150 şi 200 de
mii de persoane. Probabilitatea cifrei este mare deoarece nu este clar raportul
dintre numărul morţilor înregistraţi, numărul real al celor decedaţi şi, mai
ales, nu există o abordare clară în ceea ce priveşte morbiditatea şi mortalitatea
cauzate de foametea din acei ani.
Datele identificate privind mortalitatea nu pot fi considerate definitive.
Nu credem că vom afla vreodată numărul exact al celor decedaţi de foamete.
Aceasta şi pentru că foametea a cuprins, în principal, localităţile rurale, iar po-
pulaţia satelor, în perioada aceea, nu avea paşapoarte şi, prin urmare, nu exista
o evidenţă exactă a ei. Statistica nu cuprinde tabloul integral al mortalităţii şi
pentru că în anii foametei o parte considerabilă a populaţiei pleca în căutarea
produselor alimentare în alte regiuni ale URSS.
În cifre absolute, în URSS au murit între 1 şi 1,5 milioane de oameni.
Cel mai mare număr de morţi a fost înregistrat în Rusia, urmată de RSS
Cadavre, cadavre, cadavre...
58 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
Ucraineană şi RSS Moldovenească. Însă, raportat la 1 000 de locuitori, cel
mai înalt nivel al mortalităţii a fost în RSSM, iar cel mai redus – în Rusia.
A fost oare posibilă evitarea foametei din anii 1946–1947? „Consecinţele
războiului”, „seceta” – acestea erau şi mai sunt argumentele regimului comu-
nist, utilizate la abordarea cauzelor tragediei din acei ani.
Indiscutabil, seceta din anii de după război a fost una din cauzele difi-
cultăţilor apărute în agricultura RSS Moldoveneşti. Impactul secetei era însă
exagerat în scopul justificării rechiziţiilor. Foametea a fost generată nu de slă-
biciunea, de neputinţa familiilor ţărăneşti în raport cu seceta, ci de puterea ne-
limitată a Partidului Comunist, care nu numai că nu a stopat, dar, dimpotrivă,
a accelerat extinderea foametei. Foametea putea fi evitată, putea fi stopată de
la bun început.
În Uniunea Sovietică, în RSS Moldovenească în mod deosebit, foame-
tea a fost rezultatul activităţii Partidului Comunist (bolşevic) şi a structurilor
statului sovietic. Statul sovietic avea resursele pentru asigurarea populaţiei cu
strictul necesar şi stoparea mortalităţii din cauza foametei. Dovadă în acest
sens servesc cifrele. Conform investigaţiilor istoricilor ruşi, la 1 februarie 1947
„rezerva de stat” a URSS dispunea de 10 milioane de tone de cereale. Nu era
mult, dar mai mult decât la începutul anului 1946. Pentru „necesităţile” in-
terne, pentru întreţinerea armatei şi a funcţionarilor de toate nivelele, pentru
raţiile oferite muncitorilor, oamenilor de ştiinţă, colaboratorilor instituţiilor
de represalii au fost utilizate 5,7 milioane de tone de cereale. Din cantitatea
rămasă era posibilă şi salvarea înfometaţilor din zonele calamitate, inclusiv
din RSSM.
Pe de altă parte, în 1946, URSS a exportat masiv cereale. În Uniunea So-
vietică exportul de cereale constituia o sursă importantă de obţinere a valutei
străine, dar era utilizat şi, mai ales, ca pârghie a marii politici. După război,
politica devine principalul mobil al comerţului extern cu cereale. În 1946,
URSS a exportat mai mult de 1 milion de tone de cereale, inclusiv în Franţa –
500 de mii de tone. În comunicatul privind exportul cerealelor în Franţa, se
menţiona că, „având în vedere dificultăţile aprovizionării cu produse alimen-
tare în Franţa şi rugămintea guvernului francez, guvernul sovietic a decis să
vină în ajutorul aliatului său, Franţa”. Aspectul politic al acestui ajutor era
susţinerea comuniştilor francezi şi consolidarea imaginii acestora în alegeri.
Numai că această generozitate era etalată în timp ce în URSS, şi mai ales în
Teroarea comunistă 59
RSSM, cetăţenii sovietici mureau de foame cu sutele şi, respectiv, cu zecile de
mii. Cerealele erau, de asemenea, exportate, în calitate de „ajutor”, în Bulgaria,
România, Polonia, Cehoslovacia, Berlin şi în alte ţări. Acest „zel umanist” al
conducerii de la Kremlin poate fi explicat numai plecând de la raţiuni politice:
din URSS se livrau cereale către ţările în care partidele comuniste locale se
aflau în „culoarele puterii”.
Nu poate fi neglijată nici cantitatea considerabilă de produse agricole lu-
ată din colhozuri şi din gospodăriile ţărăneşti individuale, care a putrezit la
punctele de recepţie şi în magaziile improvizate. Statul nu era în stare să asigu-
re condiţiile elementare de depozitare a cerealelor. În anii 1946–1947, în URSS
a mucegăit şi putrezit circa 1 milion de tone de cereale.
Prin urmare, mortalitatea în masă de foamete nu a fost rezultatul sece-
tei, ci al politicii economice şi sociale a regimului totalitar comunist faţă de
populaţia din RSS Moldovenească, a sistemului sovietic de acces la produsele
alimentare. Responsabilitatea principală pentru decesul a sutelor de mii de
oameni, locuitori ai RSSM, aparţine conducerii de la Moscova a Partidului
Comunist (bolşevic), Biroului CC al PC(b) pentru RSS Moldovenească, con-
ducerii de partid de la Chişinău şi structurilor bolşevice din judeţe şi raioa-
ne. Alături de I. Stalin şi conducerea de la Kremlin, vinovaţi de morbiditatea
şi mortalitatea de foame sunt CC al PC(b) din Moldova şi prim-secretarul
N. Salogor, Consiliul de Miniştri al RSSM şi preşedintele acestuia N. Coval,
împuternicitul Moscovei pentru colectările de cereale în RSSM A. Sâci şi alţi
demnitari care decideau destinul cetăţenilor simpli. Conducerea Partidului
Comunist de la Chişinău poartă vina pentru organizarea măsurilor privind
rechiziţionarea produselor agricole, care a constituit cauza principală a îm-
bolnăvirii şi deceselor în masă. Politica promovată în anii 1946–1947, ca şi în
anii următori, ignora în totalitate normele morale fundamentale, obligatorii
pentru instituţiile unui stat.
7. Mobilizări pe şantierele de muncă
Regimul totalitar comunist, de la constituire, s-a întemeiat pe utilizarea
forţei de muncă ieftină a populaţiei, impusă să lucreze la marile şantiere, în
industrie, la minele de cărbune, în agricultură etc. Principiile de asigurare a
60 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
economiei cu braţe de muncă, utilizate în anii 20–30 ai secolului XX, au fost
extinse şi în Basarabia, chiar de la instalarea regimului.
La 9 august 1940, consiliul economic de pe lângă Guvernul URSS a adop-
tat hotărârea nr. 39 „Cu privire la recrutarea în localităţile rurale ale Basarabiei
a 20 de mii de muncitori”. Executorul acestei decizii trebuia să fie conducerea
RSS Moldoveneşti recent formată.
Peste două săptămâni, CC al PC(b)M şi Consiliul Comisarilor Poporului
al RSSM examinează, în şedinţă comună, chestiunea „Cu privire la recrutarea
muncitorilor pentru industria carboniferă a URSS”. Cum indicaţia Moscovei
se referea la recrutarea tinerilor din satele dintre Prut şi Nistru, autorităţile
de la Chişinău au repartizat „planul de recrutare” astfel: din judeţele Bălţi şi
Soroca urmau să plece în Rusia câte 4 000 de persoane, din judeţele Tighina
(Bender), Cahul, Chişinău şi Orhei – câte 3 000 de tineri şi tinere. Toţi erau
copii de ţărani.
Deşi nu trecuseră nici două luni de la stabilirea graniţei pe Prut, sistemul
birocratic totalitar funcţiona deja şi decizia luată la Chişinău a fost imediat
transmisă în judeţe pentru a fi executată. Conducerea bolşevică şi Guvernul
RSS Moldoveneşti i-au făcut responsabili pentru recrutarea forţei de muncă
pe secretarii comitetelor executive şi de partid din judeţe.
Colaboratorii miliţiei, antrenaţi şi ei în această „muncă responsabilă”,
aveau misiunea să verifice persoanele recrutate şi să le remită permise „pentru
a locui în raioanele în care se aflau minele de cărbune”. Aşa a început realizarea
politicii de smulgere a populaţiei băştinaşe din Basarabia şi vânturarea ei prin
toate colţurile Uniunii Sovietice. În aceeaşi lună, la 28 august 1940, Moscova
cere conducerii de la Chişinău să efectueze „recrutări suplimentare în judeţele
RSS Moldoveneşti”.
Comitetul Central al PC(b)M şi Guvernul RSS Moldoveneşti, în hotărâ-
rea adoptată, au stabilit planul de recrutare pentru fiecare judeţ, indicând şi
ramura industrială care avea nevoie de românii basarabeni. Pentru industria
carboniferă urmau să fie găsiţi în judeţele Orhei şi Bender câte 1 750 de tineri.
La minele de cărbune, aşadar, după primii 20 de mii de tineri aveau să mai
plece încă 3 500, care, la rândul lor, erau urmaţi de alţii. Comisariatul pentru
construcţii recruta, conform aceleiaşi hotărâri, 21,1 mii de persoane: din ju-
deţele Soroca – 5 000, Cahul – 7 000, Orhei – 5 500, Chişinău – 900, Bender –
4 500 de persoane. Judeţul Bălţi era obligat să furnizeze Comisariatului pentru
Teroarea comunistă 61
industria neferoaselor 4 000 de tineri. Prin urmare, satele basarabene aveau să
rămână încă fără 40,5 mii de tineri.
Administraţia judeţeană era obligată să-şi îndeplinească planul în termene
restrânse. Toţi cei care plecau să muncească la minele de cărbune şi la uzinele
metalurgice urmau să abandoneze Basarabia nu mai târziu de 1 octombrie 1940.
Şantierele de construcţii trebuiau să primească muncitorii din Basarabia către
15 septembrie – 6 000 de persoane şi către 1 octombrie – 1 200 de persoane;
restul avea să fie trimis nu mai târziu de 15 octombrie 1940. Conform hotărârii
Guvernului RSS Moldoveneşti din 4 noiembrie al aceluiaşi an, şantierele de
construcţii din Rusia au mai primit din Basarabia încă 3 000 de persoane.
Campania de recrutare se desfăşura dificil. Această stare de lucruri îngrijora
conducerea republicii, care, discutând la 29 noiembrie 1940 problema planului
de recrutare, a constatat că, la acea dată, peste hotarele RSS Moldoveneşti fusese-
ră trimise doar 56 356 de persoane, numărul planificat fiind de 77 de mii.
Războiul declanşat de Germania nazistă împotriva Uniunii Sovietice a
frânat, pentru un timp, recrutarea basarabenilor la muncile forțate în URSS.
După reocuparea din 1944, concomitent cu mobilizările în Armata Ro-
şie, în satele basarabene sunt reluate şi recrutările pentru tot felul de munci
peste hotarele RSS Moldoveneşti. La 31 ianuarie 1945, Biroul CC al PC(b) al
Moldovei şi Consiliul Comisarilor Poporului al RSSM, readuse de Armata
Sovietică, adoptă hotărârea „Cu privire la mobilizarea din mijlocul populaţi-
ei rurale apte de muncă a 900 de persoane pentru a munci la întreprinderile
«Narkomcermet»-ului URSS, aflate pe teritoriul RASS Crimeea”, pentru ca,
peste o zi, la 2 februarie, să mai decidă mobilizarea a încă 750 de tineri pen-
tru întreprinderile şi şantierele de construcţii ale „Narkomstroi”-ului, aflate,
de asemenea, în Crimeea. În felul acesta, golul de populaţie, creat în urma
deportărilor staliniste a tătarilor, este completat şi cu cei 1 650 de tineri luaţi
din satele Basarabiei.
La 14 februarie 1947, Consiliul de Miniştri al URSS, prin hotărârea nr.
276 „Cu privire la efectuarea recrutării organizate a muncitorilor în RSS Mol-
dovenească”, „permitea” ministerelor să efectueze în Moldova Sovietică (în lu-
nile februarie şi aprilie ale aceluiaşi an) „angajarea organizată” a 51 de mii de
muncitori care puteau fi recrutaţi exclusiv din localităţile săteşti şi trimişi la
întreprinderile industriale şi şantierele de construcţie aflate în partea de sud a
Uniunii Sovietice. Conform acestei decizii, pe teritoriul dintre Prut şi Nistru,
62 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
în scopul recrutării tinerilor, îşi desfăşoară activitatea 7 ministere panuniona-
le şi departamentul „Glavstalingradstroi” de pe lângă Consiliul de Miniştri al
Federaţiei Ruse.
Peste trei luni, Guvernul sovietic a decis efectuarea în RSS Moldovenească
a recrutării muncitorilor pentru industria carboniferă şi de combustibil. În ciu-
da zelului conducerii de la Chişinău de a îndeplini și supraîndeplini sarcinile
trasate, tinerii basarabeni se opuneau recrutărilor cum puteau. La 4 noiembrie
1947, Biroul CC al PC(b) din Moldova discută pe marginea realizării hotărârii
Moscovei din 21 mai, constatând că planul prevăzut pentru trimestrul al trei-
lea este îndeplinit cu 28,3 la sută, iar pentru trimestrul al patrulea doar cu 6,7
la sută. De această stare de lucruri au fost acuzate comitetele raionale de partid
şi cele executive, cerându-li-se „îndeplinirea planului de angajare a muncitori-
lor până la 21 decembrie 1947”, adică către ziua alegerilor în „sovietele locale
de deputaţi”.
În anul 1947 este introdus un nou procedeu de înstrăinare a tinerilor
din Basarabia. Paralel cu recrutările efectuate de structurile „civile” încep
mobilizările premilitarilor, care erau luaţi de comisariatele militare şi trimişi
la şcolile de învăţământ profesional din cadrul unor fabrici şi uzine („FZO” –
„Fabricino-zavodskoe obucenie”). În acest mod, în lunile septembrie şi oc-
tombrie 1947, comisariatele militare mobilizează 8 536 de premilitari pen-
tru şcolile „FZO” din bazinul Doneţk. Basarabenii se opuneau prin diverse
moduri acestor mobilizări. În informaţia trimisă de S. Colesnic, procurorul
RSSM, procurorului URSS se relatează că în perioada mobilizării, atât tinerii,
cât şi părinţii au demonstrat nesupunere prin neprezentarea la punctele de
concentrare, prin dezertarea multor persoane în drum spre fabrici şi uzine,
prin abandonarea şcolilor etc. Din cei 8 356 de mobilizaţi în şcolile „FZO”
din bazinul Doneţk, la data de 1 ianuarie 1948 rămăseseră numai 3 000 de
persoane. „Dezertorii” şi acei care se împotriveau mobilizărilor erau traşi
la răspundere în conformitate cu Codul penal, fiind privaţi de libertate ori
trimişi la munci forţate. În prima jumătate a anului 1948 au fost condamnate
618 persoane, iar în bazinul Doneţk au fost retrimise 1 012 persoane, 264 de
tineri fiind daţi în căutare.
În anii 1948–1950, procedeele de reducere numerică a localnicilor din
Basarabia rămăseseră aceleaşi. În a doua jumătate a anului 1948, tinerii năs-
cuţi în 1928 erau mobilizaţi şi trimişi în regiunile Stalingrad, Voroşilovgrad,
Teroarea comunistă 63
Kirovograd şi Rostov. În următorii 2,5 ani au fost recrutate la munci peste
hotarele RSS Moldoveneşti circa 96 de mii de persoane din satele dintre Prut
şi Nistru.
Numeroasele mobilizări la şantierele din Ucraina şi Rusia şi deportările
masive practicate în primii şapte ani de ocupaţie au prezentat cea mai eficientă
metodă administrativă de deznaţionalizare a românilor basarabeni. Ulterior,
ea este aplicată intens, utilizându-se noi forme şi măsuri.

8. Represiuni împotriva religiei şi a bisericii

Primul an de ocupaţie sovietică, iunie 1940–iunie 1941, atestă şi primele
măsuri de constrângere religioasă în Basarabia. Paraclisul Palatului Mitropoli-
tan din Chişinău a fost transformat în Palatul pionierilor, Capela Seminarului
Teologic, Facultatea de Teologie, alte capele au fost transformate în şcoli sau
spitale. Multe biserici din teritoriile ocupate au devenit magazii, săli de spec-
tacole sau au fost închise, iar cele aflate în construcţie au fost demolate. Ho-
tărârea din 28 noiembrie 1940, semnată de preşedintele Consiliului Comisa-
rilor Poporului al RSSM, viza transformarea bisericii Seminarului Teologic în
Arhiva de Istorie a NKVD-ului. La 21 noiembrie 1940, Consiliul Comisarilor
Poporului al RSSM adoptă hotărârea nr. 471 privind transformarea mănăstirii
Frumoasa din judeţul Orhei în Casă de odihnă, iar prin hotărârea nr. 516-A,
din 30 noiembrie 1940, a decis transmiterea a trei mănăstiri din Basarabia Mi-
nisterului Ocrotirii Sănătăţii. În consecinţă, mănăstirea Suruceni din judeţul
Chişinău a fost transformată în spital, mănăstirea Hârjăuca din judeţul Chişi-
nău – în spital republican, mănăstirea Curchi – în sanatoriu pentru bolnavi de
tuberculoză, iar biserica de vară a acestei mănăstiri – în cămin cultural. Mă-
năstirea Hărbovăţ a fost desfiinţată şi transformată în azil pentru copii orfani.
Totodată, regimul comunist a declanşat ofensiva împotriva clerului. Peste
100 de preoţi, din cei aproximativ 526 rămaşi în Basarabia, au căzut victime ale
regimului comunist. O parte a fost executată pe loc. În satul Volintir, judeţul
Cetatea Albă, agenţii NKVD-ului au executat 16 preoţi. Slujitorii Bisericii erau
urmăriţi şi suspectaţi la orice pas. Constantin Popovici, ex-rector, profesor ti-
tular la Seminarul Teologic din Chişinău, a fost lipsit de propria casă de către
autorităţile bolşevice. Mai mult de jumătate din preoţii rămaşi în Basarabia
O biserică transformată de sovietici în club, Cernăuţi, 1940
au devenit „fugari” sau „clerici ambulanţi”, schimbându-şi reşedinţa pentru a
sustrage atenţia agenţilor sovietici.
Mulţi preoţi au fost deportaţi în regiunile îndepărtate ale imperiului sovie-
tic, printre care părintele profesor Vasile Doncilă, preoţii Emilian Cucuietu din
Mihăileni, judeţul Bălţi, Vladimir Zorilă din Hârtop, judeţul Soroca, Nicolae
Ciobanu din Steţcani, judeţul Soroca, Teodor Zubcu din Geamăna, judeţul
Lăpuşna, Ion Spinei din Sălcuţa, judeţul Tighina, Anatolie Spinei din Dolna,
judeţul Lăpuşna, şi mulţi alţii. Un destin tragic a avut şi preotul Alexandru Balta-
ga, deputat în Sfatul Ţării, care a votat unirea Basarabiei cu România. La sfârşitul
lunii august 1940, Al. Baltaga a fost arestat, anchetat şi întemniţat. La începu-
tul celui de-al Doilea Război Mondial, deţinuţii politici din Basarabia, printre
care şi Al. Baltaga, au fost evacuaţi în adâncul URSS. Preotul Alexandru Baltaga
moare în spitalul închisorii din Kazan. Regimul bolşevic a deportat în Siberia şi
a executat 52 de preoţi şi 45 de cântăreţi bisericeşti.
În vara anului 1941, când Sovietele se retrăgeau, comandouri bolşevice de-
vastau, incendiau, distrugeau în calea lor tot ce era mai de preţ. Starea în care a
fost găsită Biserica din Basarabia, în momentul eliberării provinciei dintre Prut

64 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică Teroarea comunistă 65

şi Nistru, arăta ca după un cataclism: referitoare la libertatea conştiinţei şi a convingerilor, libera alegere a religiei,
peste tot parohii lipsite de preoţi. Unii ofensiva comunistă împotriva religiei a continuat cu o nouă forță. Anul 1959
se refugiaseră în România, alţii au fost constituie un an fatal pentru biserică şi religie. Printr-o serie de hotărâri
omorâţi sau deportaţi. Multe biserici panunionale şi republicane au fost închise mai multe biserici şi mănăstiri.
erau distruse total sau parţial. Au fost Acestea puteau fi utilizate ca magazii și depozite. În 1958 a fost decisă închi-
incendiate sau distruse Mitropolia derea bisericii din satul Peresecina, raionul Orhei, care activase mai mult de
Veche, Sala Eparhială etc. Multe bise- 400 de ani, fiind o adevărată operă de artă, cu icoane şi obiecte de cult de o
rici au rămas fără odoare, cărţi biseri- mare valoare.
ceşti şi icoane. Înainte de a se retrage, Mecanismul de închidere a bisericilor prevedea şi măsuri de constrângere
trupele sovietice au distrus şi devastat împotriva clerului, care era acuzat de clevetire împotriva puterii sovietice, de
bisericile din Bălţi şi din alte loca- colectarea de mijloace pentru repararea bisericilor, de prestarea serviciului di-
lităţi, au confiscat arhive şi sigilii de vin enoriaşilor din localităţile unde bisericile erau închise etc. În baza acestor
mare valoare. La eliberarea Basarabi- şi altor învinuiri, unii preoţi au fost destituiţi şi lipsiţi de gradele bisericeşti, iar
ei de către trupele germano-române bisericile în care slujeau au fost închise. Biserica din satul Văsieni, construită
în vara anului 1941, au fost găsite 27 de în 1900, reprezenta o capodoperă de artă, impresionând prin pictura icoane-
biserici transformate în săli de specta- lor şi stilul său arhitectural modern. Dar, pentru arhiepiscopul Nectarie, toate
cole sau cu o altă destinaţie. acestea n-au constituit un obstacol în a-l lipsi de grad pe preotul Cociubinschi,
Reocupând Basarabia, în 1944, parohul acestei biserici, după care a urmat şi închiderea bisericii. La protestul
regimul bolşevic se preocupă mai enoriaşilor, răspunsul arhiepiscopului a fost simplu, însă categoric: „La doar 2
ales de eliminarea „elementelor an- kilometri distanţă se află o altă biserică, deci nu este rezonabil să mai fie numit
Preotul Alexandru Baltaga, deputat
tisovietice” din rândurile clerului în Sfatul Ţării, supus represiunilor un preot pentru biserica din satul Văsieni”.
şi ale credincioşilor. Acest obiectiv politice. Dispărut în gulag. În 1960, printr-o dispoziţie secretă a organelor de partid, a fost intensi-
era în centrul activităţii Consiliului ficată activitatea agenţilor secreţi împotriva bisericii şi a clerului. Şaisprezece
pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, organelor Securităţii de stat şi de persoane formau un grup de agentură, dintre care două – Kazanţev şi Iuriev –
interne, a structurilor de partid. ocupau posturi de conducere în eparhii. Agenţii secreţi au colectat materiale
Împuternicitul Patriarhiei Ruse la Chişinău, Romenski, raporta periodic compromiţătoare la adresa celor mai activi slujitori ai cultului, care puteau
superiorilor săi despre evidenţa clerului şi a bisericilor, despre starea religiei în servi drept pretext pentru excluderea lor din rândurile clerului. Numai în anul
RSS Moldovenească. În raportul din anul 1949 se relata că: din totalul de 931 de 1960 au avut de pătimit cinci preoţi. Agenţii, în funcţii înalte bisericeşti, le
biserici, activau 558, iar 373 nu mai funcţionau. În 1949, din numărul bisericilor interziceau preoţilor să slujească în mai multe parohii. În consecinţă, conform
considerate funcţionale, 48 nu mai efectuau serviciul divin, deoarece fuseseră unui raport, întocmit la cerinţa Moscovei de către împuternicitul pentru pro-
lipsite de parohi. În acelaşi timp, 25 de preoţi au fost lipsiţi de cinul preoţesc, trei blemele Bisericii Ortodoxe în RSSM, în 1962 mai oficiau serviciul divin 255 de
dintre aceştia fiind arestaţi de către organele de Securitate. În anul 1953, anul preoţi, 8 dascăli, un arhiereu şi 1 400 de cântăreţi bisericeşti. Printr-o hotărâre
morţii lui Stalin, în RSSM funcţionau aproximativ 500 de biserici. a Consiliului de Miniştri din februarie 1963, s-a decis demolarea Clopotniţei
„Dezgheţul hruşciovist” nu a adus modificări în politica statului sovie- Catedralei din centrul Chişinăului. Motivul pentru această decizie a servit o
tic privind religia şi biserica. În pofida prevederilor din Constituţia URSS scrisoare din partea organizaţiei de partid din cadrul Institutului Agricol din

66 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică Teroarea comunistă 67

Chişinău, în care se cerea demolarea Clopotniţei care, chipurile, nu corespun- 1 000 de ani de la adoptarea creştinismului în Rusia. Era o dată ce se cerea
dea stilului arhitectural al Chişinăului. Noaptea, prin explozie, Clopotniţa a marcată, dar natura ateistă a regimului îl împingea să sporească propaganda
fost demolată, iar locul a fot acoperit cu iarbă verde. antireligioasă. La 19 noiembrie este adoptată hotărârea „Despre activitatea cu
Bisericile sunt închise şi în următorii ani. Până la sfârşitul anului 1963, privire la intensificarea educaţiei ştiinţifico-ateiste în legătură cu pregătirea
au mai fost închise încă 26 de biserici ortodoxe, iar până în 1965 altele opt. organizaţiilor religioase şi a centrelor burghezo-clericale pentru marcarea a
Enoriaşii erau speriaţi, dar şi revoltaţi, încât regimul comunist a fost nevoit 1 000 de ani de la adoptarea creştinismului în Rusia”. CC al PCM obligă orga-
să ia o pauză în procesul de închidere a locaşurilor sfinte. Îşi modifică tactica. nizaţiile de partid orăşeneşti şi raionale, toate ministerele, organizaţiile com-
Accentul este pus pe propagandă şi educaţie. Timp de trei ani, din 1964 şi până somoliste şi sindicale, organele de drept să întocmească programe de activitate
în 1966, numărul de biserici rămâne acelaşi – 223, în anul următor însă vor fi antireligioasă, pentru o perioadă de trei ani, „în scopul prevenirii propagandei
închise încă 4 biserici. antisovietice şi stăvilirii credinţei în Dumnezeu”.
În raportul din anul 1969 privind religiozitatea în RSSM, întocmit de S. De respectarea legislaţiei cu privire la culte şi depistarea încălcărilor se
Tanasevski, împuternicitul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe preocupau Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei, Procuratura. Consti-
lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM, sunt aduse învinuiri grave tuţia URSS proclama libertatea conştiinţei. În pofida acestui fapt, în perioa-
Arhiepiscopului Moldovei şi al Chişinăului Bartolomeu (Varfolomeu) pentru da dintre anii 1977 şi 1982, în RSS Moldovenească, în baza articolului 142
faptul că acesta a învăţat al Codului penal, pentru nerespectarea legislaţiei cu privire la culte, au fost
textele ritualurilor religi- condamnaţi 169 de credincioşi. În anul 1980, credincioşii din satul Mihăileni,
oase în „limba moldove- raionul Râşcani, intenţionează să redeschidă biserica ortodoxă, închisă de au-
nească” şi oficia serviciul torităţile comuniste încă în anul 1962. Comitetul raional de partid Râşcani şi
divin în limba localnici- organele de drept reacţionează promt, iniţiatorii sunt identificaţi, trei persoane
lor. În raportul din anul fiind pedepsite administrativ. Cetăţenii Iaz I., Ursu S., Cazac V., Iarmoliuc V.,
1973, împuternicitul Pricop V. sunt amendaţi cu câte 50 de ruble, iar Pârgaru G. şi Scutari P. – cu
constata un grad înalt de câte 30 de ruble. Cinci protestatari au fost privaţi de libertate.
religiozitate în rândurile Anul 1986 marchează o nouă fază a activităţii enoriaşilor pentru redes-
populaţiei, fiind alarmat chiderea locaşurilor de cult, închise de regimul totalitar comunist. Datorită
că, în ciuda intensificării procesului de restructurare, iniţiat de M. Gorbaciov, în această perioadă se
educaţiei ateiste, biseri- înteţesc demersurile privind redeschiderea bisericilor, unele fiind deschise de
cile erau frecventate şi comunităţile locale fără decizia autorităţilor. Prin decizia proprie a comunită-
se respectau ritualurile ţilor locale şi-au reluat activitatea bisericile din satele Iliceuca, Izvoare, Frumu-
religioase. şica din raionul Floreşti, Chirileni, Todireşti din raionul Ungheni, Colicăuţi,
În anul 1985, la Briceni, Popovca, Făleşti, Rădoaia, Copăceni din raionul Lazo.
indicaţia Kremlinului, Şi mănăstirile ortodoxe de pe teritoriul RSSM erau supravegheate strict.
sunt luate o serie de de- Această atitudine era motivată de autorităţile sovietice prin faptul că mănăs-
cizii contradictorii. La tirile reprezentau focare puternice de rezistenţă a limbii şi conştiinţei naţio-
Moscova începeau pre- Dărâmarea bisericii Sf. Ilie din Chişinău (Bulevardul nale româneşti împotriva politicii de deznaţionalizare şi rusificare. Progra-
gătirile pentru a marca Gr. Vieru, zona fostului cinematograf „Moscova”) mul ateist al Partidului Comunist prevedea lichidarea treptată a mănăstirilor.

68 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică Teroarea comunistă 69

Conform unei note informative privind activitatea Bisericii Ortodoxe Ruse
în RSS Moldovenească pentru a doua jumătate a anului 1945, funcţionau 24
de mănăstiri, dintre care 15 de călugări şi 9 de măicuţe.
Structurile de stat, implicate în realizarea programului ateist, căutau in-
sistent motive care să justifice închiderea mănăstirilor. Ministrul Securităţii
de Stat a RSS Moldoveneşti, I. L. Mordoveţ, în informaţia secretă din iunie
1946, expediată superiorului său la Moscova, menţiona că printre „elementele
antisovietice” din perioada celui de-al Doilea Război Mondial se numără şi
călugării de la mănăstiri, care „au colaborat cu regimul de ocupaţie”. Călugării
erau acuzaţi, în totalitatea lor, de denunţarea grupurilor de partizani sovietici,
de alte „acte antisovietice”.
În 1949, Romenski, împuternicitul Consiliului pentru Biserica Ortodoxă
de pe lângă Guvernul URSS pentru RSSM, a elaborat un plan secret de lichi-
dare a mănăstirilor de pe teritoriul republicii, conform căruia urmau să fie
lichidate cinci centre monahale: mănăstirile Căpriana şi Hâncu din raionul
Străşeni, mănăstirea Hârjăuca din raionul Călăraşi, mănăstirea Suruceni din
municipiul Chişinău, mănăstirea Zloţi din raionul Cimişlia. Pentru lichidarea
mănăstirilor, autorităţile sovietice au inventat diverse acuzaţii: că în posesiu-
nea acestora se află cele mai fertile pământuri, că aici se exploatează munca
cetăţenilor sovietici, că mănăstirile reprezintă un obstacol în calea colectiviză-
rii, că printre călugări există multe „elemente reacţionare”, iar centrele mona-
hale sunt focare de boli contagioase. Într-o informaţie din 5 octombrie 1949,
privind mănăstirea Căpriana, se afirma că aceasta se prezenta ca „o casă a
desfrâului şi ca o pepinieră de diverse boli contagioase”. Imediat, organele de
ocrotire a sănătăţii au „depistat” şi au înregistrat oficial cincisprezece cazuri de
boli venerice, printre cei contaminaţi numărându-se fostul stareţ al mănăstirii,
egumenul Ioachim Pleşca, şi ieromonahul Efrem Bârcă.
Drept pretext pentru împuternicitul cu problemele Bisericii Ortodoxe
de închidere, în 1952, a mănăstirii de călugări din Hârjăuca a servit numărul
redus de călugări de aici şi necesitatea păstrării mănăstirii ca monument de
arhitectură. La 24 aprilie 1952, preşedintele Consiliului de Miniştri al RSSM,
G. Rudi, şi prim-secretarul CC al PC(b) din Moldova, L. I. Brejnev, au cerut
organelor superioare de la Moscova acordul privind lichidarea acestei mănăs-
tiri. O corespondenţă în aceeaşi chestiune a avut loc între episcopul Chişinău-
lui şi al Moldovei, Nectarie, şi Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Aleksei.
70 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
În urma cooperării dintre structurile bisericeşti şi cele de stat, la 2 iulie 1952,
mănăstirea Hârjăuca a fost închisă şi transformată în sanatoriu. Arhiva mă-
năstirii a fost confiscată şi înstrăinată, aflându-se la Sankt-Petersburg, Rusia.
Toţi călugării au fost transferaţi la mănăstirea Hârbovăţ, care peste câţiva ani
a fost şi ea închisă. Argumentele care s-au invocat la desfiinţarea mănăstirilor
Hâncu, Suruceni, Zloţi erau condiţiile economice precare, de aici şi depistarea
unor boli contagioase.
Hotărârea Consiliului de Miniştri al RSSM din 5 iunie 1959 prin care se
preconiza închiderea a nouă centre monastice a provocat nemulţumirea per-
sonalului monahal şi a mirenilor. În comunităţile monahale s-au făcut mai
multe încercări de rezistenţă, dar acestea erau descoperite şi anihilate uşor,
inclusiv prin intermediul arhiepiscopului Nectarie.
Urma să fie închisă şi mănăstirea Răciula. Secretarul doi al CC al PCM,
I. I. Bodiul avertiza: „În caz de eşec, toţi responsabilii de operaţiune vor fi
destituiţi din funcţii”. Bodiul a fost omul din umbră care a lovit crâncen în
credinţă şi intelectualitate. Autorităţile au trimis la Răciula un efectiv de 500
de miliţieni, în frunte cu un general sosit de la Moscova.
Nouă zile şi nouă nopţi şi-au apărat locuitorii din Răciula, raionul Călă-
raşi, mănăstirea şi biserica din localitate. La 1 iulie 1959, în cea de-a noua zi de
rezistenţă, autorităţile au aplicat arme de foc. David Simion a fost omorât, alte
3 persoane au fost rănite: Ilarion Mocreac, Dionisie Daniţă şi Gheorghe Por-
car. Au fost arestaţi stareţa mănăstirii, egumena Sephora, şi 8 bărbaţi, care au
fost condamnaţi la diferite termene de privaţiune de libertate: I. Mocreac şi S.
Mocanu la câte 15 ani, V. Pricinoc – la 10 ani, V. Poiana – la 8 ani, D. Mladan –
la 6 ani, M. Tcaci – la 4 ani, R. Benderschi – la 4 ani.
Deşi a purtat un caracter spontan, rebeliunea de la mănăstirea Răciula a
constituit o manifestare de rezistenţă antitotalitară, antisovietică de cea mai
profundă amploare, la care au participat aproximativ patru mii de persoane.
Aceasta este un simbol al demnităţii şi rezistenţei creştinilor în faţa opresiunii
comuniste pe teritoriul Basarabiei.
La 8 ianuarie 1960 în RSSM activau doar şapte centre monastice.
Arhimandritul Varlaam Chiriţa, exclus din rândurile clerului de către
arhiepiscopul Nectarie, şi-a manifestat revolta faţă de acţiunile arhiepisco-
pului de închidere a mănăstirilor printr-o telegramă-protest, al cărei text îl
expunem: „Vă felicit pentru lichidarea istoricei mănăstiri Hârbovăţ. Vă doresc
Teroarea comunistă 71
din toată inima aceeaşi soartă. Insistenţa dumneavoastră în faţa Patriarhiei, Urmau reprezentanţii confesiunii mo-
pentru lichidarea mănăstirilor moldoveneşti, s-a încununat de succes. Tem- zaice, romano-catolicii, adventiştii de
porar puteţi jubila”. ziua a şaptea, molocanii.
La 15 mai 1961 în RSS Moldovenească funcţionau patru mănăstiri – două Numărul comunităţilor înregis-
de călugări şi două de maici – cu un număr total de 384 de persoane. trate scade simţitor, drept consecinţă a
Închiderea mănăstirilor a continuat şi în anii următori. În 1962 a fost în- politicii represive promovate de regi-
chisă mănăstirea de călugări Noul Neamţ sau Chiţcani. În clădirile cu chilii a mul sovietic. În perioada 1945–1948,
fost deschis un spital de psihiatrie. Biblioteca a fost distrusă, iar în clopotniţă 28 de comunităţi confesionale au soli-
a fost organizat un muzeu istoric. La 1 ianuarie 1965 în RSSM mai funcţiona citat recunoașterea lor legală de către
doar mănăstirea de maici Japca, care şi-a continuat activitatea în toată perioa- stat, toate cererile fiind respinse. În
da sovietică. În anul 1978 la mănăstire erau 54 de maici, în 1981 – 52. În total, şedinţa din 23 septembrie 1950, Con-
au fost închise peste 600 de biserici şi 24 de mănăstiri ortodoxe. siliul de Miniştri al RSSM a luat deci-
Drept „elemente ostile regimului sovietic” au fost consideraţi şi membrii zia de a cere Moscovei permisiunea de
altor confesiuni, „sectanţii”. O lovitură iniţială, dată „sectelor”, a fost naţiona- a lichida comunitatea evangheliştilor
lizarea caselor de rugăciuni ale acestora. creştini-baptişti din satul Tătăreşti,
În perioada aprilie 1944–mai 1946, MGB-ul lichidase 17 organizaţii şi raionul Cahul, cu confiscarea casei de Iosif Mordoveţ, unul dintre executorii
grupuri religioase, arestând 71 de persoane, precum şi câteva grupuri de rugăciuni a acestora. terorii roşii din Basarabia
sectanţi clandestini (inochentişti), arestând 44 de persoane. „Sectanţii” erau În decembrie 1950, organele de
acuzaţi de „convocarea unor adunări cu caracter antisovietic, refuzul de a Securitate au depistat pe teritoriul republicii treizeci de grupuri de credincioşi
face serviciul militar, organizarea unor acţiuni antisovietice de protest etc.”. de diferite confesiuni (subotnici-reformişti, inochentişti, cincizecişti), acuzate
Conform informaţiilor deţinute de structurile statului, la 16 aprilie 1947, de „activitate antisovietică”. Toate aceste grupuri au fost dizolvate.
în RSSM acţionau 18 grupuri ale sectei „Martorii lui Iehova”, cu un număr total În urma operaţiunii „Sever” („Nord”) au fost arestate şi deportate în Sibe-
de 2 500 de persoane. Majoritatea acestora locuiau în judeţele Bălţi şi Soroca. ria 732 de familii, cu un număr total de 2 617 persoane, dintre care 808 bărbaţi,
În 1947, autorităţile au lichidat centrul de conducere al inochentiştilor 967 de femei şi 842 de copii.
şi trei grupuri ale sectei „Martorii lui Iehova” din judeţele Bălţi şi Soroca. Au Operaţiunea „Nord” nu a fost însă ultima acţiune punitivă a regimului
fost arestate 11 persoane, membri ai centrelor de conducere ale sectei adven- bolşevic în domeniul cultelor. În 1952, Ministrul Securităţii de Stat al RSSM,
tiştilor-reformişti, care au fost condamnaţi pe un termen de la 8 la 25 de ani I. Mordoveţ, informa despre o întrunire a reprezentanţilor sectei „Martorii lui
privaţiune de libertate. În mai 1949, a fost lichidat centrul de conducere al Iehova” din 10 raioane ale republicii. În acest an a fost lichidat centrul clandes-
adventiştilor-reformişti, fiind arestate patru autorităţi ale acestei secte. În anii tin al sectei „Martorii lui Iehova”, fiind arestate 670 de persoane. Dar, în pofida
1947–1950 au fost arestaţi 1 048 de conducători ai sectei „Martorii lui Iehova”, diverselor restricţii şi măsuri de contracarare a acestei comunităţi religioase,
şi au fost confiscate 5 tipografii clandestine şi peste 35 de mii de exemplare de ea şi-a continuat activitatea. În 1953 au mai fost arestate 67 de persoane.
foi volante, broşuri, altă literatură.
La 5 noiembrie 1959, Comitetul Securităţii de Stat din URSS a emis ordi-
În 1949, situaţia cultelor din RSSM se caracteriza astfel: cea mai nume-
nul nr. 00458, în conformitate cu care, Comitetul Securităţii de Stat din RSSM
roasă confesiune o constituiau credincioşii de rit vechi, care aveau 22 de co-
a elaborat un plan detaliat de sistare a activităţii sectei clandestine „Martorii
munităţi ce întruneau 20 000 de persoane, după care urmau evangheliştii creş-
lui Iehova”. O componentă a planului elaborat prevedea şi folosirea serviciului
tini-baptişti, în număr de 5 065 de credincioşi, organizaţi în 83 de comunităţi.

72 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică Teroarea comunistă 73

agenturii pentru distrugerea sectelor din interior, prin organizarea unor situa-
ţii de conflict, crearea unor contradicţii, prin provocarea neîncrederii, pentru
ca, în consecinţă, acestea să se autodizolve.
Împotriva confesiunii mozaice au fost folosite serviciile a 22 de agenţi se-
creţi. În consecinţă, au fost arestate 4 persoane.
La 8 ianuarie 1960 în RSSM existau şase organizaţii religioase, tolerate de
către statul sovietic. Acestea erau organizate în 120 de comunităţi. Secta „Mar-
torii lui Iehova” şi cea a inochentiştilor activau în ilegalitate.
În pofida restricţiilor impuse de regimul comunist, au fost înregistrate ac-
ţiuni de rezistenţă ale clerului şi credincioşilor, manifestate prin demersuri în
faţa diverselor instanţe privind redeschiderea sau repararea bisericilor. Ofici-
erea serviciilor divine, atunci când acestea erau interzise, scrisorile de protest,
încălcarea legislaţiei sovietice cu privire la culte şi chiar recurgerea la rezisten-
ţa armată au fost alte manifestări de nesupunere religioasă.
Un rol aparte în efortul de rezistenţă îi revine clerului. Un şir de preoţi,
deşi excluşi din sânul clerului, au continuat oficierea ritualurilor religioase so-
licitate de către enoriaşi, au colectat mijloace pentru redeschiderea şi restaura-
rea locaşurilor sfinte.
Una dintre victimele regimului comunist a fost şi preotul Gheorghe
Păduraru, care, în semn de protest, se decide să emigreze. El a expediat în
acest sens o cerere ministrului de externe al URSS, A. Gromâko, în care scria:
„...Deoarece şase ani stau fără serviciu, am familie, copii... solicit permisiunea
de a emigra în Canada. Limba rusă nu o posed bine. Toată familia mea posedă
limba română. Soţia posedă şi limba franceză. 1 ianuarie 1958”. Pentru îndrăz-
neala sa, preotul Păduraru a fost declarat bolnav psihic şi fanatic religios, de el
ocupându-se în continuare organele de Securitate.
În pofida tuturor restricţiilor aplicate de regimul comunist, enoriaşii con-
tinuau să-şi restaureze locaşurile sfinte cu forţele poprii, fapt care a pus în gar-
dă autorităţile sovietice. Asemenea cazuri s-au înregistrat în Orhei, Floreşti,
Olăneşti etc. În 1959, autorităţile din raionul Soroca au constatat că locuitorii
din Slobozia-Cremene colectau mijloace pentru restabilirea bisericii din loca-
litate, acţiune care a fost considerată „antisovietică” şi a fost interzisă.
În pofida unei politici ateiste promovate decenii la rând în RSS Moldove-
nească, religia a supravieţuit şi odată cu iniţierea procesului de democratizare
a societăţii se revine la normal.
74 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
9. Impunerea alfabetului rusesc şi a „limbii moldoveneşti”
Primele încercări de elaborare a conceptului de „limbă moldovenească”,
cu sensul de limbă literară aparte de limba română, au avut loc în anii 20 ai
secolului XX în RASSM. Ele au reprezentat o reacţie a URSS la actul Unirii
Basarabiei cu România, constituind expresia cultural-lingvistică a pretenţii-
lor teritoriale sovietice faţă de România. Scopul proiectului etnocultural din
RASSM era să demonstreze atât legitimitatea creării acestei formaţiuni, cât şi
a pretenţiilor sovietice asupra Basarabiei, efectuarea, într-un eventual context
internaţional favorabil, a „transplantului” de „statalitate” sovietică de pe malul
stâng al Nistrului pe malul său drept.
Ocupând Basarabia, la 28 iunie 1940, în urma Pactului sovieto-german
de neagresiune din 23 august 1940 şi a Protocolului adiţional secret, care a
divizat Europa în sferele de influenţă respective, ostaşii sovietici au adus pe
tancurile lor nu numai un nou regim totalitar-comunist, ci şi o nouă limbă
literară şi un nou alfabet: limba literară „moldovenească” cu grafie chirilică.
Specificul politicii naţionale a URSS în acest teritoriu a constat în respin-
gerea categorică a identităţii româneşti moderne, inclusiv şi a moldovenis-
mului regional premodern – una dintre componentele identităţii româneşti
– şi în impunerea unui nou fel de „moldovenism” – a moldovenismului so-
vietic. Este vorba de o construcţie identitară care mistifică trecutul istoric
„burghez”, care neglijează sau distorsionează moştenirea literară clasică,
înglobând în structura sa ideatică miturile istorice şi etnoculturale ale Im-
periului Rus şi ale celui sovietic referitoare la români şi la România, la rolul
mesianic al acestor imperii în „salvarea” popoarelor balcanice şi europene de
„jugul” otoman, în perioada modernă, şi de cel fascist, în perioada contem-
porană etc. Prin impunerea moldovenismului sovietic s-a încercat redirecţi-
onarea luptei politice dintre moldoveni şi autorităţile ocupante ale imperiu-
lui sovietic şi transformarea ei într-un conflict identitar dintre „moldoveni”
şi „români”. Privite prin optica autorităţilor sovietice, Unirea Basarabiei cu
Statul Român în 1918 trebuia să pară „ocupaţie română”, iar ocupaţia sovie-
tică din 1940 şi 1944 – „eliberare”.
După ocuparea Basarabiei de către URSS, „constructorii” „limbii mol-
doveneşti” s-au mutat de la Tiraspol la Chişinău. Deja la 23 septembrie 1940,
Teroarea comunistă 75
Biroul CC al PC(b)M, discutând chestiunea „Cu privire la trecerea scrisului
moldovenesc de la grafia latină la cea rusească”, a hotărât următoarele: „1. De-
cizia Comitetului Regional Moldovenesc a PC(b) din Ucraina de la 13 august
1940 «Referitor la păstrarea grafiei latine la editarea manualelor şi a altor ma-
teriale în limba moldovenească pentru şcolile din Basarabia în anul de învăţă-
mânt 1940–1941» se anulează. 2. A trece scrierea moldovenească la alfabetul
rusesc. 3. A obliga Comisariatul Poporului pentru Învăţământ din RSS Moldo-
venească, pe tov. Forş, şi Editura de Stat a Moldovei, pe tov. Cernat, să asigure
în timpul apropiat editarea manualelor şi a materialelor didactice moldove-
neşti cu alfabet rusesc. 4. A
ruga CC a PC(b) din toată
Uniunea să aprobe această
hotărâre. Secretarul CC al
PC(b) din Moldova Boro-
din”.
La 11 noiembrie 1940,
Consiliul Comisarilor Popo-
rului din URSS adoptă hotă-
rârea nr. 2286 „Cu privire la
trecerea scrisului moldove-
nesc şi a alfabetului latin din
noile regiuni ale RSS Mol-
doveneşti (Basarabia) la cel
rusesc” în care se stipulează:
„1. A satisface rugămintea
organizaţiilor sovietice şi
de partid din RSS Moldo-
venească privind trecerea
scrisului moldovenesc şi a
alfabetului latin din noile ra-
ioane ale RSS Moldoveneşti
(Basarabia) la cel rusesc. 2.
A însărcina Consiliul Co-
Legea Sovietului Suprem al Rss Moldoveneşti
misarilor Poporului din RSS
privind înlocuirea alfabetului latin cu cel
rusesc, 12 februarie 1941 Moldovenească cu organiza-
76 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
rea Comisiei Guvernamentale pentru a conduce şi a realiza acţiunile preconiza-
te referitoare la trecerea scrisului moldovenesc din noile raioane ale republicii
la alfabetul rusesc. 3. A permite ca din ianuarie 1941 să se înceapă trecerea lu-
crărilor de secretariat din instituţiile de stat, a organizaţiilor obşteşti şi a presei
periodice la alfabetul nou. 4. A însărcina Consiliul Comisarilor Poporului din
RSS Moldovenească să propună sesiunii curente a Consiliului Suprem din RSS
Moldovenească spre aprobare proiectul Legii privind trecerea scrisului moldo-
venesc din noile raioane ale republicii de la alfabetul latin la cel rusesc. Preşe-
dinte adjunct al Consiliului Comisarilor Poporului din URSS, Administrator al
Afacerilor Consiliului Comisarilor Poporului din URSS, M. Hlomov”.
În şedinţa din 2 decembrie 1940, Biroul CC al PC(b)M a discutat chestiu-
nea „Cu privire la crearea Comisiei guvernamentale privind trecerea scrisului
moldovenesc de la alfabetul latin la cel rusesc”, aprobând următoarea compo-
nenţă a acestei comisii: Rudi, preşedinte adjunct al Consiliului Comisarilor
Poporului din RSS Moldovenească, D. E. Otean, șef adjunct al Secţiei Organi-
zare şi Instructaj a CC(b)M, V. Forş, comisar al poporului pentru învăţământ
din RSS Moldovenească, Tereşcenko, redactor al ziarului „Moldova Socialistă”,
Cernat, redactor al Editurii de Stat, I. D. Ceban, colaborator al Institutului de
Cercetări Ştiinţifice, S. S. Zelenciuc, secretar al CC al PC(b)M. Preşedinte al
Comisiei guvernamentale a fost numit S. S. Zelenciuc.
Totuşi, pentru a nu bloca comunicarea şi munca propagandistică cu po-
pulaţia din „teritoriul eliberat al RSS Moldoveneşti”, Biroul CC al PC(b)M
a dispus, la 21 mai 1944 (decizii similare au fost luate şi în 1940) ca din
tirajul total de 34 500 de exemplare al ziarului „Moldova Socialistă” 15 000
să fie tipărite în grafie rusă, iar 19 500 – în grafie latină, iar din tirajul total
de 15 000 exemplare al ziarului „Tineretul Moldovei” 5 000 să fie tipărite cu
alfabet rusesc şi 10 000 cu alfabet latin. Situaţia se repetă şi în anul urmă-
tor. În hotărârea din 29 ianuarie 1945, Biroul CC al PC(b)M, referindu-se la
faptul că „o parte importantă a populaţiei republicii încă nu a însuşit alfabe-
tul rusesc”, roagă CC al PC(b) din toată Uniunea ca să permită, şi în 1945,
„editarea ziarului «Moldova Socialistă» în grafie rusească şi în grafie latină”.
Se preconiza ca 25 000 de exemplare să fie publicate în grafie rusească, iar
25 000 – în grafie latină.
Discutând, la 28 aprilie 1941, „schimbările în ortografia limbii moldo-
veneşti”, Biroul CC al PC(b)M decide ca „proiectul prezentat de Comisariatul
Teroarea comunistă 77
Poporului pentru Învăţământ din RSS Moldovenească «Regulile ortografice
de bază ale limbii moldoveneşti», elaborat de Institutul Moldovenesc de Cer-
cetări Ştiinţifice şi aprobat de Institutul de Limbă şi Alfabet al Academiei de
Ştiinţe din URSS, să fie aprobat, ţinând cont de observaţiile institutului”. La 16
mai 1941, Consiliul Comisarilor Poporului din RSSM adoptă hotărârea „Cu
privire la aprobarea regulilor ortografice de bază ale limbii moldoveneşti”.
Ce era nou în această ortografie, elaborată la Tiraspol, sub îndrumarea
lui I. D. Ceban? Principiul fonetic de scriere le dăduse autorilor „noii limbi”
destulă bătaie de cap, ajungându-se la situaţia când „nu numai dialectele,
dar şi unele sate aparte pretindeau la rolul principal în crearea limbii literare
generale moldoveneşti”. De aceea s-a decis ca „noua ortografie” „să se bazeze
pe principiul etimologic”, pentru a pune capăt „neînţelegerilor, diferitor inter-
pretări în limba moldovenească”. „Noua ortografie” ţinea cont, într-o oareca-
re măsură, de noua realitate lingvistică ce se crease prin anexarea Basarabiei,
recunoscându-se că „poporul moldovenesc are o bogată moştenire literară şi
folclorică”.
Reaprobată cu mici schimbări în martie 1945, „noua ortografie”, bazată
pe alfabetul chirilic, a lichidat „nedreptatea istorică”, comisă de „elementele
reacţionare româneşti”, care nu-i considerau pe moldoveni drept „popor de
sine stătător”. Pentru autorii „noii ortografii”, alfabetul nu era o simplă „reflec-
tare în scris a sunetelor limbii”. Alfabetul, ortografia mai însemna pentru ei „şi
orientare politică”.
La 9 septembrie 1945, I. D. Ceban publică în ziarul „Sovetskaia Moldaviia”
articolul „Să curăţim limba moldovenească de influenţele străine”, în care se
constată că în Basarabia mai „rămaseră încă mulţi naţionalişti moldo-români”.
Chemând populaţia „să lupte fără cruţare şi să nimicească tendinţele burghe-
zo-naţionaliste în limba moldovenească”, să o „ocrotească de influenţele dău-
nătoare româno-franţuzeşti” („limba română nu are nimic comun cu limba
literară moldovenească”), autorul citează exemple de „rămăşiţe ale influenţei
româneşti asupra lexicului, expresiilor şi sintaxei limbii moldoveneşti”: pe afi-
şe şi în anunţuri scrise în limba moldovenească puteau fi întâlnite cuvinte ca
„stradă, sucursală, mărfuri comerciale (în loc de băcănie), banca comercianţi-
lor (în loc de bancă de târguială)”. I. D. Ceban nu putea accepta cuvintele utili-
zate în ziare, manuale, la teatru şi la radio: „succes” (în loc de „spor”), „cauză”
(„lucru”), „forţă” („putere”), „mireasmă” („miroznă”), „calapod” („calup”),
78 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
„externă” („străinătate”) şi multe altele care, în opinia sa, „puteau fi foarte
uşor înlocuite cu cuvinte moldoveneşti”. Totodată, I. D. Ceban îndemna ci-
titorii să utilizeze cuvinte ruseşti, deoarece „ştiinţa marxist-leninistă consi-
dera influenţa culturii ruse asupra culturii moldoveneşti drept un fenomen
progresist”.
În referatul său, ţinut la sesiunea ştiinţifică a Institutului de Istorie, Limbă
şi Literatură al Filialei Moldoveneşti a Academiei de Ştiințe a URSS din 28–29
mai 1948, A. Borşci, abia sosit de la Kiev, a pus în faţa lexicografilor moldoveni
sarcina „să evite serioasa şi periculoasa boală a poclonirii faţă de lingvisti-
ca burgheză”. „În ziarele şi cărţile care se publică aici pot fi găsite o mulţime
de cuvinte care nu trebuie să existe în limba moldovenească, care uşor pot fi
schimbate cu cuvinte ruseşti. E obligator oare să se folosească cuvântul «com-
plot», «complotist»? ş.a.m.d. Oare nu poate fi folosit cuvântul rusesc «zago-
vor»? Limba moldovenească trebuie făcută moldovenească”, a declarat tânărul
și „ilustrul” lingvist. El s-a pronunţat, de asemenea, împotriva cuvintelor, a
expresiilor, locuţiunilor verbale „care exprimă o ideologie duşmănoasă popo-
rului sovietic – feudală, burghezo-capitalistă, chiaburească etc.”.
Politica creării noii limbi moldoveneşti a fost consfinţită la Congresul al
II-lea al PC(b)M din februarie 1949. În faţa lingviştilor s-a pus sarcina urgentă
de „purificare a limbii de diferite trăsături şi influenţe burgheze străine ei”.
Deşi nu avea acces la presă, curentul intelectual care se opunea proce-
sului de „vulgarizare a limbii moldoveneşti” îşi expunea poziţia în cadrul
adunărilor, conferinţelor, inclusiv a acelor organizate de Institutul de Isto-
rie, Limbă și Literatură. Printre oponenţii lui I. D. Ceban şi a adepţilor lui
figurau şi persoane influente, cu merite faţă de puterea sovietică (Em. Bu-
cov, locţiitor al preşedintelui Consiliului de Miniştri, fost ilegalist; A. Lupan,
preşedinte al Uniunii Scriitorilor, fost ilegalist; V. Coroban, Gh. Bogaci, V.
Comarniţchi, participanţi la război în rândurile armatei sovietice ş. a.). Ca-
litatea de ilegalişti sau participanţi la război le permitea să evite eticheta de
„duşmani ai puterii sovietice”.
Fără a se nega termenul „limbă moldovenească”, „moldovenismul sovie-
tic” era combătut pe următoarele planuri:
- lexicul, ortografia, fonetica şi stilistica;
- originea limbii şi relaţiile ei cu limba română;
- editarea clasicilor şi valorificarea moştenirii literare.
Teroarea comunistă 79
 La 1 februarie 1949, Em. Bucov, aflat pe atunci în postul de vicepreşedinte
al Consiliului de Miniştri al RSSM, expediază lui V. A. Ivanov, preşedinte al
Biroului CC al PCUS (b) în RSSM, raportul „Despre înlocuirea limbii literare
moldoveneşti constituite de-a lungul istoriei cu o limbă artificială, creată în
cabinete, fapt care reprezintă o piedică serioasă pentru înfăptuirea cu succes a
lucrului ideologic de educaţie comunistă a poporului moldovenesc”. Problema
„limbii moldoveneşti” nu se ridică pentru prima oară, scrie Bucov, dar în afară
de discuţii nu se ia nicio măsură concretă. Esenţa ei e în atitudinea greşită faţă
de moştenirea culturală a „poporului moldovenesc” şi în special faţă de „limba
moldovenească” literară constituită istoriceşte. E ca şi cum poporului rus i-ai
închide accesul la limba lui Puşkin şi Gogol, Turghenev şi Tolstoi, opina Em.
Bucov.
Dicţionarul „rus-moldovenesc”, care la acea oră înlocuia dicţionarul ex-
plicativ al „limbii moldoveneşti” (dicţionar elaborat sub conducerea lui I. D.
Ceban), pe lângă toate defectele ortografice, mai era şi sărac în cuvinte, lucră-
torii ziarelor, ai editurilor neputând exprima multe din noţiunile politice şi
filozofice. Gramatica „limbii moldoveneşti” fusese alcătuită după gramatica
limbii ruse, creând confuzii, inoculând elevilor modele nefireşti, străine limbii
române („Asta e totuna cum ai lua gramatica limbii chineze şi ai aplica-o lim-
bii ruse” – astfel apreciase, în decembrie 1950, ziaristul L. Riaboşapka aceste
„inovaţii” lingvistice).
Cea mai controversată problemă însă era originea limbii. Alfabetul latin
mai funcţiona încă în RASSM, când românistul M. V. Serghievski a publicat,
în 1936, la Moscova, lucrarea „Moldavskie etiudî” („Schițe moldovenești”),
în care anunţă ideea dezvoltării de sine stătătoare a „limbii moldoveneşti”
în raport cu limba română, pornind de la teza unei „deosebiri iniţiale în
destinul istoric şi lingvistic al moldovenilor şi valahilor” (moldovenii au fost
influenţaţi de slavii de est, iar valahii n-au cunoscut o asemenea influenţă).
Fără a nega că pe teritoriul Moldovei, Munteniei şi al Transilvaniei s-a for-
mat o limbă literară unică, la care şi-au adus contribuţia şi autorii moldoveni
(în opinia sa, Moldova era atunci cultural mai avansată), M. V. Serghievski
consideră că faptul acesta „nicidecum nu diminuează importanţa dezvoltării
de sine stătătoare a limbii moldoveneşti”, care a continuat să fie întrebuinţată
în grai viu; pronunţia sa necorespunzătoare standardului literar fiind consi-
derată ca dialectală, neelevată.
80 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
Teoria lui M. V. Serghievski avea însă şi meritul de a nu nega caracte-
rul latin al „limbii moldoveneşti”, cum a făcut-o academicianul N. S. Derjavin
(specialist în etnogeneza slavilor). Acesta, într-un articol intitulat „Proishoj-
denie moldavskogo naroda” („Originea poporului moldovenesc”), publicat în
1940, declară că moldovenii sunt din punct de vedere etnografic „descendenţi
direcţi ai populaţiei locale slave străvechi”, iar limba moldovenească este limbă
de provenienţă slavă.
Cea mai largă răspândire a căpătat conceptul lansat, în august 1945, de
membrul-corespondent al Academiei de Ştiinţe a URSS, A. D. Udalţov, la se-
siunea ştiinţifică a Institutului Moldovenesc de Cercetări Ştiinţifice din Chi-
şinău. În viziunea sa, „poporul moldovenesc” (şi deci limba sa) s-a format în
urma „încrucişării” elementelor vestice latine cu elementele estice slave.
Deşi la 21 septembrie 1945, M. Serghievski îşi expune şi el în cadrul acelu-
iaşi Institut teoria sa despre caracterul romanic şi despre „independenţa limbii
moldoveneşti”, conceptul „încrucişării” este cel simpatizat şi acceptat de con-
ducerea Institutului Moldovenesc de Cercetări Ştiinţifice, în frunte cu I. D.
Ceban.
A. T. Borşci, care va prelua mai apoi funcţia de director al Institutului de
Istorie, Limbă și Literatură de la I. D. Ceban, împărtăşeşte în deplină măsură
concepţiile lingvistice ale predecesorului său, considerând că „limba moldo-
venească” s-a născut în procesul de încrucişare a elementelor traco-daco-sla-
vo-latine ş. a., în condiţiile unei „preponderenţe absolute a elementelor slave
şi latine...”. Procesul „de încrucişare” va continua, potrivit lui Borșci, în special,
cu elementele lingvistice ucrainene.
O situaţie ciudată se crease în jurul clasicilor literaturii române. În general,
moştenirea literară din trecut nu se mai nega ca înainte în RASSM, permiţân-
du-se publicarea articolelor şi studiilor pe această temă, ca, de exemplu, artico-
lele despre I. Creangă, I. Neculce, Gh. Ureche, apărute în revista „Octombrie”
pe parcursul anilor 1945–1947. În afară de aceasta, după cum aflăm din Nota
explicativă către CC al PC(b) din toată Uniunea „Cu privire la cercetarea moş-
tenirii clasice a poporului moldovenesc”, semnată de directorul Institutului de
Istorie, Limbă și Literatură, I. D. Ceban, în „Crestomaţia de literatură moldo-
venească veche” (publicată sub redacţia aceluiaşi I. D. Ceban) au fost incluşi,
pe lângă cronicari, D. Cantemir, N. Milescu-Spătarul, Varlaam, Dosoftei, iar în
„Crestomaţia de literatură moldovenească din sec. XIX” – scriitorii basarabeni
Teroarea comunistă 81
Al. Hâjdeu, C. Stamati, I. Sârbu, T. Vârnav, Al. Donici şi o seamă de scriitori terea faptului că „limba moldovenească” şi limba română sunt foarte apropiate,
de dincolo de Prut, „care au reflectat în lucrările lor realitatea moldovenească având foarte mult în comun – cuvinte comune, forme gramaticale identice.
de pe ambele maluri ale Prutului, iar unii au locuit în Basarabia şi s-au aflat în La 3–7 decembrie 1951, se organizează la Chişinău o conferinţă comună
legături strânse cu literatura rusă avansată şi, în primul rând, cu A. S. Puşkin – a Institutului de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a URSS şi a Institutului de
C. Negruzzi, A. Russo, Gh. Asachi, A. Beldiman”. Istorie, Limbă şi Literatură al Filialei Moldoveneşti a Academiei de Ştiințe a
Cu toate acestea, Editura de Stat nu va publica lucrările clasicilor sus-nu- URSS, la care s-au pus în discuţie problemele „lingvisticii moldoveneşti”.
miţi, motivând că nu are permisiunea respectivă din partea CC al PC(b)M. Printre participanţi au fost lingviştii V. Vinogradov, S. Bernştein, R. Buda-
Scriitorii M. Eminescu, V. Alecsandri, I. Creangă nu au fost incluşi nici în gov, R. Piotrowski (n-au sosit din motive de sănătate romaniştii V. Şişmariov şi
crestomaţii, deoarece erau consideraţi ca scriitori „români şi moldoveni”, ceea D. Mihalci, care însă au trimis textele lor ca să fie citite în cadrul conferinţei).
ce nu permitea administrației Institutului de Istorie, Limbă și Literatură să-i Oaspeţii au demonstrat (V. Serebrennikov, S. Bernştein) că „limba moldo-
declare „numai moldoveni”. În opinia lui I. D. Ceban, „pentru rezolvarea aces- venească” este o limbă romanică, iar specificul ei nu sunt elementele slave, ci
tei probleme va trebui poate să se ducă tratative între URSS şi România”. structura gramaticală şi fondul lexical de bază. S-a vorbit şi despre necesitatea
Eşecul (de facto, nu şi de jure) al „moldovenismului sovietic” în RSSM studierii limbii române (o limbă „înrudită”) la facultăţile de filologie din RSSM
începe după publicarea, în 1950, a lucrării lui I. Stalin, „Marksizm i voprosî şi valorificarea moştenirii literare, nu fără a se plăti tribut „puternicei şi binefă-
iazâkoznaniia” („Marxismul și chestiunile lingvisticii”). I. Stalin critică „noua cătoarei influenţe a limbii ruse”. Fiecare dintre ei, începând cu V. Vinogradov, a
doctrină lingvistică” a lui N. Marr (decedat de 15 ani la momentul respectiv), subliniat „independenţa” „ limbii moldoveneşti”.
dominantă la acea vreme, care afirma că limba, ca şi arta, filozofia, dreptul,
este o parte a suprastructurii, dependentă de baza economică, schimbându-se Numele, Perioada în care s-a aflat Locul
dialectic în funcţie de transformările pe care le suferă baza. prenumele la conducere naşterii
Respingând această concepţie, Stalin spune că „în structura sa gramatica-
P. G. Borodin 1941–1942 Ucraina
lă şi fondul lexical de bază, limba rămâne stabilă la trecerea de la o formaţiune
social-politică la alta. La încrucişarea a două limbi nu rezultă o a treia; una din N. L. Salogor 1942–1946 Ucraina
limbi iese învingătoare, păstrându-şi structura gramaticală şi fondul lexical de N. G. Coval 1946–1950 Transnistria
bază, continuând să se dezvolte după legile sale interne, iar cealaltă îşi pierde
L. I. Brejnev 1950–1952 Rusia
treptat calitatea sa şi moare”.
Prin această teză enunţată de Stalin, concepţia „încrucişării” primea o lo- D. S. Gladki 1952–1954 Ucraina
vitură distrugătoare. „Limba moldovenească” nu mai putea fi latină şi slavă, Z. T. Serdiuk 1954–1961 Ucraina
lingvistica oficială trebuia să răspundă dacă e latină sau slavă, bazându-se nu I. I. Bodiul V.1961–XII.1980 Ucraina
pe indicatori secundari sau superficiali, ci studiind în plan comparativ fondul
lexical de bază şi structura sa gramaticală. S. C. Grosu XII.1980–XI.1989 Transnistria
În decembrie 1950, a fost organizată o şedinţă a Consiliului ştiinţific al In- P. C. Lucinschi XI.1989–II.1991 Basarabia
stitutului de Istorie, Limbă și Literatură, având ca temă de discuţie „Învăţătura Gr. I. Eremei II.1991–VIII.1991 Basarabia
lui I. V. Stalin despre limbă şi sarcinile studierii limbii moldoveneşti”. Dar nici
atunci I. D. Ceban nu era sigur de caracterul latin al „limbii moldoveneşti”. Uni- Originea etnică a prim-secretarilor Comitetului Central
al Partidului Comunist al Moldovei în perioada dintre anii 1941 şi 1991
cul „compromis” pe care l-a făcut lingvistica oficială moldovenească a fost admi-

82 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică Teroarea comunistă 83

 I. D. Ceban, pe de o parte, şi-a recunoscut, în sfârşit, greşeala privind ori-
ginea şi romanitatea „limbii moldoveneşti”, dar, pe de altă parte, s-a pronunţat
din nou pentru scrierea palatalizată (chişor, vraghie, jin, nic), ca „limba literară
să nu coincidă cu dialectul muntean, adică cu limba română”, să nu se ignore
„cuvintele norodnice moldoveneşti” (aist, amu, aiasta, aiştea, iamuş, oi aduce,
or face, cuşmă, a chiti, a jurui, a se inji, mâneştergură ş.a.), iar cuvintele străine
să fie ortografiate după maniera rusească (Kitai, Varşava, Dania, Krâm, Ispa-
nia, Parij, Litva, Rim, Şveţia, Franţia) „ce corespunde pe deplin necesităţilor
practice ale poporului moldovenesc”. „Care dintre aceste principii (de scriere –
n. n.) sunt mai aproape de limba moldovenească – se întreba I. D. Ceban –
franţuzesc sau rusesc, cu care limba moldovenească a întreţinut o legătură
străveche („iskonnuiu sveaz”), de la care s-a îmbogăţit tot timpul şi continuă
să se îmbogăţească mai ales acum? Mai trebuie să demonstrăm că unicul prin-
cipiu lingvistic just va fi cel rusesc?”.
Oponenţii lui I. D. Ceban s-au arătat mai bine pregătiţi din punct de vede-
re lingvistic, demonstrând că reformele acestuia lovesc „în forma gramaticală
cristalizată deja a limbii moldoveneşti” (A. Lupan), o vulgarizează şi produc
încurcătură şi haos. Nu numai Gh. Bogaci (care a spus că I. D. Ceban „nu este
deloc pregătit în domeniul lingvisticii”), dar şi oaspeţii, I. C. Varticean, A. T.
Borşci ş.a., au menţionat carenţele profesionale ale lui I. D. Ceban („încurcă
limba cu ortografia, limba literară cu limba vorbită”).
Merită să fie menţionat faptul că nu cu mult timp înainte de conferinţă,
la 23 noiembrie 1951, în ziarul „Moldova Socialistă” a fost publicat articolul
„Sarcinile de neamânat ale lingviştilor din Moldova”, în care a fost expus re-
feratul lui A. Lazarev, devenit deja secretar al CC al PCM, ţinut la o adunare
orăşenească a lingviştilor, scriitorilor, învăţătorilor de limbă şi literatură. La-
zarev a criticat vehement pe acei „lucrători ştiinţifici care în părerile lor s-au
rostogolit până la negarea completă a sinestătorniciei limbii moldoveneşti,
afirmând că nu-i nicio deosebire între limba moldovenească şi cea română”.
Asemenea păreri exprimau „îndeosebi tovarăşii Coroban şi Bogaci”. În opi-
nia referentului, „rădăcinile şi tendinţele politice ale părerilor iestea absurde
din punct de vedere ştiinţific” trebuiau căutate în „politica nerecunoaşterii si-
nestătorniciei limbii moldoveneşti” de către „cercurile imperialiste din fosta
Românie boierească, care au gospodărit păn nu demult în Basarabia”, cât şi a
„elementelor burghezo-naţionaliste moldoveneşti”, cărora „le trebuia «teoria»
84 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
asta pentru a întări legal cotropirea Moldovei şi a lichida sinestătornicia statu-
lui moldovenesc”.
Tot A. Lazarev a rostit un cuvânt de încheiere şi la conferinţa comună a
lingviştilor chişinăuieni şi moscoviţi din 3–7 decembrie 1951. El a reconfirmat
intenţia conducerii RSSM de a nu se abate de la doctrina „moldovenismului
sovietic”. Cât priveşte moştenirea literară, el a subliniat că ar fi „eronat să luăm
întreaga moştenire a clasicilor noştri din sec. XIX în forma în care ea era pre-
zentă în România burgheză din 1920–1944”.
„Cu toate aceste inconsecvenţe şi contradicţii, se spune în «Istoria litera-
turii moldoveneşti», critica şcolii lui Marr şi a adepţilor ei în Moldova, deşi
n-a dus la o dezrădăcinare deplină a sociologismului vulgar din lingvistica şi
istoria literaturii, a creat condiţii mai prielnice pentru valorificarea moşteni-
rii literare clasice”. Din 1952 începe publicarea unor culegeri de opere alese
ale scriitorilor moldoveni: 1950 – Al. Donici; 1953 – C. Negruzzi, C. Stamati,
I. Creangă; 1954 – I. Sârbu, A. Mateevici, V. Alecsandri, M. Eminescu; 1955 –
A. Russo; 1956 – N. Milescu-Spătarul, I. Neculce, Al. Hâjdeu, B.-P. Hasdeu.
De menţionat însă că la intervenţia Institutului de Istorie, Limbă și Lite-
ratură, editarea clasicilor s-a făcut „cu schimonosiri de limbă”, adică împrumu-
tându-li-se un pretins specific moldovenesc. De exemplu, la C. Negruzzi toate
verbele în – ea au fost corectate în – e, a fost exclus cuvântul „român” şi înlocuite
unele neologisme. După cum s-a exprimat Gh. Bogaci, în cadrul unei sesiuni
speciale a Institutului de Istorie, Limbă și Literatură din 29 mai 1953, dedica-
te editării clasicilor: „Clasicii noştri ne subminează ortografia, trebuie să cerem
una din două: ori să modificăm formele noastre, ori să renunţăm la clasici”.
Faptul că savanţii de la Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiințe
a URSS n-au susţinut în deplină măsură nicio teză a lingvisticii oficiale din
RSSM (chiar şi în problema împrumuturilor din limba rusă, recomandându-se
a se ţine cont de legităţile „limbii moldoveneşti”) a fost interpretat ca o victorie
a scrisului tradiţional, iar conferinţa din 1951 a fost numită „crucială” pentru
cultura autohtonă.
În afară de editarea clasicilor într-o manieră „critică”, după sesiunea „cru-
cială” din 1951, nu s-au înregistrat schimbări serioase în limba publicaţiilor
din RSSM. Ca şi mai înainte, funcţiona cenzura care interzicea cuvintele şi
expresiile „nemoldoveneşti”, deşi acestea erau de mult cunoscute „limbii mol-
doveneşti literare”.
Teroarea comunistă 85
 Aceasta s-a menţionat în cadrul unei noi sesiuni ştiinţifice a Institutului
de Istorie, Limbă și Literatură, consacrate problemelor „limbii literare mol-
doveneşti”, ţinute la Chişinău între 17–19 octombrie 1955, cu participarea
unor romanişti din Moscova, Kiev, Leningrad (R. Budagov, D. Mihalci, R.
Piotrowski etc.).
„Există unii tovarăşi care se uită de sus la sesiunea ştiinţifică a Filialei
Moldoveneşti a Academiei de Ştiințe a URSS..., ei nu aud duhul timpului”, a
spus Em. Bucov în cuvântarea sa. De aceeaşi părere a fost şi Gh. Bogaci: „În re-
alitate, această «crucială» sesiune (din 1951 – n. n.) n-a dat nimic real. Numiţi
măcar o schimbare ce s-a produs în domeniul politicii şi practicii lingvistice,
cu excepţia unor permutări administrative ale unor persoane şi ostracizarea
altora”. „Duhul timpului”, despre care vorbea Bucov, s-a făcut simţit în mai
multe luări de cuvânt la sus-numita sesiune din 1955. Până şi I. Varticean i-a
uimit pe toţi cu declaraţia, calificată de unii drept „trădare”, iar de alţii „neaş-
teptată”, că „între limbile moldovenească şi română nu există nicio diferenţă”,
specificând, ce-i drept, la urmă că „originea comună, tradiţiile comune, uni-
tatea structurii gramaticale şi a fondului lexical ale limbilor moldoveneşti şi
române nu exclude deloc dreptul fiecărei limbi la existenţă separată”.
Această idee s-a conţinut şi în cuvântările lui D. Mihalci, R. Budagov,
R. Udler, Lisiţki (ultimii doi – de la Cernăuţi), menţionându-se însă că proble-
ma unităţii lingvistice moldo-române nu poate fi rezolvată „dintr-odată”. Deo-
sebit de curajos a vorbit I. E. Tofan (colaborator al Arhivei de Stat): „Tovarăşi,
să ne gândim serios şi să încetăm a mai susţine părerea despre existenţa a două
limbi în sânul uneia şi aceleiaşi limbi, că ne facem de râs în faţa purtătorului
şi făuritorului limbii – în faţa norodului”. La sfârşitul cuvântării sale, I. Tofan
a criticat tendinţa de a exclude din limba literară unele forme gramaticale (de
exemplu, perfectul simplu) şi orientarea spre limba vorbită.
Intenţia lingviştilor de a spune adevărul şi, totodată, neputinţa de a face
aceasta, în virtutea circumstanţelor politice de atunci, a fost exprimată plastic
de romanistul Lisiţki, de la Universitatea de Stat din Cernăuţi: „Trebuie de spus
că întrebarea aceasta (relaţia dintre „limba moldovenească” şi limba română –
n.n.) este clară pentru fiecare moldavist, pentru fiecare student, însă, după părerea
mea, încercăm a o rezolva nu întotdeauna aşa cum ar trebui să o facă un savant...”
CC al PCM în persoana lui Ch. Iliaşenko a găsit că este „legitimă” între-
barea dacă există „două limbi sau numai una”, însă „intenţia unor tovarăşi de
86 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
a răspunde din mers la această întrebare este greşită, neştiinţifică şi poate să
ducă la rezultate şi concluzii dăunătoare”.
În general, sesiunea din 1955 a însemnat, în plan ştiinţific (şi psihologic),
eşecul teoretic al ideii creării unei noi limbi romanice literare, chiar dacă în
plan practic rezultatele ei nu au fost atât de evidente, din motivul că adepţii
acestei idei deţineau în continuare puterea politică.
La 19–21 iunie 1961, în Chişinău a avut loc conferinţa ştiinţifică a ro-
maniştilor din URSS. R. Budagov, moderatorul conferinţei, găsea „neconvin-
gătoare” argumentele lui R. Piotrowski, care spunea că savanţii „nu posedă
modele lexicale, fonetice ş. a. în baza cărora ar putea fi deosebite limbile mol-
dovenească şi română. Înseamnă că nici nu se poate vorbi despre caracterul de
sine stătător al limbii moldoveneşti”.
La propunerea criticului literar Ion Vasilenco de a se introduce în rezoluţia
conferinţei chestiunea „unităţii limbii moldoveneşti şi a celei române”, R. Buda-
gov a răspuns că „această chestiune doar a fost atinsă, dar nu s-a discutat. Nu e în
competenţa noastră să rezolvăm o problemă atât de acută («ostrâi vopros»). E o
chestiune prea responsabilă şi ar fi neserios s-o rezolvăm acum”. Evident, nu era
vorba de greutăţi cu caracter lingvistic, ci de presiuni de ordin politic.
La întrebarea filologului A. Iuraş dacă se poate vorbi despre limba română
din RSS Moldovenească, un alt romanist din Rusia, E. Golubova, a răspuns că
„nu intră în competenţa ei rezolvarea unor asemenea probleme”. Ea însă consi-
deră că între aceste limbi „nu există o diferenţă principială”, de aceea „vorbeşte
despre ele împreună ca să arate apropierea lor”.
Pentru prima dată la conferinţa din 1961 s-a pus şi problema alfabetului
latin (Ion Vasilenco şi A. Iuraş). Grafia slavă, menţiona A. Iuraş, „camuflea-
ză dezvoltarea istorică” a limbii române; s-a cerut concursul romaniştilor din
URSS în discutarea acestei probleme, interzise în RSSM.
Se părea că mitul „limbii moldoveneşti” nu mai poate rezista şi adevă-
rul va fi spus în faţa lumii întregi, însă, după înlăturarea, în 1964, a lui N. S.
Hruşciov de la putere, se reinstaurează cu încetul un regim asemănător cu cel
de până la „dezgheţul” din anii 50, condamnându-i pe savanţi la tăcere. După
ce la Congresul al III-lea al Uniunii Scriitorilor din RSSM din 14–15 octom-
brie 1965 s-a vorbit despre necesitatea revenirii la alfabetul latin (problema
a fost abordată de... matematicianul Osmotescu, în calitate de „cititor”, fiind
apoi susţinut de M. Cimpoi şi I. Druţă), autorităţile au luat un şir de măsuri
drastice împotriva manifestărilor cu caracter naţional.
Teroarea comunistă 87
 La 13 decembrie 1965, a fost convocată o şedinţă a Biroului CC al PCM la
care au fost dezaprobate „tendinţele naţionaliste” (manifestate la congres în lu-
ările de cuvânt ale scriitorilor Busuioc, Malarciuc, Druţă, Cimpoi) şi „alte stări
de spirit nesănătoase”. S-au adoptat măsuri educative în spiritul „internaţio-
nalismului”, ceea ce a însemnat intensificarea campaniei antiromâneşti. Starea
de lucruri evoluează spre tot mai rău, aşa încât lingviştii nu-şi mai permiteau
să repete nici ceea ce au afirmat în 1955. Orice aluzie sau îndoială privind ca-
racterul „de sine stătător” al „limbii moldoveneşti” era pedepsit cu severitate
de autorităţi ca o manifestare „naţionalistă” periculoasă. Mai mult decât atât,
în atribuţiile secţiei locale a KGB-ului intra şi vegherea asupra „independenţei
limbii moldoveneşti”, adică urmărirea persoanelor care puteau să aducă „pre-
judicii” în acest sens, prin contestarea politicii oficiale lingvistice.
Formal, „limba moldovenească” literară de sine stătătoare a existat până
la 31 octombrie 1988, ziua în care a fost convocată, la Chişinău, o consfătu-
ire de lucru a romaniştilor din URSS. În rezoluţia adoptată cu acest prilej se
conţineau, în punctele 2 şi 3, următoarele recomandări: „Recunoaşterea unită-
ţii limbilor care funcţionează în RSSM şi în Republica Socialistă România” şi
„Revenirea la sistemul grafic latin”. Semnificativ este faptul că împotrivă a vo-
tat numai un singur lingvist – acelaşi I. D. Ceban, rămas credincios invenţiilor
sale pseudolingvistice. S-a observat, de asemenea, că în rezoluţie a fost evitat
până și glotonimul „limba moldovenească”.
Recunoaşterea identităţii lingvistice moldo-române a fost o consecinţă
directă a mişcării pentru drepturile naţionale, mişcare impulsionată de Uni-
unea Scriitorilor, odată cu amplificarea procesului de restructurare, inițiat, în
1985, de M. Gorbaciov la scara URSS.
88 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
R e z i s ten ţa ant i s ov i et i c ă
II şi ant i c om u n i s tă
1. Acţiuni de rezistenţă armată în anii postbelici
Documentele din epocă demonstrează că în Basarabia rezistenţa antiso-
vietică a început chiar în momentul şi pe măsura reocupării ţinutului de că-
tre trupele sovietice. Prin caracterul regimului pe care l-au impus cu forţa şi
prin comportamentul lor inuman, autorităţile sovietice au provocat în sânul
populaţiei basarabene o puternică stare de neacceptare a rânduielilor aduse
din Răsărit în vârful baionetelor. La scurtă vreme după reanexarea ţinutului,
această stare de refuz latent a noului regim a dat naştere la numeroase acte de
nesupunere faţă de noua stăpânire, inclusiv, prin lupta cu arma în mâini.
Ostaşii Armatei Roşii au fost primii reprezentanţi ai „noii ordini” cu care
populaţia locală a intrat în contact. Distrugerile, jafurile şi devastările la care
s-au dedat numeroşi militari sovietici, samavolniciile şi fărădelegile, pe care
le comiteau faţă de populaţia civilă, şi, îndeosebi, mobilizările forţate ale ba-
sarabenilor în Armata Roşie au constituit primul factor care a determinat o
atitudine ostilă faţă de autorităţi.
Primele acte de nesupunere şi confruntări deschise cu Armata Roşie au
avut loc în mai 1944 în legătură cu strămutarea populaţiei din apropierea
nemijlocită a liniei frontului. În timpul desfăşurării operaţiunii de evacua-
re, ţăranii din mai multe localităţi au refuzat să-şi părăsească gospodăriile,
opunând rezistenţă. Astfel, cca 4 000 de locuitori ai satelor Bocancea-Schit,
Dumbrăviţa, Flămânzeni, Ghiliceni, raionul Chişcăreni, şi Condrăteşti, ra-
ionul Corneşti, au refuzat să se refugieze în spatele frontului. Ţăranii au pro-
testat deschis, vociferând: „Vom muri, dar de pe acest pământ nu vom ple-
ca”, „Ostaşii roşii ne-au luat pâinea, ne-au distrus gospodăriile, împuşcă în
icoane. Cine doreşte să plece benevol în Siberia, acela poate să se strămute”,
„Sovietele ne evacuează nu din cauza liniei frontului, ci pentru a ne prăda şi
a căra averea noastră”. O astfel de reacţie se datora atât zvonurilor insistente
Rezistenţa antisovietică şi anticomunistă 89
despre strămutarea basarabenilor în Siberia şi Ucraina, cât şi a jafului practi-
cat de militarii sovietici. Natural, în asemenea condiţii, înarmaţi cu ciomege,
furci, topoare etc., ţăranii au opus rezistenţă, iar militarii au răspuns dur.
S-au înregistrat morţi şi răniţi. O femeie a fost împuşcată în timp ce încerca
să lovească un ostaş cu sapa în cap. Numai după ce Serviciul de contraspio-
naj al Armatei a IV-a a arestat 6 organizatori, rezistenţa a fost lichidată, iar
populaţia strămutată.
La 13 mai 1944, circa 100 de locuitori ai satului Molovata, raionul Susleni,
după ce au ieşit din sat la o distanţă de 1–1,5 km, au refuzat să meargă mai
departe. Însoţitorul convoiului, ostaşul Voronski a fost înconjurat de un grup
de circa 40 de bărbaţi şi bătut. Alţi 2 ostaşi, sosiţi pentru a cerceta cazul, au
fost, de asemenea, dezarmaţi şi bătuţi. Rezistenţa populaţiei a încetat numai
după ce la faţa locului au sosit două companii de pistolari şi un grup operativ
al Secţiei de contraspionaj a diviziei, care au arestat 19 oameni.
Acţiuni similare de nesupunere au avut loc şi în satele Măgura, Chişcăreni,
Erezeni (raionul Chişcăreni) ş. a., unde locuitorii au refuzat să se evacueze.
Faptul că populaţia civilă, inclusiv mulţi dezertori din Armata Roşie,
aveau în posesie arme de foc şi muniţii, a făcut posibilă crearea unor grupuri
de rezistenţă armată, mai ales, în zona codrilor, care au întreprins numeroase
acţiuni de sfidare a noilor autorităţi.
La 6 iulie 1945, comitetul raional de partid Căuşeni semnala existenţa
unor „formaţiuni banditeşti”, constituite din dezertori şi persoane ce s-au es-
chivat de la recrutare, în satele Feştelniţa, Zaim şi Opaci. Informaţii similare
conţine şi hotărârea biroului judeţean de partid Orhei din 10 iulie 1945, în
care se menţionează că „lipsa măsurilor suficiente de luptă cu dezertarea de la
înrolare în Armata Roşie, precum şi neadoptarea unor măsuri hotărâtoare în
vederea confiscării armelor şi a muniţiilor de la populaţie a condus la apariţia
„banditismului” în raioanele Bravicea şi Orhei.
În judeţul Soroca, grupuri de rezistenţă, formate din dezertori, au apărut
deja în luna aprilie 1944. Astfel, în timpul recrutării premilitarilor din satul
Goloşniţa, fostul primar Chiril Bidiu, împreună cu adjunctul său, Mihail Bo-
rojin, au adunat circa 40 de bărbaţi şi au plecat în pădure sub motivul efectu-
ării unor construcţii de apărare, unde intenţionau să stea până la încheierea
activităţii comisiei de recrutare, în speranţa că între timp „vor veni românii şi
nemţii şi noi vom merge în armata noastră”.
90 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
În iunie 1944, organele raionale ale NKVD-ului au reţinut în raionul Or-
hei un grup de rezistenţă condus de Ion Ruja, originar din s. Rudi. Grupul
reunea locuitori ai satelor Carmanovca, Arioneşti şi Rudi, care au refuzat înro-
larea în Armata Roşie şi intenţionau să acorde ajutor Armatei Române în cazul
apropierii liniei frontului, să captureze armament şi să contribuie la nimicirea
şi dezarmarea ostaşilor roşii, a lucrătorilor de partid şi sovietici.
Un alt grup de rezistenţă antisovietică a luat fiinţă în vara anului 1944 în
satul Cobâlnea, judeţul Soroca. Din acest grup făceau parte Simion Plămădea-
lă, Petru Sudacevschi, Ion Rotaru, Ion Tacu, Nichita Cardaş, Vasile Berghi ş. a.
Programul lui de acţiuni includea: nimicirea fizică a activiştilor de partid şi
sovietici, zădărnicirea aprovizionării trupelor sovietice cu muniţii şi produse
alimentare, atacarea prin surprindere a unităţilor de transport ce se îndreptau
spre linia frontului.
Grupuri de rezistenţă constituite din dezertori au fost descoperite de către
organele de represalii sovietice în satele Şeptelici (judeţul Soroca), Ţâpleteşti
(raionul Ocniţa), Ruseni (raionul Ocniţa), Teleneşti (judeţul Bălţi) şi în multe
alte localităţi.
S-au înregistrat numeroase atacuri săvârşite de dezertori asupra ac-
tiviştilor sovietici implicaţi în acţiunile îndreptate împotriva dezertărilor
şi a persoanelor ce se eschivau de la înrolare în Armata Roşie. În noaptea
spre 20 octombrie 1944, de exemplu, a fost asasinat preşedintele sovietului
sătesc Berlinţi, raionul Lipcani, D. Basiuc, care denunţase câţiva dezertori
comisariatului militar. La 19 noiembrie 1994 a fost asasinat preşedinte-
le sovietului sătesc Antonovca, raionul Drochia, Z. Oşiţchi, care anterior
acordase ajutor organelor NKVD-ului la depistarea şi reţinerea dezerto-
rilor. În decembrie 1949, organele Securităţii de Stat au reţinut un grup
de rezistenţă condus de Serghei Şevciuc, originar din s. Sudarca, raionul
Otaci, care timp de câţiva ani a întreprins mai multe atacuri asupra activiş-
tilor de partid şi sovietici.
Atacurile asupra instituţiilor şi persoanelor ce slujeau cu credinţă regimul
de ocupaţie constituie cea mai violentă formă de luptă împotriva regimului
sovietic din Basarabia în primii ani postbelici. În cele mai multe cazuri, scopul
urmărit era nimicirea fizică a activiştilor de partid şi sovietici, deşi uneori ata-
curile se efectuau pentru a-i intimida şi a-i determina să renunţe la activitatea
de sovietizare şi bolşevizare a ţinutului.
Rezistenţa antisovietică şi anticomunistă 91

În imagine, la dreapta: F. Bodiu împreună cu soţia Olimpiada şi fiica Iulia. Filimon Bodiu din co-
muna Mândreşti, raionul Teleneşti, liderul unui grup antisovietic care a activat între anii 1945
şi 1950 pe teritoriul raioanelor Chişcăreni, Teleneşti, Sângerei şi Călăraşi. A fost împuşcat la 16
noiembrie 1950 în timpul unei ciocniri cu reprezentanţii organelor de represiune sovietice. Soţia
Olimpiada a fost condamnată la 25 de ani privaţiune de libertate pentru „trădare de patrie”,
ispăşindu-şi pedeapsa în lagărul din Dubrovna, Mordovia.
Deja la începutul lunii mai 1944, pe adresa CC al PC(b)M încep să soseas-
că informaţii despre primele atacuri armate împotriva activiştilor sovietici.
Astfel, conform informaţiei secretarului comitetului judeţean Bălţi al PC(b)M,
N. Korneev, la 6 mai 1944 a fost săvârşit un atac împotriva unui grup de acti-
vişti sovietici din satul Ciulucani, raionul Chişcăreni. Asupra locuinţelor pre-
şedintelui sovietului sătesc, I. Mardari, împuterniciţilor agricoli, Ion Bomo-
duţa şi Timofei Popa, secretarului sovietului sătesc, Stepan Banaguţa, au fost
aruncate grenade, iar casa locţiitorului preşedintelui sovietului sătesc, Grigore
Bilian, a fost supusă unui tir de arme. Ca urmare a acestui atac, I. Mardari,
S. Banaguţa şi Gr. Bilian au fost grav răniţi.
Ţărănimea basarabeană s-a opus cu înverşunare şi sistemului fiscal so-
vietic. Atunci când protestele şi mijloacele paşnice de luptă se dovedeau a fi
insuficiente pentru a-şi apăra rodul muncii, ţăranii erau nevoiţi să recurgă la
arme, la răfuieli fizice cu cei ce-i lipseau de principala sursă de existenţă – pâi-
nea cea de toate zilele.
92 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
Într-o informaţie expediată la 11 decembrie 1944 de N. Salogor, secretar al
CC al PC(b)M, lui Gh. Malenkov, secretar al CC al PC(b) din toată Uniunea, se
relata că în perioada campaniei de colectare a pâinii „elementele antisovietice
au săvârşit acte teroriste asupra unor activişti sovietici încadraţi activ la trans-
punerea în viaţă a legii cu privire la livrările obligatorii de pâine către stat”.
Victime ale unor atacuri au devenit Simion Nuţu, membru al sovietului să-
tesc Bubueci, raionul Vadul lui Vodă; Gheorghe Badia, activist din satul Pârjol-
teni, raionul Călăraşi; Petrov, şeful secţiei raionale Nisporeni a NKVD-ului.
La 5 ianuarie 1945 a fost asasinat Fiodor Gherasimov, împuternicit agricol în
satul Comrat, raionul Comrat, iar la 11 ianuarie 1945 în satul Chirsova, acelaşi
raion, a fost găsit cadavrul secretarului sovietului sătesc, V. Tafratov. În urma
cercetărilor efectuate s-a constatat că asasinatele au fost comise de persoane ce
au refuzat să livreze pâine statului.
Deseori, pentru a se feri de represiuni, ţăranii care se eschivau de la
achitarea impozitelor şi a obligaţiilor de livrare a produselor alimentare către
stat erau nevoiţi să treacă în ilegalitate. Ascunzându-se prin păduri, unii din
ei formau mici grupuri de rezistenţă şi săvârşeau atacuri asupra instituţii-
lor de stat, diferite diversiuni, terorizau activiştii comsomolişti şi de partid.
Un asemenea grup, constituit din cca 20 de ţărani şi condus de un oarecare
Janga, a activat pe teritoriul raionului Străşeni. În septembrie 1946, ţăranul
Alexandru Jalbă din satul Antonovca, raionul Drochia, după ce a refuzat să
livreze pâine statului, a trecut în ilegalitate şi a creat un grup înarmat din 6
locuitori ai satului Baraboi, raionul Râşcani, care, până în aprilie 1948, a în-
treprins mai multe atacuri asupra agenţilor fiscali, activiştilor comsomolişti
şi obşteşti din raioanele Râşcani, Târnova şi Drochia. Un alt grup, alcătuit
din 13 persoane, a activat pe teritoriul raionului Cimişlia, sub conducerea
lui M. Bardieru. Ţinta principală a atacurilor acestui grup erau activiştii lo-
cali, instituţiile de stat şi depozitele „Zagotzerno” (din l. rusă, instituţia care
colecta cotele prestabilite de cereale de la populaţie).
La 6 septembrie 1946 comitetul raional de partid Leova a informat CC al
PC(b)M despre un caz ieşit din comun, după proporţiile şi efectul psihologic
asupra populaţiei: în noaptea de 1 spre 2 septembrie a avut loc un atac armat
asupra colhozului în curs de organizare din comuna Cuporani (sovietul sătesc
Tigheci), raionul Leova. Pe la miezul nopţii, în sat şi-a făcut apariţia o „bandă”
(adică un grup de combatanţi), în număr de circa 29 de persoane. După ce au
Rezistenţa antisovietică şi anticomunistă 93
instalat câteva posturi de pază prin sat, „bandiţii” au devastat şi au jefuit câteva
locuinţe ale activiştilor locali, inclusiv pe cea a viitorului preşedinte.
Faptul că au fost atacate persoane aflate în serviciul autorităţilor sovietice,
că nu s-a comis niciun omor, precum şi inscripţia „golanii doresc colhoz” de
pe peretele locuinţei preşedintelui colhozului, arată că autorii acestei acţiuni
nu erau nişte „bandiţi” oarecare, ci un grup de rezistenţă cu dispoziţii antiso-
vietice şi anticolhoznice şi că atacul a fost săvârşit în scopul intimidării, în pri-
mul rând, a activiştilor locali, pentru a-i determina să renunţe la organizarea
colhozului.
Conform datelor MAI al RSSM, pe parcursul a 10 luni ale anului 1946,
au fost comise 15 „acte teroriste” asupra activiştilor comsomolişti şi de par-
tid, au avut loc 194 de „manifestări banditeşti”, în urma cărora au fost uci-
se 49 şi rănite 9 persoane. Potrivit aceleiaşi surse, erau grav contaminate de
„banditism” judeţele Cahul, Chişinău, Bălţi, Bender şi Orhei. Totodată, din
informaţia trimisă de ministrul de interne al RSSM, Tutuşkin, ministrului de
interne al URSS, Kruglov, la 19 decembrie 1946, aflăm că în acelaşi interval
de timp, adică în 10 luni ale anului 1946, numai organele MAI „au arestat 874
de persoane din rândurile elementelor antisovietice-banditeşti, au fost ucise
două persoane, lichidate 7 grupuri teroriste în număr de 20 de persoane, 50 de
grupuri banditeşti-tâlhăreşti în număr de 199 de persoane, 8 terorişti izolaţi şi
146 de bandiţi-tâlhari, ce acţionau de unul singur...”.
La 12 octombrie 1948, ministrul de interne de la Chişinău informa Mos-
cova despre intensificarea activităţii antisovietice, subversive, a aşa-ziselor ele-
mente „culăceşti” din RSS Moldovenească. „Cele mai viguroase, din punct de
vedere economic, elemente culăceşti şi înrăite faţă de Puterea Sovietică, scria
el, trec în ilegalitate, achiziţionează arme, formează grupuri banditeşti-teroris-
te, comit incendieri şi acte teroriste împotriva activului sătesc... Exercitând o
anumită influenţă asupra elementelor înapoiate de la sat, culăcimea se străduie
să le folosească în interesele sale politice, provocându-le şi instigându-le la ac-
tivitate duşmănoasă împotriva Puterii Sovietice”. Conform aceleiaşi surse, în
anii 1946, 1947 şi în prima jumătate a anului 1948, organele MAI al RSSM au
lichidat 217 „grupuri banditeşti” în număr de 894 de persoane, printre care o
bună parte o constituiau „culacii”. În categoria grupurilor „banditeşti-teroris-
te” autorităţile sovietice au inclus grupurile de rezistenţă, cunoscute larg prin-
tre populaţie, conduse de Vasile Verejan şi Grigore Oprea (raionul Edineţ),
94 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
Mihail Şestacovschi (raionul Baimaclia), Mihail Bordeianu (raionul Cimişlia),
Alexandru Jalbă (raionul Drochia), Filimon Bodiu (raionul Teleneşti) ş. a.,
activitatea cărora a avut un pronunţat caracter antisovietic şi anticomunist,
grupuri care au săvârşit numeroase atacuri asupra activiştilor de partid şi de
stat, instituţiilor de stat şi depozitelor „Zagotzerno”.
Conform estimărilor Procuraturii RSSM, pe parcursul anului 1947 au fost
înregistrate mai mult de 10 „acte teroriste” împotriva activiştilor săteşti şi nu-
meroase cazuri de manifestări „antistatale” comise de către populaţie „sub in-
fluenţa elementelor culăceşti”. Astfel, în noaptea de 26 spre 27 ianuarie 1947 a
fost asasinat unul dintre organizatorii colhozului „Lenin” din s. Cioc-Maidan,
raionul Romăneşti, N. Slavu, care se evidenţiase mai cu seamă prin luările de
cuvânt demascatoare la adresa „culacilor” şi a celor care au colaborat cu „ocu-
panţii români” în anii 1941–1944.
În anii 1947–1948, organele Securităţii au arestat 41 de persoane acuzate
de intenţii teroriste, 45 pentru activitate de insurgenţă şi 180 de persoane pen-
tru desfăşurarea agitaţiei antisovietice. Potrivit datelor Ministerului Securităţii
de Stat, pe parcursul anului 1948 în republică au fost înregistrate 13 manifes-
tări de terorism şi tentative de teroare, 5 acte teroriste asupra activului sovietic
şi de partid, 15 manifestări diversioniste.
Vom expune doar câteva dintre cele mai caracteristice acţiuni săvârşite
de aşa-zisele „elemente culăceşti”. În aprilie 1948, din motivul „răzbunării de
clasă”, câţiva „culaci” au incendiat casa preşedintelui sovietului sătesc Trifă-
uţi, raionul Soroca, T. Melenti. La 31 mai a fost asasinat miliţianul de sector
Ivaniuk din satul Recea, raionul Râşcani. La 8 iunie 1948 a fost asasinată se-
cretara sovietului sătesc şi a organizaţiei comsomoliste, Sara Burd, din satul
Gordineşti, raionul Bravicea. În luna august, ca urmare a incendierii punctului
de colectare a cerealelor din colhozul „Stalin”, raionul Vertiujeni, au ars 23 de
tone de cereale. La 11 august 1948 în satul Baurci, raionul Congaz, a fost asasi-
nat V. Centul, agentul reprezentant al Ministerului Colectărilor.
La 19 septembrie 1948, în timp ce se întorcea acasă după şedinţa comite-
tului executiv, a fost supus unui tir de armă C. Plugaru, preşedintele sovietului
sătesc Terebna, raionul Brătuşeni.
La 6 octombrie 1948 în satul Horodişte, raionul Călăraşi, a fost asasinat
Cotic, secretarul sovietului sătesc. La 7 octombrie 1948, în urma incendierii
morii cu abur din Bender, au ars 120 de tone de grâne şi făină. Au fost distruse
Rezistenţa antisovietică şi anticomunistă 95
complet clădirea şi utilajul. La 11 octombrie 1948 în satul Pănăşeşti, raionul
Străşeni, a fost asasinat V. Mereacre, preşedintele sovietului sătesc şi al colho-
zului recent organizat. La 13 noiembrie 1948 a căzut victimă unui atac armat,
săvârşit de ţăranii I. Puşcaş şi M. Prodan din satul Sturzeni, raionul Glodeni,
N. Hazanov, agent al împuternicitului Ministerului Colectărilor.
După cum observăm, în majoritatea cazurilor la care ne-am referit, au
căzut victime ale acţiunilor antisovietice şi anticomuniste o serie de persoane
care participau nemijlocit la transpunerea în viaţă a politicii Partidului Co-
munist şi a statului sovietic, fapt care provoca nemulţumirea ţăranilor, deter-
minându-i să recurgă la răfuieli fizice şi chiar la lichidarea acestora. Nu avem
certitudinea că majoritatea victimelor ar fi fost slujitori devotaţi ai regimului
sovietic, deşi documentele la care am recurs afirmă explicit acest devotament
al lor. Printre activiştii locali erau şi mulţi ţărani simpli care nimeriseră întâm-
plător în serviciul sovietelor, uneori chiar contrar voinţei lor.
În pofida intensificării represaliilor din partea autorităţilor, rezistenţa lo-
calnicilor faţă de noile rânduieli era odată cu scurgerea anilor tot mai înver-
şunată. În anul 1949, odată cu intensificarea ritmului colectivizării forţate a
gospodăriilor ţărăneşti individuale din dreapta Prutului, drept ţintă a intimi-
dărilor şi a atacurilor armate au devenit îndeosebi susţinătorii şi apărătorii sis-
temului colhoznic – iniţiatorii constituirii gospodăriilor colective, preşedinţii
de colhoz etc.
Într-un raport al Ministerului Securităţii de Stat al RSSM „Cu privire la
manifestările antisovietice ale culacilor în aprilie-iunie 1949” se relatează des-
pre reorientarea activităţii antisovietice a presupuselor elemente culăceşti „de
la ameninţări şi intimidări spre cele mai ascuţite forme de luptă – teroare asu-
pra activului sovietic local şi a preşedinţilor de colhoz”. În continuare erau pre-
zentate exemple concrete: astfel, în noaptea de 22 aprilie 1949, a fost scos din
casă, dus în câmp şi împuşcat secretarul sovietului sătesc din satul Vladimi-
rovca, raionul Sângerei, Macarie Banari, care anterior depusese mari eforturi
pentru organizarea colhozului din localitate şi fusese iniţiatorul evidenţierii
gospodăriilor „culăceşti”.
În noaptea de 1 spre 2 mai 1949 în satul Susleni, raionul Susleni, a avut
loc o tentativă de asasinare a preşedintelui colhozului „Frunze”, Sava Garaz.
Un caz similar s-a produs în ziua de 20 iunie 1949 în satul Tarasova, raionul
Rezina, unde a fost comis un atentat la viaţa preşedintelui colhozului „Lenin”,
Alexei Gladuneac, în urma că-
ruia acesta a fost grav rănit.
Nici deportările din 5–6
iulie 1949, efectuate în sco-
pul de a accelera ritmurile
cooperării gospodăriilor in-
dividuale ţărăneşti, dar şi în
scopul lichidării „duşmanilor
poporului” şi al înspăimân-
tării restului populaţiei, n-au
condus la încetarea atacurilor
asupra instituţiilor de stat şi a
persoanelor cu funcţii de răs-
pundere în aparatul de partid
şi sovietic. După cum rezultă
din informaţia procurorului Emanuil Plăcintă din comuna Mânzăteşti, raionul Un-
republicii, Osipov, expediată gheni. Acuzat de participare la activitatea unui grup
la 10 noiembrie 1949 secreta- antisovietic şi supus represiunilor în 1949. A revenit
la baştină după 25 de ani privaţiune de libertate.
rului CC al PC(b)M, Coval, în
unele raioane, cum ar fi Râş-
cani, Chişcăreni, Otaci, „actele teroriste şi de jaf comise de elementele duş-
mănoase asupra activiştilor săteşti s-au intensificat”. Astfel, pe parcursul
unei singure luni – octombrie – în aceste raioane s-au înregistrat trei asa-
sinate şi câteva cazuri de devastare şi delapidare a averii activiştilor locali.
În noaptea de 26 octombrie au fost asasinaţi secretarul sovietului sătesc
Sturzeni, raionul Râşcani, A. Ţâbureac, împreună cu soţia, iar în noaptea de
27 spre 28 octombrie este strangulat activistul grupului de susţinere a miliţiei,
Vasile Gheorghiţă, din raionul Chişcăreni.
În perioada iulie–decembrie 1949 victime ale acţiunilor armate au căzut
Scurtul, preşedintele colhozului „Viaţa nouă”, raionul Bravicea, membrul gru-
pului de susţinere a miliţiei din satul Budăi, raionul Teleneşti, Grigore Fâr-
nachi, agentul fiscal din satul Ghiliceni, raionul Chişcăreni, S. Robu.
Din documentele organelor de represalii rezultă că toate aceste acţiuni,
orientate împotriva instituţiilor şi funcţionarilor de partid şi de stat, au fost
săvârşite atât în mod individual, de către persoane cu dispoziţii antisovietice şi

96 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică Rezistenţa antisovietică şi anticomunistă 97

anticomuniste, cât şi în mod colectiv, de către membrii unor grupuri şi orga-
nizaţii clandestine, ce activau în acea perioadă. Rapoartele subdiviziunilor din
ţinut ale KGB-ului şi NKVD-ului demonstrează că în 1949, de pildă, în raionul
Otaci acţionau grupurile lui V. Râbac şi M. Varvariuc, ale lui N. Sârbu şi Kanga –
în raionul Străşeni, al lui A. Jalbă – prin părţile Drochiei, al lui M. Bordeianu –
în Cimişlia, al lui F. Bodiu – la Teleneşti, al lui Vicol – la Baimaclia, al lui
C. Deleu – la Tochile-Răducani (Leova), al lui Bortă – în raionul Kotovski,
al lui Gavril Andronovici – prin zona Bravicei. Aceste documente sugerează
limpede concluzia că în primii trei ani postbelici, organizaţiile antisovietice şi
anticomuniste aveau un efectiv modest de luptători: de la câţiva până la 12–15
oameni. Cu referinţă la anul 1949, aceleaşi organe de represalii menţionau un
şir de raioane în care se întâlneau organizaţii de luptă împotriva sovietelor,
specificând că acestea erau doar o parte a raioanelor cuprinse de revolta orga-
nizată: Otaci, Drochia, Briceni, Floreşti, Corneşti, Chişcăreni, Teleneşti, Călă-
raşi, Bravicea, Răspopeni, Străşeni, Kotovski, Baimaclia.
O luptă intensă împotriva activului de partid şi sovietic din raioanele Otaci
şi Zguriţa a desfăşurat în acea perioadă grupul antisovietic, condus de Serghei
Şevciuc şi Petru Dolganiuc. Astfel, la 28 iulie 1949 este rănit mortal şi depo-
sedat de armă reprezentantul secţiei raionale Zguriţa a MAI în sovietul sătesc
Bădiceni, locotenentul de miliţie, Cuşnir. În noaptea de 8 spre 9 noiembrie 1949
au fost devastate şi prădate locuinţele lui A. Plopa, membru supleant al PC(b)
din Uniunea Sovietică şi M. Berestovenko, secretar al organizaţiei primare de
partid din satul Arioneşti, raionul Otaci. La 15 decembrie 1949, la întoarcerea
din centrul raional Otaci, a fost atacat P. Smirnov, preşedintele sovietului sătesc
Horodişte, de la care au fost sustrase carnetul de partid, sigiliul sovietului să-
tesc, o serie de documente şi directive ale comitetului executiv raional.
Pe parcursul anilor 1945–1953 pe teritoriul raioanelor Bravicea, Călăraşi,
Corneşti, Chişcăreni, Chiperceni, Orhei, Răspopeni, Rezina, Susleni, Sângerei,
Teleneşti s-a înregistrat un număr considerabil de acţiuni armate împotriva
instituţiilor de stat şi a activiştilor locali, întreprinse de către membrii grupului
antisovietic în frunte cu faimosul Filimon Bodiu, de către organizaţiile clan-
destine „Armata Neagră” şi „Partidul Democrat Agrar”.
Deşi metodele principale de luptă ale grupului antisovietic condus de Fi-
limon Bodiu erau munca de lămurire printre ţărani şi intimidarea activiştilor
locali prin intermediul unor scrisori, s-au înregistrat şi cazuri de răfuială fizică
98 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
şi lichidare a unor indivizi aflaţi în serviciul regimului sovietic. Organele so-
vietice de represalii puseseră pe urma lui Bodiu echipe numeroase de activişti.
Pentru a supravieţui şi a continua lupta, el era nevoit să aplice cele mai drastice
metode de luptă. În vara anului 1948 este aruncat într-o fântână Ion Bogo-
nos, comsomolist, membru al brigăzii de susţinere a miliţiei şi a sovietului
sătesc Mândreşti, raionul Teleneşti, iar la 2 mai 1950 este asasinat preşedintele
colhozului din satul Mărineşti, raionul Sângerei, Dumitru Cosovan. Pentru a
demonstra că Bodiu nu era decât un „bandit” sau un „tâlhar la drumul mare”,
Securitatea sovietică a pus pe seama lui mult mai multe omoruri decât acesta a
comis în realitate. În sentinţa pronunţată la 8 iunie 1951 se afirma că membrii
grupului lui Bodiu „au săvârşit peste 10 acte teroriste”, deşi materialele de ar-
hivă conţin date concrete relativ la şase cazuri de răfuială cu oamenii aflaţi în
solda Sovietelor. Se cunoaşte că în cazurile în care a recurs la răfuieli fizice şi
asasinate, Bodiu a făcut-o în scop de apărare sau din dorinţa de a-i pedepsi pe
acei care, în opinia lui, asupreau şi jefuiau poporul.
Cei aproape 50 de membri activi ai „Armatei Negre”, care îşi mai ziceau şi
„haiduci ai morţii”, ceea ce sublinia hotărârea lor nestrămutată, aproape dispe-
rată de a lupta cu preţul propriei lor vieţi împotriva regimului de ocupaţie, au
realizat pe parcursul anilor 1949–1950 o serie întreagă de măsuri în vederea
zădărnicirii colectivizării gospodăriilor ţărăneşti şi îndoctrinării comuniste a
populaţiei.
Vom enumera doar câteva acţiuni întreprinse de către combatanţii din
„Armata Neagră”.
La 19 mai 1950, membrii organizaţiei Teodor Coşcodan, Gheorghe Buru-
iană, Ion Ganea şi Serghiu Antoci au săvârşit un atac asupra sovietului sătesc
Volcineţ, în timpul căruia l-au rănit pe lucrătorul comitetului raional de partid
Călăraşi, Beresnev, şi l-au bătut pe reprezentantul comitetului raional de par-
tid în satul Volcineţ, Fingurt.
La 27 mai 1950, membrii grupului condus de T. Coşcodan şi V. Ganea au
organizat un atac armat în satul Dereneu, Bravicea, răfuindu-se cu preşedin-
tele colhozului „Moldova socialistă”, Şvarţman, cu directorul şcolii, Raneta, şi
devastând magazinul cooperaţiei de consum din sat. În timpul procesului de
judecată, I. Şvarţman, membru al Partidului Comunist, a declarat: „Bandiţii
ne-au ordonat să ducem sacii cu marfa furată. În drum spre pădure, Ion Ga-
nea şi Teodor Coşcodan au cântat un cântec, esenţa căruia era următoarea:
Rezistenţa antisovietică şi anticomunistă 99
 ei, bandiţii, sunt eliberatorii Moldovei
de sub jugul rusesc, că, în curând, vor
veni americanii şi vor elibera poporul
moldovenesc... Bandiţii erau supăraţi
rău pe Raneta pentru că acesta îi impu-
ne pe elevi la şcoală să-şi scoată cruciu-
liţele de la gât şi le interzice să se roage
lui Dumnezeu...”.
În timpul aceluiaşi proces, martorul
Raneta, şi el membru al Partidului Co-
munist, a mărturisit următoarele: „Pe
drum bandiţii îmi spuneau că m-am vân-
dut ruşilor şi că în America oamenii o
duc mai bine decât în URSS. Ieşind din
sat, Teodor Coşcodan şi alţi bandiţi au
început a cânta un cântec despre nişte
«haiduci ai morţii», care au eliberat Mol-
dova de sub «jugul rusesc». În pădure
Petru Bagrin, originar din comuna Lărguţa,
raionul Cantemir. Condamnat în 1952 la bandiţii m-au impus să rostesc «Crezul»
25 de ani privaţiune de libertate pentru şi «Tatăl nostru»... Ei i-au mai ordonat
activitate antisovietică. lui Şvarţman să nu-şi bată joc de colhoz-
nici şi să nu-i scoată la lucru”.
La 6 iunie 1950, în urma unui tir de arme, a fost scoasă din funcţiune
maşina comitetului raional de partid Corneşti. După aceasta, Ion Borş, Ion
Coşcodan, Vasile Pleşca şi Hariton Celan au devastat clădirea sovietului sătesc
Hârceşti, deteriorând centrala telefonică şi agresându-l pe preşedintele colho-
zului „Stalinski put” („Calea stalinistă”), N. S. Zmeevski.
La 18 iunie 1950, Teodor Coşcodan a pătruns în casa activistului Efim
Ciobanu din satul Leordoaia, raionul Corneşti, zădărnicind astfel adunarea
ţăranilor care urma să decidă formarea colhozului. Preşedintele colhozului,
Teodor Eni, a fost bătut şi ameninţat cu moartea dacă nu se va dezice de acti-
vitatea propagandistică în favoarea organizării colhozului.
În noaptea de 1 mai 1950, când activiştii locali se pregăteau să sărbăto-
rească Ziua Internaţională a Solidarităţii Oamenilor Muncii, membrii „Arma-
tei Negre” T. Coşcodan, I. Ganea şi T. Soroceanu au întreprins o incursiune în
100 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
satul Curtoaia, raionul Corneşti, pătrunzând în casa directorului şcolii, Ion
Bulmaga, şi agresându-l pe acesta şi pe secretarul organizaţiei comsomoliste,
Ion Diaconu, care se afla acolo. La judecată, Bulmaga şi Diaconu au afirmat
că „bandiţii ne-au bătut din motiv că ne-am dezis de icoane şi educăm copiii
în spirit sovietic”, „bandiţii ne-au impus să ne facem semnul crucii, întrebau
unde ne sunt icoanele, au smuls de pe pereţi portretele lui Lenin şi Stalin, le-au
rupt şi le-au dat foc”.
La 21 mai 1950, membrii organizaţiei au dezarmat trei lucrători ai miliţiei,
iar la 6 iulie al aceluiaşi an este asasinat preşedintele sovietului sătesc Flămân-
zeni, Ivanov.
Nu s-a înregistrat niciun jaf, răfuială sau atac armat comis faţă de cetăţenii
simpli. Ţinta atacurilor organizaţiei „Armata Neagră” erau, în exclusivitate,
activiştii de partid, sovieticii şi comsomoliştii.
În perioada 1950–1953, membrii organizaţiei antisovietice „Partidul
Democrat Agrar” au întreprins, în scop de intimidare, numeroase atacuri di-
recte, cu arma în mână, asupra instituţiilor şi persoanelor ce serveau cu cre-
dinţă regimul. Astfel, fiind informaţi de către combatanţii din satul Pereni,
raionul Rezina, Trifan Loghin şi Simion Baranovschi, că Herţa, preşedintele
sovietului sătesc local, făcuse exces de zel în timpul deportării ţăranilor în
vara anului 1949, fiind cunoscut ca un slujitor extrem de zelos al regimului
sovietic, Odobescu, împreună cu Ciolan şi Zlatan, l-au vizitat, prin martie
1951, şi l-au avertizat să-şi schimbe atitudinea. Tot aşa au procedat în cazul
comunistei Maria Frunză, preşedinte al sovietului sătesc Trifeşti, al lui Şt.
Holbură, preşedinte al colhozului din acelaşi sat, al lui Ignat, preşedinte al
colhozului din satul Cuizăuca, raionul Rezina, şi al multor altora. Pe unii
din ei, Odobescu trebuia să-i sperie cu arma, aşa cum a procedat cu ofiţerii
de securitate Voinov şi Gabdulin sau cu unii activişti locali ca Pagu, Ignat,
Nistor şi mulţi alţii.
Membrii organizaţiei au recurs la răfuială fizică în cazuri foarte rare, de
regulă, numai atunci când au fost forţaţi să o facă. Cu toate acestea, autorităţile
au încercat, ca şi în cazul altor formaţiuni de rezistenţă, să le incrimineze fapte
şi chiar crime comise de delicvenţi de drept comun. Acesta a fost tratamentul
aplicat de regulă combatanţilor din rezistenţa anticomunistă din Basarabia, cu
scopul de a-i compromite în ochii opiniei publice, de către organele de repre-
salii sovietice.
Rezistenţa antisovietică şi anticomunistă 101
 Alarmată de amploarea acţiunilor violente, orientate împotriva activişti-
lor de partid şi sovietici din localităţile săteşti ale RSSM, Procuratura republicii
a cerut procurorilor de pe teren să întreprindă măsuri urgente şi categorice
pentru a le pune capăt şi a trage la răspundere penală vinovaţii. La 10 noiem-
brie 1949, procurorul RSSM, Osipov, a intervenit pe lângă CC al PC(b)M cu
rugămintea de a da dispoziţii de rigoare ministrului afacerilor interne şi mi-
nistrului securităţii de stat în vederea „activizării luptei cu elementele de clasă
duşmănoase şi banditeşti-tâlhăreşti”.
Măsurile represive nu s-au lăsat aşteptate. Conform estimărilor Minis-
terului Securităţii de Stat, pe parcursul anului 1949 şi în primul trimestru al
anului 1950, pentru „activitate contrarevoluţionară”, au fost arestate 435 de
persoane. În anul 1949 au fost lichidate 14 grupuri organizate şi arestate 110
persoane pentru participare la rezistenţa clandestină anticomunistă.
În ciuda represiunilor sângeroase şi a prezenţei copleşitoare a organelor
de represalii în RSSM, mici grupuri de rezistenţă armată antisovietică au reuşit
să se menţină până la jumătatea anilor 50 ai secolului XX.
2. Procese judiciare intentate protestatarilor împotriva regimului
Florea Munteanu. După ce curăţase Basarabia de elemente nedorite prin
foametea din 1946–1947, deportările din 1941, 1949, 1951, arestările şi îm-
puşcările fără judecată, inclusiv trimiterea basarabenilor pe linia întâi a fron-
tului sovietic în calitate de „carne de tun” şi la munci „benevole” la minele din
Donbas şi şcoli „FZO”, regimul sovietic a început să-şi cimenteze puterea prin
înscăunarea pe „cale democratică” a aleşilor săi. 
La 3 martie 1957, s-a desfăşurat unul dintre scrutinele locale postbelice la
care urmau să fie aleşi deputaţii sovietelor săteşti din RSS Moldovenească. Nu
erau primele alegeri de după 1945 şi părea că nimic nu putea împiedica „mer-
sul triumfal spre comunism”, în spiritul celor declarate de PCUS şi de prim-
secretarul Nichita Hruşciov. Cu un singur candidat pe circumscripţie, după
o masivă spălare de creier, rezultatele alegerilor erau cunoscute din start –
99,9% pentru blocul comuniştilor. În mare parte, şi la 3 martie 1957, planul
partidului a fost realizat, cu unele „mici” necazuri pentru guvernanţi, deloc
previzibile. Astfel, în chiar primele ore de la deschiderea secţiilor de votare,
102 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
conducerea KGB-ului, cea de partid şi de stat din RSSM au fost înştiinţate
că a avut loc o diversiune politică. Să reconstituim şirul evenimentelor după
documentele de arhivă.
Telegramă: „Urgent. Strict secret”. 3 mart. ora 7.30. Preşedintelui Comite­
tului Securităţii de Stat, Primului Secretar al CC al PC din Moldova pct Sabotaj
antisovietic pct În satul Călimăneşti, r-l Cărpineni, s-a dat foc urnei de votare
pct Localul înconjurat de colaboratori în civil pct Întreprind măsuri operative pct
Solicit instrucţiuni pct Aştept ajutor pct Şeful KGB r-l Cărpineni maior pct
După o asemenea telegramă, cei mai buni anchetatori şi lucrători opera-
tivi ai KGB-ului s-au deplasat de urgenţă la Călimăneşti. 
Primele investigaţii ale membrilor comisiei de votare au arătat că la ora
7.10, în localul secţiei de votare nr. 14 de la şcoala primară din Călimăneşti, s-a
simţit miros de ars şi s-a observat că din urna de vot iese fum. Aceştia, speriaţi,
nu ştiau cum să procedeze: legea nu permitea desigilarea urnei până la închi-
derea votării, însă fumul continua să iasă şi ar fi putut să ardă toate buletinele.
În cele din urmă, comisia electorală a redactat un proces-verbal, urna a fost
desigilată şi în ea a fost găsit un tăciune fumegând care era învelit într-o bucată
de ziar şi o bucată de pânză. Buletinele nu erau atinse de foc. S-a presupus ime-
diat că cineva dintre alegători aruncase tăciunile în urnă. Mirosea nu numai
a fum, ci şi a diversiune antisovietică. Au fost anunţate de urgenţă organele
competente, iar comisia a decis continuarea alegerilor.
Şcoala din satul Călimăneşti – sediul secţiei de votare
Rezistenţa antisovietică şi anticomunistă 103
 Între timp, au sosit „Gravitatea” faptei a necesitat pu-
şi lucrătorii operativi ai nerea anchetei în sarcina unui ofiţer de
KGB-ului de la Chişinău. rang înalt – misiune pe care şi-a asu-
Au pornit de la consultarea mat-o şeful Secţiei anchetă a KGB-ului
listelor celor care reuşiseră de la Chișinău, colonelul Feofilov.
să voteze timp de o oră şi Chiar la primul interogatoriu,
zece minute de la deschi- din 3 martie, Florea Munteanu a recu-
derea votării – circa 50 de noscut că ea a încercat să incendieze
persoane, restabilirea or- urna de vot, mai precis să dea foc celor
dinii votanţilor, au dema- două buletine înmânate ei, deoarece
rat interogarea membrilor nu era de acord cu alegerea în calita-
comisiei de votare. Doi te de deputaţi locali a două femei. Ea
Florea Munteanu
dintre aceştia, mai vigi- considera că bărbaţii s-ar fi descurcat
lenţi, şi-au adus aminte că o persoană s-a aflat ceva mai mult timp în cabina de mai bine cu obligaţiile de deputat. Cu
votare şi au sesizat o stângăcie atunci când persoana dată a introdus buletinul candidatele-femei, incluse în bule-
în urnă – parcă înadins nu reuşea să introducă buletinul care părea mai volu- tin, ea nu avea nicio relaţie. Au urmat Urna de votare incendiată
minos decât altele. Observând aceasta, unul din membrii comisiei a vrut să ajute alte 15 interogatorii, confruntări care, de Florea Munteanu

cetăţeanul ca să introducă buletinul în urnă, dar acesta a refuzat, descurcându-
se, nu fără efort, de unul singur. S-a mai stabilit că la ieşirea din camera de votare
cetăţeanul s-a lovit cu capul de uşă. Peste 5–10 minute de la plecarea acestuia s-a
simţit fumul şi mirosul de tăciune. Aşadar, bănuitul era identificat.  neclintită. Potrivit ei, nimeni n-a îndrumat-o să incendieze urna de vot, cu ni-
De fapt, era o bănuită. O femeie. Lucrătorii operativi au sosit rapid la casa
persoanei bănuite – Munteanu Florea Petru [a.n. 1932, născută şi locuitoare a
satului Călimăneşti, raionul Cărpineni, moldoveancă, cetăţean al URSS, fără de
partid, din ţărani mijlocaşi, colhoznică în colhozul „Voroşilov”, 4 clase, celiba-
tară]. Fără mari eforturi, în urma percheziţiei, în casa F. Munteanu au fost des-
coperite urmele ambalajului pentru tăciune: un ziar „Moldova Socialistă”, de la
24 octombrie 1956, din care lipsea un fragment de hârtie, alături de o bucată
de rochie cusută dintr-o stofă identică cu cea găsită în urnă. Ulterior, expertiza
a demonstrat că bucata de ziar găsită în urnă este ruptă anume din ziarul găsit,
iar bucata de stofă din urnă este ruptă din rochia depistată. Din acel moment,
bănuita Florea Munteanu s-a transformat în inculpată şi, cum se spunea, în po-
por, „putea să vadă Siberia”. Florea Munteanu a fost reţinută imediat, iar peste o
zi, la 4 martie, arestată, prin ordonanţa nr. 13, şi închisă în izolatorul KGB-ului.
Despre caz a fost anunţat însuşi procurorul general al RSSM.
în fond, nu au adus nimic nou – Florea Munteanu era cea care a ză-
dărnicit alegerile la Călimăneşti, afectate de o acţiune antisovietică.
KGB-istul a tot încercat să „găsească” complici, însă Florea Munteanu a rămas
meni n-a discutat despre planurile sale pentru ziua de 3 martie – nici cu rudele,
nici cu vecinii. Ideea i-a venit chiar în dimineaţa zilei alegerilor. Întrebată fiind
de ce nu a procedat legal şi nu a tăiat cu creionul numele candidatelor-femei,
Florea Munteanu a răspuns că nu şi-a dat seama. Anchetatorul Feofilov a căutat
insistent şi posibile implicări ale membrilor cultului neoprotestant din care făcea
parte cetăţeanca Munteanu, dar fără rezultat. Florea a acţionat de una singură şi
nu a urmărit un alt scop decât arderea celor două buletine înmânate. 
„Caracteristica” semnată de preşedintele colhozului arată că Florea Mun-
teanu a intrat în colhoz în anul 1950, este o colhoznică silitoare, în anul 1956 a
avut 255 de „trudozile”, iar în 1957 nu a muncit.
La 29 aprilie 1957 fusese deja redactat rechizitoriul cetăţencei Muntea-
nu F. incriminându-i-se infracţiunea prevăzută de art. 74 din Codul penal al
Ucrainei (aplicat şi în RSS Moldovenească până în anul 1961) – tentativa de
incendiere a buletinelor de vot. Feofilov „a umflat” dosarul până la 225 de

104 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică Rezistenţa antisovietică şi anticomunistă 105
pagini. A vrut să o acuze şi de tentativă de zădărnicire a alegerilor, însă a re-
nunţat.  un drapel care seamănă cu cel al României.
La 15 mai 1957, după audierea inculpatei, a martorilor, analizarea probe-
lor şi a rezultatelor expertizei etc., Judecătoria Supremă a RASS Moldoveneşti
a condamnat-o pe Florea Munteanu la trei ani privaţiune de libertate, fără de-
cădere din drepturi.
Aşadar, ţăranca Florea Munteanu a ales calea proprie de nesupunere în faţa
noii guvernări. Acest caz este unul din multiplele exemple de acţiuni de rezistenţă
antisovietică necunoscute încă societăţii noastre. Poate că locuitorii din Călimă-
neşti îşi mai aduc aminte de Florea Munteanu şi de alegerile din 3 martie 1957.
Gheorghe Muruziuc. 28 iunie 1966 era o zi de marţi. În acea zi, orăşelul
Alexăndreni de lângă Bălţi a devenit centrul unei informaţii cu caracter strict
secret pentru conducerea de partid şi de stat a RSS Moldoveneşti. Însă, pe cât
aceştia au încercat să o dosească, pe atât noutatea a devenit mai populară, căci,
cu o viteză de neînchipuit, oamenii o transmiteau prin şoapte unii altora. Nu
au tăcut nici posturile de radio „vrăjmaşe” din Europa.
Aşadar, începând cu ora 4.30, mai multe apeluri telefonice sau bătăi în uşă
i-au trezit pe unii demnitari de partid, de miliţie şi de securitate din Alexăn-
dreni, Sângerei şi Bălţi.
Gheorghe Muruziuc în arestul KGB-ului, 1966
106 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
– Tovarăşe secretar. Ieşiţi afară şi priviţi. Pe coşul fabricii de zahăr atârnă
– Un tricolor românesc? La fabrică? Incredibil!
Buimatici, frecându-şi ochii de câteva ori, de parcă visau, toţi ca unul în-
lemneau la cele văzute: într-adevăr, pe coşul Fabricii de Zahăr din localitate,
la circa 40 de metri înălţime, flutura un ditamai tricolor, iar alături, pe o ţeavă,
stătea un omulean. Informaţia a fost transmisă de urgenţă organelor compe-
tente de la Chişinău. 
– Cine este cel de sus? 
– Gheorghe Muruziuc. E electrician la noi, la fabrică. Îl cunoaşteţi…
Gheorghe Muruziuc s-a născut la 19 noiembrie 1930 în orăşelul Făleşti,
fiind cel mai mare din cei opt copii ai lui Pavel şi Ana Muruziuc, şi a avut
soarta copiilor care s-au născut cu puţin timp înainte de război: a îndurat mi-
zeria războiului, foametei, colectivizării, deportărilor, precum şi promisiunea
construcţiei comunismului. A urmat primele patru clase la şcoala primară ro-
mânească din localitate (unde şi-a pus bazele idealurilor sale), iar opt clase
le-a absolvit la sovietici. Apoi soarta l-a mânat în Rusia, la o şcoală „FZO” (de
meserii), un fel de lagăr din care nu aveai dreptul să pleci. A lucrat mai întâi
în Abhazia, unde a ajuns în 1952, după care – în regiunea Rostov, la o mină de
cărbune. În Abhazia s-a căsătorit cu o tătăroaică, Ana, iar în regiunea Rostov
s-au născut cei doi copii ai lor: Mihail, în 1953, şi Vadim, în 1956. În 1962 re-
vine acasă şi se angajează la Fabrica de Zahăr din Alexăndreni. În luna martie
1966 devine candidat în Partidul Comunist.
Realităţile văzute în Rusia, dar mai ales cele de acasă l-au dezamăgit. Nu-
mai nu comunism putea fi considerat ceea ce îi tot băgau în cap ideologii so-
vietici, iar politica naţională din RSS Moldovenească rămânea doar pe hârtie –
străinii au dat năvală peste tot, au ocupat toate funcţiile importante, iar cultura
naţională era neglijată prin eliminarea elementelor naţionale. 
În 1965 i-a trimis o telegramă lui Brejnev, scriindu-i despre dezordinea de
la fabrica la care muncea. Mare i-a fost mirarea că, la întoarcerea de la poştă, a
fost invitat direct la şedinţa comitetului de partid al fabricii. Nu înţelegea cum
de s-a întâmplat că cele scrise lui Brejnev au ajuns mai repede la urechile şe-
filor decât la destinatar. La şedinţă, mai-marii întreprinderii au recunoscut că
fabrica activează prost, ceea ce nu însemna că el trebuia să-i scrie lui Brejnev.
Rezistenţa antisovietică şi anticomunistă 107
Secretarul de partid l-a numit duşman al puterii sovietice. Din acel moment a
început a fi persecutat la locul de muncă.  orghe Muruziuc a decis să întreprindă acţiuni concrete. Mai întâi, la 12 iunie
Nu o dată şi-a revărsat emoţiile şi dezacordul, discutând cu colegii de
serviciu şi în cercurile prietenilor, inclusiv la şedinţele publice de la fabrică.
De exemplu, la o lecţie publică, ţinută de un agronom de la fabrică, pe tema
„formării RSS Moldoveneşti şi a ajutorului acordat de poporul rus la eliberarea
moldovenilor”, Gheorghe Muruziuc l-a întrebat direct pe vorbitor de ce guver-
nul URSS împiedică Moldova să se unească cu România.  iunie 1966, aproximativ la ora 4 dimineaţa, m-am urcat pe coşul de 45 de metri
Tricolorul lui Gheorghe Muruziuc
Procurorul avea să constate mai târziu: „Începând cu 1964, permanent a
desfăşurat agitaţie şi propagandă îndreptată la aţâţarea vrajbei naţionale din-
tre moldoveni şi alte naţiuni conlocuitoare a URSS. Muruziuc a susţinut că în
Moldova există discriminare, exprimată prin limitarea şi ignorarea băştina-
şilor, a drepturilor lor cetăţeneşti şi de muncă. El, de asemenea, a declarat că
politica naţională din Moldova nu exprimă interesele poporului moldovenesc,
cultura moldovenească (obiceiurile, limba, alfabetul) nu se dezvoltă în măsura
dorită şi nu are nimic în comun cu cea rusă, ucraineană sau cu alte culturi
ale popoarelor URSS. În legătură cu aceasta, Muruziuc a desfăşurat agitaţie şi
propagandă pentru ca Moldova fie să se constituie într-un stat aparte, fie să se
unească cu Republica Socialistă România. Doar în rezultatul unirii, probleme-
le naţionale ale Moldovei vor fi soluţionate”.
108 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
Întrucât criticile aduse conducerii fabricii n-au dat niciun rezultat, Ghe-
1966, în ziua alegerilor în Sovietul Suprem al URSS, a încercat să confecţi-
oneze şi să arboreze pe coşul fabricii un drapel tricolor românesc, pentru a
protesta astfel împotriva discriminării moldovenilor, dar a fost împiedicat de
soţie. Următoarea acţiune a fost fixată pentru 28 iunie.
Cităm din mărturiile lui la interogatoriul din 29 iunie: „Într-adevăr, eu, la 28
al fabricii şi acolo am arborat drapelul României. M-am aflat acolo până la ora 9.
Drapelul l-am confecţionat de unul singur. Stofa roşie am cumpărat-o, dumini-
că, 26 iunie, din magazinul din localitate. Am cumpărat doi metri, la preţul de o
rublă 07 copeici metrul. Stofa albastră am cumpărat-o în aceeaşi zi în magazinul
din or. Alexăndreni. Am cumpărat un metru la preţul de o rublă 60 copeici. Stofa
galbenă am luat-o de-acasă, dintr-o fostă faţă de pernă în care păstram ciorapii,
fularele de iarnă etc. Drapelul l-am cusut în seara de 27 iunie în debaraua mea.
Nimeni nu m-a văzut. Pe teritoriul fabricii am intrat sărind gardul. Din secţia
unde lucrez am luat căngile şi m-am urcat pe coş. Toate acestea le-am întreprins
conştient şi chibzuit. Prin aceasta am încercat să arăt că Moldova este teritoriu
al României şi eu doresc ca Moldova să se unească cu România. Am demonstrat
întregii lumi şi conducerii dorinţa mea – că [Moldova] trebuie să se unească cu
România. Anume pentru aceasta am ales ziua anexării Basarabiei. Ideea de a
arbora drapelul mi-a venit după ce am privit la televizor o emisiune despre ane-
xarea Basarabiei la 28 iunie. Moldova trebuie să se unească cu România, întrucât
avem aceeaşi limbă, obiceiuri şi, anterior, am fost împreună”. 
Conştient că vor încerca să-l dea jos cu orice preţ, Muruziuc s-a înarmat
cu pietre, aşa încât atunci când au încercat să urce după el, a dat drumul unei
cărămizi şi „salvamontistul” s-a retras… 
În aceeaşi zi, de 28 iunie, i-a fost deschis un dosar penal, art. 71 din Codul
penal al RSSM – aţâţarea vrajbei interetnice – şi art. 218 – huliganism. A fost
percheziţionat la domiciliu, unde nu s-a găsit nimic deosebit, cu excepţia unei
scrisori adresate lui Brejnev, pe care îl informa despre activitatea nesatisfăcătoare
a Fabricii de Zahăr. La 3 iulie a fost arestat. La început, ancheta a fost efectuată de
procuratura raionului Lazovsk, iar mai târziu a fost preluată de KGB.
La 30 iunie a fost convocată, de urgenţă, adunarea generală a membrilor
de partid de la fabrică. Şi aici, Gh. Muruziuc şi-a apărat poziţia – moldovenii
Rezistenţa antisovietică şi anticomunistă 109
sunt discriminaţi, iar Basarabia a fost anexată, în 1940, de către URSS. „Con-
sider că Basarabia, în anul 1940, fără niciun temei a fost ruptă de la Româ-
nia şi incorporată în URSS în calitate de RSS Moldovenească. Prin acest act
violent, a fost despărţit poporul moldovenesc, o parte a rămas în România,
cealaltă – în URSS. Mai devreme sau mai târziu, RSS Moldovenească va ieşi
din componenţa URSS şi fie se va constitui în calitate de stat suveran, fie se va
uni cu România. Sunt convins de aceasta”, a spus el. Ca rezultat, a fost exclus
din partid.
Au urmat nenumărate interogări şi confruntări la Securitate. Astfel, la in-
terogatoriul din 13 iulie, Gh. Muruziuc explica: „Într-adevăr, eu de mai multe
ori am afirmat că problema cadrelor naţionale existentă în Moldova adesea con-
duce la devierea politicii naţio-
nale, întrucât cadrele de condu-
cere de alte naţionalităţi nu în-
ţeleg muncitorii locali. Aceasta
are loc din cauza că ei (şefii –
n.n.) nu cunosc limba, obi-
ceiurile ş.a. (…). Într-adevăr
sunt convins că cultura mol-
dovenească poate să se dez-
volte mult mai dinamic, dacă
Moldova s-ar uni cu Republica
Socialistă România, deoare-
ce strămoşii noştri au aceleaşi
cultură, limbă şi obiceiuri”.
Despre politica de cadre,
Muruziuc explica: „Când aces-
te persoane (Andrei Veşcă,
Victor Burduniuc, Ion Mânza-
tu ş. a. – colegii săi de muncă
– n. n.) s-au pronunţat deschis
asupra faptului că administra-
ţia nu ţine cont de faptul că
la fabrica noastră există cadre
Dosarul penal al lui Gheorghe Muruziuc calificate care sunt folosite ca
110 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
muncitori necali-
ficaţi, dar, din mo-
tive necunoscute,
invită muncitori
din alte regiuni, ei
au fost învinuiţi de
naţionalism. Apro-
ximativ în luna mai
1965 m-am întâlnit
la stadionul fabricii
cu Veşcă (Andrei).
Nu ţin minte exact
despre ce vorbeam,
ştiu că am vorbit şi Gheorghe Muruziuc împreună cu soţia Ana
şi feciorul Vadim
despre problema
asemănării limbii moldoveneşti cu cea română şi că alfabetul rusesc nu poate
reda toate nuanţele limbii moldoveneşti. De exemplu, Veşcă îmi spunea că
numele meu Gheorghe, dacă îl scrii cu litere ruse, literele «e» şi «o» sună des-
părţite una de alta, prin aceasta deformându-se numele meu, în timp ce (în
română) ele se pronunţă împreună. (…) După părerea mea, împărţim fără
temei cultura noastră în moldovenească şi română… Cultura moldovenească
şi cea română formează un tot întreg. (…) Neregulile de la fabrică eu le-am
pus pe seama conducerii fabricii, persoane care nu sunt băştinaşe, adică nu
sunt moldoveni, sunt veniţi, iar interesul lor se rezumă doar la un salariu mare
şi cât mai puţin să lucreze”.
La interogatoriul din 1 august, Gh. Muruziuc relata un fapt foarte inte-
resant, care l-a marcat: „În luna martie, nu ţin minte data, seara, întâmplător
m-am întâlnit cu el (avocatul Vasile Scripcaru) în cafeneaua oraşului Făleşti.
Ne-am aşezat la o masă să luăm cina. Scripcaru avea un „radiotranzistor” pe
care l-a deschis la Radio Bucureşti. Se transmitea muzică populară româneas-
că. În această vreme, s-a apropiat de noi chelneriţa, nu-i cunosc numele, de
aproximativ 38–40 de ani; înaltă, smoliţică şi, adresându-se lui Scripcaru, l-a
întrebat dacă e adevărat că între România şi URSS s-a încheiat un tratat pri-
vind libera trecere pentru vizitarea neamurilor. Ea ne-a lămurit că soţul ei are
motocicletă şi ei ar dori să meargă la rudele lor din România”.
Rezistenţa antisovietică şi anticomunistă 111
 În cadrul anchetei, anchetatorul a pus la dubiu capacităţile mintale ale lui Ion Suvac, un ţăran din satul Băhrineşti, judeţul Soroca (născut pe 12 oc-
Muruziuc şi a dispus efectuarea expertizei psihiatrice (efectuată între 21 sep- tombrie 1924), nu se putea împăca nicidecum cu puterea sovietică. Nu a fost
tembrie şi 11 octombrie 1966). Concluzia expertizei a fost clară – învinuitul nu nici comsomolist, nici comunist, nici activist şi de zece ani nu lucra în colhoz.
suferă de asemenea maladie. Sora lui Gheorghe Muruziuc, Elena, a mărturisit Considera că odată ce tatăl lui a fost membru de colhoz, el nu mai trebuie să
că o doamnă, membră a comisiei de expertiză, i-ar fi şoptit chiar din start scrie cerere pentru a fi primit, iar cârmuirea colhozului insista asupra cererii.
fratelui său: „Ştii, Gheorghe, comisia poate decide orice, însă te consider sănătos A încercat să se aranjeze
şi nu voi admite să fii declarat alienat”. După eliberare, Gh. Muruziuc a căutat-o în alte locuri, dar nu a
mult timp să-i mulţumească, dar n-a găsit-o. fost acceptat. Avea două
Ancheta a fost efectuată într-un termen-record, timp de patru luni (pe par- clase făcute „la români”
cursul investigărilor, Muruziuc a refuzat avocatul). La 29 octombrie i-a fost în- şi, într-o zi, a scris cu lite-
mânat rechizitoriul. Peste două săptămâni, la 16 noiembrie 1966, Judecătoria re măşcate pe unul dintre
Supremă a RSS Moldoveneşti, după două zile de şedinţă specială ţinută la Bălţi, pereţii casei sale: „Anunţ.
l-a condamnat pe Gheorghe Muruziuc la doi ani privaţiune de libertate, regim Când oi muri eu, cine o
general. A fost internat în lagărul din Sverdlovsk (fostul Ivdellag, unul dintre să mă îngroape cu popă,
locurile deţinerii moldovenilor arestaţi de NKVD după 28 iunie 1940) şi a stat la acela să rămână locul
termenul integral.  acesta”. Era un fel de tes-
Potrivit unei expertize, drapelul lui Gheorghe Muruziuc avea următoarele tament, pe care ţăranul a
dimensiuni: doi metri şi 57 de centimetri lungime şi 78 de centimetri lăţime. A ţinut să şi-l facă public în
fost ars, la 13 ianuarie 1967, de către colaboratorii KGB-ului. acel mod. Textul era scris Ion Suvac în arestul securiştilor, 1968
Revenit la baştină, Muruziuc a lucrat la Bălţi la o întreprindere de con- în grafie latină, iar toate
strucţie. A fost reabilitat prin hotărârea Judecătoriei Supreme a RSSM din acestea se întâmplau în anul 1965. Trei ani a stat această inscripţie pe perete –
11 martie 1991. În anii de renaştere naţională s-a implicat activ în lupta ba- până când a fost descoperită de KGB.
sarabenilor pentru idealurile naţionale, idealuri pentru care a făcut doi ani În 1968, Ion Suvac fusese luat la ochi de KGB pentru o altă faptă. Era toam-
de lagăr. Cel puţin, unul din visurile lui Gh. Muruziuc s-a realizat – Repu- na în care URSS înăbuşise cu tancurile revoluţia de catifea din Cehoslovacia… 
blica Moldova este astăzi stat independent. Gheorghe Muruziuc a decedat la Cităm din mărturiile lui la primul interogatoriu din 26 noiembrie 1968. Decla-
25 septembrie 1998, fiind înmormântat în cimitirul din Făleşti. Au mai ră- raţiile sunt făcute în limba română pe motiv că el nu cunoştea rusa.
mas în viaţă fratele Victor şi sora Elena. Copiii săi – Mihail şi Vadim – îşi
câştigă pâinea cum pot. Întrebare: Aţi fost reţinut în ziua de 25 noiembrie 1968 în parcul central al
Am căutat numele lui Gheorghe Muruziuc într-un dicţionar enciclopedic or. Floreşti în timpul devastării monumentului întemeietorului statului sovietic.
ilustrat, editat recent la Chişinău. Lipseşte. Numele lui este amintit sporadic în Recunoaşteţi acest lucru?
manualele de istorie, iar la Făleşti nu există nici măcar o stradă care să-i poarte Răspuns: Recunosc. Într-adevăr, am fost reţinut de trei persoane necunos­
numele, deşi în arhiva primăriei poate se mai păstrează demersul prietenu- cute (doi bărbaţi şi o femeie), inclusiv un colaborator al miliţiei, după ce am
lui lui, Gheorghe Ghimpu, care cerea redenumirea unei străzi în memoria lui distrus cu ajutorul unei bucăţi de fier capul şi degetele întemeietorului statului
Gheorghe Muruziuc. Demersul aşa şi n-a mai fost discutat… sovietic din parcul central din or. Floreşti.
Întrebare: Ce v-a îndemnat să devastaţi monumentul conducătorului?

112 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică Rezistenţa antisovietică şi anticomunistă 113

Soclul monumentului lui Lenin din
parcul central din Floreşti
Întrebare: V-aţi sfătuit cu cineva anterior devastării?
Răspuns: Nu m-am consultat şi nimănui nu i-am împărtăşit intenţiile mele.
(Urmează o întrebare foarte importantă, care, spre sfârşitul acestei epopei, va
dezlega un mister – n.n.) 
Întrebare: Care este starea sănătăţii dvs.? Aveţi careva dificultăţi?
Răspuns: Mă simt bine, nu am nicio obiecţie la sănătatea mea. În viaţa mea
am fost internat doar o singură dată la Spitalul din Bălţi, în anul 1948, cu un
picior fracturat, atunci când s-a prăbuşit un val de pământ peste mine. Consiliile
medicale pentru mobilizare în armata română, în primăvara anului 1944 şi cea
sovietică în anul 1958, m-au recomandat apt pentru serviciul militar (la dosar
este ataşat livretul militar care constată acest fapt).
Aşadar, un caz ieşit cu totul din comun – a fost distrus un monument
al lui V. I. Lenin, fapt nemaiîntâlnit în RSSM. Peste o zi de la devastare, la 26
noiembrie, este intentat un dosar penal, anchetat de KGB-ul RSSM. Ion Suvac
este arestat, iar acţiunile lui sunt calificate potrivit art. 67 alin. 1 din Codul
Lenin, decapitat de Ion Suvac
penal al RSSM drept „Chemări la răsturnarea sau schimbarea prin violenţă

Răspuns: De-a lungul mai multor ani am fost persecutat de lucrătorii sovie­
tului sătesc şi conducerii cârmuirii colhozului din satul Băhrineşti, inclusiv de unii
locuitori de rând, şi cred că de aceasta este vinovată puterea sovietică şi orânduirea
instaurată de ea. […] În dimineaţa zilei de 25 noiembrie am venit la Floreşti cu
scopul de a săvârşi o acţiune împotriva puterii sovietice, cu legile căreia nu sunt de
acord. Traversând parcul central pe lângă monumentul lui V. I. Lenin, mi-a venit
ideea să-l devastez, să-l distrug, şi am început căutarea instrumentului necesar. La
circa 300 de metri de parc, lângă linia de cale ferată, am găsit o bucată de fier, o
parte din cheia de la un vagon de marfă, am luat-o şi m-am întors în parc.
În apropierea monumentului nu era nimeni. Am urcat pe soclul monumen­
tului (1,5 metri), m-am agăţat cu mâna stângă de umărul stâng al monumentu­
lui şi cu mâna dreaptă am aplicat cu bucata de fier circa zece lovituri în cap, pe
mâinile şi degetele figurii. Încredinţându-mă că capul şi faţa sunt distruse com­
plet, obosit fiind, am coborât de pe soclu şi m-am aşezat nu departe pe o bancă.
Aici am fost înconjurat de doi bărbaţi şi o femeie, care sunaseră la miliţie şi au
început să mă înjure pentru cele făcute. Eu nu răspundeam. În curând a venit un
plutonier de miliţie care a luat bucata de fier de la femeie şi m-a adus la secţia
raională de miliţie. Era aproximativ ora patru după-amiază. Testamentul lui Ion Suvac scris pe peretele casei: „Anunţ. Când oi muri eu,
cine o să mă îngroape cu popă, la acela să rămână locul acesta”.

114 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică Rezistenţa antisovietică şi anticomunistă 115
a orânduirii de stat sau la încălcarea prin violenţă a integrităţii teritoriale a
RSSM”, care prevedea până la trei ani privaţiune de libertate. A urmat per-
cheziţia la domiciliu, unde au fost găsite „materiale compromiţătoare” – un
portret al Regelui Mihai I şi un portret de grup al familiei regale române.
La cel de-al doilea interogatoriu, din 3 decembrie, anchetatorul repară o
gafă comisă anterior şi-l întreabă de ce nu a distrus monumentul „Femeia
sportivă” – (aşa-numita „Fizkulturniţa” – l. rusă), situat, de asemenea, în parcul
central din Floreşti. Răspunsul a fost laconic: „Eu stimez femeile şi nu mi-am
permis distrugerea acelei sculpturi”.
După astfel de declaraţii, lucrurile capătă o întorsătură nedorită nu doar
pentru Ion Suvac, dar şi pentru şefii din raion, care nu au depistat la timp un
antisovietic. Trebuiau găsite urgent „soluţii”. Sunt interogaţi câţiva dintre şefii
satului Băhrineşti (preşedintele sovietului sătesc, directorul şcolii, directorul
Casei de Cultură, profesorii, inclusiv sora lui, Maria) care… încep să-şi adu-
că aminte despre „ciudăţeniile” lui Suvac. Unii afirmă că e închis din fire şi
neordonat; alţii îşi amintesc că „a stat câteva ore sub un val de pământ”… În
concluzie, toţi presupun că ceva nu e în regulă cu sănătatea lui. Totodată, cei
interogaţi precizează că nu descoperiseră anterior anumite apucături antiso-
vietice în acţiunile inculpatului. La aceste declaraţii se adaugă şi mărturiile
confuze ale lui Suvac de la interogatoriile ulterioare care, deşi recunoaşte cele
întâmplate, spune că nu are nimic cu puterea sovietică şi că nu-şi poate explica
de ce a declarat astfel la primul interogatoriu. Aşa cum era de aşteptat, trebuia
examinată capacitatea lui mintală. În opinia şefilor, un om sănătos mintal nu
putea distruge monumentul conducătorului proletariatului mondial şi înte-
meietorului URSS, prin urmare, pentru ca ei să iasă basma curată, era necesar
ca cetăţeanul Ion Suvac să fie declarat bolnav psihic.  mânească” – a fost con-
Versiunea de „dement” este uşor preluată de anchetă şi, mai întâi, sunt reca-
lificate acţiunile lui Suvac, în baza art. 236 din Codul penal „Nimicirea, distruge-
rea sau deteriorarea monumentelor de istorie şi de cultură”, iar la 12 decembrie
1968 anchetatorul dispune efectuarea expertizei psihiatrice. După o investigaţie
care durează mai mult de o lună, la 21 ianuarie 1969, consiliul medical al Mi-
nisterului Sănătăţii al RSSM semnează hotărârea prin care Ion Suvac este de-
clarat alienat, astfel dând peste cap concluziile consiliului medical militar din
1958, prin care Suvac era considerat apt pentru serviciul militar şi sănătos tun.
Urmează şedinţa Judecătoriei Supreme a RSS Moldoveneşti care, la 24 februarie
116 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
1969, îl absolvă de pedeapsa penală pe Ion Suvac – pe motiv de alienare – şi dis-
pune internarea lui într-o casă de tratament psihiatric. 
Până în anul 1980 este deţinut la psihiatrie, când un alt consiliu medical
consideră că Ion Suvac, în urma aplicării metodelor speciale de lecuire, nu
prezintă pericol pentru societate şi propune justiţiei trecerea lui la regim liber
de tratament. Şi de data aceasta, justiţia execută ordinul medicilor şi Ion Suvac
este trimis acasă.
Precizăm că, monumentul lui V. I. Lenin distrus de Ion Suvac, potrivit
unei adeverinţe din dosar, eliberată de Comitetul Executiv Floreşti, costa 2 500
de ruble vechi şi nu se afla la balanţa vreunei instituţii din or. Floreşti, aşa încât
nici nu putea fi considerat monument de istorie sau cultură.
Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpu, Valeriu Graur. Cazul
acestor trei patrioţi este cel mai remarcabil din istoria mişcării de eliberare na-
ţională şi de rezistenţă antisovietică a românilor moldoveni din RSSM de după
1953–1956 – ani care au marcat atât dispariţia fizică a lui I. Stalin, cât şi con-
damnarea crimelor odioase comise de acest tiran şi de conducerea de atunci
a URSS. După cum rezultă din materialele anchetei penale, în 1967, la iniţia-
tiva lui Alexandru Usatiuc (n. în 1915, com. Ivancea, jud. Orhei) a fost fondat
Frontul Naţional-Patriotic – o organizaţie clandestină „naţionalistă”, care avea
drept scop contracararea rusificării românilor din RSSM, eliberarea Basarabiei
şi a nordului Bucovinei de sub ocupaţia sovietică şi reunirea acestor teritorii cu
România. Pe de altă parte, conform mărturiilor lui Al. Usatiuc-Bulgăr în eseul
„Testament pentru urmaşi” (1997), Frontul Naţional-Patriotic – „organizaţie de
rezistenţă şi educaţie ro-
stituit, de fapt, în 1949
de către foşti zece elevi
ai Liceului „Vasile Lupu”
din Orhei. În afară de Al.
Usatiuc-Bulgăr, printre
fondatori se numărau
Nicolae Anestiade, Vse-
volod Anghel ş. a. În
anii 60 ai secolului XX,
organizaţia, completată Gheorghe Ghimpu în arestul KGB-ului, 1972
Rezistenţa antisovietică şi anticomunistă 117
cu noi membri, şi-a „intensificat activitatea”. Într-o scrisoare din 1968, pe care
Comitetul Executiv al Frontului Naţional-Patriotic intenţiona s-o răspândească
printre românii conştienţi din RSSM, se spuneau următoarele: „Poporul român
în ziua de azi e dezbinat în două părţi. Pe de o parte, românii (circa 20 de mi-
lioane) din România, independenţi din punct de vedere politic şi economic,
care înfloresc ca naţiune şi-şi construiesc o viaţă cu adevărat frumoasă şi, pe
de altă parte, românii din Basarabia şi Bucovina (circa 6 milioane), cotropiţi şi
subjugaţi de ruşi (se află sub cizma rusească) şi deci sunt ameninţaţi să dispară
ca popor român prin rusificare şi asimilare. Pentru a duce lupta contra coloni-
alismului rusesc, pentru a scăpa românii din Basarabia şi Bucovina de deznaţi-
onalizare, care, pentru a fi mai uşor rusificaţi şi asimilaţi, sunt împărţiţi de ruşi
în românii din RSSM, în cei din Bucovina şi cei din regiunea Ismail; pentru a
înfăptui marea dorinţă de secole a tuturor românilor de a se uni într-un sin-
gur popor şi de a forma o singură ţară românească – România, în Basarabia
şi Bucovina îşi reia activitatea Frontul Naţional-Patriotic de Eliberare, care s-a
întrunit la primul său Congres”.
Comitetul Executiv al Frontului Naţional-Patriotic a încercat să se asigu-
re de susţinerea României, însă solicitările grupului de patrioţi din Chişinău
au fost interpretate drept o provocare a KGB-ului sovietic. După o perioadă
de filare de un an şi jumătate, în decembrie 1971, Al. Usatiuc este arestat. Au
urmat, în ianuarie şi în martie 1972, arestările lui Gheorghe Ghimpu (n. în
1937, com. Coloniţa, jud. Lăpuşna) şi, respectiv, Valeriu Graur (n. în 1940, or.
Reni, jud. Ismail ). Într-un document secret adresat CC al PCUS din 1972 (nr.
210 s), I. I. Bodiul, prim-secretar al CC al PCM, semnalând pericolul activită-
ţii organizaţiilor „naţionaliste” şi „sioniste” din România şi argumentând, în
acest context, necesitatea creşterii statelor de personal al KGB-ului republican,
aduce drept exemplu activitatea „organizaţiilor clandestine naţionaliste ce se
intitulează „Frontul Naţional-Patriotic de Eliberare a Basarabiei, Bucovinei,
Tiraspolului, a raioanelor Dubăsari şi Râbniţa de sub jugul ruso-sovietic” şi
„Renaşterea Naţională a Moldovei”.
Informând conducerea de la Moscova că „în timpul apropiat” se va
începe procesul de judecată asupra membrilor acestor „organizaţii”, I. I. Bo-
diul descrie o serie de documente elaborate şi de acţiuni întreprinse de „na-
ţionalişti”. „La cei arestaţi, relatează Bodiul, au fost găsite şi confiscate două
maşini de dactilografiat, 9 exemplare, în limba română, ale raportului de la
primul congres al Frontului Naţional-Patriotic, 8 exemplare ale «hotărârii» Rechizitoriul lui Alexandru Usatiuc, Gheorghe Ghimpu şi Valeriu Graur

118 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică Rezistenţa antisovietică şi anticomunistă 119
congresului, 9 exemplare ale programului organizaţiei, proiectul unei scri-
sori către guvernul RSR, lista locuitorilor Moldovei persecutate, chipurile,
de către autorităţile sovietice, 5 mii de foi cu însemnări reprezentând lucrări
şi studii, scrisori cu un conţinut vădit duşmănos. Conducătorii acestor orga-
nizaţii naţionaliste clandestine au vizitat ambasada RSR la Moscova, au fost
în România şi au transmis Consiliului de Stat scrisori de la numele, chipuri-
le, al organizaţiilor clandestine care cer «retrocedarea» Basarabiei României,
s-au întâlnit cu fostul vicepreşedinte al organului contrarevoluţionar «Sfatul
Ţării» din Basarabia, Halippa, şi cu fostul ministru de război al acestei in-
stituţii, primarul oraşului Odesa în timpul ocupaţiei germano-române din
1941–1944, Pântea, – înveteraţi antisovietici”.
Conform mărturiilor documentare, membrii grupului „Usatiuc–Ghim-
pu” nu s-au dezis la proces de convingerile şi acţiunile lor româneşti. Ghe-
orghe Ghimpu, de exemplu, a mărturisit anchetatorului următoarele: „În
timpul când am făcut cunoştinţă cu Alexandru Usatiuc, eu, în baza condiţii-
lor obiective, dar şi în baza studierii
multor izvoare istorice, am ajuns la
concluzia că moldovenii din terito-
riile fostei Basarabii şi Bucovinei de
Nord sunt în realitate români şi că
aceste teritorii nu trebuie să apar-
ţină Uniunii Sovietice, ci trebuie să
aparţină Patriei lor – România. Ro-
mân mă consider şi eu”. Gheorghe
Ghimpu a recunoscut şi faptul că a
contribuit, împreună cu Al. Usatiuc,
la organizarea luptei clandestine
pentru „ruperea de la Uniunea So-
vietică a unei părţi a RSSM, anume
a Basarabiei, precum şi a Bucovinei
de Nord, şi reunirii lor ulterioare cu
România”. Astfel Alexandru Usatiuc-
Bulgăr, Gheorghe Ghimpu, Valeriu
Graur au avut îndrăzneala să contra-
Dosarul penal al lui Alexandru Usatiuc, pună deschis abordărilor impuse de
Gheorghe Ghimpu şi Valeriu Graur regimul comunist o tratare istorică
120 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
românească. Având drept reper iden-
titatea românească a moldovenilor din
RSS Moldovenească, ei au condamnat
politica sovietică de rusificare, miturile
cu privire la „eliberarea Basarabiei” în
1940 şi 1944 de către URSS, au deza-
vuat cu curaj proiectul antinațional al
edificării unei „limbi moldoveneşti”
şi a „naţiunii moldoveneşti” la est de
Prut, au fundamentat necesitatea unirii
Basarabiei cu România.
În consecinţă, după un proces de
judecată care a durat de la 10 decembrie
1971 până la 13 iulie 1972, Curtea Supre-
mă de Justiţie din RSSM i-a condamnat
pe Alexandru Usatiuc, Gheorghe Ghim-
pu şi Valeriu Graur la 7, 6 şi, respectiv,
4 ani privaţiune de libertate în lagăre de
„corecţie prin muncă” cu regim sever. În Gheorghe Ghimpu arborând
Tricolorul pe clădirea Parlamentului,
plus, Alexandru Usatiuc a fost condam- 27 aprilie 1990
nat şi la 5 ani de exil în Siberia. În acelaşi
proces, a fost condamnat şi patriotul Alexandru Şoltoianu – la 6 ani privaţiune
de libertate în lagăr cu regim sever şi la 5 ani de exil.
3. Rezistența în fața deznaționalizării
Până la „restructurare”, rezistenţa în faţa rusificării şi deznaţionalizării,
lupta pentru drepturile etnice ale moldovenilor români din RSSM a fost posi-
bilă doar utilizând terminologia oficială: „moldoveni”, „limbă moldovenească”.
Orice manifestare a identităţii româneşti era urmărită de KGB şi sancţionată
sever. Simpla identificare a „limbii moldoveneşti” cu cea română constituia un
motiv de îngrijorare pentru autorităţi. De exemplu, în 1951, directorul Insti-
tutului de Istorie, Limbă şi Literatură, I. D. Ceban, trimite la CC al PCM un
raport în care se relatau afirmaţiile „reprobabile” ale cercetătorilor Institutului,
Rezistenţa antisovietică şi anticomunistă 121
Gh. Bogaci şi V. Coroban, precum că limba literară „moldovenească” nu exis-
tă, că ea ar fi totuna cu limba română, că „în RSSM şi România ar putea fi o
limbă şi două naţiuni”.
La una din conferinţele ştiinţifice ale Institutului de Istorie, Limbă și Li-
teratură, din octombrie 1949, Em. Bucov a atras atenţia celor prezenţi că „unii
oameni n-au luat cuvântul din teama de a nu fi învinuiţi de ploconire în faţa
Apusului şi de naţionalism”; la conferinţa precedentă, din luna martie 1949,
I. D. Ceban declarase că „pe frontul construcţiei naţional-culturale s-au contu-
rat două tendinţe: una de-a noastră, sovietică, şi alta străină nouă”.
Iată, de exemplu, cum explica pericolul identificării „limbii moldoveneşti”
cu limba română I. I. Bodiul, pe atunci secretar al CC al PCM, la Plenara CC al
PCM din septembrie 1959: „Aici se vorbeşte despre identitatea limbii moldo-
veneşti cu cea română. Apoi merg mai departe şi demonstrează unitatea cultu-
rală a poporului moldovenesc şi român, apoi vorbesc şi despre frontiere. Dacă
e să mergem mai departe în acelaşi fel, atunci... vor demonstra că moldovenii
şi românii sunt o singură naţiune”.
Predecesorul său, S. Serdiuc, prim-secretar al CC al PCM, interzisese,
într-o manieră asemănătoare, la aceeaşi plenară din 1959, discuţiile despre
alfabetul latin: „E timpul să punem capăt discuţiilor neîntemeiate, gratuite şi
fără de folos privind trecerea la grafia latină. Oare nu este clar că asemenea dis-
cuţii poartă un substrat politic nesănătos (s. n.), că ele nicidecum nu corespund
intereselor întăririi legăturilor dintre cultura noroadelor rus, moldovenesc şi
ale celorlalte”. E greu de crezut azi, dar în acele vremuri, acuzația de a aduce
prejudicii „legăturilor norodului moldovenesc cu norodul rus” era dintre cele
mai grave.
Pe de altă parte, problema principală, aşa cum se vedea ea atunci, nu era
în restituirea numelui adevărat al limbii literare, mai importantă se arăta salva-
rea ei sub orice nume. Sfera ei de utilizare a fost redusă imediat după ocupaţie,
introducându-se limba rusă în procesul de producţie, în administraţie, în sis-
temul judiciar, cel al ocrotirii sănătăţii ş.a.m.d.
„Limba moldovenească” era strâmtorată și marginalizată din sfera publi-
că. Când la conferinţa ştiinţifică din 17–20 octombrie 1955, cu participarea
unor lingvişti din afara RSSM, V. Comarniţchi a pus problema folosirii limbii
materne în corespondenţa Ministerului Învăţământului din RSSM cu şcolile
moldoveneşti, reprezentantul CC al PCM, Ch. Iliaşenko, a răspuns că „ pro-
122 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
blema e legitimă”, dar rezolvarea ei la acea oră, „fără a se ţine seama de condiţii,
spaţiu şi timp”, ar fi însemnat o deviere „naţionalistă”. În opinia reprezentan-
tului CC al PCM, nu existau încă premisele necesare pentru a se folosi „limba
moldovenească” în sfera administrării şi producţiei.
Despre degradarea „limbii moldoveneşti”, rusificarea ei, reducerea spaţiu-
lui de existenţă, dar şi necesitatea revenirii la alfabetul latin, s-a vorbit îndeo-
sebi la Congresul al III-lea al Uniunii Scriitorilor din 14–15 octombrie 1965.
S-a menţionat şi lipsa de manuale în limba maternă, dominaţia limbii ruse
în toate sferele vieţii sociale, scrierea anunţurilor, firmelor, numelor de străzi
numai în limba rusă. Reacţia autorităţilor a fost la fel de negativă ca şi zece
ani în urmă, afirmaţiile scriitorilor fiind calificate, în cadrul şedinţei Biroului
CC al PCM din 13 decembrie 1965, drept „tendinţe de mărginire naţională”,
„nesănătoase” şi „naţionaliste”.
Operându-se ulterior mici schimbări (în privinţa firmelor, denumirilor
de străzi), CC al PCM a continuat acelaşi curs de rusificare şi deznaţionalizare,
promovat de PCUS sub acoperirea tezei cu privire la „aproprierea şi înflorirea
popoarelor”, formării „unei noi comunităţi istorice de oameni – a poporului
sovietic unic”.
Nu mult timp după Congresul Uniunii Scriitorilor, CC al PCM a cali-
ficat iniţiativa conducerii Institutului de Medicină din Chişinău de a des-
chide grupe de studenți cu studierea materiei de specialitate în „limba mol-
dovenească” drept „neajunsuri serioase în instruirea şi educarea cadrelor”.
Ordinul respectiv a fost anulat, fiind considerat „greşit din punct de vedere
politic şi dăunător, aducând prejudicii încrederii reciproce dintre popoarele
rus şi moldovenesc”. Ministerului Ocrotirii Sănătăţii i s-a aplicat o mustrare
pentru păcatul de a-l fi semnat, prejudiciind astfel „politica naţională a Par-
tidului Comunist”.
Către anii 70 ai secolului XX, „limba moldovenească” se menţinuse doar
în învăţământul mediu, în sfera instruirii pedagogilor, iar la Institutul Politeh-
nic, Institutul de Medicină şi Institutul Agricol, doar la predarea unor disci-
pline umaniste (istoria ş.a.). Conform recensământului din 1979, 3,5 la sută
dintre moldoveni nu recunoşteau drept limbă maternă limba părinţilor lor.
Recensământul din 1989 a relevat aceeaşi situaţie.
Centrul ideologic şi coagulator al rezistenţei etnoculturale împotriva
rusificării a fost Uniunea Scriitorilor din RSSM. Statutul ei de organizaţie de
Rezistenţa antisovietică şi anticomunistă 123

Imagine de la Marea Adunare Naţională, 27 august 1989
creaţie, ca parte componentă a Uniunii Scriitorilor din URSS, subordonată în
plan administrativ conducerii din Moscova, o făcea mai puţin vulnerabilă în
faţa autorităţilor locale. Publicaţiile, cenaclurile literare organizate de scriitori,
desele întâlniri cu cititorii, le dădeau posibilitatea să-şi expună punctul de ve-
dere asupra realităţii, să iniţieze discuţii în problema limbii, a patriotismului.
Bineînţeles, lucrul acesta putea fi făcut numai de pe poziţia oficială a „mol-
dovenismului”. Totuşi, folosindu-se un limbaj „esopic”, se reuşea a transmite
ascultătorilor şi cititorilor esenţa mesajului: dragostea faţă de limba maternă
şi de neamul căruia îi aparţii, chemarea la demnitate şi rezistenţă. Nu există
poet în Republica Moldova care să nu fi dedicat la acea vreme măcar un poem
„graiului mamei” sau „graiului strămoşesc”, „graiului moldovenesc”, „limbii
noastre”, „limbii moldoveneşti” etc. În 1986 apare la Chişinău o antologie al-
cătuită de Grigore Vieru, cu titlul „Mama, graiul”, în care au fost incluse poezii
ale 75 de autori basarabeni, începând cu „Limba noastră” a lui A. Mateevici.
E o carte propagandistică în sensul frumos al cuvântului, care, editată în
tiraj de 20 de mii de exemplare, a contribuit, cu siguranţă, la explozia de senti-
ment naţional în anii 1988–1989.
124 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
Schimbările pe care le aduce restructurarea lui Gorbaciov în viaţa politică
a URSS au determinat conducerea RSSM să ţină cont de nemulţumirile ce le
exprimau scriitorii la adunările lor în problema limbii. Drept urmare, au fost
adoptate hotărârile CC al PCM şi ale Consiliului de Miniştri din 26 mai 1987
„Cu privire la îmbunătăţirea învăţării limbii moldoveneşti în republică”, „Cu
privire la îmbunătăţirea învăţării limbii ruse în RSS Moldovenească”, hotărâri
ce au rămas mai mult pe hârtie, după cum se poate constata chiar din aprecie-
rile Secretariatului CC al PCM făcute aproape peste un an.
Revolta scriitorilor împotriva conducerii obediente Moscovei şi alegerea
la 19 mai 1987 a unui nou Consiliu al Uniunii Scriitorilor din RSSM şi a unui
nou redactor-şef al revistei „Nistru” (scriitorul D. Matcovschi), subordonat
Uniunii Scriitorilor, face posibilă publicarea, în aprilie 1988, a eseului „Veş-
mântul fiinţei noastre” de V. Mândâcanu.
Aceasta este prima lucrare tipărită în RSSM, în care dogma „limbii mol-
doveneşti de sine stătătoare” a fost supusă unui examen public minuţios și
critic şi s-a spus deschis că „înflorirea limbii moldoveneşti”, trâmbiţată de la
toate tribunele, nu este decât o „batjocorire”, însoţită de „osanale şi tămâieri la
adresa limbii ruse”. Autorul propune ca limba maternă să fie utilizată „în toate
sferele activităţii umane”. La insistenţa CC al PCM, unele părţi ale articolului
au fost omise, iar altele au fost „atenuate”, mai ales acelea unde se vorbea des-
pre necesitatea revenirii la alfabetul latin. Cu toate acestea, încă înainte de a
fi publicat, nenumărate copii ale acestui eseu au circulat prin toată republica,
antrenând întreaga populaţie în discuţii despre limbă şi alfabet.
PCM răspunde prin intermediul raportului lui N. Bondarciuc, secretar
al CC al PCM, responsabil cu problemele ideologiei, prezentat la plenara Co-
mitetului orăşenesc de partid Chişinău, din 26 martie 1988. Înaltul demnitar
de partid a subliniat „importanţa deosebită” a bilingvismului în RSSM şi a
infirmat „zvonurile” privind posibilitatea trecerii „scrisului moldovenesc” la
alfabetul latin, conform propunerilor parvenite de la o parte din intelectuali.
„Schimbarea alfabetului slavon, menţiona N. Bondarciuc, poate să lipsească
de ştiinţa de carte o bună parte din populaţie, să aducă o pagubă ireparabilă
culturii sovietice moldoveneşti. E judicios, oare, să ne dezicem de tradiţiile
strămoşilor noştri pentru a le fi pe plac unor persoane ce au interese îndoielni-
ce? Oare avem dreptul să ignorăm tradiţiile culturale de secole ale poporului
nostru? Răspunsul poate fi unul singur: nu şi nu!” („net i net!”).
Rezistenţa antisovietică şi anticomunistă 125
 La fel şi Simion Grosu, prim-secretar al CC al PCM, în raportul la Plenara obiectivă de azi: „O naţiune socialistă – o limbă maternă – un alfabet”. „...Lim-
CC al PCM din 27 aprilie 1988, a insistat asupra necesităţii dezvoltării bilin- ba maternă, orală şi literară, pe care o vorbeşte populaţia autohtonă din RSSM
gvismului naţional-rus, ceea ce, în condiţiile când limba română din RSSM fu- şi RSR este o singură limbă, scria Ion Buga. Clasicii noştri au numit această
sese strâmtorată practic din toate sferele vieţii statului, favoriza net limba rusă. limbă de origine latină limba română şi au folosit alfabetul latin. Această limbă
La şedinţa secretariatului Comitetului de conducere al Uniunii Scriitori- unică se numeşte în RSR limba română şi se scrie cu alfabet latin, iar în RSSM
lor din URSS din 15 iunie 1988, care a avut loc în or. Moscova, scriitorii din este numită limbă moldovenească şi se scrie cu alfabet chirilic. A venit timpul
RSSM, în prezenţa lui N. Bondarciuc, au menţionat necesitatea revenirii la de a unifica denumirea limbii noastre materne, dându-i denumirea precum o
alfabetul latin. numeau clasicii – limbă română”.
După Conferinţa a XIX-a a PCUS din 28 iunie–1 iulie 1988 (la care Un rol tot mai important începe să-l joace în mişcarea naţională din RSSM
S. Grosu şi-a arătat din nou preocuparea pentru dezvoltarea bilingvismului Cenaclul „A. Mateevici” şi Mişcarea democratică în sprijinul restructurării,
„naţional-rus”), CC al PCM formează o comisie interdepartamentală a Pre- care au apărut în vara lui 1988, urmându-se modelul Republicilor Baltice.
zidiului Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti pentru studierea istoriei şi a Conducerea Uniunii Scriitorilor de la Chișinău a adresat, la 5 octombrie
problemelor dezvoltării „limbii moldoveneşti”. 1988, un Apel către Biroul CC al PCM, Prezidiului Sovietului Suprem al RSS
Un alt important moment de referinţă în lupta pentru limbă şi alfabet este Moldoveneşti şi Consiliului de Miniştri al republicii, cerând „consfinţirea în
Scrisoarea deschisă publicată de ziarul „Învăţământul public” din 17 septem-
brie 1988, în care un grup de 66 de intelectuali cer „Comisiei interdepartamen-
tale pentru studierea istoriei şi problemelor dezvoltării limbii moldoveneşti”
să se „pună capăt unui capitol ruşinos al lingvisticii conjuncturiste din repu-
blică” – teoria celor „două limbi” romanice din nordul Dunării”, să se „revină
la alfabetul clasicilor literaturii noastre”, fapt care „ar ridica substanţial nivelul
de cultură generală al vorbitorilor moldoveni, ar înlesni enorm învăţarea lim-
bii republicii de către nemoldoveni (datorită deplinei potriviri a alfabetului
latin pentru limba moldovenească, spre deosebire de alfabetul actual şi orto-
grafia actuală)”. Al treilea deziderat al acestei scrisori era să se confere „limbii
moldoveneşti” statutul de „limbă de stat”.
Acest apel public a declanşat un torent de scrisori cu semnături de susţi-
nere din localităţile RSSM şi chiar de peste hotarele ei. Doar la redacţia săptă-
mânalului „Literatura şi arta”, până la 9 februarie 1989, sosiseră, conform unui
„bilanţ nedefinitiv”, 177 de mii 594 de semnături.
De o rezonanţă deosebită, de rând cu alte publicaţii importante care au
marcat începutul luptei pentru limbă şi revenirea ei la alfabetul latin, s-a bucu-
rat „ materialul-ecou” al profesorului universitar, istoricului Ion Buga „O lim-
bă maternă – un alfabet”. Autorul cere „Comisiei interdepartamentale pentru
studierea istoriei şi problemelor dezvoltării limbii moldoveneşti” să repudieze
concepţia „două limbi materne – două alfabete” şi să „recunoască realitatea Imagine de la Marea Adunare Naţională

126 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică Rezistenţa antisovietică şi anticomunistă 127
 lit tradiţia naţională a folosirii grafiei slave (chirilice) în scris. Alfabetul chirilic
Constituţia RSSM a limbii materne a moldovenilor ca limbă de stat pe teri-
deserveşte de veacuri cultura poporului moldovenesc, este obişnuit pentru el,
toriul republicii”, cum se procedase deja în alte republici (Armenia, Gruzia,
corespunde în ansamblu naturii fonetice a limbii moldoveneşti. În afară de
Azerbaidjan, Lituania, Letonia, Estonia) şi, „concomitent”, „revenirea limbii
aceasta, de scrisul slav se folosesc şi alte naţiuni şi naţionalităţi care trăiesc în
noastre, care este de provenienţă romanică, la grafia latină”. S-a considerat, de
republică. Trecerea la alfabetul latin va necesita cheltuieli de miliarde, o enormă
asemenea, „necesară confirmarea rolului limbii ruse ca limbă de comunicare
asigurare materială, ceea ce va duce inevitabil la zădărnicirea programelor so­
între popoarele URSS şi asigurarea dezvoltării libere şi funcţionării limbilor
ciale trasate pentru următoarele decenii, va aduce daune bunăstării populaţiei,
tuturor popoarelor conlocuitoare din Moldova Sovietică”.
se va răsfrânge negativ asupra dezvoltării ei spirituale, o va face să rămână pe
Într-o „Adresare către toţi oamenii de bună credinţă din republică”, adop-
mulţi ani analfabetă (s. n.)”.
tată la 25 octombrie 1988, semnată de majoritatea membrilor Uniunii Scrii-
Cu alte cuvinte, se încerca a provoca reacţia negativă faţă de alfabetul latin
torilor, se afirmă, printre altele, următoarele: „Există o singură limbă literară,
din partea populaţiei, speriind-o cu „viitoarele lipsuri” ce aveau să vină peste
vorbită şi scrisă atât pe teritoriul RSR, cât şi pe cel al Republicii Sovietice So-
ea în cazul schimbării alfabetului.
cialiste Moldoveneşti. Cazul nostru nu este singular... Există un singur alfabet
Până şi soluţionarea problemei statutului de limbă de stat era amânată pe
propriu acestei limbi: alfabetul latin...”.
altă dată ca una „extrem de complicată şi delicată”.
Ca răspuns la rezoluţia consfătuirii de lucru a colaboratorilor Institutu-
Reacţia opiniei publice fu atât de energică şi negativă (articole în ziare, mii
lui de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiințe a Moldovei şi a lingviştilor
de scrisori, ieşirea studenţilor în stradă), încât, nu peste mult timp, prim-secre-
de frunte din Moscova, Leningrad, Kiev din 1 noiembrie 1988 cu tema „Te-
tarul CC al PCM, S. Grosu, încearcă să tempereze spiritele. Într-un articol numit
oria variabilităţii şi aplicarea ei la situaţia lingvistică din RSSM” (rezoluţie
„Timpul acţiunilor concrete”, apărut la 29 decembrie 1988 în „Moldova Socia-
în care se recomandă: 1. Decretarea limbii naţionale din RSSM drept limbă
listă”, liderul PCM bate în retragere, pronunţându-se pentru „o lege specială” în
de stat în republică; 2. Recunoaşterea unităţii limbilor care funcţionează în
care limba majorităţii populaţiei să fie decretată în calitate de limbă de stat în
RSSM şi în Republica Socialistă România; 3. Revenirea la sistemul grafic la-
RSSM. Cât priveşte trecerea la alfabetul latin, el consideră că problema în cauză
tin”), la 11 noiembrie 1988 au fost publicate tezele CC al PCM, Prezidiului
„vizează nu numai intelectualitatea, dar şi întregul popor, şi ea trebuie să fie re-
Sovietului Suprem, Consiliului de Miniştri „Să afirmăm restructurarea prin
zolvată..., ţinându-se seama şi de părerea lui, şi pe etape”. Pentru început, S. Gro-
fapte concrete”.
su recomandă trecerea la grafia latină „a unei gazete şi a unei reviste”, publicarea
Decizia lingviştilor de a spune adevărul despre „limba moldovenească”
unor lucrări ale „clasicilor literaturii moldoveneşti”, a unor dicţionare.
era întâmpinată de autorităţile supreme de partid și de stat de pe aceleaşi
Este de presupus însă că secretul acestei cedări parţiale din partea CC al
poziţii de pe care le-au apărat consecvent până atunci: „În ceea ce priveşte
PCM rezidă în faptul că o zi înainte, pe 28 decembrie 1988, Comisia interdepar-
problema identităţii celor două limbi est-romanice (s. n.) nu există îndoială
tamentală hotărăşte să ia în considerare recomandările savanţilor şi să facă de-
că limbile moldovenească şi română sunt limbi al aceluiaşi grup romanic.
mersurile necesare pe lângă Prezidiul Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti ca
Între ele, într-adevăr, nu există o mare deosebire. Dar recunoaşterea comu-
„limba moldovenească” să fie decretată drept limbă de stat pe teritoriul RSSM”,
nităţii, identităţii cu alte limbi din grupul romanic nu poate servi drept temei
şi să se „aprobe trecerea la grafia latină”. În acelaşi timp, s-a decis de „a renunţa
pentru a renunţa la ea în favoarea altei limbi. În materialele publicate peste
la concepţia cu privire la existenţa a două limbi est-romanice diferite, recunos-
hotare se savurează intens problema limbii moldoveneşti, este pusă la îndo-
cându-se identitatea lingvistică moldo-română”.
ială însăşi existenţa ei. În ultimul timp a început să fie împărtăşită şi la noi
Raportul întocmit pentru Comisie de A. Dârul, I. Dumeniuc şi Gh. Rus-
această idee”.
nac s-a numit „Legătura dintre caracterul romanic al limbii moldoveneşti şi
Nu mai puţin categoric era respins şi alfabetul latin: „Istoriceşte s-a stabi-

128 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică Rezistenţa antisovietică şi anticomunistă 129
grafia latină” şi a vădit aceeaşi preocupare de a nu provoca spiritele antiromâ-
neşti. Au fost prezentate argumente de ordin istoric, lingvistic, pedagogic şi
chiar economic:
„1. Existenţa unei tradiţii latine originare vechi şi de lungă durată, fapt de-
monstrat de vocabularul moştenit din latină al limbii noastre şi de alte probe.
2. În veşmântul grafic latin s-au stabilizat normele limbii literare moderne,
au fost scrise operele scriitorilor noştri clasici, ale celor mai de seamă repre-
zentanţi ai literaturii basarabene de până la «40» precum şi scrierile pionierilor
literaturii sovietice moldoveneşti din RASSM.
3. Alfabetul latin, care reflectă mai adecvat structurile fonematică şi gra-
maticală ale limbii noastre, înlesneşte asimilarea conştientă a limbii, inclusiv
însuşirea temeinică a normelor ortografice şi ortoepice, ar contribui la restabi-
lirea bazei de articulaţie corectă a limbii moldoveneşti”.
Din punct de vedere economic, revenirea la grafia latină era convenabilă,
deoarece avea avantajul de a fi mai puţin costisitoare, datorită spaţiului mai
mic pe care îl ocupă unul şi acelaşi text în alfabetul latin faţă de alfabetul ru-
sesc. Se obţinea economie de hârtie, vopsea tipografică, matriţe, salarii ş.a.
Imagine de la Marea Adunare Naţională
130 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
Astfel Comisia interdepartamentală dezminţea ştirile privind viitoarele „chel-
tuieli enorme” pe care le răspândeau adversarii grafiei latine.
Erau respinse şi afirmaţiile precum că alfabetul latin va fi o barieră în
calea prieteniei dintre popoarele moldovenesc şi rus: „Scrierea latină din Re-
publicile Baltice nu-i izolează pe lituanieni, letoni şi estonieni de popoarele de
pe acelaşi teritoriu”.
Rămasă fără acoperire ştiinţifică, „limba moldovenească” apărea în esenţa
ei naturală: ca produs ideologico-politic al imperiului sovietic. Cel puţin for-
mal, PCUS s-a declarat totdeauna ataşat ideii de egalitate a tuturor popoare-
lor şi poporaţiilor de pe teritoriul URSS. Limba georgiană, de exemplu, a fost
declarată mult înainte de perestroika lui M. Gorbaciov drept limbă oficială a
RSS Gruzine. Faptul acesta nu prezenta un pericol pentru limba rusă care do-
mina nu atât prin statutul său juridic, cât prin cel social. Era „periculoasă”, din
punctul de vedere al autorităţilor, revenirea la alfabetul latin şi recunoaşterea
identităţii lingvistice moldo-române, deoarece astfel se ajungea la reevaluarea
acţiunilor URSS în această zonă, la subminarea dreptului ei asupra Basarabi-
ei. O asemenea decizie punea la îndoială însăşi raţiunea formării RASSM şi
RSSM. Conform teoriei dezvoltate de clasicii „marxism-leninismului”, limba
comună era una din trăsăturile definitorii ale naţiunii. Pornind de la aceasta,
recunoaşterea faptului că limba română este limba populaţiei din RSSM, în-
semna o recunoaştere automată a identităţii ei etnice cu românii de dincolo
de Prut. Dispariţia „limbii moldoveneşti” însemna dispariţia „poporului mol-
dovenesc” cu o geneză şi o istorie aparte, cu literatura sa, datinile şi folclorul
deosebite de cele ale poporului român. Or, lucrurile acestea erau fixate în do-
cumentele PCM, în Constituţia RSSM, în manualele şcolare, se difuzau zilnic
prin toate mijloacele de informare în masă, se afirmau de la toate tribunele,
pentru fundamentarea lor lucrau o serie de instituţii academice, universitare
şi de partid, încât o bună parte a populaţiei începuse să le creadă. Identitatea
lingvistică moldo-română spulbera, la rândul său, mitul „eliberării” Basarabiei
de sub ocupaţia română, al rolului „progresist” al ţarismului, al „trădării inte-
reselor naţionale” de către Sfatul Ţării, al „asupririi naţionale” şi „romanizării”
din perioada interbelică ş.a.m.d. Un fals era chemat să sprijine un alt fals şi
mai mare, care, la rândul său, servea drept fundament pentru falsa „înflorire a
limbii şi culturii moldoveneşti” în perioada sovietică. Orice picătură de adevăr
în problema identităţii lingvistice moldo-române punea în pericol raţiunea
Rezistenţa antisovietică şi anticomunistă 131
de a fi a unui imens aparat represiv, propagandistic, ideologic, antiromânesc,
submina întreaga piramidă a falsurilor construite de ideologii sovietici pentru
a-i deznaţionaliza şi a-i ţine în supunere pe românii basarabeni.
La acea oră însă, CC al PCM încetase a mai fi unicul factor de decizie în
republică. Pe zi ce trecea, lua amploare Mişcarea democratică în sprijinul res-
tructurării, o organizaţie „neformală” transformată, la 20 mai 1989, în Fron-
tul Popular din Moldova. Mitingurile Mişcării democratice, apoi ale Frontului
Popular din Moldova, şedinţele Cenaclului „A. Mateevici”, adunau zeci de mii
de oameni. Cenacluri şi grupuri de sprijin ale Mişcării democratice activau în
majoritatea centrelor raionale.
În iarna şi primăvara anului 1989, zeci de mii de demonstranţi au ieşit
pe străzile Chişinăului, scandând „Limbă!”, „Alfabet!”. La alegerile din martie
1989, aproximativ jumătate din deputaţii aleşi în Sovietul Suprem al URSS din
partea RSSM erau simpatizanţi ai Mişcării democratice, iar printre ei se nu-
mărau mulţi scriitori şi oameni de cultură. CC al PCM a încetat a mai fi unicul
exponent al „poporului moldovenesc” la Moscova, opoziţia obţinând acces la
cea mai înaltă tribună, posibilitatea de a contacta conducerea URSS, ocolind-o
pe cea de la Chişinău.
Publicarea, pe 31 martie şi 21 mai 1989, a proiectelor de legi cu privire la
limba de stat şi alfabetul latin a marcat o nouă mare activizare a populaţiei şi o
şi mai mare aderenţă la idealurile Mişcării democratice. Până la 11 iunie 1989
redacţia ziarului „Moldova Socialistă” a primit 32 671 de scrisori semnate de
251 de mii de oameni, majoritatea absolută a lor pledând pentru revenirea la
grafia latină.
În cadrul sesiunii a treisprezecea a Sovietului Suprem al RSSM din 29 au-
gust–1 septembrie 1989 nu s-a insistat asupra includerii în lege a glotonimului
„limba română”. În acea componenţă, formată din deputaţi nomenclaturişti şi
„fruntaşi în producţie”, aleşi în majoritatea lor după criteriul obedienţei şi lo-
ialităţii faţă de regim, Sovietul Suprem nu ar fi votat altceva, decât ceea ce i-ar
fi indicat Biroul Politic al CC al PCM.
Problema prioritară a fost nu denumirea limbii, ci sfera de funcţionare
care i se atribuia. Prin desemnarea limbii ruse drept „limbă de comunicare
interetnică” se reducea, de fapt, la zero valoarea de limbă de stat a limbii „mol-
doveneşti”. Aici s-a dat lupta principală la sesiune. În contextul grevelor lin-
gvistice, care au fost declanşate de o serie de întreprinderi de subordonare pa-
132 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
nunională din republică,
mai ales din partea stân-
gă a Nistrului, pentru a
obţine declararea limbii
ruse drept limbă ofici-
ală a RSSM (ceea ce ea
era de facto), alături de
limba „moldovenească”,
punerea problemei de- Imagine de la protestele studenţeşti în susţinerea
numirii corecte a limbii istoriei românilor
comporta riscul blocării
lucrărilor Sovietului Suprem. Bineînţeles că astăzi, după destrămarea URSS,
lucrurile par altfel decât se vedeau ele atunci, când prăbuşirea imperiului n-o
putea întrezări nimeni.
Faptul unităţii lingvistice moldo-române a figurat în textul Legii cu privi-
re la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSSM din 31 august 1989: „RSS
Moldovenească sprijină aspiraţiile moldovenilor care locuiesc peste hotarele
republicii, iar ţinând cont de identitatea lingvistică moldo-română realmente
existentă, şi a românilor care locuiesc pe teritoriul URSS de a-şi face studiile şi
de a-şi satisface necesităţile culturale în limba maternă”.
Paşi importanţi în direcţia revenirii la valorile istorice şi culturale româ-
neşti s-au făcut în RSSM după alegerile din februarie 1990, prin adoptarea de
către Parlament, la 27 aprilie 1990, a Tricolorului, a Declaraţiei de suverani-
tate la 23 iunie 1990, a Avizului Comisiei Sovietului Suprem al RSS Moldova
pentru aprecierea politico-juridică a Pactului sovieto-german de neagresiune
din 23 august 1939 şi a Protocolului adiţional secret, precum şi a consecinţelor
lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord la 23 iunie 1990 (în care se spune
că „notele ultimative ale guvernului sovietic trimise României la 26 şi 27 iunie
1940 contravin normelor fundamentale ale dreptului internaţional şi sunt o
mostră a politicii de dictat imperial”), a Stemei de stat la 3 noiembrie 1990.
La 27 august 1991, în contextul autoproclamării în august–septembrie
1990 a unor formaţiuni secesioniste ilegale – a enclavei găgăuze şi a celei
transnistrene, a urmărilor puciului de la Moscova din 19 august, interzicerii,
la 23 august, în urma eşuării „loviturii de stat” de la Moscova, a PCM etc. – a
fost convocată la Chişinău o Mare Adunare Naţională, care a întrunit peste
Rezistenţa antisovietică şi anticomunistă 133
600 000 de reprezentanţi din toate raioanele şi oraşele republicii. Aceştia au ce- Anexe
rut Parlamentului să proclame şi să voteze independenţa Republicii Moldova.
Întrunit într-o şedinţă extraordinară, tot la 27 august 1991, Parlamentul pro- Anexa 1
clamă Republica Moldova „stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi
hotărască prezentul şi viitorul fără niciun amestec din afară”. În Declaraţia de
Independenţă, semnată de absoluta majoritate a deputaţilor, se menţionează Republica Moldova
că dezmembrarea teritoriului naţional în 1775 şi 1812 a fost în contradicţie cu PREŞEDINTELE REPUBLICII MOLDOVA
dreptul istoric al poporului şi cu statutul juridic al Principatului Moldova, că la
28 iunie 1940, Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa au fost ocupate cu DECRET nr. 376 
forţa, că Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSSM din  24.06.2010
din 31 august 1989 a consfințit limba română ca limbă de stat.
Se părea că odată cu dezintegrarea URSS, „moldovenismul sovietic”, in- privind declararea zilei de 28 iunie 1940 Zi a ocupaţiei sovietice
ventat de ideologii comunişti, ar fi trebuit să dispară. N-a fost însă aşa. Eşuând
ca proiect etnolingvistic, acest concept ideologic contrafăcut nu-şi va pierde Publicat: 26.06.2010 în Monitorul Oficial nr. 107     art. nr.: 330
ulterior calitatea de instrument politic de manipulare a maselor.    
Declarat neconstituţional prin HCC17 din 12.07.10, MO126-128/23.07.10
art.17; în vigoare 12.07.10

    Ţinând cont de Avizul Comisiei Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova pentru
aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune şi a
Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi a consecinţelor lor
pentru Basarabia şi Bucovina de Nord, aprobat prin Hotărârea Parlamentului
nr. 149-XII din 23 iunie 1990, în care s-a stabilit că la 28 iunie 1940 U.R.S.S.
a ocupat prin forţă armată Basarabia şi Bucovina de Nord, contrar voinţei
populaţiei acestor ţinuturi, având în vedere propunerile Comisiei pentru
studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova,
constituită prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 165-V din 14
ianuarie 2010, întru cinstirea memoriei victimelor ocupaţiei sovietice din 28
iunie 1940 şi ale regimului totalitar comunist şi în temeiul art. 77 şi al art. 94
alin. (1) din Constituţia Republicii Moldova, Preşedintele Republicii Moldova 
d e c r e t e a z ă: 
Art. 1. – Ziua de 28 iunie 1940 se declară Zi a ocupaţiei sovietice.
Art. 2. – Anual, la 28 iunie, în Republica Moldova va fi consemnată Ziua
ocupaţiei sovietice şi a comemorării victimelor regimului totalitar comunist.

134 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică Anexe 135

 Art. 3. – În această zi, în toate localităţile republicii Anexa 2
a) vor fi coborâte în bernă drapelele de stat; 
b) vor fi organizate depuneri de flori la mormintele, monumentele şi
memorialele victimelor ocupaţiei sovietice şi ale regimului comunist totalitar;  Academia de Ştiinţe a Moldovei
c) la ora 10.00, va fi păstrat un moment de reculegere.
Art. 4. – Autorităţile publice, întreprinderile şi organizaţiile vor renunţa, în
Hotărâre
această zi, la desfăşurarea acţiunilor distractive de masă.
cu privire la semnificaţia datei de 28 iunie 1940
Art. 5. – În toate instituţiile de învăţământ, în taberele de întremare şi de
odihnă va fi organizată o oră a memoriei.
În ultimul timp, în diverse medii din Republica Moldova se discută
Art. 6. – Se recomandă:
în contradictoriu semnificaţia istorică a datei de 28 iunie 1940. Drept
a) redacţiilor publicaţiilor periodice, agenţiilor de presă, posturilor de
răspuns la numeroasele solicitări privind aprecierea de pe poziţiile ştiinţei
radio şi de televiziune să ţină cont de specificul zilei de 28 iunie la editarea
istorice a acestei date, Academia de Ştiinţe, ca cel mai înalt for ştiinţific
numerelor curente ale publicaţiilor, la difuzarea informaţiilor şi la formarea
din Republica Moldova, consideră drept o datorie a sa să ia atitudine şi să
programelor din această zi;
aducă la cunoştinţa opiniei publice aprecierile comunităţii academice.
b) Primăriei municipiului Chişinău să iniţieze procedura de edificare în
În urma audierii materialelor Comisiei de experţi în istorie, în frunte cu
Piaţa Marii Adunări Naţionale, în faţa sediului Guvernului, a monumentului
academicianul Andrei Eşanu, privind semnificaţia datei de 28 iunie 1940,
în memoria victimelor ocupaţiei sovietice şi ale regimului totalitar comunist.
Consiliul Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică al Academiei de
Art. 7. – Pînă la edificarea monumentului în memoria victimelor
Ştiinţe a Moldovei
ocupaţiei sovietice şi ale regimului totalitar comunist, în municipiul Chişinău,
ceremoniile de comemorare şi depunerea de flori vor avea loc în Piaţa Marii
H O T Ă R Ă Ş T E:
Adunări Naţionale, unde Primăria va instala, provizoriu, în ziua de 28 iunie
1. Actul din 28 iunie 1940 este o consecinţă directă a înţelegerilor secrete
2010, o piatră comemorativă.
sovieto-germane din 23 august 1939 privind partajul „sferelor de interese” în
Art. 8. – Federaţia Rusă, în calitatea sa de succesor de drept al Uniunii
estul Europei, condamnate prin hotărârea Congresului al doilea al deputaţilor
Sovietice, să-şi retragă necondiţionat, urgent şi transparent trupele şi
poporului din URSS, din 24 decembrie 1989, hotărârea Sovietului Suprem
armamentul de pe teritoriul Republicii Moldova.
al RSS Moldova „Cu privire la Avizul Comisiei Sovietului Suprem al RSS
                                                 
Moldova pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de
PREŞEDINTELE INTERIMAR Mihai GHIMPU
neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi a
AL REPUBLICII MOLDOVA
consecinţelor lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord” (nr. 149-XII din 23
iunie 1990). Aceste aprecieri au fost reconfirmate în Declaraţia de Independenţă
    Nr. 376-V. Chişinău, 24 iunie 2010 a Republicii Moldova din 27 august 1991;
2. Documentele de arhivă, cercetările istoricilor din Republica Moldova şi
de peste hotare demonstrează că anexarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei
la 28 iunie 1940 a fost concepută şi realizată de comandamentul politic şi
militar stalinist ca o operaţiune militară de ocupare a acestor teritorii. Acesta

136 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică Anexe 137

este adevărul istoric care trebuie asumat fără ură şi părtinire, ca bază pentru o
reconciliere civică profundă şi durabilă.
3. Consiliul Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică al Academiei
de Ştiinţe a Moldovei consideră că această apreciere a datei de 28 iunie
1940 în termenii adevărului istoric nu poate fi utilizată în scopul dezbinării
şi a confruntării societăţii noastre, precum şi ca pretext pentru tensionarea
relaţiilor Republicii Moldova cu Federaţia Rusă şi condamnă orice tentativă de
speculare a adevărului istoric.
4. Comunitatea academică, având în vedere complexitatea problemelor cu
care se confruntă societatea noastră, este de părerea că fără asumarea plenară a
adevărului istoric este imposibilă edificarea unei societăţi europene moderne.
Preşedinte al AŞM, academician Gheorghe DUCA
Secretar ştiinţific general al AŞM, doctor habilitat Ion GUCEAC
138 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică
Anexa 3
PREŞEDINTELE REPUBLICII MOLDOVA
DECRET nr. 507 
din  23.08.2010
privind conferirea „Ordinului Republicii” unor luptători
împotriva regimului totalitar comunist de ocupaţie
Publicat: 03.09.2010 în Monitorul Oficial nr. 155–158     art. nr.: 570
  În temeiul art. 88 lit. a) din Constituţia Republicii Moldova şi al Legii cu
privire la distincţiile de stat ale Republicii Moldova, Preşedintele Republicii
Moldova d e c r e t e a z ă:
    Articol unic. În semn de profundă recunoştinţă faţă de persoanele care,
fiind martore la tragicele consecinţe ale semnării Tratatului sovieto-german
de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, au opus,
după 28 iunie 1940, rezistenţă regimului totalitar comunist de ocupaţie,
punîndu-şi în pericol viaţa şi libertatea şi care, pentru verticalitatea, curajul şi
spiritul patriotic de care au dat dovadă, au fost condamnate la moarte sau la
privaţiune de libertate, se conferă „Ordinul Republicii” următorilor:
COSTENCO Nicolai  condamnat în 1942 la 7 ani privaţiune de
    (post-mortem)  libertate
PIROGAN Vadim  condamnat în 1942 la 5 ani privaţiune de
    (post-mortem) libertate
DOMAŞCAN Pimen  membru al Organizaţiei „Arcaşii lui Ştefan”,
    (post-mortem) condamnat în 1947 la 25 de ani privaţiune de
libertate
PERCIUN Sevostian  membru al Organizaţiei „Arcaşii lui Ştefan”,
    (post-mortem) condamnat în 1947 la 25 de ani privaţiune de
libertate
Anexe 139
URSACHI Mihail  membru al Organizaţiei „Arcaşii lui Ştefan”, TCACI-DIACONOVA condamnată în 1947 la 10 ani privaţiune de
    (post-mortem) condamnat în 1947 la 25 de ani privaţiune de      Liudmila libertate
libertate      (post-mortem)
DOMASCAN Nicolai  membru al Organizaţiei „Arcaşii lui Ştefan”, GUŢU Evgheni membru al Organizaţiei „Sabia Dreptăţii”,
    (post-mortem) condamnat în 1947 la 25 de ani privaţiune de     (post-mortem)  condamnat în 1950 la 25 de ani privaţiune de
libertate libertate
BATRINAC Vasile  membru al Organizaţiei „Arcaşii lui Ştefan”, GHEORGHILAŞ Mihail  membru al Organizaţiei „Sabia Dreptăţii”,
    (post-mortem) condamnat în 1947 la 25 de ani privaţiune de     (post-mortem) condamnat în 1950 la 25 de ani privaţiune de
libertate libertate
SOLOVEI Victor  membru al Organizaţiei „Arcaşii lui Ştefan”, ISTRATI Pavel  membru al Organizaţiei „Sabia Dreptăţii”,
    (post-mortem) condamnat în 1947 la 25 de ani privaţiune de     (post-mortem) condamnat în 1950 la 25 de ani privaţiune de
libertate libertate
PRAJINA Nicolai  membru al Organizaţiei „Arcaşii lui Ştefan”, BATRÂNAC Ion  condamnat în 1951 la 10 ani privaţiune de
    (post-mortem) condamnat în 1947 la 25 de ani privaţiune de     (post-mortem) libertate
libertate CONDRAT Constantin  membru al Partidului Libertăţii, condamnat în
BRUMA Ion  membru al Organizaţiei „Arcaşii lui Ştefan”,     (post-mortem) 1951 la pedeapsă capitală
    (post-mortem) condamnat în 1947 la 25 de ani privaţiune de ISTRATI Ivan  membru al Partidului Libertăţii, condamnat în
libertate     (post-mortem) 1951 la pedeapsă capitală
RACOVSCHI Iacob  membru al Organizaţiei „Arcaşii lui Ştefan”, ISTRATI Nicolai  membru al Partidului Libertăţii, condamnat în
    (post-mortem)  condamnat în 1947 la 25 de ani privaţiune de     (post-mortem) 1951 la 25 de ani privaţiune de libertate
libertate ANDREEV Victor  membru al Partidului Libertăţii, condamnat în
CVASNIUC Vasile  membru al Organizaţiei „Arcaşii lui Ştefan”,     (post-mortem) 1951 la pedeapsă capitală
    (post-mortem)  condamnat în 1947 la 25 de ani privaţiune de BIVOL Vladimir  membru al Partidului Libertăţii, condamnat în
libertate     (post-mortem) 1951 la pedeapsă capitală
URSACHI Condrat  membru al Organizaţiei „Arcaşii lui Ştefan”, CALESTRU Simion  membru al Partidului Libertăţii, condamnat în
    (post-mortem) condamnat în 1947 la 25 de ani privaţiune de     (post-mortem) 1951 la 25 de ani privaţiune de libertate
libertate
ŞCOLA Olga  membru al Partidului Libertăţii, condamnată în
FLOCOSU Nicolai  membru al Organizaţiei „Arcaşii lui Ştefan”,     (post-mortem) 1951 la 25 de ani privaţiune de libertate 
    (post-mortem) condamnat în 1947 la 25 de ani privaţiune de
GUŢU Andrei  membru al Partidului Libertăţii, condamnat în
libertate
    (post-mortem) 1951 la 25 de ani privaţiune de libertate
MAXIM Tudor  membru al Organizaţiei „Arcaşii lui Ştefan”,
ROŞIOR Sava  membru al Partidului Libertăţii, condamnat în
    (post-mortem) condamnat în 1947 la 25 de ani privaţiune de
    (post-mortem) 1951 la 25 de ani privaţiune de libertate 
libertate

140 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică Anexe 141

BARBĂNEAGRĂ Ivan  membru al Partidului Libertăţii, condamnat în VÂLCU Grigore  membru al Partidului Libertăţii, condamnat în
    (post-mortem) 1951 la 25 de ani privaţiune de libertate     (post-mortem) 1951 la 25 de ani privaţiune de libertate
PANAGHIU Simion  membru al Partidului Libertăţii, condamnat în HALIPPA Pantelimon  condamnat în 1952 la 25 de ani privaţiune de
    (post-mortem) 1951 la 25 de ani privaţiune de libertate     (post-mortem) libertate
GENUNCHI Grigore  membru al Partidului Libertăţii, condamnat în MURUZIUC Gheorghe  condamnat în 1966 la 2 ani privaţiune de
    (post-mortem) 1951 la 25 de ani privaţiune de libertate      (post-mortem) libertate
VÂLCU Vasile  membru al Partidului Libertăţii, condamnat în USATIUC-BULGĂR membru al Frontului Naţional-Patriotic,
    (post-mortem) 1951 la pedeapsă capitală      Alexandru condamnat în 1972 la 7 ani privaţiune de
SANDUŢA Andrei  membru al Partidului Libertăţii, condamnat în     (post-mortem) libertate
    (post-mortem) 1951 la 25 de ani privaţiune de libertate GHIMPU Gheorghe  membru al Frontului Naţional-Patriotic,
ANDREEV Ivan  membru al Partidului Libertăţii, condamnat în     (post-mortem) condamnat în 1972 la 6 ani privaţiune de
    (post-mortem) 1951 la 25 de ani privaţiune de libertate libertate
SÂLI Gheorghe  membru al Partidului Libertăţii, condamnat în GRAUR Valeriu membru al Frontului Naţional-Patriotic,
    (post-mortem) 1951 la 25 de ani privaţiune de libertate condamnat în 1972 la 4 ani privaţiune de
NANI Andrei  membru al Partidului Libertăţii, condamnat în libertate
    (post-mortem) 1951 la 25 de ani privaţiune de libertate ŞOLTOIANU Alexandru condamnat în 1972 la 3 ani privaţiune de
GONCEARENCO Tudor  membru al Partidului Libertăţii, condamnat în libertate
    (post-mortem) 1951 la 25 de ani privaţiune de libertate
RUSU Sava  membru al Partidului Libertăţii, condamnat în
    (post-mortem) 1951 la 25 de ani privaţiune de libertate PREŞEDINTELE INTERIMAR Mihai GHIMPU
CIORESCU Fiodor  membru al Partidului Libertăţii, condamnat în AL REPUBLICII MOLDOVA         
    (post-mortem) 1951 la 25 de ani privaţiune de libertate
GUŢU Constantin  membru al Partidului Libertăţii, condamnat în
    (post-mortem) 1951 la 25 de ani privaţiune de libertate
Nr. 507-V. Chişinău, 23 august 2010
VÂRTOSU Grigore  membru al Partidului Libertăţii, condamnat în
    (post-mortem) 1951 la 25 de ani privaţiune de libertate
GOŢONOGA Ivan  membru al Partidului Libertăţii, condamnat în
    (post-mortem) 1951 la 25 de ani privaţiune de libertate 
PLĂMĂDEALĂ Dionisi  membru al Partidului Libertăţii, condamnat în
    (post-mortem) 1951 la 25 de ani privaţiune de libertate
STRATAN Eremei  membru al Partidului Libertăţii, condamnat în
    (post-mortem) 1951 la 25 de ani privaţiune de libertate 

142 M o l d ove nii sub teroarea bolșevică Anexe 143

 Cuprins

Cuvânt-înainte.................................................................................................... 3
Introducere.......................................................................................................... 7

I. Teroarea comunistă
1. Represiunile politice din RASSM în anii 1937–1938.
Operaţiunea „culăcească” şi operaţiunea „română”............................9
2. Pactul Molotov-Ribbentrop şi anexarea Basarabiei........................... 21
3. Dezmembrarea Basarabiei şi formarea RSSM.................................... 31
4. Colectivizarea......................................................................................... 36
5. Exterminări şi deportări în masă (1941, 1949, 1951) . ..................... 39
6. Foametea organizată din anii 1946–1947........................................... 50
7. Mobilizări pe şantierele de muncă....................................................... 60
8. Represiuni împotriva religiei şi a bisericii.......................................... 64
9. Impunerea alfabetului rusesc şi a „limbii moldoveneşti”................. 75

II. Rezistenţa antisovietică şi anticomunistă

1. Acţiuni de rezistenţă armată în anii postbelici................................... 89
2. Procese judiciare intentate protestatarilor împotriva
regimului (Florea Munteanu, Gheorghe Muruziuc,
Ion Suvac, Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpu,
Valeriu Graur)...................................................................................... 102
3. Rezistența în fața deznaționalizării.................................................... 121

Anexe................................................................................................................135