Caracterizare

IONA

Constituind substanţa operei epice sau dramatice, supranumit şi „fiinţă de hârtie”(R. Barthes),
personajul dă viaţă textului, dar trăieşte exclusiv în lumea ficţiunii pe care o coordonează prin acţiune.
Fie că se desprinde din realitate, fiind o valorificare a unui tip uma, fie că este prin excelenţă imaginar,
eroul se detaşează prin fapte, dar închide şi resorturi sufleteşti. Spre deosebire de epic, în genul
dramatic personajele sunt mai bIne conturate şi ancorate în social-politic şi istoric. De asemeni, ele
reprezintă un punct de legătură între text, spectacol, spectator.

În dramaturgia postbelică, personajul este întruchiparea unei idei, şi nu o individualizare. Un

astfel de erou este Iona, din piesa cu acelasi nume a lui Marin Sorescu, a cărei tematică este dată de
singurătatea fiinţei, de căutarea identităţii pierdute, dar şi de libertatea individului care îşi asumă
destinul, ca in tragediile greceşti.

Iona respectă pe deplin caracteristicile enunţate de Eugen Simion, omul contemporan putând
“citi” în ea “mai multe lucruri” astfel încât să identifice faţete ale propriului sine, de care devine tot mai
conştient. Această “parabolă”, sub forma unui “monolog dramatic”, pare cea mai existenţialistă dramă,
ilustrând un conflict modern în teatru: confruntarea omului cu moartea. Soluţia autorului nu este doar
sinuciderea, ci şi revolta împotriva propriului destin, în maniera viziunii lui Albert Camus, pentru care
“sinuciderea este singura problemă a filosofiei”. Opera are la bază mitul biblic al proorocului Iona,
pedepsit pentru ignorarea poruncii divine de a propovădui credinţa creştină: a stat închis în burta unui
peşte timp de trei zile, unde se roagă, se pocăieşte, primeşte eliberarea şi îşi asumă misiunea. Dar
subiectul fabulei biblice se regăseşte vag în textul dramatic, personajul sorescian fiind chiar opus celui
biblic, întrucât pocăinţa devine revoltă, iar omul este desacralizat. Dramaturgul n-a intenţionat să scrie o
dramă creştină, ci să actualizeze un mit într-o perspectivă creştină. Piesa a fost subordonată teatrului
absurdului prin motivul singurătăţii, existenţa într-un univers închis, concentric, sugestia imposibilităţii
de a comunica şi a banalităţii vieţii umane, dar se îndepărtează fundamental prin finalul optimist, în care
personajul are conştiinţa situaţiei absurde. La aspectul biblic şi cel preluat de la Camus se adaugă şi cel al
lui Nietzsche: “singurătatea m-a înghiţit ca o balenă.”

Structura piesei se află într-o arhitectură echilibrată, alea cărei simetrii îşi revendică apartenenţa
la sursele clasice. Subintitulată ”tragedie în patru acte”, este construită din patru tablouri ce conţin un
lung monolog sau un fals dialog interor. Se derulează conform unui demers iniţiatic, prezentat alegoric,
în metafora peştelui-labirint, simbol ce propune indirect modelul de jertfă întru autocunoaştere.
Indicaţiile de regie sunt minime, decorul este convenţional, redus la sugestie, discursul dramatic
menţinându-se într-o ambiguitate specifică teatrului metaforic.

Esenţializarea mesajului determină o economie radicală a mijloacelor de reprezentare. Intriga

piesei se reduce, aşadar, la un scenariu arhetipal, cel al profetului biblic dezvoltat de scriitorul român pe
o schemă repetitivă: înghiţit de un chit uriaş, Iona descoperă, atunci când spintecă peştele pentru a ieşi
la lumină, că acesta a fost înghiţit la rândul lui de un chit şi mai mare. Redus la izolare, în pântecele
succesive ale balenelor, al devine, asemenea protagoniştilor lui Ionesco sau Beckett, simbolul
incapacităţii omului modern de a comunica.

Personajul este, în dramaturgia postbelică, întruchiparea unei idei, şi nu o individualitate. Marin

Sorescu mărturiseşte că „omenirea întreagă este Iona.” Eroul este o metaforă, un simbol, mai mult o
idee de personaj a cărui voce se aude din neant. Spre deosebire de teatrul clasic, Iona se iniţiază în
moarte şi nu în viaţă şi înţelege că e prizonierul unui univers ostil, că a greşit drumul. Universul dramatic
s-a construit treptat, nu prin acumulare de fapte, protagonistul nefiind portretizat la modul
comportamentist. Astfel, personajul unic se divide în „voci”, exprimând fiecare componentă a eului
scindat: Iona-pescarul (omul pragmatic văzut mai ales în ipostaza sa de fiinţă socială), Iona-ghinionistul
(trăieşte în orizontul nenorocului), Iona-visătorul (în somn sau treaz, năzuieşte să prindă „peştele cel
mare”), Iona-victima (omul captiv în sferele concentrice ale determinismului), Iona-căutătorul propriului
adevăr, al sinelui, Iona-luptătorul (care se supune absurdului existenţei), Iona-arheul (care reface,
simbolic, toată istoria umanităţii, năziund să se nască iarăşi şi iarăşi), Iona-ascetul, cu o barbă a
schivnicilor de pe vitralii, Iona-iluminatul, care, hotărât să „răzbată la lumină”, descoperă că libertatea e
în lăuntrul său.

Ca dramă metafizică, piesa este un strigăt din adâncuri, exprimând disperarea argheziană a
omului modern abandonat de Dumnezeu. Iona este omul obsedat de absolut, care doreşte să captureze
în plasele sale divinitatea, simbolizată aici, ca şi la Melville, de o uriaşă balenă. Este o experienţă la limita
condiţiei umane ce implică moartea şi transcenderea. Contopirea cu divinitatea şi dobândirea
imortalităţii este evocată nu printr-o „veşnică pomenire”, ci prin „veşnica mistuire”. Cauza inversării în
negativ a scenariului mistic se datorează relaţiei specific moderne a omului cu divinitatea. În urma morţii
lui Dumnezeu, proclamată de Nietzsche, căutările nu mai conduc către fiinţă, ci către neant. Dumnezeu
nu mai e resimţit drept sursa vieţii, ci, după cum caracterizează Iona entitatea acvatică, drept „hoitul
hoiturilor”. Mai exact, chitul simbolizează la Marin Sorescu un Dumnezeu negativ, temă a cunoaşterii pe
care o exploataseră şi Blaga sau Cioran. Pântecul acestei divinităţi terifiante este însăşi lumea în care
trăim, ce îşi înghite locuitorii asemeni unui uriaş mormânt.

Ca pescar, protagonistul trimite simbolic la Petru, „pescarul de suflete”. Or, înghiţit de balenă,
Iona devine „pescarul pescuit”. Parabolei unui Dumnezeu-Tată absent (Godot al lui Beckett), Marin
Sorescu îi adaugă parabola pierderii sentimentului sacrului, omul modern căzând pradă angoasei lumii
ca abis al morţii eterne.

Piesa admite şi o interpretare psihologică arhetipală. La începutul piesei se sugerează o

introvertire a personajului din cauza vacarmului lumii moderne: „Ţip eu, ţipi tu, ţipă celălalt. Zgomotele
s-adună. Valurile intră în vibraţie.” Iona s-a „dărâmat” în sine însuşi, într-o închisoare „lipsită” de
ferestre către semeni. Pentru a compensa absenţa celorlalţi, acesta se dedublează, vorbeşte cu sine
însuşi, îşi trimite scrisori (în sticlă de naufragiat, pe care le citeşte ca şi cum ar veni de la cineva).
Prăbuşirea psihotică a protagonistului coincide cu o regresie psihanalitică la condiţia mentală a copilului,
Iona ajungând să uite toate amănuntele vieţii sale adulte. După C.G.Jung, în mituri, călătoria eroului
peste un ocean nocturn, în pântecele unui monstru marin, reprezintă o întoarcere simbolică la condiţia
de embrion, în vederea unei a doua naşteri, la o condiţie superioară de nemuritor. „Mai naşte-mă o
dată” se roagă Iona, dar naşterea sa este mereu amânată, ca şi cum pântecele matern s-ar afla într-un
alt pântece matern, la nesfârşit. Nichita Stănescu imaginase şi el, în Elegia a noua, un univers de sfere
concentrice, în care omul se naşte sisific, spărgând cerc după cerc, fără să iasă la lumină. „Soluţia” lui
Iona este absolut tragică: constatând ca încercarea de ieşire coincide cu o regresie la condiţia de
nenăscut, Iona decide „s-o ia în partea cealaltă”. Or, sensul invers este lumea limitată şi, în consecinţă,
Iona îşi spintecă propriul pântec ca într-un gest de plonjare în sine însuşi.

Deşi discursul are aparenţa unui dialog, el e un monolog, dând impresia că totul se întâmplă în
mintea personajului. Reconstituirea acţiunii, care are un fir foarte simplu, se poate face citind
didascaliile şi acele secvenţe ale lui Iona care reprezintă observaţii, constatări privind ceea ce se
întâmplă în jur sau cu el însuşi: „Mi se pare mie sau e târziu? Cum a trecut timpul...sunt înghiţit.”

Marin Sorescu, cel căruia formula tradiţională i-a surâs „crispat şi prea aglomerat”, propune o
relectura a mitului, descoperind expresia metaforică a condiţiei umane tragice.