ISTORIE DE DRAGUL

ADEVARULUI

POVESTEA HOLOCAUSTULUI
MINCIUNA SECOLULUI

Dãm mai jos câteva exemple de istorici care

mãrturisesc adevãrul integral, dupã morala crestinã, care fac
istorie de dragul adevãrului, pentru ca istoricii români sã ia
exemplu de istoric neaservit, acela care descrie lucrurile asa
cum s-au întâmplat ele si nu cum le vrea Elie Wiesel sau altii
atât de interesati a le întoarce pe dos.

SASE MILIOANE DE VICTIME NEVINOVATE

Sub acest titlu gãsim în „JUDAISM AND THE

VATICAN „ , de vicompte Leon de Poncins, un capitol în care
el rezumã toate lucrãrile lui Paul Rassinier privind holocaustul .

- Sase milioane de morti este o cifrã înspãimântãtoare,

cu care organizatiile evreiesti, de o jumãtate de secol ,
confruntã neîncetat întreaga lume. Aceasta cifrã le-a servit lor
ca sã stoarcã de la Germania peste 40 de bilioane de mãrci ca
despãgubire pentru cei morti (?) si sã-i cearã Consiliului
Bisericii Catolice ca sã modifice LITURGHIA , deoarece din
ea ar izvorî ura împotriva evreilor si, în consecintã, moartea
celor 6 milioane de evrei .

- Aceasta cifrã de sase milioane nu a fost în nici un fel

verificatã si cu toate acestea ea a fost acceptatã ca bazã de
acuzare împotriva poporului german si rãspânditã de presã în
toatã lumea. Astãzi însã au apãrut multe documente care
1
descoperã adevãrul, încât nu se mai poate pretinde credibilitate
pentru astfel de exagerãri.

In timpul rãzboiului în Franta, Paul Rassinier, profesor

de istorie la Foubourg de Montbeliard, în sudul Frantei, a intrat
în maquis si pe lângã alte activitãti de rezistentã antigermanã, a
ajutat si evreilor urmãriti sã scape din zona ocupatã de nemti
înspre Elvetia. A fost arestat si internat la Bunchewald. Acolo a
stat pânã la sfârsitul rãzboiului. Când a ajuns din nou în Franta,
a aflat cã, în lagãrele în care a fost internat ani de zile, au fost
gazati evrei, si nu unul sau doi, o sutã sau douã sau câteva mii
ci sase milioane. Si d-l Paul Rassinier s-a întrebat cum s-a putut
întâmpla una ca asta fãrã ca sã fi aflat ceva cât timp a fost în
lagãr ? Au fost si evrei cu el în lagãr si avea relatii bune cu ei,
cum de nu s-a aflat nimic în tot acel timp. Si, de dragul
adevãrului, d-l Paul Rassinier a început sã caute rãdãcinile
acestei povesti, care-i sunt temeiurile? Dupã cercetãrile asidue
de ani de zile a descoperit cã totul este o minciunã iscoditã spre
sfârsitul rãzboiului în cercurile evreiesti de din afara
Germaniei. Ca istoric s-a considerat obligat sã scrie mai multe
cãrti despre acest pretins holocaust, pe care Leon de Poncins le
rezumã si din care redãm urmãtoarele:
- Concluzia lui Rassinier este cã dupã ce au început
deportãrile, în timpul rãzboiului, adicã dupã ce au luat fiintã
lagãrele de concentrare, au murit 1.200.000 de evrei cifrã
acceptatã si de Centrul Mondial Evreiesc de Documentare
Contemporanã. Rassinier citeazã însã cifra data de Paul
Hilberg , care dã doar 896.292 de victime.

In „VERITABILUL PROCES EICHMANN SAU

INVINGATORII INCORIGIBILI”, cât si în „DRAMA
EVREILOR EUROPENI” Rassinier sustine cã :

2
 - Pentru prima datã a fost adusã pe tapet problema
pretinselor victime evreiesti, a lagãrelor de concentrare si a
camerelor de gazare la procesul de la Nurnberg în 1945-1946.
La Nurnberg în rechizitoriul sãu, judecãtorul Jackson a
declarat ca din 9.500.000 de evrei câti au trãit în Europa
ocupatã de germani, 4.500.000 au dispãrut. Aceasta cifrã nu a
fost retinutã si acceptatã însã de Tribunal ca piesã de acuzare,
dar ea a fost preluatã de presã si de la 4.500.000 a fost ridicatã
la 10 milioane, ca apoi sã fie redusã din nou la 6 milioane si, de
atunci, aceastã cifrã a fost difuzatã de presã si “ACCEPTATA”
de întreaga lume. In mare parte cifrele date de judecãtorul
Jackson au fost bazate pe exagerãri tendentioase, apoi, din
pãcate, respectivii sãi asistenti nici nu au tinut cont de
emigrãrile masive care au avut loc încã inainte de rãzboi, între
anii 1933 si 1939, iar pe urmã în timpul rãzboiului , în special
înspre Statele Unite si Palestina . Asadar, documentarea care a
condus la cele sase milioane de victime a rezultat din rapoarte
si declaratii care s-au dovedit a fi false.
Conducãtorii nemtilor arestati si adusi la judecatã la
Nurnberg, cât si ofiterii SS care au fost interogati, au dat
declaratii smulse sub amenintarea condamnãrii la moarte, în
timp ce au fost supusi unui tratament de exterminare. Cu toatã
fragilitatea acestor surse de documentare care stau la baza celor
sase milioane de pretinsi exterminati, totusi acestei cifre i s-a
acordat o publicitate extraordinarã, fãrã ca ea sã fi fost
verificatã vreodatã de vreo autoritate oarecare. Succesul ei se
datoreste abundentei de literaturã privind lagãrele de
concentrare, cât si presei, toate afirmatiile fiind bazate pe
imposturã si falsuri.
Dintre toti aceia care au depus mãrturii false sau
eronate despre soarta celor sase milioane de victime, Paul
Rassinier îl evidentiazã în mod deosebit pe un evreu din
Ungaria, doctor Miklos Nyizli, zice-se fost medic la
Auschwitz. Rassinier spune ca Nyizli vorbeste ca martor ocular
de locuri pe care nu le-a vãzut niciodatã, lasând la o parte si

3
continutul rapoartelor sale profesionale care sunt foarte
îndoielnice si ele. (Le Drame de Juifs, pg. 52 )

Dacã cineva ar fi dispus sã creadã cele ce povesteste

Nyizli, cã în fiecare zi au fost executati 25.000 de evrei, ar
ajunge la rezultatul cã în timp de patru ani si jumãtate ar fi fost
omorati 41 milioane de evrei. Când Rassinier a încercat sã
stabileascã identitatea acestui DOCTOR DE LA
AUSCHWITZ, NYIZLI i s-a spus ca : “EL A MURIT PUTIN
INAINTE DE PUBLICAREA CARTII SALE „ .

In timpul procesului lui Eichmann la Ierusalim, cifra de

sase milioane nu a mai fost mentionatã. Intreaga acuzatie
împotriva lui Eichmann a fost mult debilitatã din cauza
imposibilitãtii de a sustine exterminarea celor sase milioane de
evrei. Aceastã acuzatie, spune Paul Rassinier, a câstigat usor
teren în atmosfera imediat de dupã rãzboi când totul era încã în
haos. Astãzi însã, atâtea documente au vãzut lumina zilei, au
devenit cunoscute, si dovedesc cã populatia evreiascã o fi fost
ea persecutatã în timpul rãzboiului, totusi nu se poate sustine cã
ar fi fost sase milioane de victime. (Ibidem pg.125)
Contrar celor afirmate de judecãtorul Jackson la
Nurnberg, cã populatia evreiascã a Europei ocupate de germani
ar fi fost de 9.600.000 de evrei sau de prof. Baron Shalton la
procesul lui Eichmann ca ar fi fost de 9.800.000, populatia
evreiascã a Europei a fost mult sub aceste cifre.
Intre 1933 si 1945 multi evrei din Europa Centralã au
emigrat pentru a scãpa de persecutii. Paul Rassinier, citându-l
pe un statistician evreu Arthur Ruppin, ne aduce 5.710.000
evrei în Europa ocupatã de Hitler. Cifra luatã din datele
Centrului de Documentare din Paris ar indica 5.500.000, si
aceastã ultimã pare sã fie cea mai apropiatã de adevãr.
Si cifrele privind supravietuitorii holocaustului, dupã
1945, dupã care s-au calculat cele 6.000.000 de victime, s-au
dovedit a fi fost tot atât de eronate. Acest numãr al

4
supravietuitorilor nu a fost de 1.651.000, cât s-a dat atunci, ci
de 4.200.000 sau chiar mai multi, ceea ce reduce numãrul celor
pieriti la unul pânã la un milion si jumãtate de victime.
O altã sursã de erori au mai fost miscãrile evreilor în
timpul rãzboiului. Când au avansat rusii, evreii s-au refugiat în
interiorul Rusiei si imediat dupã terminarea rãzboiului ei s-au
întors, încât nu putut fi numãrati nicãieri. (Le Veritable Proces
Eichmann)
Incã un factor care mai trebuie sã fie luat în considerare
este si faptul cã, fãrã îndoialã, în lagãrele de concentrare pentru
evrei procentul de morti a fost mai mare decât în celelalte, dar,
dacã SS-istii au fost responsabili în parte pentru soarta celor
din lagãre, cu atât mai mult au fost responsabili aceia dintre
detinuti care au fost însãrcinati cu administratia interioarã a
lagãrului. Cifra victimelor dupã Rassinier coroboratã cu cea a
Centrului de Documentare Evreiascã Contemporanã este de
1.485.292, în timp ce, dupã cum am spus mai sus , Paul
Hilberg dã numai 896.292 de victime.

In ce priveste lagãrele de concentrare de pe teritoriile

poloneze ocupate de nemti, singurul document care atestã
existenta lor si folosirea camerelor de gazare, cum sunt cele de
la Chelmo, Belzec, Maidanek, Sobidor si Treblinka, vine din
depozitiile unui SS-ist, Kurt Garstein. Ele au fost fãcute în
francezã. Nu se cunosc motivele pentru care Tribunalul nu a
luat în considerare aceste depozitii ale SS-istului Garstein. El
s-a sinucis imediat ce a terminat cu depozitiile, care au fost
prezentate Tribunalului la 30 ianuarie 1946, dar nu au fost
incluse în registrul de acuzatii. Totusi refuzul Tribunalului de
a-l accepta drept argument valabil, nu a prevenit presa ca sã si-l
însuseasca, sã-i sustinã autenticitatea si veridicitatea si sã-l
mentinã în circulatie ca pe o acuzatie zdrobitoare. Pânã la urmã
au apãrut în circulatie trei versiuni ale depozitiilor lui Kurt
Garstein, douã în francezã si una în germanã, care însã nu
acordau între ele.

5
 Studiul lui Rassinier ne dovedeste cã Germania lui
Hitler a fost rasistã si, ca atare, nu i-a considerat pe evrei drept
nationali, cã ea nu a plãnuit si nu a dorit la început sã-i
extermine pe evrei, ci sã-i plaseze undeva în afara comunitãtii
poporului german, lucru care s-a întâmplat în mod precis si în
Israel atunci când i-au alungat peste Iordan pe cei 900.000 de
arabi care trãiau în Palestina.
Conform art.4 din cele 25 ale Programului Partidului
National Socialist, publicat la Munchen la 26 februarie 1920:
„Numai un patriot poate fi cetãtean. Numai acela care are
sânge german în venele sale, fãrã deosebire de religie, poate fi
un patriot. Un evreu nu poate fi patriot „ .
Art. 5 conchide: “O persoanã care nu are nationalitatea,
poate trãi în Germania ca oaspete si este supus legislatiei
pentru strãini . . .”
Când National - Socialismul a venit la putere, la 30
ianuarie 1933, evreii din Germania au devenit automat supusi
ai legislatiei pentru strãini, ceea ce în orice tarã de pe glob îi
exclude de la functiuni publice influente în stat sau în
economie. Asta a fost fundamentul legislatiei rasiste în
Germania national-socialistã.
„Singura deosebire între Germania lui Hitler si alte state
este cã în celelalte unul este strãin în virtutea cetãteniei sale, pe
când în Germania lui Hitler a fost strãin în virtutea rasei sale.
Dar, în Israel, arabii nu pot lucra în învãtãmânt, în aparatul
financiar, sã administreze kibuturi sau sã devinã ministru. Sunt
total de acord cu asta, dar o nedreptate nu poate îndrepta o altã
nedreptate. Ceea ce vreau eu însã sã fac aici este doar sã vã
ofer o explicatie si pentru a face acest lucru iau un mecanism
de douã piese: dacã eu citez Israelul este numai pentru a arãta
în acelasi timp cã diavolul rasismului, în sensul aplicat de
national-socialisti este mult mai mare decât se credea, din
moment ce campionii de ieri ai luptei impotriva rasismului au
devenit astãzi protagonistii lui si, contrar opiniei generale,

6
exemplul Germaniei nu este singurul exemplu de stat rasist” (P.
Rassinier, Le Veritable Proces Eichman, pg. 100-101 ) .
Promulgarea legilor rasiale dupã Congresul de la
Nurnberg, din septembrie 1935, a determinat guvernul german
sã caute posibilitãti de negociere pentru a-i transfera pe evrei în
Palestina, pe baza declaratiei Balfour. Când aceste încercãri au
esuat, Germania a întrebat alte state sã-i accepte si ele au
refuzat.
Din moment ce nu a existat un stat evreiesc cu care sã
ajungi la o întelegere pe baza unor Conventii Internationale,
cum ar fi cele de la Geneva sau de la Haga, si din moment ce,
în ciuda cererilor repetate ale guvernului national-socialist, nici
o altã tara nu le-a acceptat emigrarea sau sã-i accepte sub aripa
lor ocrotitoare, ei au fost lãsati sã trãiascã în Germania pânã la
declararea rãzboiului, bucurându-se de statutul strãinilor fãrã
cetãtenie si, ca si altii, în aceastã situatie în întreaga lume, au
rãmas la discretia autoritãtii celor care erau la putere” .
(P.RASSINIER, ibid pg.20)

Abia în noiembrie 1938, dupã asasinarea lui von Rath,

consilier al Ambasadei germane la Paris, de cãtre Grynspan,
evreu, crimã care a provocat în Germania o puternicã reactiune
împotriva evreilor, conducãtorii Reichului au hotãrât sã revinã
la o solutie globalã pentru evrei, când au reluat teza transferãrii
lor în Palestina. Acest proiect care zãcea din 1933, s-a prãbusit
din nou pentru cã Germania nu a acceptat transferarea lor în
schimbul a 3.000.000 mãrci cerute de Anglia, fãrã ca ea sã
ofere vreo altã recompensã. Nici Franta, la sfârsitul anului
1940, nu a acceptat transferarea lor în Madagascar.
„Dupã înfrângerea Frantei în 1940 si a esuãrii încercãrii
de a ajunge la pace cu Anglia, conducãtorii Germaniei au
conceput ideea ca sã-i strângã pe toti evreii si sã-i transfere pe
toti într-una din coloniile franceze, de exemplu în Madagascar.
Intr-un raport din 21 august 1942, Secretarul de Stat la Externe
al Reichului, Luther, a decis cã este posibilã negocierea cu

7
Franta în acest sens si a descris discutiile avute între iulie si
decembrie 1940, si care au fost întrerupte ca urmare a unui
interviu la Montoir, la 13 decembrie 1940, cu Pierre Etienne
Flandin, succesorul lui Laval. In tot timpul anului 1941,
germanii au tot sperat sã poatã redeschide tratativele si sã le
ducã la un sfârsit satisfãcãtor.” (P.Rassinier, ibid., pg.108) .
A fost abia dupã câteva refuzuri si pentru mai multe ratiuni pe
care le vom vedea mai târziu, cã nemtii si-au înãsprit atitudinea
fatã de evrei. Inainte de toate a fost scrisoarea trimisã de
CHAIM WEIZMAN, presedintele Agentiei Mondiale
Evreiesti cãtre CHAMBERLAIN, primul ministru al Angliei,
în care-l informa cã : . . . “noi, evreii, suntem de partea Marii
Britanii si vom lupta pentru democratie” . Scrisoarea a fost
publicatã în THE JEWISH CRONICLE din 8 septembrie 1938
si a fost consideratã ca o declaratie de rãzboi a evreimii
mondiale adresatã Germaniei.
Mai înainte de aceasta, într-un articol apãrut în Paris-
Soir, la 23 martie 1939, Leon Blum a cerut insistent statelor
democrate sã lupte pentru distrugerea ideologiei rasiste :
„Reorganizarea, reconcilierea si cooperarea tuturor statelor din
lume care sunt atasate ideii de libertate si pace si stimularea si
exaltarea sistemului democratic, si în acelasi timp, sistematica
distrugere a ideologiei rasiste, aceasta este sarcina esentialã
care incumbã marilor miscãri de opinie publicã, fãrã de care
puterile ar fi impotente.”
Sã ne intoarcem însã la pozitia evreilor fatã de
Germania : „In septembrie 1939, din primul moment când au
început ostilitãtile, autoritãtile care reprezentau Congresul
Mondial Evreiesc, ca si când le-ar reprosa Angliei si Frantei cã
au întârziat atâta, le-au reamintit cã : „EVREII DIN
INTREAGA LUME AU DECLARAT RAZBOI ECONOMIC
SI FINANCIAR GERMANIEI INCA DIN 1933” si cã ei sunt
hotãrâti sã ducã aceastã actiune pânã la capãt. In acelasi timp
prin aceastã declaratie ei l-au autorizat pe Hitler sã-i interneze
în lagãre de concentrare pe evreii care-i stau la dispozitie, si

8
care, de altfel este calea în care toate statele îsi trateazã
inamicii în timp de rãzboi. Dupã cum s-au desfãsurat apoi
evenimentele, evreii din restul Europei au ajuns în aceeasi
situatie cu cei din Germania. Când pentru germani nu a mai
fost nici o sperantã ca sã-i poatã scoate din Europa, si când
ultima sansã de a-i transfera în Madagascar s-a spulberat si ea
la sfârsitul anului 1940, atunci s-au hotãrât sã-i punã la lucru
într-un ghetto imens. Dupã invazia cu succes în Rusia, la
sfârsitul anului 1941, i-au concentrat în asa numitele
TERITORII DE RASARIT din apropiere de fosta frontiera
ruso-germanã de dupã invazia Poloniei, la Auschwitz,
Chelmo, Belzec, Maidanek, Treblika, etc . . . Acolo ei trebuiau
sã astepte sfârsitul rãzboiului în speranta cã atunci se va putea
redeschide o discutie internationalã care sã decidã soarta lor.
Aceasta hotãrâre a fost adoptatã la faimoasa Conferinta Inter-
Ministerialã Berlin-Wansee, care a avut loc la 20 ianuarie
1942, iar transferarea evreilor a început în martie. (P.Rassinier,
Le Veritable Proces Eichmann, pg.20)
Apoi a venit declaratia de rãzboi fãcutã Rusiei, cãreia
i-a urmat bombardarea masivã de cãtre Aliati a oraselor
Dresden, Leipzig si Hamburg. Apoi a apãrut cartea lui Theodor
N. Kaufman, cu titlul : „GERMANIA TREBUIE SA
DISPARA”, în care Kaufman a anuntat cã nemtii, numai prin
simplul fapt cã sunt nemti, nu meritã sã trãiascã . . . si cã, dupã
rãzboi, 25.000 de medici vor trebui sã fie mobilizati si fiecãruia
sã i se dea 25 de bãrbati sau femei germane în fiecare zi ca sã
fie sterilizati, încât, în trei luni de zile, nu va mai exista un
singur neamt viu în Europa capabil de procreare si astfel în 60
de ani rasa germanã va fi total eliminatã de pe continent. El a
mai spus cã evreii din Germania îi împãrtãsesc aceste pãreri . . .
„ Hitler a ordonat ca continutul acestei cãrti sã fie
difuzat la radio si oricine îsi poate imagina ce efect a produs ea
asupra publicului german „ .

9
 „In astfel de împrejurãri a început deportarea masivã a
evreilor spre lagãrele de concentrare poloneze, în mod deosebit
spre Auschwitz.”
Pentru a conchide acest capitol, dorim sã mai citãm pe
un martor evreu a cãrui importantã nu va scãpa cititorului. In
revista „La Terre Retrouvee” din 15 decembrie 1960, doctor
Kubovi, director al Centrului Mondial de Documentare Iudaicã
Contemporanã din Tel Aviv, a recunoscut cã nu a existat vreun
ordin de exterminare a evreilor care sã fi pornit de la Hitler,
Himmler, Heydrych sau Goering. (P.Rassinier, Le Drame des
Juifs Europeens, pg. 31-39)
Conform concluziilor lui Rassinier, exagerãrile în
numãrul celor exterminati au fost determinate de interese pur
materiale : „ Este o problemã de motivare prin proportiile
uriase ale cadavrelor, enormelor subsidii germane plãtite anual
statului Israel ca reparatii si recompense, care altfel nici cum,
nici moral, nici legal, nu ar fi putut fi motivate din moment ce
nu exista un stat al Israelului pe timpul când au avut loc faptele
încriminate. Asadar, a fost pur si simplu un calcul material la
baza acestor exagerãri.”
Sã ne fie permis sã reamintim cã statul Israel a fost
înfiintat doar în mai 1948 si cã victimele evreiesti au fost
cetãteni ai multor altor state cu exceptia Israelului. Pentru a
sublinia dimensiunile fraudelor care sfideazã descrierea în
orice limbã, pe de o parte avem Germania care plãteste
Israelului sume calculate grosso-modo pentru sase milioane de
morti, iar pe de altã parte avem cel putin patru cincimi ai
acestor milioane de „pretinsi morti „ care la sfârsitul rãzboiului
au fost în mod cert în viata si cãrora ea le plãteste încã sume
importante ca despãgubiri si reparatii ca victime ale national-
socialismului, care sunt rãspânditi de-a lungul pãmântului, ca
urmasi ai celor morti. Asta înseamnã cu alte cuvinte cã
Germania plãteste pentru marea majoritate a evreilor de doua
ori. (P.Rassinier, ibid. pg.31-39)

10
 ARTHUR R. BUTZ, profesor universitar la
Northwestern University din EVASTON, Illinois, de origine
germanã, însã nãscut în America, a fost intrigat sã afle cã
neamul din care se trage a sãvârsit asemenea barbarisme. A
început si el sã studieze problema pretinsei lichidãri a evreilor
ca sã vadã în ce mãsurã este el o progeniturã de criminali. S-a
angajat la o treabã serioasã. A cercetat toate arhivele armatei
americane si, dupã ani de investigatii, a constatat cã nu au
existat camere de gazare a evreilor. A publicat cartea „The
Hoax of the Century- Inselãciunea secolului” la acelasi Institut
de Revizuirea Istoriei (http://www.ihr.org), acela care militeazã
pentru ca istoria sã se scrie asa cum s-au întâmplat lucrurile si
nu cum o doresc anumite cercuri conspirative.
Institutul mai sus citat a instituit chiar si un premiu de
50.000 dolari pentru acela care poate dovedi cã a fost gazat
mãcar un singur evreu. S-au prezentat mai multi doritori de
câstig, printre care si Anti-Defamation League, organizatie care
face vânãtoare de nazisti prin America împreunã cu
Wiesenthal. In afarã de zvonuri si declaratii de mâna a treia , cã
au auzit cã s-ar fi spus, nu a putut produce nici unul mai mult,
argumente care nu sunt valabile în fata unui tribunal.

11