Cursuri Tranzactii

CUPRINS
CUPRINS.......................................................................................................2
CAPITOLUL 1...............................................................................................7
POLITICA COMERCIALĂ. INSTRUMENTE ŞI MĂSURI........................7
1.1. Definirea politicii comerciale...............................................................7
1.1.1. Evoluţia comerţului internaţional în perioada postbelică..............7
1.1.2. Definirea politicii comerciale şi obiectivele acesteia..................15
1.2. Politica vamală...................................................................................18
1.2.1. Taxele vamale.............................................................................18
1.2.2. Tariful vamal...............................................................................20
1.2.3. Efectul protecţionist al taxelor vamale........................................21
1.2.4. Teritoriul vamal..........................................................................22
1.3. Politica comercială netarifară.............................................................23
1.3.1. Aspecte introductive...................................................................23
1.3.2. Bariere netarifare ce implică o limitare cantitativă directă a
importurilor......................................................................................................23
1.3.2. Bariere netarifare ce implică limitarea importurilor prin
mecanismul preţurilor......................................................................................24
1.3.4. Bariere netarifare ce decurg din formalităţi vamale şi
administrative privind importurile...................................................................25
1.3.5. Bariere netarifare decurgând din participarea statului la
activităţile de CE.............................................................................................26
1.3.6. Bariere netarifare (sau obstacole tehnice) decurgând din
standardizare....................................................................................................26
1.4. Politici comerciale promoţionale şi de stimulare a exporturilor.........26
1.4.1. Măsuri bugetare de stimulare a exporturilor...............................27
1.4.2. Măsuri fiscale de stimulare a exporturilor...................................27
1.4.3. Măsuri financiar-bancare de stimulare a exporturilor.................28
1.4.4. Măsuri valutare de stimulare a exporturilor................................29
2
CAPITOLUL 2 ............................................................................................30
ASPECTE SELECTIVE PRIVIND EVOLUŢIA POLITICILOR
COMERCIALE ALE STATELOR LUMII ÎN PERIOADA POSTBELICĂ..........30
2.1. Principalii factorii de influenţă..........................................................30
2.2. Principalele trăsături şi tendinţe în evoluţia politicilor comerciale
promovate de statele lumii (perioada postbelică).................................................30
CAPITOLUL 3.............................................................................................34
ELEMENTELE DE POLITICĂ COMERCIALĂ, CA SUPORT ÎN
DEZVOLTAREA RELAŢIILOR ECONOMICE INTERNAŢIONALE................34
3.1. Clauza naţiunii celei mai favorizate (CNF)........................................34
3.2. Clauza regimului naţional (CRN)......................................................36
3.3. Sistemul generalizat de preferinţe vamale nereciproce şi
nediscriminatorii în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare (SGP)........................37
3.3.1. Scurt istoric.................................................................................37
3.3.2. România, ţară în curs de dezvoltare, beneficiară de preferinţe...38
3.4. Sistemul global de preferinţe comerciale între ţările în curs de
dezvoltare (SGPC)...............................................................................................38
3.5. Aspecte conexe: GATT/OMC, UNCTAD, UE, AELS......................40
CAPITOLUL 4.............................................................................................41
POLITICA COMERCIALĂ A ROMÂNIEI ÎN DOMENIUL
COMERŢULUI EXTERIOR..................................................................................41
4.1. Perioada 1950-1989...........................................................................41
4.1.1. Reglementări privind importul....................................................41
4.1.2. Reglementări privind exportul....................................................42
4.2. Perioada 1990 şi până în prezent........................................................43
4.2.1. Restructurarea organizării comerţului exterior al României şi
reorientarea pe fluxuri comerciale...................................................................43
4.2.2. Reglementări de politică comercială adoptate în perioada actuală
.........................................................................................................................45
CAPITOLUL 5.............................................................................................47
3
CADRUL JURIDIC AL TRANZACŢIILOR COMERCIALE
INTERNAŢIONALE .............................................................................................47
5.1. Aspecte introductive..........................................................................47
5.2. Cadrul contractual şi legea aplicabilă contractelor externe................48
5.3. Conţinutul contractului extern de vânzare-cumpărare........................49
CAPITOLUL 6.............................................................................................54
TEHNICI DE PLĂŢI APLICATE ÎN TRANZACŢIILE COMERCIALE
INTERNAŢIONALE..............................................................................................54
6.1. Sisteme, modalităţi, tehnici................................................................54
6.2. Plata contra factură............................................................................55
6.3. Plata contra trată (scrisoare de schimb)..............................................55
6.4. Plata contra cec..................................................................................57
6.5. Biletul la ordin...................................................................................57
6.6. Ordinul de plată.................................................................................57
6.7. Creditul documentar..........................................................................58
6.8. Incassou-ul documentar....................................................................61
CAPITOLUL 7.............................................................................................62
TEHNICI DE FINANŢARE ÎN TRANZACŢIILE COMERCIALE
INTERNAŢIONALE..............................................................................................62
7.1. Definiţii şi clasificări.........................................................................62
7.2. Credite de prefinanţare.......................................................................64
7.3. Creditul pe termen scurt.....................................................................65
7.4. Credite pe termen mediu şi lung........................................................66
7.5. Acorduri guvernamentale de credit şi protocoale bancare.................68
7.6. Finanţarea comerţului mondial de produse primare...........................69
Finanţarea comerţului.......................................................................69
Finanţarea proiectelor.......................................................................70
7.7. Modalităţi neconvenţionale de finanţare............................................70
7.8. Garanţii şi cauţiuni bancare................................................................72
CAPITOLUL 8.............................................................................................73
RISCURILE ÎN OPERAŢIUNI COMERCIALE EXTERNE......................73
4
8.1. Definirea şi clasificarea riscurilor specifice comerţului exterior........73
8.2. Clauze contractuale de prevenire a riscurilor.....................................75
8.3. Alte metode de prevenire şi contracarare a riscurilor specifice
comerţului exterior..............................................................................................76
CAPITOLUL 9.............................................................................................77
Organizarea comerţului exterior de tip “tradiţional”.....................................77
9.1. Aspecte introductive..........................................................................77
9.2. Exportul şi importul direct.................................................................78
9.3. Exportul şi importul indirect..............................................................82
CAPITOLUL 10 ..........................................................................................88
TRANZACŢIILE ÎN CONTRAPARTIDĂ..................................................88
10.1. Definiţii şi clasificări prealabile.......................................................88
10.2. Livrări de mărfuri şi servicii în compensaţie (contrapartida clasică)89
10.3. Operaţiunile paralele (contra-cumpărarea).......................................92
10.4. Operaţiunile combinate....................................................................93
10.4.1. Prelucrarea în switch.................................................................93
10.4.2. Tehnica de lohn.........................................................................97
10.5. Contraprestaţiile comerciale şi alte operaţiuni apropiate de
contrapartidă........................................................................................................98
10.6. Reexportul.......................................................................................98
CAPITOLUL 11 ........................................................................................101
TRANZACŢII COMERCIALE SPECIALE..............................................101
11.1. Transferul internaţional de creativitate şi tehnologii moderne.......101
11.1.1. Transferul internaţional al brevetelor de invenţie....................101
11.1.2. Comerţul cu asistenţă tehnică nebrevetată sau nebrevetabilă
(know-how)...................................................................................................104
11.1.3. Colaborarea economică internaţională prin
consulting-engineering...................................................................................105
11.2. Leasing-ul – cedarea dreptului de folosinţă....................................107
11.3. Franchising-ul – cedarea dreptului de comercializare....................108
11.4. Licitaţiile în comerţul exterior.......................................................109
5
11.4.1. Licitaţii de vânzare (export)....................................................109
11.4.2. Licitaţii de cumpărare (import)...............................................110
CAPITOLUL 12 ........................................................................................113
EFICIENŢA ÎN TRANZACŢIILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE
...............................................................................................................................113
12.1. Efecte ale comerţului exterior........................................................113
12.2. Balanţe utilizate în analiza comerţului exterior..............................115
12.3. Sporirea eficienţei economice a comerţului exterior al României..116
ANEXA I....................................................................................................117
ANEXA II..................................................................................................122
UNCTAD – Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare
...................................................................................................................122
Sesiunea UNCTAD.........................................................................122
Consiliul pentru Comerţ şi Dezvoltare............................................123
Comisii permanente, comitete şi grupe de lucru.............................123
Secretariatul UNCTAD...................................................................124
ANEXA III.................................................................................................125
ANEXA IV.................................................................................................132
BIBLIOGRAFIE........................................................................................133
6
CAPITOLUL 1
POLITICA COMERCIALĂ. INSTRUMENTE ŞI MĂSURI
1.1. Definirea politicii comerciale
1.1.1. Evoluţia comerţului internaţional în perioada postbelică

În epoca actuală, dezvoltarea unei ţări – indiferent de sistemul social-politic
sau gradul de dezvoltare – este condiţionată de participarea ţării la diviziunea
mondială a muncii. Diviziunea mondială a muncii – exprimă relaţiile ce se stabilesc
între statele lumii în procesul dezvoltării producţiei şi comerţului internaţional,
precum şi rolul ce revine fiecărui stat în circuitul mondial de valori. Diviziunea
mondială a muncii exprimă totodată procesul de specializare internaţională în
producţie a economiilor naţionale, proces ce s-a conturat în timp şi stă la baza
legăturilor dintre state. Diviziunea mondială a muncii are ca scop adaptarea
potenţialului economic al statelor la cerinţele pieţei mondiale şi este determinată de
factori ca:
– condiţiile naturale din fiecare ţară;
– mărimea teritoriului, populaţia etc.;
– tradiţii economice;
– nivelul tehnic şi gradul de diversificare al aparatului productiv;
– apropierea geografică şi raporturi generate de aceasta;
– factori extraeconomici (sisteme socio-politice, dominaţie colonială etc.).
Actuala revoluţie tehnico-ştiinţifică a devenit cel mai important factor de
dinamizare a economiei mondiale şi de influenţare a diviziunii mondiale a muncii; ea
generează o accentuare a interdependenţelor economice dintre state, respectiv fiecare stat
trebuie să participe într-o măsură mai mare sau mai mică şi într-o formă sau alta la circuitul
economic mondial. Aspectele invocate obligă firmele care deţin puterea (ponderea) într-o
economie să privească la nivel de glob derularea afacerilor pe termen lung, deoarece
asistăm la un proces de globalizare a afacerilor.
În ansamblul fluxurilor mondiale, comerţul cu mărfuri corporale deţine
ponderea principală de 80%,restul de 20% revenind fluxurilor comerţului invizibil.
Evoluţia comerţului internaţional în perioada postbelică se caracterizează
prin:
7
a) o dinamică accentuată a fluxurilor comerciale internaţionale:1
Astfel, conform rapoartelor publicate de OMC şi UNCTAD în 1948
exporturile FOB la nivel mondial se ridicau la 58 miliarde dolari, ajungând la
6414,058 miliarde dolari în 2002 (au crescut de peste 100 ori):
Situaţia sintetică a exporturilor şi importurilor la nivel mondial pentru
perioada 1948- 2002 se prezintă astfel:
Tabel nr. Evoluţia exporturilor şi importurilor mondiale în perioada

postbelică(mld. dolari)
1 1 1 1 1 1 2 2 2
948 953 963 973 983 993 000 001 002
Ex 5 8 1 5 1 3 6 6 6
8 4 57 79 835 671 426,893 155 414,058
porturi
(F
OB)
Im 6 8 1 5 1 3 6 6 6
6 4 63 89 881 770 554,168 441 568,834
porturi
(C
IF)
Sursa: OMC,International trade statistics,2002
UNCTAD,Handbook of Statistics
b) creşterea importanţei ţărilor dezvoltate în comerţul mondial
1
N. Sută, coord. – Curs de comerţ internaţional şi politici comerciale, Ed. Cers, 1992; Comerţ internaţional
şi politici comerciale contemporane, Ed. All, 1995.
8
Istoria comerţului internaţional arată că primul loc pe piaţa mondială a fost
deţinut de o naţiune industrializată, această tendinţă amplificându – se în perioada
postbelică. După 1950 ţările dezvoltate au derulat cea mai mare parte a fluxurilor
comerciale internaţionale ponderea lor înregistrând o continuă creştere până în
1990. În anii următori deşi această pondere a înregistrat o oarecare scădere, ţările
dezvoltate au continuat să deţină primul loc în comerţul mondial. Consolidarea
poziţiei ţărilor dezvoltate în comerţul mondial este rezultatul unei specializări
internaţionale mai eficiente.
Tabel nr. –Evoluţia ponderii diferitelor categorii de ţări în comerţul

mondial(%)
19 19 196 19 19 19 200
48 53 3 73 83 93 2
E I E I E I E I E I E I E I
* 6 6 6 6 6 6 7 7 6 6 7 7 6 6
2,9 3,8 3,8 4,4 6,6 7,3 0,8 2,2 3,7 5,9 2 0,8 3,46 6,29
* 3 3 2 2 2 2 2 1 2 2 2 2 3 2
* 1,1 0,4 8,1 8 2,4 2,4 0,1 8,9 6,8 5,7 5,1 6,3 1,68 8,89
6 5 8 7 1 1 9 8 9 8 2 2 4 4
* ,8 ,1 ,6 1 0,3 ,1 ,9 ,5 ,4 ,9 ,9 ,86 ,82
**
UNCTAD,Handbook of Statistics
E –export(FOB)
I – import(CIF)
Conform clasificării UNCTAD:

* Ţări dezvoltate: America de Nord, Europa de Vest, Australia, Japonia,
Noua Zeelandă
** Ţări în dezvoltare: America Latină, Africa, Orientul Mijlociu, Asia
(exclusiv cele de mai sus)
*** Economii în tranziţie: Europa Centrală şi de Est, Statele Baltice, CSI
NOTĂ: Între anii 1973şi 1983 şi între anii 1993 şi 1999 aceste ponderi au
fost semnificativ influenţate de creşterea preţului petrolului.
9
c) Ritmul mediu de creştere a comerţului internaţional între 1950-2002 a
devansat nu numai ritmul de creştere al PGB mondial, ci şi al producţiei industriale.
Conform datelor statistice publicate de OECD în perioada 1950-2002:
- modificarea medie anuală a valorii exporturilor mondiale este 9,7%
- modificarea medie anuală a volumului exporturilor mondiale este 6,22%
- modificarea medie anuală a volumului producţiei este 3,85%
- modificarea medie anuală a PGB real mondial este 3,85%.
c) Diversificarea continuă a structurii comerţului internaţional
Structura pe produse a comerţului internaţional se modifică de la o
perioadă la alta, în strânsă legătură cu modificările survenite în cadrul diviziunii
mondiale a muncii. Trecerea acesteia prin diverse stadii(agricultură-industrie,
extracţie-prelucrare, industrie-industrie) a însemnat noi tendinţe de specializare în
care accentul s-a pus din ce în ce mai mult pe produsele cu puternică intensitate de
capital şi tehnologie de vârf. În consecinţă, pe termen lung se observă o creştere a
ponderii exporturilor de produse manufacturate, mai ales în structura comerţului
internaţional al statelor dezvoltate.
Pentru a urmări schimbările survenite în structura comerţului internaţional,
trebuie să apelăm la datele statistice comunicate de ONU - GATT şi alte organisme
internaţionale care clasifică EXPORTUL ca structură:
# PRODUSE DE BAZĂ (neprelucrate şi gradul redus de prelucrare):
– ALIMENTARE;
– MATERII PRIME;
– COMBUSTIBILI.
# MANUFACTURATE (finite şi semifinite):
– PRODUSE CHIMICE;
– MAŞINI, UTILAJE, MIJLOACE DE TRANSPORT;
– ALTE PRODUSE MANUFACTURATE.
Datele statistice arată că, urmare a accentuării diviziunii mondiale a muncii
şi-n primul rând a diviziunii industriale a muncii, s-a înregistrat un ritm de creştere
mult mai înalt al comerţului cu produse manufacturate (fizic-valoric) faţă de
10
comerţul cu produse de bază; rezultă, astfel, în ultimii 70 de ani, schimbări
structurale:2
– anii ’35 – 64% produse de bază în structura EXPORTULUI MONDIAL;
– 36% produse manufacturate în structura EXPORTULUI MONDIAL;
– 2002 – 24,9% produse de bază în structura EXPORTULUI MONDIAL;
– 75,1% produse manufacturate în structura EXPORTULUI MONDIAL.
Rezultă că structura comerţului mondial are azi un pronunţat caracter
industrial, deci predomină absolut produsele cu un grad tot mai înalt de valorificare
industrială, iar această tendinţă se va accentua în viitor, avantajul revenind ţărilor
dezvoltate economic.
În fapt, ţările capitaliste dezvoltate deţin monopolul industriei prelucrătoare
şi, prin aceasta, deţin şi monopolul exportului de produse manufacturate, exceptând
unele perioade scurte caracterizate prin crize energetice şi de materii prime pe plan
mondial. Ţările capitaliste dezvoltate pot controla preţul producţiei manufacturate în
detrimentul ţărilor în curs de dezvoltare şi a ţărilor din “lumea a treia”.
În ceea ce priveşte evoluţia structurii exportului mondial pe cele 6 grupe de
produse reţinem (date aproximative):3
1 200
935 2
Produse alimentare 2 7,5
9% %
Materii prime 2 4,6
2% %
2
*** UN. Monthly Bulletin of Statistics, 1980-1992; UNCTAD Report 1996-1997; GATT/OMC Report
1997, OMC Report 2003 etc.
3
*** UN. Monthly Bulletin of Statistics, 1980-1992; UNCTAD Report 1996-1997; GATT/OMC Report 1997
etc.
11
Combustibil 8 9,8
% %
Produse chimice 4 10,
% 5%
Maşini, utilaje şi mijloace de transport 1 40,
0% 5%
Alte produse manufacturate 2 24,
4% 1%
În ceea ce priveşte structura comerţului exterior al ţărilor dezvoltate situaţia

se prezintă astfel:
Tabel nr. Structura comerţului exterior al ţărilor dezvoltate
1963 1983 2002
E( I E I E I
%) (%) (%) (%) (%) (%)
A Produse 2 2 2 1 1 6
merica agricole 9 9,2 1,3 0,1 0,7 ,2
Produse 1 2 1 2 7 1
de Nord
miniere 2,2 0,4 1,5 3,4 ,2 1,2
Produse 5 4 6 6 7 7
manufacturate 3,2 7,4 2,9 3,6 6,9 8,5
E Produse 1 3 1 1 9 1
uropa de agricole 8,3 2,8 3,0 5,5 ,4 0,2
Produse 8, 1 1 2 6 1
Vest
miniere 5 8,6 3,0 6,3 ,9 0,7
Produse 7 4 7 5 8 7
manufacturate 1,8 6,6 1,7 6,0 0,7 5,7
J Produse 8, 4 1 2 1 1
aponia agricole 8 4,5 ,8 0,7 ,1 6,3
Produse 1, 3 1 5 1 2
miniere 2 2,9 ,5 5,9 ,6 4,2
12
Produse 9 2 9 2 9 5
manufacturate 0,0 2,6 5,7 1,4 3,0 7,5
Datele publicate în raportul anual al OMC pentru 2002 arată că mai

mult de jumătate din exporturile şi importurile mondiale de produse manufacturate
sunt derulate de ţările dezvoltate:
E(%) I(%)
America de Nord 15,5 23,1
Europa de Vest 45,5 41,4

Japonia 6,18 2,97
TOTAL 67,18 67,47
d)amplificarea fluxurilor comerciale intra – regionale ca urmare a

liberalizării preferenţiale a comerţului internaţional în cadrul aranjamentelor de
integrare regională.
Tabel nr. Ponderea exporturilor şi importurilor intra –regionale în totalul
exporturilor şi importurilor regionale(%)
1990 1995 2002
E I E I E I
APEC * 6 6 7 7 7 7
7,5 5,4 3,1 1,7 2,8 0,0
13
(21 * 3 3 2 2 2 3
ţări) * 2,5 4,6 6,9 8,3 7,2 0,0
UE * 6 6 6 6 6 6
(15 4,9 3,0 4,0 5,2 1,6 1,9
* 3 3 3 3 3 3
ţări)
* 5,1 7,0 6,0 4,8 8,4 8,1
NAFT * 4 3 4 3 5 3
A 2,6 4,4 6,1 7,7 6,5 8,1
* 5 6 5 6 4 6
(3 ţări)
* 7,4 5,6 3,9 2,3 3,5 1,9
ASEA * 2 1 2 1 2 2
N 0,1 6,2 5,5 8,9 4,0 3,6
* 7 8 7 8 7 7
(10
* 9,9 3,8 4,5 1,1 6,0 6,4
ţări)
CEFT * - - 1 1 1 1
A 4,5 1,3 2,2 0,2
* - - 8 8 8 8
(7 ţări)
* 5,5 8,7 7,8 9,8
MERC * 8, 1 2 1 1 1
OSUR 9 4,5 0,5 8,1 1,5 7,0
* 9 8 7 8 8 8
(4 ţări)
* 1,1 5,5 9,5 1,9 8,5 3,0
ANDE * 4, 7, 1 1 1 1
AN 2 7 2,2 2,9 0,2 3,9
* 9 9 8 8 8 8
(5 ţări)
* 5,8 2,3 7,8 7,1 9,8 6,1
* intra - regional
** extra – regional
NOTĂ: Ţările CEFTA au încheiat acorduri de asociere cu UE, derulând cea

mai mare parte a comerţului lor exterior cu “cei 15”.
Din datele statistice publicate de UNCTAD rezultă că în anul 2002
aproximativ 70% din exporturile mondiale s-au derulat la nivel regional.
Tabel nr. Ponderea exporturilor intra – regionale în exporturile mondiale în

anul 2002:
Exporturile Exporturile Ponderea
totale ale regiunii intra – regionale exporturilor intra –
(mld dolari) (mld dolari) regionale în exporturile
14
mondiale(%)
APEC 2941,637 2162,10 33,70
UE 2449,025 1494,15 23,29
NAFT 1106,936 619,884 9,66
A
ASEA 385,675 87,93 1,37
N
MERC 88,479 15,66 0,24
OSUR
ANDE 52,951 5,61 0,08
AN
TOT 68,34
AL
Sursa:UNCTAD,Handbook of Statistics
e)Dacă se compară dinamica şi volumul comerţului internaţional cu evoluţia

rezervelor de aur şi devize (pentru ţările nesocialiste, deoarece ţări precum China, în
prezent, nu au publicat astfel de date) rezultă o devansare de către comerţul
internaţional, atât ca ritm de creştere cât şi ca volum valoric absolut, a rezervelor de
aur şi devize.4
f) internalizarea pieţelor ca urmare a expansiunii societăţilor

multinaţionale care controlează în prezent aproximativ 80% din investiţiile externe
directe şi peste 50% din comerţul mondial.5
1.1.2. Definirea politicii comerciale şi obiectivele acesteia

Politica comercială este o parte componentă a politicii economice generale a unui
stat, parte care vizează sfera comerţului, a relaţiilor economice externe.6
Politica economică reprezintă ansamblul mijloacelor prin care un guvern urmăreşte
să reglementeze şi să influenţeze situaţia economică şi dezvoltarea pe termen lung a unei
ţări.7
4
N. Sută – Op. cit.
5
I. Ignat, I. Pohoaţă ş.a, - Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 2002
6
C. Fota, coord. – Politici comerciale, Ed. Arta Grafică, 1953. Trebuie făcută o distincţie clară între:
– politică economică;
– politică comercială;
– politică comercială de firmă.
Autorii invocaţi delimitează coerent cele trei categorii menţionate. Prin politică comercială de firmă autorii
înţeleg – sens la care subscriem şi noi – politica de piaţă a firmei, uzual asociată politicii de marketing. Pe
parcursul lucrării de faţă discutăm de politica comercială promovată la nivel macroeconomic de către guvern,
ca un set coerent de măsuri de dezvoltare economică internă la adăpost de concurenţa străină.
7
C. Fota, coord. – Politici comerciale, Ed. Arta Grafică, 1953.Remarcăm o conexiune profundă între politica
economică şi cea comercială. Conform cu C. Fota ş.a., în abordarea modernă utilizarea noţiunii de politică
15
În principiu, în ţările dezvoltate, politica economică (şi prin aceasta şi politica
comercială) este orientată spre atingerea următoarelor obiective:8
a) Menţinerea unui grad cât mai ridicat şi stabil de ocupare a forţei de muncă, deci
un şomaj cât mai scăzut (se folosesc politici monetare şi fiscale menite să menţină un nivel
cât mai ridicat al CERERII şi de evitare a RECESIUNII).
b) De a sigura o creştere economică cât mai susţinută şi, pe această bază, o creştere
a standardului de viaţă la nivel naţional (investiţiile, dezvoltarea şi modernizarea producţiei
etc.).
c) Evitarea inflaţiei sau, cel puţin, menţinerea ei sub un anumit control cu influenţă
în plan economic şi social (măsuri: creşterea producţiei, echilibru cerere/ofertă, politica
monetară, valutară etc.).
d) Stabilitatea balanţei de plăţi externe prin promovarea exporturilor, controlul
importurilor, atragerea de investiţii străine, politica financiară, valutară etc. Se află în
corelaţie cu controlul inflaţiei şi echilibru BPE (se menţine dacă creşterea preţurilor
interne nu devansează creşterea preţurilor din ţările partenere în relaţiile comerciale).
e) Alte obiective urmărite:
– mai bună distribuţie a venitului naţional prin sistemul de impozite, subvenţii
etc.;
– reducerea situaţiei de monopol a unor mari companii.
Problema esenţială a politicii economice promovate de orice stat este aceea de
CORELARE şi ECHILIBRU între diferitele componente şi obiective vizate, întrucât nu
este posibilă promovarea simultană a tuturora şi în acelaşi grad.9
Ca parte a politicii economice, politica comercială include totalitatea
reglementărilor adoptate de către stat (caracter: juridic, administrativ, fiscal, bugetar,
financiar, bancar, valutar etc.) în scopul derulării comerţului exterior, al promovării
schimburilor comerciale cu alte state şi protejării economiei naţionale de concurenţă
străină.
Pe termen lung, principalul obiectiv al politicii comerciale a oricărui stat este de a
stimula creşterea economică naţională la adăpost de concurenţă străină. Rezultă că politicii
comerciale îi revin două funcţii:
– de promovare a relaţiilor comerciale externe;
– de protejare a economiei naţionale.
Pe termen scurt şi mediu, politica comercială poate urmări obiective care derivă din
cele pe termen lung, precum:10
– perfecţionarea structurii schimburilor comerciale externe;
– stimularea exporturilor cu anumite produse sau grupe de produse;
– restrângerea importurilor cu anumite produse sau grupe de produse;
– modificări în orientarea geografică a comerţului exterior;
– protecţie accentuată pentru unele sectoare economice faţă de concurenţa străină;
– menţinerea echilibrului general al balanţei comerciale, ca parte a BPE;
– îmbunătăţirea raportului de schimb;
– încasări la bugetul statului.
Ţările dezvoltate economic urmăresc, prin intermediul politicilor comerciale
promovate, cucerirea de noi surse de aprovizionare cu materii prime, menţinerea şi
cucerirea unor pieţe externe de desfacere, stimularea dezvoltării ramurilor strategice din
comercială înglobează politica economică generală a guvernului.

8
C. Fota, coord. – Politici comerciale, Ed. Arta Grafică, 1953.
9
Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996
10
Gh. Ciobanu – Op. cit.
16
economia lor naţională etc. Ţările în curs de dezvoltare urmăresc şi situează în centrul
politicilor comerciale: valorificarea superioară a resurselor naţionale, dezvoltarea industriei
prelucrătoare, reducerea dependenţei de unele importuri, specializarea unor industrii pentru
export etc. În fapt, dacă ţinem seama de teoria ricardiană asupra costurilor comparative,
prin politica comercială promovată, fiecare ţară vizează să obţină din REI avantajul
comparativ, respectiv o economie de muncă prin export de mărfuri competitive şi import
de produse pentru care sunt condiţii mai puţin favorabile de fabricaţie în ţară.
În plan teoretic, există trei tipuri de politică comercială:
# Politica comercială AUTARHICĂ (o stare de izolare economică şi orientarea
spre interior, ignorându-se avantajele REI);
# Politica comercială LIBERSCHIMBISTĂ (un comerţ internaţional fără
obstacole, curent aplicat de ţările ce au beneficiat primele de procesul industrializării);
# Politica comercială PROTECŢIONISTĂ (când se vizează restricţionarea
accesului produselor străine pe piaţa naţională).
Pe plan internaţional, se admit ca măsuri protecţioniste aplicabile în relaţiile dintre
state:
– din motive de securitate naţională, sănătate publică, protecţia mediului ambiant,
etc.;
– în cazul unui deficit accentuat în BPE, cu rezerva ca aceste măsuri
protecţioniste să fie temporare şi nediscriminante faţă de toate ţările partenere;
– faţă de acele ţări (colectiv) care fac exporturi la preţuri de dumping sau când
aceste exporturi sunt masive şi prejudiciază grav o industrie naţională în ansamblu;
– se admit măsuri protecţioniste pentru acele industrii (sectoare) care sunt în faza
de început a dezvoltării lor, în noile state independente, sau pentru industriile noi din ţările
dezvoltate, până când aceste industrii ajung la maturitate.
Cel puţin principial, la nivelul unor organisme internaţionale (GATT, UNCTAD
etc.) şi-n general pe plan internaţional, nu se admit ca fiind corecte alte măsuri de protecţie,
iar în caz de aplicare de astfel de măsuri diferite de protecţie, acestea se consideră ca fiind
în afara regulilor de derulare a comerţului internaţional.
Politica comercială prezintă o serie de particularităţi, dacă se analizează comparativ
cu celelalte componente ale politicii economice. Astfel, în afară de o sferă de cuprindere
diferită a celor două, sesizăm două aspecte:
# politica economică generală se aplică pe teritoriu ţării respective, pe când politica
comercială vizează în mare măsură relaţia cu alte state, deci consecinţele măsurilor de
politică comercială sunt mai greu de anticipat, iar alte state pot lua măsuri de contracarare,
atunci când le sunt afectate interesele lor; rezultă că trebuie să se urmeze anumite reguli
convenite între state (mai ales cele statuate în cadrul Acordului General pentru Tarife şi
Comerţ/GATT, 1948, devenit în prezent ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A
COMERŢULUI);
# domeniul de aplicare al politicii comerciale este mai fluent şi influenţat de un
număr de factori mai mare (decât cel al politicii economice), factori specifici pieţei
mondiale, efectul politicii comerciale fiind mai puţin cert şi mai greu de evaluat decât cel
al măsurilor de politică economică generală; acest efect este dependent de potenţialul
economic, gradul de dezvoltare economică şi gradul de dependenţă a acelei ţări faţă de
piaţa externă.
În perioada postbelică, în contextul adâncirii interdependenţelor economice dintre
ţări, reglementarea REI se impune obiectiv necesară. În afară de reglementările adoptate în
cadrul GATT (OMC) s-au coordonat într-o anumită măsură politicile comercială ale
statelor lumii:
17
– bilateral;
– subregional;
– regional.
Cu toate acestea, practica REI arată că adesea aceste PRINCIPII ŞI REGULI
statuate între ţări au fost încălcate. Oficial, în limita acordurilor cuvenite, ţările lumii pot
recurge, în practica curentă a schimburilor comerciale, la o serie de instrumente concrete
de materializare a politicilor lor comerciale. Aplicarea unor astfel de instrumente/măsuri
asigură acea protecţie a dezvoltării economiilor naţionale fără a fi supuse confruntării
directe cu practicile concurenţiale externe. Recursul la instrumentele de materializare a
politicilor comerciale ale statelor trebuie însă să nu exceadă PRINCIPIILE/REGULILE
negociate şi convenite sub egida OMC, UNCTAD, ONU şi alte organisme internaţionale.
În esenţă, instrumentele de politică comercială sunt:
– INSTRUMENTE TARIFARE
– INSTRUMENTE NETARIFARE se vizează restrângerea importurilor
se vizează impulsionarea
– INSTRUMENTE PROMOŢIONALE ŞI DE SIMULARE exporturilor
1.2. Politica vamală
1.2.1. Taxele vamale

Petru a se prezenta modalitatea de utilizare concretă a instrumentelor tarifare,
trebuie definită politica vamală, care reprezintă o componentă a politicii comerciale a unui
stat. Politica vamală include totalitatea dispoziţiilor legale privind intrarea şi ieşirea în/din
ţară a mărfurilor, respectiv acele norme legale cu privire la:11
– controlul mărfurilor cu ocazia trecerii frontierei de stat;
– controlul mijloacelor de transport cu ocazia trecerii frontierei de stat;
– îndeplinirea formalităţilor vamale;
– plata taxelor vamale (impunerea vamală).
Instrumentul principal de realizare a politicii vamale este tariful vamal în care se
prevăd mărfurile supuse impunerii vamale şi cuantumul de taxe percepute.12 Plata taxelor
vamale, percepute prin intermediul tarifului vamal, sau impunerea vamală îndeplineşte trei
funcţii:
# fiscală (este o sursă de venit la bugetul statului);
# protecţionistă (se protejează economia naţională sau sectoare ale acesteia,
deoarece taxa vamală la import va ridica preţul produsului importat care devine mai puţin
competitiv faţă de cele indigene);
# de negociere (pentru a stimula schimburile comerciale, statele pot negocia
concesii vamale reciproce sau nereciproce).
Taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de către stat asupra mărfurilor
atunci când acestea trec graniţa vamală a ţării.13 Se pot clasifica după patru criterii:14
a) După tipul operaţiei sau obiectivul impunerii vamale:
11
I. Popa, coord. – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică. Bucureşti, 1997
12
Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. Vasile Goldiş, Arad, 1996
13
N. Sută, coord. – Op. cit.
14
18
– taxe vamale de import care se aplică mărfurilor importate, se plătesc de firma
importatoare dar în final se includ în preţ şi se suportă de consumatorul final; sunt un
puternic mijloc de protecţie a economiei naţionale şi au cea mai largă răspândire;
– taxe vamale de export: au aplicabilitate limitată; se aplică pentru unele produse
de bază în vederea stimulării prelucrării la intern (venituri suplimentare la buget);
– taxe vamale de tranzit: asupra mărfurilor străine aflate în tranzit pe teritoriu
vamal al ţării respective (în prezent au o importanţă mai modestă, deoarece se încurajează
tranzitul pentru a folosi infrastructura, depozitele, porturile etc.).
b) După scopul pentru care se instituie taxa vamală:
– taxe cu o orientare protecţionistă (de regulă au nivel mai ridicat);
– taxe cu orientare fiscală, pentru venit suplimentar la buget.
c) După modul de percepere al taxelor vamale, acestea sunt:
– specifice, percepute pe unitatea fizică de marfă importată (x lei/tona cărbune);
– “ad valorem”, percepute ca o cotă procentuală din valoarea vamală a mărfurilor
(din punct de vedere tehnic sunt simplu de aplicat dar în condiţiile fluctuării preţurilor
mondiale se poate pierde efectul protecţionist; în plus, uneori importatorul declară în vamă
preţuri mai mici decât cele reale; unele ţări au instituit dreptul de preemţiune: dreptul
statului de a cumpăra marfă importată, dacă organele vamale constată că preţul facturat
este mai mic decât cele efectiv plătit de importator);
– mixte, ca o combinaţie a primelor două categorii, când pe lângă taxa “ad
valorem” se percepe, temporar, şi o taxă specifică.
d) După modul de fixare de către stat, taxele vamale pot fi:15
• taxe vamale autonome, stabilite de stat în mod independent şi nu pe baza unor
înţelegeri cu alte state, atunci când faţă de statele respective nu se aplică clauza naţiunii
celei mai favorizate şi nu sunt convenţii reciproce. În cazul unor astfel de taxe, sunt
prevăzute trei nivele:
– maxime
– intermediare
– minime
Taxele autonome permit discriminarea în politica comercială promovată faţă de un stat sau
altul, sunt răspândite în ţările dezvoltate şi au nivele foarte ridicate.
• taxe vamale convenţionale (contractuale) care se adoptă de stat prin înţelegere cu
alte state pe baza acordurilor comerciale încheiate; sunt mai reduse ca cele autonome şi
fac obiectul negocierilor tarifare în cadrul GATT (OMC);
• taxe vamale preferenţiale: au un nivel mai redus, uneori zero (comparativ cu alte
taxe vamale) şi constituie o derogare de la aplicarea CNF, deoarece se aplică doar faţă de
anumite state pentru toate mărfurile sau anumite mărfuri importate.
Exemple de taxe vamale preferenţiale:
– taxele ce se aplică de către fostele ţări metropole faţă de fostele colonii;
– taxele ce se aplică de ţările CEE şi alte ţări dezvoltate faţă de Europa Centrală şi
de Est în cadrul SGP (sistemul generalizat de preferinţe vamale nereciproce şi
nediscriminatorii în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare);
• taxe vamale de retorsiune (răspuns), care se aplică ca răspuns la politica
comercială neloială a altui stat; acest din urmă tip de taxe se regăsesc ca:
15
N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1995
19
– taxe vamale antidumping (taxe vamale suplimentare percepute de stat, peste
cele obişnuite, pentru a anihila efectele exportului la preţ de dumping sau al dumpingului
valutar practicate de o anumită ţară la un moment dat);
– taxe vamale compensatorii: se percep de stat asupra unor importuri ce provin
din ţări care subvenţionează exportul unor produse sau acordă prime de export (vor
compensa diferenţa).
Taxele vamale de retorsiune se pot aplica numai după ce a avut loc o anchetă prin
care se dovedeşte politica comercială neloială promovată de un anume stat. Acest fapt
conferă taxelor de retorsiune o dublă natură:
– tarifară;
– netarifară.
1.2.2. Tariful vamal

S-a menţionat că în tariful vamal se prevăd mărfurile supuse impunerii vamale şi
cuantumul taxelor percepute pe fiecare marfă. În conţinut, tariful vamal este un catalog în
care sunt nominalizate toate produsele supuse impunerii vamale şi mărimea taxelor vamale
percepute pe fiecare produs sau grupă de produse. Alături de legislaţia în materie,
regulamente, dispoziţii administrative privind comerţul exterior etc. tariful vamal este
componenta principală a regimului vamal al unei ţări.16 Suplimentar, ca excepţie, se pot
nominaliza şi mărfuri scutite la import pe anumite relaţii comerciale.
Clasificarea mărfurilor în cadrul tarifului vamal se poate face:
– după originea mărfii (produse vegetale, animale, minerale);
– funcţie de gradul lor de prelucrare (materii prime, semifabricate, finite);
– alfabetic;
– combinat.
În 1950, printr-o convenţie de la Bruxelles s-a elaborat un nomenclator unic de
bază numit nomenclatorul vamal de la Bruxelles şi care în prezent poartă denumirea de
Nomenclatorul Consiliului de Cooperare Vamală, NCCV acceptat de 150 ţări aproximativ
(excepţii sunt SUA şi Canada) cu 1097 poziţii tarifare. Clasificarea mărfurilor în NCCV se
face după un criteriu combinat, respectiv gradul de prelucrare şi origina lor. 17 La nivel de
ONU se foloseşte clasificarea tip pentru CI elaborată de Comisia de Statistică ONU în
1950 care este mai detaliată. Se doreşte armonizarea codificării mărfurilor în tarifele
vamale, motiv pentru care în 1983 la Bruxelles s-a adoptat o nouă Convenţie privind
sistemul armonizat de descriere şi c odificare a mărfurilor (tariful vamal al României se
bazează pe Sistemul armonizat având 5018 poziţii). În afară de diferenţele privind modul
de întocmire a nomenclatorului din tariful vamal, în practica internaţională întâlnim:18
– tarife vamale simple, care au o singură coloană de taxe vamale pentru toate
mărfurile (specific ţărilor în curs de dezvoltare);
– tarife vamale compuse, care cuprind două sau mai multe coloane de taxe
vamale, diferenţiat pe produse şi ţări de provenienţă (CNF etc.).
La nivel GATT (OMC) se admite, ca unic instrument de realizare a politicii de
protecţie a pieţei interne, doar tariful vamal.
16
I, Popa, coord. – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997
17
C. Fota, coord. – Politici comerciale, Ed. Arta Grafică, Bucureşti, 1993
18
I. Popa, coord. – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997
20
1.2.3. Efectul protecţionist al taxelor vamale
Simpla comparare cantitativă a taxelor vamale nu este suficientă pentru a aprecia
intensitatea acţiunii acestor taxe ca instrument de protecţie. Comparaţia tarifară este
dificilă, deoarece aceiaşi modificare a taxei vamale poate antrena reacţii diferite ale cererii
de import de la o ţară la alta. Există un număr mai mare de factori care conferă o anume
intensitate protecţiei reale antrenate de o anumită taxă nominală prevăzută în tarif. Dintre
aceşti factori, se detaşează ca importanţă ponderea pe care o deţine valoarea adăugată
(manopera) în preţul final al produsului exportat (importat). Aşadar, trebuie să distingem
între :
– rata nominală de protecţie (X % din tarif);
– rata efectivă de protecţie.
Rata efectivă de protecţie (sau rata protecţiei efective) se referă la protecţia obţinută
pentru valoarea nou creată în ţară (manopera). RPE – măsoară sporul de valoare nou creată
pe unitate de produs în condiţiile aplicării tarifului vamal, faţă de aceiaşi valoare nou creată
pe unitatea de produs în condiţiile lipsei tarifului vamal. De regulă, RPE sau protecţia
efectivă se calculează după relaţia:19
Tnf ⋅ Vf − Tnm ⋅ Vm
Te= ⋅100 , unde:
Vf − Vm
Te = taxa efectivă;
Tnf = taxa nominală asupra produsului finit importat;
Tnm = taxa nominală asupra materiei prime importate;
Vf = valoarea produsului finit;
Vm = valoarea materiei prime.
Exemplu:
Pentru un import de mobilă în valoare de 100 $/buc: Tnf = 10%; Tnm = 0%; structura
costului 50% manoperă ( valoarea nou creată) şi 50% materii prime:
10
⋅ 100− 0⋅ 50
100
Te = ⋅ 100 = 20%
100− 50
Rezultă că protecţia nominală de 10% impusă asupra produsului finit se va
repartiza doar asupra valorii nou create de 50 $ şi-i asigură o protecţie efectivă de 20%
(deci dublă). Prin mărirea preţului de import de la 100$ la 110 $ se permite ţării
importatoare, prin aplicarea Tnf, să plătească 60 $ pentru forţa de muncă faţă de 50 $ în
absenţa tarifului vamal. Concluzionând, se încurajează importul de lemn neprelucrat şi se
descurajează importul de mobilă.
RPE sau protecţia efectivă se mai poate calcula şi după relaţia:20
Vcp − Vap
Te = , unde:
Vap
Vcp = valoarea nou creată pe unitate de produs în condiţii de protecţie;
Vap = valoarea nou creată pe unitate de produs în absenţa protecţiei.
Concluzionând, protecţia efectivă variază direct proporţional cu nivelul taxei
vamale asupra produsului finit şi invers proporţional cu nivelul taxei vamale asupra
materiilor prime ce intră în componenţa produsului finit respectiv.
Nivelul ridicat al protecţiei efective dezavantajează mai ales ţările în curs de
dezvoltare, deoarece elementul principal în formarea costului este preţul materiilor prime.
19
20
C. Fota, coord. – Op. cit.
21
1.2.4. Teritoriul vamal
Teritoriul vamal este teritoriul pe care se aplică un anumit regim vamal, o anumită
legislaţie vamală. De regulă, teritoriul vamal coincide cu teritoriul naţional, dar sunt şi
situaţii (numeroase azi) când teritoriul vamal este mai mare sau mai mic ca cel naţional.
Astfel, discutăm despre:21
• Extinderea teritoriului vamal, când două sau mai multe state convin să formeze
împreună o uniune vamală, care va îngloba teritoriul statelor participante;
• Restrângerea teritoriului vamal, când statele hotărăsc ca anumite porturi, zone sau
localităţi să fie exceptate de la aplicarea regimului vamal obişnuit.
a) Extinderea:
Un efect parţial (incomplet) al extinderii teritoriului vamal este zona de liber
schimb, când se liberalizează comerţul între ţările membre, dar fiecare stat va aplica o
politică comercială şi tarif vamal propriu faţă de terţi (ex.AELS). Efectul de bază (complet)
al extinderii este Uniunea Vamală: statele membre liberalizează comerţul între ele dar
instituie şi o politică comercială comună faţă de terţi (exemplu fundamental este CEE).
Ideea de bază care stă la motivarea creării uniunii vamale este aceea că liberalizarea
comerţului poate contribui la creşterea bunăstării mondiale, lucru confirmat de rezultatele
obţinute la nivel de CEE, din anii ’60 şi până azi. În legătură cu uniunea vamală s-au
introdus noţiunile de:22
# crearea de comerţ, ce presupune apariţia de noi fluxuri comerciale în interiorul
uniunii vamale, fluxuri care înlocuiesc sursele de aprovizionare mai puţin eficiente din
interiorul sau exteriorul uniunii cu altele mai avantajoase din punct de vedere al costului de
producţie;
# deturnarea de comerţ (numită şi creare externă de comerţ sau deturnare
negativă), ce presupune înlocuirea surselor mai eficiente de furnizare dar aflate în afara
uniunii, cu alte surse interne uniunii, mai puţin avantajoase sub aspectul costului, însă care
devin artificial mai competitive în urma eliminării taxelor vamale în schimburile reciproce
dintre statele ce formează uniunea.
Cele două fenomene menţionate (crearea de comerţ – deturnarea de comerţ) au
apărut ca efecte ce au însoţit şi caracterizat procesul de formare şi consolidare a CEE.
Efectele invocate au avut şi au influenţe directe atât asupra ţărilor membre Pieţei Comune,
cât şi asupra ţărilor terţe (din afara uniunii). Astfel, asupra ţărilor membre ale uniunii, noi
fluxuri comerciale rezultate prin crearea de comerţ au condus la îmbunătăţirea raportului
de schimb, la care se adaugă alte efecte pozitive. Asupra ţărilor terţe, opiniile şi studiile
teoretice sunt împărţite în a argumenta dacă efectele constituirii şi dezvoltării CEE sunt
pozitive sau negative (se inclină a sublinia caracterul protecţionist al CEE şi o anumită
perturbare a fluxurilor CI).23
b) Restrângerea:
Această restrângere a teritoriului vamal se realizează prin înfiinţarea pe teritoriul
naţional de:
# Porturi franco. în care se permite intrarea şi ieşirea de mărfuri, indiferent de
origine, fără a fi supuse impunerii vamale şi regimului vamal obişnuit (se pot înfiinţa în
port şi ICE-uri, firme de producţie etc.; de exemplu, Sulina, în România);
# Zone libere: când o suprafaţă limitată, situată pe trasee comerciale, se exceptează
de la regimul vamal şi se va bucura de aceleaşi privilegii ca portul franco;
21
22
23
P. Kennen – The International Economy, Prentice-Hall, Inc., New Jersey, 1985
22
# Antrepozite vamale şi depozite: în care se pot păstra mărfuri importate, pe
anumite perioade, fără a plăti taxe vamale, dar se plătesc taxe de antrepozitare.
1.3. Politica comercială netarifară
1.3.1. Aspecte introductive

În afara tarifului vamal, statele aplică un complex de măsuri şi reglementări pentru
a proteja piaţa internă de concurenţa străină. Sunt identificate circa 2000 de astfel de
obstacole netarifare care pot urmări marfa importată de la exportator şi până la
consumatorul final (deci astfel de măsuri nu se limitează doar în vamă); uneori acestea
devin obstacole mai mari în calea importului decât taxele vamale prevăzute în tarif vamal
(chiar de nivel ridicat).24 Astfel de bariere (obstacole) netarifare sunt greu de identificat şi
negociat de către state. În general, GATT-ul le clasifică în cinci grupe, deşi delimitarea
este preponderent metodologică:
1. bariere ce implică o limitare cantitativă directă a importurilor;
2. bariere ce implică limitarea indirectă a importurilor prin mecanismul preţurilor;
3. bariere ce decurg din formalităţile vamale şi administrative la import;
4. bariere ce decurg din participarea statului în activităţile comerciale;
5. obstacole tehnice decurgând din standardele aplicate produselor importate şi
celor indigene.
1.3.2. Bariere netarifare ce implică o limitare cantitativă directă a importurilor

Acest tip de bariere, ce implică limitarea cantitativă directă a importurilor, sunt
negociate prin acorduri (convenţii) internaţionale între statele participante. Se include în
această categorie:
a) Interdicţiile (prohibiţiile) la import: sunt mijlocul cel mai radical de protecţie,
când se interzice total sau parţial, pe timp limitat sau nelimitat, importul unor produse sau
grupe de produse. Motivele sunt politice sau economice şi se materializează prin refuzul
organismelor de stat de a elibera licenţa de import la acele produse. În cadrul CEE se
aplică interdicţii selective şi temporare la import, mai ales la unele produse agricole
realizate de comunitate.
b) Contingentele de import: sunt plafoane maxime, stabilite cantitativ sau valoric,
la importul unor produse sau grupe de produse, pe perioade limitate de timp. Contingentele
la import pot fi de două feluri:25
– globale, fără a repartiza importul respectiv pe ţări de provenienţă;
– bilaterale, când se precizează ţara de provenienţă (se pot conveni ca anexă la
acordul comercial bilateral).
c) Licenţele de import, sunt autorizaţii acordate de stat firmelor importatoare pentru
o grupă de produse şi pentru o anumită perioadă de timp. După modul de eliberare şi
formalităţile cerute, licenţele de import pot fi:
• licenţe automate de import, când cererea de import se acceptă în mod automat
într-un termen stabilit, pentru orice produs liberalizat la import;
• licenţe de administrare a restricţiilor cantitative la import, care se acordă
selectiv pe produse, ţări şi numai în limita plafoanelor maxime prevăzute la importul acelor
24
25
23
produse neliberalizate la import (contingenitate). Această categorie de licenţe de import, în
mod similar contingentelor, pot fi:
– acordate global;
– acordate bilateral.
d) Limitările voluntare la export (sau AUTOLIMITĂRI LA EXPORT): sunt
înţelegeri oficiale sau semioficiale dintre ţări, în baza cărora ţara exportatoare se obligă, la
cererea ţării importatoare, să reducă la un volum convenit exportul unui produs sau grupă
de produse, sub ameninţarea că, în caz contrar, ţara importatoare va introduce ea însăşi
contingente de import mai restrictive şi pe timp mai lung. Acest tip de restricţie duce la o
reorientare temporară de fluxuri comerciale şi la înţelegeri (carteluri) intre producătorii-
exportatori privind repartizarea volumului de export. Exemple clasice de acorduri de
“autolimitare” la export:
– SUA – Japonia;
– CEE – Japonia.
e) Acordurile privind comercializarea ordonată a produselor: sunt o restricţie
cantitativă apropiată de limitările voluntare, dar bazată pe negocieri bilaterale/multilaterale
între state, obligatoriu la nivel de guvern, şi care include alături de limitarea “voluntară” la
export şi prevederi suplimentare vizând preţurile, clauzele de salvgardare şi alte aspecte
similare. Exemplu clasic în acest sens este acordul privind CI cu produse textile, domeniu
în care din 1961 s-au introdus restricţii pe bază de acorduri oficiale; azi se numeşte
“Aranjamentul multifibre” (AMF din 1973 s-a prelungit prin protocolul semnat în cadrul
GATT şi revizuit ulterior).
1.3.2. Bariere netarifare ce implică limitarea importurilor prin mecanismul preţurilor

În această categorie de obstacole netarifare se include, în principal, următoarele
bariere:
a) Prelevările variabile la import: se aplică ca măsură de protecţie la frontieră la
nivelul UE; se doreşte aducerea preţului de import franco-frontiera ţării importatoare CEE
la nivelul preţurilor de pe piaţa intercomunitară, pentru a proteja agricultura ţărilor
membre. Astfel de taxe de prelevare se aplică doar acelor produse agricole care intră sub
incidenţa politicii agricole comunitare.
Prelevarea la import este diferenţa dintre preţul programat de import şi preţul
mondial la acel produs agricol ce se doreşte a fi importat din afara CEE:26
– dacă preţul mondial este mai mic, taxa de prelevare o suportă importatorul şi se
varsă la FEOGA;
– dacă preţul mondial este mai mare şi importul este necesar, atunci taxa de
prelevare devine subvenţie la import.
b) Preţurile minime şi maxime la import: în conţinut constituie un obstacol netarifar
comparabil cu prelevările variabile la import, dar sunt practicate de majoritatea ţărilor
dezvoltate şi nu numai cele din CEE. Astfel, se pot stabili:
– preţuri minime: dacă pe piaţa mondială preţul la un produs scade mult (şi
devine astfel competitiv la export) ţările importatoare stabilesc preţuri minime de import
foarte apropiate sau egale cu preţul cu ridicata la intern pentru acel produs (se protejează
direct acel sector al industriei naţionale);
– preţuri maxime de import: când ţările exportatoare încearcă o ridicare artificială
a preţului la un produs, ca răspuns principalele ţări importatoare pot stabili nivele maxime
de preţ de import foarte apropiat de preţul cu ridicata intern.
26
24
c) Ajustările fiscale la frontieră: constituie un regim fiscal potrivit căruia mărfurile
exportate se scutesc de impozite indirecte (mai întâi TVA) iar mărfurile importate se supun
aceloraşi impozite ca şi cele indigene; pentru a respecta acest principiu, ţările negociază
convenţii privind evitarea dublei impuneri. Principalele categorii de taxe ce intră sub
incidenţa ajustărilor fiscale la frontieră:27
– TVA aplicat în CEE, România etc.;
– taxa în cascadă (impozit de consum aplicat la fiecare stadiu al circulaţiei
mărfurilor dar la întreaga ei valoare);
– accizele pentru produse de lux, tutun, băuturi alcoolice etc. (monopol de stat);
– alte categorii de taxe:
– taxe portuare;
– taxe statistice;
– taxe sanitare;
– taxe consulare.
Discriminarea pe calea politicii fiscale (chiar atunci când sunt convenţii încheiate
pentru a se pune de acord toate categoriile de taxe) poate fi aplicată prin:
– evaluarea diferenţiată a bazei de impunere;
– ordinea de percepere a taxelor;
– legarea impunerii de calitate, caracteristici tehnice etc.
d) Taxele antidumping şi compensatorii: teoretic se pot folosi împotriva practicilor
neloiale ale unor sate (export la preţ de dumping + subvenţii şi prime la export), iar ţara
importatoare trebuie să dovedească prejudiciul cauzat ca fiind real. În astfel de cazuri, ţara
importatoare are dreptul la o perioadă de anchetă; în acea perioadă se blochează importul
(măsură netarifară).
e) Depunerile (depozitele) prealabile la import: în unele ţări dezvoltate,
importatorul este obligat să depună la organele vamale o cotă parte din valuta necesară
viitorului import (cu 6 luni de zile înainte, fără dobândă), pe o anumită relaţie, fapt de
natură a descuraja importul pe acel flux comercial.
1.3.4. Bariere netarifare ce decurg din formalităţi vamale şi administrative privind

importurile
Formalităţile vamale şi administrative sunt cerinţe de ordin tehnic ce se cer a fi
îndeplinite cu ocazia derulării importului şi care, prin numărul mare de documente
necesare şi caracterul greoi şi complicat în unele cazuri, se transformă în obstacole ce
frânează sau limitează importul unor produse. În această categorie de bariere netarifare se
includ:28
a) Modalităţile concrete de evaluare a mărfurilor în vamă, care au ca principiu de
bază reglementările internaţionale în acest sens:
– convenţia internaţională cu privire la evaluarea vamală;
– codul de evaluare vamală negociat la runda Tokyo.
Ambele reglementări sunt negociate în cadrul GATT (OMC) şi stipulează că
evaluarea trebuie să se facă pe baza preţurilor CIF, urmărindu-se să se stabilească o valoare
reală a mărfurilor, respectându-se două condiţii:29
– se iau ca bază de calcul preţurile reale de import şi nu preţuri interne sau altele
stabilite arbitrar;
27
28
29
N. Sută, coord. – Op. cit
25
– preţul mărfurilor importate se exprimă în moneda naţională la un curs real
recunoscut de FMI.
b) Documentele numeroase şi complicate, ca şi alte formalităţi ce se cer a fi
îndeplinite la importul unor mărfuri (sau din unele ţări), şi care devin obstacole netarifare,
atunci când îngreunează desfăşurarea normală a schimburilor comerciale.
1.3.5. Bariere netarifare decurgând din participarea statului la activităţile de CE

În această categorie de bariere netarifare se include, cel mai frecvent:
a) Achiziţiile guvernamentale: prin care se poate da prioritate absolută firmelor
naţionale faţă de cele străine, pentru aprovizionarea unor ministere, departamente, alte
instituţii de stat.
b) Comerţul de stat (avem în vedere tranzacţii de vânzare-cumpărare efectuate de
companii cu capital de stat) când, de regulă, firmele naţionale beneficiază de reduceri şi
scutiri în plan fiscal, faţă de firmele străine.
c) Monopolul de stat asupra importului unor produse strategice ca importanţă
(cereale, petrol, medicamente etc.) poate duce la orientarea cantitativă a importului pe
anumite fluxuri/ţări.
1.3.6. Bariere netarifare (sau obstacole tehnice) decurgând din standardizare

Astfel de bariere netarifare, localizate frecvent în practica ţărilor dezvoltate, sunt
relativ dificil de contracarat şi pot constitui obstacole serioase în calea importurilor, mai
ales dacă se aplică selectiv. Se includ în această categorie:
a) Normele sanitare şi fitosanitare ce se cer a fi îndeplinite în ţările dezvoltate la
importul unor produse ca alimente, medicamente, produse chimice, etc. (condiţiile de
calitate, de omologare etc.).
b) Normele de securitate şi alte condiţii impuse la importuri destinate consumului
productiv (maşini-utilaje sau mijloace de transport).
c) Normele de ambalare, marcare şi etichetare: pot deveni obstacole ce
îngreunează derularea unor schimburi comerciale normale între ţări, îndeosebi prin
caracterul excesiv şi/sau selectiv.
1.4. Politici comerciale promoţionale şi de stimulare a exporturilor
Impulsionarea exporturilor prin măsuri complexe este astăzi o componentă de bază

a politicilor comerciale promovate de majoritatea ţărilor lumii. Această impulsionare
include:
• măsuri promoţionale sau de promovare a exporturilor: se vizează influenţarea pe
diverse căi a clienţilor potenţiali externi pentru a cumpăra mărfurile disponibile la export.
În acest sens se recurge la:
– convenţii şi acorduri comerciale, inclusiv facilităţi acordate expres;
– participarea la târguri şi expoziţii internaţionale şi organizarea unor astfel de
manifestări pe plan intern (TIB, cazul României);
– organizarea de reprezentanţe comerciale în ţările importatoare;
– organizarea unor servicii de informare-orientare a clienţilor externi;
– publicitate externă etc.
26
• măsuri de stimulare a exporturilor; măsuri/instrumente care se grupează în patru
grupe:30
– măsuri bugetare;
– măsuri fiscale;
– măsuri financiar-bancare;
– măsuri valutare.
1.4.1. Măsuri bugetare de stimulare a exporturilor

În această categorie de măsuri de stimulare a exportului se includ:
a) subvenţiile la export: sunt sume de bani acordate firmelor direct sau indirect,
pentru a le rentabiliza activitatea de export, atunci când preţurile externe nu sunt atractive.
Subvenţionarea se face de regulă selectiv pentru anumite sectoare economice:31
– agricultura, care este sectorul cel mai puternic subvenţionat;
– industrii strategice (aeronautică, electronică);
– industrii în dezvoltare (informatică);
– industrii care deţin o pondere mare în ocuparea forţei de muncă (automobile);
– industrii în declin;
b) primele de export: se acordă de stat acelor exportatori care realizează mari
volume de export sau exportă produse ale unor industrii de importanţă naţională (sunt
comparabile cu subvenţiile, ca efecte);
c) alte instrumente bugetare, din categoria subvenţiilor indirecte la export, precum
facilităţile acordate exportatorilor pe seama cheltuielilor publice (informaţii, studii,
cercetări, participarea la târguri internaţionale, transporturi etc.).
1.4.2. Măsuri fiscale de stimulare a exporturilor

Prin astfel de măsuri de stimulare a exportului se vizează creşterea competitivităţii
pe seama diminuării unor componente ale costului de producţie. Se apelează la scutiri,
reduceri sau restituiri de taxe şi impozite directe sau indirecte şi se include în această grupă
de măsuri:
a) facilităţi fiscale pentru mărfuri exportate: constau în reducerea sau restituirea
impozitului pe circulaţia mărfurilor – cazul României, a TVA – şi se pot acorda pentru
toate mărfurile exportate sau după anumite criterii (importanţă, grad de prelucrare, noi
locuri de muncă etc.);
b) facilităţi fiscale acordate exportatorilor: reduceri ale impozitului pe venit (profit)
realizat de ICE în urma exportului (inclusiv se admite constituirea de ICE de fonduri de
rezervă, fonduri de stimulare);32
c) facilităţi vamale la importul unor mărfuri ce se vor prelucra şi încorpora în
produse destinate exportului (reduceri, scutiri sau restituiri de taxe vamale la import de
materii prime, combustibili, materiale, utilaje destinate producţiei de export).
Se aplică şi admisia temporară a unor mărfuri importate, pe perioade limitate, cu
scutire de orice taxe sub rezerva prelucrării şi exportării lor în acelaşi interval de timp.
Astfel de facilităţi vamale la import echivalează, în fapt, cu facilităţile fiscale pentru
mărfurile ce vor urma a fi exportate. Acest mecanism de stimulare condiţionată a
exporturilor se mai numeşte sistemul drawback. Sistemul DRAWBACK este un sistem de
30
N. Sută, coord. – Op. cit
31
32
27
stimulare a exporturilor aplicat de ţările dezvoltate, prin care se restituie ICE-ul exportator,
cu ocazia şi la data efectuării exporturilor, diferite sume sau cheltuieli făcute cum ar fi :
– taxe vamale;
– accize;
– diferite impozite;
– alte taxe.
toate făcute la importul unor materii prime sau semifabricate destinate realizării producţiei
export. Condiţii de a beneficia de mecanismul drawback:
– se declară intenţia de export încă de la efectuarea importului materiilor prime +
semifabricate;
– se incorporează într-o anumită proporţie;
– reexportul mărfurilor realizate are loc într-un anume interval de timp.
1.4.3. Măsuri financiar-bancare de stimulare a exporturilor

În numeroase domenii ale CI, finanţarea are rol hotărâtor în realizarea exportului.
Finanţarea exporturilor se realizează prin sistemul naţional bancar şi alte instituţii publice
sau private, specializate în acest sens. În categoria unor măsuri de stimulare a exporturilor
prin instrumente financiare şi bancare, includem:
a) Creditele la export pentru exporturi cu valoare ridicată (instalaţii, utilaje),
b) precum acordarea de credite cumpărătorului străin (client extern), într-o formă
sau alta:
– prin convenţii bilaterale la nivel guvernamental, când se garantează/creditează
un anumit plafon pentru creditul angajat de ICE-ul importator;
– prin sprijinul unor consorţii bancare, când mai multe bănci se pun de acord
pentru a finanţa exporturi complexe şi de mare valoare, şi se procedează la o creditare
directă sau indirectă a ICE-ului importator; această creditare ia forma:33
• creditului furnizor: când băncile acordă creditul necesar (sau o cotă parte)
exportatorului, pentru ca acesta să poată efectua exportul, să-l crediteze el pe
importatorul (clientul) străin; deci în mod indirect băncile vor credita acelaşi importator
străin (vezi paragraful 7.4.);
• creditului cumpărător: când băncile importatorului străin obţin creditul necesar (sau o
cotă parte) din partea unor bănci din ţara exportatoare pentru a putea efectua importul
şi a-l achita integral în timp scurt (la livrare chiar); este cel mai răspândit în practica
internaţională (vezi paragraful 7.4.).
Astfel de credite (ambele) se acordă pe termene medii (1-5 ani) şi lungi (6-20 ani).
De regulă, dobânda la ele este mai scăzută decât cea uzuală, iar băncile se refinanţează în
condiţii speciale de la băncile CENTRALE (inclusiv prin scontarea cambiilor de export în
condiţii preferenţiale şi cu taxe mai reduse faţă de cele interne).
b) Asigurarea şi garantarea creditelor de export este o modalitate de a cointeresa
exportatorii să efectueze vânzări pe credit în străinătate. Asigurarea se face atât faţă de
riscurile comerciale cât şi necomerciale (risc politic, de convertibilitate, de transfer, de
blocare a plăţilor, de embargou, de insolvabilitate etc.). Asigurarea se face pentru creditele
furnizor şi presupune acoperirea riscului exportatorului de a nu încasa contravaloarea
mărfurilor exportate. Garantarea se face pentru creditele cumpărător şi constă în obligaţia
asumată de o instituţie specializată din ţara importatorului de a rambursa o cotă parte din
credit, dacă debitorul devine insolvabil.
33
A. Burciu – La pratique bancaire dans le commerce international, IUT “Paul Sabatier”, France, 1996
28
Asigurarea şi garantarea exporturilor se practică azi în toate ţările lumii, dezvoltate
şi în curs de dezvoltare. Pentru a elimina riscul pieţei externe, în unele ţări există
recomandarea (SUA, Anglia) iar în altele obligativitatea (Japonia) asigurării exportului.
1.4.4. Măsuri valutare de stimulare a exporturilor

În această categorie de măsuri de stimulare a exporturilor se includ:
a) primele valutare: se apropie în conţinut de subvenţiile la export şi constau în
convertirea valutei deţinute de exportatori la cursuri mai avantajoase decât cel oficial la
data respectivă; se acordă diferenţiat pe produse, pe ţări, zone etc.;
b) deprecierea monedei naţionale stimulează, de regulă, exporturile, atunci când
această depreciere este mai accentuată decât scăderea puterii interne de cumpărare
(inflaţia). Practica arată că deprecierea monedei naţionale (voit) stimulează exporturile dar
pe termen scurt şi numai dacă cererea externă este elastică faţă de preţ pentru anumite
mărfuri.34 La nivel macro, deprecierea monedei naţionale conduce la o deteriorare a
poziţiei ţării respective în economia mondială, motiv pentru care se practică pe scară
redusă.
34
29
CAPITOLUL 2
ASPECTE SELECTIVE PRIVIND EVOLUŢIA POLITICILOR COMERCIALE

ALE STATELOR LUMII ÎN PERIOADA POSTBELICĂ
2.1. Principalii factorii de influenţă
În perioada postbelică, politicile comerciale promovate de statele lumii au fost

marcate de urmările războiului şi evoluţia ulterioară, în plan economic şi politic, la scară
mondială. Principalele ţări învingătoare la finele conflagraţiei mondiale – în primul rând
SUA – au manifestat tendinţa de exploatare a poziţiei deţinute pe seama schimburilor
comerciale promovate cu alte state.35
Se pot sintetiza ca factori principali de influenţă:
a) Factorii caracteristici primului deceniu postbelic, când s-a resimţit schimbarea
raportului de forţe între ţările dezvoltate şi SUA, perioadă în care se înregistrează:36
# concesii faţă de SUA, mai ales în domeniul vamal;
# blocadă economică şi discriminări comerciale promovate de SUA (la care s-au
raliat celelalte ţări dezvoltate) faţă de ţările socialiste;
# accentul politicilor comerciale ale ţărilor lumii s-a pus pe tariful vamal şi
restricţii cantitative.
b) Factorii caracteristici perioadei următoare, când survin schimbări în relaţiile
economice internaţionale, factori între care amintim:
# se manifestă o concurenţă dură, pe piaţa mondială, între SUA şi alte grupuri de
ţări dezvoltate, pentru a menţine şi cuceri anumite pieţe (rolul SUA în CI se diminuează
uşor pe măsură ce se impun pe piaţa mondială:
– Japonia + alte ţări nou industrializate;
– CEE, ca piaţă unică, în cadrul căreia instituţiile comunitare promovează o
politică comercială comună faţă de ţările terţe).
# procesele de integrare economică din Europa Occidentală (CEE şi AELS)
antrenează implicaţii în relaţiile reciproce dar şi cu celelalte state;37
# presiunea exercitată de grupul ţărilor în curs de dezvoltare de a obţine facilităţi la
exportul lor pe pieţele ţărilor dezvoltate (prin GATT, UNCTAD, ONUDI, FMI etc.) se
materializează prin rezolvări parţiale;
# fenomenele negative (recesiune, criză de materii prime etc.) survenite în
economia mondială, începând cu decembrie 1970, au afectat pronunţat ansamblul REI;
# actualele procese de tranziţie din fostele ţări socialiste, procese aflate în derulare
vor avea implicaţii asupra politicilor comerciale ale statelor şi REI.
2.2. Principalele trăsături şi tendinţe în evoluţia politicilor comerciale promovate de

statele lumii (perioada postbelică)
Factorii amintiţi, cât şi alţii, au conturat contextul de ansamblu ale derulării CI,
derulare ce a imprimat, la rândul ei, anumite trăsături şi tendinţe politicilor comerciale
35
Gh. Ciobanu – Schimburi economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996
36
A. Barelier, coord. – Exporter, Pratique du commerce international, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995
37
30
promovate de ţările lumii în perioada postbelică. În sinteză, ca trăsături principale ale
politicilor comerciale invocate, amintim:
a) Atenuarea protecţionismului industrial şi menţinerea protecţionismului agricol
la nivel ridicat. Astfel, corespunzător celor două grupe de produse amintim:
• PRODUSE INDUSTRIALE:
– prin intermediul GATT, nivelul mediu al taxelor vamale de import pentru
majoritatea produselor industriale se reduce aproximativ cu 60%; se favorizează creşterea
CI cu astfel de produse;38
– pentru anumite produse industriale taxele vamale rămân încă protecţioniste;
– în domeniul barierelor netarifare (la R. Tokyo) s-au adaptat acorduri sau coduri
de conduită pentru CI cu produse industriale, pentru a reglementa diferendele dintre ţări şi
a acorda un tratament preferenţial ţărilor în curs de dezvoltare.39
• PRODUSE AGRICOLE:
– liberalizarea comerţului cu produse agricole nu înregistrează succese
semnificative;
– sporeşte preocuparea unor ţări de a-şi proteja agricultura printr-un complex de
măsuri:
– bariere tarifare;
– bariere netarifare;
– instrumente de stimulare şi promovare;
– în ţările industrializate, protecţia agricolă este de circa 3 ori mai mare ca
protecţia asupra produselor manufacturate.
b) Liberalizarea CI în deceniile şase-şapte, creşterea protecţionismului netarifar în
perioada următoare şi protecţie pentru industriile tinere din ţările în curs de dezvoltare.40
În domeniul liberalizării CI, rezultate majore s-au obţinut sub GATT, dar începând cu
deceniul opt tendinţa iniţială se modifică, în principal, prin promovarea protecţionismului
netarifar în sectoare ca: textile, confecţii, încălţăminte, automobile, electronică etc. Apar
noi forme ale barierelor netarifare (depuneri prealabile la import, limitări voluntare la
export etc.) iar aplicarea unor măsuri se face discriminatoriu.
Pentru ţările în curs de dezvoltare s-au aplicat unele strategii de protecţie şi
dezvoltare a industriei, dar rezultatele obţinute sunt parţiale (anumite succese sub GATT).
c) Începând cu deceniul şase, cresc în importanţa măsurile de promovare şi
stimulare a exportului, în ansamblu politicilor comerciale promovate de statele lumii.
Ascuţirea concurenţei pe piaţa mondială între ţările dezvoltate a condus la o creştere a
rolului şi intervenţiei statului în economia naţională şi susţinerea exportului.41 A crescut
ponderea subvenţiilor la export în structura PNB, iar creditele de export cu dobânda
preferenţială ajung, în valoarea exportului naţional, de la 10% (SUA, Canada, Germania
etc.) la 45% (Japonia, Anglia etc.). Conform unor estimări, pe ansamblu CEE valoarea
subvenţiei comunitare la export atinge 10 miliarde $ anual.42
d) Ca o derogare de la CNF, sporeşte numărul aranjamentelor preferenţiale
aplicate în REI, aspect ce constituie o trăsătură distinctă a politicilor comerciale promovate
de ţările lumii în prezent. Astfel de aranjamente s-au dezvoltat în paralel cu procesele
integraţioniste din diferite zone ale lumii, cât şi între ţările dezvoltate şi în curs de
dezvoltare. La nivel GATT, s-a admis ca o derogare de la principiul fundamental al CNF
38
39
40
41
P. A. Samuelson, coord. – Economics, Ed. McGraw-Hill Book, ediţia a 14-a, New York, 1992
42
31
aplicarea unor astfel de aranjamente preferenţiale. Un statut aparte ocupă două aranjamente
de acest tip, astfel:
• SGP – sistemul general de preferinţe vamale nereciproce şi nediscrimintorii în
favoarea ţărilor în curs de dezvoltare;
• SGPC – sistemul global de preferinţe comerciale între ţările în curs de
dezvoltare (ambele se prezintă în capitolul 3).
e) În ultimii ani, în condiţiile manifestării unor fenomene negative în economia
mondială, are loc o accentuare a protecţionismului în general. În dorinţa de susţine şi a
face competitive pe piaţa mondială unele produse, mai ales ţările dezvoltate recurg, în anii
‘80-’90, la măsuri de protecţie – prin diferite instrumente şi modalităţi – ceea ce contravine
unor reguli şi angajamente convenite în relaţiile comerciale internaţionale. Astfel de măsuri
includ protecţia netarifară:43
– nerespectarea principiilor GATT;
– noi forme de restricţionare directă a importurilor sau de stimulare la export;
– apelarea la principii de reciprocitate în relaţiile cu ţările în curs de dezvoltare;
– aplicarea graduală a SGP;
– taxe diferenţiate expres pe fluxuri comerciale funcţie de gradul de prelucrare a
produselor;
– categorii noi de taxe produselor industriale din ţările în curs de dezvoltare.
În cadrul unor astfel de măsuri, în paralel dar şi sub auspiciile GATT, s-a introdus
de către ţările dezvoltate conceptul de “DEZORGANIZARE A PIEŢEI”, ca element de
referinţă pentru a invoca clauza de salvgardare. Atunci când anumite importuri
înregistrează creşteri importante, iar preţurile sunt sensibil inferioare celor mondiale, se pot
aplica măsuri descriminatorii, de retorsiune faţă de ţara exportatoare (s-au făcut eforturi
pentru a da o valoare juridică în cadrul GaTT şi s-a reuşit, parţial, prin semnarea Acordului
pentru produse textile, devenit apoi Acordul Multifibre ce include mai multe produse).44
O altă formă de manifestare a protecţionismului actual o constiutie apelarea
excesivă şi abuzivă la PROCEDURI ANTIDUMPING: nu se mai folosesc ca mijloc de
luptă împotriva practicelor comerciale neloiale ci ca mijloc de protecţie, cel puţin pe o
perioadă limitată de timp (de la data declanşării procedurii şi până la data formulării
concluziilor de o comisie special mandatată sunt necesare luni de zile, perioadă în care
relaţiile comerciale reciproce pentru produsul în cauză se suspendă COMPLET). Unele
ţări, au fixat preţuri minime de referinţă la importul anumitor mărfuri, iar importul sub
aceste nivele intră sub incidenţa unor SUPRATAXE aplicate imediat.
Aplicarea în practică a unor măsuri protecţioniste, în general de către ţările
dezvoltate, în actuala etapă a înregistrat modalităţi diferite de materializare la nivelul celor
trei POLI DE PUTERE ECONOMICĂ pe plan mondial:45
# în Europa Occidentală (ţările CEE), măsurile protecţioniste se aplică din
iniţiativa şi sub supravegherea GUVERNELOR din aceste ţări, bazându-se mai puţin pe un
cadru juridic adoptat de parlamentele ţărilor respective. Unele reglementări de ansamblu
sunt cunoscute doar la nivelul CEE; astfel de practici dependente direct de guvern sunt
foarte greu de cunoscut şi contracarat de ţările în curs de dezvoltare.
# Japonia aplică în practică măsuri similare dependente direct de guvern, fiind ţara
cu piaţa cea mai ÎNCHISĂ pentru tot ceea ce înseamnă produse industriale cu grad
superior de prelucrare; politica comercială promovată de Japonia şi măsurile de protecţie
43
44
45
32
excesivă a economiei naţionale au generat veritabile crize chiar în relaţiile cu SUA şi CEE,
şi nu numai cu ţările în curs de dezvoltare.
# în SUA aplicarea măsurilor protecţioniste este circumscrisă legislaţiei adoptate în
acest sens de Congres, aspect ce face ca procedura să fie mai transparentă, iar măsurile
luate mai bine cunoscute de statele interesate. Numărul unor astfel de reglementări
adoptate de SUA este mare (Legea de comerţ exterior a SUA, 1974; Legea pentru tarife şi
comerţ, 1987; o serie de amendamente etc.), iar de fiecare dată s-au vizat problemele
concrete survenite pe unele fluxuri comerciale ale SUA:
– cu Brazilia şi alte ţări din America de Nord (oţel, încălţăminte, soft etc.);
– cu Japonia, Coreea de Sud, Hong Kong;
– cu unele ţări din CEE (Germania, Italia, Anglia, Franţa etc.).
33
CAPITOLUL 3
ELEMENTELE DE POLITICĂ COMERCIALĂ, CA SUPORT ÎN DEZVOLTAREA

RELAŢIILOR ECONOMICE INTERNAŢIONALE
3.1. Clauza naţiunii celei mai favorizate (CNF)
Un rol important în dezvoltarea REI revine negocierii şi semnării de către ţări de:
– tratate comerciale şi de plăţi;
– acorduri comerciale şi de plăţi.
Atât tratatele, cât şi acordurile semnate pot fi bilaterale şi multilaterale.
Tratatele comerciale, denumite uneori şi tratate de comerţ şi navigaţie (deoarece se
reglementează prin acelaşi document şi transportul fluvial şi maritim), sunt convenţii
internaţionale dintre două sau mai multe state, prin care se reglementează schimburile de
mărfuri şi întreaga problematică ce derivă din aceste schimburi. 46 Prin astfel de tratate
comerciale se statuează principiile generale ce vor guverna raporturile economice dintre
ţările semnatare; se formează, astfel, un cadru juridic general care tinde a deveni stabil în
timp.47
Nu există o regulă generală, însă principial, în baza tratatelor comerciale, ţările
semnează acorduri comerciale şi de plăţi (ca şi alte tipuri de acorduri economice), acestea
fiind documente prin care se detaliază şi concretizează prevederile generale din tratate.48
Ca regulă generală, tratatele sau, după caz, acordurile cuprind cel puţin două clauze
(principii) esenţiale ce vor sta la baza cadrului juridic ce reglementează REI dintre ţările
semnatare:49
– clauza naţiunii celei mai favorizate;
– clauza regimului naţional.
Cele două clauze sunt obligatoriu incluse între clauzele acordurilor negociate, întrucât
derivă din negocierile sub egida OMC.50 Altfel spus, avem în vedere două principii
fundamentale ce guvernează practica REI.51
■ Clauza naţiunii celei mai favorizate (CNF) este prevederea înscrisă în tratat
(acord) prin care părţile semnatare se obligă să-şi acorde reciproc toate avantajele pe care
le-au acordat deja sau le vor acorda în viitor ţările terţe, în domeniul relaţiilor comerciale.
De regulă domeniile la care se referă CNF sunt:
– perceperea de taxe vamale la import, export şi tranzit;
– eliberarea licenţelor de export-import;
– tranzitul de mărfuri;
– navigaţia maritimă şi fluvială;
– situaţia juridică a firmelor, reprezentanţelor comerciale şi alte persoane juridice
dintr-o ţară ce exercită acte de comerţ pe teritoriul altei ţări semnatare;
– alte aspecte.
În practica relaţiilor comerciale internaţionale, înscrierea CNF în tratat se poate
face sub forma a două modalităţi:
46
47
48
P. H. Lindert – Economie internationale, Ed. Economica, Paris, 1986
49
50
51
34
a) CNF necondiţionată (sau forma necondiţionată a clauzei), este denumită şi
principiul egalităţii de tratament, când părţile îşi asumă obligaţia de a acorda automat şi
fără alte compensaţii toate avantajele sau privilegiile acordate deja sau care se vor acorda
în viitor ţărilor terţe în relaţiile comerciale.52 Forma necondiţionată a CNF se poate
materializa în tratat printr-o:
• formulare negativă: avantajele pe care părţile se obligă să şi le acorde nu vor fi
mai mici decât cele acordate în viitor unor ţări terţe;
• formulare pozitivă: avantajele care au fost acordate sau vor fi acordate în viitor
de o ţară semnatară unor terţi trebuie să fie extinse imediat şi necondiţionat
asupra celorlalte părţi.
b) CNF condiţionată (sau forma condiţionată a CNF), este denumită şi principiul
compensaţiei, când părţile se obligă să extindă automat şi gratuit asupra celorlalte ţări
semnatare ale tratatului doar acele avantaje ce le-au acordat sau le vor acorda în viitor unor
terţi fără nici un fel de compensaţie din partea acestora. 53 În caz contrar, o ţară parteneră la
tratat poate obţine avantajele respective doar în schimbul unor compensaţii
corespunzătoare (similare) din partea ei. În general, materializarea CNF condiţionată în
tratat se formulează printr-o exprimare clară a condiţionării modului de acordare a
avantajelor între părţile semnatare.54
În practică, ţările dezvoltate corelează coloanele de taxe vamale prezentate în
tarifele vamale proprii de acordarea CNF, pe relaţii şi grupe de ţări, astfel:
– o coloană de taxe vamale pentru ţările care beneficiază de CNF (nivel scăzut de
taxe);
– o altă coloană de taxe prohibitive (mult mai mari) pentru ţările nebeneficiare.
Exemplu cel mai cunoscut în acest sens este tariful vamal aplicat de SUA. România a
semnat şi ratificat acordul general privind relaţiile comerciale cu SUA, este în prezent
beneficiară a CNF. Primul articol al acordului stipulează aplicarea în relaţiile reciproce a
prevederilor GATT, inclusiv acordarea reciprocă a CNF. Acordul a fost reatificat şi de
SUA pentru o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea de prelungire din 3 în 3 ani. Ca implicaţie
practică, CNF influenţează volumul schimburilor comerciale dintre SUA şi România, cât şi
condiţiile de eficienţă a exportului românesc. Astfel, tariful vamal al SUA include:
– coloana de taxe pentru ţările beneficiare de CNF, cu taxe reduse sau zero;
– coloana a doua taxe, care sunt de 2-3 ori mai mari decât taxele din prima
coloană.
Evident deci că, pentru acelaşi produs (inclusiv calitate), importatorul american va alege
ţara beneficiară de CNF astfel ca preţul final cu care va penetra piaţa internă a SUA să fie
cât mai mic. În caz contrar, el este obligat să solicite exportatorului o reducere echivalentă
cu nivelul taxelor. Prin urmare, lipsa CNF echivalează cu pierderea unor exporturi pe piaţa
americană sau preţuri mai mici la export.
Alte prevederi ale acordului comercial dintre SUA - România:
– asigurarea unui comerţ nediscriminatoriu cu produse sau servicii;
– reglementarea unor schimburi barter şi contrapartidă;
– deschiderea de reprezentanţe comerciale şi angajare personal, salarizare etc.;
– consultări privind unele cazuri de importuri masive la anumite mărfuri;
– reglementarea diferendelor la legea aplicabilă, în caz de litigii între firme sau
persoane fizice din cele două ţări (se recurge la CCI Paris, o altă ţară parte la Convenţia de
la New York, 1958);
52
53
A. Barelier, coord. – Expoerter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995
54
A. Barelier, coord. – Op. cit.
35
– promovarea turismului, protecţia mărcilor, brevetelor etc.
3.2. Clauza regimului naţional (CRN)
Al doilea principiu fundamental pe care se sprijină dezvoltarea REI – negociat tot

sub egida OMC – principiu pe care-l regăsim drept clauză de bază în acordurile/tratatele
semnate de ţări, este dat de clauza regimului naţional.
■ Clauza regimului naţional (CRN) este prevederea înscrisă în tratate (acorduri)
prin care părţile semnatare se obligă să acorde persoanelor fizice/juridice ale unui stat ce
exercită acte de comerţ sau alte activităţi pe teritoriul celuilalt stat aceleaşi drepturi şi
obligaţii în materie economică ca şi naţionalilor. În general, domeniile vizate de CRN
sunt:55
– condiţiile de utilizare şi acces la mijloace de transport, depozite, instalaţii etc.;
– impunerea mărfurilor şi servicii la export-import;
– impunerea pe profitul realizat de firme, societăţi mixte, filiale etc.;
– implicarea în materie economică a persoanelor fizice;
– recunoaşterea reciprocă a statutului investitorilor străini;
– drepturi egale în faţa legii, a organismelor de judecată etc.;
– alte aspecte în materie.
Un domeniu separat şi, în general, neinclus în tratatele economice este regimul
proprietăţii asupra terenului, chestiune pe care legislaţia naţională o soluţionează diferit de
la o ţară la alta, dar ca regulă se avansează principiul de închiriere şi nu vindere (inclusiv
legea română).
În mod temporar, atunci când o ţară în curs de dezvoltare este interesată în a atrage
investiţiile străine din ţările dezvoltate poate acorda prin legea naţională (dar nu prin acord)
drepturi şi avantaje mai mari persoanelor juridice/fizice străine comparativ cu naţionalii
(este şi cazul României în prezent). Astfel, legea nr. 35/1991 modificată şi completată
succesiv ulterior (prin legea 75/1994 privind investiţiile străine) acordă un astfel de regim
de favoare:
– scutiri de impozit pe profit de la 2 -5 ani, după sectorul în care se face
investiţia;
– unele scutiri pentru profitul reinvestit, pregătire personal, tehnologii noi etc.;
– reduceri de taxe vamale la importul de utilaje, instalaţii etc.
Principiul fundamental rămâne însă forma de bază a CRN care se prevede uzual în
tratate (acorduri) economice; alte facilităţi statuate prin legea naţională sunt la latitudinea
oricărui stat, dar nu se admite a se reglementa un statut mai defavorabil decât al
naţionalilor. CRN mai este denumită frecvent şi principiul posibilităţilor egale, deoarece
se beneficiază reciproc de aceleaşi drepturi şi avantaje ca şi naţionalii.
55
N. Sută – Comerţ internaţional şi politici comerciale, Ed. Ceres, Bucureşti, 1992
36
3.3. Sistemul generalizat de preferinţe vamale nereciproce şi nediscriminatorii în
favoarea ţărilor în curs de dezvoltare (SGP)
3.3.1. Scurt istoric

Bazele primului Acord cu privire la instituirea unui sistem generalizat de preferinţe
vamale nereciproce şi nediscriminatorii în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare (SGP) au
fost puse în 1970, sub auspiciile UNCTAD, aprobate apoi de Adunarea Generală ONU,
ratificat de parlamentele ţărilor donatoare şi înaintat la GATT pentru a obţine derogarea de
aplicare (1979). În esenţă, alături de alte aspecte, forma negociată a SGP prevede că:56
• SGP: se acordă în principiu de către toate ţările dezvoltate;
• SGP: comportă scutirea integrală sau parţială de taxe vamale din partea ţărilor
donatoare la importul de produse manufacturate din ţările beneficiare (ţările în curs de
dezvoltare).
Preferinţele acordate în cadrul SGP sunt unilaterale. Totodată, subliniem că:57
– sistemul este general (generalizat), deoarece ar trebui să fie aplicat de toate
ţările industrializate la importul din ţările în curs de dezvoltare;
– sistemul este nedescriminatoriu, deoarece ar trebui să se aplice faţă de toate
ţările în curs de dezvoltare şi-n acelaşi grad;
– este nereciproc, respectiv ţările beneficiare nefiind obligate la concesii similare.
În practică se aplică scheme individuale de preferinţe, pe grupe de ţări în curs de
dezvoltare (deşi din 1979 în cadrul GATT s-a legalizat aplicarea SGP).58
Dintre ţările donatoare de preferinţe cele mai importante sunt (ca pondere la
importul din ţările în curs de dezvoltare): SUA, Japonia, ţările CEE (formula celor 15), la
care se adaugă Canada, Australia, Noua Zeelandă, fostul URSS, Elveţia, Norvegia etc.
Dintre ţările beneficiare de preferinţe fac parte, în principiu, toate ţările ce au
statutul de “ţări în curs de dezvoltare”:
– “grupul celor 77” care în 1990 includea 127 de ţări, printre care şi România;
– alte ţări care s-au autodeclarat în curs de dezvoltare (exemplu: Albania, China,
Israel etc.);
– teritorii dependente care sunt reprezentate de unele ţări dezvoltate (teritorii foste
colonii).
În practică, lista ţărilor beneficiare este stabilită de fiecare ţară donatoare, mai
discriminatorii fiind lista stabilită de SUA (un statut special este acordul unor ţări
subdezvoltate sau teritorii dependente). Gama mărfurilor care intră sub incidenţa SGP este
stabilită de fiecare ţară donatoare prin liste pozitive (se includ mai ales textile, produse din
piele, hidrocarburi, produse agricole etc.). Amplitudinea reducerii taxelor vamale diferă
între ţările donatoare:59
– ţări care au prevăzut o scutire totală a taxelor la toate mărfurile importate (SUA,
Norvegia etc.);
– ţări care aplică reduceri totale la importul unor produse (materii prime) şi
reduceri parţiale la altele (CEE);
– alte ţări cu reduceri diferenţiate de taxe (de la total, la 50%, 10%).
56
57
N. Sută, coord. - Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1995
58
P. H. Lendert – Economie internationale, Ed. Economica, Paris, 1986
59
37
Ţările donatoare de preferinţe au stabilit şi mecanisme de salvgardare: dreptul de a
limita sau retrage temporar unele sau toate preferinţele vamale acordate unor ţări
beneficiare, din cauze interne sau externe, pentru a proteja piaţa lor naţională.
Aplicarea SGP se face doar pentru bunuri produse în ţările în curs de dezvoltare,
respectiv este nevoie a respecta anumite reguli de origine pe fiecare marfă:60
– produsele supuse SGP trebuie să fie realizate în ţara beneficiară, în întregime
sau într-o proporţie substanţială;
– unele ţări donatoare solicită o anumită pondere de valoare adăugată în ţara
beneficiară;
– în principiu, produsele sub incidenţa SGP se expediază direct de la ţara
beneficiară la ţara donatoare;
– este nevoie de un document scris care atestă originea mărfurilor (sub SGP);
– ţările donatoare pot cere alte dovezi suplimentare care să ateste originea
mărfurilor.
3.3.2. România, ţară în curs de dezvoltare, beneficiară de preferinţe

Participând la sesiunile UNCTAD, la activităţile GATT (1971) şi fiind membră a
“Grupului celor 77”, România a solicitat şi a obţinut recunoaşterea statutului de ţară în curs
de dezvoltare şi a fost înscrisă pe lista de preferinţe vamale a mai multor ţări donatoare:
Australia, Noua Zeelandă, Norvegia, SUA, UE etc.61
Acordarea SGP a avut un impact favorabil asupra unor exporturi româneşti către
ţările donatoare: produse petroliere, tractoare, rulmenţi, aluminiu, industrie chimică,
mobilă, textile, confecţii etc. (ponderea lor în total export a crescut de la 5% la 25% între
1970-1980). Totuşi, tratamentul preferenţial de care se bucură România prin SGP este
afectat negativ de unele aspecte:62
– regimul preferenţial aplicat României este mai restrictiv decât cel aplicat multor
alte ţări în curs de dezvoltare; se exclud zeci de produse care ar prezenta mare interes
pentru exportul românesc (CEE, Norvegia etc.);
– unele ţări donatoare au aplicat clauza de salvgardare pentru produse exportate
de România, produse ce au fost astfel excluse de la tratament preferenţial;
– au survenit anumite limitări cantitative aplicate de ţările donatoare la importul
unor bunuri industriale din România.
Aşadar, putem concluziona că pe măsură ce o ţară beneficiară devine competitivă
pe plan internaţional la un produs apar imediat restricţii şi limitări în aplicarea SGP.
3.4. Sistemul global de preferinţe comerciale între ţările în curs de dezvoltare (SGPC)
Ideea încheierii unui acord de facilităţi şi preferinţe pentru schimburile comerciale

între ţările în curs de dezvoltare a apărut în cadrul “Grupului celor 77”, încă din 1979,
având loc mai multe negocieri succesive între principalele ţări ale grupului, între care şi
România:63
• 1979 - “Programul de la ARUSHA”;
• 1981 - “Programul de acţiune de la CARACAS (Venezuela)”;
60
61
62
63
N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale, Ed. Ceres, Bucureşti, 1992
38
• 1982 - “Declaraţia de la New York privind instituirea SGPC”;
• 1984 - “Acordul de la CARTAGENA (Columbia)”;
• 1986 - “Declaraţia de la Brasilia”, semnată de 51 de ţări, printre care
şi România, ce exprimă intenţia de a participa la negocierea SGPC şi adoptă trei
documente:
– declaraţia de la Brasilia privind lansarea primei runde de negocieri a SGPC;
– liniile directoare privind tehnicile de negociere la prima rundă;
– acordul privind SGPC drept cadru juridic provizoriu până la negocierea finală şi
ratificarea SPGC.
În acest context, negocierile între ţările în curs de dezvoltare interesate de acord au
avut în vedere aspecte precum:
– reducerea treptată a taxelor vamale la comerţul între ţări în curs de dezvoltare;
– reducerea sau eliminarea unor bariere netarifare;
– consultări privind anumite produse de interes reciproc pe grupe de ţări.
România a participat activ la negocierea SGPC la toate rundele de negociere şi
întâlnirile ce au avut loc şi a convenit facilităţi vamale reciproce cu 25 dintre statele
semnatare ale acordului. România a ratificat “Acordul privind SGPC” şi a început să-l
pună în aplicare din aprilie 1989. Dintre obiectivele SGPC:64
– impulsionarea comerţului şi cooperării între ţările în curs de dezvoltare;
– punerea în valoare a potenţialului fiecărei ţări în curs de dezvoltare şi sporirea
rolului comerţului exterior ca factor al dezvoltării pentru fiecare ţară;
– de a contribui la promovarea schimburilor şi cooperării mondiale.
Dintre principiile ce trebuie să guverneze SGPC:65
– participă exclusiv ţările în curs de dezvoltare membre ale “Grupului celor 77”;
– se bazează pe principiul reciprocităţii avantajelor între toţi participanţii;
– se negociază şi lărgeşte treptat prin revizuiri periodice;
– completează doar grupările economice regionale sau subregionale dintre ţările
în curs de dezvoltare;
– vizează în perspectivă toate produsele ce se schimbă între ţările membre;
– vizează în perspectivă toate obstacolele tarifare şi netarifare la importul din ţări
membre.
Acest “Acord privind SGPC” este primul instrument juridic cu caracter multilateral
şi obligatoriu ce vizează extinderea legăturilor economice dintre ţările în curs de
dezvoltare. “Acordul” nu vizează o izolare a ţărilor în curs de dezvoltare faţă de alte state,
ci doar o facilitare a schimburilor comerciale reciproce. Acordul este în conformitate cu
clauzele negociate sub GATT, runda Tokyo, fiind deci o derogare de la principiile GATT
(admise de această organizaţie), respectiv de la aplicarea CNF. Primul “Acord privind
SGPC” vizează doar barierele vamale (tarifare), dar pe viitor se vor derula negocieri pentru
a se conveni facilităţi şi în domeniul netarifar.66 Rezultatele concrete ale aplicării acestui
ACORD vor putea fi analizate după minimum 10 ani de la data aplicării (în mod normal ar
trebui să influenţeze pozitiv extinderea relaţiilor comerciale reciproce dintre ţările în curs
de dezvoltare).
64
65
66
39
3.5. Aspecte conexe: GATT/OMC, UNCTAD, UE, AELS
În sinteză, problematica specifică unor organizaţii/instituţii/acorduri comerciale ce

sprijină şi/sau influenţează decisiv ansamblul REI este rezervat anexelor de la finele
lucrării, astfel:
– Anexa I: GATT/OMC;
– Anexa II: UNCTAD;
– Anexa III: Uniunea Europeană;
– Anexa IV: AELS.
40
CAPITOLUL 4
POLITICA COMERCIALĂ A ROMÂNIEI ÎN DOMENIUL COMERŢULUI

EXTERIOR
4.1. Perioada 1950-1989
4.1.1. Reglementări privind importul

În perioada imediat postbelică a avut loc instituirea monopolului de stat asupra
comerţului exterior al României, fapt care a antrenat reglementări specifice, ce s-au
modificat succesiv, mai ales pe măsura aderării României la o serie de organisme
internaţionale (GATT, FMI, BIRD, UNCTAD etc.).67 După o perioadă de circa un deceniu
(1950-1960), în care s-a manifestat un anumit gol de reglementări de politică comercială,
prin Legea nr. 1/1971 se reglementează activitatea din comerţul exterior, în primul rând
politica vamală. Ulterior, prin Legea nr.12/1973 s-a adoptat TARIFUL VAMAL DE
IMPORT, care va intra în vigoare definitiv de la 1 ianuarie 1977. Acest tarif vamal de
import nu se aplica în relaţiile cu ţările care, pe bază de reciprocitate, nu percepeau taxe
vamale la importul din România. (se puteau conveni şi alte reduceri, eliminări) Tariful
vamal de import s-a elaborat în baza Nomenclatorului de Cooperare Vamală de la
Bruxelles având o singură coloană de taxe vamale, tip CONVENŢIONALE (aplicate în
regimul CNF) şi percepute ca taxe AD-VALOREM. Ulterior s-au adoptat:
– Codul Vamal al României (1979);
– Regulamentul Vamal.
♦ Codul Vamal includea 10 capitole, reglementând următoarele aspecte:
# întreprinderile autorizate să desfăşoare comerţ exterior; ele puteau exporta-
importa doar mărfuri ce făceau obiectul lor de activitate;
# vămuirea la import implica controlul vamal al mărfurilor şi mijloacelor de
transport, verificarea documente, evidenţa mărfurilor;
# taxele prevăzute în TVI se puteau majora la importul din ţările care nu aplicau
CNF în relaţiile cu România sau introduceau majorări de taxe vamale la importul din
România;
# valoarea în vamă a mărfurilor se determina conform Regulamentului Vamal (se
respecta CODUL DE CONDUITĂ PRIVIND EVALUAREA VAMALĂ adoptat sub
auspicii GATT la Runda TOKYO, 1979);
# pentru anumite bunuri importate (mostre, modele, materii prime destinate
producţiei de export etc.) se prevedeau scutiri de taxe vamale;
# o reglementare distinctă privea introducerea (scoaterea) în/din ţară a unor bunuri
de către MISIUNI DIPLOMATICE şi OFICII CONSULARE acreditate în România,
inclusiv pentru membrii acestor instituţii.
♦ Regulamentul vamal reglementa distinct sau în completarea CODULUI
VAMAL alte aspecte ale politicii comerciale (înainte de 1989) astfel:
# tranzitul mărfurilor pe teritoriul României, pe cale ferată, rutier, fluvial maritim şi
aerian (principiu: fără plata taxelor vamale);
# organizarea, funcţionarea şi regimul zonelor libere şi porturilor FRANCO
(exceptarea de la taxe vamale dar plata unor taxe de depozitare);
67
S. N. Stănescu – Decalaje economice ale lumii contemporane, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1980
41
# organizarea activităţii vamale în România, care includea activitatea unor
instituţii:
– Ministerul Comerţului Exterior;
– Direcţia generală a vămilor;
– Unităţi vamale (vămi + puncte);
– Comisia vamală.
În politica sa vamală dintre 1950-1989 România a ţinut seama de convenţiile
semnate succesiv, de obligaţiile ca parte contractantă GATT, de protocoale preferenţiale
semnate sub egida GATT şi, fiind ţară în curs de dezvoltare, beneficiază de preferinţe
vamale nereciproce şi nediscriminatorii din partea majorităţii ţărilor dezvoltate.68
Reglementarea cantitativă a activităţii de comerţ exterior, în contextul aplicării
monopolului de stat în acest domeniu, a inclus instrumente de politică comercială pentru a
realiza obiectivul de echilibrarea balanţei comerciale (mai ales din anii ’80 până în 1989):69
# planificarea centralizată a exportului şi importului, însă cu efecte nesemnificative
pentru echilibrarea BPE;
# corelarea volumului importului aprobat cu volumul de export efectiv realizat pe
ministere, centrale, întreprinderi etc. (se sista mai ales importul);
# autorizaţiile de export-import eliberate de MCE pe fiecare produs sau marfă – în
cadrul unor cantităţi şi plafoane globale, prestabilitate – se eliberau doar către ICE-uri, care
alegeau apoi parteneri externi pe criterii strict economice;
# restricţiile s-au interdicţiile la importul unor produse, nominalizate expres.
4.1.2. Reglementări privind exportul

În paralel cu măsurile de reglementare şi control al importurilor, România a aplicat,
mai ales între 1960-1989, şi o politică comercială susţinută de promovare şi stimulare a
EXPORTULUI.70 În principiu, a folosit toate instrumentele cunoscute pe plan mondial,
însă şi unele instrumente mai puţin acceptate în comerţul internaţional (1980-1989) .
Dintre mijloacele promoţionale, România a recurs îndeosebi la:71
# negocierea şi semnarea de acorduri, tratate, convenţii şi alte înţelegeri
comerciale şi de cooperare externă cu un mare număr de state (MCE şi Ministerul
Afacerilor Externe au coordonat această activitate);
# s-au înfiinţat reprezentanţe economice permanente în străinătate (agenţii
comerciale, plus secţii economice ale misiunilor diplomatice, birouri comerciale,
reprezentanţe a unor ICE-uri sau producători români) care aveau ca sarcini:
– promovare intereselor economice româneşti;
– analize de piaţă, studii economice, studii pe zone geografice etc.;
– organizarea participări la unele târguri, cooperări etc.
# participarea la târguri şi expoziţii internaţionale (100 - 130 de astfel de
manifestări anual, după 1970) şi organizarea în România a unor astfel de târguri şi
expoziţii (TIB);
# participarea României la unele organisme economico-financiare internaţionale
şi obţinerea unor facilităţi ca ţară în curs de dezvoltare (România beneficiază de tot ceea ce
s-a negociat sub GATT şi UNCTAD, unele facilităţi, până în 1980, prin FMI şi BIRD);
68
N. Sută, coord. – Comerţul internaţional şi politici comerciale, Ed. Ceres, Bucureşti, 1992
69
N. Sută, coord. – Comerţul internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1995
70
B. Balassa – Industrial Protection in the Developed Countries, World Economy, nr. 2/1984
71
42
# activităţi promoţionale derulate de Camera de Comerţ şi Industrie a României,
aşa cum era organizată conform Legii nr. 1/1971 (restructurată în actuala formă în 1990),
activităţi care vizau:
– reclamă comercială, acţiuni publicitare în străinătate etc.,
– informarea şi documentarea firmelor străine interesate;
– informarea întreprinderilor româneşti.
Dintre măsurile de stimulare a exporturilor România a apelat mai ales la:72
a) Instrumente de stimulare de natură bugetară: conform Legii nr. 12/1980, anual
MCE, Ministerul de Finanţe şi alte ministere şi departamente propuneau cursuri
diferenţiate, pe grupe de mărfuri, plus un fond de regularizare a influenţelor conjucturale
(format: taxe vamale la import, prelevări din unele influenţe pozitive de preţ şi alte surse
din BUGETUL DE STAT). Din acest FOND se subvenţionau exporturile a căror cursuri de
revenire erau insuficiente; în fapt, erau SUBVENŢII DIRECTE DE LA BUGET menite a
rentabiliza un produs sau grupă la export. În acelaşi context, s-a avut în vedere ca, la nivel
de MCE, să se constituie un fond de promovare a exportului (surse diferite) din care să se
acorde un gen de prime de export acelor producători ce depăşeau producţia de export şi
exportul realizat (plan).
b) Instrumente de stimulare de natură fiscală, categorie incluzând:
– scutiri şi facilităţi vamale la importul unor bunuri destinate a fi încorporate în
producţia pentru export (o formă a sistemului DRAWBACK);
– acordarea unor beneficii suplimentare pentru salariaţi (şi firmele) care lucrau în
cadrul producţiei pentru export.
c) Instrumente de stimulare de natură financiar-bancară, în primul rând prin
asigurarea unor surse de creditare stabile şi ieftine pentru producători şi pentru ICE-uri. S-a
aplicat în cadrul acestei grupe:73
– creditarea activităţilor de comerţ exterior la producătorii ce realizau producţie
destinată exportului (avansuri asupra producţiei de export; credite pentru mărfuri expediate
şi neîncasate etc.);
– creditarea activităţilor de comerţ exterior la ICE-uri care lucrau pe bază de
comision cu întreprinderile producătoare (credite în LEI de la expediere şi până la
încasarea mărfurilor de la clienţii externi);
– susţinerea unor operaţiuni de export efectuate pe credit comercial, prin contract
(conform uzanţelor internaţionale, se puteau acorda astfel de credite de la 180 zile la 1 an,
5 ani sau mai mult).
d) Instrumente de stimulare de natură valutară: includeau, în principal, facilităţi în
ceea ce priveşte accesul la valută şi utilizarea ei de producători şi ICE-uri. Producători
foloseau o parte din valuta încasată pentru efectuarea unor importuri, introducerea de noi
tehnologii etc.
4.2. Perioada 1990 şi până în prezent
4.2.1. Restructurarea organizării comerţului exterior al României şi reorientarea pe

fluxuri comerciale
În contextul perioadei actuale, prima şi cea mai importantă măsură adoptată în
domeniul comerţului exterior – încă din 1990 – a fost eliminarea monopolului de stat
asupra domeniului invocat. Conform Decret Lege 54/1990 şi Legea 31/1990, orice firmă,
72
73
43
la data înfiinţării poate prevedea, prin statut, alături de alte activităţi pe care le va derula şi
activitate de comerţ exterior; toţi agenţii economici legal constituiţi pot desfăşura
operaţiuni de comerţ exterior.74 Dacă până în 1989 doar circa 20 de ICE-uri erau autorizate
să desfăşoare operaţiuni de comerţ exterior, azi numărul societăţilor comerciale care au
declarat prin documentele de constituire operaţiuni de comerţ exterior este de câteva zeci
de mii (din totalul de circa 600.000 societăţi comerciale înfiinţate). 75 În acelaşi sens, a fost
desfiinţat monopolul valutar al statului asupra încasărilor din comerţul exterior şi alte
operaţiuni. Până în 1989 doar BNR şi BRCE erau băncile autorizate să administreze valuta;
azi oricare din băncile comerciale şi firme au dreptul să deţină valuta în cont şi să participe
la licitaţii bancare pentru vânzarea-cumpărarea de valută.
Alte măsuri în cadrul procesului de restructurare a activităţii de comerţ exterior:76
– există un singur MINISTER AL COMERŢULUI având un departament de
Comerţ Exterior (sarcina de elaborare şi implementare a politicii comerciale a statului;
încheierea de tratate, acorduri etc.; eliberarea de licenţe de export-import etc.);
– s-au adoptat măsuri de aplicare a unor instrumente noi de politică comercială,
care să aibă la baza pârghii economice şi mai puţin pârghii administrative;
– revizuirea cadrului juridic extern şi promovarea intereselor României, în noul
context politico-economic;
– respectarea strictă a tuturor obligaţiilor asumate de România în cadrul unor
organisme şi instituţii internaţionale (GATT, ONU, FMI etc.).
În actuala perioadă, 1990-1998, s-au înregistrat şi modificări semnificative în ceea
ce priveşte derularea comerţului exterior al României, respectiv o reorientare pe fluxuri
comerciale faţă de situaţia de până în 1989 (cauza principală: dezintegrarea CAER-ului şi
reorientarea politicii externe a României spre Occident).77 Structura exportului şi
importului României:78
– din 1991 până în prezent, exportul/importul pe CLIRING, exprimat în RUBLE
ca unitate de cont, se reduce considerabil (circa 100 miliarde ruble, adică 2-3% din total
faţă de circa 50% în 1989);
– în 1989 România dispunea de circa 2 miliarde $ sold activ al balanţei
comerciale (8,4 miliarde $ import – 10,4 miliarde $ export), iar în 1998 circa 8,2 miliarde $
sold pasiv;
– 1991-1998: anual, sold pasiv al balanţei comerciale de circa 1,2-1,3 miliarde $
(5,6 miliarde $ import, 4,3 miliarde $ export);
– datoria externă actuală: circa 8,6 miliarde $;
– în structura exportului predomină produsele industriale în proporţie de 94-95%
(metalurgie, chimie, maşimi, utilaje, textile, confecţii etc.);
– în structura importurilor circa 50% revine pentru materii prime, combustibil,
energie; 20% maşini, utilaje, instalaţii, iar diferenţa bunuri industriale de consum.
Reorientarea geografică pe fluxuri comerciale şi ţări a comerţului exterior al
României a vizat:
• peste jumătate din valoarea comerţului exterior al României se derulează în
prezent cu ţările CEE (şi la export şi la import);
74
A. Puiu – Managementul în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova,
1992
75
*** – Buletin Statistic, nr. 26-27/1998 al CCI, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului
76
77
78
I. Popa, coord. – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997; N. Sută, coord. –
Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1996 etc.
44
• circa 20% din comerţul exterior se derulează cu ţările în curs de tranziţie, iar
diferenţa cu ţări în curs de dezvoltare şi ţări dezvoltate ca SUA, Jponia, ţările AELS etc.;
• România a semnat Acordul de asociere cu CEE (intrat în vigoare la 1 Mai
1993), ca prim pas pentru viitoarea aderare la CEE (denumirea “Acord de Comerţ şi
Cooperare Comercială şi Economică”);
• România a semnat un acord comercial cu AELS, intrat în vigoare la 1 mai
1993;
• România a negociat şi semnat un Acord Comercial cu SUA şi beneficiază de
CNF din partea SUA;
• România-SUA: Acord privind garantarea reciprocă a investiţiilor;
• reorganizare a cadrului juridic între România şi fiecare dintre ţările CSI;
• reînnoirea cadrului juridic cu ţările vecine (Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehia,
Slovacia etc.; un LOC SPECIAL ocupă MOLDOVA;
• preocupări largi pentru dezvoltarea relaţiilor comerciale cu alte ţări dezvoltate
(Canada, Japonia, Australia etc.).
4.2.2. Reglementări de politică comercială adoptate în perioada actuală

Astfel de măsuri adoptate de România după 1990 au vizat în egală măsură toate
cele trei domenii ale politicii comerciale:79
– tarifar;
– netarifar;
– de stimulare şi promovare.
♦ În domeniul tarifar, măsurile de politică vamală adoptate în actualul context au
vizat, în primul rând, adoptarea unui nou tarif vamal de import. După perioada 1990-1991
(s-a aplicat vechiul tarif), cu începere de la 1 ianuarie 1992 a intrat în vigoare noul tarif
vamal al României elaborat după Convenţia vamală din 1983 privind sistemul armonizat
de descriere şi codificare a mărfurilor; se aplică la toate mărfurile importate. Taxele vamale
sunt AD-VALOREM şi se varsă la bugetul central al statului. Sunt prevăzute:
– unele scutiri de taxe vamale;
– se pot aplica reduceri sau exceptări temporare de la plata taxelor vamale;
– se pot aplica suprataxe (DCE şi MF).
Evaluarea în vamă se face conform principiilor GATT la care România este membră
(Codul vamal adoptat la Runda Tokyo) şi include: preţul extern transformat în LEI la
cursul BNR + cheltuielile pe parcurs extern + cheltuieli de încărcare, manipulare etc. +
costul asigurării pe parcurs extern.
Tariful vamal includea trei coloane de taxe:80
• prima coloană: taxe vamale convenţionale, aplicate la importul din ţări în
regimul CNF;
• a doua coloană: taxe vamale preferenţiale, aplicate în relaţiile cu ţările
semnatare ale Acordului privind Sistemul Global de Preferinţe Comerciale (ţările în curs
de dezvoltare);
• a treia coloană: taxe vamale preferenţiale, aplicate la importul din ţările
semnatare ale “PROTOCOLULUI CELOR 16”.
Ulterior, s-au adăugat încă două coloane de taxe:
• la importul din ţările CEE (acestea se reduc reciproc, treptat);
79
80
45
• la importul din ţările AELS.
Iniţial, codificarea mărfurilor înscrise în TARIF s-a făcut cu 6 cifre, iar în prezent
are la bază 8 cifre; se uniformizează treptat sistemul de codificare (şi politică vamală în
ansamblu) în vederea pregătirii aderării României la CEE.
♦ În domeniul politicii comerciale netarifare, măsurile adoptate de România între
1990-1998 au vizat adoptarea nor reglementări privind regimul de export şi import al
României, reglementări prin care se stabileşte:
• exportul este liberalizat, supus licenţei de export automate (în scopuri statistice),
cu unele excepţii: mărfuri contingentate sau supuse unor restricţii cantitative; exporturi
complexe de contrapartidă; export pe credit guvernamental; etc. (Ministerul Comerţului,
DCE stabileşte lista mărfurilor exceptate);
• importul este liberalizat, supus licenţelor automate de import (statistic), cu unele
excepţii: importul din fonduri valutare ale statului; importuri în contrapartidă şi operaţii
conexe pe bază de înţelegeri guvernamentale (Ministerul Comerţului, DCE, la cererea
BNR, poate institui restricţii cantitative la import în cazul dezechilibrării accentuale a BPE,
conform procedurii GATT);
• la eliberarea de LICENŢE (export-import) DCE poate solicita firmei o atestare a
capacităţii de derulare a operaţiunii.
În vederea protejării producţiei interne, România mai poate folosi, conform
drepturile şi obligaţiile asumate în cadrul GATT, şi alte instrumente:81
– taxe anti-dumping pentru importuri la preţ de dumping;
– taxe compensatorii pentru unele subvenţii la exportul din ţări de provenienţă a
unor astfel de importuri;
– taxe de salvgardare pentru importuri în cantităţi foarte mari ce ameninţă un
sector industrial.
♦ În domeniul politicii comerciale promoţionale şi de stimulare aplicată de România
între 1990-1998, sintetizăm ca măsuri principale:
• măsuri promoţionale, dintre care:
– reînnoirea cadrului juridic internaţional de derulare a schimburilor comerciale
externe (sau încheiat peste 100 de acorduri);
– participarea la târguri şi expoziţii internaţionale şi organizarea în România a
unor astfel de manifestări;
– reorganizarea Camerei de Comerţ şi Industrie şi sprijinul acordat de aceasta
pentru dezvoltarea schimburilor comerciale externe;
– reprezentarea comercială în străinătate, pe o scară mai largă;
– constituirea în ţară a unui sistem informaţional adecvat activităţii de comerţ
exterior (EUROINFO în cadrul CCI; Centrul Naţional de Comerţ Internaţional; Centrul de
Comerţ Exterior din Ministerul Comerţului etc.);
– participarea României în cadrul unor acorduri şi organizaţii internaţionale
(GATT, UNCTAD, FMI, BIRD etc.).
• măsuri de stimulare a exporturilor, dintre care amintim:
– restituirea TVA pentru mărfurile exportate;
– un regim vamal de DRAWBACK la importul unor materii prime sau materiale
destinate producţiei de export;
– măsuri de ordin financiar-bancar şi înfiinţarea EXIMBANK (Banca de Import
Export) pentru operaţiuni de garantare de credite pentru export, asigurări şi reasigurări etc.;
81
I. Popa – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997
46
– înfiinţarea Comitetului interministerial de Garanţii şi Credite de comerţ exterior,
cu reprezentanţi din MF, Ministerul Comerţului, BNR, EXIMBANK ş.a.; sprijin direct:
subvenţionarea parţială a unor participări la târguri, expoziţii, reclamă pe piaţa externă etc.
CAPITOLUL 5
CADRUL JURIDIC AL TRANZACŢIILOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE
5.1. Aspecte introductive
Toate activităţile ce preced semnarea contractului într-o tranzacţie de comerţ

exterior (cercetarea pieţei, analiza partenerilor, negocierea etc.), pot fi considerate ca
activităţi sau etape pregătitoare. Contractarea este etapa cea mai importantă în astfel de
operaţiuni, care condiţionează succesul întregii operaţiuni de comerţ exterior, derularea
actului ca atare şi eficienţa economico-financiară.82 Activitatea de comerţ exterior se
derulează pe baza semnării şi corelării a două categorii de contracte:83
– contracte economice externe, ce se semnează între parteneri din ţări diferite;
– contracte economice interne, ce se semnează între o firmă sau un partener de pe
piaţa internă cu o firmă de comerţ exterior din aceeaşi ţară, pentru a se asigura obiectul
operaţiunii din cadrul primului tip de contracte (externe).
Activitatea de comerţ exterior este esenţial un tip de afacere economică externă.
Derularea şi materializarea (concretizarea) unui act de comerţ exterior are loc, în fapt, prin
mai multe modalităţi specifice, în afara actelor de vânzare-cumpărare de mărfuri sau
export-import direct în sensul clasic.84
Prin tehnici de comerţ exterior înţelegem ansamblul procedeelor şi metodelor
utilizate în practicarea activităţii de comerţ exterior sau a unor operaţiuni legate direct (sau
indirect) de această activitate. Înţelegerea diferitelor tehnici de comerţ exterior utilizate
astăzi şi delimitarea lor se poate face, cel mai bine, în raport de obiectul specific al
afacerilor economice externe. În raport de acest obiect, cel mai frecvent contractele
economice externe pot fi:85
– contracte de vânzare-cumpărare, de regulă specifice importului şi exportului
tradiţional;
– contracte de cooperare în producţie, care frecvent se completează cu export-
import clasic de utilaje, instalaţii etc.;
– contracte pentru executarea de lucrări şi prestarea unor servicii la nivel
internaţional;
– contracte pentru transfer de tehnologie;
– contracte pentru transfer de capital;
– contracte pentru afaceri financiar-valutare;
– contracte de depozit pentru custodierea unor valori sau bunuri;
82
A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, 1992
83
A. Puiu – Op. cit.
84
P. Mourier – Euromarketing, Editions d’organisation, 1989
85
A. Puiu – Managementul afacerilor economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova,
1992
47
– contracte de mandat şi reprezentare comercială, în special pentru utilizarea unor
mărci (fabrică, comerţ etc.) recunoscute.
Contractele externe se încheie şi se modifică de regulă în formă scrisă, luându-se
garanţii pentru a proteja interesele firmei dar şi interesele naţionale (neprotejarea
intereselor naţionale, pe termen lung se va răsfrânge ulterior şi asupra intereselor firmei).
5.2. Cadrul contractual şi legea aplicabilă contractelor externe
Contractele externe se încheie în condiţiile în care legislaţia statelor diferă, iar

cerinţa fundamentală a comerţului internaţional (REI) este ca părţile participante să aibă o
poziţie juridică egală. Această poziţie juridică egală impune ca regimul juridic ce
reglementează comerţul exterior să fie cât mai uniform.86 Cadrul contractual uniform
pentru diferite contracte externe şi, mai ales, pentru contractul de vânzare-cumpărare a fost
creat în practica internaţională prin:87
– elaborarea unor condiţii generale sau clauze fundamentale de contract;
– elaborarea unor contracte tip (de către Comisia Economică ONU pentru Europa
sau de Camera de Comerţ Internaţional de la Paris);
– sintetizarea uzanţelor comerciale uniforme la nivel internaţional (ex.
INCOTERMS).
Ţările au adoptat unele reguli de drept uniform, pe baza unor convenţii sau tratate
internaţionale, la recomandarea unor organizaţii internaţionale. Teoretic, firmele ce
derulează operaţiuni de comerţ exterior – funcţie de naţionalitatea fiecăreia – se raportează
la sisteme juridice fundamentale diferite:88
– dreptul latin (legea scrisă): Franţa, România etc.;
– dreptul anglo-saxon sau Common Low (Anglia, SUA etc.);
– dreptul asiatic, rezultat ca un mixaj între legea conexă şi precedent;
– dreptul ţărilor aflate în tranziţie şi/sau foste socialiste.
Pentru fiecare ţară, elementele de drept comercial aplicabil în practica afacerilor – piaţa
internă şi externă – derivă din surse precum: legislaţia în materie (Constituţie, tratate
internaţionale, legi etc.); voinţa părţilor contractante şi cutumele ce se formează în timp;
jurisprudenţa în materie. Firmele româneşti participante pe piaţa externă trebuie să aibă în
vedere unele convenţii/tratate bilaterale la care România este parte (acordarea: CNF,
CRN, alte aspecte) şi unele convenţii multilaterale. Între astfel de convenţii multilaterale
ratificate de România – convenţii ce concură la uniformizarea cadrului juridic internaţional
– amintim:89
– Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de
mărfuri (Viena, 1980);
– Convenţia de la Haga, 1964;
– Convenţia de la Roma 1980, privind legea aplicabilă angajamentului
contractual.
În contextul în care unul dintre partenerii unui contract economic este partener
străin orice contract de acest fel este marcat de un element de extraneitate. Datorită acestui
element de extraneitate, orice contract extern devine susceptibil a fi cârmuit de legile a
86
A. Barelier, coord. – Exporter, 11e Edition., Foucher, Paris, 1995
87
A. Barelier, coord. – Exporter, Foucher, Paris, 1995
88
89
48
două sau mai multe state.90 Alegerea de către părţile contractante a legii după care se va
judeca contractul, poate fi expresă (prin contract) sau tacită. Dacă părţile nu desemnează
legea contractului, dreptul internaţional privat românesc consacră ca norme:91
• contractul extern este cârmuit de legea ţării în care a fost încheiat, existând
prezumţia cunoaşterii ei de către părţi la data încheierii (Lex Loci Conclusionis
Contractus);
• dacă contractul extern are o legătură directă şi importantă cu locul de executare,
în practica arbitrajului internaţional se aplică această lege (Lex Loci Executionis).
5.3. Conţinutul contractului extern de vânzare-cumpărare
Orice contract extern este comparabil, într-o anumită măsură, cu un contract extern
de vânzare-cumpărare. Deşi extrem de diverse, contractele externe au anumite reguli
generale ce constituie uzanţe esenţiale ale actului de vânzare-cumpărare. Cunoaşterea şi
analiza cadrului juridic general al contractului de vânzare-cumpărare permite compararea
şi particularizarea lui ulterioară, faţă de alte tipuri de operaţiuni de comerţ exterior sau
tehnici folosite.
Orice contract extern de vânzare-cumpărare include, de regulă, într-o abordare
generală, clauze privind următoarele grupe de probleme (părţi componente):
1. Preambulul contractului, ce include drept elemente de bază:
– părţile şi rolul fiecăreia (vânzător-cumpărător);
– denumire, sediu, înregistrare la registru de comerţ, formă juridică etc.;
– persoanele ce reprezintă firma;
– documentele de împuternicire pentru negocierea/semnarea contractului.
2. Obiectul contractului extern, parte a contractului în care se stipulează:
– denumirea mărfii sau serviciului, cât mai exact (normă, mostră, catalog etc.);
– cantitatea şi eşalonarea în timp, eventual anexe şi/sau grafice de livrare.
Calitatea mărfii ce face obiectul contractului extern poate fi determinată:92
– determinare pe baza vizionării;
– determinare tel quel (aşa cum este);
– determinare prin mostre;
– determinare pe bază de tipuri şi denumiri uzuale (standard ISO = Organizaţia
internaţională a standardizării);
– pe bază de degustare (băuturi);
– determinare prin marca de fabrică, de comerţ sau de serviciu.
3. Ambalajul şi marcarea loturilor de mărfuri se prevăd, uzual, separat în structura
contractului extern.
Ambalajul trebuie să îndeplinească, ca ambalaj uzual de export, anumite condiţii:
– să fie uşor (survin manipulări repetate);
– să fie rezistent (pentru a asigura protecţie);
– să fie estetic.
De regulă, marfa se vinde împreună cu ambalajul. Marcarea ambalajului se face în
limba ţării exportatoare şi una de circulaţie internaţională (cel mai frecvent).
90
91
92
A. Puiu – Managementul afacerilor economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova,
1992
49
4. Determinarea preţului în contractul extern constituie una din etapele majore ale
negocierii contractului şi are rol determinant în semnarea sau nu a contractului. Preţurile
internaţionale se clasifică după multe criterii, dar prezintă importanţă:93
a) în funcţie de tehnicile de comercializare utilizate:
– cotaţii sau cursuri de bursă;
– preţuri de licitaţii;
– preţuri de catalog;
– alte categorii.
b) după etapele afacerii de comerţ exterior:
– preţuri de ofertă;
– preţuri de negociere;
– preţuri de tranzacţie (contractuale);
c) după fluctuaţia pieţei valutare:
– preţuri nominale, evaluate la cursul actual al monedei;
– preţuri reale, evaluate la cursul monedei din perioada de bază.
Fundamentarea preţurilor în vederea semnării unui contract de comerţ exterior este
o operaţiune dificilă. Se poate realiza prin utilizarea a şase tipuri de strategii de preţ:94
– strategii de preţ bazate pe costuri;
– strategia preţului obiectiv (proiecte de investiţii);
– strategia preţului global (exporturi complexe, cooperare, atragerea de capital,
efecte antrenate);
– strategia preţului determinat funcţie de instabilitatea pieţei (preţuri de
conjunctură, preţuri diferenţiate etc.);
– strategi de preţ funcţie de concurenţă;
– strategii de preţ funcţie de ciclul de viaţă al produselor.
O dată determinat preţul în contracte, se prevăd şi clauze asiguratorii (interesele
exportatorului, inflaţie etc.), stabilindu-se bonificaţii şi sancţiuni pe baza situaţiei concrete
din contract.
5. Condiţiile, modalităţile şi termene de livrare sunt clauze contractuale prin care se
stabileşte locul şi momentul în care, odată cu trecerea mărfii de la vânzător-cumpărător, se
transferă şi cheltuielile şi riscurile (de transport şi asigurare). Camera Internaţională de
Comerţ din Paris a publicat, în anul 1936, o serie de reguli de interpretare a principalelor
clauze folosite în contractele de comerţ exterior. Aceste reguli sunt facultative în folosire
de către firme, dar firmele preferă totdeauna recunoaşterea şi interpretarea internaţională,
faţă de nesiguranţa interpretării unei clauze contractuale în diferite ţări.95 Regulile
INCOTERMS se extind asupra tuturor etapelor de transfer al mărfii:96
– obligaţia de a livra şi de a prelua marfa;
– suportarea cheltuielilor de ambalare;
– controlul calitativ şi cantitativ;
– locul de trecere a cheltuielilor şi riscurilor de la vânzător la cumpărător;
– obligaţia vânzătorului de a aviza cumpărătorii săi că a pus marfa la dispoziţie;
– încheierea contractului de transport şi obţinerea documentelor de livrare;
– obligaţia altor documente (licenţă, certificat, de origine, factură consulară etc.);
– organizarea vămuirii şi plata taxelor vamale.
93
94
95
A. Puiu– Op. cit.
96
Regulile INCOTERMS, CCI Paris, 1990
50
INCOTERMS a fost revizuit în cinci etape, din care ultima în anul 1990.
În fapt, regulile INCOTERMS includ 13 CONDIŢII DE LIVRARE, grupate în
patru categorii:
a) grupa E – plecarea de la fabrică;
b) grupa F – transportul principal neplătit;
c) grupa C – transportul principal plătit;
d) grupa D – plata fracţionată, după cum convin părţile.
Dintre cele 13 condiţii, sunt utilizate cel mai frecvent în practică 4 condiţii:97
♦ FOB – (Free on Board) Franco la bord (vas)… urmează nume port de
expediere (Constanţa); în principial se foloseşte transportul pe mare sau căile navigabile.
Înseamnă că vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare când a trecut marfa
peste balustrada vasului în portul de expediere numit şi a îndeplinit formalităţile de export.
Cumpărătorul va suporta toate costurile şi riscurile de pierdere sau avarie din acel punct.
În sinteză, obligaţiile părţilor sunt:
FOB
Obligaţiile vânzătorului Obligaţiile cumpărătorului
– livrează marfa şi factura comercială – plăteşte preţul prevăzut în contract
– obţine pe costul şi riscul său licenţă de – obţine pe costul şi riscul său orice licenţă
export + alte formalităţi de import şi alte formalităţi, inclusiv pentru
tranzit
– contract transport şi asigurare: nici o – contractează transportul pe costul lui +
obligaţie asigurare
– transferă riscurile în momentul şi punctul – preia toate riscurile de pierdere sau
numit avarie din punctul numit (port).
– verificare, ambalare, marcare conform
contractului.
♦ CIF - (Cost, Insurance and Freight) Cost, Asigurare şi Navlu până la ……

port de destinaţie; în principal, pentru transport pe mare sau cale navigabilă internă.
Înseamnă că vânzătorul plăteşte costurile şi navlul pentru a duce mărfurile în portul
de destinaţie + contractează asigurarea şi plăteşte prima de asigurare pe mare împotriva
riscului cumpărătorului de pierdere sau avarie a mărfurilor pe tipul transportului +
îndeplineşte formalităţile de export. În sinteză, obligaţiile părţilor sunt:
CIF
Obligaţiile vânzătorului Obligaţiile cumpărătorului
– livrează marfa şi factura comercială – plăteşte preţul conform contractului
– obţine pe costul şi riscul său licenţa de – obţine pe costul şi riscul său licenţa de
export şi alte formalităţi import şi alte formalităţi
– contractează şi plăteşte pe costul său – contract transport + asigurare: nici o
transport + asigurare în numele obligaţie
cumpărătorului care, dacă va fi cazul,
97
Regulile INCOTERMS, CCI Paris, 1990
51
poate reclama ulterior (110% din
valoarea mărfii)
– suportă toate riscurile de pierdere sau – transferă riscurile în portul de expediţie
avarie până în port expediţie (deşi (dacă vor apare litigii va reclama el la firma
transportul se achită până la destinaţie, de asigurare).
iar asigurarea se încheie de el, dar în
numele cumpărătorului.
♦ CIP - (Carriage and Insurance paid to …) transport şi asigurare plătite până
la… urmează numele loc de destinaţie, pentru orice tip de transport.
Înseamnă că vânzătorul plăteşte transportul până la locul de destinaţie + procură
asigurarea împotriva riscului cumpărătorului de pierdere sau avarie pe timpul transportului,
deci contractează asigurarea + îndeplineşte formalităţile de export + transferul riscurilor
are loc la data şi locul livrării mărfurilor la primul cărăuş (în baza poliţei de asigurare
cumpărătorul va reclama ulterior dacă va fi cazul).
♦ DAF - (Delivered at Frontier) …. Numele locului Franco frontieră …. loc
numit; în principial, pentru transport pe calea ferată sau rutier, dar şi alte mijloace.
Înseamnă că vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare când mărfurile sunt
făcute disponibile, cu formalităţile pentru export îndeplinite, în punctul şi la locul numite
de frontieră, dar înainte de frontiera vamală a ţării vecine (de regulă, frontiera vamală a
ţării exportatoare). Totodată, vânzătorul:
– angajează contractul de transport şi-l achită pe costul lui până la punctul numit;
– nu are obligaţii privind contractul de asigurare;
– suportă toate riscurile de pierdere sau avarie până la locul şi momentul ajungerii
mărfii la punctul numit.
6. Recepţia mărfurilor şi controlul calităţilor se realizează fie prin autorecepţie la
vânzător, fie prin recepţie la cumpărător sau un terţ organ specializat.
7. Condiţiile de plată: pentru a elimina sau atenua riscul de neplată se recomandă
credit documentar, acreditiv documentar, scrisoare de credit etc.
8. Dispoziţii privind expedierea şi transportul, care se prevăd în corelaţie cu
punctul 5 (modalităţi şi termene de livrare):
– condiţia FOB: expedierea şi alegerea rutei revine cumpărătorului care suportă
costul transportului;
– condiţia CIF: vânzătorul se ocupă de expediere, transport, asigurare pe parcurs
extern, deoarece el suportă costul transportului.
9. Remiterea documentelor de la vânzător la cumpărător include remiterea facturii,
certificate de origine, de calitate, documente de livrare, de asigurare, documentaţii tehnice
şi know-how pentru instalaţii complexe, alte documente
10. Transferul proprietăţii are loc, de regulă, începând din momentul în care
riscurile trec de vânzător la cumpărător.98
11. Reclamaţii privind cantitatea şi calitatea, penalităţi: se precizează condiţiile şi
termenele în care cumpărătorului poate reclama astfel de deficienţe.
Penalităţile, de regulă, nu pot să depăşească paguba suferită sau câştigul nerealizat.
12. Soluţionarea litigiilor: include partea sau clauzele din contract prin care se
prevăd clauze de soluţionare pe cale amiabilă, prin tratative şi negocieri. În caz contrar se
recurge la arbitraj de regulă, internaţional.
13. Dispoziţiile finale: includ prevederile contractului extern de vânzare-cumpărare
prin care se stipulează:
98
A. Barelier, coord. – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995
52
– interzicerea transmiterii unor terţe persoane a drepturilor şi obligaţiilor
contractuale de către o parte;
– numărul de exemplare din contract care se semnează ca originale;
– dacă anexele sunt incluse sau nu în contract;
– alte clauze.
53
CAPITOLUL 6
TEHNICI DE PLĂŢI APLICATE ÎN TRANZACŢIILE COMERCIALE

INTERNAŢIONALE
6.1. Sisteme, modalităţi, tehnici
Pentru “actorii” comerţului exterior şi alţi profesionişti ai comerţului internaţional,

aceste tehnici de plăţi, dar în aceeaşi măsură de finanţare, au un impact direct asupra
activităţii practice curente. Trebuie făcută distincţia clară între:99
• instrumente de plată;
• tehnici (modalităţi) de plată.
Prin instrumente de plată noi înţelegem instrumentele pe care se sprijină toate
sistemele de plăţi:100
– viramentul;
– cecul;
– cardul bancar;
– efectul de comerţ;
– avizul de prelevare.
Aceste instrumente se aplică pe pieţele interne ca şi pe pieţele externe. Fiecare din
instrumentele menţionate are unele avantaje (mai mult sau mai puţin costisitoare, mai mult
sau mai puţin rapide, relative la iniţiativa de emisie, relative la recunoaşterea datoriilor
etc.) precum şi unele inconveniente (iniţiativa de emisie, riscul de pierdere sau furt etc.). Pe
baza acestor instrumente de plată, în cadrul SBI au fost dezvoltate mai multe tehnici şi/sau
modalităţi de plată:
– plata contra factură;
– plata contra trată (scrisoare de schimb);
– plata contra cec;
– ordinul de plată;
– biletul la ordin;
– creditul documentar;
– incassou-ul documentar;
– alte tehnici şi/sau modalităţi de plată.
Fiecare tehnică de plată implică, în acelaşi timp, avantaje şi dezavantaje pentru cele
două părţi din contractul de comerţ exterior:
• vânzător (exportator);
• cumpărător (importator).
În general, creditul documentar (forma de acreditiv documentar) echilibrează
pretenţiile celor două părţi şi poate garanta punerea în practică a obligaţiilor asumate de
fiecare parte (sarcinile asumate de contractanţi).
99
100
S. Gaftonic – Practici bancare internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1995
54
6.2. Plata contra factură
În cadrul tehnicii de plată contra factură, exportatorul (vânzătorul), după ce a

expediat marfa, încredinţează băncii sau direct importatorului documentele convenite prin
contract. Printre aceste documente, factura comercială este cel mai important document
prin care se fixează preţul; alte documente care pot sau nu însoţi factura comercială:
– documentul de transport (contractul de transport, scrisoarea de trăsură etc.);
– certificatul de asigurare;
– certificatul de provenienţă etc.
“Este posibil să se ceară plata mărfii exportate prin simpla prezentare a facturii
comerciale importatorului sau când creditul convenit cumpărătorului ajunge la termen”.101
Factura comercială (şi eventual celelalte documente) pot fi însoţite sau nu de un efect de
comerţ (de exemplu: trată), care va fi dat importatorului contra plăţii sau acceptării. În
virtutea acestor documente, importatorul trebuie să facă un virament bancar internaţional
prin care dă ordin băncii sale să-i debiteze contul pentru a credita contul exportatorului.
Viramentul bancar poate avea loc prin telex sau prin sistemul SWIFT. În cazul plăţii contra
factură, importatorul poate foarte bine să nu plătească niciodată, chiar dacă banca păstrează
documentele; deci securitatea este foarte redusă pentru vânzător (risc de non-transfer, risc
logistic etc.).
“Faptul de nu pune în aplicare securitatea plăţii, evită o greutate birocratică şi
administrativă, dar trebuie ştiut că, în caz de litigiu, nefiind prevăzută nici o barieră de
protecţie, cumpărătorul îşi poate impune voinţa să modifice în mod unilateral condiţiile de
plată”.102 Această tehnică de plată poate fi utilizată în cazul unor sume mici sau în
tranzacţiile între societăţi care dau dovadă de încredere reciprocă sau fac parte din acelaşi
grup.
6.3. Plata contra trată (scrisoare de schimb)
Scrisoarea de schimb sau trata este un înscris prin care o persoană numită trăgător
(creditorul-exportatorul) dă un ordin unei alte persane numite tras (debitorul-importatorul)
să plătească o sumă oarecare, unei alte persoane numite beneficiar, adesea trăgătorul el-
însuşi sau banca sa. Părţile implicate în emiterea unei trate şi schema simplificată a
funcţionării acestei tehnici de plată sînt prezentate în figura 6.1. Menţiunile obligatorii
pentru o trată sunt:
– cuvântul “scrisoare de schimb” sau “trată” inserat în chiar textul titlului;
– ordinul de plată a unei sume;
– numele trasului;
– numele beneficiarului;
– scadenţa (sau la vedere);
– locul plăţii (sau domiciliul trasului);
– data şi locul creării (sau domiciliul trăgătorului);
– numele şi semnătura trăgătorului.
101
D. P. Monod – Moyens et techniques de paiement internationaux, 2e Edition, Ed. ESKA, Paris, 1995
102
D. P. Monod – Op. cit.
55
Figura 6.1. Schema simplificată a funcţionării unei trate
Tras
Trăgător Beneficiar Alţii

Cambia serveşte ca:103
– instrument de plată: trăgătorul are de încasat o sumă de la tras dar are în acelaşi
timp de achitat o datorie altei persoane (beneficiarul);
– instrument de credit: în intervalul de timp ce survine de la emiterea cambiei şi
până la plata ei efectivă (care uneori este foarte mare) aceasta circulă în condiţii specifice,
ca instrument de credit. Cambia trebuie să conţină: denumirea de cambie, ordinul
necondiţionat de a plăti o sumă, termenul de scadenţă (30, 60, 90, 180 zile) etc. Dacă nu se
menţionează scadenţa, cambia este plătibilă la vedere; dacă nu se menţionează locul plăţii
acesta este domiciliul trasului, iar dacă nu se menţionează locul de emitere - domiciliul
trăgătorului.
În perioada cât circulă ca instrument de credit, există o serie de operaţiuni sau
tehnici specifice aplicate cambiei:
• avalizarea – este o operaţiune care apare în situaţia în care trăgătorul nu este
sigur de solvabilitatea trasului, motiv pentru care apelează la o garanţie, denumită aval, din
partea unei terţe persoane (o bancă), care se înscrie sub semnătură pe una din părţile
cambiei;
• andosarea – este tehnica de transmitere a cambiei prin gir sau andosare şi se
realizează printr-o dispoziţie scrisă pe cambie de beneficiar, care ordonă trasului să achite
suma arătată unei alte persoane (sau la ordinul ei) menţionate expres;
• scontarea – operaţie prin care posesorul cambiei obţine de la o bancă
comercială, înainte de scadenţă, suma înscrisă pe cambie minus:
– dobânda aferentă sumei înscrisă din acel moment şi până la scadenţă;
– valoarea de scont drept comision al băncii
• rescontarea – operaţie prin care banca comercială prechimbă cambia în bani la
banca centrală, care percepe pentru aceasta taxa oficială a scontului (de aici se influenţează
nivelul aproximativ al ratei dobânzii);
• forfetarea – vinderea cambiei, indiferent de scadenţă, la o instituţie financiară
specializată, alta decât băncile comerciale, care preiau riscul de neplată, contra unei taxe de
forfetare superioare taxei de scont.
În operaţiunile de comerţ exterior, plata contra trată se utilizează mai ales în
corelaţie cu alte modalităţi de plată (credit documentar, factură etc.).104
Beneficiarul plăţii este în general exportatorul el-însuşi şi trata poate fi la vedere
sau la termen. În această din urmă ipoteză, trata este un titlu de credit; exportatorul îşi
poate mobiliza creanţa prin scontarea tratei la o bancă comercială. Totuşi, există unele
inconveniente pentru exportator când utilizează numai o simplă trată ca mod de plată (risc
de pierdere sau furt, riscul neplăţii, poate să nu fie utilizat în toate ţările etc.). În plus,
exportatorul poate să-şi mobilizeze creanţele rezultate şi prin alte instrumente şi tehnici
mai favorabile din punctul său de vedere (credit documentar).
103
G. Kingsburg – An introduction to World Financial Market, Open University, 1996
104
*** – Manual de operaţiuni documentare în comerţul exterior, Union de Banques Suisses, Chişinău, 1993
56
6.4. Plata contra cec
Cecul este un ordin scris şi necondiţionat de plată dat de o persoană (trăgător) unei
alte persoane (o bancă cel mai des), pentru a plăti o sumă unui beneficiar. Ca tehnică de
plată în comerţul exterior, beneficiarul cecului este exportatorul. Bineînţeles, banca nu
acceptă să plătească decât dacă există fonduri suficiente în contul clientului său (importator
sau trăgător). Existenţa fondurilor la bancă, în numele importatorului, constituie provizia
cecului (trebuie să fie făcut de trăgător).105
În comerţul exterior, cecul este un mijloc de plată mai puţin rapid, deoarece, emis
de importator, este expediat exportatorului care îl va transmite apoi băncii sale. Suma
cecului este debitată din contul importatorului în contul exportatorului. Utilizarea cecului
ca modalitate de plată în comerţul extern implică unele riscuri: riscul de cec fără resurse,
risc de pierdere sau de furt, risc de opoziţie din partea trăgătorului, risc de schimb etc.
Această tehnică de plată poate fi utilizată în cazul unor sume mici (plata avansurilor,
comisioanelor etc.).
6.5. Biletul la ordin
Biletul de ordin este un înscris prin care o persoană numită subscriptor (debitorul-
importator) recunoaşte datoria şi se angajează să plătească beneficiarului (creditorul-
exportatorul) o sumă oarecare, la o dată determinată. Menţiunile obligatorii pentru biletul
de ordin sunt:
– formula “bilet de ordin” inserată în chiar textul biletului;
– promisiunea (angajamentul) de plată a unei sume determinate;
– scadenţa (sau la vedere);
– locul plăţii (sau domiciliul subscriptorului);
– numele beneficiarului;
– data şi locul de emitere;
– semnătura subscriptorului.
Sunt aplicabile biletului de ordin, în măsura în care ele nu sînt incompatibile prin
natura lor, toate dispoziţiile relative la scrisorile de schimb (scadenţă, acceptare, aval,
andosarea, scontarea etc.).
Biletul de ordin poate fi la vedere sau la termen (în ipoteza a doua, el este un titlu
de creanţă care devine un ordin de plată la scadenţa creditului convenit de exportator).
Plata biletului de ordin la termen se efectuează în acelaşi fel ca pentru o trată. “Acest mod
de plată este de fapt puţin utilizat în comerţul internaţional”.106
6.6. Ordinul de plată
Ordinul de plată este un înscris prin care o persoană numită ordonator (importator)
dă un ordin băncii sale să plătească o sumă oarecare în favoarea unei alte persoane numite
beneficiar (exportator). În general, pentru realizarea ordinului de plată există înscrisuri
105
106
Y. Simon – Techniques financières internationales, 5e Edition, Economica, Paris, 1988
57
adecvate puse la dispoziţie de bănci pentru facilitarea abordării operaţiunii. În cadrul SBI,
în virtutea ordinului de plată, va fi efectuat un virament bancar internaţional între cele două
conturi ţinute într-o singură bancă sau ţinute de două bănci deferite (în acest din urmă caz,
operaţiunea are loc prin viramente între cele două bănci şi/sau o compensare intra-
bancară).107
În practica comerţului exterior, ordinul de plată este puţin folosit; se recomandă
pentru plata şi încasarea avansurilor, comisioanelor etc. Dacă între importator şi exportator
există relaţii de încredere şi au loc tranzacţii foarte frecvente, importatorul poate autoriza
creditorul (exportatorul) să preleveze din contul său, printr-o prelevare automată, toate
sumele datorate (în acest caz, exportatorul prezintă avize de prelevare automată băncii
importatorului, care va plăti dacă sunt resurse în cont). Acest mod de plată este bine
adaptat mijloacelor moderne de lucru în cadrul SBI (de exemplu: SWIFT) şi este foarte
rapid, dar prezintă inconvenientul de a genera litigii când creditorul face prelevări abuzive
sau eronate.
6.7. Creditul documentar
Creditul documentar sau documentary credit este un mijloc (tehnică) de plată

condiţionată şi, în acelaşi timp, un instrument de credit care poate fi utilizat în comerţul
internaţional în două formule:
– acreditiv documentar (numit curent credit documentar);
– scrisoare de credit comercial.
Trebuie făcută menţiunea că, în cadrul SBI precum şi în practica comerţului
exterior, pentru creditul documentar (acreditiv documentar) se aplică Regulile şi uzanţele
uniforme ale creditului documentar puse în aplicare sub egida Camerei de Comerţ
Internaţionale Paris (RUU 500); aceste reguli sînt universal recunoscute şi constituie un
veritabil cod mondial în materie de comerţ internaţional.108
 Creditul documentar (documentary credit)
Creditul documentar sau acreditivul documentar a apărut progresiv din practica
comerţului exterior şi din practica Sistemului Bancar Internaţional, ca o garanţie de plată
emisă de o bancă în favoarea unui exportator. Termenii acestei garanţii sînt exprimaţi într-
un document denumit deschiderea creditului documentar. “Principiul de bază al creditului
documentar este sistemul de troc: se schimbă documente contra unei plăţi”.109
Un credit documentar este un angajament condiţionat de plată dat de o bancă; mai
precis, este un angajament luat de o bancă (emitentă) şi dat vânzătorului (beneficiar-
exportator), la cererea şi conform instrucţiunilor cumpărătorului (ordonator-importator), de
a opera sau de a cere operarea unei reglementări, fie efectuând o plată, fie acceptând sau
negociind unele efecte de comerţ până când apare concurenţa unei sume specificate,
aceasta cu o întârziere determinată şi sub prezentarea unor documente precizate. Creditul
documentar s-a dezvoltat în funcţie de nevoia de securitate simţită simultan şi de
exportator şi de importator. “Creditul documentar este singura metodă universal admisă
care permite realizarea unui compromis acceptabil între obiectivele vânzătorului şi cele ale
cumpărătorului”.110 Părţile care intervin în punerea în aplicare a creditului documentar:
• ordonatorul (cumpărător-importator);
• beneficiarul (vânzător - exportator);
107
108
109
110
Y. Simon – Op. cit.
58
• banca emitentă (banca cumpărătorului);
• banca notificatoare (banca corespunzătoare băncii emitente, în principiu situată
în ţara vânzătorului);
• banca vânzătorului, eventual o bancă confirmatoare.
Schema simplificată a funcţionării unei operaţiuni de credit documentar este
prezentată în figura 6.2..
În practica comerţului exterior, există diferite tipuri de credit documentar:
– creditul revocabil (care poate fi amendat sau anulat în orice moment fără aviz
sau notificare prealabilă adresată vânzătorului);
– creditul irevocabil (care nu poate fi amendat sau anulat decât cu acordul tuturor
părţilor implicate, inclusiv beneficiarul);
– creditul irevocabil şi confirmat (un credit irevocabil care este în plus confirmat
de banca notificatoare şi/sau altă bancă situată în ţara vânzătorului);
Figura 6. 2. Schema simplificată a creditului documentar
VÂNZĂTOR CUMPĂRĂTOR
(EXPORTATOR) (IMPORTATOR)
BANCA BANCA CUMPĂRĂTOR

NOTIFICATOARE
VÂNZĂTORULUI (IMPORTATOR)
(CONFIRMATOARE)
– un credit special de tip înnoibil sau revolving, care se reînnoieşte automat când
suma iniţială a fost utilizată sau când s-a terminat o perioadă determinată;
– un credit special de tip transferabil (o parte din creditul deschis în favoarea
exportatorului este “transferată” furnizorului real al mărfii);
– un credit special de tip contra-credit sau back to back, care este ca şi
precedentul (beneficiarul cere băncii sale să deschidă un alt credit documentar în favoarea
furnizorului sau a intermediarului său, dar al doilea credit este “sprijinit” de primul care îi
slujeşte de garanţie);
– un credit special de tip plată anticipată sau red clause, care este pus în aplicare
când importatorul face avansuri de plată exportatorului său;
– alte tipuri de credite documentare speciale şi aranjamente particulare între
importator şi exportator.
Pentru fiecare tip de credit documentar menţionat, schema de funcţionare (figura
6.2.) se prezintă de o manieră mai complicată; dar principiul rămâne acelaşi.
Pe de altă parte, Sistemul Bancar Internaţional asigură pentru fiecare tip de credit
toate garanţiile de funcţionare conforme cu Regulile şi uzanţele uniforme ale CCI (RUU
500). În practica comerţului exterior şi a SBI, modalităţile de funcţionare a creditului
documentar sînt următoarele:111
• documente contra plata la vedere: sînt modalitatea cea mai simplă, când banca
notificatoare (emitentă) se angajează să plătească suma creditului contra documente cu
111
A. Barelier – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1993
59
condiţia ca acestea să fie în ordine (conforme cu condiţiile de credit documentar, de
contract etc.);
• documente contra acceptării: când banca notificatoare sau confirmatoare se angajează
să accepte tratele trase de beneficiar sau să-şi asume responsabilitatea de a se accepta;
• documente contra negocierii: când banca notificatoare scontează efectul de comerţ tras
de fiecare persoană menţionată la credit;
• documente contra plată diferită: când banca (emitentă, notificatoare sau confirmatoare)
se angajează, în scris, să efectueze plata la scadenţă (diferenţa principală în raport cu
cele două cazuri precedente consistă în faptul că beneficiarul creditului nu poate sconta
acest document).
Pentru fiecare modalitate de funcţionare a creditului documentar şi, de asemenea,
pentru fiecare tip de credit special, beneficiarul trebuie să ţină cont de:
– data de validitate care indică ziua după care creditul este caduc;
– intervalul prezentării documentelor, care începe să curgă de la data expedierii
mărfii, conform contractului;
– locul prezentării documentelor (banca emitentă sau banca notificatoare).
În comerţul internaţional, importatorul utilizează creditul documentar mai ales când
nu e sigur că vânzătorul îşi va îndeplini obligaţiile şi/sau când el doreşte să obţină un
avantaj de la vânzător (preţ, întârziere etc.); în acelaşi timp, exportatorul utilizează creditul
documentar mai ales când doreşte să-şi acopere riscul comercial şi politic şi/sau doreşte să
fie plătit în momentul expedierii mărfii.
Problemele care pot apare în aplicarea unui credit documentar:
• data limită de expediere a mărfii şi/sau data validităţii creditului nu au fost
respectate;
• suma şi/sau cantitatea sînt diferite de cele care sînt menţionate în credit;
• documentele nu sînt conforme cu cele cerute de credit şi de contract.
La nivelul întreprinderilor de comerţ exterior, la punerea în aplicare a unui credit
documentar, beneficiarul trebuie să fie prudent pentru a se achita de angajamente şi a evita
problemele mai susmenţionate. Creditul documentar prezintă, pentru exportator, două
avantaje foarte importante: acoperirea creanţei în străinătate şi o mare securitate de plată
prin garanţii bancare. Oricum, există un inconvenient în acest caz al tehnicii de plată prin
credit documentar: greutatea de a manipula toate aceste documente cerute şi complexitatea
procedurii. “În schimbul securităţii aduse exportatorului, creditul documentar face să-i
apară băncii un risc tehnic rezultat dintr-o eroare în verificarea documentelor, un risc
constând din eventuala insolvabilitate a băncii emitente şi un risc politic inerent pentru
toate angajamentele luate în contul unei entităţi străine”. 112 Dar, printre alte activităţi, SBI
are un rol de perfecţionare şi acoperire a unor riscuri care însoţesc operaţiunile de comerţ
exterior. Totuşi, în practica comerţului internaţional, cel mai adesea se implică tehnica de
plată prin credit documentar (formula de acreditiv documentar), în raport cu celelalte
tehnici de plată.
 Scrisoarea de credit (Letter of credit)
Ca tehnică de plată în comerţul internaţional, scrisoarea de credit (letter of credit)
seamănă cu creditul documentar, deoarece ea este în acelaşi timp un mijloc de plată
condiţionat şi un instrument de credit acordat de o bancă clientului său importator; în plus,
documentele utilizate în acest caz sînt comparabile cu documentele specifice ale creditului
documentar. Oricum, există diferenţe fundamentale între cele două tehnici de plată:
– scrisoarea de credit este trimisă de banca emitentă direct firmei de comerţ
exterior (la exportator sau la beneficiar);
112
60
– scrisoarea de credit nu aduce o securitate similară de plată exportatorului;
– scrisoarea de credit este puţin utilizată în comerţul internaţional.
Scrisoarea de credit comercial, emisă în favoarea exportatorului de banca
importatorului, autorizează beneficiarul să tragă asupra acestei bănci sau alta desemnată o
trată documentară. Oricum, ea prezintă totuşi mai puţine garanţii pentru exportator,
deoarece plata va fi efectuată la banca emitentă ceea ce lasă să existe riscul de non-transfer
(riscul comercial spre banca emitentă este total). Pentru evitarea riscului comercial,
scrisoarea de credit trebuie confirmată de banca exportatorului, când tehnica de plată prin
scrisoare de credit se apropie de un credit documentar.
Un caz particular al scrisorii de credit este scrisoarea de credit stand by, care
serveşte de garanţie când cumpărătorul nu face faţă angajamentelor sale (este, de fapt, o
garanţie pusă în practică de SBI; şi ea nu trebuie să fie confundată cu un mijloc de plată).
6.8. Incassou-ul documentar
Tehnica de plată prin incassou documentar se numeşte uneori “remiza

documentară” şi consistă într-o operaţie prin care exportatorul, după ce a expediat marfa,
încredinţează băncii documentele convenite şi destinate a fi remise contra plată şi/sau
acceptare. Diferenţa incassou-ului faţă de plata contra factură: în acest caz exportatorul
mandatează banca pentru încasarea sumei datorată de cumpărătorul său la momentul
prezentării documentelor reprezentând marfa.
Documentele care pot fi convenite între cei doi sunt:
– documentele de transport (conosament, scrisoare de trăsură, document de
transport combinat etc.);
– factura comercială;
– certificatul de asigurare;
– alte documente.
În general, sînt utilizate două forme de incassou documentar:
• documente contra plată (remiterea se face contra plăţii imediate);
• documente contra acceptare (o trată etc.).
Tehnica de plată prin incassou documentar este puţin utilizată în comerţul
internaţional (mărfurile sunt expediate fără nici un angajament de plată din partea
cumpărătorului; riscul de non-transfer, risc logistic etc.). “Garanţiile oferite de acest mijloc
de plată sînt departe de a fi perfecte”.113
113
61
CAPITOLUL 7
TEHNICI DE FINANŢARE ÎN TRANZACŢIILE COMERCIALE

INTERNAŢIONALE
7.1. Definiţii şi clasificări
Finanţarea activităţilor comerciale externe se analizează din două perspective:

• una bancar-monetară, ce include sumele de bani în diverse valute cu care
băncile contribuie la derularea operaţiunilor externe;
• o perspectivă mai largă, ce include toate modalităţile de asigurare a mijloacelor
de plată în tranzacţii internaţionale.
Din ambele perspective, finanţarea comerţului exterior al unei ţări (România) poate
avea loc din:114
– surse interne: prin care se finanţează exportul pe baza unor credite şi subvenţii,
care la rândul lor au la bază încasările din export şi prestări servicii;
– surse externe: se finanţează importul în principal, pe baza unor fonduri alocate
drept credite de alte state, instituţii financiare internaţionale (FMI, Banca Mondială etc.)
sau alte bănci particulare străine.
În finanţarea comerţului exterior se aplică mai multe tipuri de tehnici de creditare şi
categorii de credite. Succint, creditele din comerţul exterior se pot clasifica:
♦ După obiectul creditării:
– credite comerciale, care sunt de regulă şi credite-furnizor, acordate pentru
finanţarea exportului de mărfuri, maşini, utilaje etc.;
– credite bancare sau financiare, care sunt de regulă credite cumpărător, acordate
pentru efectuarea unor importuri.
♦ Funcţie de participanţi:
– credite guvernamentale practicate între state (prin intermediul băncilor);
– credite bancare la care participă numai banca şi clientul ei;
– credite acordate de instituţii financiare internaţionale (Banca Mondială, BIRD
etc.);
– eurocreditele, acordate în eurovalute de consorţii bancare la clienţi publici sau
privaţi.
♦ Din punctul de vedere al duratei de creditare:
– credite pe termen scurt: 0-2 ani;
– credite pe termen mediu: 2-5 ani;
– credite pe termen lung: 5-10 ani sau mai mult.
♦ Funcţie de modalitatea de acordare a creditelor:
– credite în cont curent, acordate de băncile comerciale clienţilor (se completează
prin credite ramburs);
– credite de scont, rezultate prin scontarea tratelor ce apar în tranzacţii
internaţionale.
♦ Funcţie de garanţia rambursării:
114
A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, 1992
62
– credite garantate;
– credite negarantate.
♦ Din punctul de vedere al costului cu care se acordă:
– credite cu dobândă fixă;
– credite cu dobândă variabilă.
Durata de creditare în comerţul exterior cuprinde intervalul dintre momentul
acordării creditului şi cel al rambursării lui integrale, şi se compune din: perioada de
utilizare a creditului, perioada de graţie şi perioada de rambursare. Durata de acordare a
creditului depinde de obiectul creditului, de situaţia cererii şi ofertei pe piaţa creditului
internaţional, de poziţia firmei de export-import, de situaţia politică din ţara beneficiarului
etc.115 Ca modalitate de eliberare a creditului, acesta se face prin viramente interbancare,
scriptural; se pune la dispoziţia (contul) beneficiarului de credit, care-l poate utiliza o
singură dată sau în tranşe.
Costul creditului în comerţul exterior este determinat de dobânda percepută de
creditor, de primele de asigurare şi de diverse speze bancare. Dobânda plătită de debitor se
exprimă ca procent la suma creditului pe timp de un an de zile, iar nivelul ei depinde de
mărimea taxei de scont de pe piaţa creditorului şi de alţi factori. La creditele acordate pe
termen lung, de regulă dobânda este mai mare ca la creditele pe termen scurt. La creditele
în eurovalute, nivelul dobânzii ţine seama de rata dobânzii interbancare la depozitele la
termen de pe piaţa Londrei, numită LIBOR. Rata dobânzii negociate, este mai mare cu 1-
2% decât valoarea LIBOR.
Creditul este indispensabil comerţului internaţional, pentru că termenii şi condiţiile
de plată sunt elemente importante pentru obţinerea de contracte; uneori, modalităţile de
finanţare determină operaţiunile de export, în aceeaşi măsură ca şi calitatea produselor
exportate.116 După cel de-al doilea război mondial, Sistemul Bancar Internaţional se
adaptează exigenţelor comerţului internaţional şi pune în practică progresiv diferite tipuri
de credit şi/sau modalităţi de finanţare pentru fiecare tip de operaţiune de comerţ exterior.
Trebuie să se facă distincţia între:117
• creditul şi/sau finanţarea operaţiunilor de export (import);
• finanţarea investiţiilor în străinătate.
Pentru firmele româneşti, numai modalităţile de credit şi de finanţare a
exporturilor trebuiesc luate în considerare (investiţiile în străinătate joacă un rol secundar).
România, ca şi alte PVD, pot produce şi exporta produse manufacturate, bunuri şi
echipamente pe pieţele internaţionale, dar trebuie dezvoltat sistemul instituţional
susceptibil de a mobiliza credite suficiente pe termen mediu şi lung exportatorilor români
(astăzi: EXIMBANK şi Centrul de Comerţ Exterior etc.). O întreprindere românească
implicată într-o operaţiune de comerţ exterior (ICE, producător etc.) poate să recurgă, în
plan teoretic, la:
– piaţa internă pentru obţinerea fondurilor necesare (în monedă naţională şi/sau
devize);
– pieţele financiare internaţionale (finanţare în devize).
Modalităţile principale de finanţare a exporturilor sau de credite la export sunt:
– credite de prefinanţare la export (în lei sau în devize);
– credit pe termen scurt (în lei sau în devize);
– credit pe termen mediu şi lung (în lei sau în devize);
– modalităţi neconvenţionale de finanţare.
115
116
S. Gaftoniuc – Practici bancare internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1995
117
63
În acelaşi timp, în cadrul SBI şi, de asemenea, în sistemul bancar român este vorba:
– de acorduri guvernamentale de credit şi de protocoale bancare;
– de garanţii bancare.
De fapt, “... creditele pe termen scurt, pe de o parte, pe termen mediu şi lung, pe de
altă parte, sunt principalele modalităţi de finanţare a exporturilor”.118 Dar, Sistemul Bancar
Internaţional joacă un rol important în dezvoltarea schimburilor comerciale internaţionale,
printr-o largă gamă de operaţiuni şi de tehnici puse la dispoziţia profesioniştilor din
comerţul internaţional.119
În cea mai mare parte a ţărilor industrializate, au fost puse în aplicare tehnici de
finanţare a exporturilor (şi de investiţii în străinătate) din ce în ce mai perfecţionate, mai
ales pentru contracte complexe (bunuri şi echipamente, construcţii de uzine “la cheie”
etc.). Este evident că noţiunea de credit, mai ales creditul pe termen lung, constituie un
element esenţial al acestor contracte, ceea ce pune probleme particulare de apreciere a
riscurilor politice şi monetare, de garanţie, de modalităţi de plată, de cost al creditelor
utilizate, de mobilizare şi creanţe.120 În plus, faţă de riscul industrial şi comercial asumat
normal, exportatorul nu poate să se expună la riscuri pe care nu le poate stăpâni (politice,
monetare etc.). Este rolul SBI, prin unele tehnici de plată, prin unele tehnici de finanţare şi
prin garanţii la export, să aducă o securitate la export şi să minimizeze riscurile specifice
operaţiunilor de comerţ exterior.
7.2. Credite de prefinanţare
O întreprindere care are o cifră de afaceri regulată din exporturi poată să urmeze
prefinanţarea activităţilor sale prin mai multe metode:
– o prefinanţare prin avansuri obţinute de la importatorii săi (clienţi);
– o prefinanţare printr-un credit documentar deschis de importator (un credit de
tip red clauze, de tip revolving etc.);
– o prefinanţare prin credite de trezorerie mobilizabile pe lângă banca centrală,
prin intermediul băncilor comerciale.
În special în cadrul unui contract cu valoare mare a mărfurilor la export, a unui
contract de lucru în străinătate, a unui contract de furnizare de echipamente - exportatorul
sau producătorul poate solicita băncii sale şi/sau unei bănci specializate (de exemplu
EXIMBANK etc.; pentru firmele româneşti) să obţină un credit de prefinanţare a
activităţilor privind direct exportul şi/sau privind importul de materii prime şi bunuri
destinate producţiei de export. Se poate vorbi de credite de prefinanţare la export numite
revolving (în unele ţări); sunt acordate pentru o durată de un an, reînnoibile, şi valoarea lor
este în funcţie de cifra de afaceri şi de durata ciclului de producţie.121
În general, avem două tipuri de credite de prefinanţare:122
– credite de prefinanţare specializate;
– credite de prefinanţare cu procent stabilizat.
• Creditele de prefinanţare specializate privind contractele de valori mari (de
exemplu: ansambluri “la cheie”, lucru în străinătate pentru o durată lungă etc.) au ca
obiectiv să acopere decalajul de trezorerie al exportatorului sau producătorului, între data
118
119
A. Burciu – La pratique bancaire dans le commerce international, IUT “Paul Sabatier”, Toulouse, 1996
120
A. Barelier, coord. – Exporter, 11e edition, Foucher, Paris, 1995
121
G. Défossé – Les exportations françaias et leur financement, PUF, Pres Universitaires de France, Paris,
1982
122
Y. Simon – Op. cit
64
semnării contractului şi data de încasare a plăţii. Aceste credite sunt acordate firmelor care-
şi exportă direct marfa, dar pot de asemenea beneficia de o sumă conform cu partea lor în
realizarea producţiei de export. Suma acestor credite poate atinge 100% din decalajul
trezoreriei exportatorului sau producătorului. Costul lor este legat de procentele bancare de
bază precum şi de unele comisioane bancare. Rambursarea unui credit de prefinanţare
specializat este asigurat în funcţie de două aspecte:123
– dacă exportatorul este ulterior finanţat de un credit cumpărător;
– dacă exportatorul este ulterior finanţat de un credit furnizor.
• Creditele de prefinanţare cu procent stabilizat sunt similare cu creditele
specializate, dar procentele de interes se aplică de manieră irevocabilă în tot timpul duratei
prefinanţării, oricare ar fi fluctuaţiile ulterioare ale procentelor bancare de bază. Pentru
exportatori, acest tip de credit de prefinanţare este mai favorabil decât celălalt deoarece
această procedură le permite să-şi includă în preţurile de vânzare unele costuri financiare
fixe, indiferent de variaţia procentajului bancar de bază.
În practica bancară şi, mai ales, în practica de comerţ exterior, cele două forme de
credit de prefinanţare pot fi tratate ca o modalitate de finanţare sau credit pe termen scurt.
Trebuie remarcată flexibilitatea SBI în punerea în aplicare a tehnicilor adaptate
aproape fiecărui tip de operaţiune de comerţ exterior.
7.3. Creditul pe termen scurt
Expansiunea comerţului internaţional a fost legată de dezvoltarea realizărilor

financiare ale SBI, foarte general numite “pe termen scurt” (sub 18 luni) precum şi “pe
termen mediu şi lung” (între 18 luni şi 10 ani sau mai mult). Pentru a se adapta la
exigenţele firmelor de comerţ exterior, SBI poate pune în aplicare modalităţile următoare
de finanţare a operaţiunilor de export:
– creditele de mobilizare de creanţe create, uneori considerate ca o modalitate de
finanţare neconvenţională;
– avansul în devize, prin intermedierea SBI (şi nu ca avansuri obţinute de la
clienţi);
– credite de trezorerie specializate, de la băncile comerciale.
Avansul în devize este o metodă de protecţie contra riscului ratei de schimb, dar
este de asemenea o tehnică de finanţare a operaţiunilor de comerţ exterior. Această
posibilitate poate fi utilizată de exportator sau de producător pentru a-şi finanţa toate
operaţiunile comerciale şi financiare la export precum şi la import. La export, firma poate
să se îndatoreze în devize la banca comercială, fără limită de sumă nici de durată, iar
procentul de dobândă fixat de bancă va fi în funcţie de procentele pieţei de eurodevize.
Aceste posibilităţi de finanţare sunt, totuşi, limitate de reglementările de schimb şi de
credit în ţara celui care împrumută.124
Creditele de trezorerie specializate sunt aplicate în cea mai mare parte a ţărilor
industrializate, în cadrul preocupărilor de stimulare a exporturilor. Obiectivul acestor
credite este de a facilita, pentru exportatori sau producători, căutarea de noi deschideri, mai
ales în ţările PVD; sunt incluse în această categorie:125
– creditele de prospecţie în străinătate (cu procente bancare de bază plus
comisioane ca un ajutor financiar, reînnoibil etc.);
123
A. Burciu – Pratique bancaire dans le commerce international, IUT “Paul Sabatier”, Toulouse, 1996
124
G. Kingsburg – An Introduction to World Financial Market, Renters Open University, 1996
125
65
– creditul de finanţare a stocurilor deţinute în străinătate (mai ales pentru bunurile
şi echipamentele deţinute în străinătate, şi care se aplică în funcţie de valoarea stocurilor,
pentru un an, la procentele de bază bancare plus comision etc.);
– creditele pentru ameliorarea rapidităţii livrării în străinătate (în special când
clientul extern este îndepărtat);
– creditele de mobilizare a indemnizaţiilor de sinistru care trebuie să fie plătite de
o societate de asigurări (pentru acoperirea trezoreriei exportatorului între data sinistrului şi
data deciziei societăţii de asigurare);
– alte tipuri de credite de trezorerie specializate.
7.4. Credite pe termen mediu şi lung
Aceste credite pe termen mediu şi lung permit finanţarea exporturilor de mărfuri,

precum şi diverse contracte de cooperare în producţie în străinătate. În general, este vorba
de două modalităţi de finanţare pe termen mediu şi lung:126
– creditul furnizor;
– creditul cumpărător.
♦ Creditul furnizor este un credit bancar comun acordat exportatorului sau
producătorului care a consimţit partenerului său un termen de plată mai mare de 18 luni
(între 18 luni şi 7 ani – credit pe termen mediu; între 7 ani şi 10 ani şi mai mult – credit pe
termen lung). Acest credit permite exportatorului să încaseze, în momentul livrării parţiale
sau totale de mărfuri, sumele care îi sunt datorate de cumpărătorul străin. În cadrul
creditului furnizor, exportatorul trebuie să negocieze mai întâi cu clientul străin; apoi,
trebuie să negocieze şi să obţină de la banca sa un credit corespondent pentru suma care el
însuşi a consimţit-o partenerului extern. Prin convenţia de credit cu banca sa, pentru
exportator sunt stipulate: condiţiile de punere la dispoziţia sa de fonduri, condiţii de
rambursare, comisioane bancare, eventuale sancţiuni etc.
Deci, în cazul unui credit furnizor, exportatorul rămâne în centrul operaţiunii de
finanţare; în plus, el trebuie să-şi reglementeze poliţa de asigurare, trebuie să recupereze
sumele de la clientul său străin etc.
♦ Creditul cumpărător este o finanţare acordată direct unui cumpărător străin de una sau
mai multe bănci ale exportatorului; principiul general este de a deplasa creditul furnizor
spre cumpărătorul străin. Tehnica de credit a fost pusă în aplicare între 1965-1966 în
marea majoritate a ţărilor industrializate, ca o procedură pentru susţinerea exporturilor
proprii şi activitatea de export a marilor întreprinderi.
În cadrul creditului cumpărător, sunt semnate două contracte distincte şi autonome:
• contractul comercial legând exportatorul şi cumpărătorul său străin;
• contractul sau convenţia de credit între acelaşi cumpărător care ia împrumutul
(sau prin intermediul unui organism financiar din ţara sa) şi una sau mai multe bănci
comerciale din ţara exportatorului.
Dubla negociere pentru cele două contracte trebuie să fie bine sincronizată; în
această procedură, intervenţia băncilor este întotdeauna mai activă şi directă. Banca joacă
un rol central în cazul creditului cumpărător:127
126
Cele două tipuri de credite au fost invocate de către noi în prima parte a cursului, atunci când discutăm
despre instrumente de stimulare şi promovare a exporturilor. Totuşi în structura capitolului de faţă vom
detalia problematica specifică creditului furnizor/cumpărător.
127
A. Burciu – La pratique bancaire dans le commerce international, IUT “Paul Sabatier” Toulouse, 1996
66
– ansamblul de relaţii financiare cu cumpărătorul străin se derulează prin băncile
SBI implicate în operaţiunea de finanţare;
– riscul politic şi riscul comercial care se ataşează cumpărătorului străin sunt
asumate de băncile implicate (ele trebuie să se asigure la o societate de asigurări, la o
bancă centrală, la alte organisme publice);
– riscurile de schimb sunt, de asemenea, asumate de băncile implicate în
operaţiunea de finanţare.
În acelaşi timp, procedura de credit cumpărător necesită o colaborare constantă
între exportator şi banca sa: negocierea celor două contracte, livrarea mărfurilor şi plata
etc. În cazul creditului cumpărător, finanţarea furnizorului (exportatorului) poate să se
realizeze în module, exact după cheltuielile pe care le presupune, în special prin plăţile
progresive în funcţie de prestaţiile interne şi/sau externe. Principiul care a prezidat
instituţia creditului furnizor a fost conservat în cadrul creditului cumpărător, dar această
procedură realizează o mai bună repartiţie a riscurilor de export între diverşii operatori
prezenţi în acest tip de intervenţie financiară (această procedură este mai favorabilă
exportatorului). Prin urmare, pentru exportatorul care şi-a îndeplinit loial obligaţiile
contractuale, nu există nici un risc important în efectuarea operaţiunii de export.128
Mai ales pentru creditele pe termen lung, dar şi pentru celelalte tehnici de finanţare
la export, fiecare ţară dezvoltată şi a constituit progresiv un sistem naţional de încurajare a
exportului, inclusiv prin dezvoltarea creditului cumpărător. De exemplu, în principalele ţări
ale OCDE, organismele de finanţare şi de asigurare a creditului la export sunt cele din
tabelul 7.1. Oricum, pentru evitarea unei escalade a condiţiilor de credit la export şi o
creştere a subvenţiilor publice în domeniul condiţiilor de creditare şi asigurare, sub egida
OCDE a fost semnat un aranjament cunoscut sub numele de “Consensul OCDE” (în 1976-
1978 şi revizuită apoi în mai multe reprize; aranjamentul a fost semnat de toate ţările
OCDE, cu excepţia Islandei şi Turciei). Acest aranjament este un gentelmen's agreement şi
priveşte liniile directoare pentru creditele la export beneficiind de o susţinere publică; se
aplică întreprinderilor ţărilor membre care utilizează finanţări la export mai mare de 2 ani
(sunt stabilite: procentele de interes, durata maximală a creditului etc.).
128
67
Tabelul nr. 7.1.
Ţara Finanţare Garanţie
SUA Bănci comerciale EXIMBANK FCIA (Foreign

EXIMBANK Credit Insurance Association)
PEFCO (Private Export Funding
Corporation)
Germania AKA (Ausfunkredit - Geselschaft) şi MITI (Ministry of Internaţional
KFW (Kreditanstalt fur Wieder aufbau) Trade and Industry)
Franţa Băncile comerciale COFACE (Compania Franceză
Banca Franţei BFCE (Banca Franceză de Asigurări pentru Comerţul
de Comerţ Exterior) Exterior)
Marea Bănci comerciale ECGD (Export Guarantee
Britanie Credit Department)
Italia Bănci comerciale SACE (Sezione Speciale per
Bănci de afaceri l'Assicurazione del Credito
all'Esportazione
Dar, evoluţia divergentă a procentelor de interes în diferite devize şi ţări a condus

experţii OCDE la calcularea unui Comercial Interest Reference Rates (CIRR); se aplică în
unele ţări ale OCDE care sunt penalizate în raport cu procentele “Consensului”.
7.5. Acorduri guvernamentale de credit şi protocoale bancare
În cadrul SBI, pe lângă alte tehnici de finanţare pentru operaţiunile de comerţ

exterior (prefinanţare, finanţare pe termen scurt, finanţare pe termen mediu şi lung etc.),
cele mai mari bănci se angajează frecvent prin protocoale bancare semnate independent
şi/sau paralel cu guvernele pentru încurajarea exporturilor şi activitatea principalelor firme
naţionale. Între două sau mai multe ţări, frecvent sunt negociate convenţii şi acorduri de
credit pentru dezvoltarea vânzărilor în străinătate şi definirea mai precis a modalităţilor de
finanţare a contractelor de export (prin aceste convenţii sunt stabilite elemente ca: o durată
excepţională de credit, o reducere a costului creditului, împrumuturi speciale pe termen
lung, de exemplu pe 20 ani etc.).
Pentru punerea în aplicare a acestor acorduri de credit, două sau mai multe bănci
din ţări diferite semnează o convenţie sau un “protocol de aplicare”, prin care ele fixează
modalităţile precise de finanţare şi utilizarea concretă de către exportatori a creditelor
prevăzute în acordul guvernamental (schema generală este ca în figura 7.1.). Pe lângă
aceste protocoale de aplicare, numeroase convenţii bancare pot fi negociate şi semnate
independent de toate protocoalele guvernamentale prealabile.129 Protocoalele bancare
semnate devin un cadru prestabilit la care se pot referi exportatorii, fapt care facilitează
considerabil activitatea de export.
129
68
Figura 7.1. Schema de aplicare a unui protocol bancar
Ţara A Ţara B
Acord guvernamental
Protocol bancar
Banca A Banca B
7.6. Finanţarea comerţului mondial de produse primare
Finanţarea comerţului
Nevoile financiare pentru contractele de produse primare (şi de asemenea pentru
unele proiecte complexe) pot depăşi un miliard de dolari frecvent şi băncile susceptibile de
a se implica în operaţiunile de finanţare de acest tip sunt puţin numeroase.
În comerţul mondial de produse primare există aproape 50 de mari firme (printre
care: Marc Rich AG, Cargill-Tradax, Phibro, Sucres et Denrées, Congagra, Feruzzi etc.).130
Aceste firme semnează contracte de vânzare-cumpărare de mărfuri în cantităţi mari (sute
de mii de tone). Finanţarea acestor contracte implică uneori stabilirea de consorţii bancare.
Totuşi, cele mai mari bănci comerciale internaţionale participante sunt capabile să asigure
finanţarea acestor operaţiuni de comerţ internaţional (băncile merchant banks din Londra,
marile bănci americane, unele bănci japoneze etc.).
O societate de comerţ internaţional de produse primare (materii prime), numită
“societate de negociere” internaţională, trebuie să-şi asume riscul mai multor funcţii:131
– o funcţie logistică (transferul produselor, stocajul eventual etc.);
– o funcţie financiară (singură/sau împreună cu alte bănci din SBI);
– o funcţie de asumare de riscuri (fluctuaţia preţurilor mărfii, fluctuaţia cotelor de
navlu, riscuri logistice, riscuri de contrapartidă, riscuri financiare etc.).
Pe lângă propria sa organizare (gestiunea acestor riscuri, formarea de “traders”,
accesul la informaţii etc.), la originea reuşitelor, pentru fiecare societate de comerţ
internaţional cu produse primare, se va găsi sprijinul bancar al unor bănci din SBI. Băncile
care sunt capabile să se implice în operaţiunile de finanţare a comerţului mondial cu aceste
produse nu vor putea aplica, în acest caz, raţionamentele clasice în materie de finanţare a
exporturilor. În acest caz, banca trebuie să judece mai înainte calitatea şi seriozitatea
societăţii de “negociere” şi capacitatea echipei de direcţie pentru punerea în aplicare
acestui tip de operaţiune de comerţ internaţional. Totuşi, viitorul acestor societăţi de
comerţ mondial de produse primare rămâne nesigur (piaţa de materii prime înregistrează
un declin; există mari fluctuaţii de preţ precum şi noi operatori pe aceleaşi pieţe etc.).
130
131
P. Joffre – Encyclopédie de gestin, vol. I-III, Ed. Economica, Paris, 1989
69
Finanţarea proiectelor
Prin finanţarea unui proiect trebuie înţeles finanţarea unei unităţi economice viabile
pe un plan triplu: tehnic, comercial, financiar (de exemplu: transporturi maritime,
transporturi aeriene, mari ansambluri industriale, sectoare energetice, mine şi petrochimie
etc.). În aceste finanţări, există o repartizare a riscurilor între promotorii proiectului şi cei
care dau împrumutul.132 Montajul finanţării proiectului presupune trei etape:
– un studiu de engeneering;
– un studiu juridic, contabil şi fiscal;
– un studiu financiar.
Riscurile asociate finanţării unui proiect sunt numeroase:
– riscurile nerealizării lucrărilor;
– riscurile depăşirii costurilor;
– riscurile exploatării;
– riscurile de abandonare a proiectului;
– riscurile comerciale, politice etc.
Pentru a se implica în finanţarea acestor proiecte, SBI trebuie să aibă o foarte mare
competenţă în domeniul financiar dar şi juridic, fiscal, contabil şi tehnic. În cadrul SBI
participă la finanţarea proiectului în special instituţiile şi băncile următoare:
– băncile merchant banks din Londra (mai ales Morgan Grenfell);
– băncile de investiţii americane (mai ales CITICORP, Chase Manhattan, Morgan
Guaranty Trust, Bank of Amerrica etc.).
– grupul Banca Mondială şi alte bănci de dezvoltare (Banca Interamericană,
Banca Asiatică etc.);
– alte bănci internaţionale.
7.7. Modalităţi neconvenţionale de finanţare
În cadrul SBI şi, de asemenea, în practica comerţului exterior, pe lângă principalele

modalităţi de finanţare a exporturilor (importurilor) – prefinanţarea, finanţarea pe termen
scurt, mediu şi lung – există, în plus, multe alte procedee şi/sau metode de finanţare în
materie de operaţiuni de comerţ internaţional. Printre aceste modalităţi de finanţare, numite
“neconvenţionale”, vom examina succesiv:
• Mobilizarea creanţelor apărute pe termen scurt în străinătate poate fi tratată ca un
credit pe termen scurt sau ca o modalitate neconvenţională de finanţare; ea implică
credite pentru exportatorii care le-au acordat partenerilor lor străini termene de plată
mai mici de 18 luni. În acest caz, exportatorul remite băncii sale documentele
comerciale reprezentând creanţa în străinătate, (bilete de ordin, trate etc.), însoţite de un
efect financiar la banca centrală (cu două semnături, “dispensă de referinţă” pentru
unele ICE etc.).
• Creditele financiare sau “creditele paralele” sunt cerute uneori de cumpărători pentru
completarea finanţării exporturilor (în special în ţările în curs de dezvoltare,
cumpărătorii manifestă astfel de cerinţe, ca un argument în cadrul negocierilor
comerciale).
• Creditele mixte sunt “o savantă şi subtilă dozare de credite comerciale clasice şi de
ajutoare publice”.133 Acestea sunt utilizate în vederea favorizării exporturilor ţărilor
132
133
70
dezvoltate spre PVD şi ele oferă o finanţare la un cost inferior procentelor Consensului
(mai ales Franţa, Italia, Marea Britanie etc.).
• Credit-bail (leasing), după cum vom vedea, se aplică în acelaşi timp ca o tehnică de
finanţare şi ca o tehnică de comerţ exterior. Ca o tehnică de finanţare, leasingul
internaţional consistă într-o operaţie prin care exportatorul nu vinde marfa direct
clientului său străin. Refinanţarea societăţii de leasing apare în modalităţi diferite:
– un credit cumpărător sau furnizor;
– un credit financiar graţie unui împrumut pe piaţa internaţională de capitaluri;
– alte modalităţi de refinanţare.
În practica SBI şi a comerţului internaţional, numeroase operaţiuni de credit- bail
sunt efectuate plecând de la societăţi “off-shore”, aflate în paradisuri fiscale. O operaţie de
credit-bail destinată finanţării exporturilor determină intervenţia unei relaţii tripartite între:
– exportator;
– societatea de leasing;
– cumpărătorul străin (importator sau primitor).
Societăţile de credit-bail constituite în ţările industrializate sunt o soluţie şi o sursă
de finanţare “neconvenţională” pe termen mediu şi lung. În acelaşi timp, tehnica de credit-
bail la export este sensibil mai complexă decât o finanţare convenţională şi “... costul
leasing-ului este departe de a fi neglijabil”.134
• Factoringul este o tehnică de finanţare: printr-un contract, exportatorul cedează
integral, contra unui comision, unui factor (unei bănci sau o instituţie financiară
specializată) creanţele sale la export deţinute asupra unui cumpărător extern; în schimb,
factorul procedează la reacoperirea acestor creanţe şi îşi ia în calcul toate riscurile.135
Factorul poate să-şi reglementeze relaţia sa cu exportatorul, prin plata anticipată a unei
părţi sau a întregii sume din creanţele astfel transferate.
Dar costul factoring-ului este relativ ridicat şi cuprinde:
– un comision “ad valorem” de ordinul 0,5-2,5%;
– un comision calculat, “prorata temporis” în funcţie de procentele de interes.
Totuşi, exportatorul beneficiază, prin tehnica de factoring, de unele avantaje
(simplifică gestiunea trezoreriei, nu mai este expus riscului de neplată, poate să-şi
mobilizeze creanţele etc.). În cadrul Sistemului Bancar Internaţional, toate marile bănci
comerciale au creat filiale specializate în operaţiuni de factoring internaţional.
• Forfetarea (forfaiting) se numeşte, de asemenea, finanţare sau scont fără
recurs; este o tehnică neconvenţională de finanţare a exporturilor similară cu factoringul
(creanţele reprezentate de bilete de ordin, trate şi alte efecte comerciale sunt transferate
unei societăţi specializate sau unei societăţi de confirmare).
• Se poate vorbi de alte tehnici “neconvenţionale” de finanţare în comerţul
internaţional şi/sau unele servicii legate de această finanţare care este pusă în aplicare de
SBI:
– acordurile de compensare (vezi operaţiunile paralele);
– unele operaţiuni asociate de finanţare şi/sau de asigurare-credit şi/sau de
confirmare (de exemplu: confirming houses);
– creditele pe garanţii sau semnătură (vezi garanţii şi cauţiuni bancare).
134
135
71
7.8. Garanţii şi cauţiuni bancare
Alături de tehnicile de finanţare a exporturilor, în cadrul SBI a fost pus la punct un

sistem specific de garanţii şi de cauţiuni bancare în favoarea întreprinderilor implicate în
comerţul internaţional. Băncile sunt frecvent solicitate să elibereze cauţiuni pentru contul
clienţilor lor exportatori; aceste cauţiuni vor da loc unui credit pe semnătură. De fapt, o
cauţiune nu este cu adevărat un credit; aceasta este un angajament luat de o bancă sau de o
societate de asigurări pentru clientul lor exportator (o garanţie că el va fi în măsură să
realizeze contractul), în raport cu clientul străin.
Cauţiunile sunt numeroase şi variază de la o ţară la alta, în funcţie de practicile
comerciale şi de reglementările locale; cele mai importante tipuri de cauţiuni şi garanţii
utilizate în comerţul internaţional sunt în tabelul 7.2. (care sunt prezentate cu traducerea în
engleză). De exemplu, printre cauţiunile din tabelul 7.2.:
• prin cauţiunea de bună execuţie: banca garantează executarea completă a
contractului convenit de exportator cu clientul său străin;
• prin cauţiunea de restituire a acontului: banca garantează importatorului (client
străin) că aconturile avansate de el exportatorului îi vor fi rambursate dacă obligaţiile
asumate prin contract nu sunt executate.
Tabelul 7.2. Principalele cauţiuni utilizate în cadrul SBI

Cauţiunea de garanţie a ofertei Bid bond
Cauţiunea de bună execuţie Performance Bond
Cauţiunea de restituire a acontului Advance Payment Bond
Cauţiunea de reţinere a garanţiei Retention Money Bond
Cauţiunea de “întreţinere” Maintenance Bond
Cauţiunea de plată Labour and Material Payment Bond
Sursa: Simona Gaftoniuc - Practici bancare internaţionale, Ed. Economica, 1995.
72
CAPITOLUL 8
RISCURILE ÎN OPERAŢIUNI COMERCIALE EXTERNE
8.1. Definirea şi clasificarea riscurilor specifice comerţului exterior
Activitatea de comerţ exterior se desfăşoară într-un mediu care, prin natura sa,
include riscuri multiple determinate de complexitatea acestui tip de afaceri, de evoluţia
contradictorie a pieţei mondiale, de insolvabilitatea specifică unor economii naţionale, ca şi
de insolvabilitatea pieţei mondiale. Firmele participante în activitatea de comerţ exterior nu
au siguranţa (certitudinea) că vor obţine rezultatele scontate.136
Riscul reprezintă posibilitatea de a obţine rezultate favorabile sau nefavorabile într-
o acţiune viitoare, posibilitate exprimată probabilistic. Riscul în comerţul exterior poate fi
definit şi ca posibilitatea de a înregistra o pierdere într-un contract de comerţ exterior,
datorită producerii unor evenimente imprevizibile.137 În practică, ideea de risc este asociată
cu cea de pierdere, existând riscuri din care decurg pierderi pentru ambii parteneri şi riscuri
din care decurg pierderi numai pentru unul.
În domeniul răspunderii contractuale în comerţul exterior, specialiştii delimitează
riscurile din sfera evenimentelor imprevizibile negative, care sunt exterioare tranzacţiei,
faţă de riscurile din sfera evenimentelor ce depind de parteneri. Altfel spus, pierderile
cauzate unui partener de conduită culpabilă a celuilalt nu intră în accepţiunea conceptului
de risc specific comerţului exterior.138 Totuşi, dacă într-un contract de comerţ exterior
creditorul prejudiciat nu poate trage la răspundere debitorul şi acest tip de pierdere se
consideră ca făcând parte din sfera riscurilor generale.139 Literatura juridică apreciază că
riscurile comerciale specifice comerţului exterior sunt riscuri normale, dacă nu se poate
reţine nici o culpă în sarcina uneia din cele două părţi implicate în operaţiune.
Riscurile specifice comerţului exterior se pot clasifica după mai multe criterii:
♦ Funcţie de conţinutul şi natura lor, discutăm de:
– riscuri economice (fluctuaţii valutare, neplata preţului, neexecutarea altor
obligaţii etc.);
– riscuri neeconomice (război, blocade, embargou, anulări de licenţe, calamităţi
etc.).
♦ După cauzele ce le determină, întâlnim:
– riscuri naturale (cutremure, inundaţii, furtuni etc.);
– riscuri politice (revoluţii, schimbări de guverne);
– riscuri de preţ (inflaţie, instabilitate etc.);
– riscuri financiar-monetare (fluctuaţia cursului monetar);
– riscuri legate de organizarea în domeniul producţiei.
♦ După localizarea riscurilor, avem:
– riscuri interne (întreprinderi productive, ICE, transport etc.);
– riscuri externe (derularea pe piaţa externă).
136
A. Barelier, coord. – Exporter, Pratique du commerce international, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995
137
138
A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova,
1992
139
73
Dacă se combină criteriile de clasificare principalele, riscurile întâlnite frecvent în
comerţul exterior sunt:140
a) Riscuri în sfera producţiei pentru export: survin în legătură cu nerealizarea la
termenele stabilite a mărfurilor pentru export; cantitatea, structura şi calitatea mărfurilor
exportate.
b) Riscuri de inovaţie şi tehnologice: apar în cazul neîndeplinirii inovaţiilor
preconizate şi modernizărilor tehnologice pentru producţia pentru export sau când costurile
anticipate pentru aceste inovaţii sunt sub costul de realizare a lor, urmând ca exportatorul
(producătorul) să lucreze în pierdere. Uneori, fabricile producătoare şi exportatoare din ţări
dezvoltate îşi experimentează produsele şi tehnologiile noi pe seama unor parteneri din ţări
în curs de dezvoltare în care legislaţia privind securitatea producţiei şi protejarea populaţiei
este mai lejeră.
Riscul de inovare şi tehnologie poate apare şi dacă, în urma transferului de
tehnologie (inovaţii, brevete sau know-how), importatorul nu realizează produsul la
parametrii proiectaţi, similari cu situaţia de la exportator. În acest caz, poate pierde
importatorul, dar dacă plata transferului de tehnologie se face în cote procentuale din noile
produse realizate sub licenţă sau know-how, atunci pierde şi exportatorul.
c) Riscul informaţional: apare între producătorii de marfă pentru export şi ICE,
printr-o întârziere privind informarea reciprocă privind derularea operaţiunilor de export.
d) Riscul în domeniul logisticii mărfurilor: sunt legate de apariţia unor pierderi,
degradării, avarii ale lotului de marfă, pe parcursul transportului (intern, extern) sau în
cazul manipulării, depozitării etc. Acest tip de riscuri au o frecvenţă mare de apariţie şi o
pondere valorică ridicată în comerţul exterior, motiv pentru care s-au elaborat unele
sinteze de uzanţe comerciale (exemplu: regulile INCOTERMS) şi s-au perfecţionat tehnici
specifice de asigurare.
e) Riscurile privind “capacitatea de realizare umană”: sunt determinate, fie de
cunoştinţele insuficiente ale specialiştilor antrenaţi în activitatea de producţie pentru
export, fie de nerespecatrea caracterului confidenţial al realizării tehnice şi tehnologice a
producţiei pentru export. Această nerespectare favorizează spionajul economic, urmările
fiind grave pentru firmă şi pentru economia naţională.
f) Riscul de neexecutare: este o formă a riscului comercial ce apare atunci când una
din părţi nu poate sau nu vrea să-şi onoreze obligaţiile contractuale asumate.
g) Riscul de insolvabilitate: apare atunci când cumpărătorul, după preluarea mărfii,
nu achită în termenul şi condiţiile convenite preţul mărfurilor, total sau parţial. Este
specific numai operaţiunilor de export derulate pe credit.
h) Riscul de preţ: este determinat de neconcordanţa în timp între momentul
semnării contractului de comerţ exterior şi momentul încasării sau plăţii.
Pentru exportator există riscul ca preţul la semnarea contractului să fie sub preţul
mondial din momentul plăţii, iar pentru importator riscul este ca preţul la semnarea
contractului să fie peste preţul mondial de la data plăţii. Acest risc de preţ este cu atât mai
mare cu cât contractul de comerţ exterior se încheie pentru o perioadă mai lungă de timp,
pentru mai mulţi ani de zile. Riscul de preţ se reflectă:
• asupra întreprinderii producătoare de marfă pentru export, când preţul extern
rămâne fix sau scade iar preţul intern creşte, datorită creşterii preţului la materii prime şi
manoperă;
• asupra ICE, caz în care dacă preţul extern creşte faţă de cel din contract (care
este fix) ICE pierde în cazul exportului şi câştigă în cazul importului.141
140
1992
74
i) Riscul valutar: determinat de modificarea cursului valutar (apreciere-depreciere)
a valutei de contract, în intervalul de la semnarea contractului de comerţ exterior şi până la
efectuarea plăţii în valută respectivă. Pentru exportator (creditor), riscul valutar apare în
cazul în care, la data încasării creanţei, valuta de contract s-a depreciat faţă de momentul
semnării contractului (a scăzut puterea de cumpărare a ei). Pentru importator (debitor),
riscul valutar apare în cazul în care valuta de contract, pe acelaşi interval, are o putere de
cumpărare mai mare.142 Riscul valutar include, alături de cele două situaţii menţionate, şi
riscul convertirii dintr-o valută într-o altă valută.
j) Riscul de transfer valutar: apare atunci când ţara gazdă introduce unele restricţii
sau taxe de transferare a valutei.
8.2. Clauze contractuale de prevenire a riscurilor
Aceste clauze vizează menţinerea echilibrului contractual, prin împărţirea

echitabilă a riscului între părţi, cât şi prin renegocierea şi adaptarea contractului la noile
circumstanţe apărute pe parcursul derulării.143 Principalele clauze contractuale utilizate în
comerţul exterior pentru acoperirea riscului de preţ şi cel valutar:144
a) Clauza preţului escaladat: se aplică în contractele pe termen lung, cu livrări
eşalonate, pentru a se păstra echilibru între preţul produsului finit şi preţul
factorilor de producţie utilizaţi pentru fabricarea lui. Astfel, dacă preţul
materiilor prime şi preţul manoperei concurente pentru fabricarea produsului A
cresc sau scad, peste/sub un prag de variaţie (X%), preţul de contract (notat P0)
se înlocuieşte cu un nou preţ (notat P1). Determinarea noului preţ se face după
relaţia:145
 M L 
P1 = P0 a + b 1 + c 1  , unde
 M0 L 0 

• a – constantă exprimând ponderea non adaptabilă a preţului de contract, de exemplu
20%; b – ponderea materiilor prime în preţ; c – ponderea manoperei în preţ (a + b + c =
1);
• M 1 M 0 – media aritmetică/ponderată a preţurilor materiilor prime la acel moment;
• L 1 L 0 – media aritmetică/ponderată a salariilor la cele două momente.
b) Clauza de indexare: prin care are loc legarea preţului (sumei) prevăzut în
contract de un anumit etalon: o marfă de referinţă sau anumiţi indicatori sau
indici. Dacă valoarea etalonului se modifică peste o limită convenită reciproc,
se schimbă automat şi preţul din contract cu un procent convenit.
c) Clauza de consolidare a preţurilor sau clauza marfă: se aplică pentru livrări pe
credit şi rambursarea creditului în produse, când se precizează expres preţul pe baza căruia
se va efectua schimbul reciproc, dar se stabileşte şi cantitatea de produse de rambursat
pentru volumul de livrări efectuate (cantitativ). Introducerea clauzei apropie acest contract
de contractul de contrapartidă.
141
1992
142
143
R. Pomfret – International Trade: an Introduction to Theory and policy, Basil Blackwell, Inc., Cambridge
Center, USA, 1991
144
1992
145
75
d) Rectificarea preţului: se aplică la livrările de maşini, utilaje, echipamente când
se prevede o aliniere automată a preţurilor la conjunctura de pe piaţa reprezentativă a
acelui tip de utilaj, echipament (piaţa reprezentativă este dată de piaţa ţării cu rol major în
producţia acelui tip de utilaj). În fapt, apelul la acest tip de clauză se recomandă pentru
orice exporturi ce se distribuie pe un interval lung de timp, când asupra preţului de contract
(P0) îşi vor pune amprenta rata inflaţiei (Ri) şi rata dobânzii (Rd). Teoretic, preţul
echivalent/rectificat – funcţie de conjunctura de pe piaţa reprezentativă convenită – poate fi
determinat după relaţia:146
 Rd Ri 
P1 = P0 
1+ 100 + 100n , unde
 
• n – numărul de ani (perioada).
e) Clauza de revizuire a preţului: prin care părţile se obligă să renegocieze preţul
dacă se înregistrează o variaţie peste o limită convenită la costul materiilor prime,
transport, manoperă etc.
f) Clauza ofertei concurente: permite obţinerea de condiţii mai favorabile decât
cele convenite la semnarea contractului (se solicită, de regulă de cumpărător), în raport de
evoluţia ofertei unei firme concurente recunoscute.
g) Clauza valutară: presupune legarea valutei în care se face plata de o altă valută
considerată ca având un curs stabil.
h) Clauza multivalutară: când moneda de plată se raportează la un coş valutar
simplu (ponderat), constituit din mai multe valute cotate pe piaţa financiar-bancară
internaţională. De regulă, clauza multivalutară presupune raportarea la coşul de valute
format de Drepturile Special de Tragere (DST), la cursul stabilit de FMI în ziua anterioară
semnării contractului, cu o abatere de ± 1%.
i) Clauza de alegere a monedei de plată: prin care se exprimă creanţa în mai multe
monede (prin contract) iar la data efectuării plăţii partenerul alege moneda de plată. Clauza
poate avea un caracter unilateral – se convine numai în favoarea
distribuitorului/creditorului – cât şi un caracter bilateral, caz în care ambii parteneri au
opţiunea alegerii monedei de plată.147
k) Clauza de impreviziune (hardship): părţile păstrează dreptul de a cere
renegocierea contractului, total sau parţial, dacă a intervenit un eveniment exterior
imprevizibil ce a dezechilibrat raporturile dintre părţi, faţă de situaţia avută în vedere la
semnarea contractului.148 Această clauză se aseamănă cu clauza de forţă majoră dar include
numai evenimente ce îngreunează executarea contractului nu şi evenimentele implacabile
ce o fac imposibilă.
8.3. Alte metode de prevenire şi contracarare a riscurilor specifice comerţului exterior
Dacă părţile contractante într-o operaţiune de comerţ exterior nu au reuşit să

prevadă, în contract, clauze asiguratorii contra riscurilor sau dacă cele prevăzute nu sunt
eficiente, acestea au posibilitatea de a interveni ulterior pentru a limita sau elimina o parte
a riscului.
Cele mai importante riscuri în comerţul exterior sunt cele de preţ şi cele valutare,
determinate de factorul timp ce se interpune între data angajării obligaţiei şi data la care ea
devine scadentă. Relaţia dintre factorul timp şi factorul risc în comerţul exterior este o
146
A. Puiu – Op. cit
147
148
76
relaţie direct proporţională. Pentru a obţine reducerea influenţei factorului timp asupra
preţului se apelează la metode precum:149
– reducerea duratei de derulare a contractului extern;
– folosirea unor instrumente de plată negociabile (trate, bilete de ordin), care pot
fi încasate înainte de scadenţă şi diminuează riscul deprecierii valutare (nivelul taxei de
scont se include, în prealabil, în preţul de ofertă);
– actualizarea, în contractele pe termen lung, când se scontează fluxul de încasări
valutare pe o perioadă cu un coeficient prestabilit;
– modificarea termenelor de încasare sau de plată;
– sincronizarea încasărilor şi plăţilor în aceeaşi valută, respectiv compensarea;
– încheierea de tranzacţii la termen la bursa de mărfuri sau pe piaţa valutară.
Tot pentru contracararea riscurilor specifice comerţului exterior, după încheierea
contractului, părţile pot apela la operaţiuni de Swap, care sunt o înţelegere între părţi de a
schimba o anumită sumă, dintr-o monedă într-o altă monedă, urmând ca după o anumită
perioadă de timp fiecare parte să restituie sumele cu care s-a făcut schimbul.
CAPITOLUL 9
ORGANIZAREA COMERŢULUI EXTERIOR DE TIP “TRADIŢIONAL”
9.1. Aspecte introductive
Pe plan mondial, comerţul exterior se derulează în prezent, în cea mai mare parte,
printr-o organizare specifică tehnicii clasice de desfăşurare. Ca import-export sau vânzare-
cumpărare de mărfuri prin mijloace, modalităţi, proceduri de tip clasic, comerţul exterior
presupune o operaţiune obişnuită de vânzare-cumpărare, însă în cadrul acestei operaţiuni
partenerii sunt din ţări diferite.150 În principiu, ca mijloc de plată în comerţul exterior
“tradiţional” se foloseşte valuta, prin valută înţelegând orice monedă naţională a unei terţe
ţări aflată în posesia unei persoane fizice sau juridice din ţara de referinţă.
Elementul specific, de noutate absolută a unui contract de vânzare-cumpărare de
mărfuri în comerţul exterior este elementul de extraneitate, cu toate implicaţiile ce decurg
de aici.151 Aparatele operative, prin care se derulează concret comerţul exterior în lume,
sunt diverse, în raport de nivelul de dezvoltare al economiei naţionale, al sectorului însuşi,
al tradiţiilor existente în utilizarea unor anumite canale de distribuţie. Distribuţia, în
general (dar şi cea din comerţul exterior), are funcţii complexe şi influenţează regularizarea
producţiei, echilibrul raportului cerere-ofertă, dacă sunt gestionate optim stocurile,
formarea loturilor comerciale, transportul, depozitarea etc.
În România, începând din anul 1990, a fost eliminat monopolul statului asupra
activităţii de comerţ exterior, prevedere care pe termen scurt a generat unele aspecte:152
– pozitive, legate de activizarea concurenţei în domeniu, libertatea de decizie şi
organizare marilor producători (pot opta între import-export direct şi indirect), apelarea
mai largă şi la alte operaţiuni decât cele “tradiţionale” etc.;
149
150
A. Barelier – Expoerter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995
151
A. Barelier – Op. cit.
152
77
– negative, legate de unele tendinţe ale unor firme nou apărute în comerţul nostru
exterior de a neglija interesul naţional faţă de unele interese de moment, proprii.
Pe termen lung însă, în mod normal această decizie de eliminare al monopolului de stat ar
trebui să aibă influenţe pozitive asupra dezvoltării comerţului exterior al României.
Oricum, în general în lume dar şi în ţara noastră, este necesar să se armonizeze interesele
pe termen lung cu cele pe termen scurt, pentru a se asigura un orizont larg firmelor de
comerţ exterior, bazat pe eficienţă permanentă.153
Dat fiind mediul extern, riscurile specifice şi alţi factori, numai o parte a
întreprinderilor producătoare se angajează în operaţiuni comerciale directe pe pieţele
externe. Dacă ne raportăm la numărul de verigi ce intervin între producătorul (dintr-o ţară)
şi consumatorul din ţara în care se face exportul, distingem:
– distribuţia directă (export-import direct);
– distribuţia indirectă (export-import indirect).
9.2. Exportul şi importul direct
Exportul şi importul direct presupun faptul că producătorul îşi realizează prin

compartimentele proprii, fie exportul, fie importul de mărfuri şi servicii.154
Avantajele organizării unui aparat propriu de comerţ exterior la producător sunt, în
principal, următoarele:155
– oferă producătorilor posibilitatea de a încasa profitul comercial, avantaj care
este valabil dacă prin politica de marketing a firmei respective se obţine un preţ avantajos
pe pieţele externe;
– producătorii au posibilităţi mai largi de a se menţine în contact şi legătură
directă cu piaţa externă, recepţionând operativ evoluţia cererii şi adaptând producţia de
export la cerinţele pieţei;
– asigură condiţii superioare de promovare a mărcii de fabrică, consolidând astfel
poziţia firmei pe piaţa externă.
Limitele sau dezavantajele organizării directe a exportului-importului de către
producători sunt:
– cheltuielile specifice de comercializare pe piaţa externă sunt, în general, ridicate
şi deci numai la un anumit volum al vânzărilor exportul direct devine rentabil;
– riscurile specifice operaţiunilor comerciale externe sunt mai ridicate decât pe
piaţa internă şi se răsfrâng asupra întregii activităţi a întreprinderii, uneori antrenând
influenţe negative grave;
– există riscul ca o parte considerabilă a timpului decidenţilor firmei producătoare
să fie destinată afacerilor economice externe în defavoarea problemelor tehnice şi de
producţie.
În general, putem considera că pentru întreprinderile mari, la care
exportul-importul deţine o pondere ridicată în cifra de afaceri, este oportun să se recurgă
la importul-exportul direct. Întreprinderile producătoare îşi pot organiza aparatul propriu
de comerţ exterior astfel:156
– la firmele mici şi mijlocii, se foloseşte de regulă acelaşi compartiment de
marketing pentru comerţ exterior care se ocupă în mod normal şi de piaţa internă;
153
R. Pomfret – International Trade, Basil Blackwell Inc., USA, 1991
154
155
I. Popa – Op. cit.
156
78
– pentru firmele mari şi la care afacerile economice externe deţin o pondere
semnificativă, se creează un aparat propriu exclusiv pentru comerţ exterior, aparat ce
poate fi organizat ca direcţii, secţii sau servicii de export/import.
Direcţiile, secţiile sau serviciile de comerţ exterior independente, aflate în organigrama
generală a producătorului, se pot organiza, la rândul lor pe compartimente:157
– compartiment de promovare a afacerilor economice externe (publicitate
comercială, cercetarea pieţei etc.);
– compartimente operative de export/import, care desfăşoară negocieri, încheie
contracte şi derulează aceste contracte;
– compartimente de realizare a producţiei pentru export şi de urmărire a
produselor după export;
– un compartiment separat (eventual) de gestiune economico-financiară a
activităţii de comerţ exterior;
– alte eventuale compartimente (exemple de legătură cu biroul, sucursala, filiala
etc.).
Pentru a reduce numărul de verigi intermediare străine prin care circulă marfa,
firmele mari producătoare ce se ocupă direct de distribuţie la extern, pot să-şi constituie
(creeze) unele forme organizatorice ale activităţii comerciale proprii sau care să susţină
interesele proprii pe pieţele externe. Dintre aceste forme organizatorice constituite sau
înfiinţate în străinătate de societăţile comerciale producătoare (firme) avem, în principal:
a) Reprezentantul exportatorului (delegat) pe piaţa externă, care acţionează în
limita mandatului încredinţat de firmă şi-i permite acesteia să fie în raport direct şi constant
cu piaţa externă. Reprezentantul comercial al exportatorului urmăreşte: prospectarea pieţei,
informarea întreprinderii sale despre structura socială, politică şi economică din ţara unde
se află, studiază mecanismul pieţei, studiază uzanţele comerciale şi obiceiurile locale,
informează despre activitatea concurenţei, urmăreşte solvabilitatea unor parteneri ai firmei,
propune alte măsuri pentru firma sa.158 Este necesar a sublinia explicit faptul că
reprezentantul producătorului/ exportatorului constituie, în fapt, un grup de salariaţi ai
acestuia detaşaţi temporar în străinătate, ca primă treaptă a tendinţei de penetrare a unei
pieţe externe. Prin intermediul reprezentantului producătorului nu se efectuează tranzacţii
comerciale propriu-zise (ei studiază şi comunică doar elementele esenţiale ale conjuncturii
socio-economice şi politice de pe piaţa ţintă). Aşadar, reprezentanţii producătorilor nu se
înregistrează – de regulă – la registrul comerţului din ţara de rezidenţă şi nu activează ca
firme propriu-zise. Totodată, este nevoie a face o distincţie clară între un reprezentat al
producătorului – în sensul accepţiunii invocate – şi reprezentanţa unei firme, ca
intermediar ce activează în numele altora şi pe contul altora (a se vedea ultimul paragraf al
prezentului capitol).
b) Biroul comercial se înfiinţează într-o ţară străină atunci când exportul derulat de
producător obligă la urmărirea mărfurilor la utilizatorul final.159
Pentru a pune unele echipamente în funcţionare, producătorul-exportator trebuie să
acorde clientului asistenţa tehnică şi service.
Funcţiile biroului comercial:
– contact permanent cu piaţa locală pentru a promova alte vânzări;
– sprijină pregătirea şi derularea tratativelor;
– urmăreşte la faţa locului derularea contractuală;
– coordonează asistenţa tehnică şi service-ului post vânzare;
157
158
A. Puiu – Management în afaceri economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992
159
79
– informează despre conjunctura pieţei, preţuri, concurenţă etc.
Biroul comercial se înscrie în registrul de comerţ sau altă instituţie specifică din
ţara de reşedinţă. În practică, biroul comercial se organizează şi funcţionează ca unitate
fără personalitate juridică, angajând firma producătoare şi exportatoare doar în limita
competenţelor atribuite. Rezultă că biroul comercial nu are capital social propriu, nu poate
fi declarat în stare de faliment de autorităţile locale din acea ţară, orice probleme legate de
creditori se soluţionează de societatea mamă (aceasta îşi păstrează şi dreptul de a lichida
biroul comercial dacă activitatea sa nu aduce rezultate).160
Probleme legate de înfiinţarea unor Birouri Comerciale apar atunci când
administraţia locală din unele ţări apreciază că această organizare fără personalitate
juridică menţine artificial profitul scăzut, pentru a reveni integral profitul (sau partea cea
mai mare) la firma mamă.161
Unele administraţii fiscale locale nu iau în considerare profitul declarat ca fiind
realizat de activitatea biroului comercial, ci estimează o cotă parte din profitul total
impozabil realizat de societatea mamă, ca revenind pentru activitatea biroului comercial.
Din acest motiv, în prezent, se manifestă tendinţa în afacerile economice internaţionale de
a organiza Biroul Comercial ca filială sau societate comercială independentă din punct de
vedere financiar.162
c) Sucursala în străinătate este un serviciu al firmei producătoare şi exportatoare
care este implantat în străinătate. Teoretic, nu are autonomie administrativă, financiară,
cheltuielile se acoperă de societatea mamă, angajează contracte numai pe bază de
împuternicire scrisă, se înregistrează şi respectă legislaţia locală (dispune de
personalitate juridică deplină).
d) Filiala din străinătate a societăţii comerciale este o persoană juridică
independentă din punct de vedere financiar dar care, în principiu, respectă deciziile
societăţii mame care a constituit-o. Filiala are cont în bancă, încheie bilanţ, poate angaja
credite bancare, are relaţii proprii (juridice, economice, financiare) cu alte firme.163
Societatea mamă constituie filiala cu capital propriu, sub forma unei societăţi comerciale,
conform legislaţiei din ţara de rezidenţă.
La baza constituirii şi funcţionării filialelor se au în vedere câteva principii:164
– structura organizatorică şi conducerea filialei se adaptează mediului economic
şi regimului juridic al ţării de rezidenţă;
– constituirea, înregistrarea, regimul taxelor şi impozitelor etc. diferă de la ţară la
ţară;
– filiala urmează a se integra în mecanismul economic al ţării de rezidenţă;
– prestigiul şi succesul în funcţionarea unei filiale va depinde şi de sprijinul activ
şi permanent al societăţii mamă.
În prealabil înfiinţării unei filiale, firma mamă realizează un studiu privind tendinţa
exportului în ţara respectivă (zonă), legislaţia, cadrul juridic dintre ţări (acorduri
comerciale, convenţii privind regimul investiţiilor, evitarea dublei impuneri).
e) Societatea comercială proprie sau mixtă se realizează prin investiţii directe în
străinătate, pe bază de capital propriu şi personalitate juridică. Societatea comercială
proprie acţionează pe piaţa externă potrivit directivelor stabilite de firma sau firmele
acţionare (din România), care sunt proprietari. Funcţiile şi constituirea societăţilor
comerciale proprii (mixte) sunt comparabile cu ale filialei din străinătate. Dincolo de
160
I. Popa – op. cit.
161
162
A. Puiu – Op. cit
163
A. Puiu – Op. cit
164
A. Puiu – Op. cit
80
denumirea sub care localizăm diversele structuri organizatorice constituite în străinătate de
către firmele producătoare/exportatoare – reprezentanţi, birouri, filiale, sucursale, societăţi
mixte etc. – dacă ţinem seama de relaţiile dintre firma mamă şi aceste structuri, de rolul şi
funcţiile ce revin acestor entităţi, atunci putem discuta de componentele unei strategii de
penetrare a pieţei externe. Altfel spus, un producător intern trebuie să urmeze în mod
necesar mai multe etape de internaţionalizare a afacerilor sale (este puţin probabil a obţine
“peste noapte” succesul în tranzacţii comerciale internaţionale). Astfel, prima etapă în
penetrarea unei pieţe externe este exportul direct, urmată de trimiterea unor reprezentanţi
pe piaţa ţintă. După caz, ulterior, producătorul poate opta pentru dezvoltarea unei structuri
proprii de tipul: birou comercial, filială, societate mixtă etc. Grafic, aspectele invocate –
etapele esenţiale de internaţionalizare a unei afaceri sau componentele unei strategii de
penetrare a pieţei externe – se prezintă astfel:
Internaţionalizarea
afacerii
Societate
comercială
Filială
Birou/
sucursală
Reprezentanţi
Export direct
Timp
f) Depozitele de mărfuri şi piese de schimb sau magazinele de desfacere, pentru
acei producători ce-şi asumă integral distribuţia directă la consumatorii sau utilizatorii
finali din străinătate, cât şi reţelele de comerţ cu amănuntul în străinătate – caracteristice
pentru mari firme producătoare de automobile, TV, radio, încălţăminte, parfumerie etc. –
sunt un tip special de structuri organizatorice dezvoltate în străinătate de către producători.
În fapt, avem în vedere o denumire specifică sub care identificăm diverse forme juridice de
organizare de tipul amintit anterior (filiale sau societăţi mixte/proprii).
81
9.3. Exportul şi importul indirect
Exportul şi importul indirect presupune separarea funcţiilor de comercializare de

funcţiile de producţie. Firma de comerţ exterior devine unitate autonomă, complet
independentă financiar şi juridic de firma producătoare. Mai mult, o singură ICE angajează
simultan relaţii de afaceri cu mai mulţi producători pentru a le exporta (importa) pe/de pe
diferite pieţe externe.165
Teoretic, ICE care acţionează pe piaţa externă (mondială) în calitate de comercianţi
se pot organiza în trei moduri de bază:166
A = firme care lucrează în nume propriu şi pe cont propriu;
B = firme care lucrează în nume propriu, dar în (pe) contul altora;
C = firme care lucrează atât în numele altora cît şi în (pe) contul altora.
 Firme care lucrează în nume propriu şi pe cont propriu

În această categorie intră întreprinderile comerciale care achiziţionează mărfuri de
pe piaţa internă (naţională) şi le vând în străinătate sau cumpără mărfuri de pe piaţa altor
ţări şi le desfac în propria ţară. Tot în această categorie intră firmele ce efectuează activităţi
de reexport.167Aceste firme încheie operaţiuni de comerţ exterior în numele şi pe contul
propriu; altfel spus, cumpără şi revând marfa în numele lor propriu, pe contul şi riscul lor,
revenindu-le profitul integral, ca diferenţă între cheltuielile implicate de operaţiunile
angajate şi veniturile înregistrate (sau pierdere). Acest tip de ICE pot realiza beneficii şi
din diferenţele de curs valutar:168
– de la momentul cumpărării la cel al plăţii
– dintre moneda de pe piaţa ţării furnizoare şi moneda din ţara în care se vinde
marfa.
Aceste firme, deşi diferenţele de la un tip la altul sunt uneori nesesizabile, se
clasifică totuşi în raport de trei criterii:169
I. După modul în care are loc înţelegerea între ICE şi firma producătoare pentru
export:
– ICE obţine marfa de la producător printr-un contract de vânzare-cumpărare
obişnuit, fără a fi dublat de altă înţelegere;
– ICE încheie cu producătorul o înţelegere de acordare a dreptului de vânzare pe
termen lung, înţelegere ce se încheie printr-un contract de cesionare.
Contractul de cesionare poate fi de trei tipuri:
• de cesionare obişnuită: când producătorul îşi rezervă dreptul de a
vinde aceeaşi marfă pe piaţa externă şi prin alte canale decât cele ale ICE cu
care a semnat contractul;
• de cesionare prioritară: producătorul va putea apela la alte firme
numai dacă ICE-ul semnatar al convenţiei refuză o ofertă;
• cesionare cu clauze de exclusivitate: ICE-ul semnatar devine o
verigă permanentă, pentru a vinde o marfă pe o anumită piaţă externă
(teritoriu).
165
R. Pomfret – Op. cit.
166
1992
167
168
169
82
II. Funcţie de obiectul de activitate al firmelor de comerţ exterior şi formele
concrete de organizare a procesului de vânzare, deşi nu există diferenţe esenţiale
economico-juridice de la un tip la altul, putem distinge următoarele:
a) Casele comerciale: sunt mari firme comerciale care cumpără marfă de la
producători sau angrosişti din ţara lor, pe care le vând în străinătate şi cumpără, totodată,
mărfuri din străinătate pe care le revând angrosiştilor, detailiştilor sau întreprinderilor
producătoare din ţara lor. În general, casele de comerţ se ocupă de tranzacţii internaţionale
dar şi de comerţ interior. Casele de comerţ realizează în principal operaţiuni pe cont
propriu dar pot să se angajeze şi în servicii de intermediere pe bază de comision. Pot
realiza servicii pentru producători autohtoni (studii de piaţă, programe de promovare a
exporturilor etc.), pot credita cumpărătorii organizează expoziţii, asigură obţinerea unor
documente etc.
b) Firmele de comerţ exterior sunt (ca şi casele comerciale) mari ICE ce cumpără
pe cont propriu şi-n nume propriu mărfuri de pe piaţa internă pentru export sau mărfuri de
pe piaţa externă pentru import şi desfacere cu ridicata sau amănuntul. Sunt aproape perfect
comparabile cu casele comerciale, numai denumirea fiind diferită.
Se implică, de asemenea, şi-n servicii de intermediere pe bază de comision.
Firmele de comerţ exterior apelează la o varietate largă de TEHNICI DE COMERT
EXTERIOR şi TEHNICI de cooperare internaţională, cum ar fi:
– vânzări-cumpărări tradiţionale de mărfuri şi servicii;
– comerţ în contrapartidă;
– operaţiuni combinate de tipul: switch, reexport, lohn etc.;
– operaţiuni comerciale cu drepturi de proprietate industrială şi intelectuală
(brevete de invenţii, know-how);
– operaţiuni de leasing şi franchising, de consultanţă şi alte servicii;
– licitaţii internaţionale;
– cooperarea internaţională în producţie, direct sau prin societăţi mixte;
– cooperare internaţională şi comercializarea unor produse.
Funcţia principală a ICE, organizate ca firme de comerţ exterior sau case
comerciale, constă în a promova, negocia, contracta şi derula operaţiuni comerciale pe
piaţa mondială. Dar şi alte funcţii (secundare) revin ICE, în măsura în care au sistem
informaţional bine pus la punct şi activează contactele între furnizori şi clienţi, în sensul că
determină modernizarea producţiei pentru export, faţă de evoluţia cererii pe piaţa
mondială.
III. În raport de nomenclatorul mărfurilor comercializate, predominarea importului
sau exportului în cifra totală de afaceri şi-n raport de unele particularităţi de organizare,
firmele care lucrează în nume propriu şi pe cont propriu pot fi clasificate astfel:
a) Firme de export specializate: comercializează o singură marfă sau un număr
redus de mărfuri omogene, grupa respectivă de mărfuri deţinând peste 50% din
cifra de afaceri.
b) Firme de export universale: comercializează un sortiment larg de mărfuri şi
exportă, de regulă, produse din mai multe ramuri economice.
În mare parte, aceste firme se ocupă de exportul de bunuri de consum, la care
cererea este relativ mai stabilă.
c) Firme de import specializate: care cumpără din străinătate, pe contul lor, un
număr limitat de produse alimentare, nealimentare sau materii prime. Se ocupă
în principal cu importul, dar efectuează şi operaţiuni de sortare, finisare,
marcare – conform solicitării de pe piaţa internă.
83
d) Comercianţii angrosişti mai puternici, de pe unele pieţe interne, se implică
uneori în afaceri de export sau import pentru unele bunuri de larg consum.
Prin funcţiile specifice ce le revin, prin poziţia lor de intermediar, cunoscând bine
cererea internă îşi pot permite să efectueze unele operaţiuni de comerţ exterior în nume
proprii şi pe cont propriu. Uneori, firmele de comerţ cu ridicata obţin (mai ales de la marii
producători) exclusivitatea vânzării unor mărfuri cunoscute, aduse din import pentru piaţa
internă.
e) Comercianţii detailişti: realizează uneori o parte a importului de bunuri de
consum solicitat pe piaţa internă. Această situaţie o întâlnim la marile întreprinderi
comerciale cu amănuntul, care au pe o piaţă internă o reţea puternică de magazine în lanţ
(cele în lanţ sunt specializate pe o ramură de activitate: desfacere cafea şi ceai; reţea de
restaurante etc.)
f) Organizaţiile cooperatiste, în unele ţări în care sistemul cooperatist deţine o
poziţie importantă şi este bine organizat (Anglia, Canada, Austria, Danemarca, Suedia,
Elveţia), efectuează şi operaţiuni de comerţ exterior pe nume şi în cont propriu, mai ales de
import-export de bunuri de consum.
 Firme care lucrează în nume propriu dar pe contul altora

Într-o accepţiune largă, toţi comercianţii sunt consideraţi intermediari; în
continuare considerăm ca fiind intermediari firmele care lucrează în numele propriu dar pe
contul altora (B) şi firmele care lucrează în numele şi pe contul altora (C), deoarece
utilizarea noţiuni în acest sens este larg răspândită în teoria şi practica afacerilor economice
internaţionale.170
Utilizarea intermediarilor în comerţul naţional prezintă o serie de avantaje:171
– intermediarii au propria lor bază tehnico-materială, depozite, săli de expunere,
ateliere de reparaţii, magazine cu amănuntul etc.;
– intermediarii preiau de la exportatori şi-i eliberează de o serie de sarcini care
necesită timp, specialişti şi organizare specifică: formalităţi de expediere, de asigurare,
legături cu transportatorii, reclamă, lucrări de sortare şi ambalare etc.;
– intermediarii participă cu capital pentru a finanţa parţial unele tranzacţii
comerciale internaţionale;
– intermediarii şi-au consolidat în timp un sistem de relaţii strânse cu băncile,
firme de transporturi, firme de expediţie, companii de asigurări etc.;
– pentru unele pieţe regionale, accesul exportatorilor este mai facil dacă folosesc
intermediari care au avut sau au relaţii cu acele pieţei;
– există pieţe externe, regiuni sau ţări în care intermediarii au constituit practic un
veritabil monopol, ceea ce face inevitabilă apelarea la serviciile lor.
Utilizarea intermediarilor prezintă şi unele dezavantaje:172
– exportatorul este lipsit de contactul direct cu piaţa de desfacere şi depinde în
totalitate de buna credinţă a intermediarului sau de posibilităţile reale pe care le are el;
– intermediarii rămân o verigă interpusă care conduce la diminuarea profitului
realizat exportatori;
– alegerea, cunoaşterea şi formarea unor relaţii sigure cu firmele intermediare, de
bună credinţă şi competente, necesită timp şi unele riscuri suplimentare.
Principalele tipuri de intermediari ce acţionează în afacerile economice
internaţionale, în nume propriu dar pe contul altora, sunt:
170
A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Craiova, 1992
171
172
84
• comisionarii;
• importatorii-distribuitorii.
♦ Comisionarii: sunt persoane fizice sau societăţi comerciale care participă la
încheierea obligaţiilor în numele lor dar pe contul altora. Firmele comisionare pot fi:173
a) Firme comisionare exportatoare: care pot acţiona pe contul vânzătorului sau pe
contul cumpărătorului.
Comisionarul ce acţionează pe contul vânzătorului (exportator) îndeplineşte
ordinele date de vânzătorul din ţara sa pentru a desface mărfuri în străinătate.
Comisionarul ce acţionează pe contul cumpărătorului (importator) îndeplineşte
ordinele date de cumpărătorul străin pentru a achiziţiona mărfuri din ţara sa (la comanda
fermă a cumpărătorului) urmând a fi oferite clientului lui.
În afara acestor două tipuri de firme comisionare exportatoare, în practica
operaţiunilor externe mai întâlnim casele de confirmare, care sunt firme comisionare
exportatoare ce îşi asumă riscul de a credita unii cumpărători fără a solicita de la aceştia
dovezi privind posibilităţile de rambursare a creditelor; se ocupă, în plus, de transportul şi
asigurarea mărfii, iar pentru activitatea lor primesc un comision (frecvent, activează în
Anglia).
b) Firme comisionare importatoare, care sunt reprezentanţi ai cumpărătorilor din
ţara proprie şi transmit pe contul acestora, comenzi la producători-exportatori străini (pot
avea agenţi sau delegaţi la aceşti producători, pot primi unele mărfuri în consignaţie
etc.).174
Operaţiunile derulate de sau prin intermediul unor comisionari au la bază, de
regulă, un contract de comision: este o relaţie juridică şi economică în care comitenţii
(exportatori) se obligă să pună la dispoziţia comisionarului o cantitate de marfă, iar
comisionarul se obligă manevreze marfa cu grija unui comerciant onorabil, să o valorifice
la preţul pieţei şi să predea comitentului contravaloarea mărfii. 175 Elementele principale ale
unui contract general de comision:176
– depozitul de comision sau consignaţie clauză prin comisionarul (denumit
consignatar) primeşte marfa, o depozitează separat, ţine evidenţa, iar comitentul are
dreptul de a controla depozitul şi operaţiunile efectuate;
– limita de preţ se stabileşte de comun acord de comitent şi comisionar, ca o
limită maximă în cazul cumpărării şi minimă în cazul vânzării;
– cumpărările pe cont propriu, de regulă, comitenţii solicită comisionarilor să
preia (să cumpere) o parte a stocului de marfă pe cont propriu, pentru a împarte riscurile;
– comisionul se stabileşte, prin contract, la valoarea întregii afaceri sau unitar, de
regulă corelat cu preţul obţinut de comisionar pentru a-l cointeresa în afacere;
– garanţia referitoare la stocul din depozit, de regulă, este solicitată de comitent
şi constă într-o cauţiune depusă într-o bancă, care se obligă să plătească ea dacă
comisionarul nu valorifică marfa conform contractului;
– DELCREDEREA: o plată separată de comisionul obişnuit, care se achită de
comitent, atunci când se convine de comun acord ca o parte a stocului să fie valorificată de
comisionar prin vânzări pe credit; dar riscul ce decurge din eventuala neachitare integrală a
ratelor este preluat de comisionar.
173
174
175
176
85
– decontarea sumelor încasate din vânzarea mărfurilor: se virează, de regulă, în
raport de încasări, nefiind admisă utilizarea lor în alte afaceri proprii ale comisionarului;
comisionarul reţine periodic comisionul convenit.
♦ Importatorii-distribuitori: sunt intermediari rezidenţi în ţara de import, care
cumpără mărfuri în numele lor de la furnizorii externi şi le revând în zone în care
producătorul-exportator le acordă drepturi de exclusivitate. Importatorul-distribuitor are
depozite, spaţii de expunere, unităţi de service general etc.
Dacă producătorul-exportator nu este implantat suficient de bine pe acea piaţă, este
preferabilă apelarea la importatorul-distribuitor. Potrivit contractului, importatorul-
distribuitor devine reprezentant al producătorului în acea zonă sau piaţă, beneficiază de
drepturi de exclusivitate. Distribuitorul emite periodic comenzi la producător, pentru a
asigura continuitatea vânzările şi a menţine stocul la un nivel optim. Diferenţa dintre preţul
de vânzare al mărfurilor din depozitul importatorului/distribuitor faţă de preţul lor de
cumpărare de la producător-exportator, revine în principiu firmei intermediare, dar
producătorii îşi păstrează dreptul de a controla preţul de revânzare a produselor sale.
Importatorul-distribuitor participă alături de exportator la stabilirea nivelului de
preţ, la acţiuni publicitare, reclamă comercială etc.
 Firme care lucrează atât în numele altora cât şi pe contul altora
Această categorie de intermediare cuprinde, în principal:
– Reprezentanţii;
– brokerii sau curtierii.
♦ Reprezentanţii, cunoscuţi şi sub denumirea de agenţi reprezentanţi, acţionează
pe baza ordinului dat de comitent (ordonator) de a săvârşi acte sau fapte de comerţ legate
de vânzarea sau cumpărarea mărfii pe contul şi în numele ordonatorului, pe baza unui
contract de reprezentare (denumit şi contract de agent).
De regulă, reprezentantul ca intermediar este o persoană juridică înregistrată la registrul
comerţului. Între el şi comitent există o relaţie de afaceri de lungă durată, în timp. Această
durată lungă în timp dintre reprezentant şi comitent diferenţiază practic reprezentantul de
broker sau alte tipuri de intermediari. (brokerul sau curtierul nu are mandat de a înfăptui
operaţiuni de intermediere pe perioade lungi de timp).177
Reprezentantul se deosebeşte de comisionar (care lucrează în contul său), deoarece
el lucrează exclusiv în numele altora şi în contul altora (comitent). Totodată, subliniem
explicit că acest tip de reprezentare – ca intermediar ce activează în numele şi pe contul
altora – se deosebeşte de reprezentantul producătorului exportator.
Reprezentantul contribuie la realizarea tranzacţiei de vânzare-cumpărare, dar nu are
calitatea de parte contractantă şi nu cumpără mărfuri pe contul său. Operaţiunile de
reprezentare sunt reglementate juridic şi economic diferit de la o ţară la alta. În teoria şi
practica comerţului internaţional, întâlnim mai multa categorii de agenţi sau de
reprezentanţi:178
• agenţii de export: acţionează la ordinul unui grup de întreprinderi industriale din
ţara lor, pe baza unui contract de agent, pentru a favoriza şi a căuta canale de export pentru
aceste societăţi comerciale producătoare;
• agenţii de import: intermediază operaţiuni de import, în schimbul unui comision,
la ordinul şi pe contul vânzătorului extern; decontarea pentru marfa cumpărată se face
nemijlocit între vânzători şi cumpărători;
• agenţii de desfacere în străinătate: persoane fizice sau juridice cărora o altă
companie puternică le acordă dreptul de a acţiona în numele ei şi pe contul ei într-o
177
178
86
anumită zonă a unei ţări străine; firma străină duce tratative pentru a încheia contractul în
numele comitentului, dar ea nu apare ca parte în contract:
• firmele agent de achiziţionare din străinătate: care intermediază operaţiunile de
achiziţionare a mărfurilor din străinătate pentru comitenţii (importatorii) care nu au
propriile lor filiale, sau reprezentanţe peste graniţă.
Funcţie de un anume tip precis de agent/reprezentant la care ne referim, contractul
de reprezentare diferă de la o situaţie la alta, neputând discuta de un tip de contract
general. Mai mult, în astfel de operaţiuni, reprezentantul trebuie să respecte contractul
încheiat dar să ţină seama de uzanţele comerciale locale. De regulă, se definesc prin
contract, cât mai complet şi clar, obiectul de colaborare şi condiţiile colaborării între părţi,
la care se poate adăuga:
– transmiterea de informaţii curente privind conjunctura pieţei;
– modul de lucru al firmelor concurente;
– reglementarea comerţului existent din ţara respectivă, regimul vamal specific
etc.;
– asigurarea de reclamă comercială cu ocazia unor târguri şi expoziţii
internaţionale în zonă;
– închirierea de mijloace de transport;
– investigaţii la autorităţi pentru a obţine, pentru comitet, licenţe de export sau
import;
– apărarea intereselor comitentului în faţa autorităţilor locale;
– apărarea unor drepturi asupra brevetelor, patente, mărci fabrică etc.
♦ Brokerii sau curtierii: aceştia sunt intermediari care mijlocesc încheierea unui
contract, prin punerea în legătură a cumpărătorului cu vânzătorul sau invers. Colaborarea
în astfel de operaţiuni are un caracter mai mult accidental, brokerul neintrând în relaţii de
durată cu nici una din părţi. Atribuţia brokerului poate fi îndeplinită şi atunci când, în
urma intermedierii sale, importatorul şi exportatorul au luat contact direct, chiar dacă nu au
asumat încă contracte ferme. Brokerii sau curtierii în operaţiuni comerciale internaţionale
apar ca intermediari de mărfuri, de efecte de asigurare etc.179
În Anglia, brokerii sunt reuniţi în asociaţii, au capitaluri mai însemnate şi relaţii
strânse cu băncile, care prin intermediul lor acordă şi credite cumpărătorilor sau avansuri
unor exportatori. Pentru serviciile lor, brokerii/curtierii se remunerează cu un comision,
numit în unele zone curtaj, ce se poate calcula procentul la valoarea contractului sau pe
unităţi fizice.
179
87
CAPITOLUL 10
TRANZACŢIILE ÎN CONTRAPARTIDĂ
10.1. Definiţii şi clasificări prealabile
Contrapartida presupune eliminarea completă sau parţială a instrumentelor de plată

tradiţionale în comerţul exterior şi înlocuirea lor cu schimburi reciproce de mărfuri şi
servicii, de regulă în cadrul unor aranjamente financiare. Comerţul în contrapartidă se
întemeiază, deci, pe formă de “troc” a comerţului, caracterizată de schimb de marfă contra
marfă, formă ce a precedat apariţia banilor.
În economia contemporană, operaţiunile de contrapartidă s-au dezvoltat şi
perfecţionat foarte mult faţă de forma iniţială de “troc”. Acest tip de comerţ s-a dezvoltat
mai ales în perioadele de instabilitate monetară şi de lipsă de lichidităţi în comerţul
internaţional. Contrapartida s-a dezvoltat şi în unele afaceri ce impuneau soluţii noi pentru
a reduce efortul şi riscul valutar specific comerţului exterior.180
Operaţiunile în contrapartidă sunt modalităţi sau mecanisme de condiţionare a
fluxurilor de mărfuri şi servicii între doi sau mai mulţi parteneri, ele pot fi analizate:181
• în sens restrâns, când se leagă importul de export pentru a echilibra
raporturile între parteneri;
• în sens larg, când se consideră drept operaţiuni de contrapartidă
toate formele de coordonare a schimburilor, inclusiv din acţiunile de cooperare
economică internaţională.
Formele de derulare a contrapartidei sunt extrem de diverse şi sunt abordate diferit
în literatura de specialitate, dar au toate un element comun: compensarea directă, integral
sau parţial, a unui import de un export. Interesul manifestat de firme de comerţ exterior
faţă de contrapartidă se explică prin următoarele avantaje ce revin acestui tip de
operaţiune:182
a) Este o formă de comerţ mai puţin costisitoare, deoarece aparatul comercial
necesar şi activităţile de marketing au o amploare mai mică.
b) Prin apelarea la contrapartidă se diversifică fondul de marfă de pe piaţa internă
(regională), fără efort valutar, testându-se în acelaşi timp competitivitatea unor produse.
c) La nivel de state (prin clearing), contrapartida permite menţinerea şi dezvoltarea
unor relaţii reciproce într-un cadru echilibrat al fluxurilor de mărfuri şi servicii. Conjugat şi
cu alte tehnici de comerţ exterior acest aspect poate contribui la echilibrarea balanţelor
externe de plăţi şi a balanţei comerciale.183
d) Prin contrapartidă statele şi firmele angajate reduc efortul valutar depus, aspect
esenţial în condiţiile actuale de instabilitate monetară, în condiţii de criză a lichidităţilor
internaţionale şi de amplificare a datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare sau slab
dezvoltate, dar şi a datoriei externe a SUA. În afacerile economice internaţionale, unele ţări
slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare se află într-o poziţie de inferioritate datorită lipsei
180
181
182
1992
183
88
de convertibilitate a monedelor proprii, contrapartida constituind, în astfel de cazuri, o
soluţie extrem de convenabilă.
e) Contrapartida oferă avantaje de promovare sau finalizare a unor mari contracte
de cooperare economică internaţională (în producţie, în cercetare ştiinţifică, dezvoltare
tehnică), permiţând un efort investiţional şi financiar conjugata al mai multor parteneri.
Contrapartida comportă şi unele limite sau dezavantaje:
– unele firme din ţările dezvoltate au tendinţa de a exporta, în astfel de contracte,
mărfuri prelucrate depăşite din punct de vedere tehnic contra unor materii prime de bază;
– pentru unele schimburi de mărfuri, compensarea valorilor şi urmărirea în timp a
compensării complete este sau devine dificilă.
Operaţiunile în contrapartidă se pot clasifica astfel:184
 După numărul de parteneri de afaceri:
– operaţiuni în contrapartidă bilaterală;
– operaţiuni în contrapartidă multilaterală.
 Funcţie de nivelul economico-juridic al partenerilor:
– operaţiuni în contrapartidă la nivel de întreprindere;
– operaţiuni în contrapartidă la nivel de grupuri de întreprinderi sau ramuri
economice;
– operaţiuni în contrapartidă la nivel de state (clearing).
 După gradul de compensare cu marfă şi servicii şi alte criterii cumulate:
– operaţiuni de compensaţie, care presupun eliminarea totală a monedei din
raportul de schimb şi include livrările clasice în contrapartidă:
• barterul simplu sau garantat: la nivel de întreprindere, grup de
întreprinderi sau subramuri economice;
• clearingul bilateral şi multilateral între state (ţări).
– operaţiuni paralele, care presupun schimburi reciproce de mărfuri sau servicii,
din care o parte din afacere are la bază moneda ca termen de schimb;
– operaţiuni combinate, care pleacă uzual de la un contract complex de cooperare
economică internaţională, completându-se apoi prin diverse tehnici de compensare şi/sau
operaţiuni speciale.
10.2. Livrări de mărfuri şi servicii în compensaţie (contrapartida clasică)
Livrările de mărfuri şi servicii în compensaţie, ca tehnică de contrapartidă,

presupun efectuarea schimbului pe baze echivalente între două sau mai multe firme din ţări
diferite, fără a se apela la mijloace şi instrumente de plată consacrate. Aceste operaţiuni
(livrări) se caracterizează, în principal:185
• partidele de mărfuri de export şi de import nu se plătesc în valută, ci
se compensează reciproc, de regulă integral;
• au ca bază juridică un singur contract şi pentru export şi pentru
import.
Operaţiunile de compensaţie se pot clasifica în mai multe moduri, după cum se
încheie între două sau mai multe firme, în temeiul unui acord la nivel macroeconomic sau
184
1992
185
1992
89
fără această bază etc. Literatura de specialitate împarte, uneori, operaţiunile în
compensaţie:186
– compensaţii individuale;
– compensaţii globale.
♦ Compensaţiile individuale pot fi, la rândul lor:
– simple, când participă două firme din ţări diferite, fiecare firmă fiind exportator
şi importator simultan;
– progresive, când participă trei, patru sau mai mulţi parteneri (cu derulare în
lanţ).
♦ Compensaţiile globale consideră barterul ca o formă a operaţiunii de clearing ce poate
avea loc între grupuri de întreprinderi sau ramuri economice.
Majoritatea specialiştilor din comerţul exterior consideră însă că în cadrul livrărilor
de mărfuri şi servicii în compensaţie (operaţiuni de compensaţie sau contrapartidă clasică)
se includ două tipuri de bază de operaţiuni:187
a) Operaţiunile de barter;
b) Operaţiunile de clearing.
a) Operaţiunile de barter sunt acele tehnici prin care se compensează reciproc, de
regulă integral, un export cu un import de mărfuri/servicii între firme din ţări diferite,
având ca singură bază juridică contractul direct.
♦ Barterul simplu bilateral. Un contract de barter simplu bilateral este apropiat
de contractul de vânzare-cumpărare specific operaţiilor clasice de comerţ exterior, cu
diferenţa că se încheie un singur contract şi se stabilesc suplimentar aspecte precum:
– contracararea unor riscuri specifice barterului (de exemplu: dezechilibrarea
raportului de schimb, ceea ce implică punctaje succesive);
– suportarea echilibrată a costului de transport pe ambele fluxuri;
– efectuarea pe loc sau eşalonat, dar neapărat în paralel, a schimbului de partizi
de marfă;
– analiza comparativă a preţurilor propuse spre negociere şi luarea în considerare
a legislaţiilor specifice celor două ţări (taxe, accize, TVA etc.).
Clauzele de bază ale contractului de barter sunt cele prin care se stipulează că plata
mărfurilor importate se va face printr-un export de valoarea egală. Plecând de la raportul
de echivalenţă convenit, de regulă se trec în anexe la contract şi structura sortimentală
completă, cu cantitatea fizică din fiecare articol prevăzut. Valoarea contractului rezultă,
deci, din însumarea mărfurilor nominalizate în anexă; la această valoare corespunde o
anumită cantitate fizică de marfă. Contractul se consideră realizat complet dacă se schimbă
efectiv cantităţile fizice de marfă convenite. În condiţie de inflaţie, intr-o ţară sau alta,
raportul valoric al contractului se poate modifica, dar rămâne ca bază de analiză şi punctaj
volumul fizic. De regulă, fiecare din cei doi parteneri va tinde să efectueze el un import
prealabil, după care să livreze partida sa proprie de marfă.
Riscul de inflaţie în monedă naţională şi riscul de primă livrare pot fi considerate ca
riscuri specifice contractului de barter.
♦ Barterul simplu multilateral este similar cu cel bilateral, dar intervin în afacere
mai mulţi parteneri. Astfel pot interveni câte doi parteneri din fiecare ţară sau trei parteneri
din trei ţări diferite, când se procedează la compensaţii în lanţ. Dificultatea în astfel de
cazuri constă în a găsi partenerii şi punerea lor de acord, pentru a realiza un consens
privind modul de derulare a operaţiunii de comerţ exterior.188
186
187
188
90
♦ Barterul garantat se referă, fie la un contract bilateral, fie la unul multilateral şi
propune apelarea de către părţile contractante la o terţă persoană (instituţie specializată,
ICE cunoscută etc.) pentru a se implica şi garanta unele clauze din contract şi derularea
operaţiunii în ansamblu. Garantarea se poate face şi de o bancă, prin scrisoare de garanţie
bancară, sau se poate face prin expedierea primei partizi de mărfuri la o terţă persoană cu
dispoziţia de a elibera marfa numai după ce s-a efectuat importul (sau concomitent cu
obţinerea contrapartidei corespunzătoare/echivalente). În cazul apelării la o ICE se
contează pe sprijinul ei încă din etapa de negociere a contractului acordându-se practic şi
asistenţă tehnică de specialitate. Pentru implicare, firma terţă, în calitate de garant, va primi
un comision şi la export şi la import.
Pentru operaţiile de barter, în unele situaţii, la nivel de ministere sau chiar guverne
se încheie acorduri de derulare, de regulă pentru perioade de un an sau mai puţin, caz in
care barterul se apropie mult de clearing.189
b) Operaţiunile de clearing sunt o compensaţie globală privind schimbul reciproc
de mărfuri sau servicii între două sau mai multe ţări. Se derulează pe bază de acorduri
guvernamentale. Schimburile de mărfuri sau servicii se efectuează fără transfer de devize
(valută).
În astfel de operaţiuni, apar trei categorii de participanţi:190
– importatorii;
– banca de compensaţie (sau băncile de compensaţie);
– exportatorii.
Calculul de compensaţie se face global (marfă, servicii, comerţ vizibil şi invizibil) de
regulă pentru un an de zile, apoi soldul se lichidează după procedura stabilită de părţi
(statul).
Clearingul poate fi:
– clearing bilateral;
– clearing multilateral.
♦ Clearingul bilateral are loc între două ţări şi a fost folosit pentru prima dată în perioada
1929-1933, pe baza unor acorduri organizate de Camera de Comerţ Internaţional Paris.
Într-un astfel de acord, exportatorii se achită în moneda naţională a fiecărei ţări,
evidenţa derulării acordului fiind încredinţată unei bănci centrale sau altă bancă. În
principiu, nu are loc nici un transfer de valută, compensându-se reciproc livrările
efectuate. Funcţionarea acordului de clearing:191
– firmele din ţara “A” , debitoare faţă de partenerii din ţara “B”, efectuează
exportul de marfă şi depun documentele la banca centrală desemnată prin acord sau altă
instituţie denumită “oficiu de clearing”;
– partenerii din ţara “B” primesc importul, pe care-l achită în monedă naţională şi
vor efectua şi ei exporturi spre ţara “A”, depunând documentele de evidenţă la “oficiul de
clearing”;
– banca sau Oficiul de clearing ţine evidenţa debitelor şi creditelor reciproce şi
compensează periodic cele două conturi, efectuând plăţi în monedă naţională la firmele
implicate.
Se pot utiliza frecvent două bănci sau “oficii de clearing” stabilite prin acord.
Distingem, astfel:
189
190
191
91
• Clearing cu un singur cont, deschis numai la una din ţările participante la acord, în
moneda ei naţională, caz în care exportatorii din această ţară sunt avantajaţi şi trataţi
preferenţial (ei încasează imediat plata);
• Clearing cu două conturi, când se deschide câte un cont în fiecare ţară participantă la
acord, această procedură fiind mai echitabilă;
• Clearing descentralizat banca sau băncile centrale sau “Oficiul de clearing” nu
realizează direct operaţiunile bancare (incasso sau acreditiv) pe baza cărora se
înregistrează în conturi livrările, ci apelează la bănci comerciale la care deschid subconturi
de clearing.
Acordul de clearing mai cuprinde şi alte clauze importante, între care:
– data intrării în vigoare, termen de valabilitate, organisme implicate, monedă,
operaţiuni admise, modul de lichidare a soldului final etc.;
– dacă se apelează la creditul tehnic, ca plafon valoric de acoperire a decalajelor
între importuri şi exporturi care nu se derulează simultan;
– clauza de devize, atunci când diferenţa dintre export-import este foarte mare şi
nu se iau măsuri de atenuare, partea în culpă poate acoperi diferenţa cu devize
– clauza de switch: o ţară excedentară poate folosi creditul soldului de clearing
într-o operaţiune cu o terţă ţară nemembră a acordului;
– clauza de rectificare: când părţile semnatare vor să preîntâmpine evoluţia
negativă a raportului de schimb; permite renegocierea unor clauze.
♦ Clearingul multilateral: participă trei sau mai multe ţări şi s-a folosit, iniţial,
această tehnică pentru a lichida unele solduri persistente provenind din clearing bilateral.
Un exemplu cunoscut de astfel de acord de clearing a fost semnat în 1947 de Franţa,
Belgia, Italia, Olanda şi Luxemburg sub forma Comitetului acordurilor de plăţi. O
perioadă îndelungată au funcţionat acorduri de clearing multilateral între ţările participante
la fostul CAER.
Acest tip de acord este comparabil cu cel bilateral, dar conceperea, derularea şi
funcţionarea lui, ca şi ţinerea evidenţei, sunt mult mai complexe şi relativ greoaie.
10.3. Operaţiunile paralele (contra-cumpărarea)
Astfel de operaţiuni au ca obiect schimbul de mărfuri şi servicii între ţări şi firme

din ţări diferite; presupun, în esenţă, legarea sau condiţionarea unui import de un export
sau invers. Diferă de barter sau clearing prin următoarele elemente:
– valoarea partizilor de mărfuri nu trebuie să fie egală, restul se acoperă prin plata
în valută;
– iniţial, contravaloarea partizilor convenite şi legate la export-import se achită de
participanţi, compensarea constă în faptul că pentru un volum de import se realizează şi un
export pe devize de aceiaşi valoare sau valoare mai mică (70-80%);
– se utilizează, de regulă un contract de export, un contract de import şi un
protocol de colaborare pentru punerea de acord a celor două contracte separate;
– numărul partenerilor implicaţi nu este prestabilit ci diferă de la caz la caz.
În practica tranzacţiilor internaţionale, distingem următoarele tipuri de operaţiuni
paralele:192
192
1992
92
a) Cumpărările legate: când exportatorul, de regulă dintr-o ţară dezvoltată (care
exportă produse industriale), se obligă să cumpere un volum de mărfuri dintr-o listă oferită
de ţara importatoare, de regulă în curs de dezvoltare. Astfel de operaţiuni se constituie ca
un mijloc de promovare a importului de tehnologie, cu efort valutar mai redus, deoarece
30-100% din valoarea contractului va fi acoperită practic prin export de marfă.
b) Compensaţiile inverse sau operaţiunile adresate: o firmă dintr-o ţară
dezvoltată/în curs de dezvoltare achiziţionează în avans un produs industrial pe care-l va
folosi pentru realizarea unor mărfuri destinate exportului, valoarea importului cuvenit fiind
superioară importului.193
c) Cumpărarea de produse rezultate, tehnică denumită şi buy-back sau “formula
românească de cooperare”: exportatorul de echipamente şi instalaţii, în contul exportului,
va prelua, parţial sau integral, produse realizate de beneficiar cu maşinile şi instalaţiile
respective. Unii specialişti definesc această tehnică ca făcând parte din formele specifice
de cooperare economică internaţională.
*
* *
După ce am trecut în revistă operaţiunile de compensaţie şi operaţiunile paralele –
ca forme ale contrapartidei în sens larg – în continuare ne vom concentra atenţia asupra
operaţiunilor combinate, sintetizate de către noi ca tehnici/proceduri asociate, de
asemenea, contrapartidei în sens larg (astfel, sintetizăm esenţa tehnicii de switch şi
tehnicii de löhn, în subsidiar prezentând operaţiunile de reexport). Este oportun a sublinia
că alte operaţiuni speciale (transferul de tehnologie, leasing-ul, franchising-ul etc.) sunt
tratate de către noi distinct, respectiv problematica capitolului următor.
10.4. Operaţiunile combinate
10.4.1. Prelucrarea în switch

Pe măsura dezvoltării clearing-ului şi, mai ales, în condiţiile clearing-ului
multilateral, determinat şi de lipsa de lichidităţi în valute forte, a apărut şi s-a individualizat
treptat o tehnică complexă de comerţ exterior, anume tehnica de switch. Unii autori
consideră că tehnica de switch are suficiente caracteristici proprii, pentru a fi analizată
distinct de cea de contrapartidă, care a generat-o iniţial. Punând accent pe latura financiar-
valutară şi pe posibilităţile oferite de această operaţiune ca aport de devize, o parte din
specialişti separă complet switch-ul de contrapartidă. Alţi autori apreciază însă că tehnica
de switch rămâne doar o formă a contrapartidei şi priveşte doar unele modalităţi de
lichidare a unor solduri persistente în cadrul acordurilor de clearing. Aceştia consideră că
switch-ul face parte integral din contrapartidă şi, că până la individualizarea sa ca tehnică
distinctă, va mai fi necesar mult timp.194
Practic, tehnica de switch s-a afirmat la începutul anilor 1940-1950 şi s-a dezvoltat
şi consolidat în perioada 1960-1970, când dezechilibrele frecvente rezultate în unele
conturi de clearing au obligat, pentru lichidare:
– fie la transformarea soldului disponibil din contul de clearing al unei ţări (faţă
de alta ) în valută forte, şi lichidarea în acest fel a datoriei;
– fie, invers, la transformare unor fonduri în valută în disponibilităţi de clearing,
pe o anumită relaţie, şi apelarea la reexport pentru a stinge datoria.
Oricum am încadra tehnica de switch, în cadrul acestui proces de lichidare
succesivă a unor solduri ale contului de clearing (şi de aport valutar), interesează faptul că
193
P. Verzariu – Barter, Countertrade, Offsets, New York, 1985
194
93
această tehnică este extrem de complexă, greu de negociat şi de găsit parteneri potenţiali,
dificil de derulat, dar absolut inevitabilă în condiţiile actuale ale comerţului internaţional.195
O definire propriu-zisă a tehnicii de switch este dificil de formulat deoarece diferă
elementele de bază după cum este abordată trilateral sau plurilateral, ca modalitate de
degajare a contului de clearing, ca mod de a obţine un aport valutar sau ca mijloc de
realizare a unui profit de către intermediarii din tranzacţii comerciale internaţionale. Unii
autori definesc switch-ul ca o operaţiune de lichidare a soldului de clearing, alţii ca
modalitate de realizare a unui aport valutar. Oricum, switch-ul presupune o completare a
tranzacţiilor comerciale cu operaţiuni financiar-valutare prin care se transformă o
disponibilitate dintr-un acord de clearing în disponibilităţi pentru alte clearing-uri sau în
devize forte.
Operaţiunile de switch au apărut în legătură cu acordurile de clearing dar şi cu
unele contracte de barter.
Practic, fie că are inclusă clauza creditului tehnic, fie că nu, în cadrul acordurilor
bilaterale de clearing şi a celor multilaterale se ajunge frecvent în situaţia în care un
importator depăşeşte limita valorică (în moneda de cont) a exporturilor sale, sau depăşeşte
creditul tehnic, neavând în schimb să ofere în continuare acele mărfuri care au fost
nominalizate în listele de acord.196 Se ajunge, deci, în imposibilitatea de a mai derula în
continuare acordul. Operaţiile de switch fac posibilă continuarea acestor relaţii şi permit
deblocarea acordului, în paralel cu realizarea de aport valutar şi beneficii în valută.
Ţara cu sold excedentar (creditor) al contului de clearing îşi va utiliza soldul printr-
un transfer în favoarea altei ţări, convenită de comun acord de primele două, luând astfel
naştere o operaţiune de compensaţie triunghiulară. Acest transfer poate avea loc în cursul
anului dar mai ales la lichidarea soldului final.
Unele acorduri prevăd clauza “switch” , altele interzic însă reexportul prin această
tehnică sau alta similară. În această situaţie, se apelează la firme specializate în operaţiuni
de switch, sprijinite de unele bănci şi cu acordul tacit al ţărilor partenere la acordul de
clearing. Iniţiativa apelării la switch poate reveni ţării creditoare, debitoare sau chiar unei
firme de switch sau de intermediere în operaţiuni externe. Operaţiunea de switch prevede,
deci, reexportul unei mărfi dintr-o ţară parteneră de clearing într-o terţă ţară, transformând
simultan surplusul de monedă de cont de clearing în valută sau invers, când se transformă
valuta în disponibilitate de monedă de cont şi are loc reexportul unei mărfi dintr-o ţară terţă
într-o ţară parteneră de clearing.197
Operaţiunile de switch se pot clasifica:198
a) După sensul de alimentare a contului de clearing:
– operaţii aller, prin care se alimentează contul de clearing cu valută forte (marfă
pe valută);
– operaţii retour, prin care se vinde excedentul de disponibilităţi în monedă de
clearing;
– operaţii aller-retour, ca o combinare şi derulare simultană a primelor două.
b) Funcţie de obiectul operaţiunii de switch:
– operaţii de switch cu marfă;
195
196
1992
197
198
1992
94
– operaţii de switch cu caracter financiar, prin care se creează sau cedează poziţii
de clearing deşi nu au avut loc încă schimburi de mărfuri între cei doi parteneri ai
acordului de clearing.
c) După numărul participanţilor la operaţiunile de switch:
– operaţii de switch simple (normale sau primare), la care participă numai trei ţări,
două semnatare ale acordului şi ţara terţă
– operaţii de switch în lanţ sau multiple, la care participă mai mult de trei ţări, din
care cel puţin două sunt semnatare ale acordului.
Prelucrarea în switch presupune operaţiuni deosebit de complexe şi dificil de
derulat, deoarece adaugă la problematica cunoscută tradiţional (ce se caracterizează prin
riscuri cunoscute) alte probleme şi riscuri în plus, determinate de specific:
– cel puţin trei parteneri, din care doi ai acordului clearing;
– fluxul de plăţi şi încasări se face în valută dar şi în monedă de clearing;
– necesită operaţiuni auxiliare (sortare, reetichetare, documente de provenienţă,
de origine, transport etc.) ce presupun o mare abilitate a firmelor implicate.
♦ Varianta de switch aller este varianta clasică a tehnicii, respectiv forma iniţială
de aplicare a acestui tip de operaţiuni combinate. În varianta sa cea mai simplă, tehnica de
switch include următoarele componente:
– ţara B şi C ca ţări membre ale acordului de clearing şi ţara A ca ţară terţă;
– în urma fluxului reciproc de mărfuri de la B la C, ţara C devine debitoare şi
iniţiază switch-ul;
– un exportator din ţara A se angajează să exporte mărfuri pe valută, (mărfuri de
valoare egală) în B;
– ţara C devine obligată faţă de exportul din ţara A să achite în valută valoarea
exportului (a datoriei iniţiale), dar nu are această valută;
– intervine firma specializată în operaţiuni de switch, care achită în valută ţarii C
datoria faţă de exportatorul din A dar preia în schimb soldul excedentar în monedă de
clearing de la ţara B;199
– la calcularea preţului de referinţă pentru lotul de marfă care lichidează debitul,
deoarece în acest caz se transformă soldul de clearing în valută, preţul în valută este
totdeauna mai mic decât preţul în monedă de clearing;200
– diferenţa între cele două preţuri se numeşte AGIO şi este câştigul firmei de
switch; poate ajunge 5-30% din valoarea lotului de marfă;
– moneda de clearing obţinută de firma de switch se va folosi ulterior de aceasta
pentru a cumpăra alte mărfuri într-o operaţiune inversă sau va revinde moneda altei ţari
interesate.
În practică, ţara care este debitoare C (sold pasiv) iniţiază legătura cu exportatorul
din ţara A şi preia ea însăşi marfa pentru a o reexporta şi a lichida soldul pasiv. Atât timp
cât primeşte valuta (de la firma de switch) exportatorul este interesat. Desigur, ţara care
este debitoare C va pierde indirect o marjă din aceste operaţiuni dar lichidează, în acest fel,
datoria pentru care nu are nici valută nici alte mărfuri incluse în lista de la acord şi care-l
interesează pe partenerul B. Şi ţara B suferă, indirect, uneori o pierdere dar mai mică
comparativ cu ţara C – ca o parte din AGIO – dar rămâne în schimb cu datoria încasată şi
cu o marfă care o interesează, pe care altfel nu ar fi putut s-o obţină decât apelând la valută
forte.
199
200
P. Verzariu – Op. cit.
95
♦ Într-o operaţiune switch retour tehnica se iniţiază de ţara cu sold activ (creditoare) şi
generează o diferenţă nefavorabilă de preţ numită DISAGIO, care se suportă în
principiu de ţara iniţiatoare. Firma de switch achiziţionează o marfă din ţara cu sold
pasiv şi reexportă această marfă într-o ţară terţă dar pe valută (marfa nu este prevăzută
în lista de la acord şi nu interesează ţara creditoare). Plata mărfii se face în moneda de
clearing, lichidând astfel mai întâi excedentul de disponibilităţi şi obţinând ulterior
valută.
În astfel de cazuri, firma de switch rămâne de regulă cu disagio (5-40%); totodată
se poate implica în alte operaţiuni cu valută obţinută în contul ţării creditoare, înainte de a
achita definitiv datoria iniţială. Astfel, se poate implica în a finaliza alte operaţii de switch
de tip aller sau alte compensări valută/monedă de clearing.
♦ În varianta unor operaţiuni switch de tip aller-retour ar trebui să se combine
doar cele două variante invocate. În realitate, se iniţiază astfel de operaţiuni şi cu caracter
speculativ, pentru a obţine diferenţe mari între preţurile în valută şi cele în monedă de
clearing, ulterior obţinând profituri în valută.
♦ Operaţiunile de switch valutar sunt operaţii pur financiare realizate de bănci sau alte
instituţii specializate: au la bază combinarea unor situaţii ale diferitelor acorduri de
clearing de marfă şi servicii, care nu se pot echilibra, mai ales atunci când ţara
creditoare scoate la licitaţie moneda de clearing pentru a-şi activiza fondurile
imobilizate.
Astfel de operaţiuni pot fi, de asemenea, de tip aller, retour şi aller-retour. Câştigul
băncilor sau al firmelor implicate, bazat pe aceleaşi diferenţe între devize şi monede de
cont sau între diferite monede de clearing, se numeşte DISCOUNT.
Recurgerea la tehnicile de switch, în oricare variantă, presupune atât avantaje, cât şi
unele dezavantaje.
Avantajele acestei operaţiuni combinate sunt:
– cresc încasările valutare fără a se face export de substanţă naţională;
– se obţin unele mărfuri din ţări dezvoltate, care altfel ar presupune plata în
valută;
– cresc beneficiile în valută ale firmelor implicate;
– se evită plata de dobânzi în cazul depăşirii creditului tehnic;
– se pot transforma în devize unele active în monedă de clearing, active care nu
poartă dobânzi sau procentul de dobândă este nesemnificativ;
– se creează un cadrul mai elastic de negociere în acordurile de clearing,
diversificând schimburile comerciale dintre state;
– se facilitează plasarea unor mărfuri indigene la export, nu neapărat condiţionat
de import;
– se influenţează pozitiv balanţa comercială şi procesul de convertibilitate al
monedei naţionale.
Unele riscuri sau dezavantaje ale tehnicilor de switch sunt:
– angajarea operaţiunilor este limitată de găsirea partenerilor interesaţi;
– posibilitatea de blocare a contului de clearing, când disponibilităţile create în
faza aller nu se mai pot utiliza pentru faza retour;
– caracterul confidenţial al unor astfel de operaţiuni este greu de păstrat, iar
legislaţia unor ţări (membre ale acordurilor de clearing) interzic categoric reexportul.
96
10.4.2. Tehnica de lohn
Sunt operaţiuni ce îmbină caracteristici comerciale şi de cooperare internaţională în
producţie, derulându-se ca o formă specifică a operaţiunilor de reexport; se numesc şi
“comerţ de manoperă” sau “producţie la comandă”. Prelucrarea în Lohn este tranzacţia
desfăşurată pe baza contractuală între două firme din ţări diferite, între care una din ele
execută (fabrică) la comandă un produs după modele şi desene ale celeilalte firme şi sub
marca acesteia din urmă. În practica afacerilor economice internaţionale:
• firma care lansează comanda pentru a se fabrica se numeşte ORDONATOR şi
va îndeplini ulterior funcţia de importator;
• firma care primeşte comanda şi care execută produsul se numeşte
EXECUTANT şi joacă rolul de exportator.
În mod curent, ordonatorii în lohn sunt firme ce posedă mărci de prestigiu, bine
introduse pe piaţa mondială, şi care vor să-şi extindă afacerile datorită poziţiei pe care o
deţin pe această piaţă. Operaţiunile de prelucrare în lohn presupune şi unele raporturi de
colaborare în producţie, motiv pentru care sunt comparabile cu acţiunile de cooperare
economică şi tehnică în afaceri economice internaţionale. În unele cazuri, stingerea
obligaţiilor între cele două firme se face în produse (materii prime contra produse finite),
ceea ce permite compararea operaţiunilor în lohn cu contrapartida.
Specific operaţiunilor în lohn este faptul că executarea şi fabricarea se face de
exportator iar, de regulă, ordonatorul asigură nu numai desenele şi modelele ci şi materii
prime, materiale, produse semifinite etc.
Explicarea interesului sau avantajelor pentru apelarea la astfel de operaţiuni,
201
diferă:
a) la exportator:
– realizează o producţie fizică ridicată deşi nu are materii prime, materiale etc.;
– utilizează mai complet capacităţile de producţie;
– menţine ocupată forţa de muncă, cu implicaţii economice şi sociale;
– îşi poate moderniza unele tehnologii, uneori primind şi asistenţă tehnică;
– sporeşte calitatea forţei de muncă utilizate;
– prelucrarea în lohn este o dovadă a competitivităţii firmei sale.
b) la ordonator:
– îşi majorează cifra de afaceri (venituri, profit etc.) fără investiţii în producţie;
– obţine un spor al ratei profitului, deoarece de regulă nivelul salariilor din ţara
executorului este mai redus decât cel al salariilor din ţara sa;
– îşi consolidează poziţia pe piaţa mondială, în lupta cu firmele concurente,
deoarece acoperă alte sectoare cu marfa realizată sub licenţa sa;
– în mod normal, ordonatorul obţine avantaje mai mari decât executantul, mai
ales pe termen lung.
Operaţiunile în lohn prezintă şi unele riscuri specifice pentru cei doi parteneri:202
a) pentru exportator:
– întârzieri în transportul şi aprovizionarea cu materii prime, materiale etc. ceea
ce influenţează ritmicitatea producţiei;
– un venit în devize mai redus decât dacă ar exporta produse realizate integral de
el;
201
1992
202
97
– exportul sub marcă străină amâna promovarea firmei pe piaţa mondială în nume
şi pe cont propriu.
b) pentru ordonator:
– executant poate să nu realizeze integral produse de calitate ridicată, consumând
materii prime;
– în condiţia nerespectării unor cerinţe de calitate, termene de livrare, alte situaţii
neprevăzute (politice, naturale etc.) aceste riscuri de “preiau” de ordonator.
10.5. Contraprestaţiile comerciale şi alte operaţiuni apropiate de contrapartidă
Contraprestaţiile comerciale constau în prestarea reciprocă, în compensaţie, a unor

servicii de marketing de către firme din ţări diferite, având ca efect diminuarea reciprocă a
cheltuielilor totale de desfacere a unui produs. Se include în categoria unor astfel de
tranzacţii:
– schimbul reciproc de informaţii comerciale privind piaţa autohtonă;
– studierea în comun a conjuncturii de pe piaţa mondială, fie prin înfiinţarea unui
oficiu comun de studiere, fie prin studierea separată a unor zone geografice şi însumarea
rezultatelor;
– reprezentarea reciprocă în domeniul aprovizionării şi desfacerii unor produse.
Între alte forme de comerţ internaţional incluzând şi elemente specifice
contrapartidei, amintim:
– tranzacţiile pentru facilitarea unor importuri de materii prime: în domeniul
extractiv, tehnică asemănare cu buy-back, însă când se doreşte o sursă certă de
aprovizionare şi se achită devize de importator şi după terminarea investiţiei;
– valuta blocată: tehnică aplicată în industria cinematografică, când repatrierea
unor profituri sau dividende în valută forte este dificilă, se achiziţionează în monedă
naţională anumite produse ce se vor plasa pe piaţa mondială în devize.
10.6. Reexportul
Reexportul constă în cumpărarea dintr-o ţară şi revânzarea în altă ţară a unei mărfi
pentru a obţine o diferenţă de preţ ce acoperă toate cheltuielile ocazionate şi asigură un
profit. De-a lungul istoriei unele ţări au realizat averi deosebite din reexport (Anglia,
Spania, Portugalia etc.), iar în perioada contemporană reexportul combinat cu tehnici de
switch, lohn etc. asigură profituri considerabile pentru alte ţări (Belgia, Olanda, Austria
etc.).203
Promovarea reexportului se explică astfel:204
– facilitează tranzacţii comerciale pe unele fluxuri prohibite prin embargouri, alte
bariere etc.;
– se exportă produse indigene îmbunătăţite cu importuri de completare;
– se finalizează unele contracte, de export atunci când oferta indigenă este
insuficientă se cumpără marfa din altă ţară, marfă care se “naturalizează” şi se revinde.
Operaţiunile de reexport se pot clasifica după cum urmează:205
203
204
205
1992
98
♦ Reexportul efectuat pentru a obţine profit comercial: prin exploatarea unor diferenţe
mari apărute între preţurile de pe diferite pieţe, determinate de factorul timp şi spaţiu.
În acest caz, reexportatorul încheie două contracte separate: unul de import cu
exportatorul şi altul de export cu importatorul, cei doi necunoscându-se şi neputând
angaja relaţii directe, din diferite motive. Se apelează, uneori, la circuite prin zone sau
porturi libere, scutind marfa de taxe vamale şi alte obligaţii fiscale.
♦ Reexport efectuat pentru a promova relaţiile comerciale reciproce: când unul
dintre partenerii dintr-un acord de clearing are nevoie de marfa ţării A dar nu are valută
sau marfă care să se poată valorifica pe piaţa internă din ţara A. Partenerul din ţara A va
face livrarea, va prelua un lot de marfă care nu-l interesează, dar obţine acordul să-l
reexporte pe o piaţă terţă, dacă va găsi un client potenţial.
♦ Reexport efectuat pe baza importului de completare a producţiei fabricate
pentru export: când produsul final se va exporta într-o altă ţară decât cea din care s-a făcut
importul de subansamble (în general: la maşini, instalaţii, echipamente etc.).
♦ Reexport cu scopul de a testa o piaţă: pe aceasta se vor exporta ulterior mărfuri
ce provin din ţara reexportatorului şi/sau ţara de origine.
Mecanismul operaţiunilor de reexport include:
– un contract de import;
– un contract de export;
– deschiderea de acreditiv;
– livrarea de marfă direct sau tranzitând ţara reexportatorului;
– plata în valută convertibilă, cel puţin pe un flux.
Reexporturile conţin însă şi unele riscuri specifice, separat de cele comune
comerţului exterior, astfel:
– fluctuaţiile valutare angajează simultan două monede;
– se efectuează importul şi depozitarea dar nu se mai realizează reexportul;
– risc dublu de livrare;
– preţurile aplicate suferă o “operare dublă” în privinţa taxelor vamale etc.
Pentru promovarea cu succes a reexporturilor este necesară o bază materială largă:
fonduri, acces la credite, depozite în ţară, depozite în zone libere, etc. Este necesară, de
asemenea, o bună documentare, surse de informare permanentă, relaţii şi contacte strânse
cu firme sau intermediari de pe piaţa mondială, reţele de reprezentanţi sau filiale
(sucursale, agenţii etc.). De regulă, în operaţiunile de reexport se negociază preţuri ferme
(fixe) deoarece termenele de derulare sunt reduse. Ca modalitate de plată, în astfel de
operaţiuni, se recomandă a folosi acreditivul transferabil între partenerii implicaţi,
acreditiv domiciliat în ţara reexportatorului.
99
100
CAPITOLUL 11
TRANZACŢII COMERCIALE SPECIALE
11.1. Transferul internaţional de creativitate şi tehnologii moderne
11.1.1. Transferul internaţional al brevetelor de invenţie

Pe măsura dezvoltării societăţii, devine din ce în ce mai “explozivă” activitatea
creatoare, de inovare, invenţie, perfecţionare a tehnicilor de producţie, comercializare, etc.
Asigurarea protecţiei prin lege (piaţa internă) sau prin convenţii şi tratate (piaţa mondială)
– pentru orice drept de proprietate intelectuală sau industrială – devine obiectiv necesară.
În comerţul internaţional, prima uniune pentru protecţia industrială s-a semnat la Paris, în
1883, revizuită ulterior prin mai multe convenţii multilaterale şi completată cu uniuni
restrânse, pe ramuri sau sectoare de activitate. România a aderat la această “Uniune
generală” aşa cum a fost ea revizuită la Washington, 1911.
Conceptul de proprietate industrială include astăzi următoarele:206
– brevetele de invenţii;
– mărcile de fabrică;
– mărcile de comerţ sau servicii;
– procedeele şi tehnicile nebrevetate (know-how);
– consultanţa de specialitate (consulting);
– asistenţă tehnico-inginerească (engineering);
– indicaţiile de provenienţă sau denumirile de origine pe cale contractuală.
Conform organizaţiei mondiale a proprietăţii intelectuale, prin Convenţia de la
Stockholm, 1967, acest concept include:207
– drepturile privind opere literare, artistice, ştiinţifice etc.;
– fonogramele şi emisiunile radiofonice;
– invenţiile în toate domeniile activităţii umane;
206
1992
207
101
– descoperirile ştiinţifice;
– desenele şi modelele de serviciu;
– denumirile comerciale;
– protecţia împotriva concurenţei neloiale;
– activitatea intelectuală în domeniul industrial, ştiinţific, literar şi artistic.
Circulaţia internaţională a drepturilor de proprietate industrială şi intelectuală se
numeşte transfer de tehnologie şi este o componentă a REI. Importanţa acestui transfer de
tehnologie, ca modalităţi şi procedee de transmitere de la o firmă la alta din ţări diferite,
“dintr-o dată” sau “pe termen lung”, rezidă în importanţa pe care o are avansul tehnologic
asupra progresului economic şi social al oricărei ţări. Recent, se discută posibilitatea
includerii acestui transfer de tehnologie în prevederile GATT, pentru a se crea un cadru
instituţional mai precis de transmitere între ţări.208
În sens general, invenţia este creaţia care reprezintă noutate şi progres faţă de
stadiul atins într-un domeniu, creaţie care nu a mai fost făcută publică sau brevetată în ţară
sau străinătate şi care poate fi aplicată pentru soluţionarea unor probleme de interes
general.
Brevet de invenţie este un titlu eliberat de stat, titlu care atestă caracterul de
invenţie al obiectului său. În temeiul brevetului, titularul capătă o serie de drepturi, dintre
care cel mai important este acela că numai el poate exploata personal sau autoriza pe alţii
să exploateze obiectul invenţiei. Titularul are obligaţia de a exploata invenţia în termenul
stabilit de lege (caz contrar se poate revoca brevetul) şi de a plăti anuităţile faţă de stat în
perioada de valabilitate a brevetului (max. 20 ani).209
Brevetele de invenţii se pot clasifica după mai multe criterii (principale, adiţionale,
individuale, colective etc.). Atingerile nelegale care se pot aduce unui brevet de invenţie:210
• contrafacerea: când dreptul de exploatare al titularului este atins prin fabricare,
prin folosire, prin punere în circulaţie a unui produs rezultat;
• concurenţa neloială: crearea unor confuzii privind provenienţa unei mărfi
fabricate pe baza brevetului, reclama comparativă critică, divulgarea unor secrete de
fabrică, uzurparea calităţii de inventator etc.
Formele prin care are loc comerţul cu brevete de invenţii:211
 Cesiunea: formă de comercializare prin care titularul unui brevet de investiţie
transmite dreptul său de proprietate asupra brevetului unei terţe persoane. Cesiunea
urmează drumul juridic de drept comun specific contractului de vânzare-cumpărare şi
poate fi:
– definitivă;
– temporară.
Întinderea cesiunii poate fi:
– totală: când priveşte în întregime brevetul şi teritoriu pe care este protejată;
– parţială: sub aspectul teritoriului, al aplicaţiilor posibile, al conţinutului
dreptului transmis (ex.: se transmite dreptul de a fabrica, dar nu şi cel de a comercializa).
 Aportul unui brevet într-o societate mixtă: când partea care este titulară a unui
brevet aduce şi cedează în favoarea societăţii dreptul de proprietate şi, eventual, dreptul de
folosinţă asupra brevetului. La dizolvarea societăţii, partea care a dus ca aport un brevet nu
are dreptul de a-l relua dacă acest drept nu se prevede expres în statut.
208
209
210
211
102
 Licenţierea: înţelegerea pe bază de contract prin care titularul unui drept de
proprietate industrială (brevet, marcă, know-how etc.) transmite unei alte persoane, în total
sau în parte, folosinţa acestui drept exclusiv pentru exploatare, primind în schimb bani sau
produse. Titularul dreptului de proprietate industrială se numeşte LICENŢIAR iar
beneficiarul folosinţei se numeşte LICENŢIAT.
Prin diferenţă faţă de un contract clasic de vânzare-cumpărare, contractul de
licenţă de brevet de invenţie se particularizează prin anumite restricţii sau limitări impuse
de licenţiar:212
– limitare temporală: deoarece, de regulă, contractul se încheie pe o perioadă mai
scurtă decât valabilitatea brevetului;
– limitare teritorială: când se acordă dreptul de exploatare pe o parte a teritoriului
protejat;
– limitare la o anumită firmă pentru exploatare;
– limitare în ceea ce priveşte obiectul licenţei, când brevetul are aplicaţii multiple;
– limitare cantitativă: când se stabileşte producţia maximă ce va fi realizată sub
licenţă.
Contractele de licenţă, funcţie de întinderea dreptului transmis, pot fi:
– licenţă exclusivă: se acordă licenţiatului drepturi exclusive de utilizare a
invenţiei, fără ca ulterior licenţiatul să mai poată ceda aceleaşi drepturi altei persoane;
poate fi la rândul lor:
• atenuată: când păstrează pentru el însuşi dreptul de exploatare;
• absolută: renunţă şi el la exploatare;
– licenţă simplă: se acordă licenţiatului dreptul de exploatare, dar se păstrează
posibilitatea de acordare şi altor terţe persoane; contractarea, în acest caz, se face prin
clauza naţiunii sau firmei celei mai favorizate (drepturile maxime, acordate la unul, se
extind la toţi licenţiaţii).
La încheierea unui contract de licenţă partenerii au interese comune, dar şi interese
individuale, astfel:213
1. Interese specifice pentru fiecare parte:
♦ Licenţiarul urmăreşte, în special:
– sporirea veniturilor prin exploatarea în străinătate a brevetelor, mărcilor, know-
how etc.;
– valorificarea maximă şi recuperarea rapidă a cheltuielilor de cercetare;
– repartizarea între parteneri a zonelor de desfacere;
– penetrarea pe pieţe, prin intermediul licenţei, în zone unde exportul clasic este
dificil;
– dacă este posibil, se urmăreşte obţinerea unei poziţii de monopol, exercitarea
unui control etc.;
– asigurarea unor surse de finanţare, prin prelevarea unei părţi din profitul realizat
de filiale, sucursale etc.
♦ Licenţiatul urmăreşte, în special:
– să intre în posesia unor invenţii cât mai valoroase şi a unor informaţii tehnice;
– să primească know-how odată cu echipamentele pentru a-şi dezvolta tehnologia
proprie;
– să stimuleze dezvoltarea industriei naţionale;
212
213
1992
103
– să realizeze economii valutare prin reducerea importurilor de produse fabricate
pe baza invenţiei;
– să ocolească barierele comerciale care interzic importul de produse de înaltă
tehnologie;
– să promoveze exportul de produse sub licenţă;
– să-şi valorifice superior unele materii prime şi forţa de muncă.
2. Interese comune, ale ambilor parteneri:
– să se obţină produse de calitate superioară pentru a se păstra prestigiul
colaborării;
– să întărească relaţiile reciproce, eventual prin apelarea ulterioară la contracte
încrucişate sau reciproce de licenţe.
Drepturile şi obligaţiile revin partenerilor într-un contract de licenţă se
particularizează astfel:214
♦ Licenţiarul:
– are obligaţia de remitere a dreptului de folosinţă prin exploatarea şi de
transmitere a tuturor perfecţionărilor aduse ulterior invenţiei, să acorde asistenţă tehnică şi
know-how etc.;
– are obligaţia de-a garanta existenţa, validitatea şi posibilitatea de exercitare a
dreptului transmis.
♦ Licenţiatul:
– obligaţia de a exploata licenţa în condiţiile convenite;
– obligaţia de a plăti preţul convenit;
– obligaţia de a păstra secretul şi de non-concurenţă;
– obligaţia de a controla validitatea brevetului;
– interdicţia de a acorda sublicenţe;
– obligaţia de a se aproviziona cu materii prime de la licenţiar sau din sursa
indicată de el;
– obligaţia de a comunica perfecţionările aduse obiectului licenţei;
– obligaţia de a respecta anumite preţuri de vânzare a produselor rezultate.
Preţul licenţei de brevet şi modul de plată se pot determina:
• ca redevenţe periodice (running royalties), calculate ca procent pe unitatea de
produs fabricat şi comercializat;
• metoda add valorem, la valoarea produselor comercializate sub licenţă
De regulă, în primul an al contractului se acordă licenţiatului o serie de scutiri şi
facilităţi privind plata redevenţelor.
11.1.2. Comerţul cu asistenţă tehnică nebrevetată sau nebrevetabilă (know-how)

Conceptul de know-how (savoir-faire) se poate echivala, în esenţă, cu “a şti cum să
faci” “a şti cum să procedezi”, şi a vizat iniţial acea parte invizibilă, secretă a unei profesii
relativ complexe, parte care nu se poate transmite prin descrieri, schiţe, planşe, proiecte
etc.215 Practic, această parte a profesiei complexe se transmit numai dacă cel care o
stăpâneşte doreşte să facă acest lucru sau dacă se realizează un contact nemijlocit între
partea ce vrea să-şi însuşească profesia (specializarea) şi partea care transmite. Ulterior,
214
1992
215
104
sensul conceptului de know-how s-a extins foarte mult. Iniţial, conceptul s-a folosit în anul
1916 în SUA, dar a fost consacrat juridic pe plan internaţional în anii 1950-1960.
Importanţa acestui concept derivă din următoarele aspecte:216
– rolul ce revine activităţii de cercetare-dezvoltare în lumea contemporană;
– imposibilitatea de a încadra toate cunoştinţele tehnice şi ştiinţifice în termenii
convenţionali ce caracterizează brevetul;
– dorinţa titularului de a păstra, fie şi temporar, unele cunoştinţe tehnice ce
asigură eficienţa maximă;
– descrierea brevetelor de invenţii este de regulă complexă, iar exploatarea
efectivă devine uneori imposibilă, dacă nu se furnizează date suplimentare.
Elementele componente ale know-how-ului sunt:217
a) Abilitatea tehnică: include dexteritatea manuală, grija, precizia cu care un
specialist execută o operaţie specifică la o maşină sau instalaţie din întreprinderea în care
lucrează. Această abilitate se poate transmite deplin numai dacă persoana respectivă va
lucra la firma care preia acea maşină (instalaţie).
b) Experienţa tehnică: capacitatea de a da soluţii rapide şi eficiente la problemele
ce apar în timpul exploatării unei maşini, instalaţii etc.
c) Cunoştinţele tehnice: includ sporul suplimentar de cunoaştere ce se poate extrage
din stadiul atins de tehnica mondială la un anumit moment, într-un domeniu anume.
d) Procedeele: înglobează anumite procedee industriale propriu-zise, cât şi tehnicile
folosite pentru aplicarea lor.
Practic, cele patru componente se suprapun şi se completează formând acest
concept de know-how. De regulă, abilitatea tehnică, experienţa şi cunoştinţele tehnice nu
întrunesc elementele necesare pentru a fi brevetate ca invenţii. Ele se pot transmite şi
circulă numai sub forma de know-how. Procedeele, dacă nu sunt legate de aplicarea unui
brevet de invenţie, se includ pentru a fi transmise sub acelaşi concept.
Contractul de know-how se include totdeauna în formă scrisă, respectiv se descriu
pe larg obiectul şi obligaţiile părţilor contractante. În unele, ţări aceste contracte se
înregistrează într-un registru ţinut de reprezentanţii statului. Transmiterea cunoştinţelor de
către furnizor, a condiţiilor în care se face păstrarea secretului, colaborarea reciprocă, plata
de către beneficiar etc. Toate se determină cu mare precizie. De regulă, transmiterea know-
how-ul se face prin manuale, instrucţiuni detaliate, unele echipamente suplimentare etc.;
dar mai ales prin trimiterea de tehnicieni şi ingineri de la furnizor la uzina beneficiarului
şi prin primirea pentru specializare şi formare a unor tehnicieni de la beneficiar la uzina
furnizorului.
Contractul de know-how se întâlneşte cel mai frecvent în varianta mixtă, când se
transmit prin acelaşi contract alte drepturi de proprietate industrială sau se asociază cu
unele vânzări de utilaje complexe, obiective realizate “la cheie” prin cooperare etc.
Contractul poate fi şi complementar, când transferul este separat şi adiacent faţă de altă
operaţiune comercială sau de cooperare.218
Obligaţiile părţilor la încheierea unui astfel de contract sunt asemănătoare cu cele
din contractul de licenţă de brevet.
11.1.3. Colaborarea economică internaţională prin consulting-engineering

Conceptul de consultanţă de specialitate (CONSULTING) se referă la acordarea
unei asistenţe pentru organizarea în plan economic, în managementul unor firme,
216
217
218
105
optimizarea unor decizii etc. Se acordă, de regulă, de institute de cercetare ştiinţifică,
universităţi, alte instituţii similare. Conceptul de engineering (asistenţă tehnico-
inginerească) constituie o completare a primului şi apare atunci când asistenţa generală
acordată se face pentru proiect industrial. Împreună, aceste două concepte vizează o
prestaţie de natură intelectuală pentru proiectarea unui obiectiv, pregătirea pentru aplicare
şi controlul pe parcursul executării.
Dintre operaţiunile în care regăsim această asistenţă:219
– studii tehnice şi economice pentru fundamentarea unor investiţii;
– elaborarea caietelor de sarcini la licitaţii internaţionale;
– urmărirea şi coordonarea executării unor lucrări de construcţii;
– adaptarea unor tehnologii;
– cercetarea şi crearea unor procedee industriale noi;
– optimizarea unor metode de conducere, organizare, administrare etc.
Stabilirea firmei, la care se va apela pentru consultanţă, se poate face neoficial sau
printr-o alegere oficială dintre mai multe firme pe domeniu. Între firma de consultanţă şi
solicitant se încheie un contract de consultanţă, aspectele principale convenite fiind:
– păstrarea de către ambii parteneri a secretului profesional;
– obiectivele urmărite, problemele necesare a fi soluţionate, condiţii etc.;
– standardele şi normele tehnice ce se vor folosi pe parcursul colaborării;
– modul de plată (după timpul lucrat, onorariu de angajare plus onorariu
procentual, costuri plus onorariu etc.);
– dispoziţii privind renunţarea de către client;
– garanţia de bună executare.
219
106
11.2. Leasing-ul – cedarea dreptului de folosinţă
Leasing-ul reprezintă o formă de comerţ exterior şi o formă de finanţare prin locaţie

(închiriere) de către firme financiare specializate pe acest tip de operaţiuni, sau direct de
către producători (prezentarea leasing-ului ca formă/procedură de finanţare s-a făcut în
capitolul opt). Beneficiarii tehnicii de leasing sunt alte firme care sunt motivate să recurgă
la această tehnică, deoarece nu dispun de suficiente fonduri proprii pentru a cumpăra aceste
bunuri şi au de executat unele operaţiuni pe termen scurt şi nerepetabile. Afacerea se
încheie pe bază de contract de leasing, pe o anumită perioadă, în care cele două părţi îşi
asumă drepturi şi obligaţii reciproce. Leasing-ul se aplică mai ales pentru maşini, instalaţii,
utilaje, tehnică de calcul, alte tipuri de aparatură; în ultimul timp, se aplică şi-n sectorul
imobiliar, pentru clădiri industriale sau sedii administrative.220
Pentru client, leasing-ul asigură următoarele facilităţi:
– plata se face prin taxa de leasing negociabilă;
– bilanţul firmei nu se modifică, iar taxele vor afecta cheltuielile generale şi nu
investiţiile;
– se pot realiza economii importante prin exploatarea intensivă a bunului;
– se poate conveni cu furnizorul înlocuirea periodică a utilajului cu altul mai
modern.
Pentru furnizor avantajele sunt:
– contribuie la promovarea şi dezvoltarea exportului;
– se atrag şi se câştigă noi clienţi;
– se obţin unele venituri suplimentare din încasarea taxei de leasing (a chiriei).
Operaţiunile de leasing se pot derula şi clasifica în mai multe variante specifice,
astfel:
♦ După poziţia furnizorului în contractul de leasing:
– leasing direct, între producătorul de utilaje/exportator şi firmele internaţionale
beneficiare;
– leasing indirect, când între cei doi se interpun alte societăţi comerciale care
efectuează creditarea, prestarea de servicii şi-şi asumă riscurile normale (există societăţi de
leasing generale, societăţi de leasing de intermediere, bănci şi societăţi financiare etc.).
♦ Funcţie de conţinutul ratei de leasing raportată la preţul de export:
– leasing financiar: când, în perioada de bază sau de primă încheiere, se
recuperează integral preţul obiectului exportat şi costurile suplimentare, inclusiv un profit;
de regulă, această perioadă este mai scurtă decât durata de folosire a utilajului iar
contractul nu poate fi reziliat; dacă clientul nu achită ratele furnizorul dispune de utilaj;221
– leasing funcţional: când, în perioada de bază, se realizează o parte a preţului de
export şi se continuă colaborarea ulterior, inclusiv prin prestarea unor servicii sau
asigurarea pieselor de schimb de furnizor.
♦ După particularităţile tehnicii de realizare:
• lease-back: operaţiuni prin care proprietarul unei firme are nevoie urgentă de
fonduri şi-şi vinde întreprinderea (utilajul) unei societăţi de leasing, de la care o închiriază
ulterior printr-un contract obişnuit;222
220
221
222
107
• time-sharing: închirierea pe timpi partajaţi a unui bun, simultan la mai multe
firme; se aplică mai ales pentru echipamente electronice şi calculatoare, deoarece un
computer de mare putere poate fi folosit concomitent de 300-400 întreprinderi (sistemul a
fost lansat de firma General Electric în 1965, iar în prezent se estimează că până la 80%
din parcul mondial de computere este exploatat în acest mod);
• operaţiuni de renting: închirierea cu ziua sau cu ora, în general pe termen foarte
scurt.
Contractul de leasing este un contract de locaţie dar care prezintă unele
particularităţi, de regulă încheindu-se un contract de vânzare-cumpărare între producător şi
firma de leasing şi un contract de mandat comercial, prin care se cedează dreptul de
utilizare (folosinţă) pe o anumită perioadă, între societatea de leasing şi întreprinderea
interesată în calitate de client. La expirarea contractului de leasing, clientul are o triplă
opţiune:
– să restituie utilajul;
– să prelungească contractul pentru o nouă perioadă;
– să cumpere utilaje la valoarea rămasă.
Prin contract se prevăd cât mai clar obligaţiile ce revin clientului (să exploateze
maşina conform instrucţiunilor, să-şi instruiască personalul, să asigure utilajul, să nu aducă
modificări constructive, să achite taxa convenită etc.), dar şi obligaţiile ce revin
furnizorului sau societăţilor de leasing (service, piese, instructaje, facilităţi acordate, alte
finanţări etc.).
11.3. Franchising-ul – cedarea dreptului de comercializare
Franchising-ul este o tehnică de comercializare prin care o firmă de prestigiu

denumită FRANCHISOR, cedează unei persoane sau firme denumite beneficiar, dreptul
sau privilegiu de a face afaceri într-un anumit mod, pe o perioadă limitată şi într-un loc
determinat. Sistemul de franchising este relativ dezvoltat astăzi în lume şi se caracterizează
prin unele trăsături specifice, ca tehnică distinctă de comerţ internaţional. Ţări cum ar fi:
Anglia, SUA, Franţa, Belgia, Australia, Suedia etc. practică pe scară largă acest sistem,
inclusiv pe piaţa internă, ca o modalitate de cooperare între marii producători şi micii
comercianţi, în vederea promovării vânzărilor la o serie de mărfuri.
Contractul de franchising combină concesiunea unei mărci de produse/servicii cu
concesiunea unui ansamblu de metode de distribuţie, care pot asigura exploatarea optimă a
unor canale de desfacere, în cele mai eficiente condiţii. Acest contract împrumută unele din
caracteristicile contractului de vânzare pe bază de monopol, contract de know-how,
reprezentanţă, licenţă etc. Se realizează, practic, o coordonare centrală a vânzărilor unor
produse şi o integrare economică a micilor întreprinderi sub conducerea CEDENTULUI,
care se ocupă de produs până la comercializarea finală. Partenerii într-un contract de
franchising sunt:223
♦ CEDENTUL, denumit franchisor, care deţine partea de proprietate asupra unei mărci
de fabrică, de servicii sau de comerţ, drept pe care-l cedează unor persoane pentru a
obţi ၮ e venituri suplimentare;
♦ CESIONARUL, denumit şi beneficiar, este partea care doreşte să iniţieze pe cont
propriu o afacere şi are mijloacele materiale/financiare pentru a obţine dreptul de
franşiză. El apelează la această soluţie deoarece este mai redus riscul de a comercializa
un produs cunoscut, sub o marcă de prestigiu, impusă pe piaţă; totodată, urmează să
223
108
primească asistenţă tehnică de specialitate şi asistenţă financiară din partea cedentului.
Cesionarul este o firmă individuală cu capital propriu, dar va folosi, ca metode de
lucru, tehnicile puse la dispoziţie cedent.
Drepturile şi obligaţiile cedentului:224
– controlează activitatea cesionarului, primeşte taxele, încheie aranjamente
financiare, participă la investiţii în reţeaua de magazine etc.;
– pune la dispoziţie un proces de fabricare, distribuţie şi comercializare a unei
mărfi deja cunoscute, acordă asistenţă tehnică şi financiară, asigură aprovizionarea ritmică,
înlocuieşte unele stocuri nevandabile etc.
Drepturile şi obligaţiile cesionarului:225
– primeşte autorizarea de funcţionare a magazinelor sub marca cedentului,
asistenţă comercială şi financiară, pregătirea personalului etc.;
– respectă strict condiţiile contractuale, plăteşte taxa de franchising (o sumă fixă
pentru aderenţa la grup şi o redevenţă ca procent la cifra de afaceri).
Avantajele sistemului de franchising în comerţul exterior vizează:
– se reduce numărul de intermediari pe parcursul distribuţiei;
– exportatorii vor realiza încasări suplimentare în valută şi profit suplimentar;
– investiţiile sunt reduse şi riscul valutar scăzut, comparativ cu reţeaua de
magazine proprii în străinătate;
– reglementările din multe ţări preferă această tehnică, deoarece antrenează
ocuparea şi instruirea forţei de muncă locale şi corespunde intereselor unor întreprinzători
locali;
– se promovează exportul în zone sau pieţe pe care tehnicile clasice sunt limitate;
se realizează o adaptare a exportului la consumul final de pe aceste pieţe.
11.4. Licitaţiile în comerţul exterior
11.4.1. Licitaţii de vânzare (export)

Licitaţiile sunt pieţe de mărfuri cu caracteristici proprii, pieţe ce funcţionează
periodic sau ocazional după anumite norme şi concentrează simultan oferta şi cererea de
marfă. De regulă, se comercializează mărfuri nefungibile şi netipizate, cu caracteristici de
unicat, mărfuri greu vandabile, degradate parţial, supuse unor hotărâri judecătoreşti etc.226
Caracteristicile licitaţiilor de comerţ exterior sunt:
– au loc pe baza unor regulamente proprii, în limita legii;
– minimizează rolul negocierilor;
– sunt tranzacţii bazate pe concurenţă, mai ales cu referire la preţ;
– atribuirea proprietăţii bunului comercializat sau acceptarea ofertei se face prin
adjudecare;
– sunt tranzacţii prompte.
Licitaţiile internaţionale se pot organiza de firme producătoare, intermediari,
agenţi, firme specializate, de regulă cu participarea unor bănci şi a unor reprezentanţi ai
Camerelor de Comerţ sau alte instituţii de stat.
224
225
226
1992
109
Licitaţiile de vânzare se organizează de producătorii pentru export sau alte tipuri de
ICE şi au ca obiect exportul unor mărfuri sau servicii. Tehnica vânzării (sau cumpărării)
prin licitaţii presupune o serie de reguli:227
– societatea de licitaţie publică un catalog şi asigură condiţiile juridice de
transmitere a poziţiilor cumpărate şi încasare a preţului;
– acţiunea de licitaţie se pregăteşte în prealabil;
– se poate determina, eventual, interesul cumpărătorilor potenţiali;
– mărfurile care participă se depozitează în anumite locuri convenite, putând fi
examinate direct de cumpărătorii potenţiali;
– se formează preţul de strigare (de începere), plecând de la cele cunoscute sau
estimate de achiziţie; clienţii vor supralicita preţul după opţiunea lor, adjudecarea urmând a
se face pentru cel care oferă cel mai mult;
– în unele cazuri, preţul de începere este cel maxim şi se reduce treptat până ce
primul cumpărător face o ofertă de preţ;
– societatea de licitaţie se ocupă, de regulă, şi de predarea mărfii, după achitarea
nivelului de preţ, între 3 -14 zile de la organizare;
– de regulă, organizatorii licitaţiilor solicită cumpărătorilor ce se înscriu achitarea
unui comision cu titlu de garanţie;
– societatea de licitaţii nu răspunde de calitatea mărfii vândute, cumpărătorul
achiziţionând marfa “tel quel”.
11.4.2. Licitaţii de cumpărare (import)

Acest tip de licitaţii sunt cunoscute şi sub denumirea de “tratative de concurenţă”
sau “adjudecări” şi se iniţiază de firmele participante, având ca obiect achiziţionarea din
import a unor mărfuri sau servicii pe baze concurenţiale. Licitaţiile de import au ca
particularităţi specifice oferta participanţilor pe bază de caiet de sarcini elaborat de
organizatori (este o cerere de ofertă) şi adjudecarea conform unui anumit regulament.
Pentru importatori, avantajele constau în următoarele aspecte:
– obţin un număr mare de oferte comparabile, în timp scurt;
– obţin preţuri competitive;
– studiază piaţa externă fără costuri semnificative;
– obţin produse de calitate.
Pentru exportatori, avantajele sunt:
– cunosc mai bine performanţele tehnice ale concurenţei;
– se informează asupra practicilor comerciale ale unor beneficiari potenţiali;
– posibilitatea de a intra în relaţii de cooperare;
– dacă se câştigă licitaţia, sporeşte prestigiul firmei şi beneficiază de reclamă
largă şi gratuită.
Cadrul juridic care stă la baza derulării licitaţiilor internaţionale este dat de
regulamentele societăţilor specializate, de prevederile GATT privind achiziţiile publice şi
de unele reglementări naţionale în materie. Primul regulament important de organizare a
licitaţiilor a fost abordat de BIRD pentru derularea unor proiecte finanţate de această
bancă. Principiile care stau la baza promovării unor achiziţii prin licitaţii sunt (conform
BIRD):
– principiul eficienţei: să asigure un cost cât mai scăzut;
227
1992
110
– principiul cooperării: atragerea în competiţie a tuturor ţărilor dezvoltate şi a
ţărilor în curs de dezvoltare;
– principiul nediscriminării: se instituie condiţii egale de ofertare;
– principiul tratamentului preferenţial: ca excepţie de la cel anterior, când se
încurajează antreprenori sau producători locali din ţara beneficiară de credit.
Aceste principii se regăsesc în alte regulamente adoptate de firme specializate sau alte
instituţii ce finanţează unele operaţii de comerţ exterior sau cooperare, inclusiv în
prevederile GATT privind achiziţiile publice. În practică, instituţia care asigură finanţarea
şi creditarea unei operaţiuni ce urmează a se adjudeca prin licitaţii are drept total de control
în ceea ce priveşte pregătirea şi desfăşurarea, conţinutul documentelor de licitaţie şi
anunţul publicitar, criteriile de preselecţie şi procedura de evaluare a ofertelor şi de
selectare a celei mai avantajoase, modul de acordare a marjelor preferenţiale şi clauzele de
achitare a unor eventuale daune, clauza de forţă majoră etc.
Mecanismul şi tehnica de angajare şi derulare a licitaţiei de import presupune
parcurgerea unor etape succesive, atât de către organizatori cât şi de către participanţii la
licitaţie.
228
 Pentru organizatori aceste etape sunt:
a) Anunţarea licitaţiei de import prin publicitate sau trimiterea de invitaţii unui cerc
cât mai larg de furnizori potenţiali. Atât publicitatea, cât şi invitaţiile, includ un minim de
informaţii despre natura licitaţiei, pentru a genera interes, şi se lansează în timp util pentru
a rămâne o perioadă de pregătire a răspunsurilor de către cei ce vor dori să participe.
b) Elaborarea documentelor licitaţiei, inclusiv caietul de sarcini, este etapa cea
mai importantă. Caietul de sarcini sau de condiţii este documentul cel mai important al
mecanismului de derulare a licitaţiei şi îndeplineşte funcţia de cerere de ofertă. Acest caiet
include obligatoriu:
– denumirea şi descrierea amănunţită a bunurilor şi serviciilor ce fac obiectul
licitaţiei;
– instrucţiuni pentru ofertanţi;
– condiţiile contractuale.
De regulă, organizatorii licitaţiei apelează la firme de consultanţă pe domeniul
respectiv mai ales pentru a întocmi condiţiile contractuale, care se pot grupa în trei
categorii:
• condiţii tehnice referitoare la obiectul licitaţiei, conform standardelor
internaţionale, care se referă la: capacităţi, calitatea produsului finit, documentaţia de
funcţionare, piese de schimb, caracteristici ale materiilor prime, date climatice, norme
privind poluarea etc.;
• condiţii comerciale cum ar fi: termenul şi locul de expediere a ofertei, condiţii
de plată, termen de livrare, expediţii şi asigurare, modalităţi de recepţie etc.;
• condiţii generale cum ar fi: limba folosită, data şi locul de deschidere a
ofertelor, perioada de valabilitate, garanţii de bună participare şi bună execuţie, modul de
întocmire a ofertei, formulare speciale de completat etc.
c) Recepţionarea ofertelor şi a garanţiilor depuse, este etapa în care organizatorii,
după celelalte două etape, încep să primească ofertele unor furnizori potenţiali.
d) Preselecţia sau precalificarea: este etapa care se aplică, dacă este cazul, pentru a
face o primă triere a ofertelor sosite, conform unor condiţii generale prestabilite.
e) Deschiderea, evaluarea, analiza şi compararea ofertelor este etapa în care o
comisie de adjudecare va analiza condiţiile de formă (depunerile în termen, garanţiile
228
1992
111
depuse, să fie în plic sigilat etc.) iar ulterior îndeplinirea condiţiilor de fond prevăzute
pentru adjudecare.
De regulă, deschiderea ofertelor se face în mod oficial şi în prezenţa firmelor
ofertante după procedura stipulată în caietul de sarcini. Se deschid şi se evaluează, mai
întâi, oferta tehnică, dacă corespunde cu condiţiile din caietul de sarcini, iar ulterior oferta
comercială. Din oferta comercială reţine atenţia mai ales preţul şi modul de stabilire a lui
de către ofertant. Comisia de adjudecare va compara mai multe oferte pentru nivelul de
preţ, iar apoi cu preţul pieţei mondiale, pentru a obţine ulterior reduceri de preţ în cadrul
tratativelor cu firma care va câştiga licitaţia. Pe lângă preţ, se reţin şi se corelează şi
celelalte elemente ale ofertei comerciale (transport, modul de plată, service etc.).
Concluziile comisiei se înscriu într-un caiet de argumentare a deciziei de adjudecare,
respingere sau organizare a unei noi licitaţii.
f) Adjudecarea, comunicarea rezultatului şi angajarea de tratative de negociere
separate cu firma câştigătoare este etapa în care se finalizează operaţiunile importante ale
mecanismului de derulare a licitaţiei.
g) Restituirea garanţiilor şi încheierea contractului cu firma câştigătoare: ca ultimă
etapă specifică licitaţiilor internaţionale.
229
 Pentru participanţii la licitaţii etapele invocate sunt:
a) Luarea la cunoştinţă de organizarea licitaţiei prin publicitate sau la primirea
invitaţiei, când furnizorul decide că poate participa şi are şanse de câştigare a licitaţiei.
b) Cumpărarea caietului de sarcini de la sursa indicată de organizatori şi
elaborarea concretă a ofertei posibile de făcut, respectând strict condiţiile impuse de caiet
şi, mai ales, se va face corespunzător:
– o ofertă tehnică;
– o ofertă comercială;
– o ofertă generală.
Dacă depune în termenul şi la locul prevăzut oferta tehnică şi cea comercială,
împreună cu celelalte documente, practic furnizorul se angajează să participe la licitaţie.
c) Depunerea garanţiei bancare şi a taxei de participare, de regulă garanţia fiind
între 1-5% din valoarea stabilită ca sumă fixă.
d) Participarea la tratative şi deschiderea ofertelor de către comisia de adjudecare,
primirea rezultatelor oficiale, este etapa în care se va decide succesul sau insuccesul faţă de
oferta făcută de furnizor.
e) Retragerea garanţiei bancare, dacă se pierde licitaţia, sau depunerea garanţiei de
bună executare şi încheierea contractului, dacă adjudecarea s-a făcut în favoarea firmei de
referinţă.
229
1992
112
CAPITOLUL 12
EFICIENŢA ÎN TRANZACŢIILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE
12.1. Efecte ale comerţului exterior
Analiza eficienţei generale a comerţului exterior pleacă de la raportul de bază

efecte/raport, dar se presupune luarea în considerare a specificului acestui sector. Baza
teoretică a eficienţei comerţului exterior pleacă de la teoria avantajului absolut şi cea a
avantajului comparativ în comerţul internaţional, elaborate de Adam Smith şi David
Ricardo:
• teoria avantajului absolut: consideră că un produs nu se poate exporta decât
dacă producătorii au costuri mai scăzute, deci productivitate mai ridicată (A. Smith);
• teoria avantajului relativ: compară nu nivelul de cost pentru acelaşi produs în
două ţări ci costurile relative a două produse schimbate (D. Ricardo).
Într-o viziune dinamică, pentru perioada contemporană, trebuie să se ţină seama de
faptul că economiile naţionale comunică între ele prin rata de schimb a monezilor lor, ceea
ce complică foarte mult analiza avantajelor relative în comerţul internaţional. Cea mai
strălucită completare a teoriei lui Ricardo este adusă de către Heckseher şi Ohlin care
explică avantajele comparative în comerţul internaţional prin diferenţe macroeconomice de
dotări cu factori de producţie.
Efectele generale ale comerţului exterior pentru economia unei ţări pot fi
economice, sociale şi politice; cele economice pot fi:230
• financiar-monetare (rentabilitatea);
• structurale (de transformare);
• de acumulare (raportul de schimb);
• de antrenare ( de multiplicare).
Toate aceste efecte se pot transmite direct şi nemijlocit sau indirect şi propagat, pe
termen mediu şi lung. Rentabilitatea în comerţul exterior exprimă acoperirea din veniturile
unei activităţi de export sau import a cheltuielilor ocazionate şi obţinerea de profit sub
forma de diferenţă de preţ pozitivă, în condiţiile în care preţul intern se aduce la nivelul
preţurilor externe prin intermediul unui curs de schimb pe baza parităţii puterii de
cumpărare faţă de alte valute.
Ecuaţia generală a unei economii naţionale
Oferta globală = Cererea globală, unde:
Finanţarea brută a capitalului fix
PIB + IMP = CF (public + privat) + Investiţii + Variaţii Stocuri + Export

Principalii indicatori statistici utilizaţi în evaluarea exportului şi importului unei ţări
sunt:
230
A. Puiu – managementul afacerilor economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova,
1992
113
Exp
1. Cota de acoperire: CA = Imp ⋅100 , unde:
Cota de acoperire: CA > 100% = BC excedentară
CA = 100% = BC echilibrată
CA < 100% = BC deficitară
Totodată, acelaşi indicator poate fi calculat astfel:
Val. exp Pr. exp
CA = Val. imp ⋅ Pr. imp ; se poate calcula pe ţări, pe produse etc.
2. Cota de penetrare a pieţei interne:

Import
CP = .
Cerereainternă
3. Efortul de export (coeficientul de deschidere a economiei):

Exp
E exp = ⋅100
PIB
Pentru: România, Eexp este circa 10-12% în prezent, în timp ce alte ţări:
– Franţa > 20%;
– Belgia > 60%.
Alte relaţii de calcul a elasticităţii exportului (importului) faţă de modificarea
(creşterea):
– cererea externă;
– cererea internă;
– exportul (importul) mondial.
Totodată, rentabilitatea comerţului exterior se completează prin analiza efectelor
propagate de acesta în viaţa economico-socială a ţării, respectiv:231
a) Efecte structurale: se modifică structura materială a produsului social şi a
rezultatelor procesului naţional de producţie în sensul că o parte din produsul social creat
se exportă şi se înlocuieşte cu alte valori de întrebuinţare din import. Dacă aceste
schimburi structurale la nivel macro vor potenţa şi influenţa pozitiv dezvoltarea
economico-socială a ţării, atunci rolul comerţului exterior se amplifică dincolo de
rentabilitatea rezultată pe bază de calcule
b) Efecte asupra acumulării: apar chiar în situaţia de echilibru în valută a
schimburilor, datorită diferenţelor dintre preţurile naţionale şi cele internaţionale, când
volumul importurilor exprimat în lei depăşeşte volumul exportului exprimat tot în lei,
diferenţa fiind sursă de acumulare.
c) Efectele asupra eficienţei utilizării resurselor economiei naţionale, materiale şi
umane în primul rând, când urmare a schimburilor de valori cu străinătatea se
economiseşte muncă naţională.
Analiza rentabilităţii în tranzacţiile economice internaţionale, în ansamblu, se mai
poate completa şi cu unii indicatori ce sunt specifici anumitor tehnici: reexport, switch,
leasing etc. Raportul de schimb în tranzacţiile economice internaţionale exprimă condiţiile
cantitative şi de preţ în care se efectuează schimburile internaţionale de marfă şi servicii.
Se determină prin raportarea cantităţii sau preţului de export la cantitatea respectivă/preţul
de import, şi ne arată câte unităţi fizice sau monetare trebuie să exportăm pentru a obţine o
unitate de import. Acest raport este determinat de factori interni (gradul de dezvoltare a
industriei, pregătirea forţei de muncă, structura exporturilor, calitatea negociatorilor etc.)
231
1992
114
dar şi de factori externi (structura importurilor, conjunctura de pe piaţa mondială etc.). În
legătură cu raportul de schimb s-au dezvoltat o serie de indici care au relevanţă mai ales la
nivel macro:232
– indicele raportului de schimb brut;
– indicele raportului de schimb net.
12.2. Balanţe utilizate în analiza comerţului exterior
Cu ajutorul balanţelor, în general, se poate determina starea economiei naţionale la

un moment dat, dar şi stabili strategii adecvate privind legătura dintre ramuri şi relaţiile
economice internaţionale. Balanţa legăturilor dintre ramuri constituie un instrument folosit
în analiza input-output pentru organizarea informaţiilor referitoare la formarea şi utilizarea
resurselor de bunuri materiale şi servicii în cadrul economiei naţionale. Practic, întocmirea
acestei balanţe este necesară pentru a cunoaşte/estima:
– ieşirile sau livrările unei ramuri către o altă ramură a economiei naţionale
pentru consum intermediar productiv;
– ieşirile sau livrările dintr-o ramură pentru consum final, personal sau social;
– livrările pentru acumulare şi pentru export;
– intrările din fiecare ramură de bunuri şi servicii provenind de la alte ramuri sau
din import;
– consumul de muncă vie;
– amortizarea fondurilor fixe pe ramură.
Balanţa de plăţi externe cuprinde totalitatea creanţelor şi datoriilor ţării în
raporturile sale de ansamblu cu străinătatea, exigibile într-o anumită perioadă, de obicei un
an, precum şi mişcările de capital înregistrate în aceeaşi perioadă. Balanţa de plăţi externe
se bazează pe principiul contabilităţii în partidă dublă şi înregistrează:233
• la activ: încasările, respectiv creanţele exigibile în acea perioadă, indiferent de
momentul generării;
• la pasiv: plăţile, respectiv datoriile exigibile în acea perioadă, indiferent de
momentul în care au fost generate.
Balanţa de plăţi externe se întocmeşte global, regional şi bilateral.234
Deşi nu există un model unanim acceptat, în general BPE include trei capitole sau
conturi:
a) Contul curent sau BPE curentă care cuprinde:
– balanţa comercială, dată de exportul şi importul de mărfuri;
– balanţa serviciilor cu încasări şi plăţi din transport internaţional, turism
internaţional, servicii de poştă, telecomunicaţii, comisioane şi speze bancare etc.;
– balanţa veniturilor, incluzând venituri din muncă şi drepturi de autor, dobânzi şi
dividende încasate/plătite etc.;
– balanţa donaţiilor şi a transferurilor unilaterale ca ajutoare internaţionale,
subvenţii etc.
b) Contul de capital sau balanţa mişcărilor de capital care include intrări şi ieşiri de
capital:
232
1992
233
234
115
– pe termen lung: peste un an, sub formă de investiţii directe, împrumuturi
acordate de autorităţi publice, finanţarea unei filiale de societăţi mamă etc.;
– pe termen scurt: date de constituirea unor active bancare în străinătate sau
repatrierea lor, mişcări de capital cu caracter speculativ etc.;
– transferuri financiare cu caracter excepţional.
c) Contul de regularizare şi mişcare a rezervelor oficiale nete: care se detaliază pe
posturi diferite de la o ţară la alta.
Din punct de vedere contabil BPE este echilibrată, de regulă excedentele sau
deficitele pe capitole se compensează reciproc iar dacă este pe ansamblu deficitară atunci
se apelează la împrumuturi externe; dacă este excedentară pe ansamblu, atunci excedentele
primesc o anumită destinaţie.
12.3. Sporirea eficienţei economice a comerţului exterior al României
În sinteză, principalele direcţii în care se poate acţiona pentru sporirea eficienţei

schimburilor comerciale externe ale României sunt:235
– evaluarea corectă a nivelului tehnico-economic al economiei naţionale şi al
întreprinderilor componente, stabilirea potenţialului de export;
– selectarea pe baza unor criterii de eficienţă economică a acelor sectoare
industriale în care România are şanse reale de dezvoltare a producţiei pentru export şi
sprijinirea ulterioară a acestor sectoare;
– stimularea producătorilor din agricultură, indiferent care este forma de
proprietate;
– lărgirea exportului de servicii turistice, transporturi şi unele tehnici speciale de
comerţ exterior;
– reducerea costurilor de producţie şi creşterea productivităţii în acele sectoare
economice orientate spre export, atât din domeniul public cât şi cel privat
– condiţii egale şi sprijin egal sectorului particular faţă de cel de stat din
economie (credite preferenţiale, sprijin bancar etc.);
– optimizarea unor capacităţi de producţie la nivelul marilor întreprinderi;
– susţinerea exportului printr-o activitate promoţională mult mai largă;
– perfecţionarea managementului în comerţul exterior, al negocierii şi contractării
operaţiunilor de export prin diferite tehnici.
235
116
ANEXA I236
GATT/OMC
Acordul General pentru Tarife şi Comerţ este un tratat multilateral
interguvernamental prin care ţările membre se obligă să respecte anumite principii şi reguli
în domeniul relaţiilor comerciale; să reducă, să elimine sau să consolideze taxele vamale şi
să înlăture restricţiile cantitative sau de altă natură din calea schimburilor comerciale
reciproce, trecând treptat la liberalizarea acestora. Rezultă din această definiţie că
obiectivul iniţial principal al GATT-ului a fost crearea de condiţii favorabile pentru
desfăşurarea schimburilor comerciale între ţările membre. Acest obiectiv îşi păstrează
valabilitatea şi în prezent. În ultimii 15-20 de ani însă, ca urmare a faptului că a crescut
numărul ţărilor membre şi în special al ţărilor în curs de dezvoltare, atribuţiile şi
obiectivele GATT-ului s-au lărgit, îndeosebi pe linia sprijinului dezvoltării comerţului
exterior al acestora şi implicit a economiilor lor. Reiese aceasta din prevederile părţii a
patra a GATT-ului, precum şi din faptul că au fost stabilite legături organizate cu
UNCTAD-ul prin crearea de la 1 ianuarie 1968 a Centrului comun pentru comerţul
internaţional GATT-UNCTAD.
Condiţiile în care a fost elaborat şi a început să fie aplicat Acordul General pentru
tarife şi Comerţ au determinat şi structura organizatorică iniţială deficitară a acestuia,
corectată, treptat, pe parcursul activităţii sale. Deşi GATT-ul nu este o organizaţie
internaţională, în practică el exercită atribuţiile unui organism internaţional, asigurând
cadrul organizatoric corespunzător pentru negocierile comerciale, precum şi structura
organizatorică menită să dea rezultatelor acestor negocieri forma unor instrumente legale.
În prezent, activitatea GATT-ului se desfăşoară în cadrul următoarei structuri
organizatorice:
– Sesiunea părţilor contractante;
– Consiliul reprezentanţilor;
– Comitete şi grupe de lucru specializate pe probleme (permanente şi temporare);
– Secretariatul.
• Sesiunea părţilor contractante (membrii cu drepturi depline) este alcătuită din
delegaţii tuturor ţărilor membre şi este forul suprem al GATT; se întruneşte, de
regulă, odată pe an (sesiune ordinară) sau de mai multe ori pe an, la cererea
părţilor contractante (sesiuni extraordinare). Are ca principale atribuţii:
– dreptul şi obligaţia de a veghea la respectarea prevederilor Acordului General;
– aprobă modificările şi completările aduse textului Acordului General;
– aprobă prin vot (trimis prin corespondenţă) primirea de noi membri în GATT;
– aprobă crearea de noi organe în structura organizatorică a GATT-ului şi le
direcţionează activitatea.
*0 Consiliul reprezentanţilor, alcătuit din reprezentanţii ţărilor membre cu drepturi
depline, a început să funcţioneze în 1960 şi îşi exercită atribuţiile între sesiunile părţilor
contractante, îndeplinind rolul de organ executiv. Are următoarele atribuţii mai importante:
– îndrumă activitatea organelor din subordine (comitete, comisii şi grupe de lucru
specializate pe probleme);
236
Adaptat după N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All,
Bucureşti, 1995; A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică,
Craiova, 1992; A. Barelier, coord. – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995 etc.
117
– organizează negocierile pentru primirea de noi membri în GATT;
– organizează consultări cu părţile contractante asupra diverselor aspecte ale
evoluţiei schimburilor comerciale reciproce;
– elaborează, cu sprijinul organelor din subordine, recomandări pentru Sesiunea
părţilor contractante în legătură cu problemele înscrise pe ordinea de zi a acestora.
*1 Comitetele şi grupele de lucru specializate pe probleme asigură activitatea
permanentă a Acordului General, studiind problemele ce le-au fost încredinţate, fie de către
Sesiunea părţilor contractante, fie de către Consiliul reprezentanţilor. Concluziile şi
recomandările lor sunt supuse aprobării organelor superioare.
În afara comitetelor specializate cu activitatea permanentă pot fi create şi comitete
cu activitatea temporară (cum sunt, de pildă, Comitetele pentru organizarea negocierilor
comerciale din cadrul rundelor, organizate periodic de către GATT), a căror misiune
încetează odată cu terminarea acţiunii pentru care au fost create.
*2 Secretariatul GATT, cu sediul la Geneva, îndeplineşte funcţii administrative ce
rezultă din activitatea celorlalte organe ale GATT-ului şi este condus de un director
general. El sprijină derularea rundelor de negocieri organizate de GATT şi publică
rezultatele acestora. Acordă asistenţă de specialitate ţărilor în curs de dezvoltare.
Din 1964, mai face parte din structura organizatorică a GATT-ului şi Centrul de
comerţ internaţional, care din 1968 a devenit Centrul comun de comerţ internaţional
GATT-UNCTAD.
▀ Principalele prevederi ale Acordului General pentru Tarife şi Comerţ

Textul Acordului General pentru Tarife şi Comerţ a suferit pe parcursul existenţei
sale, o serie de revizuiri şi completări impuse de condiţiile internaţionale postbelice, în
continuă schimbare. În prezentarea principalelor prevederi ale GATT-ului se au în vedere
şi aceste revizuiri şi completări.
♦ Din textul Acordului General se desprind o serie de principii fundamentale care

trebuie să stea la baza relaţiilor comerciale dintre părţile contractante şi care au
fost statornicite în practica activităţii GATT-ului. Acestea sunt următoarele:
a) Principiul nediscriminării în relaţiile comerciale dintre părţile contractante.
Aceasta înseamnă, în primul rând, că părţile contractante trebuie să-şi acorde
reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate în forma ei necondiţionată (art. I), iar, în al
doilea rând, că trebuie să-şi acorde tratament naţional în materie de impozite şi
reglementări interne (art. III). Ambele clauze se acordă în GATT pe cale multilaterală.
Singura ţară membră a GATT care acordă clauza naţiunii celei mai favorizate şi
tratamentul naţional pe cale bilaterală este SUA.
b) Interzicerea de către părţile contractante, în relaţiile reciproce, a restricţiilor
cantitative, sau a altor măsuri cu efecte similare la importul şi exportul de mărfuri (art.
XI).
Aceasta înseamnă că părţile contractante nu trebuie să instituie sau să menţină la
importul şi exportul reciproc de mărfuri restricţii de ordin cantitativ, cum sunt
contingentele, licenţele de import şi export, interdicţiile sau orice alte măsuri cu efecte
similare.
De la aceste două principii sunt admise, după cum se va vedea, unele derogări.
c) Aplicarea nediscriminatorie a restricţiilor cantitative (sau a altor măsuri cu
efecte similare) în relaţiile comerciale dintre părţile contractante, în măsura în care, în
anumite situaţii, acestea sunt admise (ca derogări de la principiul “b”) (art. XIII).
118
De aici rezultă că, atunci când, în anumite situaţii, sunt admise restricţii de ordin
cantitativ sau alte bariere netarifare, ele trebuie să fie aplicate fără discriminare, adică în
aceleaşi condiţii faţă de toate părţile contractante.
d) Eliminarea sau limitarea subvenţiilor la export în relaţiile comerciale dintre
părţile contractante (art. XIV).
Din prevederile art. XIV rezultă că părţile contractante trebuie să elimine sau să
limiteze subvenţiile de export în măsura în care acestea afectează serios, direct sau indirect,
interesele comerciale ale celorlalte părţi contractante. În astfel de situaţii, părţile
contractante sunt obligate să procedeze periodic la examinarea cazurilor concrete şi dacă se
face dovada că practicarea unor subvenţii de export de către unele părţi contractante aduce
importante prejudicii altor părţi contractante, primele sunt obligate să înlăture sau să
limiteze aplicarea subvenţiilor respective.
e) Protejarea economiilor naţionale de concurenţa străină să se facă, în principiu,
numai cu ajutorul tarifelor vamale, care nu trebuie să fie însă prohibite (art. XI) şi (art.
VII).
f) Folosirea consultărilor de către părţile contractante pentru evitarea
prejudicierii intereselor comerciale ale acestora (art. XXII).
Cu alte cuvinte, părţile contractante au dreptul să folosească consultările şi obligaţia
de a răspunde la aceste consultări pentru a se rezolva pe această cale diferendele de ordin
comercial dintre ele.
g) Adoptarea deciziilor de către părţile contractante prin consens general;
deciziile se supun la vot numai atunci când nu se realizează consensul general sau la
cererea unei dintre părţile contractante, fiecare dispunând de un singur vot.
Prevederile Acordului, precum şi practica îndelungată a GATT-ului, au statornicit
şi unele excepţii sau derogări de la principiile fundamentale, dintre care, mai importante
sunt următoarele:
a) Recunoaşterea sistemului preferinţelor vamale în vigoare la data semnării
acordului, cu condiţia ca limitele acestor preferinţe în vigoare să nu fie extinse ulterior de
către părţile contractante. Acestea vizau preferinţele instituie anterior de către metropole şi
imperiile coloniale.
b) Admiterea creării de zone de liber schimb şi de uniuni vamale, cu tarife vamale
externe comune, la care să participe două sau mai multe părţi contractante (art. XXIV), cu
condiţia să nu fie instituite noi bariere (tarifare şi netarifare) faţă de celelalte părţi
contractante.
c) Negocierea de protocoale preferenţiale între ţările în curs de dezvoltare, părţi
contractante ale GATT, şi instituirea Sistemului generalizat de preferinţe vamale
nereciproce şi nediscriminatorii în favoare ţărilor în curs de dezvoltare (ca o derogare de la
clauza naţiunii celei mai favorizate); negocierea Sistemului Global de Preferinţe
Comerciale între ţări în curs de dezvoltare, membre ale Grupului celor 77, tot ca o derogare
de la clauza naţiunii celei mai favorizate.
d) Autorizarea ţărilor în curs de dezvoltare – părţi contractante la GATT – de a
promova măsuri de politică comercială cu caracter protecţionist pentru apărarea economiei
naţionale şi în special a industriei, de concurenţa puternică a ţărilor dezvoltate. Aceasta
reprezintă o derogare de la mai multe principii fundamentale. Într-o anumită măsură,
prevederile părţii a patra din GATT se înscriu şi ele ca derogări de la unele principii
fundamentale în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare – părţi contractante la GATT.
e) Admiterea temporară de restricţii cantitative (sau alte măsuri netarifare cu efecte
similare) în relaţiile comerciale dintre părţile contractante la importul unor produse care ar
periclita producţia internă sau în scopul de a contribui la echilibrarea balanţei de plăţi.
119
*3 Membrii GATT; accesiunea la GATT; retragerea din GATT
Textul Acordului General pentru Tarife şi Comerţ a fost autentificat, pe calea
semnării unui act final, de către reprezentanţii a 23 de ţări (care l-au negociat) denumite
membre fondatoare (Australia, Belgia, Brazilia, Birmania, Canada, Ceylon, Chile, Cuba,
SUA, Franţa, India, Liban, Luxemburg, Norvegia, Noua Zeelandă, Pakistan, Olanda,
Rhodezia de Sud, Anglia, Siria, Cehoslovacia, Uniunea Sud-Africană şi China), fiind
înscrise în preambulul acordului. De la semnarea acordului (octombrie 1974) şi până în
septembrie 1993, numărul statelor membre la GATT a crescut de la 23 la 133 din care 111
părţi contractante şi 22 ţări membri de facto. Drept vot au numai părţile contractante.
Membrii de facto sunt foste colonii pe teritoriul cărora au început să fie aplicate
prevederile Acordului General pentru Tarife şi Comerţ înainte de câştigarea independenţei
lor politice (prin intermediul metropolei – parte contractantă GATT) şi care, în virtutea
prevederilor articolului XXVI din Acord, au dreptul, dacă doresc, să devină părţi
contractante după câştigarea independenţei politice.
Printre ţările contractante se numără în prezent şi foste ţări socialiste, între care şi
România (1971).
Cât priveşte retragerea din GATT, articolul XXXI din Acord precizează că orice
parte contractantă are dreptul de a se retrage din GATT, atunci când doreşte acest lucru, cu
condiţia să înştiinţeze în scris despre aceasta Secretariatul GATT-ului. Cererea de retragere
intră în vigoare după expirarea a şase luni de la depunerea ei în Secretariat.
*4 Aderarea României la GATT; participarea ei la activitatea GATT-ului

Acordând o atenţie deosebită dezvoltării relaţiilor comerciale cu toate ţările lumii,
România şi-a manifestat interesul faţă de activitatea desfăşurată de GATT cu mulţi ani în
urmă. Ea a participat în calitate de observator la GATT încă din anul 1957, la invitaţia
Secretarului GATT, iar din iulie 1966, a fost stabilită o legătură cu caracter tehnic între
Centrul de Comerţ Internaţional al GATT şi Camera de Comerţ şi Industrie a României. În
iulie 1968 România a adresat oficial cererea de aderare la GATT ca membră cu drepturi
depline. În noiembrie 1968, Consiliul reprezentanţilor a examinat cererea României şi a
hotărât crearea unui grup de lucru (format din reprezentanţii a 27 ţări membre), care a
negociat cu ţara noastră condiţiile de aderare. În octombrie 1971, Consiliul
reprezentanţilor a adoptat în unanimitate raportul grupului de lucru, precum şi protocolul
de aderare convenit. Conform practicii uzuale a GATT, protocolul de aderare a fost semnat
apoi şi de România (15 octombrie 1971) şi, ca urmare, ţara noastră a devenit membră cu
drepturi depline la GATT. Intrând în GATT ca membră cu drepturi depline, România
beneficiază de o serie de avantaje, cu implicaţii pozitive asupra schimburilor noastre
comerciale.
a) Prin intrarea în GATT, România a obţinut pe cale multilaterală clauza naţiunii
celei mai favorizate din partea ţărilor membre (cu excepţia SUA care acordă această clauză
numai pe cale bilaterală şi din partea căreia a obţinut-o abia în 1975); în consecinţă,
beneficiază de concesiile tarifare negociate în cadrul GATT, concesii care nu mai pot fi
retrase unilateral de către părţile contractante (fără a-i acorda compensaţii echivalente).
b) Admiterea României în GATT ca parte contractantă implică şi eliminarea
treptată a restricţiilor cantitative discriminatorii la exportul de produse româneşti în ţările
membre.
c) Ca orice parte contractantă, România are dreptul de a invoca prevederile
Acordului General pentru Tarife şi Comerţ şi de a folosi mecanismul consultărilor bi şi
multilateral din cadrul GATT pentru a-şi apăra interesele comerciale în eventualitatea în
care anumite măsuri de politică comercială ale partenerilor din GATT i-ar aduce prejudicii.
120
În acest sens, se fac precizări în mod expres în protocolul de accesiune a României la
GATT.
d) Prezenţa României în cadrul GATT ca membru cu drepturi depline îi oferă
posibilităţi suplimentare pentru promovarea intereselor ei comerciale. România va putea
participa direct la toate negocierile comerciale ce vor fi organizate în cadrul GATT şi va
putea milita, în spiritul prevederilor GATT, pentru crearea de condiţii favorabile şi reciproc
avantajoase în ce priveşte desfăşurarea relaţiilor comerciale cu părţile contractante.
e) Datorită faptului că şi după instituţionalizarea UNCTAD-ului, GATT-ul a rămas
principalul mecanism instituţional în care se dezbat şi se negociază facilităţile concrete în
domeniul comerţului internaţional şi al politicii comerciale, România are posibilităţi lărgite
de informare cu privire la acţiunile viitoare ale ţărilor membre în domeniul politicii
comerciale, ceea ce îi va permite să adopte la momentul oportun măsurile corespunzătoare
menite să-i apere interesele, fără a contraveni prevederilor GATT. Prezenţa României în
GATT îi permite o mai mare adaptabilitate la condiţiile de desfăşurare a comerţului
internaţional şi de promovare a schimburilor sale comerciale.
f) În sfârşit, apartenenţa la GATT a României, ca ţară în curs de dezvoltare, îi oferă
posibilitatea de a beneficia de măsurile speciale adoptate de părţile contractante în favoarea
acestui grup de ţări, potrivit prevederilor părţii a patra din Acordul General pentru Tarife şi
Comerţ.
Protocolul de aderare a României la GATT a înscris şi o serie de obligaţii ce revin
ţării noastre, în schimbul avantajelor pe care le-a obţinut sau le va obţine din partea
celorlalţi membri. Obligaţiile (angajamentele) României ce au fost înscrise sunt:
a) România s-a angajat prin protocolul de accesiune să-şi sporească şi să-şi
diversifice importurile de mărfuri din ţările membre ale GATT în acelaşi ritm în care vor
creşte importurile totale.
b) Prin protocolul de accesiune la GATT, România şi-a sumat anumite obligaţii în
ce priveşte politica valutară pe care o va urma atâta vreme cât nu va fi membră a Fondului
Monetar Internaţional, în sensul că va acţiona în problemele valutare în conformitate cu
spiritul Acordului General. În toamna anului 1972, România a fost primită ca membră atât
la Fondul monetar Internaţional, cât şi la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare, fiind în felul acesta obligată să respecte statutul celor două organizaţii
financiare internaţionale şi prevederile înscrise în protocolul de aderare la aceste
organizaţii cu care colaborează GATT-ul.
121
ANEXA II237
UNCTAD – Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare

Instituţionalizarea UNCTAD: structura organizatorică şi principalele atribuţii.
“Grupul celor 77”.
Ideea convocării unei conferinţe care să dezbată problemele comerţului mondial şi
să pună bazele unei organizaţii internaţionale a comerţului a apărut încă din primii ani
postbelici. Din iniţiativa ONU, la începutul anului 1948, a fost convocată la Havana o
astfel de conferinţă care s-a soldat cu adoptarea statutului viitoarei Organizaţii
Internaţionale a Comerţului (Carta de la Havana), dar neratificarea acestui document de
către parlamentele ţărilor semnatare a dus la eşuarea acestei prime încercări pe linia creării
unei instituţii specializate a comerţului. Eşecul acestei prime încercări nu adus la
abandonarea ideii unei conferinţe mondiale a comerţului. Ca urmare a unor eforturi
stăruitoare desfăşurate în această direcţie de către ţările în curs de dezvoltare şi cele
socialiste, în decembrie 1962, Adunarea Generală a ONU (Sesiunea a XVII-a) a adoptat
hotărârea privind convocarea Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare.
Prima Conferinţă a Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare şi-a desfăşurat
lucrările la Geneva în lunile martie-iunie 1964. La recomandarea acesteia, Adunarea
Generală a ONU (Sesiunea a XIX-a) a adoptat, la 30 decembrie 1964, rezoluţia 1965
(XIX) prin care s-a instituţionalizat UNCTAD-ul ca organ al Adunării Generale a ONU.
Aceasta constituie un pas important pe linia eforturilor depuse în direcţia creării unei
organizaţii mondiale a comerţului al cărui principal obiectiv ar trebui să fie normalizarea
desfăşurării comerţului internaţional şi transformarea lui într-un instrument al dezvoltării
economice. UNCTAD-ul are menirea să joace un rol important pe linia extinderii
colaborării economice internaţionale şi a atenuării decalajelor care despart ţările în curs de
dezvoltare de cele puternice industrializate.
Structura organizatorică a UNCTAD şi principalele atribuţii

Membrii ai UNCTAD sunt toate ţările membre ale ONU, sau ale uneia din
instituţiile sale specializate. Rezoluţia 1965/XIX adoptată, la 30 decembrie 1964, de către
Adunarea Generală a ONU, a stabilit următoarea structură organizatorică a UNCTAD:
Sesiunea, Consiliul pentru Comerţ şi Dezvoltare, în subordinea căruia activează o serie de
comisii permanente şi grupe de lucru, Secretariatul şi Comitetul de conciliere.
Sesiunea UNCTAD
În conformitate cu statutul de organizare, UNCTAD-ul s-a întrunit în sesiuni din
patru în patru ani sau din trei în trei ani, după cum urmează: în 1964 la Geneva (I), în 1968
la New-Delhi (II); în 1972 la Santiago de Chile (III), în 1976 la Nairobi (IV); în 1979 la
Manila (V); în 1983 la Belgrad (VI); în 1987 la Geneva (VII); în 1992 la Cartagena
(Columbia)(VIII).
Principalele atribuţii ale Sesiunii UNCTAD sunt următoarele:
– să iniţieze măsuri care să favorizeze expansiunea comerţului mondial în scopul
impulsionării dezvoltării economice a tuturor ţărilor şi, în primul rând, a celor în curs de
dezvoltare;
237
122
– să iniţieze măsuri care să favorizeze dezvoltarea comerţului între ţări cu nivele
economice diferite, între ţări în curs de dezvoltare şi între ţări cu sisteme economice şi
sociale diferite;
– să elaboreze principii şi politici privind comerţul internaţional şi problemele
conexe ale dezvoltării economice şi propuneri pentru aplicarea în practică a acestora, care
să ţină seama de deosebirile dintre sistemele economice şi nivelurile de dezvoltare
economică ale statelor membre;
– să urmărească şi să faciliteze coordonarea activităţii altor instituţii aparţinând
sistemului Naţiunilor Unite în domeniul comerţului internaţional şi problemelor conexe
ale dezvoltării economice şi să colaboreze în această privinţă cu Adunarea Generală a
ONU şi cu ECOSOC;
– să ia măsuri în colaborare cu organele competente ale ONU, în vederea
negocierii şi adoptării de instrumente juridice multilaterale în domeniul comerţului
internaţional;
– să contribuie la organizarea politicilor guvernelor şi grupărilor economice
regionale în materie de comerţ şi dezvoltare;
– să examineze în lumina experienţei dobândite eficacitatea şi evoluţia viitoare a
mecanismelor sale internaţionale în scopul de a recomanda schimbările şi perfecţionările
ce se impun şi care trebuie să fie supuse aprobării Adunării Generale a ONU.
Consiliul pentru Comerţ şi Dezvoltare

Este un organ permanent al Conferinţei şi acţionează în intervalul dintre sesiuni. La
cea de a patra Sesiune a UNCTAD s-a hotărât ca acesta să fie deschis participării tuturor
membrilor UNCTAD. Principalele atribuţii ale Consiliului pentru Comerţ şi Dezvoltare
sunt următoarele: exercită funcţii ce sunt de competenţa Conferinţei; în intervalul dintre
Sesiunile UNCTAD urmăreşte punerea în aplicarea a recomandărilor, declaraţiilor
rezoluţiilor şi altor hotărâri ale Conferinţei, luând în acest scop măsurile ce ţin de
competenţa sa; iniţiază şi întocmeşte studii şi rapoarte în domeniul comerţului şi cu privire
la problemele conexe ale dezvoltării; în funcţie de necesităţi, interguvernamentale a căror
activitate are tangenţă cu atribuţiile sale şi pentru a stabili legături cu aceste organisme;
îndeplineşte rolul de comitet pregătitor al Sesiunilor UNCTAD; în acest scop, el ia
iniţiativa întocmirii documentelor necesare şi ordinii de zi provizorii a sesiunii şi face
recomandări cu privire la data şi locul ţinerii acesteia; întocmeşte rapoarte pentru
conferinţă şi o dare de seamă anuală cu privire la activitatea sa, pe care le prezintă
Adunării Generale a ONU prin intermediul ECOSOC; în funcţie de necesităţi, face
propuneri pentru crearea organismelor subsidiare menite să-i înlesnească îndeplinirea
eficientă a activităţii ce-i revin.
Comisii permanente, comitete şi grupe de lucru

Ca organe subsidiare ale Consiliului pentru Comerţ şi Dezvoltare au acţionat
următoarele comisii, comitete şi grupe de lucru:
a) Comisia pentru produsele de bază, creată la prima sesiune a UNCTAD; în cadrul
acesteia şi-au desfăşurat activitatea; subcomitetul permanent pentru produsele de bază;
grupul permanent pentru produsele sintetice şi de înlocuire; comitetul pentru tungsten;
comitetul interguvernamental special pentru programul integrat (creat la sesiunea a IV-a a
UNCTAD şi care în 1980 şi-a încetat activitatea, sarcina sa fiind preluată la 1 ianuarie
1981 de Comisia pentru produsele de bază).
b) Comisia pentru produsele manufacturate, creată la prima sesiune a UNCTAD;
123
c) Comitetul special pentru preferinţe, creat la cea de a doua sesiune a UNCTAD şi
permanentizat la cea de a treia sesiune; în cadrul acestuia funcţionează grupul de lucru
pentru regulile de origine;
d) Comisia pentru invizibile şi finanţarea comerţului, creată la prima sesiune a
UNCTAD; în cadrul ei a funcţionat grupul de lucru pentru reglementarea internaţională a
transporturilor maritime;
f) Comisia pentru transferul de tehnologie, creată la a doua sesiune UNCTAD şi în
subordinea căreia a funcţionat Serviciul consultativ pentru transferul de tehnologie,
instituit la sesiunea a patra a UNCTAD;
g) Comisia pentru cooperare economică între ţările în curs de dezvoltare, creată la
sesiune a patra a UNCTAD
Secretariatul UNCTAD
UNCTAD-ul are un secretariat permanent, care este condus de un Secretar general,
numit de Secretariatul general al ONU şi confirmat de Adunarea Generală a ONU Sediul
Secretariatului UNCTAD este la Geneva: El are un birou de legătură la sediul ONU de la
New York.
124
ANEXA III238
Uniunea Europeană (UE)

La 25 martie 1957, au fost desemnate, la Roma, două noi tratate de integrare de
către aceleaşi şase ţări (Franţa, R. F. Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) care, în
1951, au pus bazele Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Este vorba de
Tratatul cu privire la crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi de Tratatul
privind crearea Comunităţii Europene pentru Energia Atomică (EURATOM). Ele se
înscriu pe linia continuării procesului de integrare economică din europa occidentală,
îndeosebi primul având o sferă de cuprindere mult mai largă decât Tratatul de la Paris din
1951, care a pus bazele CECO.
Potrivit Tratatului de la Roma şi a dispoziţiilor adoptate ulterior de către instituţiile
sale, Comunitatea Economică Europeană urma să se realizeze treptat, pe etape, mai întâi
sub forma unei uniuni vamale şi apoi a unei uniuni economice şi monetare, implicând, în
prima etapă, asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, iar în etapa a doua, libera circulaţie a
capitalurilor, serviciilor, forţei de muncă şi adoptarea unei monede unice în interiorul
comunităţii. Într-o etapă viitoare se prevedea şi realizarea uniunii politice a ţărilor membre.
 Prevederi vizând constituirea CEE/UE

*5 Prevederi care au vizat crearea uniunii vamale
Înţelegând prin uniunea vamală un teritoriu vamal unic al ţărilor membre şi o
politică comercială comună faţă de terţi, Tratatul de la Roma a prevăzut pentru realizarea
acesteia următoarele:
a) înlăturarea completă, dar treptată, a taxelor vamale în relaţiile comerciale
dintre ţările semnatare, atât pentru produsele industriale, cât şi pentru produsele agricole;
ca bază de pornire pentru reducerea acestora s-a stabilit să fie luate taxele vamale în
vigoare la 1 ianuarie 1957;
b) înlăturarea completă, dar treptată, în decursul aceleiaşi perioade de tranziţie, a
restricţiilor cantitative şi a altor bariere netarifare din calea comerţului reciproc al ţărilor
membre, pentru a se asigura o liberă circulaţie a mărfurilor în interiorul comunităţii;
c) instituirea unui regim fiscal comun în ţările membre, adică a unui regim similar
de impozite interne (indirecte) pentru a nu fi discriminate produsele importate din ţările
membre faţă de produsele autohtone; elaborarea şi adoptarea unor reguli comune privind
desfăşurarea concurenţei în cadrul comunităţii;
d) instituirea unei politici comerciale comune faţă de terţi în decursul perioadei de
tranziţie prevăzută; aceasta implica, în primul rând, instituirea unui tarif vamal comun faţă
de terţi, conceput de Tratatul de la Roma ca o medie aritmetică a tarifelor vamale naţionale
ale ţărilor membre, în vigoare la 1 ianuarie 1957. Tratatul de la Roma a mai prevăzut ca,
odată cu instituirea tarifului vamal comun, să se armonizeze şi legislaţiile vamale ale ţărilor
membre pentru a se aplica uniform de către acestea.
*6 Prevederi care au vizat crearea uniunii economice şi monetare

În concepţia Tratatului de la Roma, uniunea economică şi monetară implică
unificarea politicilor economice generale şi sociale ale ţărilor membre, respectiv fuziunea
238
125
pieţelor naţionale ale acestora, care să asigure nu numai libera circulaţie a mărfurilor în
cadrul comunităţii ci şi a serviciilor, a capitalurilor şi a forţei de muncă, precum şi o
convertibilitate reciprocă totală şi ireversibilă a monedelor ţărilor membre şi apoi punerea
în circulaţie a unei monede unice.
Principalele prevederi înscrise iniţial în Tratatul de la Roma, pentru realizarea celei
de-a doua etape în construcţia Comunităţii Economice Europene au fost:
– înlăturarea tuturor restricţiilor cu privire la circulaţia forţei de muncă în cadrul
comunităţii;
– înlăturarea tuturor restricţiilor cu privire la circulaţia capitalurilor şi serviciilor
în cadrul comunităţii
– instituirea unei politici agricole comunitare, a unei politici energetice
comunitare, a unei politici comune în domeniul transporturilor, investiţiilor, în domeniul
monetar şi a unor măsuri comune pentru remedierea deficitelor din balanţele de plăţi.
Un capitol special din Tratatul de la Roma (partea a IV-a), cu implicaţii asupra
comerţului internaţional, este şi cel referitor la asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări
la CEE, cu scopul oficial afirmat de a dezvolta cu acestea schimburile comerciale reciproce
şi de a le sprijini pe linia dezvoltării economie şi sociale. Tratatul de la Roma nu a prevăzut
în mod expres de la început şi alte măsuri importante pe linia realizării uniunii economice
şi monetare (unificarea bugetară, a rezervelor valutare, etc.), sarcina aceasta revenind
instituţiilor comunitare în funcţie de evoluţia evenimentelor interne şi internaţionale.
Măsuri întreprinse în cadrul CEE pe linia realizării Uniunii Vamale şi înfăptuirii

Uniunii Economice şi Monetare
♦ Liberalizarea schimburilor comerciale reciproce şi instituirea tarifului vamal
comun faţă de terţi
Tratatul de la Roma a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, dar primele măsuri pentru
traducerea în fapt a prevederilor lui au fost luate abia la 1 ianuarie 1959, anul 1958 fiind
considerat un an de pretranziţie. La 1 ianuarie 1959 au fost luate primele măsuri de
dezarmare vamală în relaţiile reciproce dintre ţările semnatare ale Tratatului. Perioada de
realizare a uniunii vamale a fost scurtată la zece ani (faţă de prevederea iniţială din Tratat
de 12-15 ani) şi în funcţie de aceasta a fost adoptat şi pus în aplicare un calendar de
reduceri succesive ale taxelor vamale de import la produsele industriale şi la o parte din
produsele agricole (care nu au intrat sub incidenţa politicii agricole comunitare) care s-a
încheiat la 1 iulie 1968.
Paralel cu desfiinţarea integrală a taxelor vamale de import în relaţiile comerciale
reciproce dintre ţările membre au fost înlăturate şi marea majoritate a restricţiilor
cantitative, precum şi alte bariere netarifare, cu efecte similare, iar taxele vamale de export
au fost desfiinţate integral încă din anul 1960. Totodată, au fost adoptate de către ţările
membre aşa numitele contingente tarifare comunitare (au fost stabilite cantităţile de
mărfuri exprimate fizic, fie valoric pe care ţările membre ale CEE le puteau importa din
afara comunităţii cu scutire de plată a taxelor vamale de import), în conformitate cu
angajamentele asumate de CEE în cadrul GATT.
Concomitent cu reducerea treptată a taxelor vamale de import, au fost efectuate şi
trei ajustări ale tarifelor vamale naţionale la nivelul tarifului vamal comun faţă de terţi. Cu
alte cuvinte, la 1 iulie 1968, a fost pus în aplicare tariful vamal comun faţă de terţi.
Se poate, deci, aprecia că la 1 iulie 1968 s-a realizat, în linii generale, primul
obiectiv înscris în Tratatul de la Roma şi anume înfăptuirea uniunii vamale a CEE. Acest
obiectiv a fost realizat doar în linii generale şi nu integral, din două motive:
126
– în primul rând, datorită faptului că până la 1 iulie 1968 nu au putut fi
reglementate integral problemele comerţului cu produse agricole, atât în ce priveşte
comerţul intracomunitar cu aceste produse, cât şi cel extracomunitar;
– în al doilea rând, până la 1 iulie 1968, nu au putut fi luate toate măsurile pentru
a se asigura o circulaţie liberă deplină a mărfurilor între partenerii din comunitate; (pentru
realizarea acesteia era nevoie de înlăturarea tuturor obstacolelor netarifare, de armonizarea
legislaţiilor vamale, fiscale şi administrative ale ţărilor membre, precum şi elaborarea şi
adoptarea unor reguli comune privind desfăşurarea concurenţei în cadrul comunităţii).
*7 Reforma CEE (Cartea Albă, actul unic vest-european) şi realizarea pieţei unice
interne. Tratatul asupra Uniunii Europene
Discuţii pe tema reformei CEE au avut loc la cele mai diverse nivele în perioada
anilor 1983-1985 şi ele au scos la iveală puternice divergenţe de interese între ţările
comunitare. În cele din urmă ele s-au finalizat printr-un compromis: adoptarea în iulie
1985 a aşa-numitei “Carte Albă” pentru desăvârşirea pieţei unice interne a CEE până la
finele anului 1992. La începutul lunii decembrie 1985 a avut loc la Luxemburg o reuniune
la nivel înalt a CEE, la care au participat şi reprezentanţii Spaniei şi Portugaliei (întrucât
fuseseră semnate acordurile pentru aderarea acestora la CEE de la 1 ianuarie 1986), care a
adoptat proiectele de reformă a CEE, Italia şi Danemarca rezervându-şi dreptul de a se
pronunţa ulterior asupra acestor proiecte.
Proiectele de reformă a CEE vizau, în principal, următoarele aspecte:
– posibilitatea de a se lua decizii prin vot majoritar în cadrul organelor
comunitare;
– lărgirea atribuţiilor parlamentului vest-european;
– creşterea competenţelor CEE în domeniile: monetar, financiar, tehnologic,
mediul înconjurător şi politicilor sociale; realizarea unei uniuni economice şi monetare pe
baza Sistemului Monetar European (SME) şi a unităţii de cont vest-european (ECU);
– instituţionalizarea Consiliului European, care a funcţionat doar ca o reuniune
formală a şefilor de state şi de guverne din ţările membre ale CEE;
– întărirea cooperării ţărilor membre în domeniul politicii externe şi al securităţii;
– realizarea în cadrul CEE a unei pieţe unice interne a ţărilor membre, până în
anul 1992.
În februarie 1986 nouă ţări membre ale CEE (din cele 12) au semnat documentul
privind reforma CEE, denumit “Actul Unic Vest-european”; Italia, Grecia şi Danemarca nu
au semnat atunci acest document. Acordul privind reforma CEE trebuia să intre în vigoare
după ratificarea lui de către parlamentele ţărilor membre, însă “Actul Unic Vest-european”
a intrat efectiv în vigoare la 1 iulie 1987.
Piaţa unică internă a CEE reprezintă, în fond, începutul realizării uniunii economice
şi monetare în cadrul Comunităţii şi ea nu implică desfiinţarea entităţilor naţionale.
Obiectivul acesteia constă în asigurarea condiţiilor ca, până la finele anului 1992 să circule
libere în cadrul CEE mărfurile, persoanele, serviciile şi capitalurile. Actul unic vest-
european introduce noţiunea de “spaţiu fără frontiere” în cadrul CEE, înţelegându-se prin
aceasta că se va putea circula fără formalităţi, fiecare cetăţean comunitar putând să se
stabilească, să muncească şi să înveţe oriunde în perimetrul comunităţii. Piaţa unică
internă a început să funcţioneze efectiv de la 1 ianuarie 1993.
Reforma Tratatului de la Roma, aşa cum a fost convenită în Cartea albă şi Actul
unic Vest-european, implică şi realizarea altor obiective în afara pieţei unice interne,
anume:
127
coeziunea economică: crearea condiţiilor ca fiecare stat membru să facă efortul de a-şi
conduce politica economică într-un mod convergent cu cele ale partenerilor săi din
comunitate;
armonizarea politicii sociale: posibilitatea organelor comunitare de a adopta şi implementa
în toate ţările membre reglementări în domeniul social (vizând armonizarea condiţiilor de
muncă şi de viaţă ale cetăţenilor din ţările membre);
coordonarea eforturilor de cercetare şi dezvoltare tehnologică a tuturor ţărilor membre cu
sprijinul multilateral al Comunităţii, inclusiv pe plan financiar;
cooperarea monetară: consolidarea Sistemului Monetar European la care să adere toate
ţările membre ale CEE (ECU);
votul prin majoritatea calificată: să se înlocuiască principiul; repartizarea voturilor pe ţări
în cadrul Consiliului ministerial al CEE (cei 12) fiind următoarea: Germania, Franţa, Italia,
Anglia, câte 10 voturi fiecare; Spania 8 voturi; Belgia, Olanda, Grecia, Portugalia câte 5
voturi fiecare; Danemarca, Irlanda câte 3 voturi fiecare şi Luxemburgul 2 voturi; din totalul
celor 76 de voturi, majoritatea calificată trebuie să fie de 54 de voturi, iar minoritatea de
blocaj este de 23 de voturi;
sporirea competenţelor Parlamentului comunitar, care va fi ales prin vot universal direct şi
care primeşte o putere de amendament în noile domenii în care deciziile se iau cu
majoritatea calificată.
Cartea Albă, adoptată de către organele comunitare în iulie 1985, a prevăzut 279 de
măsuri privind înlăturarea barierelor fizice, tehnice şi fiscale din calea circulaţiei
mărfurilor. Toate aceste măsuri au fost puse în aplicare în perioada stabilită, şi începând
cu 1 ianuarie 1993 CEE dispune şi aplică o procedură unică la frontierele cu ţările terţe
privind comerţul extracomunitar şi de o totală liberă circulaţie în interior a mărfurilor,
serviciilor, persoanelor şi capitalurilor.
 Instituţiile Comunităţilor Europene

Statele care au ratificat tratatele de la Paris (1952 – CECO) şi Roma (1957 – CEE şi
Euratom) au consimţit să delege părţi din suveranitatea lor unor organisme internaţionale
independente, care reprezintă atât interesele naţionale cât şi interesele comunitare, fiind
legate între ele prin raporturi de complementaritate care condiţionează procesul decizional.
În cadrul Comunităţilor Europene au fost create şi funcţionează următoarele
instituţii: Consiliul de Miniştri, Consiliul European, Parlamentul European, Comisia
Comunităţilor Europene, Curtea de justiţie, Curtea de Conturi şi Comitetul economic şi
Social.
1) Consiliul de Miniştri este instituţia decizională principală a Comunităţii
Europene şi reuneşte miniştrii celor 15 ţări membre în funcţie de problema înscrisă pe
ordinea de zi: afacerile externe, agricultura, industria, transporturile, mediul înconjurător,
cercetarea ştiinţifică şi tehnologică etc.
Fiecare dintre ţările membre ale comunităţii deţine preşedinţia Consiliului de
Miniştri, prin rotaţie, pentru o perioadă de 6 luni. Hotărârile Consiliului sunt pregătite de
Comitetul reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre (COREPER), ajutat de către
comitetele alcătuite din funcţionari ai ministerelor naţionale. Consiliul dispune şi de un
Secretariat general, stabilit la Bruxelles, care pregăteşte şi execută hotărârile.
Conform art. 145 al Tratatului de la Roma privind crearea CEE, Consiliul asigură
coordonarea politicilor economice generale a statelor membre. Câmpul său de activitate s-a
extins pe măsură ce Comunitatea i-a lărgit atribuţiile. Consiliul, adoptă norme juridice:
regulamente, directive, decizii. El dispune de o putere cvasi-legislativă, pe care o împarte,
în unele domenii precizate de Actul Unice European şi de Tratatul asupra Uniunii, cu
Parlamentul European. El exercită, tot împreună cu Parlamentul European, puterea asupra
128
bugetului. El adoptă acordurile internaţionale negociate în prealabil de către Comisia
Europeană.
2) Consiliul European s-a născut din practica iniţiată în 1974 de a se organiza
regulat o întâlnire a şefilor de state sau guverne din Comunitatea Europeană, însoţiţi de
miniştrii de externe ai ţărilor respective. Întâlnirile au loc în prezenţa preşedintelui şi a
unuia din vicepreşedinţii Comisiei comunităţilor europene. Această practică a fost
instituţionalizată prin Actul unic European în 1987. Din acel moment, Consiliul Europei s-
a reunit cel puţin de două ori pe an, din el făcând parte, ca membru de drept, preşedintele
Comisiei Comunităţilor Europene. Consiliul European este centrul care impulsionează
principalele iniţiative politice ale Comunităţii şi organul de arbitraj al chestiunilor
litigioase care nu au putut fi rezolvate de Consiliul de Miniştri. El abordează, de asemenea,
problemele actualităţii internaţionale prin Cooperarea politică (CPE), mecanism de
apropiere şi exprimare concertată a diplomaţilor statelor membre.
3) Parlamentul European este organismul de exprimare democratică şi de control
al Comunităţilor Europene, care participă, de asemenea, la procesul legislativ. Este ales
prin sufragiu universal începând din iunie 1989 şi numără 518 deputaţi, aleşi din 5 în 5 ani
(numărul de deputaţi pentru fiecare ţară membră este stabilit proporţional cu populaţia
statelor).
Sesiunile plenare ale Parlamentului au loc la Strasbourg. Cele 19 comisii ale sale,
care pregătesc lucrările şedinţelor plenare, precum şi grupurile politice se reunesc de obicei
la Bruxelles, iar Secretariatul său general funcţionează la Luxemburg.
Parlamentul exercită, împreună cu Consiliul de miniştri, o funcţie legislativă. El
participă la elaborarea directivelor şi reglementărilor comunitare, pronunţându-se asupra
propunerilor Comisiei Europene şi invitând-o pe aceasta să-şi modifice propunerile pentru
a ţine cont de poziţia Parlamentului. Actul Unic European, care a revizuit tratatele
europene, a prevăzut o procedură implicând două lecturi în Parlament şi la Consiliul de
Miniştri. Această procedură, numită procedură de cooperare, întăreşte puterile legislative
ale Parlamentului într-un mare număr de domenii.
Tratatul de la Maastricht (Olanda) a întărit rolul legislativ al Parlamentului,
conferindu-i o putere de decizie alături de cea a Consiliului de Miniştri în câteva domenii:
libera circulaţie a mâinii de lucru, piaţa internă, educaţia, cercetarea ştiinţifică, mediul
înconjurător, reţele trans-europene, sănătate, cultură, protecţia consumatorului. Actul Unic
European obligă Parlamentul să supună ratificării (“avizul conform”) încheierea de
acorduri internaţionale de asociere sau cooptare de noi membri în Comunităţile Europene.
Acest “aviz conform” a fost extins de Tratatul de la Maastricht şi asupra legislaţiei
electorale uniforme, precum şi asupra cetăţeniei europene.
Parlamentul împarte cu consiliul de Miniştri şi decizia asupra bugetului, putând să-l
respingă. Parlamentul european este un for cu iniţiative şi este organismul de control
democratic al activităţii Comunităţii. El are puterea de a demite Comisia comunităţilor
europene prin adoptarea unei moţiuni de cenzură cu o majoritate de 2/3, putere de care
Parlamentul nu s-a folosit încă. El controlează bunul mers al politicilor comunitare,
bizuindu-se, între altele, pe rapoartele Curţii de Conturi.
4) Comisia Comunităţilor Europene este unul din organismele cheie ale sistemului
instituţional comunitar.
În urma Tratatului de fuziune a executivelor, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967,
Comisia este organismul comun al celor trei comunităţi europene: CECO, CEE şi Euratom.
De la 1 ianuarie 1986 ea este compusă din 20 membri, dintre care: câte 2 pentru Franţa,
Germania, Anglia, Italia şi Spania şi câte 1 un membru pentru fiecare din celelalte 7 state.
Membrii săi sunt numiţi pe 5 ani, prin comun acord, de către statele respective şi odată cu
129
intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, Comisia a fost supusă unui vot de
investitură din partea Parlamentului.
Comisia beneficiază de o mare independenţă în exercitarea atribuţiilor sale: ea
reprezintă interesele comunitare şi nu trebuie să se supună nici unei presiuni din partea
statelor membre. Ea veghează în aplicarea reglementărilor şi directivelor adoptate de
Consiliul de Miniştri şi poate recurge la atacarea în contencios în faţa Curţii de justiţie
pentru a impune aplicarea dreptului comunitar. Dispune de monopolul iniţiativei
legislative, este organ de gestiune şi execută deciziile luate de consiliu, dispune de ample
puteri în aplicarea politicilor comunitare al căror buget îi este încredinţat (cercetare şi
tehnologie, ajutor pentru dezvoltare, coeziune regională etc.). Comisia dispune de
autonomie financiară şi poate să-şi exercite prerogativele într-o deplină independenţă.
5) Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene îşi are sediul la Luxemburg, fiind
formată din 13 judecători asistaţi de 6 avocaţi generali. Toţi sunt numiţi pe o perioadă de 6
ani prin comun acord de către statele membre. Independenţa lor este garantată.
În esenţă, Curtea de justiţie are dublu rol:
– verificarea compatibilităţii cu tratatele a actelor instituţiilor europene şi a
guvernelor;
– interpretarea sau validarea, la cererea unui tribunal naţional, a dispoziţiilor
dreptului comunitar.
Prin deciziile şi interpretările sale, curtea de justiţie favorizează naşterea unui
adevărat drept european care se impune tuturor. Autoritatea judecăţilor Curţii, în domeniul
dreptului comunitar, prevalează asupra celei a diferitelor tribunale naţionale.
Din 1987, Curtea este asistată de către un tribunal de primă instanţă, care se ocupă
în particular de contenciosul administrativ, ţinând de instituţii şi de litigiile dintre Comisia
europeană şi întreprinderi, suscitate de reglementările concurenţiale.
6) Curtea de Conturi, creată prin tratatul din 22 iulie 1975, este compusă din 15
membri, desemnaţi pe o durată de 6 ani, prin comun acord de către statele membre. Ea
verifică legalitatea şi buna desfăşurare a încasărilor şi cheltuielilor Comunităţii, precum şi
buna gestiune financiară. Acţiunea sa în ansamblu se materializează prin alcătuirea unui
raport anual, după încheierea fiecărui exerciţiu. Tratatul de la Maalstricht ridică Curtea de
Conturi la rangul de a cincia instituţie a Comunităţii.
7) Comitetul Economic şi Social este organul care asistă Consiliul şi Comisia
pentru afacerile de competenţa CEE şi Euratom. Acesta este format din membri
reprezentând diferitele categorii sociale şi profesionale interesate. El trebuie consultat
obligatoriu înainte de adoptarea unui număr de decizii şi poate, de asemenea, să dea avize
din propria sa iniţiativă.
În ce priveşte afacerile CECO, Comisia este asistată de un Comitet Consultativ,
format din 96 de membri reprezentând producători, muncitorii, utilizatorii şi comercianţii
de cărbune şi oţel.
Comitetul Economic şi Social, ca şi Comitetul Consultativ, permite o asociere
activă a mediilor profesionale şi sindicale la dezvoltarea Comunităţii.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht (1 noiembrie 1993) în cadrul
Uniunii Europene au apărut noi instituţii Comunitare. Astfel, au apărut: Comitetul
Regiunilor care va juca rol de consultant în cadrul Comisiei în probleme de interes
specific, veghind îndeosebi asupra implementării principiului subsidiarităţii; Comitetul
politic, alcătuit din diplomaţi care supervizează politica externă şi de securitate; Europolul
care reprezintă un sistem de interconectare a serviciilor de poliţie – cu sediul la Haga
(Olanda); Ombudsman – care gestionează petiţiile referitoare la o slabă administrare la
nivel comunitar (în domeniul justiţiei şi afacerilor interne); Agenţia Europeană pentru
Mediul Înconjurător, cu sediul la Copenhaga (Danemarca); Oficiul pentru Armonizare în
130
Piaţa internă (mărci, desene, modele) cu sediul în Spania; Agenţia Europeană pentru
verificarea medicamentelor cu sediul la Londra (Anglia); Oficiul pentru inspecţia Sanitară
şi Fitosanitară, cu sediul în Irlanda; Fundaţia Europeană pentru Formare, cu sediul la
Torino (Italia); Centrul European pentru dezvoltarea Formaţiei Profesionale, cu sediul la
Salonic (Grecia); Agenţia pentru Sănătate şi Securitatea Muncii, cu sediul în Spania;
Centrul pentru traduceri al organelor Uniunilor Europene, cu sediul la Luxemburg;
Observatorul European al Drogurilor, cu sediul la Lisabona (Portugalia); Curtea de Apel
Comună privind Brevetul Comunitar, care se va ocupa de reglementarea litigiilor produse
în materie de contrafaceri şi de validitate a brevetelor comunitare.
131
ANEXA IV239
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS)

Iniţiativa creării AELS a revenit Angliei, ale cărei interese au determinat-o să
respingă iniţial ideea participării la CEE. Tratatul de constituire a AELS s-a semnat la
Stockholm în noiembrie 1959 de către următoarele şapte ţări: Anglia, Suedia, Norvegia,
Danemarca, Elveţia, Austria şi Portugalia şi intrat în vigoare în cursul anului 1960. În
1963 s-a asociat la AELS, Finlanda, iar la 1 martie 1971, Islanda a intrat ca membră cu
drepturi depline. În august 1991 a aderat la AELS şi Liechtnstein. Tratatul cuprinde
următoarele prevederi mai importante:
a) desfiinţarea treptată, până la 1 ianuarie 1970, a taxelor vamale şi a restricţiilor
cantitative la importul de produse industriale în relaţiile comerciale dintre ţările membre;
de asemenea s-a prevăzut ca dezarmarea vamală şi înlăturarea restricţiilor cantitative să nu
se extindă şi asupra produselor agriculturii şi pisciculturii;
b) în relaţiile comerciale cu terţii s-a prevăzut ca ţările membre să desfăşoare o
politică comercială independentă;
c) tratatul a prevăzut şi înfiinţarea unor organe de conducere care să vegheze la
aplicarea în practică a prevederilor lui, organe care nu au un caracter supranaţional
(Consiliul Ministerial, Comitetul delegaţiilor permanenţi, Comitetele permanente ale
AELS, Secretariatul AELS).
La 31 decembrie 1966 au fost complet desfiinţate taxele vamale de import la
produsele industriale în relaţiile comerciale reciproce, adică cu trei ani mai devreme faţă de
prevederile tratatului. În aceeaşi perioadă de timp au fost luate măsuri pe linia înlăturării
treptate a restricţiilor cantitative în comerţul reciproc cu produse industriale. Dezarmarea
vamală şi liberalizarea schimburilor comerciale în cadrul AELS nu s-a soldat, aşa cum s-a
prevăzut iniţial, cu o intensificare a schimburilor reciproce. Mai mult decât atât, după cum
rezultă din datele statistice publicate, unele ţări din AELS (Austria, Elveţia, Anglia) au
întreţinut legături comerciale mai intense cu ţările din CEE.
239
132
BIBLIOGRAFIE
1. Balassa, B. – Industrial Protection in the Developed Countries, World Economy, nr.

2/1984
2. Barelier, A., coord. – Expoerter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995
3. Barelier, A., coord. – Exporter, Pratique du commerce international, 11e Edition,
Foucher, Paris, 1995
4. Burciu, A. – La pratique bancaire dans le commerce international, IUT “Pasul
Sabatier”, Toulouse, 1996
5. Ciobanu, Gh. – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996
6. Défossé, G. – Les exportations françaias et leur financement, PUF, Pres Universitaires
de France, Paris, 1982
7. Fota, C., coord. – Politici comerciale, Ed. Arta Grafică, Bucureşti, 1993
8. Gaftonic, S. – Practici bancare internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1995
9. Joffre, P. – Encyclopédie de gestin, vol. I-III, Ed. Economica, Paris, 1989
10. Kennen, P. – The International Economy, Prentice-Hall, Inc., New Jersey, 1985
11. Kingsburg, G. – An introduction to World Financial Market, Open University, 1996
12. Lindert, P. H. – Economie internationale, Ed. Economica, Paris, 1985
13. Monod, D. P. – Moyens et techniques de paiement internationaux, 2e Edition, Ed.
ESKA, Paris, 1995
14. Mourier, P. – Euromarketing, Editions d’organisation, 1989
15. Pomfret, R. – International Trade: an Introduction to Theory and policy, Basil
Blackwell, Inc., Cambridge Center, USA, 1991
16. Popa, I., coord. – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti,
1997
17. Puiu, A. – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa
Economică, Craiova, 1992
18. Samuelson, P. A. – Economics, Ed. McGrow-Hill Book, ediţia a 14-a, New York, 1992
19. Simon, Y. – Techniques financières internationales, 5e Edition, Economica, Paris, 1988
20. Stănescu, S. N. – Decalaje economice ale lumii contemporane, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1980
21. Sută, N. coord. – Curs de comerţ internaţional şi politici comerciale, Ed. Cers, 1992;
Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, 1995.
22. Verzariu, P. – Barter, Countertrade, Offsets, New York, 1985
23. *** – Buletin Statistic, nr. 26-27/1998 al CCI, Oficiul Naţional al Registrului
Comerţului
24. *** – Manual de operaţiuni documentare în comerţul exterior, Union de Banques
Suisses, Chişinău, 1993
25. *** – Regulile INCOTERMS, CCI Paris, 1990
26. *** – UN. Monthly Bulletin of Statistics, 1980-1992; UNCTAD Report 1996-1997;
GATT/OMC Report 1997 etc.
133

Cursuri Tranzactii

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Cursuri Tranzactii

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

CUPRINS

POLITICA COMERCIALĂ. INSTRUMENTE ŞI MĂSURI

1.1. Definirea politicii comerciale

1.1.1. Evoluţia comerţului internaţional în perioada postbelică

Tabel nr. Evoluţia exporturilor şi importurilor mondiale în perioada

b) creşterea importanţei ţărilor dezvoltate în comerţul mondial

Tabel nr. –Evoluţia ponderii diferitelor categorii de ţări în comerţul

Conform clasificării UNCTAD:

În ceea ce priveşte structura comerţului exterior al ţărilor dezvoltate situaţia

Datele publicate în raportul anual al OMC pentru 2002 arată că mai

America de Nord 15,5 23,1

Europa de Vest 45,5 41,4

d)amplificarea fluxurilor comerciale intra – regionale ca urmare a

1990 1995 2002

NOTĂ: Ţările CEFTA au încheiat acorduri de asociere cu UE, derulând cea

Tabel nr. Ponderea exporturilor intra – regionale în exporturile mondiale în

e)Dacă se compară dinamica şi volumul comerţului internaţional cu evoluţia

f) internalizarea pieţelor ca urmare a expansiunii societăţilor

1.1.2. Definirea politicii comerciale şi obiectivele acesteia

comercială înglobează politica economică generală a guvernului.

1.2. Politica vamală

1.2.1. Taxele vamale

1.2.2. Tariful vamal

1.3. Politica comercială netarifară

1.3.1. Aspecte introductive

1.3.2. Bariere netarifare ce implică o limitare cantitativă directă a importurilor

1.3.2. Bariere netarifare ce implică limitarea importurilor prin mecanismul preţurilor

1.3.4. Bariere netarifare ce decurg din formalităţi vamale şi administrative privind

1.3.5. Bariere netarifare decurgând din participarea statului la activităţile de CE

1.3.6. Bariere netarifare (sau obstacole tehnice) decurgând din standardizare

1.4. Politici comerciale promoţionale şi de stimulare a exporturilor

Impulsionarea exporturilor prin măsuri complexe este astăzi o componentă de bază

1.4.1. Măsuri bugetare de stimulare a exporturilor

1.4.2. Măsuri fiscale de stimulare a exporturilor

1.4.3. Măsuri financiar-bancare de stimulare a exporturilor

1.4.4. Măsuri valutare de stimulare a exporturilor

ASPECTE SELECTIVE PRIVIND EVOLUŢIA POLITICILOR COMERCIALE

2.1. Principalii factorii de influenţă

În perioada postbelică, politicile comerciale promovate de statele lumii au fost

2.2. Principalele trăsături şi tendinţe în evoluţia politicilor comerciale promovate de

ELEMENTELE DE POLITICĂ COMERCIALĂ, CA SUPORT ÎN DEZVOLTAREA

3.1. Clauza naţiunii celei mai favorizate (CNF)

3.2. Clauza regimului naţional (CRN)

Al doilea principiu fundamental pe care se sprijină dezvoltarea REI – negociat tot

3.3.1. Scurt istoric

3.3.2. România, ţară în curs de dezvoltare, beneficiară de preferinţe

Ideea încheierii unui acord de facilităţi şi preferinţe pentru schimburile comerciale

În sinteză, problematica specifică unor organizaţii/instituţii/acorduri comerciale ce

POLITICA COMERCIALĂ A ROMÂNIEI ÎN DOMENIUL COMERŢULUI

4.1. Perioada 1950-1989

4.1.1. Reglementări privind importul

4.1.2. Reglementări privind exportul

4.2. Perioada 1990 şi până în prezent

4.2.1. Restructurarea organizării comerţului exterior al României şi reorientarea pe

4.2.2. Reglementări de politică comercială adoptate în perioada actuală

CADRUL JURIDIC AL TRANZACŢIILOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

5.1. Aspecte introductive

Toate activităţile ce preced semnarea contractului într-o tranzacţie de comerţ

5.2. Cadrul contractual şi legea aplicabilă contractelor externe

Contractele externe se încheie în condiţiile în care legislaţia statelor diferă, iar

5.3. Conţinutul contractului extern de vânzare-cumpărare

♦ CIF - (Cost, Insurance and Freight) Cost, Asigurare şi Navlu până la ……

TEHNICI DE PLĂŢI APLICATE ÎN TRANZACŢIILE COMERCIALE